Craii De Curtea-veche.docx

se arătaseră lacomi de învățătură, plăcuți la vorbă și meșteri în condei, isteți și destoinici, dar fără șir în ce făceau, cu trăsneli toți și cu toane, purtând fiecare în sine plodul propriei sale pierderi și pieiri. deșteptăciune stearpă, nesănătoasă larmă lumină lume ... nu-i mai cuprindea mirarea când îl vedeau întorcându-se dimineața pe saca, pe targă sau cu dricul. la plăcerea de a mă bucura de prietenia a două ființe atât de unice fiecare, se-adăuga aceea, pentru mine neprețuită, de a mă afla între două taice ce, puse ca două oglinzi, față-n față, se adânceau fără sfârșit. visător nepocăit bogatul păr ca mierea arsă m-am zbătut în vid pentru neant complotul tăcerii femeie măruntă și șuie îl cercetasem parcă aș fi știut că avea să-mi vie prilejul să-l scriu. a rămas pentru mine necunoscută momeala în care fatalitatea s-a îmbrăcat în împrejurarea asta ca să-și atingă țelul. mlădioasă și vie ca văpaia și undele schimbăcioasă chiar la înfățișare, (...) arătând de fiecare dată alta și până și nenorocita sa meteahnă îi da un farmec mai mult. zână aburoasă roși până în albul ochilor goală, cred că s-ar fi văzut luminoasă în întuneric. sta într-adevăr ziua întreagă cu nasul în carte, tolanită și ascunzându-și cu grijă picioarele ca și cum i-ar fi fost rușine că erau așa mici. răceala ei fadă dinafară - un lapte de pasăre la gheață. îndrăgostirea aceasta, unică în felul ei, nu fu treptată, cu încolțit și dat în pârg; ea izbucni dintr-o dată pârdalnică, pustiitoare și el nici nu încercă măcar să i se împotrivească, se lăsă să meargă cât mai adânc, până la fund, găsint o voluptate în a se ațâța și suferi. învălmășeală sporindă

se ducea, venea, intra și ieșea pe toate ușile, s-ar fi zis că nu era unul singur. dunga zării s-ar fi zis că într-adevăr mersul vremii lâncezește, amurguri copleșitoare. plecam pe un pod aruncat spre soare-apune, peste bolți din ce în ce mai uriașe în gol. s-a stins la zenit; veninul, veghea, viciul îi arsura dezamăgirii

mistuiseră trupul.