Contractul De Schimb Sem.doc

CONTRACTUL DE SCHIMB § 1. Noţiunea contractului de schimb Contractul de schimb este acel act juridic prin care părţile, numite coschimbaşi sau copermutanţi, „îşi dau respectiv un lucru pentru altul” (art. 1405 C. civ.). Prin urmare, în baza acestui contract, părţile îşi transmit reciproc proprietatea asupra unui lucru sau un alt drept real ori de creanţă. Bunurile pe care copermutanţii le schimbă între ei pot fi de acelaşi fel sau pot fidiferite. § 2. Caracterele juridice ale contractului de schimb a. Contractul de schimb este un contract consensual, contractul de schimb se consideră încheiat din momentul realizării în forma cuvenită a acordului de voinţă dintre părţile contractante în privinţa condiţiilor esenţiale ale contractului. Chiar şi în cazul când momentul încheierii contractului coincide cu momentul transmiterii efective a bunurilor nu putem vorbi despre caracterul real al schimbului, deoarece în acest caz suntem în prezenţa executării contractului de schimb în momentul încheierii lui. b. Contractul de schimb este un contract bilateral (sinalagmatic) al contractului de schimb denotă faptul că odată fiind încheiat, acesta dă naştere la obligaţii reciproce şi interdependente pentru ambii copermutanţi, fiecare obligaţie a unuia din ei avându-şi cauza juridică în obligaţia respectivă a celuilalt. Aşadar, fiecare parte contractantă este obligată una faţă de alta, considerându-se în acelaşi timp atât debitor în privinţa la ceea ce ar trebui să facă în folosul celuilalt copermutant, cât şi creditor, fiind îndreptăţit de a cere de la celălalt să i se facă. c. Contractul de schimb este un contract cu titlu oneros al contractului de schimb denotă faptul că fiecare copermutant, în urma încheierii contractului, urmăreşte scopul de a obţine în proprietate un bun în schimbul unui alt bun, cauza juridică a obligaţiei fiecărei părţi contractante incluzând ca element esenţial contraprestaţia la care se obligă cealaltă parte. d. Contractul de schimb este un contract comutativ al schimbului presupune faptul că existenţa certă şi întinderea determinată ale drepturilor şi obligaţiilor reciproce sunt cunoscute de către copermutanţi chiar de la încheierea contractului şi nu depind de producerea în viitor a unor evenimente asemenea contractelor aleatorii. e. Contractul de schimb este translativ de proprietate, dar el poate mijloci şi transmiterea altor drepturi reale sau drepturi de creanţă. Fiind un contract translativ de proprietate, schimbul dă naştere la obligaţia de garanţie pentru evicţiune şi pentru vicii ascunse. Elementele contractului de schimb Contractul de schimb comportă un caracter universal în sensul că în calitate de părţi la acest contract (copermutanţi) pot apărea orice subiecţi de drept civil - atât persoanele fizice şi juridice, cât şi statul Republica Moldova şi unităţile administrativ-teritoriale. în literatura de specialitate se vehiculează opinia că în calitate de părţi ale contractului de schimb pot apărea doar persoanele fizice şi juridice şi în nici un caz, statul. Astfel, I. Eliseev menţionează că participarea statului ca subiect al contractului de schimb nu este posibilă, deoarece schimbul natural contrazice principiile de bază ale organizării sistemului bugetar al ţării9. Nu agreăm această opinie, deoarece, potrivit prevederilor art. 192, alin. 1 CC, Republica Moldova şi unităţile ei administrativ-teritoriale participă la raporturile reglementate de legislaţia civilă pe principiul egalităţii participanţilor la aceste raporturi - persoane fizice şi juridice. Tranziţia la economia de piaţă, însoţită de reformele economice şi de drept, a determinat extinderea categoriilor de participanţi la raporturile juridice civile, incluzând, evident, şi raporturile ce reies din contractul de schimb. Pe lângă subiecţii tipici de drept civil, la

raporturile juridice de schimb participă şi subiecţi atipici - comercianţi (persoanele fizice care practică activitate de antreprenoriat şi societăţile comerciale). Legea nu prevede anumite incapacităţi speciale în privinţa subiecţilor contractului de schimb. Interdicţiile în acest sens sunt prevăzute în normele de aplicare generală ale Codului civil. Potrivit regulii generale, copermutanţii trebuie să fie proprietari ai bunurilor supuse schimbului sau să deţină un alt drept real care le-ar permite înstrăinarea bunurilor prin schimb. Astfel, subiecţi ai contractului de schimb pot fi titularii dreptului de administrare есоnomică. În cazurile prevăzute de lege sau de contract, calitatea de copermutant o poate dobândi şi o altă persoană decât titularul dreptului de proprietate sau al unui alt drept real^De exemplu, în cazul schimbului unui bun în temeiul executării contractului de comision, parte în contractul de schimb este comisionarul care acţionează în nume propriu, dar pe contul comitentului (art. 1061, alin. 1 CC). Tot astfel, administratorul fiduciar poate încheia în nume propriu contracte de schimb în privinţa patrimoniului pe care 1-a primit în administrare fiduciară. Potrivit prevederilor art. 1056, alin. 2 CC, în raporturile cu terţii, administratorul fiduciar are prerogativele unui proprietar. Obiect material al contractului de schimb pot fi bunurile aflate în circuitul civil. Potrivit prevederilor art. 285 CC, bunuri sunt atât lucrurile susceptibile aproprierii individuale sau colective, cât şi drepturile patrimoniale. Se impune concluzia că în afară de lucruri, obiect al contractului de schimb pot fi atât lucrurile, cât şi drepturile patrimoniale. într-o altă accepţiune, în baza contractului de schimb părţile predau una alteia mărfuri 13, excluzându-se posibilitatea schimbului drepturilor patrimoniale14. Se are în vedere faptul că în baza contractului de schimb părţile transmit reciproc dreptul de proprietate asupra lucrurilor, deoarece legea nu stabileşte noţiunea de mărfuri. Pentru valabilitatea contractului bunul vândut, în sensul obiectului material al contractului de schimb, trebuie să întrunească anumite condiţii legale. Contractul de schimb poate fi încheiat şi în privinţa bunurilor viitoare, adică în privinţa bunurilor care nu există la momentul încheierii contractului. Preţul contractului de schimb reprezintă valoarea bunurilor obiecte materiale ale contractului. Preţul ca element al contractului de schimb prezintă interes în măsura în care o asemenea condiţie de formare şi validitate a contractului cum este forma acestuia suferă, după cum vom menţiona în continuare, impactul valorii bunurilor schimbate. Art. 825, alin. 1 CC stabileşte în mod indirect principiul echivalenţei economice al bunurilor supuse schimbului, fapt ce corespunde naturii şi esenţei acestuia. Prin dispoziţia aceluiaşi articol legislatorul permite însă şi posibilitatea de schimb al bunurilor diferite ca valoare, copermutanţii având posibilitatea de a compensa diferenţa de valoare prin sultă. Părţile urmează să stabilească un astfel de drept expres în contract, în caz contrar bunurile prezumându-se a avea aceeaşi valoare. Aşadar, contractul de schimb se consideră valabil încheiat odată fiind respectate condiţiile generale cu privire la forma actului juridic (art. 208-215 CC). Contractul de schimb poate fi încheiat în una din cele trei forme: verbală, scrisă şi prin săvârşirea acţiunilor concludente, forma autentică fiind, după cum am mai menţionat, o derivată a formei scrise, care presupune autentificarea notarială ulterioară a contractului. Verbal sau prin acţiuni concludente pot fi încheiate contractele de schimb a) pentru care legea sau acordul părţilor nu stabileşte formă scrisă sau autentică, b) care se execută chiar la încheiere (art. 209 CC). în formă scrisă, potrivit regulii generale, trebuie să fie încheiate actele juridice dintre persoanele juridice, dintre persoanele juridice şi persoanele fizice şi dintre persoanele fizice, dacă valoarea obiectului actului juridic depăşeşte 1000 de lei, iar în cazurile prevăzute de lege, indiferent de valoarea obiectului (art. 210, alin. 1 CC). Având în vedere

faptul că schimbul se prezintă ca un act juridic bilateral şi presupune cel puţin două obiecte materiale, trebuie să fie încheiate în formă scrisă contractele de schimb în cazul când valoarea cel puţin a unuia din obiecte depăşeşte 1000 de lei. Termenul executării obligaţiilor copermutanţilor în vederea transmiterii dreptului de proprietate asupra bunurilor nu poate fi analizat drept element de importanţă determinantă pentru contractul de schimb, deoarece acesta se stabileşte prin acordul părţilor contractante. Asemenea contractului de vânzare-cumpărare, contractul de schimb pe te fi încheiat cu clauze de executare strict la data stabilită, urmând a fi reg mentat de regulile vânzării-cumpărării (art. 824 CC). §2. EFECTELE CONTRACTULUI DE SCHIMB Drepturile şi obligaţiile copermutanţilor, care la rândul lor determină со ţinutul contractului de schimb, sunt aceleaşi pentru ambele părţi, deoare potrivit art. 823, alin. 2 CC, fiecare parte a contractului de schimb este con: derată vânzător al bunului pe care îl înstrăinează şi cumpărător al bunului care îl primeşte în schimb. \ Drepturile şi obligaţiile părţilor contractului de schimb se determină conformitate cu normele specifice vânzării-cumpărării (art. 824 CC), da aceste norme nu intră în contradicţie cu esenţa schimbului şi cu regulile sp cifice aplicabile acestui contract. Obligaţia principală a copermutanţilor constă în transmiterea reciproi a dreptului de proprietate asupra bunurilor supuse schimbului. Mai mult i atât, părţile se obligă să remită, concomitent cu predarea bunurilor, documei tele referitoare la bunuri, prevăzute de lege, dacă contractul nu prevede alţi (art. 753, alin. 2 CC). Lista documentelor referitoare la bunurile supuse schin bului de cele mai multe ori se specifică în contract. La acestea se referă at documentele de caracterizare a bunurilor (paşapoartele tehnice, instrucţiuni de utilizare, certificatele de calitate etc.), cât şi, după caz, documentele de îi soţire (poliţele de asigurare, scrisorile de trăsură, conosamentele etc.). Potrivit regulii generale, dreptul de proprietate este transmis dobândite rului în momentul predării bunului mobil, dacă legea sau contractul nu pn vede altfel. în cazul bunurilor imobile, dreptul de proprietate se dobândeşte data înscrierii în registrul bunurilor imobile, cu excepţiile prevăzute de lej (art. 321 CC). Spre deosebirede contractul de vânzare-cumpărare, unde cheltuielile de predare a bunului sunt puse în sarcina vânzătorului, iar cheltuielile de primire în sarcina cumpărătorului, dacă contractul nu prevede altfel (este vorba despre bunurile mobile), părţile contractului de schimb, în virtutea faptului că sunt considerate atât vânzători ale bunurilor pe care le înstrăinează, cât şi cumpărători ale bunurilor pe care le primesc în schimb, suportă de sine stătător atât cheltuielile de predare, cât şi cele de primire ale bunurilor. Părţile contractului de schimb sunt obligate de a asigura reciproc dobândirea dreptului de proprietate asupra bunurilor schimbate. în acest sens, copermutanţii se obligă să predea bunurile fără vicii de natură juridică, cu excepţia cazurilor când au consimţit să încheie contractul cunoscând viciile de natură juridică ale bunurilor.