Alexandru-lapusneanul.docx

Alexandro Lăpuşneanul Costache Negruzzi -

analiză literară -

„Negruzzi este primul exponent de geniu al unei naraţiuni istorice realiste”, spunea Edgar Papu. El a construit atât personaje, cât şi acţiuni, refabricând episoade istorice şi realităţi propriu-zise. Nuvela istorică a început să fie cultivată odată cu epoca romantismului. În literatura română, a apărut în perioada paşoptistă, perioadă care pleda pentru o literatură cu caracter naţional, aşa cum apare şi în programul Daciei literare. Fiind o specie epică, nuvela însumează aspecte esenţiale ale genului. Astfel, timpul şi spaţiul sunt clar delimitate, subiectul respectă cronologia evenimentelor, personajele sunt variate, iar caracterul lor se conturează în general în cadrul unor stări conflictuale, relaţia dintre narator şi personaje tinde spre obiectivare, iar modalităţile de expunere, naraţiune, dialog, descriere şi monolog, se întrepătrund. Într-un spaţiu diegetic restrâns, nuvela urmăreşte destinul unui personaj complex, surprins în mai multe împrejurări semnificative din existenţa sa. Spre deosebire de roman, nuvela are un singur plan narativ dinamizat de conflicte puternice, conduse spre un punct culminant şi spre deznodământ. Acţiunea este concentrată, interesul epic nefiind orientat spre acțiune, ci spre actantul care domină traiectul narativ. Costache Negruzzi este întemeietorul nuvelei istorice româneşti, creatorul prozei epistolare, caracteristici ale acesteia regăsindu-se în opera „Negru pe alb”, iniţiatorul prozei caracterologice, de exemplu „Fiziologia provinţialului”. Capodopera creaţiei sale este considerată nuvela de inspirație istorică, „Alexandru Lăpușneanul”. Nuvela a apărut în primul număr al revistei Dacia literară, şi apoi a fost republicată în volumul „Păcatele tinereţilor”. Nuvela ilustrează doctrina estetică a romantismului, precum şi caracteristicile nuvelei istorice. Fiind fascinat de tabloul istoric naţional, Negruzzi se opreşte asupra sângerosului veac al XVI-lea, evocând cea de-a doua domnie a lui Alexandru Lăpușneanul (1564-1569). Fiind o nuvelă istorică, porneşte de la un fapt real din istoria Moldovei, însă, datorită caracterului ficţional al operei, autorul îşi permite anumite libertăţi artistice, modificând unele evenimente. Sursa de inspiraţie o reprezintă „Letopiseţul Ţării Moldovei” început de Ureche, de la care află amănunte despre domnia lui Lăpușneanul despre împrejurările sosirii domnitorului şi despre solia celor patru boieri trimişi de Tomşa, iar despre fuga acestuia în Polonia şi acţiunile represive ale domnitorului împotriva boierului, află din „Letopiseţul Ţării Moldovei” continuat de Costin şi Neculce. Astfel, de la Costin împrumută replicile domnitorului: ”Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu, și dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi şi voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră”; ”De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu.”

1

Autorul îl prezintă pe Moţoc ca sfetnic şi mare vornic al lui Lăpușneanul, cu toate că în cronică se precizează că Moțoc, Veveriță, Spancioc şi Stroici l-au însoţit pe Tomşa în exil şi au fost uciși la Liov, în urma acuzației de complot. Mistificarea istoriei nu contrazice adevărul şi ţine mai degrabă de dimensiunea nuvelei. Negruzzi nu creează personaje, ci doar modifică destinul pentru a spori dramatismul și complexitatea scenariului epic, pentru a sublinia accentuat ipostaza malefică, demonică a protagonistului. Titlul situează în centrul naraţiunii personajul care polarizează interesul epic şi mesajul operei. Forma articulată a numelui este un arhaism morfologic care accentuează tonurile istorice ale realităţii prezentate. Tema istoriei se dezvoltă „prin evocarea unui ev mediu românesc”, şi anume, cea de-a doua domnie a lui Alexandru Lăpușneanul. O temă secundară, de factură romantică ar fi cea a destinului unui tiran, urmărindu-se astfel, mărirea, prăbuşirea, decăderea acestuia. Compoziţional, nuvela este alcătuită din patru capitole, având fiecare funcţia unui act din teatrul clasic. Fiecare parte marchează câte unul dintre momentele subiectului. Expozițiunea: sosirea lui Lăpușneanul în Moldova, respingerea soliei boierilor şi afirmarea voinţei noului domnitor de a limita puterea acestora. Intriga este marcată de acţiunile lui Lăpuşneanul împotriva boierilor şi intervenția doamnei Ruxanda. Punctul culminant este redat de ucidere celor 47 de boieri și a lui Moţoc. Deznodământul subliniază moartea lui Lăpuşneanul. Fiecare capitol are o relativă independenţă, deschizându-se cu o secvenţă rezumativă în stil cronicăresc. Primul capitol are ca motto cuvintele lui Lăpuşneanul prin care se fixează conflictul principal al nuvelei „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu!”. Termenii conflictuali sunt textualizaţi prin pronumele personale voi-eu, marcând un conflict politic între boieri și Lăpușneanul. Lupta pentru putere este reliefată prin verbul voinţei „a vrea”, prin opoziţia negativ-afirmativ sau pluralitate-unicitate. Capitolul al II-lea, ”Ai să dai samă,doamnă!”, configurează o altă realitate, iar conflictul din plan politic trece în sfera morală. Astfel, doamna Ruxanda este amenințată cu justiţia divină, ca părtaşă la crimele soţului ei care încalcă porunca: ”Să nu ucizi!”. Lăpușneanul îi promite „că de poimâine nu vei mai vedea sânge vărsat”, plănuind chiar a doua zi măcelul şi „leacul de frică” pentru Ruxanda. Cel de-al III-lea capitol aduce o schimbare a decorului (Lăpușneanul și boierii, „în straie de sărbătoare sunt adunaţi la mitropolie”). Apelând la toate tehnicile retoricii, la citate din diverse texte religioase, la parabole, asumându-şi ipocrit păcatul cruzimii, Lăpușneanul își cere iertare, promiţând „să înceteze persecuţia boierilor”. Scena uciderii boierilor este suprimată prin tehnici de tip cinematografic. „Capul lui Moţoc vrem!” se transformă într-un strigăt al mulţimii ca expresie a unui conflict social. Acest capitol se află în relaţie directă cu primul, iar prezenţa verbului „vrem” la persoana I, plural, creează opoziţia între boieri şi personajul colectiv. Finalul acestui capitol reactivează conflictul principal prin 2

ameninţările adresate lui Lăpuşneanul de către Spancioc şi Stroici: „Spuneţi celui ce v-au trimis că ne vom vedea pănă-au nu muri”. Ultimul capitol realizează un salt în timp, „patru ani trecuseră”. Astfel, protagonistul se retrăsese în Cetatea Hotinului, unde se şi îmbolnăveşte. Replica: „De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu!”, marchează setea de răzbunare şi de putere ale lui Lăpuşneanul. Se construieşte astfel un conflict interior psihologic între voinţă şi neputinţă, conflict dublat de altul moral. Alexandru Lăpuşneanul nu este doar o reconstituire istorică, ci şi o modernă filosofie a istoriei, dar şi a puterii. Viziunea scriitorului prezintă similitudini cu cea din dramele istorice ale lui Shakespeare despre care se spune că orice suveran e un simplu instrument al puterii, aceasta având aspectul inuman al unui mecanism care îl dezumanizează pe individul pus să o servească, astfel încât „nu poţi deveni slujbaş al puterii decât renunţând la propria ta umanitate”. Din punct de vedere narativ, nuvela dezvoltă o narațiune heterodiegetică de formulă clasică, naratorul relatează la persoana a III-a, iar perspectiva este una obiectivă. Timpul narațiunii este cel real, istoric, iar timpul narării este ulterior (cele două timpuri, perfectul simplu şi imperfectul, alternează cu mai-mult-ca-perfectul pentru a marca secvenţele retrospective). Spaţiul alcătuieşte un decor romantic (mai întâi cortul din dumbrava de la Tecuci, palatul domnesc din Iaşi şi mitropolia, iar în ultimul capitol, curtea domnească din Cetatea Hotinului). Pe Alexandru Lăpuşneanul îl întâlnim în 22 de dialoguri, cele mai numeroase 9 le găsim în capitolul III care este şi mai bogat în informaţii despre personaje. Astfel, funcţiile îndeplinite de dialog în operă sunt variate: - funcția diegetică/narativă înfățișează o stare de la care porneşte o acţiune, declanşează un conflict sau face tranziţia între două episoade ale acţiunii; - funcția de caracterizare a personajelor se realizează în manieră directă sau indirectă. Nuvela îmbină elemente romantice, clasice şi realiste. Aspectele romantice ţin de interesul pentru trecutul naţional, pentru perioadele şi personajele ieşite din comun. De exemplu, Lăpuşneanul e văzut ca un personaj demonic, cu manifestări patologice (veritabile simptome de paranoia), un adevărat „monstru”. „Alexandru Lăpuşneanul” este o nuvelă romantică şi prin faptul că întâmplările sângeroase „puse de autor în legătură cu Lăpuşneanul, sunt înfățișate dintr-o raţiune documentară”. Vestimentaţia sau obiceiurile locului nu sunt doar arătate, expuse de dragul plasticităţii, ci descrise într-o manieră tipic romantică. De asemenea, linearitatea psihologică este o altă trăsătură a romantismului, prezentă în operă. Nicolae Manolescu aprecia că personajele prozei romantice apar aproape ca o caricatură a caracterelor clasice: „Întrebându-se ce putem noi spune despre doamna Ruxanda, doar că este o femeie slabă, fricoasă şi supusă bărbatului ei. Când încearcă să intervină în favoarea nevestelor de boieri ucişi e reprimată brutal 3

de soţul ei.” Lăpuşneanu este construit în antiteză cu Ruxanda, fire angelică, plăsmuită de autor cu scopul de a sublinia caracterul tiranic, neomenesc al lui Vodă, personaj pe care îl caracterizează indirect prin gândurile sale: „ ar fi voit să-l iubească, dacă ar fi aflat la el cât de puţină simţire omenească”. Leacul de frică oferit domniţei, piramida din cele 47 de capete, reliefează umorul macabru şi ipocrizia domnitorului, iar scena uciderii lui Moțoc, cruzimea excesivă şi luciditatea feroce („Ce să te mai spovedeşti? Ce să-i spui duhovnicului? Că eşti un tâlhar şi un vânzător?”), întărite de râsul sardonic, ce îl silesc şi pe Moțoc să râdă, boierul procedând, ca în primul capitol, „asemenea câinelui care, în loc să muşte, linge mâna care-l bate”. Spancioc şi Stroici sunt nişte apariţii exterioare, fără consistenţă, doi actanţi care se pierd în propriile lor fapte. Despre Moţoc, G. Călinescu a afirmat că ar fi un soi de „Polonius mai abject”, un personaj intrigant, fără capacitatea de a disimula, un caracter şters care vrea să-şi redobândească forma prin orice mijloace. Lăpuşneanul ar fi un Richard al III-lea, doar sangvinar şi teatral, demonic, fără complexitate, aşa cum îl descrie Manolescu. Se insistă asupra cruzimii lui maladive, pe detaliile fizice care exprimă instinctualitatea primară. Paul Cornea, punctând substratul romantic al prozei lui Negruzzi, îi descoperă echivalentul în proza robustă, intens pitorească a unui Victor Hugo din „Notre Dame de Paris” sau în truculenţa unui Alexandru Dumas din „Memoriile de călătorie”. Putem spune că nuvela are o structură fermă, o intrigă palpitantă şi personaje construite convingător. Liviu Leonte afirmă că autoritatea nuvelei este atât de înaltă „încât a primit, fără a contraria, atribute ce aparţin atât romantismului, cât şi clasicismului sau realismului”. Negruzzi găseşte cu uşurinţă imagini de referinţă care fac întâmplările plauzibile. De exemplu, în scena împăcării cu boierii, Lăpuşneanul „sărută sfintele moaşte cu mare smerenie”. Autorul îi motivează atitudinea premeditat solemnă, strecurând câteva precizări clare: smerenia prefăcută îi cere personajului un efort epuizant „era foarte galben la faţă”, subliniind de asemenea şi ironia de care dă dovadă. Structura riguroasă și echilibrată, subiectul concis şi intenţia etico-realistă sunt elemente care ţin de caracterul clasic al operei. De realism vorbim în contextul obiectivităţii autorului, al descrierilor amănunţite. De subliniat că nuvela începe şi se termină cu un motto – replică a lui Lăpușneanul, deci, are construcție circulară. Prin aceasta şi prin „impersonalitatea povestirii”, evidenţiată de Tudor Vianu, prin libertatea dată personajelor sale şi prin surprinderea modului de reacţie a personajului colectiv se conturează caracterul realist al nuvelei. Nuvela divizată în patru părţi, fiecare precedată de un epigraf semnificativ, poate fi rezumată în termenii unei lupte pentru obţinerea şi conservarea puterii politice absolutiste. Discursul este un exemplu

4

de manipulare verbal-afectivă, cu pronunţate ecouri din retorica shakespeariană. Lectorul înregistrează scena ca printr-o lentilă fotografică, dar detaşată de imaginile redate. Deznodâmântul execuţiei colective este implacabil ca destinul, iar amestecul de substanţe vitale de pe podea imprimă tabloului static din final, un cromatism violent.

5