Asuma-ti Riscul! - De Ben Carson

I

Introducere Chirurgii, și în mod deosebit neurochirurgii, tind a fi oameni care își asumă zilnic riscuri mari. Nimeni nu alege un domeniu care presupune deschiderea craniului pacienţilor sau intervenţii pe măduva spinării, care sunt atât de delicate, dacă nu se simte confortabil în situaţii care presupun risc. În fiecare zi iau decizii critice într-o fracţiune de secundă, decizii care afectează longevitatea și calitatea vieţii altor oameni. Asumarea acestui gen de riscuri mă pune pe gânduri și mă determină să mă gândesc la viaţa mea și la riscurile cu care mă confrunt. Experienţele de acest gen mă fac în stare să merg mai departe și să nu mă las paralizat de frică. Drept urmare, probabil că ajung să fac multe lucruri pe care oamenii mai precauţi nu le-ar încerca vreodată. Pe data de 10 septembrie 2003, un reporter de la National Public Radio m-a întrebat cum se face că, atât ca doctor cât și ca om, îmi asum atât de multe riscuri – cum ar fi separarea gemenelor craniopagus, două fete unite la nivelul capului. - De ce risc? i-am zis. Mai bine m-aţi întreba de ce să nu risc? Cartea aceasta abordează tocmai subiectul riscului.

Take the risk 7

9/8/08 11:25:21 PM

8

Asumă-ți riscul

În cultura noastră, siguranţa a devenit o obsesie. Dictează totul, de la politica publică până la panourile publicitare, de la îngrijirea medicală până la educaţie și viaţa personală și de familie. Cumpărăm tot felul de asigurări – de la asigurarea de viaţă până la asigurări pentru telefoanele noastre mobile – pentru a găsi acea siguranţă de care credem că avem nevoie. Plătim mai mult pentru garanţii la computere și aparate electrocasnice. Citim rezultatele testelor de siguranţă înainte de a cumpăra un automobil. Cumpărăm scaune speciale pentru copii, astfel încât să-i știm în siguranţă în timpul călătoriilor cu mașina, sau căști de protecţie pe care să le poarte când merg cu bicicleta pe stradă. Le cumpărăm copiilor noștri pijamale ignifuge și nici nu ne trece prin cap să cumpărăm paracetamol sau aspirină (sau orice alt fel de medicament) într-un ambalaj desigilat. Începem diete pentru scăderea colesterolului, facem exerciţii fizice în mod regulat și ne asigurăm că nu ratăm programările la dentist și controalele medicale, toate acestea pentru a ne proteja sănătatea. Investim în fonduri bazate pe acţiuni pentru a ne asigura un confort cât mai mare la pensie. Naţiunea americană cheltuiește miliarde de dolari pe echipament și personal, astfel încât aeroporturile și transportul aerian să fie cât se poate de sigure. Ceea ce cumpărăm și ceea ce ni se vinde peste tot este promisiunea „siguranţei”. Și totuși, singurul lucru de care putem fi siguri este acela că, într-o zi, fiecare dintre noi vom muri. Are acest fapt vreo legătură cu modul în care privim asumarea riscurilor? În ce fel ne influenţează el vocaţia, viaţa personală, relaţiile sau credinţa? Oricine refuză să-și testeze limitele, oricine nu este dispus să iasă din zona personală de confort este condamnat să-și trăiască viaţa într-o cutie. Cele mai importante descoperiri știinţifice, istorice, tehnologice și cele mai mari capodopere artistice sunt rezultatul asumării riscurilor. În capitolele următoare vom privi la motivele pentru care nu ne asumăm riscuri. Vom examina ce se întâmplă atunci când ne asumăm riscuri și vom analiza caracteristicile personale, atitudinile și resursele de care

Take the risk 8

9/8/08 11:25:21 PM

Introducere

9

are nevoie cineva pentru a-și asuma riscuri. De asemenea, vom lua în calcul câteva dintre cele mai frecvente bariere în calea asumării riscurilor. Pe parcurs, vă voi împărtăși câteva dintre riscurile pe care mi le-am asumat în viaţă – și altele, cu care trăiesc în fiecare zi – nu doar ca neurochirurg, ci și ca bărbat, soţ, tată și fiu. Totuși, nu tot ceea ce scriu pe această temă este un rezultat direct al experienţei mele personale. Am meditat îndelung la urmările asumării riscurilor în viaţa unor oameni mai mult sau mai puţin apropiaţi. Făcând astfel, sper să vă motivez să vă gândiţi și să vă inspir să vă asumaţi, la rândul vostru, riscurile necesare. Nu cu mult timp în urmă, într-o conversaţie pe care am avut-o după ce am luat cina împreună cu Tom Clancy, autor de best-seller-uri, ne-am împărtășit unul altuia câteva dintre experienţele noastre profesionale. M-a flatat, spunându-mi: „Nu înţeleg cum îți poţi asuma atât de multe riscuri. Dar admir asta la tine.” Când mi-a venit rândul să-i răspund, i-am explicat un exerciţiu simplu de analiză a riscului la care recurg ori de câte ori mă confrunt cu o situaţie nesigură în viaţa profesională sau personală. Este un ghid practic și rapid care ne poate fi de ajutor fiecăruia în găsirea unui răspuns la întrebările „Când ar trebui să-mi asum un risc?” și „Ce ar trebui să risc?”. (Acest exerciţiu este descris pe larg în capitolele 8 și 9.) Sper că îţi vei asuma riscul de a citi această carte și de a medita asupra acestei teme împreună cu mine.

Take the risk 9

9/8/08 11:25:21 PM

Take the risk 10

9/8/08 11:25:21 PM

1

Riscându-și viaţa De la Baltimore la Londra și apoi spre Singapore... Nu am avut timp să mă odihnesc și să-mi revin după călătoria de douăzeci de ore pe care tocmai o făcusem. De îndată ce am sosit la aeroport, am fost zorit prin vămi, condus pe bancheta din spate a Mercedesului care mă aștepta și cu care am mers direct la Raffles Hospital, spitalul cel nou și vestit din Singapore, pentru o primă întâlnire lungă și apoi pentru un prânz ușor cu colegul meu, chirurgul care mă invitase. După aceste preliminarii, am fost pregătit pentru prima mea întâlnire – îndelung așteptată – cu pacientele noastre speciale. Promitea a fi unul dintre consulturile cele mai fascinante și neobișnuite din viaţa mea. Nu-mi amintesc ce mi-a spus colegul meu, Dr. Keith Goh, în timp ce șirul de medici, asistente și administratori medicali treceau pe coridorul spitalului – dar nu voi uita niciodată momentul în care le-am văzut pentru prima dată pe Ladan și Laleh Bijani. Tinerele așteptau să mă salute în holul de la intrarea saloanelor lor care fuseseră unite și transformate într-un mic apartament. Locuiau deja acolo de câteva luni, timp în care o armată de doctori, specialiști și tehnicieni le-au examinat și le-au

Take the risk 11

9/8/08 11:25:21 PM

12

Asumă-ți riscul

făcut nenumărate analize. Gemenele Bijani erau îmbrăcate în portul tradiţional iranian – fuste lungi, bluze cu mânecă lungă în culori sobre, aveau faţa neacoperită și doar o eșarfă mare le acoperea părul bogat, de un castaniu închis. Zâmbetul cald cu care m-au întâmpinat m-a uimit de la prima privire. Doctorul Goh, un asiatic scund, cu părul de culoare închisă, în vârstă de aproximativ 40 de ani, m-a prezentat imediat celor două femei. Engleza pe care o vorbeau surorile Bijani, pe care aflasem că o învăţaseră după sosirea lor în Singapore, cu câteva luni în urmă, era fragmentată și formală, dar mai mult decât suficientă pentru a face conversaţie. După ce am dat mâna și am făcut cunoștinţă cu prima dintre gemene, am înconjurat pentru a o saluta și pe cealaltă – un mic pas în lateral, care mi s-a părut atât de ciudat, dar care era necesar, deoarece Ladan și Laleh nu mă puteau privi în același timp. Într-adevăr, cele două surori în vârstă de douăzeci și nouă de ani erau o adevărată raritate din punct de vedere medical: gemene identice unite la nivelul capului, craniile lor fiind sudate deasupra și în spatele urechilor, astfel încât faţa uneia privea tot timpul în direcţia opusă celeilalte, la un unghi de aproximativ 130 de grade. Deoarece urechile li se atingeau, iar umerii și braţele li se frecau în mod constant, femeile erau obligate să se sprijine una de cealaltă în partea superioară a corpului și să-și coboare umerii care se atingeau, pentru a crea astfel un spaţiu care să permită mobilitatea și pentru a-și păstra echilibrul necesar pentru a se mișca și pentru a sta. Gemenii siamezi (adică uniţi la un anumit nivel al corpului) sunt rezultatul unui embrion fertilizat care se divide în interiorul pântecelui mamei, dar nu se desprinde complet. Incidenţa este de 1 la 200.000 de nașteri. Majoritatea se nasc morţi sau mor la scurt timp după naștere. Gemenii siamezi craniopagus (termenul provine din limba greacă – cranio înseamnă „cască”, iar pagus „fixat”) care supravieţuiesc sunt lipiţi la nivelul capului și reprezintă cazurile cele mai rare –

Take the risk 12

9/8/08 11:25:21 PM

Riscându-și viața

13

poate 1 la 2.000.000 de nașteri. Șansele ca astfel de gemeni să supravieţuiască până la vârsta de doi ani sunt mult, mult mai mici – ceea ce face ca supravieţuirea până la vârsta adultă a lui Ladan și Laleh să fie cu adevărat excepţională. Și mai uimitor este faptul că aceste două tinere femei nu doar au supravieţuit. După ce au fost adoptate de un medic iranian căruia i se făcuse milă când a văzut că familia lor nu putea să le poarte de grijă, lui Ladan și Laleh li s-au creat toate condițiile pentru a se adapta și a trăi o viaţă cât se poate de normală. Și chiar s-au adaptat! Au urmat școala primară împreună cu colegii lor. Cu timpul, au crescut, au absolvit liceul și au intrat la universitate, unde au studiat jurnalistica și dreptul. Au absolvit dreptul și acum erau avocaţi – ceea ce a dus la apariţia unei crize care a sporit tensiunile dintre cele două surori. Doar Ladan își dorea să profeseze ca avocat, în timp ce Laleh hotărâse că vrea să lucreze ca jurnalist. Corpurile lor le uniseră într-o existenţă comună, în timp ce personalităţile lor diferite – și acum, două visuri profesionale complet diferite – le împingeau în direcţii opuse. Timp de mai mulţi ani, Ladan și Laleh căutaseră în toată lumea un neurochirurg care să fie de acord să le opereze și, astfel, să le dea o șansă de a-și împlini visul, acela de a trăi o viață normală, individuală și distinctă. Specialist după specialist le-a refuzat cererea. Fiecare doctor care a fost de acord să le examineze fișele le-a spus că operaţia ar fi prea riscantă, că există riscul ca măcar una dintre ele – dacă nu amândouă – să moară. Cazul lor era pur și simplu prea complex, aveau o vârstă prea mare pentru operaţie, iar șansele unui rezultat pozitiv erau prea puţine. Dar surorile Bijani au refuzat să se dea bătute. Când au citit că, în urmă cu câţiva ani, doctorul Goh și echipa lui separaseră cu succes o pereche de gemeni siamezi craniopagus din Nepal în vârstă de unsprezece luni, l-au contactat. După ce le-a studiat fișele medicale și a ajuns la concluzia că o operaţie

Take the risk 13

9/8/08 11:25:21 PM

14

Asumă-ți riscul

încununată de succes ar fi totuși posibilă, m-a contactat și m-a întrebat dacă aș fi dispus să-l ajut. Mă consultasem adesea cu doctorul Goh și, în cazul bebelușilor nepalezi, lucrasem împreună cu el de la distanţă prin intermediul staţiei virtuale de chirurgie pe care o avem la spitalul Johns Hopkins. Fusesem, de asemenea, unul dintre chirurgii principali la prima operaţie de separare a gemenilor craniopagus uniţi la nivel occipital, care s-a soldat cu succes (băieţii Bender, la Johns Hopkins, în 1987). Zece ani mai târziu, la Universitatea de Medicină din Africa de Sud, am fost chirurgul principal la operaţia de separare a fraţilor Joseph și Luka Banda din Zambia, prima operaţie de separare a unor gemeni craniopagus verticali tip 2, în urma căreia nu doar că au supravieţuit amândoi, dar au rămas și indemni din punct de vedere neurologic. Datorită acestor experienţe, doctorul Goh dorea să mă alătur lui în această operaţie, iar gemenele Bijani ceruseră la rândul lor să particip la soluţionarea acestui caz. Prima dată când primisem invitaţia lor, cu câteva luni în urmă, refuzasem. Simplul fapt că aceste femei se adaptaseră atât de bine și supravieţuiseră deja până la vârsta de douăzeci și nouă de ani mi se părea un motiv suficient pentru a mă pronunţa împotriva operaţiei. Într-o încercare de a le convinge să se răzgândească, îi sugerasem doctorului Goh să le amintească surorilor Bijani de cazul lui Chang și Eng Bunker, primii „gemeni siamezi”. Născuţi în Siam (Thailanda de astăzi), în 1811, acești gemeni au devenit celebri, călătorind prin lume ca principala atracţie a circului lui P.T. Barnum. Înainte de a se retrage din lumea show-business-ului, fraţii au cumpărat două proprietăţi învecinate în Carolina de Nord și au devenit fermieri de succes. S-au căsătorit cu două surori, au avut în total douăzeci și unu de copii și au trăit sănătoși până la vârsta de șaizeci și trei de ani. Dacă ar fi fost să mă gândesc la o altă pereche de gemeni siamezi care ar fi putut concura cu capacitatea uimitoare de adaptare a gemenilor Bunker și care ar fi fost capabili să ajungă sau chiar să depășească longevitatea lor uimitoare, m-aș fi gândit

Take the risk 14

9/8/08 11:25:21 PM

Riscându-și viața

15

la aceste două tinere femei remarcabile care supravieţuiseră și realizaseră deja atât de mult. Ideea de a le separa la vârsta de douăzeci și nouă de ani pur și simplu nu avea logică și, după ce am examinat fișele lor și am studiat pe computer tomografiile iniţiale pe care mi le trimisese doctorul Goh, am fost convins de faptul că riscul era pur și simplu prea mare. Și totuși, câteva luni mai târziu, iată-mă în Singapore, faţă în faţă cu aceste femei tinere hotărâte, inteligente și sociabile – care întâmplător erau unite la nivelul capului – și m-am surprins a fi incredibil de impresionat și încântat. Ladan și Laleh zâmbeau timid și chiar chicoteau când erau înconjurate de mulţimea de oameni care venea să le cunoască. Am fost uimit cu câtă naturaleţe primeau toată atenţia care li se oferea. Doctorul Goh îmi spusese că gemenele deveniseră celebre de la sosirea lor în Singapore. Ori de câte ori se aventurau afară din spital – să mănânce, să meargă la cumpărături sau, pur și simplu, să viziteze orașul – gemenele Bijani atrăgeau presa și mulţimile de curioși bine-intenţionaţi care se îngrămădeau să facă poze cu ele, să primească autografe sau doar să le strângă mâna. Până la momentul acesta, din spusele doctorului Goh, cele două femei păreau să considere toată atenţia care li se acorda ca fiind mai mult amuzantă decât deranjantă. Totuși, mulţimea care se strânsese în holul spitalului în după-amiaza aceea era ciudată din punct de vedere logistic, astfel încât surorile Bijani m-au invitat împreună cu doctorul Goh și cu alte câteva persoane să le urmăm în apartamentul lor pentru a ne continua conversaţia. În timp ce ne arătau drumul, am putut să observ faptul că făcuseră o știinţă din mobilitate. Le-am urmat, urmărindu-le cu interes și minunându-mă de coregrafia graţioasă, aproape subconștientă, de care era nevoie doar pentru a se întoarce și a merge, pentru a intra pe ușă. S-au așezat pe canapeaua joasă care domina camera de zi din apartamentul lor. Stăteam pe un scaun vizavi de ele, între noi aflându-se doar o măsuţă pentru cafea. Din locul în care mă aflam, puteam să mă

Take the risk 15

9/8/08 11:25:22 PM

16

Asumă-ți riscul

aplec puţin spre stânga pentru a vorbi cu una dintre surori și apoi să-mi aplec puţin capul și să mă sprijin spre dreapta pentru a vorbi cu cealaltă. Nu doar că îmi doream să le respect individualitatea vorbind cu fiecare dintre ele separat și privindu-le în ochi în timpul acesta, ci doream să pot citi expresia de pe feţele lor și privirea din ochii lor, în timp ce îmi răspundeau la întrebări. Un timp, am discutat generalităţi – despre timpul pe care îl petrecuseră în Singapore, despre ușurinţa cu care se descurcau să converseze în engleză și despre atenţia pe care o primeau din partea mass-mediei. În momentul acela, le-am „avertizat” că atenţia de care s-au bucurat până acum avea să pară un strop de apă într-o găleată comparativ cu nebunia mediatică pe care ar provoca-o o operaţie reușită. „Regina, regele și toţi oamenii își vor dori să vă cunoască”, am spus. Au râs, dar nu au părut deloc deranjate de o astfel de perspectivă. În timp ce vorbeam, am observat că Ladan era de departe cea mai sociabilă și mai comunicativă. Laleh părea dacă nu tocmai timidă, cel puţin mai rezervată și mai gânditoare. Când am început să discutăm despre operaţia care avea să urmeze, gemenele au devenit ceva mai serioase. În timp ce vorbeau cu sinceritate despre unele dintre dificultăţile cu care se confruntaseră în viaţă, mi-am dat seama că până și cele mai simple și obișnuite mișcări – de la a urca sau a coborî dintr-o mașină până la a se apleca și a lua de jos un creion sau a pregăti o gustare – necesitau o coregrafie complexă și cooperare din partea celor două. Fiecare decizie din viaţă – de la alegerea cursurilor pe care să le frecventeze la școală și a prietenilor cu care să-și petreacă timpul, până la momentul când să meargă la toaletă – necesita un vot pentru o decizie unanimă. Cu cât petreceam însă mai mult timp în compania lor, cu atât încercam mai puţin să-mi imaginez provocările pe care le avuseseră de depășit. În schimb, am încercat să-mi imaginez cât de diferite ar putea fi lucrurile pentru ele dacă operaţia de separare reușea și le dădea șansa de a trăi vieţi diferite. După douăzeci și nouă de ani în care fuseseră legate una de alta

Take the risk 16

9/8/08 11:25:22 PM

Riscându-și viața

17

continuu și involuntar, ideea abstractă de intimitate părea foarte atractivă – dar cum urma să se simtă când aveau să fie cu adevărat singure pentru prima dată în viaţă? Unul dintre principalele motive pentru care refuzasem cazul Bijani prima dată când fusesem abordat de către ele a fost faptul că mă temeam de consecinţele psihologice ale separării a două gemene siameze după douăzeci și nouă de ani. Ce avea să se întâmple dacă separarea producea mai multe daune emoţionale decât situaţia actuală? Totuși, pe măsură ce aflam mai mult despre situaţia lor, despre aspiraţiile lor diferite și despre hotărârea de a fi operate cu orice preţ, am început să mă răzgândesc. Știam că avuseseră parte de consiliere psihologică intensivă în ultimele luni. Cu toate acestea, trebuia să aud eu însumi răspunsul la reţinerile pe care le aveam în privinţa modificărilor majore cu care urma să se confrunte dacă operaţia de separare reușea. Așa că le-am cerut să-mi spună ce părere aveau despre această problemă. M-au asigurat că erau conștiente de faptul că o operaţie reușită nu avea să pună capăt paletei de provocări cu care se confruntau. Au recunoscut că unele dintre legăturile emoţionale care se formaseră în decursul unei vieţi nu se puteau rupe prea ușor. Dar, din nou, și-au exprimat dorinţa de a se supune operaţiei. Hotărârea lor era de neclintit. Când am cerut voie să le palpez capul, au fost imediat de acord. În timp ce-mi treceam degetele peste partea de sus, peste laterale și peste porţiunea occipitală a craniilor lor, le-am explicat că după multe ore pe care le petrecusem studiindu-le computer tomografiile, aveam o idee destul de clară despre felul în care arătau creierele lor. Totuși, înainte de operaţia de a doua zi, le-am spus: „Vreau să palpez joncţiunea dintre craniile voastre.” Examinarea a durat doar câteva secunde, dar acest timp a fost suficient pentru a-mi reaminti cât de complexă urma să fie această operaţie. Era una să privești un film pe un negatoscop sau să ţii în mână un mulaj din plastic în mărime naturală al capetelor lor și să încerci să-ţi imaginezi provocările pe care avea

Take the risk 17

9/8/08 11:25:22 PM

18

Asumă-ți riscul

să le prezinte această operaţie. Era însă cu totul altceva să-mi trec degetele prin părul lor, încercând să simt cât de solidă era joncţiunea osoasă a craniilor lor. Aceasta acoperea o arie de aproape jumătate de cap – de deasupra și dinaintea urechilor până în porţiunea laterală a capului, apoi deasupra urechilor și în jos până aproape de baza craniană, în porţiunea occipitală. Știam că doctorul Goh le explicase pașii complecși, precum și procedurile care aveau să fie urmate în cadrul operaţiei, dar voiam să mă asigur eu însumi că înţelegeau riscurile. „Trebuie să vă spun, le-am avertizat, ceea ce cred că știţi deja – că această operaţie este extrem de complexă și de riscantă.” Pentru a mă asigura că au înţeles, am așteptat ca traducătorul să le repete cuvintele mele în Farsi. „Pe baza experienţei mele și după ce am studiat cazul vostru, în ciuda resurselor excelente care stau la dispoziţia echipei chirurgicale de elită de aici, de la Raffle Hospital, mai cred încă faptul că există un risc de cel puţin 50% ca rezultatul acestei operaţii să fie moartea sau sechele neurologice grave pentru una dintre voi sau pentru amândouă. Trebuie să mă asigur de faptul că amândouă înţelegeţi lucrul acesta.” La spitalul Johns Hopkins, eu și colegii mei facem unele dintre cele mai complexe operaţii neurochirurgicale din lume. Orice operaţie care prezintă un risc de mortalitate de doar 10% este considerată o intervenţie extraordinar de periculoasă – un risc înalt, până la cer. Așadar, un risc de 50% era cu adevărat stratosferic. Voiam să mă asigur de faptul că Ladan și Laleh înţelegeau care era miza. Ambele femei m-au asigurat din nou de faptul că doctorul Goh fusese foarte sincer cu ele. Înţelegeau provocările acestei operaţii. Dar ceea ce m-a convins a fost emoţia și convingerea din vocea lor, în timp ce au insistat: „Preferăm să murim decât să nu încercăm și cea mai mică portiţă care ne-ar da o șansă de libertate, astfel încât să ne trăim fiecare viaţa. Moartea este mai bună decât o viaţă trăită astfel!”

Take the risk 18

9/8/08 11:25:22 PM

Riscându-și viața

19

Deoarece noi punem un preţ atât de mare pe viaţă, am tresărit să le aud pe aceste două tinere femei sănătoase, pline de viaţă, exprimându-și sentimentele într-un mod atât de hotărât cu doar câteva ore înainte de operaţie. Cei mai mulţi dintre noi, chiar dintre cei care ne confruntăm cu decizii de viaţă și de moarte în fiecare zi, nu ne oprim să ne gândim prea mult la cât preţ punem pe calitatea vieţii. Dar, în timp ce vorbeam, îmi dădeam seama din ce în ce mai mult de faptul că aceste femei se gândiseră mult timp, cu toată seriozitatea la acest subiect și că ar fi foarte dificil ca oricine altcineva care nu era în situaţia lor să poată înţelege sentimentele care le încercau. Auzisem deja de la echipa medicală din Singapore, care aflase la rândul ei de la una dintre persoanele care aveau grijă de gemene, că tensiunea dintre cele două femei crescuse foarte mult în ultimele luni. Unele certuri dăduseră loc chiar la lovituri. Încercam să-mi imaginez cât de rău trebuie să fie să te cerţi cu cineva de care nu te poţi dezlipti. Mulţi dintre noi înţelegem cu ușurinţă de ce unii oameni aflaţi în sclavie sau în închisoare și-ar risca viaţa pentru a fi liberi. Situaţia în care se aflau Ladan și Laleh semăna foarte mult cu închisoarea. Doreau cu disperare să scape de ceea ce pentru ele ajunsese să fie o situaţie insuportabilă. Speranţa libertăţii merita orice risc. Pe măsură ce începeam să înţeleg lucrul acesta, am început să mă simt mai confortabil în privinţa participării mele la o acţiune care presupunea un pericol atât de mare. Faptul că le-am întâlnit pe cele două femei – și că am auzit hotărârea din vocea lor, că am recunoscut disperarea din viaţa lor și că am văzut speranţa într-o rezolvare în ochii lor – m-a făcut să iau o hotărâre. Spre sfârșitul conversaţiei noastre, mă gândeam: „Să le separăm cât mai repede pe aceste femei pentru a-și putea continua viaţa!” Cu toate că le asigurasem pe Ladan și pe Laleh în timpul consultaţiei că îmi păsa de bunăstarea lor, înainte de a le părăsi apartamentul, le-am privit încă o dată în ochi și am mărturisit că ne aventuram într-o operaţie lungă, complicată și extrem

Take the risk 19

9/8/08 11:25:22 PM

20

Asumă-ți riscul

de periculoasă; că, deși șansele erau împotriva noastră și nu le puteam promite un rezultat pozitiv, mă simţeam suficient de optimist pentru a afirma că aveam totuși motive să sperăm. Am spus: „Există multe lucruri în viaţă care depășesc aptitudinile și cunoștinţa umană, care scapă controlului nostru. Dar nimic nu este mai mare decât Dumnezeu.” În timp ce le strângeam mâinile și le spuneam „la revedere!” – până când aveam să le revăd în blocul operator a doua zi dimineaţa – le-am spus lui Ladan și Laleh ceea ce le spun tuturor pacienţilor mei în timpul ultimei consultaţii dinainte de o operaţie: „Nu am întâlnit încă vreun caz în care îngrijorarea să aducă vreun beneficiu. Așa că îmi voi spune rugăciunea în seara asta, înainte de a merge la culcare. Sper că veţi face același lucru. Cred că dacă facem lucrul acesta, cu toţii vom avea mai puţine motive de îngrijorare mâine.” În timp ce mă întorceam să ies din cameră, eram convins de faptul că atât Ladan, cât și Laleh Bijani înţelegeau cu adevărat ceea ce le stătea în faţă. Abordau această operaţie periculoasă, pentru care nu exista precedent, cu aceeași hotărâre de care dăduseră dovadă în întâmpinarea altor provocări cu care se confruntaseră în viaţă. Mai mult decât atât, eram convins că înţelegeau riscul.

Take the risk 20

9/8/08 11:25:22 PM