Chipuri Monahale De Ieri Si De Azi

Chipuri monahale de ieri şi de azi Istoricul Mănăstirii Brădiţel Neamţ

Editura “Adormirea Maicii Domnului” Bucureşti

Î.P.S. Vlasie Mogârzan

Arhiepiscop şi Mitropolit al Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit (Duhovnicul Mănăstirii Brădiţel Neamţ din 1992)

Chipuri monahale de ieri şi de azi -Istoricul Mănăstirii Brădiţel Neamţ-

Carte tipărită cu binecuvântarea

Î.P.S. Vlasie Mogârzan

Arhiepiscopul şi Mitropolitul Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit

Editura “Adormirea Maicii Domnului” Bucureşti

2009

Coordonator de proiect: Maica Stareţă Schimonahia Varvara BLAGA Comentariu şi tehnoredactare: Monahiile Serafima DUTCOVICI şi Paisia SAVU Lector de carte şi consilier editorial: Prof. Ana VÎRLAN Coperta I: Acoperământul Maicii Domnului - frescă Biserica Mănăstirii Brădiţel Neamţ Coperta a IV-a: Mănăstirea Brădiţel Neamţ (vedere de ansamblu) Macheta cărţii: “Ave Design”

© 2009 Toate drepturile rezervate Editurii “Adormirea Maicii Domnului”, Bucureşti

Bucureşti, Strada....................nr...................... Tel. 021/ 434.23.36

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României *** Chipuri monahale de ieri şi de azi/ Istoricul Mănăstirii Brădiţel Neamţ Editura “Adormirea Maicii Domnului”, 2009 (Monografie) ISBN .........................................

Predoslovie Istoria Mănăstirii Brădiţel este o pagină din Istoria Bisericii Ortodoxe de Răsărit din România iar sfântul lăcaş străluceşte ca o piatră nestemată dintr-un şirag preţios. Nădăjduind în ajutorul Bunului Dumnezeu şi al Maicii Domnului – Acoperitoarea tuturor, cu binecuvântarea noastră şi cu blagoslovenia şi îndrumarea Maicii Stareţe Schimonahia Varvara Blaga, s-a dorit întocmirea unei scurte monografii a Sfântului Aşezământ Monahal Brădiţel cu hramurile Acoperământul Maicii Domnului (1 octombrie) şi Izvorul Tămăduirii – Vinerea Luminată. Această scurtă istorie a Mănăstirii Brădiţel doreşte a preamări numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, aducându-i-se Împărătesei Cerului şi a Pământului umile mulţumiri pentru noianul de minuni săvârşite aici în timpul celor opt decenii de existenţă. Dorim ca lucrarea de faţă să fie şi un omagiu adus înaintaşilor, căci întreaga vieţuire a obştii de la Brădiţel a fost o luptă mucenicească – atât pentru păstrarea Sfintei Credinţe Strămoşeşti, pentru respectarea legilor 1996 statornicite de sfinţii începători ai vieţii călugăreşti, cât şi pentru construirea şi înflorirea Sfintei Biserici. Numai Bunul Dumnezeu ştie cât a fost de greu, însă jertfa măicuţelor şi a celor ce le-au îndrumat nu a fost zadarnică; ea a odrăslit roadă iar de roade ne bucurăm noi astăzi, cu îngăduinţa Sfintei Treimi şi a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria. Acum este momentul să aducem cuvânt de mulţumire celor ce prin strădania lor au aşezat prinosul dragostei şi al râvnei statornice la ctitorirea şi dăinuirea Sfintei Mănăstiri. Dumnezeu să le răsplătească osteneala, făcându-i părtaşi ai cereştilor bunătăţi. Cu nevredncie, rugăm pe Bunul Dumnezeu să îndrepteze şi să binecuvinteze paşii oricărui suflet ce îL caută, spre Mănăstirea Brădiţel. Iar pelerinului ce va fi şi cititor al acestor smerite rânduri îi dorim ca popasul de închinăciune la Sfânta Mănăstire Brădiţel Neamţ să-i fie prilej de zidire sufletească, spre cunoaşterea credinţei noastre strămoşeşti, a Adevăratei Ortodoxii.

Al tuturor smerit rugător şi de Dumnezeu iubitor,

†Vlasie Mogârzan Arhiepiscop şi Mitropolit al Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit 5

Aşezarea geografică Printre minunatele monumente mănăstireşti ce împodobesc ţinutul Neamţului, se află şi Mănăstirea ,,Brădiţel”. Numele său derivă de la omonimul culmii pe care este amplasată la o altitudine de 578 m, culme ce separă cele două depresiuni subcarpatice: a Ozanei la nord şi a Cracăului la sud. Construit într-o minunată poiană înconjurată de pădure de fag, aşezământul monahal prezintă mai degrabă aspectul unei cetăţi ce a căutat loc de apărare, de refugiu. Prin poziţia sa, mănăstirea este situată lateral faţă de drumul principal, D.N. 15 C Piatra Neamţ – Târgu Neamţ, distanţa dintre centrul Municipiului Piatra Neamţ şi Brădiţel fiind de 30 km (vezi harta). Aici trebuie avute în vedere drumurile de acces laterale care se desprind din D.N. şi care pătrund până în mănăstire. Cea mai bună variantă de acces o oferă drumul ce se desprinde din centrul Comunei Bodeşti, traversează râul Cracău şi se angajează într-un urcuş lent pe versantul stâng al văii până în cumpănă. De aici, el se orientează spre N-V până la mănăstire. Drumul măsoară o lungime de 10 km; este pietruit şi poate fi folosit de autoturisme. Un alt traseu se desprinde din partea centrală a localităţii Oşlobeni; acesta este mai scurt (5,5 km), dar nu poate fi folosit decât pentru căruţe şi ca drum de picior. Există şi posibilităţi de acces dinspre partea nordică, din localităţile legate de oraşul Târgu Neamţ: Ghindăoani, Grumăzeşti şi Satul Ţolici. Toate aceste rute nu pot fi folosite decât pentru căruţe şi ca drumuri de picior. Prin urmare, le este indicat celor ce doresc să facă drumeţii la Mănăstirea Brădiţel, să folosească drumul ce se desprinde din localitatea Bodeşti (atunci când folosesc maşina), iar pentru ceilalţi turişti, oricare dintre traseele mai sus menţionate.

6

7

Istoricul Mănăstirii Brădiţel Neamţ

Mănăstirea ,,Brădiţel” a fost întemeiată în anul 1927 când, în urma introducerii de către Patriarhia Română a calendarului gregorian în uzul bisericesc (1924), mulţi preoţi, călugări şi călugăriţe au fost nevoiţi să-şi părăsească mănăstirea de metanie şi să se retragă în pustie. Fiind unul din lăcaşurile de cult cu un trecut foarte zbuciumat, aşezământul monahal Brădiţel păstrează – cu darul lui Dumnezeu şi cu Acoperământul Maicii Domnului – învăţăturile Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii întemeiate pe propovăduirea Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi de la cele 7 Sinoade Ecumenice.

Problema necanonicităţii schimbării calendarului bisericesc

Astronomii

secolului al XVI-lea afirmau că modul de calculare a timpului era inexact şi, ca atare, au propus o rectificare a calendarului. Iniţiator al acestui proiect a fost Papa Gregorie al XIII -lea care, în anul 1582, introduce în Biserica Apuseană un nou calendar bisericesc, ce va fi cunoscut sub numele de calendarul gregorian. Statele romano-catolice au primit cu mare împotrivire noul calendar. Astfel, ungurii l-au acceptat în 1587, germanii după 118 ani (în 1700), englezii după 150 ani (în 1752), iar suedezii în anul 1753. Statele ortodoxe s-au opus cu vehemenţă introducerii calendarului gregorian, chiar şi în tranzacţiile comerciale. Patriarhiile Constantinopolului, Ierusalimului, Antiohiei şi Alexandriei, Grecia, Principatele Române, bulgarii, ruşii şi sârbii au luptat împotriva inovaţiilor Apusului, în mai multe rânduri remărturisind prin sinoade locale învăţăturile celor 7 Sfinte Sinoade Ecumenice. 8

Motivul introducerii noului calendar era o aşa-zisă neconcordanţă între anul calendaristic şi cel astronomic. Calendarul iulian, în uz la acea vreme, a fost conceput de Sosigene, matematician la curtea împăratului Iulius Cezar. El a calculat anul ca având 365 zile şi 6 ore astfel că, o dată la 4 ani, se adăuga o zi, apărând astfel anul bisect de 366 zile. Lumea creştină a adoptat calendarul iulian şi, la primul Sinod Ecumenic de la Niceea (325), Sfinţii Părinţi hotărăsc regulile Pascaliei şi aduc modificări calendarului. Astfel, ei stabilesc ceasul – ora, ziua, săptămâna, lunile, împărţirea anului în anotimpuri, cât şi data sărbătoririi Paştelui. Calendarul bisericesc are ca centru cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii, Sfânta Înviere a Domnului nostru Iisus Hristos. Sfinţii Părinţi au stabilit la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325) următoarele reguli pentru sărbătorirea Paştelui: 1..Învierea Domnului trebuie să se sărbătorească întotdeauna după isimeria (echinocţiul) primăverii. 2. Nu se cade ca Învierea să cadă în aceeaşi zi cu paştele evreiesc. 3. Întotdeauna Învierea trebuie să cadă după prima lună plină a lunii martie, care va fi după isimeria de primăvară. 4. Să se sărbătorească în prima duminică ce va fi după luna plină căci, după predania Sfintei Evanghelii, Învierea Mântuitorului a avut loc în întâia zi după sâmbătă. Şi acea dintâi zi a săptămânii s-a şi numit de către creştini duminică, adică ziua Domnului. Aşadar, sărbătoarea Paştelui are drept criteriu variabil de calcul mişcarea lunii în jurul pământului, a cărei abatere de la normalitate este considerată de astronomii tuturor timpurilor ca fiind neglijabilă. Modificările aduse calendarului iulian în anul 1582 de către astronomii timpului aveau la bază calculul greşit al unităţii de măsură a timpului, ce este raportat la mişcarea pământului în jurul soarelui. 9

Ca atare, din punctul de vedere al Bisericii, schimbarea calendarului nu avea nici o justificare. Prin urmare, Biserica Ortodoxă s-a opus cu vehemenţă acestei inovaţii, considerându-o de natură subversivă, ceea ce s-a şi dovedit a fi de fapt. Schimbarea calendarului bisericesc în sine nu reprezenta o încălcare a dogmelor dar, prin consecinţele sale nebănuite, era o schismă. Toată această mişcare era în realitate un pretext bine ticluit de duşmanii creştinătăţii pentru a săpa la temelia Sfintei Tradiţii. Modificarea datelor sărbătorilor a condus indirect la încălcarea a peste 70 canoane ale Sinoadelor Ecumenice, la o confuzie în viaţa Bisericii şi la o ruptură de proporţii între creştini. Calendarul Bisericii nu face parte din dogma ortodoxă, dar nerespectarea lui conduce la greşeli în dogmă care pun în pericol mântuirea. Problema calendarului nu este o problemă ştiinţifică ci una de canonicitate şi de disciplină bisericească. Acceptarea calendarului gregorian sub motivul că cel iulian este inexact din punct de vedere al unităţii de măsură a timpului, spre modernizare, nu a prezentat nici un fel de interes din partea Bisericii. Conceptele lumii materiale nu-şi găsesc locul în lumea duhovnicească. Cu toate acestea, modificarea calendarului va genera dificultăţi în manifestarea relaţiilor economice, motiv pentru care multe ţări din cele ce refuzaseră iniţial primesc în cele din urmă în mod oficial calendarul gregorian. În ţara noastră au fost numeroase încercări de schimbare a calendarului. Începând chiar din 1582, Principatele Române s-au opus acestei inovaţii, de-a lungul secolelor conducătorii Bisericii Române remarcându-se prin poziţia lor vehementă. Cea mai înverşunată încercare îi aparţine lui Alexandru Ioan Cuza care a întocmit un plan foarte riguros în acest scop. Planul său a eşuat însă datorită împotrivirii fără drept de apel a Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica. Cu toate acestea, în anul 1924, Patriarhul Miron Cristea (1868-1939) a reuşit împreună cu cei 10

asemenea lui introducerea calendarul gregorian în uzul Bisericii Ortodoxe Române. Ca urmare a hotărârilor Sinodului Bisericii Ortodoxe Române, aproape un milion de creştini (laici şi clerici) nu a primit calendarul gregorian. Din cauza tulburărilor din ţară, în anii 1926 şi 1929 s-a sărbătorit Învierea Domnului la o altă dată decât cea în care Sfânta Lumină a coborât la Sfântul Mormânt al Domnului din Ierusalim. În 1926, chiar s-a sărbătorit Paştele de două ori. Când armenii i-au împiedicat pe ortodocşi să intre în Biserica Sfântului Mormânt (zicând că Sfânta Lumină va veni când sărbătoresc ei Paştele) patriarhul Ierusalimului, înconjurat de credincioşi, a aşteptat Sfânta Lumină la un stâlp al Bisericii din afara Sfântului Mormânt. Sfânta Lumină n-a venit la Sfântul Mormânt, ca de obicei, ci acolo unde se afla patriarhul Ierusalimului. Şi astăzi se poate vedea stâlpul ars. Această minune a săvârşit-o Dumnezeu spre ruşinarea celor ce au sfidat hotărârile Sfinţilor Părinţi, cum tot spre ruşinarea lor se petrece şi minunea venirii Sfintei Lumini la Sfântul Mormânt al Domnului de aproape 2000 de ani, ca o certitudine că El va fi cu noi ,,până la sfârşitul veacurilor”. Hotărârile Sfinţilor Părinţi de la cele 7 Sinoade Ecumenice sau făcut numai cu semne şi minuni: minunea Sfântului Ierarh Spiridon de la Soborul I Ecumenic (325), care prin cele 3 părţi componente ale unei cărămizi (pământul, apa şi focul) a preînchipuit Sfânta Treime, Dumnezeul în trei ipostasuri: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, minunea Sfintei Muceniţe Eufimia de la Soborul al IV-lea Ecumenic (care a respins cartea ereticilor şi a primit-o pe cea a pravoslavnicei credinţe) şi multe altele ce rămân mărturisitoare de -a pururea ale ortodoxiei. Modificarea calendarului Bisericii a atras aşadar după sine modificarea datei Paştelui şi schimbări în ceea ce priveşte postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Pentru a nu se mai întâmpla ca Învierea Domnului să fie sărbătorită înaintea evreilor sau odată cu ei, conducerea noii Biserici Ortodoxe (o numim “nouă” pentru că a 11

acceptat inovaţia calendarului) a hotărât ca Paştele să se serbeze după calendarul iulian, respectându-se pascalia Sfinţilor Părinţi în această privinţă. Acest compromis între cele două calendare a dus la mutarea a 13 zile din postul Sfinţilor Apostoli înainte, spre postul mare pentru ca data Paştelui să cadă practic cu 13 zile mai târziu, iar postul Sfinţilor Apostoli a fost micşorat cu 13 zile, în unii ani fiind chiar inexistent. Noua Biserică Ortodoxă, ce a adoptat calendarul gregorian, motivează aşadar cu uşurinţă în faţa întregii lumi compromisul făcut, afirmând că încearcă să se apropie de fraţii ,,rămaşi în urmă”, conservatori şi înapoiaţi. În lume, Patriarhia Ierusalimului, Sfântul Munte Athos, Rusia şi Serbia în totalitate, precum şi fracţiuni ale Bisericilor Ortodoxe greceşti, bulgare şi române (Biserici ce însumează mai mult de 70 % din lumea ortodoxă) nu primesc calendarul gregorian, continuând să respecte sărbătorile şi rânduielile bisericeşti după calendarul iulian. Ca urmare a introducerii calendarului gregorian în uzul bisericii, în ţara noastră ia naştere o mişcare de rezistenţă, în care un rol important l-a avut ieromonahul Glicherie Tănase şi ierodiaconul David Bidaşcu, pe atunci vieţuitori în Schitul Procrov, o dependinţă a Mănăstirii Neamţului.

Lupta împotriva mutilării Bisericii Ortodoxe – Mişcarea de rezistenţă

Ieromonahul

Glicherie Tănase s-a născut la 9 februarie 1891, în satul Mihoveni din împrejurimile Cetăţii Sucevei, primind la botez numele de Gheorghe. În anul 1916, tânărul Gheorghe intră frate în Mănăstirea Cetăţuia din Iaşi unde, după numai 8 luni de ascultare, este tuns în monahism şi primeşte numele de Glicherie. În 1918 este hirotonit ierodiacon iar în 1920, preot. În anul 1923, ieromonahul Glicherie este numit igumenul Schitului Procrov pe care, împreună cu ierodiaconul David Bidaşcu îl restaurează înviorând viaţa monahală. 12

13

În 1924, Schitul Procrov respinge reforma calendarului iar în anul 1926, când Sfântul Sinod hotărăşte prăznuirea Sfintelor Paşti cu 13 zile înainte (după noul calendar) ieromonahul Glicherie, decis să nu accepte această inovaţie, părăseşte schitul. La 14 noiembrie 1927, părinţii Glicherie şi David pleacă în pelerinaj la Sfântul Munte Athos, unde slujesc la Schitul românesc Prodromul. În 1928, când se întorc în România, sunt arestaţi sub acuzaţia că „sunt agenţi comunişti”. Ierodiacon - în 1918 În toamna anului 1930, părintele Glicherie pleacă împreună cu câţiva creştini la Ierusalim, unde slujeşte vreme de 6 luni. Întorcânduse în ţară după Sfintele Paşti, se stabileşte pentru o vreme în comuna Rădăşeni, judeţul Suceava, unde credincioşii voiau să construiască o biserică în care să se slujească după calendarul iulian. Biserica a fost terminată şi sfinţită la 8 mai În 1924, la Schitul Procrov, 1932. alături de diaconul David P ă r i n t e l e Bidaşcu şi de ieroschimonahul Damaschin Chiribuţă Glicherie, însoţit de ierodiaconul David, pleacă (prin Serbia) la Sfântul Munte, în 1935. El voia să convingă un arhiereu ce slujea după calendarul iulian să vină în România pentru a hirotoni episcop. Împrejurările le sunt însă potrivnice la Atena, Belgrad, Budapesta şi Viena şi, de În 1930, la Ierusalim - cu aici, se vor întoarce în ţară. Patriarhul Damianos

14

În 1936, Părintele Glicherie Tănase este arestat din nou, acuzat de stilism dar şi de vina de a fi când legionar când comunist. Este condamnat la moarte în 1939 în lagărul legionarilor de la Miercurea-Ciuc dar sentinţa îi este comutată în ultima clipă. Este eliberat şi pleacă împreună cu părintele David Bidaşcu în judeţul Neamţ. După cel de -al doilea război mondial, autorităţile civile acordă personalitate juridică Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit. Vor reîncepe astfel construcţiile de biserici şi se vor restaura cele distruse în urma prigoanelor. Părintele Glicherie Tănase În anul 1947, încep lucrările de arestat la Buhalniţa, în 1936 construcţie a Mănăstirii Slătioara. În aceeaşi perioadă, clerul Bisericii îl contactează pe secretarul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române oficiale, Episcopul Vicar Galaction Cordun, care se opusese reformei calendarului în mai multe rânduri şi era prigonit de către autorităţi. I se propune Preasfinţitului Galaction să devină Arhiepiscop şi Mitropolit al Bisericii Ortodoxe Tradiţionale de Răsărit (denumirea oficială de atunci) iar acesta acceptă. În ziua de 21 mai 1955, cel ce avea să devină primul Arhiepiscop şi Mitropolit al Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit, P.S. Galaction Cordun, soseşte la Mănăstirea Slătioara şi este înscăunat. Iată declaraţia publică a Preasfinţiei Sale, Galaction Cordun: “Subsemnatul, Arhiereu Galaction Cordun, cu domiciliul în Bucureşti, raionul Nicolae Bălceşti, Strada Cuza Vodă nr. 2, Şeful Spiritual al Bisericii Pravoslavnice Tradiţionale de Răsărit Ceremonia de primire a Î.P.S. Galaction Cordun -21 mai (Biserica Creştin Ortodoxă de Stil Vechi), 1955 15

Declar şi prin prezenta, în faţa clerului şi poporului din toate parohiile şi mînăstirile de pe teritoriul Republicii Populare Romîne că: Eu, Arhiereul Galaction Cordun, de bunăvoia mea şi nesilit de nimeni, am acceptat propunerea şi alegerea ce poporul a făcut în persoana mea, de a fi şeful spiritual al acestei Biserici, Arhiereul Ei, aşa cum am declarat Sfântului Sinod prin scrisoarea ce i-am trimis prin Tribunalul capitalei R(epublicii) P(opulare) R(omâne) la 5 aprilie 1955, scrisoare menţionată în revista Biserica Ortodoxă Romînă, Buletinul Oficial al Sfîntului Sinod, Nr. 3-4/1956. Asupra acestei declaraţii publice nu am renunţat niciodată.Declar în faţa poporului drept credincios, că sunt şi rămîn Arhiereul şi Şeful Spiritual ales al Bisericii Pravoslavnice Tradiţionaliste de Răsărit, mărturisire ce o fac odată pentru totdeauna. – (S) Arhiereu şi Mitropolit, † Galaction 

16

Cu aceeaşi ocazie, părintele Glicherie Tănase primeşte rangul de arhimandrit. Mai târziu, părintele Glicherie şi arhimandriţii Meftodie şi Evloghie vor fi hirotoniţi întru arhierei de către Î.P.S. Mitropolitul Galaction. După moartea Î.P.S. Galaction (în anul 1959), întâistătător al Bisericii rămâne P.S. Glicherie, iar la 18 septembrie 1968 va fi înscăunat oficial Arhiepiscop şi Mitropolit al Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit. Î.P.S. Arhiepiscopul şi Mitropolitul Glicherie va păstori Biserica până la 15 iunie 1985, ziua Î.P.S. Mitropolitul Glicherie cu Î.P.S. Mitropolitul Calist când trece la cele veşnice. al Greciei şi P.S. Chiprian de Oropos si Fili Ca urmare a unor viziuni avute de Î.P.S. Mitropolitul Vlasie şi de alţi monahi, mormântul Î.P.S. Glicherie a fost deschis, găsindu-se moaşte frumos mirositoare. Ele au fost spălate cu vin şi unse cu Sfântul şi Marele Mir şi pregătite pentru canonizare. Aceasta s-a petrecut la 15 iunie 1999, adăugându-se astfel cu mare bucurie în sinaxar numele Sfântului Ierarh Glicherie Mărturisitorul. Sfântul Glicherie avea o înfăţişare plăcută, se purta smerit şi umil, era neobişnuit de simplu, blând şi foarte cumpătat la vorbă. La virtuţile sale se adăuga marea lui ascultare şi răbdare, strădania continuă spre desăvârşire, rugăciunea minţii, înfrânarea de la mâncare, neîmpotrivirea, alungarea supărării celorlalţi, sărăcia, lipsa interesului pătimaş faţă de orice lucru necălugăresc, într-un cuvânt viaţa sa duhovnicească înaltă. În misiunea sa de întâistătător şi conducător duhovnicesc, Î.P.S. Glicherie a păstrat cea mai mare smerenie şi şi-a sporit răbdarea şi înfrânarea. Îşi cunoştea turma, oile sale cele gânditoare, ştia care din ucenicii săi putea să sufere mustrarea şi care nu. Cunoştea caracterul fiecăruia, darurile şi greşelile lui. Pe cei neglijenţi sau neatenţi căuta să-i aducă la ordinea monahală şi la disciplina îngerească prin convingere, şi mai puţin cu “toiagul”. 17

Adeseori zicea: ,,După punerea întreitei temelii a vieţii monahale - adică tăierea voii, curăţia şi sărăcia - cei doi ochi ai monahului sunt slujbele sale zilnice şi canonul său”. Dorea din adâncul sufletului ca ucenicii săi să aibă vedere duhovnicească, ochi sănătoşi şi curaţi, minte luminată de dulceaţa rugăciunii şi a căinţei. De aceea, el se îngrijea de turma sa cu ochi neadormit.

Cu domiciliu forţat la Răchitoasa

1970

18

Portrete ale Înalt Preasfinţiei Sale Arhiepiscopul şi Mitropolitul Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit

Glicherie Tănase

- perioada 1980 - 1985 -

19

Portrete ale Înalt Preasfinţiei Sale Arhiepiscopul şi Mitropolitul Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit

Glicherie Tănase - perioada 1980 - 1985

Ultima apariţie importantă în public - Schimbarea la Faţă a Domnului, 1984 20

***

Istoria

Mănăstirii Brădiţel Neamţ a mers paralel cu cea a Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit. Periodizarea se poate realiza din două puncte de vedere, după felul lucrării: 1. cea a zidirii Bisericii văzute, în care s-au conturat trei perioade: 1927 - 1947, 1948 - 1988, 1989 - astăzi. 2. cea a zidirii Bisericii nevăzute, în care se urmăreşte latura duhovnicească a vieţii: 1927 – 1968, viaţă de sine; 1969 – astăzi, viaţă de obşte.

Perioada 1927-1947

Deţinem

de la Schimonahia Silvestra Papară câteva date despre începutul formării acestui sfânt lăcaş. Aristide Caradja, mare proprietar de pământuri în ţinutul Neamţului, a vândut una dintre moşii inginerului de cadastru Ivăncianu din Bucureşti. Acesta a înfiinţat două asociaţii de t e r e n u r i : Asociaţia C. Brătianu şi Asociaţia Aslău. I n g i n e r u l Ivăncianu a publicat punerea în vânzare a t e r e n u l u i împădurit şi a poienii pe care se află astăzi mănăstirea. Poiana Brădiţel a fost cumpărată de fraţii Chelaru din Crăcăoani iar de la ei au achiziţionat terenul monahii Teodor Fălcineanu şi Partenie Cojocaru din Schitul Procrov Neamţ. 21

Ulterior, au mai locuit aici monahul Isidor Pantelimon din Drăguşeni Suceava şi monahiile Eliseea Fălcineanu din Mânăstirea Agapia Veche Neamţ şi Epistimia Borş din Mănăstirea Războieni Neamţ, cu şapte ucenice ale sale (maica Arsineta Baciu, maica Mavra Ţărnă, maica Agripina Pavel, sora Profira Stroe, sora Zoiţa Călăraşu, sora Zoiţa Borş, sora Agripina Brânzei) şi maica Silvestra Papară (pe atunci, sora Aglaia Papară) toţi plecaţi din mănăstiri din cauza schimbării calendarului. În anul 1927, s-a început construcţia unei bisericuţe din ,,cheutori” (bârne de lemn bine îmbinate), căptuşite cu scânduri în interior şi pictate, unde se află acum Sfânta Cruce în curtea mănăstirii. Bisericuţa s-a terminat de construit în anul 1930 şi, după numai 6 ani, a fost dărâmată de împotrivitorii dreptei credinţe iar autorităţile au început presiunile asupra călugărilor. Monahii Partenie Cojocaru şi Epistimia Borş (pe numele cărora erau întocmite actele de proprietate) au fost chemaţi la Braşov pentru cercetare iar monahii Teodor şi Eliseea Fălcineanu s-au retras în locul natal, la Paşcani. 22

Cei rămaşi au avut mult de suferit din cauza autorităţilor între anii 1936-1941, şi mai ales monahul Partenie care luase slujba de pădurar ca să poată rămâne aici. Au suferit mult şi monahiile Epistimia Borş şi Silvestra Papară. Erau mereu ameninţaţi şi batjocoriţi, asupritorii lor defăimând viaţa monahală, ducându-i dintr-un post de poliţie în altul, chemându-i foarte des la Curtea Marţială şi devastându-le chiliile şi tot ce mai aveau pe lângă ele. Ulterior, această prigoană a mai încetat dar au început concentrările pentru război. Monahii au suferit multe necazuri din cauza haiducilor Baltă care atacau mereu micile aşezări călugăreşti. Între timp, măicuţele fac un paraclis unde zilnic înalţă rugăciuni fierbinţi către Dumnezeu şi Maica Domnului, singura nădejde şi mângâiere a lor. Apărea acum întrebarea ce fel de mănăstire să se întemeieze aici (de călugări sau de maici) căci poziţia pentru un viitor schit era favorabilă şi locul foarte frumos. Condiţiile de viaţă erau destul de grele, deoarece se muncea mult într-o atmosferă de încordare datorată deselor controale ale autorităţilor ce nu admiteau sub nici o formă ideea statornicirii unui aşezământ călugăresc. Se lucra intens la pregătirea materialului lemnos pentru o nouă biserică. Monahul Partenie, fiind întrebat pentru ce se mai ostenesc atât când văd că cei din jur pun atâtea piedici, a răspuns: „dacă voi muri eu întâi, aici se va face schit de maici iar dacă va muri maica Epistimia, se va face schit de călugări.” Deci Dumnezeu voind, în prima zi de Paşti a anului 1947 monahul Partenie Cojocaru a plecat la Domnul. 23

Părintele Isidor s-a retras la Slătioara şi atunci s-a hotărât să se înfiinţeze aici o mănăstire de maici. Maicile au mai cumpărat teren de la Vasile Hantar din Grumăzeşti, Nicolae Pavaloaie şi de la Vasile Popovici, întocmindu-se cu ajutorul avocatului Roban şi al lui Mihai Cojocaru din Grumăzeşti documentele necesare prin Judecătoria Târgu Neamţ. În 1947, maica Epistimia Borş o aduce pe monahia Macaria Samoilă, împreună cu ajutoarea sfinţei sale monahia Magdalena Gliga, amândouă plecate din Mănăstirea Văratec tot în urma schimbării calendarului. Maicii Macaria Samoilă i se încredinţează răspunderea mănăstirii ca stareţă.

Perioada 1948-1988 Întâistătătoarea Mănăstirii Brădiţel

Maica

stareţă schimonahia Macaria Samoilă s-a născut la 26 martie 1900, în comuna Hangu judeţul Neamţ, ca fiică a părinţilor Gheorghe şi Ruxandra şi a primit la botez numele Maria. Pe măsură ce creştea ,,sporea în înţelepciune şi har înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor” (Luca 2, 40). De mic copil s-a remarcat prin frumuseţea sa sufletească, căci era sinceră, modestă, foarte cuminte, respectuoasă, iubitoare şi harnică. 24

La timpul potrivit, şoptindu-i în inimă ca o adiere lină, glasul lui Dumnezeu a chemat-o spre înaltul său destin. S-a dovedit vrednică de chemarea sa cerească, răspunzând cu înflăcărare: ,,Iată roaba Domnului!”. Astfel, tânăra Maria în vârstă de numai 13 ani a pornit cu îndrăzneală pe drumul vieţii de închinare. Toată dragostea pământească a jertfit-o pentru dragostea de Dumnezeu. Pentru majoritatea oamenilor, asemenea sacrificii sunt de neconceput, şi mai ales pentru aceia care sunt mai mult ,,trup”. Înflăcărată de dragostea pentru Hristos, tânăra ucenică a păşit cu îndrăzneală în arenă, mănăstirea de metanie fiind Văratecul. Aici a îndeplinit cu conştiinciozitate toate ascultările rânduite. Calităţile vocale cu care a înzestrat-o Dumnezeu au ajutat-o să înveţe muzica psaltică. Era foarte pricepută şi în arta broderiei. În anul 1920, când a împlinit 20 de ani, părintele Evghenie Ungureanu a tuns-o în monahism, în Mănăstirea Văratec, dându-i numele de Macaria. A păstrat întotdeauna aceeaşi râvnă pe care a avut-o de la început pentru viaţa călugărească. Trebuie să amintim că nici nu împlinise 15 ani când a suferit o rană foarte dureroasă la mână. Şi-a tăinuit boala cu foarte multă răbdare până ce infecţia a ajuns la os şi i-a atacat nervul, rămânând cu mâna tremurândă toată viaţa. Şi aceasta a făcut-o pentru că, dacă i-ar fi spus maicii sale duhovniceşti, exista riscul de a o trimite acasă la părinţi, copilă fiind încă. În anul 1924, nevoind a primi schimbarea calendarului, a plecat împreună cu monahia Magdalena Gliga în pădurea din apropierea comunei Hangu - Neamţ unde şi-au făcut un bordei la Chiţa Micaşi şi au locuit doi ani. De frica hoţilor care năvăleau pe neaşteptate, s-au mutat la Mănăstirea Agapia Veche, deoarece acolo mai erau măicuţe care nu primiseră noul calendar şi venea părintele Pamvo pentru a săvârşi Sfânta Liturghie. Urmărite de autorităţi, nu au putut rămâne prea mult nici aici şi s-au retras în comuna Vânători Neamţ la Ioan Urzică unde au stat o iarnă. De aici, au plecat la Pârâul Negru, la maica Minodora Ursache ce pustnicea acolo şi au stat 3 luni. 25

S-au retras apoi într-un bordei părăsit la Sihla aproape de locul de pustnicie al părinţilor Glicherie şi David. Aici au primit mult sprijin duhovnicesc de la părintele Glicherie, prin cuvintele de învăţătură ce le îndemnau la răbdare şi statornicie în credinţă. Se ajutau reciproc, căci maicile ţeseau şiac (o stofă foarte groasă) iar părinţii lucrau linguri şi puteau astfel să-şi procure câte ceva pentru hrană. Dar şi acolo au năvălit hoţii, au furat tot ce au găsit, iar maicile au fost nevoite să-şi caute alt loc de refugiu. Au găsit un bordei nelocuit la Picioru Rău, aproape de Râşca - Suceava, unde au stat trei ani. Dar şi pe acela l-a incendiat şeful Ocolului Silvic şi, iarnă fiind, au fost nevoite să se retragă la maica Marta Nistor din Mănăstirea Agapia din vale, până în primăvară. De acolo, au plecat la Râpa lui Coroi unde şi-au făcut singure un bordei. Participând la sfinţirea de la Buhalniţa - judeţul Neamţ, în anul 1936, maicile sunt arestate şi ţinute timp de 9 săptămâni în închisoarea din Piatra Neamţ. După eliberare, se retrag în bordeiul de la Picioru Rău, unde rămân încă un an şi jumătate, timp în care sunt chemate la tribunal şi interogate pentru ce nu se statornicesc într-o mănăstire. Nesupunându-se hotărârii de a merge într-o mănăstire în care se urma noul calendar, maicile sunt duse la închisoarea Vărzăreşti, pentru doi ani. Aici au fost închise mai multe măicuţe din Mănăstirea Brădiţel Neamţ (monahiile Arsenia Archir, Teodula Aciocoiţei, Adriana Chiriloaiei) şi din alte mănăstiri (monahiile Serafima şi Eufrasia de la Dobru - Neamţ). Multe dintre ele au murit acolo. În fiecare zi maicile erau scoase la apel iar acesta se făcea cu bătăi straşnice. Monahia Taisia Săvoaia din mânăstirea noastră, văzând cum celelalte sunt bătute zilnic, când i-a venit rândul a început să strige dând impresia că şi-a ieşit din minţi. Jandarmii s-au speriat şi de atunci au încetat să le mai bată. Erau obligate să lucreze în sărbătorile după calendarul iulian şi, pentru că se opuneau, trebuiau să suporte consecinţele. Nu putem trece cu vederea o altă întâmplare din închisoare care evidenţiază calităţile maicii Macaria. Având o voce ca de înger şi o memorie foarte bună, maica ştia multe cântări pe de rost. 26

Aşa a cântat împreună cu maica Magdalena în celula din închisoare, ,,Slava” din Miercurea cea Mare ,,Doamne, femeia cea păcătoasă…”, impresionându-i pe gardieni. Dar cine poate descrie în cuvinte grozăviile vieţii de deţinut? Toată amărăciunea din defăimări, jigniri, suferinţe trupeşti deveneau dulceaţă duhovnicească, căci măicuţele au răbdat cu dragoste pentru Mirele cel ceresc şi cu nădejdea răsplătirii veşnice. Cei care le-au condamnat şi le-au asuprit nu vor înţelege niciodată aceste taine, oameni ,,groşi” la minte fiind... După eliberare, s-au retras în comuna Vânători la Ioan Urzică unde au stat toată iarna. În primăvara anului 1944, în timpul celui de-al doilea război mondial, s-au refugiat la Dealu Mare iar toamna s-au întors în comuna Bodeşti Neamţ – locul natal al maicii Magdalena, la familia Ioan Ursache. Aici au locuit trei ani. Din nefericire, nu am putut aduna mai multe informaţii despre această distinsă întâistătătoare a noastră şi, din această cauză, descrierea este săracă şi nedemnă de persoana sfinţiei sale. Prin faptele şi mai cu seamă prin îndatoririle sale monahale, maica Macaria Samoilă a dat dovadă de multă punctualitate, corectitudine exemplară şi bună rânduială. Şi aşa a fost până la adânci bătrâneţi. Pe drapelul său de luptă duhovnicească avea scrisă cu litere mari porunca Scripturii: ,,Fii cu luare aminte la tine însuţi” (Deut. 15, 9). Era întotdeauna sobră, reţinută la vorbă, măsurată la fapte şi de neclintit în aplecările inimii sale. Pe faţă i se citea chibzuinţa şi se vedea că nu-şi lasă mintea să rătăcească aiurea. Era totdeauna vigilentă şi precaută: ,,Călugărul trebuie să fie numai ochi, precum heruvimii şi serafimii”. Avea şi virtutea modestiei într-o măsură foarte sporită. Era simplă ca de trei ori fericitul Pavel cel simplu, o pildă de sfântă simplitate ca Adam înainte de cădere, şi precum copiii nevinovaţi. Viclenia, neîncrederea, făţărnicia, linguşeala sau alte patimi ascunse n-au înnourat niciodată cerul sufletului său. Dacă îi spuneai ceva, primea vorba aşa cum i-o spuneai, fără să adauge şi să scoată nimic 27

fără bănuieli sau judecată ascunsă. Nu vedea nici un rău la ceilalţi, pentru că în ea nu mai era nici un rău. Simplitatea îi dădea sufletului său frumuseţe, căci frumuseţea în chipul ei cel mai înalt este deopotrivă cu simplitatea. Dumnezeu, a cărui frumuseţe nu poate fi descrisă în cuvinte, este mai cu seamă simplu şi necompus. Însă frumuseţea sufletului venea şi din virtutea fecioriei. Sfânta Scriptură spune despre cel ce se dăruieşte lui Dumnezeu şi este împodobit de curăţia fecioriei că este ca un crin între mărăcini. Aceasta, deoarece crinul se distinge prin puritatea, mireasma, prospeţimea şi voioşia sa. ,,După cum tămâia desfată mirosul, tot aşa Duhul Sfânt se desfată în curăţie” (Sfântul Efrem Sirul). Fie ca şi în timpurile noastre atât de grele, tulburi şi necurate, să mai înflorească încă florile dulci mirositoare ale bunei-cuviinţe, cumpătării şi curăţiei. Ca o desăvârşită egumenă ce era, maica Macaria dorea ca atitudinea, atenţia şi cântarea maicilor să fie îngereşti. ,,Aşa cum îngerii stau şi cântă Ziditorului, tot aşa şi noi trebuie să stăruim în rugăciune” (Sfântul Efrem Sirul). Dorea ca toate maicile, fără excepţie (doar dacă nu era vorba de vreo boală grea) să participe la dumnezeieştile slujbe şi să se împărtăşească de preamărirea lui Dumnezeu. Era trup şi suflet dăruit rugăciunii. Avea ochii şi inima întotdeauna gata să ia parte la cântări şi citiri şi să primească puterea cuvintelor Sfintei Scripturi, peste care n-ar fi putut trece pe motiv de lene, dar cu care sufletul său hrănit fiind, a putut ajunge la pocăinţă şi smerenie şi la luminarea dumnezeiască a Duhului Sfânt. 28

Dintre toate cele şapte laude, cel mai mult iubea miezonoptica. Timpul slujbei de la miezul nopţii este cel mai sfânt din întreaga zi. Nimic nu este mai dulce ca rugăciunea. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: ,,Cugetă cum în adâncul nopţii oamenii, fiarele şi toate făpturile dorm. E o linişte adâncă şi numai tu priveghezi şi vorbeşti de bunăvoie cu Domnul nostru al tuturor. E somnul dulce? Dar nu-i mai dulce rugăciunea?” Apoi, era de neînchipuit pentru sfinţia sa ca monahul să lipsească de la trapeză, care este a doua biserică. Purtarea sa cu maicile era părintească dar şi călugărească. Se străduia cu dragoste curată să le introducă pe deplin în atmosfera vieţii monahale. Surorile începătoare le asemăna cu lăstarii tineri ce se răsădesc în grădina mănăstirii. ,,Când un lucrător foarte iscusit al pământului vede o plantă mică şi firavă, o udă din belşug şi cheltuieşte mult timp cu îngrijitul ei. Pe de altă parte, când vede că o plantă a întârziat cu creşterea îi rupe frunzele de prisos de vreme ce sunt gata uscate” (Sfânta Singlitichia, BEPES 35). Dorinţa sa fierbinte pentru toţi, şi mai cu seamă pentru începătoare, era să le întoarcă mintea şi inima către de viaţă purtătorul Soare Hristos, tăindu-le voia proprie şi refuzându-le orice altă legătură care le-ar putea stânjeni această sfântă unire. Nu îngăduia noilor începătoare să iasă afară din mănăstire şi nici să ia legătura cu familia sau să aibă discuţii cu vizitatorii. Se cultiva cu multă minuţiozitate liniştea care trebuie să fie atmosfera firească a oricărei mânăstiri - adevărat atelier de lucru pentru suflete. De aceea, preacuvioasa maica stareţă Macaria a hotărât ca, atât cât va fi viaţă în această mănăstire, să nu se primească musafiri pentru odihnă ci numai închinători, iar la moartea sfinţiei sale a întărit cuvântul neadmiţând nici o altă convenţie pentru viitor. În cei 37 ani de păstorire duhovnicească, a dorit şi a luptat pentru întărirea dragostei evanghelice între maici şi surori. Sufletul ei era ca un soare de viaţă dătător care răspândea împrejur călduroasele şi luminoasele raze ale blândeţii şi smereniei (cât de binefăcătoare sunt aceste inimi în mijlocul societăţii confuze şi hăr29

ţuite, atât de jalnică în apostazia ei!). Maica stareţă Macaria aplica metoda Sfântului Pahomie, căruia îngerul Domnului i-a poruncit: ,,Încălzeşte-i pe cei de lângă tine cu focul pe care Dumnezeu îl aprinde în tine”. A rămas neuitată în inimile ucenicelor sfinţiei sale, pentru că a fost o iubitoare şi lucrătoare a celei mai înalte virtuţi călugăreşti – smerita cugetare. A urmat Mirelui Hristos pentru a cărui dragoste a iubit ,,a se smeri” în toată clipa şi în tot locul. Cuviosul Siluan Athonitul (1866-1938) care prin harul Duhului Sfânt a gustat cereasca dulceaţă a smereniei, scria: ,,O, smerenie a lui Hristos! Roadele tale sunt dulci, pentru că nu sunt din lumea aceasta. O, suflete smerit! Eşti ca o grădină înflorită, în mijlocul căreia se află locaşuri minunate în care îi place Domnului să locuiască”. Obştea Mănăstirii Brădiţel Neamţ în anul 1964

30

Obştea Mănăstirii Brădiţel în 1978, cu ocazia sfinţirii Bisericii, alături de Î.P.S. Silvestru Onofrei

Construirea celei de-a doua biserici

Cu nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu şi al Maicii Domnului şi cu blagoslovenia Î.P.S. Mitropolitul Glicherie, întregul sobor al Mănăstirii Brădiţel, sub conducerea maicii stareţe Macaria, în primăvara anului 1948 a pus temelie de biserică. Cu o aprobare parţială, se zidesc pereţii din lemn dar când se ajunge la acoperiş, se interzice continuarea lucrării. Maicile au fost nevoite să facă un acoperiş din draniţă ca pentru o casă, fără turnuri cu sfinte cruci, aşa încât construcţia avea aspectul unei locuinţe mai spaţioase. Astfel, rugăciunile au început a se face cu mai multă râvnă şi mulţumire lui Dumnezeu, căci orice realizare aduce satisfacţii, mai ales în acest caz, când condiţiile materiale erau foarte grele: pe drumul spre mănăstire nu se putea circula cu maşina ci numai cu căruţa, iar braţele de muncă erau foarte puţine. 31

Prima biserică (1948-1956)

A doua biserică (1956-1988)

32

În anul 1956, s-a turnat temelie din beton sub talpa de lemn carbonizată şi în anul 1958, lăsându-se pereţii din lemn, s-au ridicat pereţi din chirpici nears, făcuţi de maici din pământ şi paie. S-a înlocuit şi acoperişul cu tablă şi s-au mai făcut şi unele modificări, dându-se mai clar formă Sfântului Altar şi strănilor. Cimentată frumos pe dinafară, Biserica ia aspect atrăgător, iar maicile se vor bucura de ea mai multă vreme. Cu darul Sfintei Treimi, se adunaseră aproape 100 de măicuţe. Dragostea pentru Dumnezeu era acel magnet care atrăgea sufletele şi le păstra în comuniunea duhului sub ascultarea îndrumătorilor duhovniceşti ale maicii stareţe Macaria Samoilă şi ale părintelui arhimandrit Nifon Marinache – duhovnicul întregului sobor. Obştea Mănăstirii Brădiţel în 1975, alături de Preacuviosul Părinte Arhimandrit Nifon Marinache

33

Îndrumătorii duhovniceşti trebuiau să le ia în grijă pe maici chiar de la intrarea în mânăstire deoarece, când cineva vine într-un oraş mare şi necunoscut dintr-o ţară străină, prima lui grijă trebuie să fie aceea de a găsi un ghid; altfel va rătăci fără ţintă, neştiind unde să meargă. La fel este şi în monahism. Cel ce intră în vasta şi nemărginita ţară a vieţii monahale, are nevoie înainte de toate de un ghid duhovnicesc. Monahismul este o cămară plină de taine ascunse în care învăţătorul trebuie să-l introducă pe ucenicul său în mod treptat. Taina cea mai importantă este taina ascultării. Dacă monahul nu o înţelege corect, îşi pregăteşte propriul naufragiu duhovnicesc. De aceea, duhovnicul trebuia să le iniţieze pe începătoare în această taină fundamentală, arătând în cuvintele de învăţătură că ascultarea este o cale sfântă ce-l duce pe monah la mântuire. Ascultarea este poarta raiului. Monahul care o dobândeşte gustă raiul căci el a ajuns deja în starea îngerească. Îngerii din cer sunt plini de smerenie, în timp ce satana şi cetele lui au pierdut slava cerului prin mândria lor. Pierzându-şi smerenia, aceştia şi-au pierdut şi locul lor de lumină. O, smerenie! Tu ne aşezi în rai! Cum putem să te aflăm? Numai în ascultare putem afla fără primejdii, smerenia. Numai în ascultare, putem păzi fericirea raiului. Ascultarea înseamnă viaţă iar neascultarea – moarte. Şi astfel, după cele mai simple noţiuni de învăţătură monahală urmau cele mai grele, după cum zice Apostolul: ,,mai întâi trebuie lapte, apoi legume şi abia la urmă vine mâncarea cea tare a cărnii”. Dar trecerea timpului presupunea şi schimbări în plan material căci, terenul fiind umed, pereţii cei din chirpici ai Bisericii căpătaseră igrasie pierzându-şi din ce în ce mai mult rezistenţa după apariţia unor fisuri. Chiar şi după mici reparaţii interioare se simţea, mai ales iarna, curent şi răceală. Întregul sobor, sub îndrumarea preacuviosului părinte Nifon şi a preacuvioasei maicii stareţe Macaria, începe pregătirile pentru o nouă reparaţie, având ca ideal 34

construirea unei biserici cu temelie de piatră şi zid de cărămidă. Paralel cu acest ţel, s-a vegheat la progresul duhovnicesc al monahiilor.

Părintele arhimandrit Nifon Marinache duhovnicul mănăstirii în perioada 1955-1985 Părintele Arhimandrit Nifon Marinache s-a născut în satul Malu, judeţul Ialomiţa la 6 ianuarie 1916, din părinţii Manole şi Vasilica, primind la botez numele de Nicolae. A fost al treilea copil al familiei, după el născându-se încă patru. Asemenea Sfântului Ierarh Nicolae, Părintele Nifon a fost un râvnitor pentru dreptate până la sfârşitul vieţii sale. La vârsta de 13 ani s-a mutat la Bucureşti cu părinţii, unde va învăţa pe rând tipografia, legătoria şi croitoria. La 16 ani, îmbrăţişează viaţa călugărească împreună cu fratele său mai mare, Matei (viitorul Arhiereu Meftodie) fiind ucenic al Părintelui Arhimandrit Gherontie la micul schit Călăraşi. Părintele Gherontie, care a fost trăitor în Sfântul Munte, aplica în mica obşte tipicul atonit cu cea mai mare severitate. Numai sâmbăta şi duminica mâncau „de dulce”, iar în celelalte zile, de post – o dată în zi, după vecernie. Când mergeau la munca grea a câmpului, luau şi lădiţa cu sfintele cărţi (ceaslovul, psaltirea, octoihul), făceau şi toată pravila iar pe la 3 - 4 după-amiaza serveau masa, timp în care părintele Gherontie le citea noilor începători cuvinte din Vieţile Sfinţilor. Înafara meselor nu gustau nimic, nici măcar apă nu beau. Păstrau cu multă stricteţe blagoslovenia în toate. Pentru o singură bobiţă de strugure fără blagoslovenie, au primit canon aspru. 35

În timpul prigoanei din 1936, Părintele Gherontie a fost arestat pentru 2 ani. Fraţii au fost trimişi acasă la părinţi iar Paraclisul de la Călăraşi a fost demolat. Tinerii făceau mărturisirea gândurilor în fiecare seară şi după puţină vreme au primit Marea Schimă. Apoi au plecat în armată pentru 7 ani, timp în care Părintele Gherontie îi îndemna să facă pravila (canonul) iar ei nu conteneau cu rugăciunea. În armată, părintele Nifon a fost repartizat la magazia cu haine şi, fiind şi croitor, mai obţinea câte un ban când repara ţinuta celor mai mari. Cu banii din munca sa şi-a cumpărat cărţi: Tezaurul Liturgic, Tâlcuire la cele 14 trimiteri ale Sfântului Apostol Pavel şi altele asemenea lor, bune pentru studiu şi pentru sporirea vieţii duhovniceşti pe temelia aşezată de Părintele Gherontie. După liberare, şi-au făcut la Moşinoaie – Mărăşti judeţul Vrancea o casă din bârne şi au petrecut acolo Părintele Nifon Marinache câţiva ani (până în 1950). în armată şi după... Prigoana din 1952 i-a găsit la Slătioara. A fost luat la închisoare pentru doi ani împreună cu părintele Dionisie şi ţinut la Fălticeni 6 luni fără proces. De acolo, cei doi părinţi au trecut prin mai multe penitenciare, până au ajuns la Poarta Albă, închisoare pentru deţinuţii politici considerată, la începutul epocii comuniste, punct de exterminare. 36

În această perioadă, Părintele Nifon şi Părintele Dionisie nu s -au mai recunoscut fizic, atât erau de schimbaţi din cauza chinurilor. S-au identificat la apel, după numele de familie. Părintele Nifon îşi făcea pravila împreună cu Părintele Dionisie, căci acesta ştia acatiste şi multe rugăciuni pe de rost, iar în perioada ce a urmat s-au simţit ca în mănăstire. Aici, la Poarta Albă (încălţaţi cu cizme nepotrivite ca număr) stăteau cu picioarele în apă, săpau piatra şi o încărcau în vagonete. Dacă nu îndeplineau norma, erau pedepsiţi foarte aspru: nu erau primiţi în baracă, nu primeau hrană şi stăteau la beci să cureţe cartofii încolţiţi. Părintele Nifon s-a îmbolnăvit foarte tare de picioare dar cu bandaje din frunze de patlagină s-a uşurat de infecţie şi a putut duce mai departe calvarul. Când a fost eliberat, era în totalitate cuprins de reumatism. Îi căzuse dantura dar mintea şi inima erau călite ca prin foc. După închisoare, a revenit la Slătioara şi a fost numit preot paroh la Vânători şi exarh peste cele patru mănăstiri de maici: Brădiţel Neamţ, Brădăţel Suceava, Dobru şi Moişa. Umbla numai noaptea în ţinută civilă, cu opincile încălţate invers (să nu se cunoască încotro se îndrepta), acoperit pe cap cu basma şi astfel făcea toate serviciile de preot. La Mănăstirea Brădiţel Neamţ a întemeiat în anul 1968 (la 1 oct.) obştea şi a dus apoi o muncă susţinută de predare a vieţii obşteşti. La masă trebuiau să vină toate maicile înainte de a intra maica stareţă şi nimeni nu putea ieşi înainte de a primi binecuvântarea de încheiere. În multă ordine şi disciplină, cu tăcere şi luare aminte, se asculta cuvântul de învăţătură citit de cea rânduită, trapeza fiind considerată a doua biserică în mănăstire. 37

Împreună cu Maica Stareţă Macaria şi soborul de maici, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu rugăciunile Maicii Domnului, s-au construit în 1969 trapeza cu bucătăria, beciurile şi grajdul pentru animale. Trapeza era din bârne iar din pământul de la săpatul beciurilor s-au făcut cărămizile la presa manuală şi apoi s-au ars în cuptor pentru grajd. Acesta s-a realizat tot manual de către maicile îndrumate de Părintele Nifon. Apoi a început pregătirea materialului pentru viitoarea biserică. Cu voia pădurarului, se mergea noaptea în pădure după lemne şi toate lucrările (tăiat, transport) erau manuale. Tot din iniţiativa părintelui Nifon s-au întemeiat atelierele de tricotaj şi artizanat – creându-se astfel şi o sursă de venit pentru obşte. În 1974, a început construcţia centralei pentru generatorul de curent electric iar în 1995 s-a realizat racordarea la reţeaua naţională, asigurându-se astfel necesarul de curent electric pentru mănăstire (iluminatul şi funcţionarea maşinilor din atelierul mecanic unde se pregătea materialul lemnos pentru viitoarea biserică – grinzi, console, scândură). S-a construit apoi şi moara pentru măcinarea porumbului tot cu ajutorul electricităţii de la generator. Toate lucrările s-au realizat într-o atmosferă de tensiune, frică şi încordare din cauza deselor controale ce vizau materialele şi persoanele fără viză de domiciliu. Părintele Nifon a fost mereu alături de obşte, întărind pe maici cu rugăciune şi îndemnuri. Dar sfinţia sa era cel mai urmărit şi prigonit. În 1976 a trecut cu ajutorul lui Dumnezeu alt val de necazuri căci părintele a fost urmărit de autorităţile ce au împiedicat sfinţirea la biserica veche. Împreună cu Maica Stareţă Macaria, Părintele Arhimandrit Nifon a făcut toate pregătirile ca Î.P.S. Mitropolitul Glicherie, împreună cu tot soborul, să oficieze sfinţirea în secret. În 1977, în urma cutremurului, s-a reconstruit cel mai vechi bloc de chilii făcut de maici înainte de viaţa de obşte, în condiţii foarte grele (lut şi lemn cărate cu spatele). Nu erau nici căruţe, nici maşini, nici bani. 38

Părintele Nifon a condus lucrările de construcţie a mai multor blocuri de chilii şi ateliere (cele două de la ieşire, chilia sfinţiei sale şi chilia Maicii Dosofteia). Era foarte râvnitor, ostenea mult în munca de pregătire a materialelor. Lucra Părintele Nifon Marinache şi obştea nopţi întregi când la sfinţirea Bisericii, în 1978 vremea era mai nefavorabilă (viscol, furtună) pentru ca să se asigure că nu vine nici un control. Mai presus însă de munca organizatorică era cea a formării duhovniceşti a obştii de maici. În strânsă conlucrare cu Maica Stareţă Macaria, ca un bun părinte, veghea permanent la creşterea virtuţilor în sufletele celor păstorite. După 30 de ani de dăruire totală, în anul 1985, din cauza vârstei înaintate, s-a retras la Mănăstirea Slătioara. În 1988, când cu blagoslovenia Î.P.S. Mitropolitul Silvestru şi a Maicii Stareţe Teofana a început construcţia noii biserici, a fost alături de noi în activitatea de proiectare. Ne-a sprijinit cu rugăciuni şi cu sfaturi şi în timpul încercării de demolare a noii construcţii. Deşi trupeşte era în Mănăstirea Slătioara, duhovniceşte i-am simţit sprijinul în toate încercările şi ispitele ce s-au abătut asupra mănăstirii şi asupra fiecăreia dintre noi. Părintele Nifon îşi dorea foarte mult să audă cum sună clopotul la Sfântul Mormânt al Domnului şi, făcând rugăciune la Dumnezeu, a văzut aievea sau a visat dormind (nu mai ştia) cum o mână trăgea un clopot şi el nu putea descrie în cuvinte frumuseţea sunetului. Aceasta a fost o minune căci, mai târziu, a auzit acelaşi sunet pe o casetă de la Ierusalim. 39

Din 1985 până în 2008 (anul plecării la Domnul) printre alte preocupări duhovniceşti la Mănăstirea Slătioara, Părintele putea fi găsit citind din două-trei cărţi în acelaşi timp. Acelaşi lucru ne învăţa Părintele Arhimandrit Nifon Marinache şi pe noi - dragostea pentru citiri duhovniceşti, zicând: „mai bine să ne pară rău că am citit şi nu am împlinit, decât să ne pară rău că nu am citit şi nu am ştiut”. Cu dragoste ne aducem aminte de sfaturile şi îndemnurile pentru viaţa călugărească: să iubim biserica, tăcerea şi neagoniseala. Ca un viu lucrător al rugăciunii minţii, ne îndemna să stăruim în dobândirea ei. Ne cerea ca dragostea şi mila uneia faţă de cealaltă să nu slăbească în ispite. Ne spunea să fugim de vorbirea în deşert şi de clevetirea cea pierzătoare de suflet: „mai bine să ne odihnim, că mai mult folos este din somn decât din vorbirea în deşert”. Ne amintea să nu îndrăznim vreodată a încălca hotărârea Sfântului Ierarh Glicherie de a nu merge la altă chilie după pavecerniţă. Ne-a învăţat să gonim de la noi duhul iscodirii, al osândirii şi al judecării aproapelui. Călduros îndemn avea pentru tinerele măicuţe care, cu multă dragoste de Dumnezeu şi râvnă pentru viaţa monahală, intrau în arena de luptă duhovnicească. Le povăţuia să fie cu multă luare aminte în păstrarea până în sfârşit a râvnei de la început; să respecte cu toată atenţia rânduielile înaintaşilor; să nu uite niciodată de câtă suferinţă şi lacrimi a fost nevoie pentru Soborul Mănăstirii Brădiţel - 1979 ca să se poată împlini ceea ce au găsit când au venit în Sfânta Mănăstire. Zicea Părintele că va fi aspră întrebare în ziua judecăţii pentru acestea toate... 40

Părintele Arhimandrit Nifon Marinache rămâne pentru noi un far luminos pe drumul spinos către mântuire, către cer. Întreaga obşte are sfânta datorie de a se ruga Bunului Dumnezeu pentru Sfinţia Sa, ca să primească plată veşnică pentru viaţa jertfită în grădina Maicii Domnului, ce se numeşte Mănăstirea Brădiţel Neamţ.

„Model ne este Biserica” Ultimul interviu cu Părintele Arhimandrit Nifon Marinache (preluat din revista „Tradiţia Ortodoxă”) „Suntem săraci sufleteşte...aşa suntem. Dumneavoastră sunteţi mai bogaţi ca noi. Şi cunoaşteţi mai mult decât noi. Da! Noi suntem săraci... Aţi venit la cei săraci, fiind dumneavoastră înşivă bogaţi...Eu văd, citesc şi, până la uşă, am uitat. Nu mai ţin minte...”

[Trepte pe calea mântuirii] Noi am fost la schitul din Călăraşi Ialomiţa. Când a început prigoana din 1936, când s-au dărâmat bisericile şi au fost arestaţi toţi călugării de stil vechi, ne-au găsit şi pe noi... Ne-au ridicat, iar părintele nostru a stat trei ani la închisoare. Noi eram copii, ce învăţaserăm până atunci?! Dar el, părintele, era un om foarte înţelept... Am plecat de acolo şi nu am mai găsit un om aşa de pregătit ca el... [Suferințe] Când am venit aici (la Slătioara), eu care eram învăţat cu tipicul slujbei am fost pus imediat la strană... Cântăreţ nu eram dar tipicul îl cunoşteam. A venit cu mine şi PS Meftodie şi am stat până a venit şi PS Galaction. Nu a mai durat mult însă şi ne-a arestat miliţia (în 1952). Ne-am trezit duşi la Canalul Dunăre-Marea Neagră (Capul Midia), la muncă silnică pentru doi ani. Atunci au fost arestate opt persoane din mănăstire printre care Sfântul Părinte Glicherie şi Părintele David - începătorii aşezământului. La canal, maşina mortuară căra în toată ziua trupurile celor căzuţi... de oboseală sau din lipsă de hrană. A dat Dumnezeu (eram tânăr pe vremea aceea, aveam puţin peste 30 de ani) şi am scăpat de acolo, după doi ani. Miliţia de aici, de la judeţ, a început să ne ia declaraţii că ne ducem în altă parte, că plecăm din Slătioara. 41

Răspunsul meu era de fiecare dată acelaşi: „Nu plec din Slătioara! Am mutaţie acolo, acolo mă duc!” La ieşirea de la canal, după 24 de luni, ni s-au adus în faţă nişte formulare completate pe care trebuia să le iscălim. Ce conţineau acele formulare: avertismentul că nu vom divulga nimic despre ceea ce am întâmpinat la închisoare, despre ce am văzut acolo şi cum a fost... Eram nelămurit: am stat plecat atât din mănăstire... Ce să le spun celor de acolo, pentru ce am fost închis? Nici măcar nu fusesem condamnat, am fost luat pur şi simplu şi dus la canal. Eram ameninţaţi că nu plecăm până nu semnăm formularele acelea... Noi nu voiam să le iscălim. Eu cu părintele Dionisie... Noi doi am cam fost peste tot împreună. S-a întâmplat să fim şi acolo... Era un părinte bun dar, cu toate întămplările acestea, nu a stat până la urmă în mănăstire, a plecat... Aici (la Mănăstirea Slătioara) când veneau miliţienii la noi... ei intrau pe poartă, noi ieşeam pe din dos... Mi-aduc aminte că Părintele Eftimie care se ocupa cu tâmplăria avea o bardă pe care o ţinea pe-aproape. Când au venit oamenii legii, au zis: „Plecaţi deaici, că vă băgăm la închisoare!”. Părintele Eftimie a răspuns: ”Băgaţi-ne la închisoare, noi de aici nu plecăm!”. L-au înfierbântat de supărare şi el s-a lipit de barda aceea. Ei au crezut că ia barda pentru ei, să-i lovească şi au dat să fugă. Părintele le striga însă din urmă: ”Staţi dom’le, nu fugiţi... că dau în mână... las capul!”. „Sunteţi nişte nebuni” ni s-a spus... „Da, Domnule, dar e dreptul nostru, e mănăstirea noastră!” am răspuns de fiecare dată. Şi am rămas. [Zidirea până la cer...] Credeţi-mă că văd în mine o mare neputinţă. Mă simt neputincios cu mintea. Nu mai am putere... Cândva, mi s-a părut că mintea mea lucra. La închisoare la Jilava, pe vremea când nu fusese încă omorât Corneliu Codreanu (şase luni am stat acolo) m-a apucat Duminica tuturor Sfinţilor, după Pogorârea Sfântului Duh. Erau închişi acolo foarte mulţi legionari absolvenţi de teologie. Alţii fuseseră în momentul arestării studenţi în anii I, II, III... la teologie. 42

S-a găsit unul şi, referitor la viaţa Sfinţilor Părinţi, a ţinut o cuvântare aşa de frumoasă încât au fost toţi impresionaţi. După ce a terminat, am început să feresc aşa... uşor din calea mea pe cei care erau acolo şi am ajuns la persoana care a ţinut cuvântarea. Şi i-am spus: „Tare sunt mulţumit că s-a găsit cineva şi pe-aici ca să vorbească despre Sfinţii Părinţi şi despre Dumnezeu. Ai vorbit cum a vorbit Sfântul Ioan Gură de Aur şi... pe mine m-ai zidit până la cer...” „Dragă frate, mi-a răspuns acela, sunt mulţumit eu că s-a mai găsit câte cineva să asculte...” „Dar... mai lipseşte ceva, am adăugat eu”...Şi m-am dat pe faţă că sunt pe vechi...Când a auzit că sunt pe vechi, a rămas uimit o clipă, s-a uitat lung la mine, apoi a răspuns: „Ce să-ţi spun, noi suntem pe nou dar... n-am schimbat regula bisericii.” „Da, poate n-aţi schimbat dar... s-au schimbat de la sine multe în biserică, de la schimbarea calendarului...” A început apoi un scandal între legionari. O parte ţinea cu mine şi altă parte era împotriva mea. S-au făcut două cete. S-a găsit în cele din urmă un bătrân legionar, avocat dintre cei pregătiţi. El a spus: „Camarazi, de ce vă certaţi între voi? Lăsaţi-l pe mâna mea!” M-a luat din adunare avocatul acela şi m-a ţinut de vorbă de la masa de prânz până seara. Atât ce s-a discutat între noi despre sinoadele ecumenice, din vieţile sfinţilor părinţi şi din învăţăturile Mântuitorului, încât l-am convins că, dacă nu ţii credinţa curată, nu te mântuieşti. Aveam puţină pregătire dar a fost întemeiată. Mi-a cerut apoi adresa, să ne întâlnim în libertate şi să discutăm mai mult... I-am răspuns: „Domnule, de la mine nu aveţi ce să aflaţi mai mult. Aţi luat destul acum...” S-a dus apoi la ceilalţi spunându-le: „Ei... eu am stat de vorbă cu băiatul... Care dintre voi are curajul ca mâine să stea de vorbă cu el? Pe mine m-a corectat în multe pe care le ştiam greşit... Dacă aveţi curajul, maine staţi la discuţie... Eu am terminat. M-a adus în starea asta ca să... zic ca el.” Asta se întâmpla în 1938... [Modele de viață duhovnicească] Ca Părintele Glicherie, nu mai găsim noi altul... Eu l-am cunoscut înainte de a veni în Slătioara, ne-am întâlnit la Covasna. 43

El era cu Părintele David. Şi eu l-am întrebat: „Mă primiţi şi pe mine în Slătioara?” Dar noi deja făcuserăm casă în pădure, la Panciu. Începuse prigoana comunistă iar în păduri se retrăseseră oamenii care credeau că vin americanii şi „ne scapă de ruşi şi de comunism”. Mc. Pamvo, Sf. Ier. Glicherie, Aşadar, în timpurile acelea, Ierom. Nifon am făcut o casă în pădure cu PS Meftodie... Un bătrân a venit şi el la noi, pe urmă alţi doi tineri. Ne-am adunat aşadar acolo cinci persoane. Asta se întâmpla în 1945, după război. Sfântul Părinte Glicherie era patronul florilor... Acolo unde se află acum veşmântăria, se afla odată câmpul lui... El nu se depărta de Biserică... Ori săpa în grădină, ori se afla în Biserică... În zilele de post... luni, miercuri, vineri... cerea anafură de la noi... Mânca o dată pe zi, seara... Ne-a dat pildă bună nouă. Niciodată n-a mâncat mai devreme de ora trei după-amiaza, în zilele de post. El a fost un mare păzitor al tipicului mănăstirii. Era călugăr de Neamț. Mănăstirea Neamțului şi Mănăstirea Căldăruşani din Muntenia putem spune că au fost marile lavre ale ținuturilor noastre. Astea au fost timpurile pe care le-am trăit noi. Dar acum nu ne putem aduce aminte chiar toate [...] Cum a fost pentru mine ziua descoperirii moaștelor Sfântului Glicherie?... Am fost alături de toată scena aceasta. Până în momentul în care a trebuit să i se facă toată rânduiala. Când l-au scos din groapă, l-au aşezat pe masă... După ce i-au spălat osemintele, l-au pus într-un sicriu şi l-au dus unde e veşmântăria. Acolo nu m-au primit, au rămas vreo doi-trei care au citit continuu Psaltirea la capul lui. Au avut ceară multă... I-au aşezat oasele aşa cum le are corpul. I le-au aşezat în sicriu şi toată ceara aceea multă 44

şi moale a îmbrăcat sfintele moaşte. Şi apoi, s-a făcut sfinţirea cuvenită... Suntem bucuroşi că Sfântul Glicherie face minuni cu noi, unele au fost scrise şi în această revistă. Era o femeie bolnavă, descurajată de viaţă. Şi a auzit, din vorbe spuse de alţii: ”Du-te la Slătioara. Acolo o să-ţi găseşti sănătatea”... Şi, cu adevărat, femeia s-a făcut sănătoasă. [Despre adevărata învățătură] Vedeţi... model ne este Biserica. Toţi oamenii mari care au fost, care au ţinut Sfintele Soboare, nu au fost oameni de rând. Au fost toţi cu ceva carte. Nici un sfânt nu vorbeşte de cultura lui dar, din Scrierile Părinţilor, se simte cât de învăţaţi au fost. Iar învăţăturile lor dăinuie şi acum. Noi, în veacul acesta, suntem cei de la urmă. Şi nu aveţi ce lua de la noi. Toate au trecut ale noastre, cu vremea... Sunt în lumea aceasta oameni care ştiu ce vorbesc şi ştiu ce vor. Dar noi!?... [Să nu ne fie frică!] Noi suntem neputincioşi. Nici nu ştim ce va fi. Dumnezeu ştie ce va fi de noi şi cum ne vom purta noi în timpul acela. Important e să nu ne fie frică, orice ni s-ar întâmpla. Că şi frica este un păcat. Hristos veghează asupra noastră şi trebuie să avem tăria să murim pentru El. Armele sunt făcute să ucidă numai trupul. Nu există armă să ucidă sufletul, decât propria renunţare la lupta pentru mântuire. Acum gândim numai că vine sorocul acela. Dar mai ştim ce suntem capabili să facem atunci? Nu ştim. Nu ştim ce putere o să avem dar trebuie să aşteptăm mila lui Dumnezeu peste noi. El să ne întărească şi noi să răbdăm. Dar vremurile muceniciei sunt un dar mare de la Dumnezeu. Ca Dumnezeu să-ţi dea darul răbdării ţie, şi ca tu să te jertfeşti pentru Dumnezeu, nu poate fi dat oricui. Duhul credinţei trebuie să ni-l dea Dumnezeu, al smereniei şi al răbdării. Pe Dumnezeu îl avem cu adevărat în noi, când se văd faptele bune ale credinţei noastre. Cuvintele Mântuitorului din Sfânta Evanghelie sunt „Cel ce mă iubeşte pe Mine, poruncile mele va păzi. Eu şi Tatăl aici vom ve-  45

ni şi locaşul ni-l vom face...”Asta e porunca Mântuitorului: să îl iubim şi să păzim poruncile Lui. Vine apoi Sfântul Apostol Pavel şi spune: „Cel ce nu crede în Domnul Iisus Hristos, anatema să fie!” Eu... ca om, în general, cred în Dumnezeu... Dar ce fel de credinţă e credinţa mea? Cel ce are două haine, să-i dea şi celui ce n -are. Fac eu asta? Nu. Fiecare zice: „nu mă îndur să dau că... îmi trebuie mie”. Şi cel ce are mâncare, să facă aşijderea. Adică, din mâncarea lui să mai hrănească omul şi pe altul. Nu încetăm să ne gândim la ziua de mâine, de parcă ea ar depinde de noi.   Uite, am aici două beţe. Nu pot fără ele. Dacă plec numai cu unul, mă cumpănesc... aproape să cad. Nu-s în stare nici pentru mine să fac mare lucru, d-apoi... pentru altul?! Cum v-am mai spus eu, dumneavoastră, cei bogaţi, veniţi la cei săraci. [Îndemn pentru trăirea în duh și adevăr] Dacă citiţi cărţi duhovniceşti, faceţi ce scrie acolo că n-o să vă păcăliţi. Dacă aveţi cartea aceea pentru rugăciunea minţii, Sbornicul... Ce învăţătură bună e adunată acolo! De la toţi sfinţii părinţi. Au venit de la Bucureşti odată doi jurnalişti. Şi mi-au luat tot aşa... interviu. M-am trezit cu PS Sofronie aicea, şi cu cei doi. Cu aparate, cu cabluri... Am zis „oameni buni, ce înregistrare să luaţi de la mine, când eu n-am pentru mine? Ce să vă zic eu, că sunteţi oameni mari, cu multe cunoştinţe...” Şi unul zice: ”Am citit Sbornicul...” ”Păi ce mai aşteptaţi de la mine, dacă aţi citit Sbornicul? Puneţi în aplicare ce scrie acolo şi e de ajuns. Dacă o să faceţi ce scrie acolo, sunt sigur că vă mântuiţi”. Părintele Arhimandrit Nifon [Sfat și urare, înainte de... Marea Plecare] Vă Marinache doresc înţelepciune şi răbdare cu treaba pe care (în noiembrie 2007) o faceţi... Să vorbiţi despre ortodoxie mult şi să vorbiţi bine. Dumnezeu să vă ajute! [7 februarie/ 26 ianuarie s.v. 2007]

fragmente extrase din Revista Mitropoliei Slătioara, „Tradiția Ortodoxă” nr. 16, 17, 18/2007

46

Continuarea lucrării la cea de-a doua biserică Numai nădăjduind în puterea lui Dumnezeu şi în mila Maicii Domnului, maicile îşi făceau planuri măreţe pentru viitor, căci de la cei de pe pământ nu aveau nici un sprijin – credinţa era doar tolerată şi nu li se recunoştea nici un drept. Totul trebuia făcut numai la risc. Nu erau permise aprovizionările de materiale, noile construcţii şi nici aprobarea schimbării domiciliului. Aceste restricţii nu erau o noutate pentru perioada de după 1950; ele au existat de când întemeietorii au făcut primii paşi pe Colina ,,Brădiţel”. În speranţa că vor desfiinţa acest lăcaş de cult, autorităţile făceau controale foarte dese, apelând la fel de fel de metode. Odată au venit reprezentanţii securităţii în ţinută de cerşetori. Dar, prin darul Domnului, au fost depistaţi după pantofii pe care uitaseră să şi-i schimbe. Astfel descoperiţi şi goniţi, au dispărut plecând cu căruţa care îi aştepta la poartă. Alteori se furişau hoţeşte prin podurile cu fân; stăteau ascunşi urmărind activitatea din mânăstire. Deoarece cu multă greutate se mai obţineau vize de domiciliu, măicuţele tinere trebuiau să se ascundă, neavând voie să fie primite în mănăstire de către maicile mai în vârstă. Altădată au venit călări şi s-au afundat caii până la pântece în noroi, aşa încât nu mai ştiau cum să facă drum întors. De sute de ori veneau cu maşina; se împotmoleau, căci drumul de pădure era foarte anevoios mai ales primăvara şi toamna. Maicile îi ajutau să iasă din impas, astfel că cei în cauză nu-şi mai doreau decât să poată ajunge la şosea. Maica Domnului, acoperitoarea acestui sfânt lăcaş, prin minune ne-a salvat de fiecare dată din mâna răuvoitorilor, chiar potrivnicii mărturisind acest lucru. Venind odată spre mănăstire, când au ajuns în apropiere de vârful dealului au văzut un grup de ostaşi păzitori ai lăcaşului mănăstiresc, de care s-au înfricoşat pentru că aveau chip deosebit, ca de îngeri. 47

Cu altă ocazie au adresat maicii stareţe Macaria, întrebarea: - Aveţi ostaşi ce vă păzesc ? - Nu avem ostaşi paznici. Sfinţii îngeri sunt păzitorii Grădinii Maicii Domnului, iar dumneavoastră fericiţi să fiţi că v-aţi învrednicit a vedea sfinţii îngeri spre propria convingere. Toate aceste impasuri erau depăşite cu ajutorul lui Dumnezeu şi datorită credinţei nestrămutate şi a rugăciunilor neîncetate ale întâistătătoarei - pildă demnă de urmat pentru turma păstorită cu atâtea sacrificii. De foarte multe ori (mai ales până în 1960) reprezentanţii Bisericii oficiale veneau pentru a obliga conducerea mănăstirii să primească calendarul schimbat. Nu putem să nu amintim şi aici în ce chip lucra Măicuţa Domnului aducând în minte maicii stareţe şi celor din comitet răspunsurile cele mai clare la întrebările celor cu studii teologice. Fiind întrebate maicile ce studii are maica stareţă, cei interesaţi au primit răspunsul: ,,este absolventă a facultăţii chiliei”. La această facultate, prin rugăciune şi asceză, prin cumpătare şi curăţia inimii de patimi, şi-a însuşit ştiinţa cunoaşterii de sine şi a cunoaşterii de Dumnezeu, care îi insufla cele mai frumoase şi clare cuvinte de mărturisire a credinţei ortodoxe adevărate. Clericii Bisericii oficiale verificau dacă avem preot pentru slujbă. Într-o sâmbătă seara, au venit cu scopul de a oficia Sfânta Liturghie. După disputa teoretică, maicile nu le-au acordat nici o găzduire şi au fost nevoiţi să rămână sub cerul liber până dimineaţa, când s-au întors de unde veniseră. Cu altă ocazie, au încercat să sigileze uşile bisericii dar Dumnezeu a dat prin gând unei măicuţe, imediat după ce au sosit dânşii, să ridice din balamale una din uşile bisericii şi astfel, cu darul Domnului, a eşuat planul “musafirilor”. În perioada 1955-1959, conform Decretului 410/59, tot personalul sub 50 de ani trebuia să părăsească aşezământul. Mănăstirea noastră deţine însă un act de veşnică vânzare prin care proprietarele locului, monahia Silvestra Papară şi Epistimia Borş, 48

vând maicii Macaria Samoilă 68 prăjini teren (act întocmit în prezenţa avocatului Valeriu Roban). Documentul conţine următoarea clauză: ,,cumpărătoarea este obligată a primi ca pe acest teren să se facă un schit de maici pentru Cultul pravoslavnic, stăpânind terenul împreună cu maicile care ar face parte din acest schit. În stăpânirea terenului cumpărătoarea va intra după moartea mea, vânzătoarea”. Prin acest document, urmaşii deveneau moştenitori prin lege şi tot personalul sub 50 ani a putut astfel rămâne în mănăstire. Prin voinţa Maicii Domnului, suprafaţa de un hectar de pădure deasă de brad - aparţinând statului - din stânga aleii de la intrarea principală, a fost eliberată în chip minunat în urma unei furtuni din anul 1972, fenomen neaşteptat şi foarte restrâns ca arie. Maica stareţă, care venise să cerceteze pe măicuţele ce lucrau la dezafectarea terenului, s-a apropiat iar unul dintre copaci tocmai atunci s-a desprins de rădăcina la care tăiau maicile şi a căzut peste sfinţia sa. Dar nu s-a întâmplat nimic grav, căci au atins-o numai crengile coroanei şi nu tulpina. O altă minune s-a produs în timpul maicii Macaria în Sâmbăta Mare cu maica Epraxia Nechita care ceruse blagoslovenie să meargă la Mănăstirea Slătioara pentru slujba de Înviere. Neprimind încuviinţare, a adormit puţin şi a văzut un grup de sfinţi îngeri ce veneau către mănăstirea noastră. Când maica Epraxia i-a întrebat pe aceştia unde merg, au răspuns: ,,La Înviere, în Mănăstirea maicii Macaria”. Când s-a trezit şi a mers în biserică, maica Epraxia a văzut-o pe maica Macaria ieşind cu lumânarea ca la Sfânta Înviere. Şi astfel s-a mângâiat că, deşi nu era în mănăstire preot, deşi ea nu s-a putut duce la Slătioara, şi în Brădiţel se săvârşea Sfânta Liturghie, în chip nevăzut, de către sfinţii îngeri. *** În vara anului 1976 s-au făcut pregătirile pentru sfinţirea Bisericii dar, la intervenţia autorităţilor, arhiereii şi preoţii nu au mai putut săvârşi Sfânta Liturghie. 49

Grupul de poliţişti a închis porţile şi a s u p r a v e g h e a t împrejurimile de vineri noaptea până duminică la prânz, aşa încât credincioşii care voiau să participe la slujbă au fost nevoiţi să plece. Biserica s-a sfinţit în 1978, în secret. După cutremurul din 4 martie 1977 (care a avut urmări costisitoare atât pentru biserică cât şi pentru chilii) maicile au asigurat parţial drumul pentru transportul materialelor de construcţie. Mulţumind lui Dumnezeu că nu s-a dărâmat nimic din temelie şi că certarea cea părintească a fost cu milă asupra lor, maicile îşi continuă datoria de a se ruga, de a munci şi de a lupta pentru păstrarea credinţei strămoşeşti. În 1979 a fost un control foarte riguros în mănăstire. S-au căutat materiale achiziţionate ilegal, armament, aur şi personal fără vize de domiciliu stabil. Nu s-a găsit nimic din toate acestea. Au fost confiscate tabla, şamota şi lumânările. Singurul Sfântul Ierarh Glicherie şi alţi oaspeţi de seamă, obiect din aur în chilia Maicii Stareţe Macaria, era o cruciuliţă la sfinţirea din 1978 în icoana Maicii Domnului pe care cei potrivnici nu au depistat-o ( M ă i c u ţ a Domnului o acoperise pentru a nu fi văzută). Mănăstirea Brădiţel în 1978

50

Veşmântul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a acoperit şi pe toate măicuţele fără viză definitivă iar acestea au trecut cu bine obstacolul. Autorităţile urmăreau, ca şi altădată, dacă în mănăstire vine preot să slujească Sfânta Liturghie. Ca o măsură de precauţie, pentru a nu putea intra cineva necunoscut în Sfântul Altar, maicile încuiau Sfintele Uşi pe dinăuntru. Un reprezentant al securităţii din Piatra Neamţ, la îndemnul colegului său, găsind Sfintele Uşi încuiate, a îndrăznit a sări peste ele în Sfântul Altar şi a se aşeza pe Sfânta Masă. La câteva zile, cel ce a sărit a avut un accident şi şi-a rupt picioarele, iar cel ce l-a îndemnat s-a prăbuşit cu maşina, împreună cu familia, în lacul de acumulare Bicaz. Era întreţinută o atmosferă de tensiune în mănăstire şi prin ameninţările de dărâmare a chiliilor şi de risipire a personalului monahal. Li se spunea măicuţelor că, dacă nu vor părăsi de bunăvoie locul, vor fi duse forţat în Bărăgan. Silite de împrejurări, maicile şi-au pregătit câte un mic bagaj cu strictul necesar, aşteptând hotărârea. Dar, după două săptămâni de încordare, au înţeles că este voia Maicii Domnului să rămână pe loc şi să întărească mănăstirea. Prin post şi rugăciune, au cerut Maicii Domnului să facă o minune şi să potolească duhurile răzvrătite. Printre alte realizări ale anului 1982 menţionăm şi construcţia porţii de la intrarea principală. Cu boltă şi turnuleţe, ea exprimă arta, măiestria şi darul deosebit ale ierodiaconului Galaction Gherasim. În primăvara anului 1984, la 19 aprilie, pleacă dintre noi la cele veşnice preacuvioasa maică stareţă Macaria în vârstă de 84 de ani, lăsându-ne îndurerate şi îngrijorate. În ultimele clipe, a chemat pe toate maicile, le-a blagoslovit, şi-a luat rămas bun, le-a dat ultimele sfaturi şi le-a vorbit despre reîntâlnirea lor în Cetatea Cerească. Era un moment sfânt, plin de jale, tăcere şi taină. Faţa îi era copleşită de o adâncă pace, presimţind vizita îngerilor, în timp ce buzele sale slăveau pe Domnul vieţii şi al morţii. Înconjurată de lacrimile ucenicelor sale, de mireasma florilor de aprilie, de cânte51

cele vesele ale păsărilor şi de tămâia rugăciunilor, sufletul preacuvioasei s-a înălţat către cereştile lăcaşuri în lumea nestricăciunii. Multe inimi au fost copleşite de durere, la moartea acestui finic binecuvântat plin de roade. În vara aceluiaşi an, se alege de către întregul sobor, în prezenţa Î.P.S. Mitropolitul Silvestru şi a preacuviosului părinte arhimandrit Nifon Marinache, o nouă maică stareţă, schimonahia Teofana Nistor în vârstă de 56 de ani. Vlăstar sfânt din rădăcină sfântă - ucenică a maicii Macaria – era un model de hărnicie şi slujire. Cu multă băgare de seamă faţă de înaltele sale răspunderi, urmărea să înveţe ucenicele prin exemple vii, căci munca smereşte, domoleşte şi sfinţeşte trupul şi sufletul. Când e însoţită de rugăciune, se face imn de laudă Celui ce pe toate le lucrează.

Maica Stareţă Teofana Nistor

Maica Stareţă Teofana Nistor sa născut la 22 octombrie 1928 în comuna Drăguşeni judeţul Suceava, din părinţii Toader şi Mărioara, primind la botez numele Maria. Vlăstar al unei familii de creştini pravoslavnici, la vârsta de 21 de ani tânăra Maria îmbrăţişează viaţa călugărească, intrând în obştea Mănăstirii Brădiţel sub ascultarea maicii stareţe Macaria Samoilă (în anul 1949). Dragostea fierbinte pentru mirele Hristos a ajutat-o să parcurgă cu râvnă toate etapele rânduielii monahale. Ca o albină lucrătoare, după ce a cules nectarul duhovnicesc din florile sub ale căror petale a crescut, produce mierea pentru fiicele duhovniceşti a căror mamă devine după ce Maica Stareţă Macaria pleacă la cele veşnice, în anul 1984. 52

Darul lui Dumnezeu şi experienţa pe care o dobândise în mănăstire în timpurile de prigoană, au ajutat-o să parcurgă cu demnitate şi ultima parte a vieţii (1984-1990) care a coincis cu apogeul dictaturii comuniste. Alături de dorinţa fierbinte de a construi biserica nouă, a luptat mult şi pentru păstrarea cu stricteţe a rânduielilor statornicite de maica stareţă Macaria Samoilă. Înalt Preasfinţia Sa Mitropolitul Silvestru, duhovnicul obştii noastre în acea perioadă, a accentuat grija deosebită pentru respectarea pravilei din biserică şi pentru citirea psaltirii de obşte la orele exacte. Psalmii Sfântului Prooroc David sunt ca un zid împotriva vrăjmaşului, un singur minut de întrerupere putând produce fisuri în zid şi determina intrarea săgeţilor potrivnicului. În cuvintele de învăţătură, preacuvioasa maica stareţă Teofana aducea deseori de faţă rânduielile Cuviosului Pahomie. De asemenea, cu multă căldură duhovnicească şi blândeţe, referitor la obligaţia fiecărui călugăr de a fi prezent, eram îndemnate de a urma la biserică, la pravila de obşte, cu toată râvna. Nu se putea nicicum a înlocui rugăciunile de obşte cu cele de la chilie şi nici sunetul clopotului nu trebuia să ne afle înafara sfintei biserici. Eram povăţuite să ascultăm cuvântul rugăciunii cu luare aminte, să rostim neîncetat rugăciunea minţii din inimă, să păstrăm buna-cuviinţă şi liniştea în biserică şi în Sfântul Altar iar ascultarea de paracliser să o facem cu multă frică de Dumnezeu şi cu atenţie. Ne cerea să nu uităm niciodată să stăm înaintea Împăratului Ceresc cu toată umilinţa şi evlavia, precum heruvimii şi serafimii. Se bucura cu duhul când toate maicile veneau la strană (chiar dacă nu puteau citi sau cânta). Nu mică îi era întristarea când cineva îndrăznea să vină la biserică fără camilafcă. De multe ori, ne spunea cum Maica Stareţă Macaria acorda o atenţie deosebită dicţiei şi tonului cântărilor la strană. Nu se părăsea nici buna-cuviinţă, căci nimeni nu îndrăznea ca, după terminarea rugăciunii, să iasă din biserică înainte de maica stareţă ci se aştepta în şir de o parte şi de alta. 53

Nu se accepta nici cea mai mică abatere de la păzirea blagosloveniei şi se aplica un canon cuvenit pentru încălcarea acestei reguli. Maica Stareţă Teofana era o aprigă lucrătoare în munca de formare a noilor începătoare. Urmărea pas cu pas ca smerenia şi tăierea voii să intre în sufletele tinerelor ucenice. Ca cea care ajunsese la vârsta bătrâneţii, ne spunea că acela care a fost învăţat în trăire duhovnicească a putut duce făgăduinţa călugărească până la sfârşit, chiar în suferinţă şi în ispite. Era plină de răbdare, în boală şi în necazuri. Ne spunea că maicile mai în vârstă erau istovite de dureri şi osteneli dar nu părăseau ascultările ci nădăjduiau în darul lui Dumnezeu şi le duceau pe toate la bun sfârşit. Mult suferea maica stareţă Teofana dacă se întâmpla vreodată ca cineva să se împotrivească în cuvânt sau în faptă. Frumoasă era imaginea generală a comunităţii în care vedeai doar fiinţe smerite ce nu ştiau a zice altceva decât minunatele cuvinte „Blagosloviţi şi iertaţi!” Simplitatea şi dreapta socoteală despre care citim în Vieţile Sfinţilor era o altă virtute pe care o regăseam la maica stareţă Teofana. Simplitatea în gândire nu dădea voie vicleşugului şi făţărniciei să intre în suflet iar simplitatea ţinutei şi a hranei a ajutat dintotdeauna şi ajută la împlinirea datoriei monahale. ***

După săvârşirea slujbei de înscăunare, comitetul rămânând acelaşi, noua maică stareţă este ajutată şi ascultată în continuare fără să se simtă vreo lipsă a celei ce a răposat. Tristului eveniment de la 19 aprilie 1984 i-a urmat cel al despărţirii de cel mai înflăcărat ierarh al Bisericii Ortodoxe de Răsărit din România – Î.P.S. Mitropolitul Glicherie. Canonizarea Sfântului Ierarh Glicherie Mărturisitorul se înscrie ca o pagină de aur în istoria bisericii noastre. Ea este pecetea vie prin care Dumnezeu întăreşte adevărul mântuitor în sufletele generaţiilor prezente şi viitoare. Succesor la scaunul mitropolitan, Î.P.S. Mitropolitul Silvestru Onofrei a devenit şi duhovnicul obştei noastre începând cu anul 1986. 54

Nădăjduind în binecuvântarea şi ajutorul Maicii Domnului, Acoperitoarea vie a acestui sfânt lăcaş, maica stareţă Teofana şi comitetul (împreună cu maica iconoamă schimonahia Antonia Drângu) au ţinut piept Maica iconoamă schimonahia nevoilor şi ispitelor ce au urmat. Antonia Drângu În primăvara anului 1986, s-a adus cărămida pentru reparaţia bisericii, întocmindu-se cele necesare pentru începerea unei importante lucrări. Maica stareţă, încurajată de întregul sobor, aduce la cunoştinţa organelor comunale şi judeţene, necesitatea consolidării bisericii (care era în pericol de dărâmare), insistând de mai multe ori în 1987 pentru obţinerea autorizaţiei de reparaţie-construcţie. În zadar s-a apelat la autorităţi căci aprobările pentru instituţiile de cult erau foarte greu de obţinut în perioada când dictatura comunistă ajunsese la apogeu. Ştiut era şi faptul că această credinţă a purces fără aprobarea Ministerului Cultelor, fiind doar ...tolerată. Amintim numai situaţia în care maica stareţă Teofana a mers împreună cu alte măicuţe în audienţă la vicepreşedintele Consiliului Judeţean Neamţ, prezentând cererea pentru construirea bisericii. Fiind privite dispreţuitor, li s-a adresat doar o singură întrebare: Vreţi să faceţi biserică... dar aveţi dreptul de a trăi? după care s-a încheiat audienţa. S-ar putea găsi oare cuvintele potrivite care să exprime durerea sufletească simţită atunci de măicuţe? Din nou, maicile erau în mari griji. Trebuiau acte pentru cei de pe pământ, dar nădejdea era tot la Dumnezeu şi la Maica Sa Preasfântă care ştiau necazul şi dorinţa noastră. Ei ştiau că s-ar putea construi biserica şi fără acte, cum atâtea lucruri bune s-au făcut de la începutul lumii, dar aşteptau mai cu deadinsul rugăciunile noastre. Am rămas aşadar pentru o vreme ca văduva din Sfânta Evanghelie, aşteptând milă de la împăratul. Dar ni s-a împlinit în cele din urmă şi cererea... 55

Î.P.S. Silvestru Onofrei - Arhiepiscopul şi Mitropolitul BOR - SV - duhovnicul Mănăstirii Brădiţel (1985 - 1992) 56

Î.P.S. Arhiepiscopul şi Mitropolitul Silvestru Onofrei Î.P.S. Arhiepiscopul și Mitropolitul Silvestru (în lume, Onofrei Onofrei) s-a născut în anul 1924 în satul Rădăşeni, judeţul Suceava. Părinţii lui, Vasile şi Maria, erau oameni cu credinţă adâncă şi cu frică de Dumnezeu, ortodoxia fiind pentru ei un mod de viaţă. Ei se distingeau prin însuşiri ca iubirea de oameni, bunătatea și milostenia. Erau mereu gata să-i ajute pe cei săraci, să-i găzduiască pe călători în casa lor şi să-l încălzească sufletește pe aproapele lor. Anul naşterii lui Onofrei coincide cu anul în care Biserica Ortodoxă Română este greu încercată prin acceptarea inovaţiilor apusene de a schimba calendarul, inovaţii ce au dus la mari tulburări în rândul credincioşilor ce voiau să rămână fideli predaniilor Sfinţilor Părinţi şi Sfintei Tradiţii. Poziţia duhovnicească a familiei Onofrei în aceste vremuri este evidentă. Pentru ei, Ortodoxia era adevărul şi viaţa, cu toate dogmele, cu tradiţia bisericească, cu canoanele şi tipicul ecleziastic. În sufletul acestor oameni credinţa şi viaţa creştin-ortodoxă erau de neclintit. Casa familiei Onofrei a devenit în acei ani de prigoană biserică, acolo oficiindu-se în ascuns cununii, botezuri, parastase şi alte servicii liturgice, căci toate lăcaşurile de cult se aflau în stăpânirea Bisericii oficiale. După ce în anul 1931 părintele Glicherie Tănase se întoarce de la Ierusalim şi Sfântul Munte având binecuvântare să zidească biserici, în curtea familiei Onofrei se pune piatra fundamentală pentru construirea unui lăcaş de cult pe stil vechi cu hramul Sfinţilor Apostoli. Fiu duhovnicesc al viitorului Mitropolit Glicherie, tânărul Onofrei este dăruit de Dumnezeu cu însuşiri deosebite precum inteligenţa, hărnicia şi sârguinţa, răbdarea şi stăruinţa cu care-şi împlinea aspiraţiile, extraordinara memorie și alte harisme duhovniceşti care aveau să se dezvăluie în toată deplinătatea lor în anii tinereţii. 57

Datorită devotamentului şi respectului pe care oamenii îl aveau față de el, dar şi grație statorniciei şi adâncii lui credinţe observate de părintele Glicherie, duhovnicul său, tânărului Onofreia fost încredinţată greaua misiune de secretar al Administraţiei credincioşilor din judeţul Neamţ în perioada 1946-1949. În vremurile acelea dure, părea că renasc și datorită asociaţiei trăirea şi duhul primilor creştini. Prin activitatea filantropică dar şi prin sprijinul duhovnicesc pe care membrii asociaţiei îl acordau tuturor creştinilor, mulţi oameni deznădăjduiţi şi dezamăgiţi de loviturile vieţii și-au regăsit credinţa în Dumnezeu şi nădejdea în viitor. Rugăciunea comună, participarea la sfintele taine, întâlnirile de după Sfânta Liturghie sprijineau şi întăreau şi mai mult această legătură frăţească. În felul acesta, Onofrei a apucat-o pe drumul spinos şi greu, oferindu-se din tot sufletul slujirii lui Dumnezeu şi aproapelui, iar timpul liber îl dedica rugăciunii şi studierii Evangheliei şi scrierilor Sfinţilor Părinţi. Era un stadiu de pregătire pentru viitoarea sa slujire din vremurile învolburate. Această ascultare a fost în mod sigur pentru viitorul stareţ şi mitropolit o mare şcoală. S-a apropiat foarte mult de durerea omenească şi a învăţat să compătimească, să povăţuiască, să mângâie, să se roage profund. Această experienţă a lui se va dovedi foarte preţioasă în anii ce vor urma. Comunica des cu duhovnicul său, părintele Glicherie, iar între ei se dezvoltase o legătură duhovnicească puternică, ce-i dădea forță în continuarea luptei sale. Setea pentru viaţa monahală îl stăpânea demult pe Onofrei astfel că, în anul 1950 la vârsta de 26 ani, cu blagoslovenia P.S. Glicherie, intră ca frate în Mănăstirea Slătioara, urmându-l mai apoi şi tatăl său, Vasile (cunoscut sub numele de schimonahul Varlaam). P.S. Glicherie vedea cu mare bucurie sporirea duhovnicească a fratelui Onofrei şi împărţea cu el experienţele duhovniceşti, pregătindu-l pentru monahism. La mănăstire, ca şi în lume, fratele Onofrei s-a străduit să îmbine cu răbdare problemele practice cu cele duhovniceşti. 58

Împlinea ascultarea cu sârguinţă şi frică de Dumnezeu. Dar, imediat după intrarea în mănăstire este arestat de regimul comunist şi condamnat la patru ani de închisoare, fără a fi judecat. A făcut doi ani închisoare de exterminare la Canal, unde cei mai slabi au murit. Fratele Onofrei a fost păzit de harul lui Dumnezeu, dar ne putem închipui prin ce întristare, suferinţă şi durere a trecut, răbdând cu bărbăţie mucenicia pentru Hristos. În toată viaţa sfinţiei sale, nu a putut vorbi fără lacrimi despre suferinţele din închisorile comuniste. Cu toate acestea, râvna pentru Dumnezeu nu l-a părăsit. S-a întors în mănăstire dedicându-se cu tot sufletul ascultării şi rugăciunii și a fost tuns în monahism cu numele de Silvestru. În orele libere, studia cuvântul lui Dumnezeu. Nopţile şi le dedica rugăciunii. În liniştea chiliei sale, pătruns de iubirea de Dumnezeu, se ruga ceasuri întregi. În chilia sa se vedea lumină până în zori. Dormea foarte puţin, pe un pat din scândură acoperit cu o pătură roasă. Această nevoinţă a păstrat-o până la sfârşitul vieţii sfinţiei sale, cu toate că avea să urce la treapta de Arhiereu şi Mitropolit al Bisericii. Pentru Mănăstirea Slătioara, ca şi pentru celelalte mănăstiri, a fost o perioadă deosebit de grea din cauza faptului că mereu comuniştii făceau arestări din rândul preoţilor cărora le era continuu tulburată liniştea. Cu toate acestea, viaţa monahală din Slătioara nu numai că nu s-a stins, ci mai mult s-a înflăcărat. Astfel, în anul 1955 Părintele Silvestru este hirotonit preot de către Î.P.S. Galaction Cordun. De atunci, ieromonahul Silvestru a început o activitate pastorală intensă, fiind trimis deseori să slujească Sfânta Liturghie în parohiile din Moldova, deoarece preoţii de mir erau puţini sau fuseseră arestaţi. Cu toată responsabilitatea pe care o avea faţă de slujirea în mănăstire dar şi ca preot misionar, e de admirat cum reuşea acest atlet al duhului să îmbine întru toate acestea rugăciunea neîntreruptă a lui Iisus. Rămâne o taină pe care doar Bunul Dumnezeu o ştie. 59

În lupta aceasta îl avea ca susţinător înflăcărat pe P.S. Glicherie, alături de care a ucenicit până la trecerea acestuia la cele veşnice. Avea obiceiul de a se întâlni des cu arhiereul cel smerit, blând şi binevoitor şi discutau pe diferite teme. Părintele Silvestru, plin de duhul uceniciei, cerea povaţă de la Sfântul Ierarh Glicherie în diferite probleme, iar smeritul mitropolit, apreciind experienţa şi trăirea virtuoasă a părintelui Silvestru, îi cerea acestuia sfat în legătură cu multe chestiuni, îndeosebi practice. Pe zi ce trecea, iubirea înflăcărată a lui Dumnezeu îi unea pe aceşti doi slujbaşi ai Lui. Părintele Silvestru simţea intens marele dar al lui Dumnezeu, harul preoţiei, iar când liturghisea strălucea aşa cum strălucesc feţele sfinţilor. Stătea în Sfântul Altar cu mare bucurie, cu fiori în suflet, cu multă evlavie şi săvârşea jertfa nesângeroasă “pentru viaţa şi mântuirea lumii”. Când liturghisea, lumea se îngrămădea în biserică, toţi voiau să-l vadă slujind şi să-i asculte predica ce se distingea prin profunzimea şi totodată prin simplitatea ei. Din această pricină, mulţi oameni îl iubeau adânc iar cercul fiilor săi duhovniceşti se mărea din ce în ce mai mult. După mulţi ani de serviciu preoţesc, în anul 1968 părintele Silvestru (la vârsta de 44 ani) este hirotonit arhiereu. Este imposibil de a descrie în cuvinte munca lui de atunci. Cu darul lui Dumnezeu, a primit această harismă ca să-i întărească pe credincioşi pentru a rezista încercării prigoanelor. Iubirea lui fără hotar îmbrăţişa cu un interes deosebit pe acele persoane chinuite de păcat şi vină, astfel încât cu iubirea sfântă a lui Dumnezeu îşi hrănea sufletul şi cu aceeaşi iubire slujea pe aproapele său. Ştiind că natura iubirii este dăruirea, jertfa, crucea, sfinţia sa participa afectiv la suferinţele oamenilor. În privirea sfinţiei sale, stăpânea voioşia liniştită, buna dispoziţie, zâmbetul şi bunătatea, lucru ce atrăgea sufletele oamenilor. Ştia mereu să-i asculte cu răbdare şi să-i liniştească pe cei care se apropiau de el “osteniţi şi împovăraţi”. Inima lui sensibilă îl durea numai la gândul că cineva ar putea să-şi piardă sufletul şi să se chinuie veşnic. 60

În anul 1985, când Î.P.S. Glicherie trece la cele veşnice, prin testamentul lăsat de Sfinţia sa, Arhiereul Silvestru îi rămâne succesor. Câte experienţe profunde şi dumnezeieşti i-au fost dăruite de acest vultur al ortodoxiei, care rămăsese ca o stâncă neclintită în faţa furtunilor ce se dezlănţuiseră asupra Bisericii! Aşadar, Arhiepiscopul și Mitropolitul Silvestru Onofrei, conducător experimentat şi ghid capabil la cârma bisericii mărturisitoare, a uitat odihna şi, cu toată slujirea istovitoare a sfinţiei sale, şi-a continuat fără întrerupere nevoinţa. Numai harul lui Dumnezeu l-a întărit. Ca şi când n-ar fi simţit oboseala trupească, spunea mereu: “Ostaşul trebuie să moară pe front!” În această perioadă a fost şi duhovnic al Mănăstirii Brădiţel. Cu toate problemele şi răspunderile pe care le avea, de nenumărate ori venea să întărească pe maici în lupta grea, stând alături de ele în dificilele momente în care comuniştii au venit cu furie să risipească mănăstirea. Prezenţa Î.P.S. Silvestru era aici o mare binecuvântare de la Dumnezeu. Sfinţia sa a fost sprijinul obştii. Fie cu cuvântul plin de iubire, fie cu hărnicia şi râvna, fie cu rugăciunea înflăcărată, a oferit tot ceea ce a putut în drumul spinos pe care a pășit obştea de maici. Precum în anii ce trecuseră, la fel şi acum, Î.P.S. Silvestru avea tovarăşi de drum minunaţi în călătoria pământească spre patria cerească, dar şi sfetnici buni în problemele ce frământau Biserica. În lupta aceasta i-a avut ca susţinători înflăcăraţi şi împreună mergători pe episcopii Demosten, Vlasie şi Ghenadie. Mereu în întâlnirile lor îşi îmbunătăţeau legăturile şi se întăreau unul pe altul, împlinind porunca Sfântului Apostol Pavel “Cuvântul lui Hristos să locuiască întru voi cu bogăţie. Învăţaţi-vă şi povăţuiţi-vă între voi cu toată înţelepciunea.”(Coloseni 3, 16). Astfel, pe toată perioada prigoanelor n-au încetat să existe diguri împotriva ateismului, izvorâtoare de raze duhovniceşti. Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu a lăsat orfan poporul român. Odată cu prăbuşirea regimului ateist, Biserica Ortodoxă Română de Stil Vechi a fost lăsată liberă pentru a se realcătui. 61

Î.P.S. Silvestru Onofrei împreună cu ceilalţi arhierei, după evenimentele din 1989 au făcut demersuri pentru ca Biserica de Răsărit să dobândească personalitate juridică. Sub îndrumarea întâistătătorului său, Biserica îşi vindecă încet, încet rănile, iar neobositul păstor umblă de la un capăt la altul al ţării, îngrijindu-se de construirea a noi biserici. Harul lui Dumnezeu revărsându-se din belşug, Î.P.S. Silvestru reuşeşte numai în doi ani să sfinţească piatra fundamentală la peste 50 de biserici şi să contribuie la reconstruirea celorlalte 36 existente şi a celor 9 mănăstiri. De asemenea, se fac hirotonii de noi diaconi, preoţi şi arhierei. Învrednicindu-l Dumnezeu să vadă Biserica mărturisitoare liberă şi înflorită, cu peste două milioane de credincioşi, păstorul cel bun “care-şi punea sufletul pentru oile sale”, s-a străduit să întoarcă privirile creștinilor spre patria adevărată, Ierusalimul cel ceresc, adică spre Biserica biruitoare. Într-acolo își avea şi preasfinţia sa privirile lăuntrice îndreptate, fiindcă nimic din ceea ce era pământesc nu-i umbrea orizontul spre măreaţa veşnicie. Dumnezeu aşa binevoind, îl cheamă la cele veşnice după o criză de inimă. Se stinge din viaţă în ziua de 5/18 martie 1992, sufletul său ridicând parcă sarcina grea a lumii și întărindu-i pe toţi în mucenicia vieţii celei pământeşti. În armonia clopotelor, care în viaţă i-au binevestit bucuria Învierii, îndrumătorul cel vrednic, tatăl duhovnicesc, mărturisitorul contemporan şi mucenicul adevăratei Ortodoxii, a fost purtat pe umerii preoţilor în fruntea unui cortegiu nesfârşit. O mare de oameni, ce se mişca încet, tânguitor, îl urma plângând, pe ultimul drum, pe cel ce cu o nemărginită dragoste şi căldură mângâiase necontenit sufletele tuturor. Î.P.S. Silvestru Onofrei a fost încă un dar nepreţuit dat de Dumnezeu Bisericii Sale. În deşertul adânc al prigoanelor, a fost roua binecuvântată ce a udat şi a răcorit inimile și cugetele însetate precum “roua Ermonului ce se coboară pe Munţii Sionului” (Ps. 132, 3). 62

Î.P.S. Silvestru Onofrei alături de fraţii săi - 1968 63

Î.P.S. Silvestru Onofrei, Arhiepiscopul şi Mitropolitul BOR-SV în perioada 1986-1992, alături de Î.P.S. Vlasie Mogârzan - actualul Arhiepiscop şi Mitropolit, în timpul oficierii unor slujbe

64

Perioada 1988 - 2008 Dumnezeu a slobozit în primăvara anului 1988 ploi dese care au dus la căderea de năprasnă a unui perete de la Sfântul Altar (partea veşmântăriei). Cu toată dragostea şi bărbăţia, cu nădejdea în Acoperământul Maicii Domnului, cu binecuvântarea Î.P.S. Mitropolitul Silvestru, maicile au început lucrările unei noi biserici în jurul celei vechi, fără ca aceea să fie dărâmată. Proiectanţii lucrării au fost Î.P.S. Mitropolitul Silvestru Onofrei şi ierodiaconul Galaction Gherasim. La 26 mai 1988 s-a turnat temelia actualei biserici, lucrându-se patru zile. La 28 mai s -a pus piatra fundamentală de către Î.P.S. Mitropolitul Silvestru Onofrei. La 10 iunie a început zidirea care a durat trei zile. O altă minune a Maicii Domnului a fost şi zidirea stranei din 1988 - peretele căzut în urma ploilor stânga de către Î.P.S. Mitropolitul Silvestru cu două maici, într-o singură zi. Nu se poate spune cât spor şi vreme bună şi dragoste în lucru a dat bunul Dumnezeu, încât în şapte zile, cu întreruperile necesare, s-a ajuns până la ultima centură. Dar zavistuitorul binelui a şoptit în urechile celor ce se pleacă la rău, în chip că fac ale legii, să vină să demoleze tot, pe motiv că nu avem acte de reparaţie-construcţie. Pe 18 iunie (s.v.) 1988 – vineri la orele 14 – pe poarta mănăstirii au intrat câţiva bărbaţi de la conducerea comunei şi a judeţului, în urma cărora veneau alţii îmbrăcaţi în salopetă, ca pentru lucru. 65

Au spus că au venit pentru demolare. Atunci maicile, ieşind în grup, au ridicat mâinile şi, cu lacrimi în ochi, au cerut să lase să se termine această biserică de care şi dânşii vor avea bucurie când vor primi de la Dumnezeu ceea ce nici unul din oameni nu le poate da. Ameninţările au continuat dar maicile, înconjurând zidul bisericii, nu au încetat rugăciunea către Bunul Dumnezeu. Era o atmosferă de maximă încordare: clopotele sunau a jale, toate vietăţile îşi exprimau neliniştea. Maicile strigau că e mai bine să cadă zidurile peste ele decât să vadă distrus ceea ce, cu atâta osteneală şi cheltuială, construiseră. Impresionaţi de această reacţie neaşteptată a comunităţii, muncitorii care aşteptau comanda îndepărtării mai întâi a schelelor, au refuzat să înceapă acţiunea, preferând a li se tăia mâinile sau a li se desface contractul de muncă, decât a mânia în aşa chip pe 1988 - noua Biserică zidită până la Dumnezeu. Aceasta a ultima centură fost una din cele mai mari minuni ale Maicii Domnului care a înmuiat inimile autorităţilor şi acestea nu s-au mai gândit la demolare. Toate acestea se petreceau pentru încercarea credinţei şi a răbdării noastre şi nu a slobozit Dumnezeu un alt rău mai mare decât sistarea lucrării până la noi ordine. Procesul-verbal încheiat prevedea amenzile stabilite conform legii şi deschiderea unui proces de judecată care s-a desfăşurat în 3 şedinţe, ultima fiind pe 5 octombrie 1988. Slujbele se făceau în biserica veche din interior. Cu dorinţa fierbinte de a termina biserica nouă, maicile se încurajau reciproc având nădejdea sinceră că Dumnezeu le va ajuta până în sfârşit. 66

Timp de două luni nu s-a mai adăugat nimic la noua lucrare. În schimb, s-au pregătit arcadele pentru acoperiş. Când a sosit ziua cea blagoslovită de Dumnezeu ca să se înceapă expunerea pentru acoperiş, nu s-a mai ţinut cont de nici o ameninţare a răului, fiindcă procesul se amânase, iar timpul nu mai putea aştepta. Atunci, la voia Milostivului Dumnezeu şi cu credinţa în minunile Maicii Domnului, maicile (împreună cu câţiva creştini conduşi de priceperea ierodiaconului Galaction Gherasim) au aşezat primele arcade. Era în 29 august 1988 când zidurile cele vechi ale bisericii, împreună cu acoperişul, au fost scoase afară. Minunat lucru era să vezi maicile ca albinele sârguindu-se a elibera interiorul noii biserici. Apoi s-au întărit arcadele prin bolta din interior, s-au aşezat consolele de jur împrejur şi s-au făcut cofrajele pentru cei 4 stâlpi de bază ai turnului. Stâlpii s-au turnat în 24 ore neîntrerupt, mortarul ridicându-se manual la scripete. Precum furnicile nu-şi încurcă drumul adunând proviziile, aşa toate măicuţele se străduiau să ajute pentru a mai înainta cu un pas în lucrare. Când s-a eliberat interiorul şi au rămas zidurile cele noi iar pe deasupra erau aşezate toate arcadele, ne-a vizitat un grup de turişti din Grecia împreună cu Î.P.S. Chiprian şi P.S. Ambrozie. 1988 - vizita Î.P.S. Chiprian şi a P.S. Ambrozie

67

Î.P.S. Mitropolitul Chiprian ne-a adresat un cuvânt de încurajare şi ne-a întărit nădejdea că vom avea bucuria de a vedea o biserică măreaţă şi frumoasă închinată Maicii Domnului. Lucrările au continuat cu mai multă uşurinţă, poate şi pentru rugăciunile celor de o credinţă cu noi. A urmat apoi săparea temeliei pentru proscomidie, veşmântărie şi pridvor. La toată această muncă brută, maicile au fost ajutate de câţiva creştini buni, pe care nu-i mai pomenim aici, ca să rămână pomeniţi în veci de Bunul Dumnezeu. S-a zidit şi s-a turnat centura pentru proscomidie, veşmântărie şi pridvor. Încă o greutate pentru maicile care erau deja epuizate a fost turnarea bazei de la turnul mare al Bisericii, căci s-a învârtit beton timp de 16 ore fără întrerupere iar tragerea la scripeţi era la 9 metri înălţime. Mai rămăseseră 11 zile lucrătoare până la 1 octombrie 1988 (s.v.), când era sărbătoarea Acoperământului Maicii Domnului şi hramul mănăstirii, iar maicile erau îngrijorate şi se sfătuiau cum ar putea acoperi mai repede biserica pentru a fi posibilă oficierea slujbei. Dar vrăjmaşul cel nevăzut, văzând sporul la lucrurile cele bune, a dat în gând celor de la securitate ,,să ne mai viziteze”. Era în sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului, dimineaţa în timpul rugăciunii, când 4 tovarăşi umblau de jur împrejurul bisericii, exact după ce se încheiase lucrarea de zidire a proscomidiei, a veşmântăriei şi a pridvorului. În urma discuţiilor cu maicile din conducere, au hotărât ca pe 5 octombrie 1988 să se prezinte din nou la procesul care nu se încheiase. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Maicii Domnului, s-a oficiat prima Sfântă Liturghie la 1 octombrie 1988 (s.v.) în biserica nouă, de către Î.P.S. Mitropolitul Silvestru şi un numeros sobor de preoţi şi diaconi. Urma procesul dar emoţiile pentru acesta s-au sfârşit când maica stareţă Teofana a adus vestea că acţiunea s-a încheiat în favoarea Bisericii noastre. Cu sufletele mai împăcate şi mulţumind lui Dumnezeu, maicile continuă lucrările ajutând la acoperirea Bisericii cu tablă pe monahii Galaction şi Nicodim care, cu multă râvnă şi sârguinţă, au 68

depus eforturi deosebite şi au îndurat frigul până au finalizat acoperişul. Concomitent, în interior, se pregătea bolta cu şipcă şi rapiţă pentru a se tencui în primăvara anului 1989. Deşi era iarnă şi frig, se lucra intens, pentru a se putea sluji în Biserică la praznicul Naşterii Domnului. După credinţă a fost şi fapta căci am petrecut sărbătorile de iarnă cu slujbe frumoase, oficiate de mai mulţi preoţi de la Mănăstirea Slătioara. După Botezul Domnului iarna a devenit mai blândă - prilej pentru a începe pe 15 martie 1989 lucrarea de cimentare în interior, de către o echipă de meşteri buni din comuna Zăneşti judeţul Neamţ. Aceştia au finisat interiorul la Bunavestire, pe 25 martie (s.v.) 1989. Sfânta Candelă s-a îngropat pe 31 martie (s.v.) 1989, iar Sfânta Masă s-a turnat pe 30 aprilie. Minunatele sărbători ale Paştelui le-am petrecut în Biserică. Alături de bucuria Sfintei Învieri, am primit o înştiinţare care ne obliga să arăm drumul de la şoseaua principală (Canton Reclaru) până la colţul plantaţiei, pe motiv că tronsonul acesta de drum face parte din terenul arabil al CAP-ului Bodeşti. Nu mică a fost supărarea deoarece în prealabil se cheltuise o sumă însemnată de bani pentru a-l îndrepta şi întări cu balast. Noi am mulţumit şi mulţumim lui Dumnezeu pentru toate aceste încercări folositoare sufletului. Ulterior, am cunoscut că ordinul cu drumul nu era din necesitatea completării terenului arabil ci un mijloc de a opri continuarea lucrării la biserică. Nu l-am arat, pentru că ordinul nu a fost legal. Drumul a fost făcut din 1981 iar maicile au încercat doar să-l întărească, făcând accesibilă circulaţia. În vara anului 1989, s-a lucrat la turnul mare. Nu era o muncă uşoară pentru maici dar Dumnezeu a întărit firile cele neputincioase, părintele Galaction fiind mereu cel care dinamiza activitatea. La 9 octombrie 1989 s-a înălţat Sfânta Cruce de către Î.P.S. Mitropolitul Silvestru cu o altă slujbă de sfinţire nespus de emoţio69

nantă, ca pe vremea Sfântului Constantin cel Mare – primul împărat al creştinilor. La începutul lunii iunie 1989, cu blagoslovenia maicii stareţe Teofana, s-a înfiinţat atelierul de sculptură în lemn iar prima dată s-au lucrat cele 2 uşi de la veşmântărie (anterioare celor de azi). Uşile de la intrarea în Biserică au fost sculptate de meşterii Ioan Marchidan şi Alexandru Vasîlca – ucenicii renumiţilor sculptori Vasile şi Ion Resmeriţă din comuna Grumăzeşti – Neamţ, cei care au lucrat catapeteasma. Autorul picturii la catapeteasmă este ierodiaconul Lavrentie Săftian din Mănăstirea Slătioara. Toate lucrările ulterioare s -au desfăşurat apoi pe alt fundament politic şi social, generat de evenimentele din 1722 decembrie 1989 (căderea dictaturii comuniste). Anul 1990 a avut cu totul alte întâmplări faţă de cei 24 de ani dinainte. Recunoaşterea Bisericii noastre ca persoană juridică de Judec. Suceava, prin decizia nr. 1000/19.02.1990, a asigurat construirea de noi biserici şi finalizarea celor începute. 70

Uşile de la intrare şi Catapeteasma Bisericii

Pe parcursul celor 65 de ani (1924 – 1989) Biserica Ortodoxă de Răsărit din România a mai trecut printr-o scurtă perioadă (1946-1949) de recunoaştere parţială a cultului. Căderea Partidului Comunist Român a fost ca o minune pe care Maica Domnului a făcut-o cu Biserica noastră căci, cu 2 zile înainte de revoluţie, prim-secretarul judeţului Neamţ a hotărât ca toate construcţiile fără autorizaţie să fie demolate. Eram deci în punctul critic de a nu mai exista ca instituţie de cult. De atunci înainte, cât a mai fost voia lui Dumnezeu, s-au continuat lucrările începute. În vara anului 1990 s-a montat catapeteasma şi mai apoi, în perioada 1991-1993, s-a realizat în interiorul bisericii pictura în tehnica ulei, stil realist, de către pictorii Vasile Ieremia şi Nicolae Luchian. Ziua de 4 septembrie 1990 (s.v.) a fost zi de jalnică despărţire, deoarece Dumnezeu a chemat-o la cele veşnice pe cea iubită, a noastră întâistătătoare, maica stareţă Teofana Nistor în vârstă de numai 62 de ani. După o grea suferinţă de câteva luni, ne-a părăsit în lumea aceasta trecătoare însă de acolo de sus ne veghează, mijlocind cu rugăciuni fierbinţi către Dumnezeu şi Maica Domnului să ne ajute la terminarea bisericii. Maica stareţă Teofana Nistor a purtat cu vrednicie toiagul păstoresc, iar cei 6 ani de stăreţie au coincis cu perioada apogeului comunist. Ea a trăit zile de maximă încordare în lupta pentru obţinerea avizelor de construire a bisericii, ceea ce i-a agravat foarte mult starea de sănătate şi parcă i-a grăbit sfârşitul. Sarcina de a conduce mai departe corabia în portul mântuirii a încredinţat-o Dumnezeu maicii stareţe Varvara Blaga în vârstă de 44 de ani, aleasă de obşte prin vot majoritar, pe data de 7 decembrie 1990. Slujba de hirotesie a fost oficiată de Î.P.S. Mitropolitul Silvestru – duhovnicul mănăstirii noastre în acea perioadă. Obiectivul principal al maicilor era terminarea şi sfinţirea bisericii. Această dorinţă fierbinte de a sfinţi Biserica Mănăstirii Brădiţel, la care a zidit prima cărămidă, a avut-o şi Î.P.S. Mitropolitul Silvestru, pe care Dumnezeu l-a chemat la fericirea ce71

rească prin moartea neaşteptată din 5 martie (s.v.) 1992. Diadoh al scaunului mitropolitan rămâne Î.P.S. Mitropolitul Vlasie Mogârzan, totodată şi duhovnic al obştii Mănăstirii Brădiţel Neamţ. Cu binecuvântarea Înalt Preasfinţiei Sale şi a maicii stareţe Varvara, se continuă cu toată râvna lucrările de construire a clopotniţei (în perioada martie 1992 septembrie 1994) şi a trapezei cu chiliile de la etaj (în perioada martie 1994 - septembrie 1995). Maica Stareţă Schimonahia Între ultimele lucrări la Varvara Blaga biserică se înscrie pictura exterioară în tehnica frescă executată în perioada mai - iulie 1995. Nu suntem vrednice să mulţumim lui Dumnezeu, Maicii Domnului şi tuturor sfinţilor pentru noianul de minuni ce s-au revărsat asupra noastră, căci munca din cei peste 40 de ani a înaintaşilor noştri (care s-au dus la Domnul sau care sunt încă în viaţă) s-a încununat prin marea sărbătoare a sfinţirii Bisericii din 31 iulie 1995. Împărţitorul darurilor va răsplăti fiecăruia nevoinţele, lipsurile şi lacrimile ce s-au vărsat până s-a ajuns la împlinirea Trapeza Mănăstirii Brădiţel minunatului scop. 72

Î.P.S. Silvestru Onofrei, alături de Î.P.S. Chiprian de Oropos şi Fili, P.S. Ambrozie, P.S. Vlasie, P.S. Ghenadie, P.S. Demosten şi de soborul Mănăstirii Brădiţel Neamţ -1991-

73

Biserica s-a sfinţit sub arhipăstoria Î.P.S. Mitropolitul Vlasie Mogârzan. Au participat la ceremonia religioasă Preasfinţiţii arhierei Ambrozie din Grecia, Demosten Ioniţă – Nemţeanul, Ghenadie Gheorghe – Băcăuanul, Pahomie Moraru – Vrânceanul şi Preasfinţiţii episcopi vicari Sofronie Oţel – Suceveanul şi Teodosie Scutaru -Braşoveanul, precum şi un mare sobor de preoţi şi diaconi, alături de numeroşi credincioşi. Trebuie să mai evidenţiem şi faptul că procesul de construire şi terminare a bisericii într-o perioadă de numai 7 ani (mai 1988 – august 1995) a fost posibil Biserica actuală datorită grijii şi efortului deosebit al maicilor, sub îndemnul şi îndrumarea preacuviosului părinte arhimandrit Nifon Marinache şi maicii stareţe Macaria, de a procura toate materialele necesare şi parte din mijloacele financiare cu peste 30 ani înainte. Deşi condiţiile au fost foarte stricte, după cum am menţionat înainte, nădejdea că prin slobozirea lui Dumnezeu se va înălţa biserica nouă, nu s-a pierdut niciodată. Mărturie vie avem cuvintele maicii Macaria Samoilă care, fiind întrebată odată de ce ne mai ostenim să adunăm lemn pentru biserică dacă nu avem voie să construim, a răspuns: ,,eu nu voi mai trăi dar în locul acesta se va ridica o minuntă biserică”. Acest duh neclintit în pronia lui Dumnezeu l-a insuflat maica stareţă tuturor măicuţelor şi dorim ca Dumnezeu să-l sădească şi în sufletul tuturor urmaşilor. Apoi, mai târziu, când auzeam că maica stareţă Teofana împreună cu maicile din comitet înaintează cereri pentru construirea bisericii, ne puneam întrebarea: „Cum mai există curajul de a cere aşa ceva când biserica era atât de prigonită?” Dar ceea ce la om nu e cu putinţă, la Dumnezeu e minunat lucru şi se săvârşeşte. 74

Înalt Preasfinţia Sa Vlasie Mogârzan, Arhiepiscopul şi Mitropolitul Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit 75

Î.P.S. Arhiepiscopul și Mitropolitul Vlasie Pe meleaguri sucevene, în voievodala localitate Slatina, trăia între cele două războaie mondiale una dintre cele mai râvnitoare familii de creştini ortodocși păstrători fideli ai credinţei strămoşeşti - familia Mogârzan. Fiul care s-a născut în această familie în anul 1941 (la 18 octombrie) a primit la botez numele Vasile. El avea să devină mai târziu întâistătător al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România. Micul Vasile, înzestrat de Dumnezeu cu calităţi deosebite (ascultarea faţă de părinţi, dragostea pentru rugăciune, sfiala, tăcerea) se distingea între fraţi cu înclinaţii către viaţa monahală. Condiţiile socio-economice grele din ţară (după cel de-al II-lea război mondial), educaţia creştinească deosebită primită de la părinţi, precum şi exemplul celor trei fraţi mai mari (viitorii clerici Pavel, Acachie şi Mardarie) au făcut din tânărul Vasile un copil bătrân în privința înțelepciunii și a buneirânduieli. La frageda vârstă de 16 ani, acesta se hotărăşte să urmeze cel mai înalt mod de vieţiure - monahismul – şi intră ca frate în Mănăstirea Slătioara şi ca ucenic al Sfântului Ierarh Glicherie, în anul 1957, în vremea stăreţiei Ierosch. David Bidaşcu. A îndurat de tânăr teroarea comunistă care l-a obligat de multe ori să fugă în pădure pentru a Fratele Vasile... în 1961 nu fi scos din mănăstire. 76

Duhul blândeţii şi al supunerii l-au ajutat să înţeleagă cu multă uşurinţă taina sfintei ascultări - sensul vieţii călugăreşti. Dascălul său, cu ochiul mai înainte văzător, îl rânduieşte la mai multe ascultări, cea de bază rămânând biserica și strana. Fiind înzestrat de Dumnezeu cu o voce foarte frumoasă, cu ajutorul Maicii Domnului, prin râvnă şi muncă susţinută, reuşeşte în scurt timp, să înveţe psaltichia şi toate cântările bisericeşti. În anul 1968, este tuns în monahism de către Sf. Ier. Glicherie, pe atunci Mitropolit al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, primind numele Vlasie. În acelaşi an, de ziua Sf. Prooroc Avacuum, este hirotonit diacon, primind harul diaconiei prin ruga şi punerea mâinilor Î.P.S. Silvestru Onofrei. Despre cei 13 ani de diaconie, Î.P.S. Vlasie îşi aminteşte acum, cu multă bucurie: ”Alături de călugării şi diaconii de vârsta mea, duceam o viaţă foarte liniştită; cel mai mic cuvânt de jignire dintre noi se ştergea imediat cu Diaconul Vlasie... minunatele cuvinte: ; nu îndrăzneam să ne judecăm între noi sau pe alţii; nicicum nu ne interesau vreodată preocupările mitropolitului, ale celorlalţi arhierei sau preoţi. Singura grijă era împlinirea cu multă atenţie a ascultărilor rânduite”. Luarea-aminte la sine şi râvna pentru folosirea eficientă a fiecărei clipe, erau cele două obiective pe care le urmărea în lucrarea mântuirii. 77

Ca un iubitor de linişte, tăcere şi contemplare la cele cereşti, sub povăţuirea iubitului său dascăl, sporea mult prin studiul scrierilor duhovniceşti. Capacitatea intelectuală deosebită şi isteţimea cu care l-a înzestrat Bunul Dumnezeu, l-au ajutat de-a lungul timpului să-şi însuşească o înaltă cultură teologică, fiind un autodidact perseverent. Şi-a creat un plan de studiu propriu, începând cu Vieţile Sfinţilor, Filocaliile, Scrierile Patristice, Sf. Scriptură, Istoria Bisericească şi celelalte, până la cele mai adânci lucrări de dogmă. Scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur, cu deosebire Cele 14 Trimiteri ale Sf. Ap Pavel, sunt “hrana cea de toate zilele”, comuniunea duhovnicească cu acest Mare Părinte al Ortodoxiei mergând până la contopire. Dulceaţa scrierilor duhovniceşti, îmbinată cu trăirea în duhul ascultării, avea să devină seva din care va extrage esenţa pentru întreaga activitate pastorală ce va urma. Diaconul Vlasie Mogârzan alături de Înalţii Ierarhi ai BOSV

78

În anul 1981 (iulie 31), de ziua Sfântului şi Dreptului Evdochim, este hirotonit preot de către Î.P.S. Silvestru. Ca ucenic al Sf. Ier. Glicherie, timp de 29 ani şi apoi al Î.P.S. Silvestru - oameni care au avut de suferit și care au probat o conduită exemplară în faţa poporului Ieromonahul Vlasie deprinde cele mai înalte virtuţi: dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele și râvna pentru păstrarea P.S. Demosten şi Preotul Vlasie Mogârzan credinţei ortodoxe strămoşeşti. Blândul păstor alina cu multă înţelepciune şi compătimire durerile şi neajunsurile celor ce-i cereau sfatul și propovăduia cu sârguinţă şi stăpânire de sine cuvântul lui Dumnezeu, harisma oratoriei revărsându-se asupra sa din destul. Sa dovedit a fi şi un bun pedagog, iniţiind cursuri de cântări psaltice. La 25 aprilie 1984, este ales stareţ al Mănăstirii Slătioara. Conflictele cu lumea atee a comunismului se înteţesc, atât pe plan spiritual cât şi social. În calitate de stareţ, este silit de comunişti să expulzeze din mănăstire pe toţi fraţii şi călugării aflaţi sub vârsta de 5o de ani. Refuzul Sfinției Sale a fost prompt şi hotărât: chemarea pentru fiecare călugăr este de la Dumnezeu şi nu de la oameni. Și, astfel, călugării au putut rămâne în mănăstire. 79

Anul 1985 marchează despărţirea de cel mai iubit părinte şi păstor – Sf. Ier. Glicherie. La 29 iulie 1985, Ieromonahul Vlasie este hirotonit arhiereu de către Î.P.S. Silvestru Onofrei şi P.S. Demosten Nemţeanul. Lucrarea Harului Sfântului Duh cât şi capacitatea intelectuală îl dovedesc a fi un bun duhovnic şi un viu lucrător al rugăciunii minţii. După trecerea la cele veşnice a Mitropolitului Silvestru în anul 1992, P.S. Episcop Vlasie Mogârzan este ales Arhiepiscop şi Mitropolit al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România. Asemenea vulturului care-şi fixează prada de la mare distanţă, simţind pericolul ce vine asupra bisericii, Î.P.S. Vlasie continuă lupta de apărare împotriva ereziei vremii. Perioada arhipăstoririi Sale coincide cu cea a democraţiei sociale prin care s-a dat libertate bisericii. Se sfinţesc biserici, mănăstiri, au loc hirotonii de preoţi de mir, de preoţi călugări şi de episcopi. Înalt Preasfinţitul Mitropolit Vlasie întocmeşte memorii detaliate, le prezintă Ministerului Cultelor şi conducerii statului arătând că Biserica noastră îndeplineşte toate condiţiile necesare recunoaşterii cultului. De ce până acum nu s-a primit nici un aviz favorabil la cererile adresate, numai Bunul Hirotonie întru preoţie... Dumnezeu ştie. 80

Hirotonia întru Episcop a Pr. Arhim. Dionisie şi a Pr. Arhim. Glicherie

81

Alături de grija pentru întreaga biserică, începând din anul 1992 Î.P.S. Arhiepiscopul și Mitropolitul Vlasie este şi duhovnic al obştii de maici din Mănăstirea Brădiţel Neamţ. Cu inima caldă, cu răbdarea îndelungă şi cu blândeţea ce îl caracterizează, luptă pentru formarea fiicelor sale duhovniceşti, în spiritul adevăratei ortodoxii. După evenimentele din 1989, dat fiind faptul că Biserica s-a bucurat de libertate religioasă (situaţie fără precedent de-a lungul istoriei ei), Î.P.S. Mitropolitul Vlasie a fost admis la cursurile Universităţii Tradiţionaliste Ortodoxe din Etna, California iar la 1 ianuarie 1995 a primit licenţa în studii teologice din partea “The Center for Traditionalist Orthodox Studies, St. Gregory Palamas Monastery” din Etna, California. P.S. Hrisostom de Etna – episcop al Bisericii Ruse din Diaspora - cunoscând viaţa şi profunzimea gândirii duhovniceşti a Î.P.S. Vlasie, a evidenţiat sârguinţa covârşitoare a Înalt Preasfinției Sale, pentru mântuirea sufletelor oamenilor, spunând: ”nu este atât de mare şi minunată ispravă a se păzi cineva într-această amăgitoare lume pe sine fără de prihană, pe cât este vrednic de laude acela care se sârguieşte a mântui pe aproapele; de aceea, şi noi suntem datori să cinstim pe îndrumătorii noştri şi să le mulţumim după putere, fiindcă după datorie nu putem”. Cea mai înaltă lucrare din activitatea Î.P.S. Arhiepiscopul și Mitropolitul Vlasie a fost canonizarea Sf. Ier. Glicherie în anul 1999. Într-o muncă neobosită, timp de 2 ani, cu toată dragostea şi dăruirea, împreună cu P.S. Demosten, P.S. Ghenadie şi P.S. Pahomie întocmește slujba, acatistul şi viaţa sfântului şi organizează toate lucrările premergătoare desfăşurării celui mai important eveniment din cei peste 8o de ani de existenţă a bisericii noastre - slujba canonizării. Din punctul de vedere al dreptului canonic, cel ce poate să fie recunoscut prin canonizare ca sfânt, trebuie să împlinească mărturisirea dreptei credinţe, lupta pentru păstrarea ortodoxiei, pătimirea pentru ea şi o viaţă morală exemplară. Iar la Sf. Ier. Glicherie acestea au fost îndeplinite cu prisosinţă. 82

Trecerea în rândul sfinţilor este un eveniment rar. Este o împlinire a Cuvintelor Mântuitorului: ”voi sunteţi lumina lumii, voi sunteţi sarea pământului”. Sfinţii sunt aproape de Dumnezeu încă din viaţă – prin rugăciune şi ostenelile lor - iar acum, la Scaunul Dumnezeirii, ei se roagă pentru noi... cei din lumea plângerii. Neîndestulătoare sunt şi cuvintele care trebuie să descrie activitatea pastorală de peste hotare a Î.P.S. Vlasie: întărirea comuniunii liturgice cu alte biserici surori - Grecia, Bulgaria, Biserica Rusă din Diaspora cu sediul la New York SUA - formarea de noi parohii (două numai în Italia) vizitele la Ierusalim (Sf. Mormânt), Sf. Munte Athos, Grecia, America (la Canonizarea Sf. Ioan Maximovici). Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România nu are relaţii de subordonare față de nici una din bisericile amintite, respectându-se statutul de biserici-surori. Dar chipul lăuntric al Arhipăstorului nostru nu va fi complet zugrăvit dacă nu vom arăta grija deosebită pentru asigurarea succesiunii apostolice şi pentru păstrarea păcii şi unirii între membrii conducerii Bisericii noastre. Aceasta s-a materializat în perioada 1992-2007 prin cele 9 hirotonii de episcopi: P.S. Pahomie Vrânceanul (Dumnezeu să-l odihnescă!), P.S. Sofronie Suceveanul, P.S. Teodosie Braşoveanul, P.S. Iosif Botoşăneanul, P.S. Flavian Ilfoveanul, P.S. Antonie Ploieșteanul, P.S. Glicherie Ieşeanul, P.S. Dionisie Gălăţeanul şi P.S. Evloghie Sibianul. În prezent, Sinodul Bisericii noastre este format din 10 episcopi şi Mitropolitul Vlasie. La Mănăstirea Slătioara, sub conducerea Î.P.S. Vlasie, a început construirea unei impunătoare catedrale cu hramul Pogorârea Sfântului Duh. Aceasta este o ofrandă adusă lui Dumnezeu, Maicii Domnului şi Sfântului Glicherie, pentru binefacerile revărsate din plin peste biserică după 1990. Cu toată nevrednicia, rugăm pe Bunul Dumnezeu, pe Maica Domnului şi pe toţi sfinţii să întărească şi să dea sănătate Î.P.S. Vlasie şi întregului sinod al bisericii noastre, ca să păşim împreună pe urmele înaintaşilor și să păzim credinţa dreaptă şi sfântă, aşa cum ne-a lăsat-o Mântuitorul prin Sfinţii Apostoli şi Sfinții Părinţi. 83

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România (2007) 84

Departe de tumultul vieţii contemporane, Mănăstirea Brădiţel domneşte peste crestele din împrejurimi revărsând linişte şi dragoste, îndemnând la reculegere, meditaţie şi rugăciune şi oferind celor împovăraţi de grijile acestei lumi hrană duhovnicească. Odată intrat în acest tărâm, poţi să-ţi potoleşti setea trupească bând apă proaspătă şi rece din fântâna ce se află la poartă. Fântâna aceasta ne împrospătează izvorul aducerilor aminte, izvorul jertfei înaintaşilor ce se cere răsplătit prin lacrimile noastre şi prin neuitare. Intrarea în sfântul lăcaş este străjuită de poarta cu Sfânta Cruce, realizată cu multă măiestrie de cunoscuţii sculptori Ioan şi Mihai Resmeriţă din comuna Grumăzeşti, judeţul Neamţ. Arcada porţii are pictate icoanele celor două hramuri ale mănăstirii, iar cupola este încadrată de patru turnuleţe cu sfinte cruci. Aleea ce duce spre incinta mănăstirii este presărată cu flori multicolore ce nu-ţi pot purta gândul decât spre frumuseţea vieţii monahale şi spre ideea vremelniciei existenţei noastre pe pământ. În faţă, se înalţă clopotniţa unde te aşteaptă, spre binecuvântare cerească, Maica Domnului şi Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil. Clădirea clopotniţei este structurată pe două nivele şi are o înălţime de 20 de metri, pe axul turnului. Faţada este sculptată în praf de piatră şi bogat ornamentată cu chipuri de sfinţi şi cu motive geometrice şi florale. Turnul hexagonal al clopotniţei adăposteşte cele 6 clopote (patru mari şi două mici) care sunt acţionate manual şi fac cunoscut lumii glasul Domnului, anunţând orele de rugăciune. În partea dreaptă a aleii, se află una din micile livezi ale mănăstirii şi cimitirul iar în partea stângă, grădina de legume. Înaintând în liniştea sfântului aşezământ, pe aleea încadrată cu un gard de cercevele de stejar vopsite în alb, te aşteaptă în partea dreaptă desfăşurându-se până la biserică, grădina cu flori - ofrandă adusă Miresei lui Hristos. Aici alternează şi se întrec în miresme şi culori de la ghiocei şi garofiţe, până la crini, gladiole, trandafiri şi gherghine. De la florile crescute pe locul neuitatelor suferinţe, ridici apoi 85

privirea spre sfânta biserică - mântuitoarea corabie crescută în pământ creştinesc, întărită de valurile ispitelor şi îmbogăţită cu frumuseţea jertfei atâtor generaţii de monahi şi monahii. Biserica actuală (edificată în stilul moldovenesc) are formă de cruce, cu arce şi bolţi din cărămidă, iar fundaţia este din piatră şi beton. Este construită din cărămidă arsă, cu o singură turlă pe Sfântul Altar şi alte două mai mici pe pridvor, având lungimea totală de 27 m, lăţimea de 7 m iar înălţimea pe axul turlei de 28 m. Pereţii au o grosime de 0,5 m. Faţada exterioară a bisericii, realizată în praf de piatră, e împodobită cu o cunună împletită din două viţe, ce simbolizează cele două firi ale Mântuitorului. Cununa împarte zidul bisericii în două registre. În partea de sus, sub cornişă, sunt delimitate mai multe ocniţe. În fiecare, prin armonia divină a luminilor, talentaţii maeştri iconari, soţii Paul şi Gabriela Irimescu din Piatra Neamţ, au zugrăvit în perioada mai-iunie 1995 chipul Domnului, chipul Maicii Domnului şi al mai multor Sfinţi Mucenici şi Sfinte Muceniţe, aşezaţi parcă de strajă în jurul bisericii, pentru a o apăra de-a lungul vremurilor vitrege. În partea mediană, sunt picturile unor Sfinţi Cuvioşi şi ferestrele dreptunghiulare, înguste şi terminate în arc. Biserica este prevăzută cu trei turle. Deasupra naosului, se înalţă turla mare, octogonală, sub formă de spirală cu 8 ferestre mici şi chenare răsucite, având la bază 6 trepte hexagonale succesive. Stilul ei aminteşte de acela al Mănăstirii de la Curtea de Argeş dar este individualizat prin simbolurile moldoveneşti. Cele două turle mai mici se află deasupra pridvorului închis. Pe vârful turlelor sunt înălţate cruci de inox de care sunt prinse, în dantelă, lanţuri cu clopoţei. Glasul lor te cheamă la reculegere, în biserică... Aceasta este prevăzută cu un pridvor deschis, a cărui boltă e susţinută de zece coloane suple. Uşa din partea de vest a pridvorului închis este din stejar, în două canate şi se încadrează într-o ramă sculptată în piatră. Arhitectul sfântului lăcaş, părintele Galaction Gherasim, a îmbinat armonios elementele de bază ale construcţiei unei biserici: 86

Sfântul Altar, naos, pronaos şi pridvor. Turla înaltă a naosului înfăţişează chipul blând al Pantocratorului (Atotputernicul) înconjurat de îngerii ce slujesc Sfânta Liturghie cerească. Catapeteasma a fost sculptată de Vasile şi Ioan Resmeriţă şi pictată în stil bizantin de ierodiaconul Lavrentie Săftian din Mănăstirea Slătioara. Mobilierul bisericii este realizat în atelierul de sculptură al mănăstirii de către maici. În partea stângă a pronaosului, se află baldachinul sculptat în lemn de stejar, paltin şi păr şi pictat în stil bizantin în atelierul de pictură al mănăstirii. Sub cupola acestuia, domnesc ocrotitor părticele din Sfintele Moaşte ale Sfântului Apostol Toma, Sfinţilor Ierarhi Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur, Sfântulului Ierarh Glicherie Mărturisitorul, Sfântulului Mare Mucenic Gheorghe, Sfântului Mucenic Haralambie, Sfântulului Mucenic Pantelimon, Sfintei Cuvioase Paraschiva şi ale altor sfinţi... SF. 14 000 DE PRUNCI UCISI DE IROD SF. 40 DE MUCENICI SF. AP. TOMA SF. CUV. DIMITRIA SF. CUV. EFTIMIE SF. CUV. GHEORGHE HOZEVITUL SF. CUV. MARCU EFESEANUL SF. CUV. PARASCHEVA SF. CUV. UCISI IN M-REA SF. SAVA SF. IER. GLICHERIE MARTURISITORUL SF. IER. IOAN GUR| DE AUR SF. IER. MODEST SF. IER. SPIRIDON SF. IER. VASILE CEL MARE SF. MC. ACACHIE SF. MC. ANTIGONI SF. MC. ANTIOCHI SF. MC. BAFILCI SF. MC. BAFILY SF. MC. BERNY SF. MC. BONIEP SF. MC. BONIFACIA SF. MC. CANDIDIM SF. MC. CECILIA SF. MC. CERINIM SF. MC. CONSTANTY SF. MC. COZMA SI DAMIAN SF. MC. DEVND SF. MC. EVALISMY

SF. MC. FAURTIN SF. MC. FELICIFTIMI SF. MC. FELICIS SF. MC. GHEORGHE SF. MC. HARALAMBIE SF. MC. HONORATI SF. MC. IACOV SF. MC. IGNATIE SF. MC. IOAN RUSU - veşmânt SF. MC. IULIANI SF. MC. IUSTINA SF. MC. LELY SF. MC. LINY SF. MC. LUCIA SF. MC. MARINA SF. MC. MERCURIE SF. MC. NINY SF. MC. PANTELEIMON SF. MC. PARASCHEVI SF. MC. PLURIMOR SF. MC. PRIMITIANI SF. MC. SATURNINI SF. MC. TEODOR TIRON SF. MC. TRIFON SF. MC. VARVARA SF. MC. VLASIE SF. MC. ZENONIS SF. MIRON. MARIA MAGDALENA

87

Racla cu sfintele moaşte

Clopotniţa Sfintei Mănăstiri

Crucea de la Sfânta Masă 88

Pictura, în tehnica ulei stilul realist, a fost realizată de pictorii Vasile Irimia şi Nicolae Luchian şi oferă spre contemplare şi luare aminte scene din viaţa Mântuitorului, a Maicii Domnului, precum şi chipuri ale unor sfinţi din Vechiul şi Noul Testament. Într-o astfel de ambianţă, în prezenţa vie a atâtor sfinţi şi preacinstite chipuri, icoane, sfinte moaşte, cum ar putea să nu crească în voie viaţa de sfinţenie? Împrejurul bisericii, în cele trei corpuri de clădire, se află chiliile a peste 100 de maici care şi-au închinat viaţa lui Dumnezeu. Tot în aceste spaţii sunt amplasate cele 6 dormitoare, bucătăria, trapeza şi atelierele de lucru. Împletind rugăciunea cu munca, maicile se ostenesc în ascultările de la bucătărie, trapeză, din atelierele de pictură, sculptură, tapiserie, tricotaje şi în cele de cultivare a pământului şi de creştere a animalelor. Trebuie să amintim aici şi minunea care s-a produs în preajma canonizării Sfântului Ierarh Glicherie Mărturisitorul. Drumul de la şoseaua principală până la mănăstire fiind aproape distrus, s-a apelat la conducerea comunei Bodeşti cu două săptămâni înainte pentru reparare, dar nu s-a luat nici o măsură. În ajunul canonizării, pentru rugăciunile Maicii Domnului şi ale Sfântului Ierarh Glicherie, cei în drept au reparat (parcă îndemnaţi) drumul, musafirii din străinătate putând urca până la mănăstire. Pentru credinţa Înalt Preasfinţiei Sale Chiprian de Oropos si Fili a fost posibilă o asemenea binefacere iar noi ne-am bucurat nădăjduind că vom fi vizitaţi mai des. 89

La umbra unei minuni În ce minuni credem? Mass-media acordă o atenţie crescută aşa ziselor “vindecări miraculoase”, ”fenomene extraordinare”, sau “persoane cu capacităţi uimitoare”, exercitând aproape o agresiune asupra opiniei naivului consumator de senzaţional. Veridicitatea acestor subiecte este indusă de reclama excesivă, multitudinea şi frecvenţa apariţiilor în presă şi, ceea ce este mai trist, de falsa credibilitate oferită publicului larg. “Cazurile uluitoare” relatate stârnesc curiozitatea prin inserarea în fabulos, impresionează prin misticism, magie şi construiesc subtil în subconştientul cititorului/privitorului o nouă perspectivă asupra noţiunii de minune, distrugând sensul ei creştin-ortodox, precum şi pe Cel care face minuni - Dumnezeu şi, prin El, sfinţii Lui. Adevăraţii făcători de minuni, sfinţii, ajung să coexiste astfel în paginile multor reviste, în programele Radio şi TV cu persoanele încredinţate că sunt înzestrate de Dumnezeu cu puteri miraculoase. Poate credem că această coexistenţă forţată din mass-media nu exercită nici un rău asupra sufletului. Dar... şi biserica ecumenică are la bază acelaşi principiu al coexistenţei şi toleranţei de adevăruri. Ori, în ortodoxie există un singur Adevăr: Hristos, care a zis “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!” Aşa ne învaţă Biserica ortodoxă că Unul este Dumnezeu care face minuni. “Nu este asemenea ţie între dumnezei, Doamne şi nu este după faptele Tale” (Psalm 85, 8), “Că mare eşti Tu şi cel ce faci minuni, Tu eşti Dumnezeu însuţi!”(Psalm 85, 10) Cu dificultate se poate conştientiza însă pe de o parte înşelarea diavolească ce stă la baza “vindecărilor miraculoase”, a “descoperirilor uluitoare” şi, pe de altă parte, capcana întinsă de vrăjmaşul mântuirii oamenilor în care lesne alunecă cei ce cred în false minuni. Riscul de înşelare este mare pentru cei ce sunt încredinţaţi că “simt”, “văd”, “li se descoperă în vis”, “vorbesc cu morţii” vindecă prin bioenergie sau prin diverse alte metode de 90

energoterapie, ajungând astfel “sfinţii” zilelor noastre, nu atât prin ceea ce fac cât prin credibilitatea acordată de cititori şi prin publicitatea agresivă realizată de mijloacele de comunicare în masă. Creştinul hrănit cu vieţile sfinţilor şi crescut duhovniceşte sub povăţuirea unui duhovnic încercat, poate sesiza diferenţa dintre miracolele intens mediatizate şi minunile făcute de Dumnezeu pentru proslăvirea sfinţilor şi pentru îndreptarea oamenilor pe calea mântuirii. Minunile nu se fac nicidecum pentru câştiguri personale, slava oamenilor şi, cu atât mai puţin, pentru pierderea sufletelor. Cine are ochi duhovniceşti vede că Dumnezeu, prin marea Sa milostivire şi iubire de oameni îngăduie încă minuni pentru îndreptarea pe calea mântuirii şi pentru proslăvirea sfinţilor ce mult au pătimit în viaţa lor propovăduind şi apărând ortodoxia adevărată. Să ne întrebăm: „Ce viaţă au sfinţii? Dar persoanele cu capacităţi paranormale? Cui şi-au închinat viaţa sfinţii? Dar bioenergeticienii? În numele cui fac sfinţii minuni. Dar energoterapeuţii? Cum şi cine validează minunile sfinţilor? Dar ale spiritiştilor? Cui slujim ?...Lui Dumnezeu sau lui mamona?”

Icoana Izvorâtoare de Mir a Sf. Ier. Glicherie Mărturisitorul Este de datoria fiecărui creştin al Bisericii Ortodoxe de a cunoaşte viaţa Sfântului Ierarh Glicherie Mărturisitorul, cel care a luptat pentru apărarea credinţei strămoşeşti, a îndurat prigoană şi închisoare cu tot ce înseamnă aceasta (bătăi, batjocură, înfometare şi condamnare la moarte). Cel iubitor de rugăciune, smerenie, nevoinţă şi adevăr, cel care prin toate acestea a fost şi este plăcut înaintea lui Dumnezeu (deoarece încă din timpul vieţii sale a fost proslăvit prin darul facerii de minuni) după trecerea la cele cereşti ne-a lăsat nouă Sfintele sale Moaşte. Sfântul Glicherie îşi continuă acum din ceruri lucrarea sa duhovnicească de a apăra biserica şi de a păstori turma sa pe calea 91

mântuirii, arătând aceasta şi prin minunile înfăptuite la racla cu Sfintele Moaşte (tămăduiri de boli, răspândirea de bună miresmă duhovnicească, izgonire de demoni) precum şi prin icoana izvorâtoare de mir de la Mănăstirea Brădiţel, judeţul Neamţ. Din mila lui Dumnezeu, pe data de 13 septembrie 2005, când Biserica Ortodoxă de Răsărit prăznuia Pomenirea Înnoirii Învierii lui Hristos, în Mănăstirea Brădiţel s-a descoperit că icoana Sfântului Ierarh Glicherie Mărturisitorul este izvorâtoare de mir. În timp ce se cânta în miez de noapte slujba utreniei, rostind cuvintele “Cer mult luminos biserica s-a arătat, pe toţi credincioşii luminând, întru care stând strigăm: această casă întăreşte-o, Doamne!” (condacul Înnoirii Învierii lui Hristos), icoana izvorâtoare de mir a Sfântului Glicherie, aflată până atunci în Sfânta Proscomidie, este adusă pe iconostas în biserică. Cuprinse fiind de un sentiment tainic de umilinţă şi dragoste ce a străpuns întreaga fiinţă, maicile s-au închinat cu evlavie la icoană. Unele plângeau rugându-se cu smerenie, altele făceau metanii în faţa icoanei, toate trăind cu emoţie bucuria minunii, copleşite fiind de grija Sfântului Glicherie faţă de una din cele mai vechi mănăstiri ale bisericii noastre. Această cercetare dumnezeiască ne-a scos din ritmul zilnic al vieţii noastre, ne-a împrospătat râvna şi dragostea pentru Dumnezeu şi viaţa monahală, umplând sufletul nostru neputincios (amorţit parcă de viforul ispitelor) de un val de mireasmă cerească. Utrenia se terminase de mult dar maicile, cuprinse de acel simţământ al nemuririi, continuau să înalţe rugăciuni fierbinţi citind acatistul sfântului până aproape de zorii zilei. Această noapte de binecuvântare cerească va rămâne vie în sufletul fiecărei vieţuitoare a acestei mănăstiri. În următoarele 3 zile s-au făcut privegheri în cinstea Sfântului Glicherie iar pe parcursul a două săptămâni icoana a revărsat o mireasmă puternică, bineplăcută ce a inundat toată biserica. De asemenea, au fost observate de multe ori picături de rouă cerească pe sticla icoanei iar spatele acesteia era îmbibat în 92

Icoana Izvorâtoare de Mir a

Sfântului Ierarh Glicherie Mărturisitorul partea stângă - jos cu mir frumos mirositor, lipicios la pipăit. Cu uimire, maicile au constatat cum pata de mir s-a extins vizibil ajungând în timp scurt (2 săptămâni) să ocupe un sfert din icoană. În februarie 2006, jumătate din icoană era îmbibată cu acest mir ceresc. Lucrurile aşezate sub icoană pentru a fi sfinţite au fost impregnate cu mirosul acesteia, maicile şi credincioşii luându-le pentru blagoslovenie de la Sfântul Glicherie. Preotul slujitor al mănăstirii noastre, Ieroschimonahul Calistrat Oţel, ne-a mărturisit faptul că sfinţia sa a simţit această mireasmă în Sfânta Proscomidie încă din luna august. La începutul lunii septembrie, aceasta se simţea şi în Sfântul Altar iar părintele nu găsea o explicaţie. Abia în noaptea de 13 septembrie, a realizat că mireasma provine de la Icoana Sfântului Glicherie, aşezată pe 93

Sfânta Masă în Proscomidie. “M-am bucurat cu duhul când am simţit că mireasma deosebită venea de la icoana Sfântului Glicherie ce se afla în faţa mea, pe Sfânta masă din Proscomidie. După ce am dat icoana Maicii stareţe pentru a o duce în biserică, mi-a rămas imprimat pe mână un miros puternic iar în Proscomidie mireasma a persistat mult timp. Ori de câte ori citeam rânduiala Sfintei Liturghii, mă îndulceam duhovniceşte de aceasta, simţindu-l pe Sfântul Glicherie în faţa mea.” La câteva zile, Î.P.S. Mitropolitul Vlasie şi P.S. Pahomie au venit în Mănăstirea Brădiţel pentru a cerceta cele întâmplate. Î.P.S. Mitropolitul s-a închinat cu evlavie la icoană şi a deschis ulterior cutiuţa unde se află o părticică din Sfintele Moaşte ale Sfântului Glicherie, consatând existenţa aceleaşi mireasme izvorâte din icoană. Î.P.S. Vlasie s-a încredinţat astfel că este o nouă minune a sfântului rânduită din iconomia lui Dumnezeu. Prin viaţa sa înduhovnicită, Înalt Presfinţia Sa cunoaşte şi trăieşte profund minunile sfinţilor şi, în special, cele ale Sfântului Glicherie de aceea a afirmat “Este sfânt şi este normal să facă minuni!”, distrugând prin aceasta orice urmă de îndoială din sufletele celor care nu cred în minunile Sfântului Glicherie şi ale sfinţilor în general. Maica stareţă Schimonahia Varvara Blaga, cugetând la grija Sfântului Glicherie manifestată faţă de turma sa, ne împărtăşeşte câteva din gândurile Sfinţiei sale “Prin această binecuvântare cerească, Sfântul Glicherie ne întăreşte în dreapta credinţă şi parcă vrea să ne spună să fim cu mai multă râvnă pentru biserică, cu ascultare... Să nu avem timp pentru ură, răzbunare, ceartă, grăire în deşert, clevetire şi osândirea aproapelui ci mai mult să preţuim orice clipă, urmând poruncile Domnului pe calea cea îngustă spre mântuire. Să răbdăm în tăcere orice ispită slobozită pentru cernerea sufletului nostru, să mulţumim pentru ceea ce avem şi să fim mai fierbinţi în credinţă, pentru că nu ştim ce vremuri vor veni peste biserica noastră. “ Căutând în suflet, ne găsim ţarina stearpă, nevrednică de a primi darul celui Preaînalt, neputincioasă în a mulţumi şi lăuda du94

pă cum se cuvine pe Dumnezeu şi pe Sfântul Glicherie pentru această cercetare dumnezeiască. Rămâne sufletul nostru copleşit de atâta dragoste şi datornic în a rodi sămânţa faptei bune şi a răspunde chemării sfinte.

Tămăduiri minunate la Icoana Izvorâtoare de Mir a Sfântului Ierarh Glicherie În zilele noastre, când pământul geme sub greutatea păcatelor noastre şi a devenit o nouă cetate Sodoma şi Gomora, când fărădelegile au spurcat văzduhul, ajungând până la cer (ca în vremea lui Noe) Dumnezeu are încă răbdare cu neamul omenesc şi îi trimite semne pentru îndreptare. Multe din ele cuprind mânia divină stăvilită totuşi de mila şi îndurarea dumnezeiască dar altele sunt semne ale dragostei şi iubirii de oameni ale lui Dumnezeu. Printre acestea se numără şi minunea Icoanei Izvorâtoare de mir a Sfântului Ierarh Glicherie din Mănăstirea Brădiţel, precum şi tămăduirile minunate ce s-au petrecut în acest Sfânt Lăcaş prin mijlocirea Sfântului Ierarh Glicherie. Dumnezeu ne-a deschis calea spre mântuire prin răstignirea şi învierea Sa. Şi, după ce ne-a învăţat că “jugul Său este bun şi sarcina Sa uşoară”, ne-a îndemnat să ne lepădăm de sine, să ne luăm crucea şi să-i urmăm Lui. Crucea, această sarcină uşoară, este rânduită după puterea fiecăruia dintre noi. De multe ori, cădem sub povara ei şi începem să cârtim. Să nu ne plângem însă şi nici să nu deznădăjduim, pentru că Domnul, Cel ce ştie toate, vede şi puterea noastră şi ne cearcă răbdarea, credinţa şi dragostea. Să ne ridicăm aşadar mâinile la rugăciune şi să-i cerem ajutorul pentru că, de ne va fi nouă de folos, Dumnezeu ne va tinde mâna Sa şi ne va ridica, uşurându-ne povara. Şi, de multe ori, acest ajutor ni-l trimite Domnul prin sfinţii Săi. 95

“Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă “- tămăduirea unui paralizat Ioan Corfu, în vârstă de 63 de ani, creştin ortodox de stil nou din localitatea Gârcina, judeţul Neamţ, a suferit un accident cerebral la data de 24 ianuarie 2005. Acesta i-a provocat pareză pe partea stângă. În urma accidentului, a fost imoblilizat la pat, având nevoie de îngijire specială. Deşi era în imposibilitatea de a se mişca, Ioan Corfu a dezvoltat un comportament violent faţă de cei din jurul său precum şi manifestări de autoagresivitate, culminate cu încercarea de a se sinucide. A fost internat la Spitalul de Psihiatrie din Iaşi şi apoi la Piatra Neamţ. Medicii i-au comunicat faptul că nu mai există şansa de a fi recuperat. În timp, deoarece era din ce în ce mai greu să i se acorde îngrijire la domiciliu (devenind un pericol pentru cei apropiaţi din cauza comportamentului agresiv) i s-a recomandat de către medici internarea în Spitalul de Psihiatrie de la Gâdinţi. Fiul său, Corfu I. Ioan, a refuzat internarea şi şi-a asumat responsabilitatea îngrijirii tatălui său. Astfel, a încercat şi altă modalitate de vindecare apelând la preoţii bisericii. A mers împreună cu tatăl său la unele mănăstiri din Moldova (Petru Vodă, Sihăstria) unde a participat la slujbe de Sf. Maslu dar starea de sănătate a bolnavului nu s-a ameliorat. În luna septembrie, Corfu Ioan a simţit dorinţa de a se ruga la Mănăstirea Brădiţel, loc unde fiul său venea adeseori, participa la Sfânta Liturghie şi ajuta mănăstirea la nevoie. În seara zilei de 10 septembrie, Corfu I. Ioan a venit împreună cu tatăl său în mănăstire. Cu mare dificultate a fost adus în biserică unde s-a închinat la sfintele icoane. Maica stareţă, schimonahia Varvara Blaga, încercând să aline suferinţa acestuia, l-a îndemnat să se roage cu credinţă la Sfintele Moaşte ale Sfântului Glicherie. Conştiinţa vinovăţiei începe să-i dea imbold acestui sufletul cuprins de deznădejde şi bătut de soartă. Lacrimile de căinţă au început să curgă din ochii îmbătrâniţi şi crispaţi de durere. Atunci cu voce tare, a început să rostească, deşi pronunţa greu cuvintele, rugăciune fierbinte spre Sfântul Glicherie: “Sfinte, roagă96

te lui Dumnezeu pentru mine cel păcătos, iarta-mă că nu l-am cunoscut pe Dumnezeu până acum şi nu m-am rugat cu credinţă. Dă-mi sănătate şi fie-ţi milă de mine cel necăjit şi în suferinţă. Alungă-mi gândurile de răutate şi deznădejde ce mă chinuie şi ajută-mi să fiu mai bun.” Astfel, aproape 2 ore a petrecut plângând în faţa Sfintelor Moaşte. Oare va fi ascultată rugăciunea acestui om ce şi-a petrecut toată viaţa departe de Dumnezeu? Oare Sfântul Glicherie va mijloci pentru a salva această oaie pierdută şi o va primi în turma sa duhovnicească? Dar o preaslăvitele Tale minuni, Mântuitorule, care proslăveşti pe sfinţii Tăi şi le asculţi şi rugăciunile! Înainte cu 3 zile de a se descoperi că icoana Sfântului Glicherie izvora mir, Corfu Ioan primeşte vindecare sufletească şi trupească doar printr-o simplă dar puternică rugăciune adusă sfântului. El povesteşte: “În acea seară m-am culcat liniştit. Dimineaţa m-am trezit şi eram singur în cameră. Eu, cel ce până atunci nu mă puteam mişca singur, m-am ridicat la marginea patului şi cineva îmi şoptea “Mergi!”. Atunci, fâcându-mi curaj, m-am ridicat şi am făcut primii paşi. Spre uimirea mea, am reuşit să merg şi mă simţeam ca şi cum nu aş fi avut niciodată nimic. Am ieşit afară. Soţia mea, care s-a chinuit atât cu mine, a strigat: “Mari sunt minunile Tale, Doamne!” Toată familia s-a bucurat de milostivirea lui Dumnezeu arătată şi faţă de mine păcătosul şi am mulţumit cu lacrimi în ochi pentru minunea pe care o trăiam. Atunci mi-am cerut iertare celor cărora le-am greşit, inclusiv unei surori cu care eram în vrajbă din tinereţe.” Familia Corfu a înţeles că această minune este o chemare la drepta credinţă. De aceea a venit mai des la mănăstire şi a adus mulţumire lui Dumnezeu şi Sfântului Glicherie pentru vindecare. Văzând aceste binecuvântări cereşti, putem afirma că nu numai în zilele drepslăvitorilor strămoşi care ardeau cu duhul pentru dreapta credinţă a înmulţit Domnul minunile Sale, ci şi în timpurile acestea sărace de credinţă milostivirea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu nu s-a depărtat de la noi. 97

“Scoală-te şi umblă” - vindecarea unui “olog” În marea Sa milostivire, Dumnezeu a rânduit o nouă minune prin Sf. Ier. Glicherie, în Mănăstirea Brădiţel: tămăduirea unei tinere creştine în vârstă de 25 de ani. Aceasta, în ziua de 11 noiembrie 2005, a călcat pe un lemn, a simţit o săgeată în piciorul drept şi a căzut. De atunci, piciorul “a început să nu o mai asculte”. Acesta se ridica brusc de la pământ, se îndoia singur şi se răsucea la spate, iar oasele zvâcneau, de parcă ar fi vrut să iasă din încheieturi. În scurt timp, tânăra, nu mai putea merge. Părinţii nu au crezut-o, spunând că se preface: “Cum e posibil ca, de la o simplă căzătură, să ajungi să stai în pat ?” Tânăra a fost dusă la spital. Medicul, în urma consultaţiei şi a radiografiei, nu a găsit nimic anormal. Cauza, spunea el, “este încăpăţânarea fetei şi refuzul de a merge”. Totuşi, medicul a constatat faptul că tânăra nu avea control asupra piciorului şi pentru “a i-l linişti”, i l-a pus în ghips. Această măsură nu a ajutat cu nimic ci dimpotrivă a fost afectat şi piciorul stâng, astfel încât tânăra a fost pusă în imposibilitatea de a se mai deplasa şi a fost imobilizată la pat timp de 3 luni. În această perioadă, a simţit permanent o durere care creştea în intensitate în tot sistemul osos. Părinţii s-au convins că fiica lor este într-adevăr bolnavă, chiar dacă medical nu fusese pus nici un diagnostic. Astfel, au hotărât să vină la Mănăstirea Brădiţel pentru a se închina şi a se ruga la Icoana Izvorâtoare de Mir a Sf. Ier. Glicherie şi pentru ca Preotul slujitor al mănăstirii, Părintele Calistrat Oţel, să-i citească Moliftele Sf. Vasile cel Mare. În perioada 10-16 februarie 2006, tânăra împreună cu mama sa au participat la toate slujbele obşteşti, s-au rugat deseori cu lacrimi la racla cu Sfinte Moaşte, citind cu multă evlavie acatistul Sf. Glicherie, iar Părintele Calistrat i-a citit fetei Moliftele Sf. Vasile cel Mare. Pe 11 şi 12 februarie 2006, Icoana Sf. Glicherie a izvorât iarăşi Sf. Mir în mod vizibil, sub formă de picături pe omoforul arhieresc. Această minune le-a întărit şi mai mult în rugăciune şi, parcă prevestea grabnica tămăduire şi alinare a suferinţei tinerei. 98

Dumnezeu, prin marea Sa milostivire, a îngăduit o nouă vindecare minunată prin mijlocirea Sf. Ier. Glicherie. Astfel, dacă la început tânăra nu era capabilă nici să urce treptele la intrarea în biserică, pe parcurs ne-am bucurat să o vedem că îşi poate controla mai bine mersul, că face închinăciuni şi mai apoi metanii. Pe 16 februarie, când a plecat acasă, tânăra ne-a lăsat scris câteva rânduri:“ cu lacrimi în ochi vă scriu aceste rânduri căci nu sunt vrednică să-i mulţumesc Maicii Domnului şi Sf. Glicherie pentru că într-o săptămână m-au vindecat de toată suferinţa pe care am îndurat-o timp de 3 luni de zile. Acum nu mai simt nici o durere în organism, mă simt mai uşoară, merg normal şi aş putea face 100 de metanii fără întrerupere. Şi când mă gândesc că în cele 3 luni nu am putut să stau dreaptă nici măcar cât aş fi spus Tatăl nostru …”. Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, iar noi nevrednici şi neputincioşi în a mulţumi, a lăuda şi a slăvi după cuviinţă purtarea Ta de grijă. Dumnezeu este lângă noi şi ne aşteaptă lupta şi osteneala pentru a ne încununa. Deci să ridicăm de azi înainte crucea şi să o purtăm cu mai multă răbdare, credinţă şi dragoste şi să ne facem părtaşi patimilor lui Hristos dar şi Învierii Sale ! Rugăciune către Sfântul Ierarh Glicherie Sfinte Ierarhe Glicherie, cel ce ai fost cu adevărat trăitor cu multă smerenie al vieţii călugăreşti şi purtător al darurilor celor cereşti, ai pus credinţa cea dreptslăvitoare mai presus de toate cele vremelnice şi ai îndurat chinuri si condamnare la moarte pentru apărarea legii noastre strămoşeşti şi pentru poporul cel dreptcredincios pe care l-ai întărit şi legea cea sfântă l-ai învăţat. Datori suntem cu toţii să te cinstim pe tine care ai fost odrăslit în ţara Moldovei şi cu credinţa cea sfântă a Ortodoxiei ai fost împodobit iar acum te bucuri de slava mucenicilor şi a mărturisitorilor lui Hristos; primeşte rugăciunea noastră şi mijloceşte pentru noi înaintea Bunului şi Preamilostivului Dumnezeu cel în Treime lăudat. Ocroteşte cu rugăciunile tale pe toata lumea care te cinsteşte pe tine ca pe un stâlp neclintit al dreptei credinţe. Roagă-te Domnului să se întărească unitatea şi dragostea de credinţă între fraţi, să se reverse harul păcii în inimile tuturor, să ferească turma dreptcredincioşilor de toată reaua întâmplare ca într-un cuget şi într-un glas să-L preaslăvim pe Dătătorul darurilor şi Mântuitorul nostru. Priveghează şi te roagă pentru noi, ca izbăviţi fiind prin mijlocirile tale de cursele celui rău, lupta cea bună a mântuirii să o ducem în toate clipele vieţii noastre rămânând neclintiţi în dreapta credinţă a moşilor şi strămoşilor noştri. Roagă-te Domnului să trimită grabnicul Său ajutor tuturor dreptcredincioşilor care aleargă la sprijinul şi ajutorul tău, să asculte toate cererile de mântuire şi de folos în viaţa de acum şi cea viitoare. Dă dar sfintelor tale moaşte ca toţi cei ce ţi se vor închina cu credinţă să primească ajutorul tău pentru cererea pe care fiecare din noi o facem, dobândind cele de folos spre binele nostru şi să preamărim pe Preabunul Dumnezeu, cel Întreit închinat în Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Amin.

99

Soborul Sfintei Mănăstiri Brădiţel numără în prezent 113 maici şi surori care se străduiesc să se supună regulii de aur a monahismului răsăritean ortodox: ,,roagă-te şi munceşte!”. Obştea se conduce după rânduielile şi Canoanele Sfinţilor Părinţi şi după Tipicul Sfântului Sava, săvârşind zilnic cele 7 laude (miezonoptica de la orele 23.00). În Sfânta Biserică, rugăciunea este neîntreruptă, prin citirea Psaltirii între slujbe de către maici. Din primăvara anului 2002, prin rânduiala Bunului Dumnezeu, mănăstirea noastră s-a îmbogăţit sufleteşte, odată cu numirea ca preot slujitor a Părintelui Ieroschimonah Calistrat Oţel din comuna Răuceşti, județul Neamţ. Fiul duhovnicesc al Sfântului Ierarh Glicherie, Preacuviosul Părinte Arhimandrit Calistrat Oțel, a primit hirotonia ca preot în anul 1956. A avut o contribuţie importantă în lupta de rezistenţă pe care a dus-o Biserica Ortodoxă de Răsărit din România împotriva înnoirilor apusene. Asemenea Sfântului Ierarh Glicherie, a depășit cu ajutorul Maicii Domnului greutăţile prigoanelor comuniste, făcând închisoare între anii 1958-1962 şi 1970-1972. Între cele 2 perioade de detenţie, au fost nenumărate arestări, părintele fiind urmărit pentru a nu săvârşi (în perioada 1956-1969) serviciile preoţeşti prin parohii. Apoi, prin hotărârea conducerii bisericii şi la cererea poporului, este numit preot definitiv la Parohia Răuceşti-Neamţ. Timp de 33 de ani, într-o neobosită muncă duhovnicească, a păstorit turma încredinţată, precum un tată al celor necăjiţi şi doctor al celor bolnavi. Acum, la Mănăstirea Brădiţel, Preacuviosul Părinte Arhimandrit Calistrat Oțel (în vârstă de 76 ani) săvârşeşte săptămânal Sfânta Liturghie şi parastase pentru cei adormiţi. Cu aceeaşi râvnă de la tinereţe îl auzim și azi zicând: “Aş vrea să trăiesc 125 de ani şi să mor slujind; iar de ar fi să mă ia la închisoare, sunt gata oricând”. Dorind ca Dumnezeu să le împlinească scopul pentru care au venit în mănăstire – mântuirea – maicile îşi continuă rugăciunea la chilie, considerată un mic altar al călugărului. 100

Se păstrează rânduiala după care în mănăstire nu se consumă carne. Pentru că la temelia vieţii călugăreşti stau rugăciunea, munca şi studiul, alături de cuvintele de învăţătură ce se citesc în Biserică sau în timpul mesei la trapeză, maicile se hrănesc sufleteşte din predicile Î.P.S. Mitropolitul Vlasie, duhovnicul nostru, înzestrat de Dumnezeu cu o inimă caldă de părinte care, având o îndelungată şi bogată experienţă pastorală, se osteneşte să crească în viaţa spirituală pe fiicele sale duhovniceşti. Arhipăstorirea Înalt Preasfinţiei Sale înseamnă dăruire totală pentru viaţa bisericii, grijă necontenită pentru mântuirea fiilor sufleteşti, pentru întărirea relaţiilor cu Bisericile surori greacă şi bulgară, pentru creşterea şi consolidarea parohiilor din ţară şi din străinătate şi pentru continuarea luptei de recunoaştere a Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România ca şi cult de sine stătător. Alături de Înalt Preasfinţia Sa, maica stareţă schimonahia Varvara Blaga veghează permanent şi se îngrijeşte de obşte, fiind model de ascultare, smerenie şi pildă vrednică de urmat pentru întreg soborul. Suferind şi bucurându-se pentru fiecare, maica stareţă ne ajută să înţelegem şi să trăim pe deplin viaţa monahală. *** Ceea ce ne întăreşte cel mai mult este nu doar o trapeză comună, o vistierie comună, un tipic comun ci şi o singură minte, o singură voinţă, o singură întristare, o singură bucurie, o singură viaţă, şi toate întru Hristos. Caracteristicile vieţii de obşte sunt lepădarea de sine în ascultarea pe care monahul şi-o asumă de bună voie şi osteneala rucodeliei. În mănăstirea noastră, viaţa de obşte s-a înfiinţat în anul 1968 cu blagoslovenia Î.P.S. Mitropolitul Glicherie Tănase şi cu îndemnul şi sprijinul preacuviosului părinte Nifon Marinache şi maicii stareţe Macaria Samoilă. În perioada 1927-1968, maicile au petrecut în viaţa de sine (care presupune aceeaşi datorie călugărească). Deosebirea faţă de astăzi consta în aceea că fiecare trebuia să-şi procure cele necesare vieţii materiale. În viaţa de sine, numai biserica este comună, în rest totul este individual. 101

În ansamblul ei, Mănăstirea Brădiţel se arată astăzi ca o mireasă a lui Hristos. Aşezarea pitorească dă prilej de rugăciune şi pace sufletului ostenit pe calea ispitelor. Aici este un loc de popas, de înviorare a forţelor sufleteşti, precum şi a puterii de muncă pentru toţi cei ce vizitează cu gând bun aşezământul. Îmbogăţiţi sufleteşte de cele ce au văzut în această sfântă mănăstire, credincioşii închinători pleacă cu dorinţa de a reveni, având vie în inimi imaginea minunilor săvârşite de Maica Domnului în acest sfânt lăcaş. Însăşi existenţa mănăstirii noastre este o minune a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria.

,,Binecuvântarea lui Dumnezeu, cu al Său har şi cu a Sa iubire de oameni”, să fie peste toţi cei ce cu credinţă şi cu dragoste vor intra în Sfântă Mănăstirea aceasta. Înscrie, Doamne, în Cartea Vieţii pe toţi ostenitorii, donatorii, binefăcătorii, ajutătorii şi închinătorii acestui sfânt lăcaş. 102

Interviu cu Maica Stareță Schimonahia Varvara Blaga Reporter: Preacuvioasă Maică Stareță, au trecut peste patru decenii de când ați îmbrățișat viața monahală în Sfânta Mănăstire Brădițel, iar prin fața ochilor sfinției voastre s-au perindat multe chipuri monahale de ieri și de astăzi. Încercați să ni le readuceți și nouă în memoria vizuală dar mai ales în memoria afectivă, duhovnicească... Maica Stareță Schimonahia Varvara Blaga: Despre chipurile vieții monahale, pot să vă spun că sunt și vor rămâne pilde vii și demne de urmat, dacă avem ca scop respectarea făgăduințelor călugărești și împlinirea datoriei mântuirii. În perioadele de grele încercări, atacuri și amenințări asupra bisericii noastre (perioade pe care le-am trăit alături de maicile din acest sfânt lăcaș) am simțit în jurul meu îndemnul de luptă, îndrăzneala și curajul... Toate acestea m-au făcut să le am pe maici drept modele, încă din viața de începătoare. Reporter: Care este, în fond, esența vieții monahale? Maica Stareță Schimonahia Varvara Blaga: Spun Sfinții Părinți că viața monahală este o chemare tainică de a sluji lui Dumnezeu toată existenţa noastră, până la sfârșit. Într-adevăr este o viață creștină percepută într-un grad mai înalt, este o trăire de taină ce ne cere jertfa trupească prin tăierea voii proprii dar și sufletească, prin rugăciunea neîncetată, prin continua înălțare a gândului și inimii către Dumnezeu. Jertfa sufletească este mai adâncă: ea cere mare râvnă, prin participarea la slujbele bisericii și permanenta rugăciune „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!”, numită de Sfinții Părinți „rugăciunea minții”. Viața monahală este o permanentă școală a smereniei, a iubirii aproapelui, a curățirii de patimi și de propriile orgolii. Reporter: Ce momente din existența proprie v-au marcat pentru totdeauna? Maica Stareță Schimonahia Varvara Blaga: Mă gândesc la 103

ceea ce spune Sfântul Apostol Pavel: „Aduceți-vă aminte de maimarii voștri care v-au grăit cuvântul lui Dumnezeu pentru ca, privind la săvârșirea vieții, să le urmați credința.” A urma credința înaintașilor noștri înseamnă a le respecta acestora viața dar mai ales cuvintele pe care ni le-au lăsat ca tezaur de mare preț... Să le punem noi așadar pe acestea în practică, să le ducem la împlinire duhovnicească în viața noastră de zi cu zi. Avem responsabilitatea de a le păstra cu sfințenie și de a le transmite generațiilor care vor urma calea vieții monahale, căci sunt moștenire lăsată de oameni ce au trăit autentic în duhul Sfinților Părinți. Sfântul Ierarh Glicherie, fiind un mare râvnitor de viață pustnicească, a iubit tare mult locurile retrase în care se află astăzi Mănăstirea Brădițel. În acei ani grei de prigoană comunistă, venea și aici (pe când trăia Părintele Partenie Cojocaru) dorind foarte mult ca poiana să devină un lăcaș de rugăciune, cu o Sfântă Biserică închinată Maicii Domnului. Și într-adevăr, din roua rugăciunilor și a binecuvântărilor Sfinției Sale, s-a întemeiat această frumoasă mănăstire de maici care este, aș putea spune, o minune vie a Maicii Domnului. Când Sfântul Ierarh Glicherie ne vizita, lăsa întotdeauna un duh de pace și liniște în sufletele noastre. Ne întărea și ne mângâia cu scurte dar profunde cuvinte de învățătură, pentru frica de Dumnezeu și gândul la ceasul judecății. Atunci, cu mintea fragedă de nou începător, îl vedeam ca pe un chip coborât din Viețile Sfinților iar astăzi privesc cu sufletul și ochii smeriți către Icoana Sa... Fiind un aspru nevoitor și un osârdnic păstrător al canoanelor bisericești și al tradiției ortodoxe, Sfântul Ierarh Glicherie Mărturisitorul a apărat cu demnitate biserica și credința noastră. În anul 1999 (la 14 iunie) am trăit momente înălțătoare lângă racla cu Sfintele Moaște, în ziua canonizării sale... Ca semn al dragostei pe care ne-o poartă, Sfântul Ierarh Glicherie ne-a cercetat prin izvorârea Sfântului Mir din icoana sa, la 13 septembrie 2006 și, mai apoi, în repetate rânduri. 104

Mănăstirea Slătioara Canonizarea Sfântului Ierarh Glicherie Mărturisitorul (1999)

Am primit această minune ca pe un dar de la Dumnezeu, pentru întărirea credinței în aceste timpuri apocaliptice. Având îndrăzneală la Scaunul Dumnezeirii, îi simțim din belșug darul Sfântului Glicherie, dar pe care îl revarsă asupra noastră și am credința că, așa cum m-a luminat pe mine cu darul Sfântului Botez (pruncă fiind), nu va înceta să ocrotească și biserica și obștea noastră în ispitele veacului în care trăim. Înalt Preasfințitul și Mitropolitul Silvestru Onofrei (Dumnezeu să-l odihnească!) – duhovnicul mănăstirii noastre în perioada 1986-1992, a întărit grija deosebită pentru respectarea pravilei în biserică și a citirii Psaltirii neadormiților (citirea continuă, pe parcursul fiecărei zile, între slujbe). Ne aducea aminte în predicile Sfinției Sale de regulile monahale ale Sfântului Pahomie și ne îndemna a le îndeplini cu sârguință... Ne vorbea despre datoria fiecărui călugăr de a fi prezent la toată pravila bisericească și nicidecum de a o înlocui cu aceea de la chilie. 105

Ne spunea de multe ori: „Ca buni ostași ai lui Hristos, să fiți permanent cu luare-aminte la pravilă și la ascultare. Toată fapta bună vine din frica de Dumnezeu și din smerita cugetare.” Tot ceea ce ne învăța, noi regăseam în persoana Preasfinției Sale. Multă bucurie duhovnicească simt, gândind la viața și pilda Preacuviosului Părinte Nifon Marinache, duhovnicul nostru în perioada 1955-1986. A fost un tată iubitor de fiii săi sufletești, un mângâietor al inimilor întristate și un bun organizator în treburile mănăstirești. Ne aducea aminte de a păstra în sufletele și cugetele noastre râvna din prima zi în care am venit în mănăstire, spunând că aceasta este pavăza care ne va ajuta în drumul anevoios și plin de încercări al vieții. Fiind un exemplu de urmat al răbdării, al dragostei și al ascultării, l-am cunoscut ca pe un chip de o desăvârșită dăruire. Vie îmi este în întreaga ființă și amintirea vieții și persoanei Maicii Starețe Macaria Samoilă. Parcă îmi sună și acum în urechi sfaturile de preț ale Sfinției Sale: „Sfânta ascultare să o faceți cu toată râvna și dragostea; să nu plecați de la ascultare fără blagoslovenie, ca Dumnezeu să primească osteneala voastră; precum lucește lama plugului, așa și osteneala celor ce lucrează cu frică de Dumnezeu...” Am râvnit la cele trei virtuți care o împodobeau pe Maica Stareță Macaria: smerenia, blândețea și dragostea, pe care eu nu am reușit până acum să le dobândesc nici în cea mai mică măsură... Proaspătă în minte am și amintirea Maicii Econoame Antonia Drângu, despre care îndrăznesc a spune că ne-a rămas pildă de desăvârșită ascultare. A iubit mult nevoința și înfrânarea... Să le urmăm acestor chipuri monahale desăvârșite exemplul... În prezent, ne aflăm sub povățuirea Înalt Preasfințitului și Mitropolitului Vlasie Mogârzan, vlăstar din rădăcină sfântă, ucenic al Sfântului Ierarh Glicherie. Întotdeauna, prin cuvintele de învățătură, ne aduce în suflet mângâiere, liniște și pace și ne inspiră încredere, dragoste și prețuire pentru viața pe care de bună voie am ales-o și pe care am urmat-o 106

din darul lui Dumnezeu. Fie ca o picătură din dragostea și îndelunga sa răbdare să fie sădită și în sufletele noastre. Viața de mănăstire este asemenea unei corăbii la a cărei cârmă veghează Măicuța Domnului, iar ispitele monahilor sunt ca valurile mării. De vom pleca fruntea în fața lor, vom rămâne nevătămați, iar de nu, ne vom strivi de ele. Și, de vom răbda cu înțelepciune ispitele mici de astăzi, ne vom întări pentru cele viitoare, mai mari... Să luptăm cu sinele, cu orgoliile personale, pentru a putea păstra unitatea dintre noi. Cea mai înaltă faptă călugărească este primirea senină a tăierii voii proprii, căci de aici se nasc toate faptele bune și invers - neacceptarea tăierii de voie, duce spre toate relele. Să întoarcem inimile și gândurile noastre către Dumnezeu, să ne plecăm voii Lui că, dacă doar ne vom arăta oamenilor că suntem buni și în realitate nu suntem, ne înșelăm pe noi și nu pe ei... Căci omul caută la față, dar Dumnezeu cercetează inimile și rărunchii și toate tainele le știe cu adevărat... Să ne temem de Dumnezeu pentru că într-o zi vom părăsi lumea aceasta și vom da răspuns la judecata cea dreaptă și înfricoșată. În numele întregii obști, îmi exprim nădejdea că, pentru rugăciunile înaintașilor și ale râvnitorilor de azi, Măicuța Domnului ne va acoperi cu cinstitul său omofor și ne va scăpa de înșelăciunile potrivnicului, neîngăduind să se risipească acest sfânt lăcaș. Reporter: ...Și un scurt mesaj pentru tinerele vlăstare monahale... Maica Stareță Schimonahia Varvara Blaga: Să luptăm cu dragoste pentru Dumnezeu și să nu ne abatem de la cea mai scurtă cale către cer – Sfânta Ascultare. Să iubim a ne smeri și a urma dragostei duhovnicești a uneia către cealaltă și întotdeauna să avem în inimă făgăduința dată în fața Sfântului Altar. Numai așa vom dobândi convingerea că viața monahală pe care am început-o este cea mai înaltă școală, unde se învață știința despre Dumnezeu și aceea a cunoașterii de sine. (februarie 2009, Mănăstirea Brădițel Neamț) 107

Cuvânt de încheiere “Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa.” (Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel, 13.7)

Nu ştim dacă această mică lucrare împlineşte scopul propus... Rămâne ca cititorul însuși să aprecieze importanța celor aşternute de noi pe hârtie... Prin aceste umile cuvinte, s-a dorit liniştirea glasului conştiinţei care cerea revigorarea (fie și numai în amintire) a jertfei înaintaşilor noştri. Exemplul chipurilor monahale de ieri şi de azi rămâne neşters în inimi. De acum, va trebui să demonstrăm noi înșine, prin fapte, că dorim să păşim pe urmele lor. Numim cărticica - mesajul generaţiei monahilor încărunţiţi de ieri ... transmis monahilor tineri de azi. Rugăciunile Sfinţiilor lor să ne lumineze cugetele şi să ne întărească în duhul curatei ortodoxii, acum... în apostazia vremurilor în care trăim. Să ne ajute să păstrăm credinţa şi făgăduinţa călugărească până în clipa morţii. Cu cât ne simţim mai slabi şi mai neputincioşi în faţa norilor grei ce se ridică la orizontul ortodoxiei, cu atât alergăm mai grabnic la Acoperământul Maicii Domnului şi al tuturor sfinţilor, încredințați fiind de al lor minunat ajutor şi nu ne gândim nicicum că aceștia ne vor părăsi, deşi nu avem fapte vrednice pentru a fi ascultaţi și miluiți. Milostivirea lui Dumnezeu să completeze lipsurile noastre. Duhul Sfânt să însufleţească aceste simple cuvinte ca, picurând în sufletele autorilor şi cititorilor lucrării de față, să aducă roade însutite, spre dobândirea Împărăţiei Cerurilor. Amin. Autorii 108

Înalt Preasfinţia Sa Vlasie Mogârzan, Arhiepiscopul şi Mitropolitul Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit, în mijlocul soborului de maici de la Brădiţel

109

Înalt Preasfinţia Sa Vlasie Mogârzan, Arhiepiscopul şi Mitropolitul Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit, în mijlocul soborului de maici de la Brădiţel 110

1975 - Izvorul Tămăduirii - Hramul Mănăstirii Brădiţel Neamţ

1974 - Maica Stareţă Macaria Samoilă şi Maica Magdalena Gliga 111

1985 - Părintele Arhimandrit Nifon Marinache

112

Imagini din Mănăstirea Brădiţel Neamţ

113

114

115

Pictura în tehnica ulei (stil realist) s-a realizat în perioada 1991-1993.

116

117

Vizita Î.P.S. Chiprian de Oropos şi Fili la Mănăstirea Brădiţel Neamţ - 1999

118

Vizita Î.P.S.Fotie al Bulgariei la Mănăstirea Brădiţel Neamţ - 2008

Î.P.S. Vlasie Mogârzan Arhiepiscopul şi Mitropolitul Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit 119

Înalţi Ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit oficiind Sfânta Liturghie în Mănăstirea Brădiţel Neamţ

120

121

Părintele slujitor al Mănăstirii Brădiţel Neamţ,

Ieroschimonahul Calistrat Oţel

122

Înalt Preasfinţia Sa Vlasie Mogârzan, Arhiepiscopul şi Mitropolitul Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit, în mijlocul soborului de maici de la Brădiţel, cu ocazia sfinţirii din 1996

123

Părintele Ieroschimonah

Calistrat Oţel

Înalt Preasfinţia Sa Vlasie Mogârzan, Arhiepiscopul şi Mitropolitul Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit, în Sfântul Altar al Bisericii de la Brădiţel, slujind Sfânta Liturghie 124

Botezul Domnului

2009

125

Înalt Preasfinţia Sa Vlasie Mogârzan, Arhiepiscopul şi Mitropolitul Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit şi alţi Înalţi Ierarhi în vizită la Mănăstirea Brădiţel Neamţ

126

Maica Stareţă Schimonahia Varvara Blaga alături de Î.P.S. Vlasie, Arhiepiscopul şi Mitropolitul BOR – SV 127

Maica Stareţă Schimonahia Varvara Blaga împreună cu Maica Alexia Chiriac

Ascultări de obşte în Mănăstirea Brădiţel Neamţ 128

Atelierul de tapiserie

Atelierul de sculptură 129

Atelierul de pictură

130

Atelierul de tricotaj

Măicuţă ţesând barize 131

La tăiat lemne... 132

Măicuţe lucrând în atelierul mecanic al mănăstirii 133

Imagini din bucătăria şi trapeza mănăstirii 134

Pregătirea prescurilor...

La strâns fânul...

135

1994

136

La amenajarea drumului...

137

Intrarea principală a Mănăstirii Brădiţel Neamţ (Poarta cu Sfânta Cruce) 138

CUPRINS

Predoslovie ............................................................................5 Aşezarea geografică...............................................................6 Istoricul Mănăstirii Brădiţel Neamţ ......................................8 •Problema

necanonicităţii schimbării calendarului..............8 •Lupta împotriva mutilării Bisericii Ortodoxe - Mişcarea de rezistenţă - Sf. Ier. Glicherie Mărturisitorul...................12 •Perioada 1927-1947...........................................................21 •Perioada 1948-1988 (Maica Stareţă Macaria Samoilă)....24 •Construirea celei de-a doua biserici..................................31 •Părintele Arhimandrit Nifon Marinache............................35 •“Model ne este Biserica”…………………………………….41 •Continuarea lucrării la cea de-a doua biserică.................47 •Maica Stareţă Teofana Nistor.............................................52 •Î.P.S. Arhiepiscopul şi Mitropolitul Silvestru Onofrei........57 •Perioada 1988-2008...........................................................65 •Î.P.S. Arhiepiscopul şi Mitropolitul Vlasie Mogârzan........76 La umbra unei minuni..........................................................90 Icoana Izvorâtoare de Mir a Sfântului Ierarh Glicherie......91 Tămăduiri minunate.............................................................95 Interviu cu Maica Stareţă Schimonahia Varvara Blaga.....103 Cuvânt de încheiere ...........................................................108 Album fotografic.................................................................109

139

“Din dorinţa de a ne mântui, pe lângă datoria personală, avem şi responsabilitatea de a preţui munca înaintaşilor, păstrând tot ceea ce ei, prin multă osteneală, cu frică şi lacrimi au construit. Lucrarea lor se referă nu numai la realizările materiale, ci mai ales la edificiul duhovnicesc, iar responsabilitatea noastră nu este numai morală, ci şi o obligaţie înaintea lui Dumnezeu. Scopul lucrării de faţă este de a preamări numele Maicii Domnului şi de a-i mulţumi pentru minunile pe care le-a săvârşit în acest sfânt lăcaş, de la întemeierea lui până acum, iar prin această prismă vrem a sublinia şi evenimentele petrecute de-a lungul anilor ...” Î.P.S. Vlasie Mogârzan Arhiepiscop şi Mitropolit al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România

ISBN ...........................................