968

Un model de interculturalitate activă: Banatul românesc

INVITAŢIE LA DIALOG

Îferm hotărât să pună în scenă piesa americanizării galopante a planetei,

ntr-un context în care globalizarea se afirmă ca un regizor invizibil

noi, europenii, suntem singurii care putem oferi consiliere calificată actorilor implicaţi „preponderent patetic” în ceea ce pare a fi un „război civilizator total”. De ce tocmai noi? Foarte simplu: pentru că, în numele europocentrismului, câteva sute de ani s-au purtat „războaie de civilizare a barbarilor” soldate cu diseminarea planetară a valorilor europene, dar fără „succesul” unor grefe integrale în mentaluri colective fundamental diferite. În prezent, acest experiment social, eşuat în esenţa sa întrucât celelalte continente nu au acceptat condiţia de colonii ale „metropolei-Europa”, a reuşit sub aspect fenomenal: Europa nu-şi mai aparţine sieşi. Iată de ce integrarea pan-europeană este singura replică pragmatică pe drumul regăsirii resurselor identitare ale europenismului, iar procesul aflat în desfăşurare îşi are raţiuni endogene: Europa valorilor, divizată de multiple avarii istorice, trebuie, în mod legitim să-şi refacă unitatea şi coeziunea în aria Europei geografice. Sensul acestor transformări nu cunoaşte alternativă, întrucât valorile nu au frontiere, iar frontierele nu mai pot fi apărate ca valori sub impactul internetului, care virtualizează progresiv spaţiul social. Ca internauţi (prin adopţiune) ne implicăm, deci, în trend-ul postmodernist, sub zodia unei noi paradigme: a gândi global, a acţiona local *, fapt care face din perspectiva constructivistă o modalitate privilegiată de abordare a transformărilor aflate în curs. Raportându-se la sistemul de referinţă invocat, universitarul timişorean, adept al constructivismului sociologic, lansează în circuitul ştiinţific un concept nou, cel de interculturalitatea activă, pentru a semantiza practica interculturală multiseculară a Banatului românesc. Ca sociolog şi 1

1*

M. Serra, Vanguardia (Globalizarea) 2000.

5

Ştefan Buzărnescu, Sorin Pribac, Mircea Neagu, Ana Buzărnescu

membru fondator al Institutului Intercultural din Timişoara *, profesorul Ştefan Buzărnescu, convins că doar complementaritatea poate fi conceptul-cheie de decodificare a viitorului intercultural sub semnul căruia se intenţionează reconstrucţia axiologică a spaţiului social contemporan, propune, în prezenta lucrare, pe care o coordonează, un exerciţiu hermeneutic de abordare a inter- şi trans-culturalităţii. Cum, însă, cel puţin la nivelul ţărilor informatizate, pluriculturalitatea a generat conceptul de societate modală în care indivizii fac parte din reţele multiple ce se încrucişează într-o multitudine de combinaţii posibile, cunoaşterea acestei noi ipostaze a spaţiului social ** cere, în mod imperativ, trecerea la noi modele de explorare a soluţiilor posibile. Constructivismul sociologic este numai o componentă metodologică a acestui nou model de gestionare în timp real a complexităţii, în care comutarea accentului de la competiţie caracteristică sistemului capitalist *** de abordare a problematicii dezvoltării – „la parteneriate pragmatice specifice economiei sociale de piaţă” se relevă a fi soluţia dezvoltării globale, coezive şi durabile. Echipa profesorului Buzărnescu propune un prim studiu de caz din perspectiva sociologiei constructiviste, focalizat pe specificul Banatului, cu speranţa că modelul românesc poate fi replicat la nivel european. Etiologia modelului românesc de interculturalitate demonstrează că resursele identitare se pot prezerva doar prin deschidere constantă faţă de alteritate (etnică, lingvistică, confesională, culturală), permisivitatea fiind singurul cod de conduită capabil să evite crizele identitare atât ale majoritarilor, cât şi ale minoritarilor. Dincolo de orice orizont de percepţie sau de acceptare a lucrării de faţă, rămâne o certitudine: specialiştii de profil vor lua cunoştinţă că există un model funcţional de interculturalitate, iar actorii implicaţi în design-ul normativ al paneuropenismului (şi nu numai ei!) pot lua act de existenţa unui experiment reuşit. Ipoteza conform căreia interculturalitatea este o resursă practic 2

3

4

2*

Care funcţionează sub înaltul patronaj al Consiliului Europei. Civilizaţia tehnologică (Ştefan Buzărnescu, 1998). 4*** De tip colonialist, care a consacrat asimetrii. 3**

6

Un model de interculturalitate activă: Banatul românesc

inepuizabilă de optimizare comunitară a structurilor sociale, fără recurs la nostalgia refacerii „marilor pieţe imperiale” (Fr. Ruegg, 1998), merită toată atenţia şi (de ce nu?) poate fi chiar introdusă ca parametru metrizabil în ecuaţia integrării europene. O integrare de tip modal demonstrează inutilitatea eforturilor de a gândi în termeni de megastructură, deoarece nici o comunitate (singură) nu este pregătită să gestioneze un management al identităţii mondiale compatibil cu metabolismul axiologic postmodernist al secolului al XXI-lea. Acest secol cosmopolit şi măcinat de multiple fundamentalisme nu-şi mai poate permite promovarea unui nou fundamentalism, fie el şi cel al globalizării, fără riscul reeditării bovarismului instituţional (Şt. Buzărnescu, 1998, 2000) deja falimentat la scară istorică. Păstrând proporţiile comparaţiei, putem fi siguri că, dacă nu există o identitate paradigmatică a globalizării, criza de identitate paradigmatică a integrării paneuropene legitimează recursul la experienţe care vin şi dinspre ceea ce, până în prezent, era considerat a fi periferie… Remarcabilă ca exegeză cu acoperire zonală, în speţă Banatul românesc, lucrarea pe care o prefaţăm constituie încă un argument în susţinerea ideii conform căreia viitorul nostru comun este o cauză mult prea importantă pentru a-l lăsa pradă incertitudinilor prezentului. Prof. Jacques Chevalier Expert consultant în cadrul Consiliului Europei Preşedinte onorific al Institutului Intercultural Timişoara Professor visiting al Universităţii de Vest din Timişoara

7

Ştefan Buzărnescu, Sorin Pribac, Mircea Neagu, Ana Buzărnescu

CUPRINS Invitaţie la dialog……………………………………………………………… …………………

5

9 1. Premise…………………………………………………… 12 ….......................................... 12 2. Repere istorice…………………………………………………………… 15 …………………….. 16 2.1. Banatul în antichitate…………………………………………………… 18 ………………. 19 2.2. Banatul în Evul Mediu…………………………………………………… 21 ……………….. 21 2.3. Paşalâcul de Timişoara………………………………………………… 22 ……………………. 22 2.4. Războiul austro-turc (1716-1718)….……………… 24 ….................................................... 25 2.5. Regimul austriac în Banat……………………………………………… 26 …………………… 2.6. Batalionul românesc din Banat……………………………………… 41 ……………………… 2.7. Aspecte economice în istoria Banatului…………………………… 46 ………………………. 2.8. Colonizarea………………………………………………………………… 63 ………………… 68 2.9. Colonizări forţate de refugiaţi spanioli şi italieni în Banat 70 (1716-1740) …………………. 2.10. Structura etnică a populaţiei din Banat………………………… ………………………… 2.11. Problemele Banatului la Tratatele de pace……………………… ……………………… 8

Un model de interculturalitate activă: Banatul românesc

2.12. Repere cronologice…………………………………………………… ……………………. 3. Banatul: geneza etimologică a regiunii, dincolo de stereotipuri istoriografice şi nostalgii imperiale……. ……… ………………………………………………………………… 4. Repere istorice ale metisajului interetnic…………………… …………………………… 5. Interculturalitatea activă a Banatului românesc…………… …………………………….. Anexe………………………………………………………………………… …………………. Bibliografie………………………………………………… ….................................................

9

Ştefan Buzărnescu, Sorin Pribac, Mircea Neagu, Ana Buzărnescu

Motto „Într-un fel, Banatul - ca şi, la altă scară, Renania în apusul continentului, Macedonia în inima Peninsulei Balcanice, sau Galiţia în pragul nesfârşirilor ruseşti - este, el singur, o mică lume dătătoare de măsură pentru ceea ce au însemnat în istorie, în istoria culturii mai cu seamă, întâlnirile, dar şi înfruntările de civilizaţii deosebite, de tipuri umane felurite, pe care, din adâncurile preistoriei şi din cele ale folclorului, le-au ilustrat la tot pasul ţinuturile dintre Mureş şi Dunăre”. Răzvan Theodorescu, Academician

1. PREMISE

A

cum, când proiectul de construcţie instituţională paneuropeană a înregistrat, deja, rezultate remarcabile la toţi parametrii proiectaţi, interculturalitatea se relevă a fi conceptul-cheie în continuarea pragmatică a procesului. Aceasta, în primul rând pentru faptul că Europa valorilor nu acoperă, încă, Europa geografică. Din această cauză, integrarea în structurile euroatlantice, ca secvenţă care nu poate avea alternativă, impune acceptarea interculturalităţii, ca pe un nou standard în completarea standardelor economice, instituţionale şi democratice, general-acceptate. Comutarea accentului de la competiţie la cooperare în aria unui parteneriat pragmatic se dovedeşte, astfel, o nouă provocare nu numai pentru ţările "candidate", ci şi pentru cele membre, şi chiar pentru ţările care au iniţiat procesul şi se află acum în intervalul de autoritate al lideranţei construcţiei pan-europene. În acest context, imperativul reformării structurale (focalizat exclusiv pe ţările postcomuniste) pune pe picior de egalitate toate ţările viitoarei Europe unite, deoarece comunitatea europeană nu poate fi decât o unitate în diversitate, deci interculturală. Or, sub acest aspect, ţări mici (Elveţia) sau medii în curs de aderare (România) au o experienţă substanţială de gestionare pragmatică a unităţii în diversitatea din interiorul propriilor graniţe, care merită a fi cunoscută, studiată şi chiar considerată ca performanţă relativă în construirea unui posibil sistem de refe10

Un model de interculturalitate activă: Banatul românesc

rinţă pentru metisajul intercultural la nivel european. Iată de ce interculturalitatea impune regândirea integrării ca relaţie biunivocă: nu doar de la Vest la Est, ci şi reciproc. Transferul unilateral Vest-Est a generat bovarismul instituţional∗, definit ca mimetism managerial prin copierea mecanică a modelelor occidentale şi grefarea lor pe un mental colectiv fundamental diferit, cu efecte contra-productive pentru majoritatea ţărilor postcomuniste. Experimentul social de acest tip nu mai poate continua, deoarece conservă decalaje structurale şi generează noi asimetrii la nivel continental. În replică, preluarea selectivă a performanţelor exogene şi insertarea în practica managerială endogenă numai a elementelor compatibile structural (Japonia) au generat inovarea paradigmelor de raportare performantă la problematica reformării structurale a spaţiului social. Diversitatea acestor experienţe impune regândirea spaţiului social ca experiment social aflat în desfăşurare, în care toate performanţele sunt inclusive. Exclusivismul marilor puteri, focalizat pe conservarea decalajelor şi redefinirea (rafinarea) discriminărilor, nu mai poate fi o tendinţă acceptabilă pe termen lung în interiorul unei democraţii potenţial planetare ca rezultat al globalizării - proces în care integrarea europeană pare a fi doar o secvenţă. În acest context, reînnoirea din interior a României presupune un nou tip de management al imaginii culturii noastre multimilenare, care numai în cadrele mai largi, ale Europei multiculturale, prin spiritualizarea "graniţelor" (N. Titulescu), îşi poate oferta propriul model de interculturalitate în mod deschis, fără riscul vreunei hermeneutici ideologice distorsionante. Dincolo de retorica unionistă, practica economică a integrării relevă intenţiile "refacerii marilor pieţe imperiale"*♣care pentru noii actori, fără "trecut imperial", sunt percepute ca secvenţe discrete, dar sigure în perspectiva *

Ştefan Buzărnescu, Le bovarysme institutionnel, une hermeneutique postcommuniste, Editura de Vest, Timişoara, 2002. * Ruegg François, La est, nimic nou, trad. Editura Eurostampa, Timişoara, 2002.

11

Ştefan Buzărnescu, Sorin Pribac, Mircea Neagu, Ana Buzărnescu

"neocolonizării" economice a Europei. Acest subiect, deşi tabu deocamdată, nu este lipsit de importanţă sociologică şi nici de deferenţă faţă de "cei mari", dacă luăm ca premise normele democraţiei de tip occidental. În consecinţă, în economia de timp care poate fi rezervată pentru o lucrare ştiinţifică de tip eseu, vom încerca să prezentăm, succint, notele de originalitate care singularizează Banatul românesc, în aceeaşi măsură la nivel regional şi european. Abordarea noastră sociologico-antropologică nu-şi poate refuza, în debutul său, câteva precizări polemice referitoare la rădăcinile istorice ale mentalului colectiv specific acestei străvechi regiuni de cultură şi civilizaţie europeană, a cărei biografie a fost agresată şi romanţată chiar de pe poziţiile exclusiviste ale fostelor imperii.

2. REPERE ISTORICE 2.1. BANATUL ÎN ANTICHITATE

I storia Banatului urmează, în linii generale, traseul altor provincii româneşti, constituite în Evul mediu şi supuse presiunilor expansioniste ale statelor adiacente spaţiului românesc *. Banatul, o regiune de margine a teritoriului românesc este, de la începuturile istoriei sale, o zonă de intersecţie, de amestec, unde populaţii diferite din punct de vedere etnic şi cultural schimbă, comunică, cooperează, şi, rareori se confruntă. Putem remarca, pentru secole, care preced hegemonia romană în Dacia, că în nordul Dunării locuiesc, pe lângă populaţia majoritară a daco-geţilor, alte grupuri etnice, cum sunt, pentru Banat, sarmaţii iagizi, fără să observăm conflicte majore; dimpotrivă, relaţiile par a fi paşnice şi rodnice. Pe ansamblul istoriei sale, Banatul poate fi considerat un model de con5

5*

Dr. Ioan Haţegan, istoric la Muzeul Banatului, Timişoara, apud Documentar întocmit de Sorin Pribac, Timişoara, 2003.

12

Un model de interculturalitate activă: Banatul românesc

vieţuire, realitate recunoscută cu uşurinţă şi astăzi. Inventariind evenimentele din perioada de influenţă a Imperiului Roman, sigur că pacea din ’89 este, în privinţa avantajelor, un succes pentru statul dacic, până la începutul secolului următor, când hispanicul Traian va stopa colaborarea daco-romană şi va decide supunerea Daciei. Desfăşurările de forţă au avut loc, în cea mai mare parte, pe teritoriul Banatului atât în primul, cât şi în al doilea război daco-roman. De altfel, Banatul va fi ocupat de legiunile romane încă din anul 101, fără ca forţele militare romane să se retragă, până în anul 106, când Banatul va fi parte integrantă a provinciei imperiale Dacia. Colonizarea romană schimbă realităţile demografice, politice şi economice. Este un aspect cunoscut în istorie asupra căruia nu insistăm. Retragerea romană din 271 permite popoarelor migratoare, de sorginte germanică sau asiatică, să traverseze teritoriul nord-dunărean în direcţia sud, sudvest, ori să se stabilească temporar, sau, în unele cazuri, definitiv aici. În secolul al IV-lea, primul grup migrator de origine germanică, vizigoţii, controlează pentru câteva decenii părţi din teritoriul daco-roman. În timpul retragerii spre Imperiul Roman, traversează spaţiul bănăţean. Un control politic consistent exercită învingătorii vizigoţilor, hunii, care-şi stabilesc cartierul general în Câmpia Panonică. Una dintre direcţiile de expansiune este spre sud, ţinta fiind Imperiul Bizantin, spre care hunii organizează în câteva rânduri campanii de jaf. „Ceea ce trebuie subliniat este faptul, atestat din punct de vedere arheologic şi istoric, că hunii nu s-au instalat în spaţiul dunărean, ci în pusta ungară de unde, fie direct, fie prin intermediul ostrogoţilor, şi-au exercitat dominaţia politică şi militară asupra acestei regiuni ”*. În ultima parte a existenţei statului hun, efortul militar a fost canalizat spre vest, ceea ce va reduce substanţial controlul asupra teritoriilor daco-romane. După lichidarea confederaţiei hunice, este posibilă ocuparea, între 454 şi 472, de către gepizi a zonei de câmpie dintre Tisa-Crişuri-Mureş. Este zona 6

6*

M. Petrescu Dâmboviţa (coordonator), Istoria României de la începuturi până în sec. al VIII-lea, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995, p. 312.

13

Ştefan Buzărnescu, Sorin Pribac, Mircea Neagu, Ana Buzărnescu

controlată prin excelenţă de gepizi, şi poate fi considerată teritoriu gepidic, atâta vreme cât acest popor germanic şi-a făcut simţită prezenţa aici. Din această zonă, gepizii vor pătrunde spre sud, ocupând oraşul Singidunum şi Sirmium de pe teritoriul Serbiei. Sirmium devine capitala regatului gepid, în anul 473. Gepizii sunt menţionaţi în opera lui Procopius din Cezareea, De bello gothico. La începutul secolului al VI-lea, în Câmpia Panoniei se instaurează autoritatea altui grup de origine germanică, longobarzii. Treptat, aceştia intră în conflict cu gepizii, pe care îi înfrâng în alianţă cu avarii, în anul 567. „Este posibil ca în această rivalitate dintre gepizi şi longobarzi să fi avut un rol şi bizantinii, cu care gepizii, după lupta de la Nedao (unde îi zdrobiseră pe huni), încheiaseră o alianţă netulburându-i o vreme, în schimbul unor plăţi anuale. Se poate presupune că bizantinii, prin politica lor de învrăjbire, căutau să prevină o coalizare a celor două popoare germanice, care putea să ameninţe Bizanţul însuşi ” *. Faptul că gepizii au fost înfrânţi de coaliţia longobardo-avară n-a însemnat eliminarea totală a acestora din zona Tisa-Crişuri-Mureş. Grupuri gepide vor supravieţui sub dominaţie longobardă şi vor împrumuta unele obiceiuri, cum ar fi sacrificarea cailor. Nu poate fi vorba, deci, de o eliminare completă a gepizilor din acest spaţiu. Numărul lor scade, însă, şi, treptat sunt asimilaţi de populaţia autohtonă. Spre deosebire de gepizi, avarii controlează mult mai strâns şi pentru o perioadă mai lungă spaţiul vestic al teritoriului românesc. Istoricul Nicolae Iorga susţine, în lucrarea Observaţii şi probleme bănăţene (1940), că numele regiunii dintre Mureş, Tisa şi Dunăre nu este nici de origine maghiară şi nici slavă aşa cum s-a susţinut. Banat ar proveni din limba avară: „aşezându-se în Panonia, avarii au avut un control şi asupra Banatului, banul, prin urmare, nu reprezenta altceva decât avangarda cruciatei” **. Câtre sfârşitul secolului al VIII-lea, ca urmare a numeroaselor lupte purtate mai ales între avari şi franci (791-796), caganatul avar este înfrânt definitiv de Carol cel Mare, după care o parte dintre avari se refugiază în regiuni7

8

7* 8**

Ibidem. Nicolae Iorga, Observaţii şi probleme bănăţene, Bucureşti, 1940, p. 31.

14

Un model de interculturalitate activă: Banatul românesc

le din estul Tisei (şi în Banat), unde sunt înfrânţi de bulgari, în anul 803. În ceea ce priveşte regiunile extracarpatice ale României, rolul politic al avarilor poate fi mai puţin evidenţiat. În schimb, pentru Transilvania şi Banat prezenţa lor politică este indiscutabilă. Ea s-a manifestat prin reorganizarea garnizoanelor gepide în scopul menţinerii controlului asupra populaţiei autohtone, al acaparării salinelor, precum şi pentru a împiedica pătrunderea slavilor din Moldova şi Muntenia în aceste regiuni *. Dominaţia avară a avut atât consecinţe negative, cât şi pozitive. În anumite regiuni controlul politic al caganatului avar a frânat, într-o anumită măsură, dezvoltarea ascendentă a societăţii locale şi, în acelaşi timp, a împiedicat, pentru o anumită vreme, pătrunderea slavilor în Transilvania, menţinând la nordul Dunării de Jos un anumit echilibru politic, cel puţin până la începutul secolului al IX-lea, stopând expansiunea primului ţarat bulgar. În anul 814, triburile slave de pe Valea Timocului nemulţumite de slăbiciunea bulgară, au trecut sub protecţia francilor. În anul 824, au cerut ajutor Imperiului Franc în vederea apărării împotriva protobulgarilor. Aceste triburi locuiau „în Dacia lângă Dunăre” – Banatul de câmpie (situat la nord de Dunăre, pe Tisa). Dominaţia bulgarilor asupra Banatului pare să fie confirmată de tezaurul descoperit în anul 1799 la Sânnicolau Mare (judeţul Timiş) şi atribuit rând pe rând bulgarilor, maghiarilor şi pecenegilor. 9

2.2. BANATUL ÎN EVUL MEDIU Cronica notarului anonim al regelui Bela al III-lea menţionează pentru regiunea Banatului în secolul al IX-lea existenţa unui voievodat condus de voievodul Glad, care avea reşedinţa în cetatea Cuvin (Keve). Anonymus relatează luptele purtate de triburile maghiare împotriva populaţiei româneşti din Banat, în prima jumătate a secolului X şi în secolul următor. Legenda sfântului Gerard menţionează pentru secolul XI un voievodat în Banat – pe locul voievodatului lui Glad – condus de voievodul Ahtum, care intră în conflict cu regalitatea maghiară şi este nevoit să se supună. Regele Ştefan organizează din punct de vedere administrativ Banatul după mo9*

M. Petrescu Dâmboviţa (coord.), op. cit., p. 322.

15

Ştefan Buzărnescu, Sorin Pribac, Mircea Neagu, Ana Buzărnescu

delul apusean (comitate). Sunt menţionate două asemenea unităţi administrative în Banat: Keve-Cenad şi Caraş pentru anul 1234. În timpul regelui Bela al III-lea (1172-1175) este amintit primul comite al Timişoarei – Pancraţiu. Dincolo de avantajele materiale pe care le prezenta stăpânirea Banatului, regii maghiari au misiunea „de a stârpi schismaticii (ortodocşii) din interiorul regatului ” *. Românii bănăţeni participă şi la campaniile militare organizate de regatul maghiar mai întâi împotriva tătarilor şi apoi împotriva Boemiei, în perioada domniei lui Bela al IV-lea. În anul 1247 în Banatul Severinului sunt colonizaţi cavalerii ioaniţi, scopul regatului maghiar fiind de a întări graniţa de sud pe Dunăre. Cavalerii ioaniţi primeau spre administrare în afară de ţara Severinului şi teritorii din Oltenia. Politica de „stârpire a schismaticilor” e continuată de regele Ludovic (13421382). Nobilii şi cnezii români care îşi botează copiii în legea orientală sunt ameninţaţi cu pierderea proprietăţii. În 1366, mai multe comunităţi româneşti din Banat sunt obligate să treacă la catolicism. Toţi preoţii care oficiază în rit ortodox sunt ameninţaţi că vor fi alungaţi. În anul 1433 Banatul este locuit de români, sârbi şi cumani. Regele maghiar Ladislau al V-lea acordă în 1457 privilegii românilor bănăţeni şi promite că nu va face donaţii contra voinţei românilor. Nobilii români sunt egali cu ceilalţi nobili, iar cnezii sunt scutiţi de orice contribuţie. Sunt amintite districtele Lugoj, Sebeş, Mehadia, Almaş, Caraş, Comiat şi Iladia, locuite preponderent de populaţie românească. În anul 1552 Timişoara este cedată turcilor, care organizează o parte a teritoriului Banatului în paşalâc. „Nobilimea română s-a răsfirat, a trecut la catolici şi calvini şi s-a pierdut. Cea rămasă cu credinţa legii şi a neamului s-a ţărănit, aşa că găsim numeroase nume ilustre astăzi în opinci ” **. 10

11

2.3. PAŞALÂCUL DE TIMIŞOARA În secolul XVI, după înfrângerea Ungariei la Mohacs (1526), teritoriul cucerit de turci şi transformat în paşalâc avea reşedinţa la Timişoara şi cuprindea Banatul de apus şi teritoriul de câmpie dintre Mureş şi Criş. Pentru un con10*

Constantin Popovici, Istoria românilor bănăţeni, Caransebeş, 1904, p. 133. Ibidem, p. 196.

11* *

16

Un model de interculturalitate activă: Banatul românesc

trol eficient al teritoriului au fost aşezate garnizoane pe cetăţile mari, ca Timişoara şi Gyula. Au aşezat în acelaşi timp şi puncte de pază în diferite părţi ale paşalâcului. O descriere a cetăţenilor şi teritoriului Banatului va fi făcută de călătorul turc Evliya Çelebi în a doua jumătate a secolului al XVIIlea. În 1658, Imperiul Otoman ocupă cetăţile Lugoj şi Caransebeş, cu partea muntoasă a Banatului şi Ineul, alipindu-le paşalâcului Timişoarei. În paşalâcul Timişoarei nu constatăm modificări privind modul de administrare faţă de secolul al XVI-lea. Oraşele erau locuite de musulmani, majoritatea deveniţi prin convertire (în general, localnici): sârbi, bosnieci, bulgari şi greci. Şi creştinii aveau o pondere importantă în oraşe (români, sârbi, maghiari); locuiau, în general, cartierele periferice. Turcii nu s-au aşezat în satele bănăţene. Acestea sunt locuite, în continuare, de populaţia băştinaşă: români şi sârbi. Musulmanii au, în primul rând, ocupaţii militare. În mare parte, funcţionarii, meşteşugarii şi negustorii sunt militari. Majoritatea populaţiei creştine, exceptând un mic număr de meşteşugari şi negustori, este ocupată în agricultură. Viaţa economică a paşalâcului Timişoarei a fost afectată grav de confruntările militare de la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul celui următor. Populaţia era expusă la incursiunile soldaţilor din cetăţile de margine ale Transilvaniei şi Ungariei. Întregi ţinuturi din Banat şi Crişana au fost pustiite, în dese rânduri. Principala ramură afectată a fost agricultura, care se restrânge în jurul satelor, cu excepţia teritoriului din jurul cetăţilor, unde este relativ înfloritoare, datorită faptului că populaţia este în siguranţă. Faţă de dominaţia otomană asupra Banatului, documentele relevă o anumită rezistenţă a populaţiei, mai ales în zonele rurale. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, viaţa politică a Banatului este influenţată decisiv de confruntările militare turco-austriece. Victoria răsunătoare obţinută de austrieci sub comanda lui Eugeniu de Savoia, la Zenta (11 septembrie 1697), urmată de alte succese, vor grăbi pacea. În 16 ianuarie 1699, la Karlowitz, este semnată pacea dintre Imperiul Otoman şi Imperiul Habsburgic. Turcii renunţau la Transilvania, dar păstrau Banatul. Banatul a fost, în perioada amintită, un permanent teatru de război. Arma17

Ştefan Buzărnescu, Sorin Pribac, Mircea Neagu, Ana Buzărnescu

ta imperială a trecut Dunărea, dar fără să cucerească Oradea, Timişoara, Banatul, în cea mai mare parte. În 1688 austriecii ocupă Şoimuşul, Lipova, Lugojul, Caransebeşul şi Orşova. Peste doi ani, turcii reiau ofensiva şi le recuceresc. În acelaşi an, austriecii cuceresc din nou Caransebeşul, venind dinspre Haţeg, iar în 1695, Lugojul şi Lipova. În 1696, trupele imperiale asediază Timişoara; sultanul intervine cu 50 000 de soldaţi şi atacul austriac nu reuşeşte. 2.4. RĂZBOIUL AUSTRO-TURC (1716-1718) Pacea de la Karlowitz (1699) nu poate fi considerată decât un armistiţiu, fiindcă situaţia pe care a creat-o n-a mulţumit pe nici unul dintre beligeranţi. Turcia nu se resemnase la pierderea Ungariei Centrale. În anul 1715, încurajată de recucerirea Azovului, a reocupat Moreea şi a asediat insula Corfu. Datorită războiului pentru succesiune la tronul Spaniei (1701-1714), pentru Austria, „chestiunea orientală” trece pe plan secundar. În 1714, prin pacea de la Rashtadt, este confirmată înfrângerea Franţei şi Spaniei. Austria are acum libertatea de acţiune în Orient; profitând de războiul turco-veneţian, declară război Imperiului Otoman. Războiul a început prin trecerea armatei turceşti peste Sava, în statele habsburgice. Eugeniu de Savoia a reuşit, în două campanii fulgerătoare, să împrăştie armata marelui-vizir la Petrovorodin (1716), apoi a asediat şi a cucerit Belgradul ( 1717). În anul următor a fost semnată pacea de la Passarowitz. La 16 martie 1718, spătarul Radu Golescu, vistierul Ilie Ştirbei şi predicatorul de curte Giovanni Abrami au adresat împăratului Carol al VI-lea un memoriu, enumerând avantajele de ordin militar, politic şi economic pe care Austria le-ar putea avea din anexarea Ţării Româneşti. Mai întâi, slăbirea Imperiului Otoman şi acapararea posesiunilor sale din Transilvania şi Banat. Nemaifiind stăpâni pa Ţara Românească şi pe ambele maluri ale Dunării, turcii n-ar mai fi putut să transporte pe apă proviziile de război şi să pună în mişcare o armată numeroasă pentru a ataca posesiunile Austriei. Lipsiţi de Ţara Românească, turcii nu vor mai dispune de lemnul necesar construcţiei 18

Un model de interculturalitate activă: Banatul românesc

de vase şi de poduri peste Dunăre şi nu vor mai putea forma magazii de aprovizionare militară pe teritoriul acestei ţări. În felul acesta, turcii nu mai puteau face incursiuni în Transilvania. Avantajele de ordin economic erau la fel de mari. Austria putea găsi în Ţara Românească materiile prime necesare industrializării: sare, cupru, fier, sulf, aur şi argint. Garnizoanele din Ţara Românească, acoperind Transilvania şi Banatul, puteau economisi Austriei cheltuielile necesare pazei acestor provincii. De asemenea, stăpânirea Dunării de la izvoare până la Marea Neagră deschidea comerţului austriac un incomparabil drum de penetraţie până la Constantinopol. După căderea Belgradului (1717), trupele imperiale au ajuns la trecătorile Balcanilor, care deschideau drumul spre Adrianopol. Turcii s-au simţit incapabili să mai susţină o campanie în aceste condiţii. În cadrul tratativelor de pace de la Passarowitz, în Serbia, austriecii au cerut, în afară de Oltenia, şi Munţii Moldovei împreună cu mânăstirile pe care le ocupaseră o perioadă. Arbitrii englezi n-au admis, însă, aceste condiţii şi au stabilit graniţa pe linia ocupată de trupe. Oltenia, nordul Serbiei cu Belgradul şi Banatul Timişoarei trec sub stăpânirea Austriei. 2.5. REGIMUL AUSTRIAC ÎN BANAT După pacea de la Passarowitz, Banatul a fost administrat ca domeniu propriu al împăratului. A fost încredinţat mai întâi unei administraţii militare, subordonată Consiliului de război şi Camerei aulice. Dintre guvernatorii militari ai Banatului, în perioada 1718-1751, nici unul nu este localnic: Claudiu Florimund Mercy ( 1718-1734), Francisc Leopold Engelshofen (1734-1736), Andrei Hamilton (1736-1737), Wilhelm Reinhard Neipperg (1737-1739), generalul Succow (1739-1740), din nou Francisc Leopold Engelshofen (17401751). Din anul 1751, Banatul a trecut sub administraţie civilă, în frunte cu un guvernator („preşedinte”): Francisc Leopold Engelshofen (1751-1753), Perlas Rialph (1753-1769), Clary von Altringen (1769-1774), Iosif Brigido (1774– 1777), Pompei Brigido (1777). În anul 1778 Banatul a fost încorporat Ungariei, fiind împărţit, un an mai târziu, în trei comitate: Caraş, Timiş şi Torontal. În comparaţie cu Transilvania, situaţia din Banat a fost mult deosebită. Ca domeniu al statului, în cea mai mare parte, a fost supus unor sarcini reduse. Foarte numeroase au 19

Ştefan Buzărnescu, Sorin Pribac, Mircea Neagu, Ana Buzărnescu

fost lucrările publice. Sarcinile fiscale şi întreţinerea armatei sunt obligaţii de bază. În anul 1757, totalul sarcinilor fiscale se ridica la suma de 1 200 000 de florini. Într-o situaţie deosebită se găseau sârbii din Banat. Imperiul le-a asigurat un rol la graniţa de sud. Au primit largi privilegii, au fost scoşi de sub jurisdicţia comitatelor. Supuşi doar regelui şi patriarhului, au beneficiat de o largă autonomie, congres naţional, „drepturile ilirice” în schimbul serviciului militar. Sârbilor li s-a încredinţat graniţa de sud, pentru care s-a constituit aici Regimentul iliric. Fondul politic al atragerii sârbilor din sudul Banatului şi Ungariei era asemănător cu cel al atragerii românilor din Transilvania la unire. Pe lângă apărarea graniţei de sud, ei trebuiau să constituie o ameninţare pentru valahimea şi protestantismul din Ungaria, să ajute, deci, indirect, la promovarea catolicismului. În Regimentul iliric erau cuprinse şi satele din comitatul Arad situate de-a lungul Mureşului. O dată cu armatele imperiale, în Banat şi-au făcut apariţia, încă din 1717, iezuiţii, care s-au stabilit la Timişoara. Au încercat atragerea preoţilor ortodocşi la catolicism, prin oferirea unor avantaje ( de exemplu, un salariu de 100 de florini, pe lângă taxele percepute credincioşilor în parohii). Cu toate că avantajele erau tentante, până în anul 1734 numai cinci preoţi români şi sârbi ortodocşi se uniseră cu biserica romană. La 4 mai 1738, împăratul îndemna populaţia Banatului să se unească cu biserica Romei. În aceste condiţii, episcopul sârb de Arad, Vichentie Ioanovici, este instalat mitropolit la Belgrad. „Privilegiile ispiteau mai puţin preoţimea din Banat; bună parte beneficia de privilegiile ilirice, şi nici restul nu căzuse în aceeaşi servitute ” *. 2.6. BATALIONUL ROMÂNESC DIN BANAT 12

O situaţie specială în istoria modernă a Banatului o are Batalionul românesc de graniţă. După pacea de la Belgrad, austriecii au trecut în Banat companiile de grăniceri din Oltenia şi Serbia. Graniţa trebuia întărită, în sud, pe Dunăre şi în Munţii Banatului. Batalionul românesc a fost Înfiinţat relativ târziu, în anul 1768. I-a fost repartizat teritoriul de la nord de Orşova până la Caransebeş. Localnicii, în majoritate români, au fost obligaţi să se înroleze sau să părăsească teritoriul. În timp, autoritatea militară a fost impusă şi asupra 12*

Istoria României, vol. III, Bucureşti, 1964.

20

Un model de interculturalitate activă: Banatul românesc

altor sate (pentru început au fost înfiinţate 50 de posturi – serviciul fiind efectuat de 244 de grăniceri). În perioada domniei lui Iosif al II-lea (17801790), care călătorise în trei rânduri în Banat (1768, 1770, 1773), teritoriul batalionului românesc a fost extins la 56 de sate. 2.7. ASPECTE ECONOMICE ÎN ISTORIA BANATULUI Pe teritoriul Banatului, cel mai întins teritoriu al Coroanei, statul va face investiţii importante în secolul al XVIII-lea. Un loc important l-a ocupat dezvoltarea exploatărilor miniere şi a manufacturilor de prelucrare a metalelor. Primele manufacturi de prelucrat fierul au fost înfiinţate la Bocşa. În 1769 a început construcţia atelierelor de la Reşiţa. Încă din 1724, la Docnecea, s-au înfiinţat ateliere de prelucrare a aramei rezultate din exploatările locale. În 1725 au fost înfiinţate întreprinderi de aba, postav şi pături, în localităţile Caransebeş, Făget şi Timişoara. Pe lângă aceste investiţii importante se mai înfiinţează manufacturi de hârtie, fire de aur, bere, ulei, săpun. Creşterea viermilor de mătase este legată de colonizările pe care Imperiul Habsburgic le-a făcut în Banat (secolul XVIII); apar manufacturi pentru torsul şi ţesutul mătăsii. Fabrica de la Timişoara, mutată mai târziu la Biserica Albă, este un exemplu în acest sens. Forţa de muncă întrebuinţată în manufacturile de stat şi cele nobiliare era furnizată atât de lucrători liberi, aduşi din străinătate, cât şi de ţărani aserviţi, în contul obligaţiilor. Situaţia oraşelor bănăţene, în comparaţie cu cele din principatul Transilvaniei, este diferită. Exercitarea meşteşugurilor nu a fost limitată, pentru că habsburgii n-au interzis înfiinţarea breslelor. În acelaşi timp este permisă aşezarea necatolicilor în oraşe, în principalele oraşe ale Banatului fiind amintită o numeroasă populaţie românească şi sârbească: Timişoara, Lugoj, Caransebeş, Orşova ş.a. Avantajele populaţiei catolice erau însă mai largi, în comparaţie cu locuitorii necatolici. 2.8. COLONIZAREA După pacea de la Passarowitz (1718), Imperiul Habsburgic a colonizat teri21

Ştefan Buzărnescu, Sorin Pribac, Mircea Neagu, Ana Buzărnescu

toriul Banatului, mai ales regiunile slab populate. Coloniştilor li se asigura un lot de pământ, casă de locuit, unelte şi vite de muncă, scutirea de sarcini fiscale pentru un număr de ani. Prima perioadă a colonizării este cuprinsă între anii 1719 şi 1739. Au fost colonizate 55 de localităţi, cu germani, italieni, francezi, spanioli şi bulgari catolici. Majoritatea s-au aşezat în satele româneşti şi sârbeşti. S-a procedat şi la evacuarea unor localităţi (de exemplu, Aradul Nou, care înainte de aducerea coloniştilor germani se numea Schela şi era locuit de români şi sârbi). Fluxurile identitare ale colonizării sunt prezentate în Anexa 1. 2.9. COLONIZĂRI FORŢATE DE REFUGIAŢI SPANIOLI ŞI ITALIENI ÎN BANAT (1716-1740) În Studii de istorie a Banatului, Aurel Ţintă analizează colonizarea italienilor şi spaniolilor în prima perioadă a stăpânirii austriece, după pacea de la Passarowitz. Guvernatorul Claudius Flarymund de Mercy încearcă să dezvolte, în primul rând, mineritul bănăţean, iar coloniştii pe care îi aduce (italieni proveniţi din nordul Italiei) au experienţă în domeniul mineritului. Între anii 1735 şi 1740, numeroase familii de italieni se stabilesc în zona de câmpie, unde, din iniţiativa imperiului, plantează duzi şi se ocupă cu producţia de mătase (se introduc pedepse aspre pentru distrugerea duzilor). Pe lângă coloniştii italieni, sunt aduse şi familii de spanioli. Motivul pentru care italienii se refugiază în Imperiul Habsburgic este legat de războiul pentru succesiune la tronul Poloniei, desfăşurat şi în teritoriile italiene de sub stăpânirea Austriei (Pacea de la Viena, 1735). Susţinătorii habsburgilor din provinciile italiene la care austriecii au fost obligaţi să renunţe s-au refugiat în provinciile din teritoriul statului austriac, sau în Viena. Majoritatea au fost strămutaţi în Banat, unde primeau ajutoare şi pensii din partea Imperiului Austriac. În 1736 au fost colonizate un număr de 816 persoane, 385 bărbaţi, 137 fe22

Un model de interculturalitate activă: Banatul românesc

mei şi 296 copii *. Cheltuielile colonizării au fost suportate de statul austriac, dar Curtea de la Viena a urmărit îndepărtarea refugiaţilor italieni din capitală, mare parte dintre ei fiind refugiaţi politic. Subvenţia era acordată numai celor care se aşezau în Banat. Prin urmare, cei care nu se prezentau la îmbarcare renunţau la subvenţie ** (de la 50 florini, pentru văduve). Intenţia administraţiei era de a construi un oraş la Becicherec, care să se numească Carlsgaben ***, propunerea fiind aprobată la 5 aprilie 1737 (colonişti germani anterior). Colonizarea a fost oprită în 1738, din cauza războiului. O parte dintre familiile colonizate se deplasează spre vest, în Ungaria, sau se întorc în vechea patrie. Condiţia impusă de Curtea din Viena era să nu treacă la vest de Buda, exceptând aprobările speciale. O statistică din 1741 cuprindea 155 de familii italiene şi spaniole (militari) ****. Treptat, aceste familii s-au germanizat. Etapa a doua a colonizării începe după 1763, iar numărul coloniştilor este mult mai mare. Pentru anul 1763, documentele menţionează aşezarea în Banat a 462 de familii – 1 888 de persoane; 1 773 – 1 385 de familii, 5 568 de persoane. Iosif al II-lea acordă o serie de avantaje, între care amintim: cheltuieli de transport suportate de visteria imperială, doi florini pentru fiecare colonist, o suprafaţă de teren arabil, care varia între 8 şi 34 de iugăre, după numărul membrilor fiecărei familii. Primeau, de asemenea, gratuit uneltele şi animalele necesare pentru lucrul suprafeţei de pământ. În anul 1790, la moartea lui Iosif al II-lea, numărul coloniştilor din Banat se ridica la aproape 80 000 de persoane. 13

14

15

16

2.10. STRUCTURA ETNICĂ A POPULAŢIEI DIN BANAT 13*

Aurel Ţintă, Studii de istorie a Banatului, Timişoara, 1970 (Hofkammerarchiv, Banater Akten, fasc&rote, fal. 175, dosar 1736). 14** Ibidem, p. 119. 15*** Ibidem. 16**** Ibidem.

23

Ştefan Buzărnescu, Sorin Pribac, Mircea Neagu, Ana Buzărnescu

Statistica fiscală din anul 1743 cuprinde: 380 de sate româneşti, 121 sârbeşti, 19 mixte sârbo-române, 15 sate germane, 2 germano-române, un sat italian, un sat bulgar etc. În anul 1770, guvernatorul Clary von Altringen organizează recensământul populaţiei Banatului. Au fost înregistraţi 317 928 de locuitori. O altă statistică (1767) consemnează: 220 000 români, 45 379 germani (pentru anul 1774, numărul acestora ajunsese la 53 000), 100 000 greci şi sârbi, 2 400 bulgari şi unguri, 340 evrei *. În ceea ce priveşte numărul sârbilor şi grecilor, trebuie menţionat faptul că mare parte dintre greci sunt români din sudul Dunării (aromâni). Statistica însă îi numeşte greci. În lucrarea Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului, Francisco Griselini descrie modul în care a demarat procesul de colonizare a Banatului şi dispunerea geografică a noilor veniţi. După anul 1718, autorul aminteşte următoarele districte: Timişoara, Vârşeţ, Becicherecul Mare, Cenad, Ciacova, Lugoj, Lipova, Făget, Caransebeş, Orşova, Mehadia, Panciova şi Palanca Nouă. Sate noi: Biserica Albă în districtul Palanca Nouă, Sânpetru, Zădărlac, Beşenova Nouă, Peciul Nou, Deta, Cudrik, Pişkia, Guttenbrunn, colonizate cu şvabi şi alţi locuitori din Imperiu. Barcelona Nouă: „Această denumire se pierdu însă curând, deoarece aceşti străini (spaniolii) putură suporta mai greu decât sârbii localnici aerul viciat de emanaţiile dăunătoare ale mlaştinilor din apropiere, murind aproape cu toţii” *. „Cu ajutorul populaţiei, guvernatorul voia să extindă practicarea agriculturii şi să dezvolte înflorirea unei noi ramuri ale acesteia, care, chiar dacă nu ar fi adus ţării vreun venit mai mare, i-ar fi asigurat unul cel puţin egal celui obţinut din belşugul turmelor de vite” **. Despre noii veniţi în cea de-a doua perioadă a colonizării Banatului, în timpul Mariei Tereza, Nicolae Iorga spune că sunt „cele mai rele ele17

18

19

. *

17*

Johan Jakob Ehrler, Banatul de la origini până acum (1744), Ed. Facla, Timişoara, 1982, p. 30. Francisco Griselini, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului, Ed. Facla, Timişoara, 1984, p. 129. 19** Ibidem. 18*

24

Un model de interculturalitate activă: Banatul românesc

mente, vagabonzi, oameni certaţi cu justiţia” ***. După naţionalitate, conform recensământului din anul 1770, locuitorii sunt reprezentaţi astfel: români – 181 639; sârbi – 78 780; bulgari – 8 663; ţigani – 5 272; germani, italieni şi francezi – 43 201; evrei – 353. Nu au fost cuprinse în recensământ districtele Panciova (Pancevo), Palanca Nouă, Mehadia şi 23 de sate din districtul Caransebeşului. 20

2.11. PROBLEMELE BANATULUI LA TRATATELE DE PACE În cadrul Conferinţei de Pace de la Paris (1919-1920) care încheie primul război mondial, Banatul constituie un motiv de dispută între Regatul Sârbo-Croato-Sloven şi Regatul României. Aliaţii au primit cu înţelegere şi simpatie delegaţia vecinilor noştri (mai ales pentru suferinţele datorate războiului), în timp ce României i se reproşa încheierea păcii cu Puterile Centrale în primăvara anului 1918. Tratatul pe baza căruia România intrase în război (4 august 1916) prevedea că întregul Banat urma să revină statului român la încheierea ostilităţilor. La sfârşitul conflagraţiei sârbii au ocupat Banatul, argumentând cu faptul că „nu puteau renunţa la populaţia sârbească de pe acest teritoriu” (250 000). Pe de altă parte, considerau că atribuirea întregului Banat României ar fi lăsat descoperită capitala Belgrad. În prima fază a negocierilor, delegaţia română nu a acceptat cererile sârbeşti. S-a negociat apoi o soluţie de compromis, graniţa fiind stabilită în cea mai mare parte pe Dunăre, iar cele două state făceau şi un schimb de populaţie; partea vestică a Banatului a trecut în posesia statului sârbocroato-sloven. Sârbii au cerut o suprafaţă mult mai mare, care includea regiunea industrială Reşiţa-Anina. În faţa comisiei teritoriale, I.I.C. Brătianu a susţinut integritatea Banatului, cerând ca statele semnatare ale Tratatului din 1916 să-şi respecte angajamentul. România ar fi demilitarizat zona din faţa Belgradului, în condiţiile ce urmau să se fixeze. Delegaţia României a refuzat să mai participe la lucrările comisiei teritoriale, iar graniţa a fost fixată fără acceptul reprezentanţilor statului ro20***

Nicolae Iorga, op. cit., p. 31.

25

Ştefan Buzărnescu, Sorin Pribac, Mircea Neagu, Ana Buzărnescu

mân. 2.12. REPERE CRONOLOGICE 88 – Tetius Iulianus, consul în 83, apoi guvernator al Moesiei Superior, preia comanda forţelor romane îndreptate împotriva lui Decebal; pătrunde în Dacia prin Banat, obţine o importantă victorie asupra dacilor de la Tapae (Poarta de Fier a Transilvaniei), pe care însă nu îndrăzneşte s-o exploateze prin continuarea înaintării în teritoriul Daciei. Izbucnirea unor lupte pe frontul din Panonia, împotriva quazilor şi marcomanilor, grăbeşte încheierea unei păci de compromis între statul dac şi Roma. 101 (primăvara) – un corp de armată, în frunte cu împăratul, traversează Dunărea pe un pod de vase la Lederata, înaintând prin Banat pe Valea Caraşului, o altă coloană trece pe la Drobeta (Turnu Severin), urcând pe Valea Cernei şi a Timişului. La Tibiscum, cele două coloane fac joncţiunea. Încercarea lui Decebal de a opri la Tapae înaintarea romană se încheie cu o înfrângere. Într-una din cetăţile cucerite (Costeşti) acum, sunt regăsite stindardele capturate cu prilejul dezastrului lui Fuscus. 119 – inscripţiile atestă după plecare generalului Q. Marcius Turbo, căruia Hadrian îi încredinţase restabilirea situaţiei din Dacia şi din Panonia Inferior, prima reorganizare administrativă a Daciei. Transilvania şi Banatul sunt incluse în provincia Dacia Superior, cu reşedinţa la Apulum (unde îşi afla sediul unica legiune rămasă în Dacia, a XIII-a Gemina), guvernată de un legatus Augusti pro praetore, iar Oltenia formează Dacia Inferior cu sediul la Romula, în frunte cu un procurator Augusti de rang ecvestru. Întărirea limesului Alutanus, a cărui construcţie – între Izlaz (jud. Teleorman) şi Boiţa (jud. Sibiu) – începuse încă din vremea lui Traian; cel mai târziu în timpul domniei lui Septimiu Sever, acesta este dublat, la 20-100 km spre răsărit, de un al doilea val de apărare, cu o lungime de circa 235 km, care se întindea între Dunăre – Flămânda – Roşiorii de Vede – Piteşti – Câmpulung şi Cumidava (Râşnov – jud. Braşov), numit limes Transalutanus. 803 / 814 – în timpul domniei hanului Krum, statul protobulgar îşi extinde, în urma desfiinţării puterii avare, autoritatea spre nord-vest până la Tisa, la 26

Un model de interculturalitate activă: Banatul românesc

hotarele răsăritene ale statului franc. Secolul IX / începutul sec. X – cronicarul anonim al regelui Bela al III-lea menţionează voievodatul ducelui Glad, conducătorul formaţiunii dintre Mureş şi Dunăre, cu centrul probabil în cetatea Cuvin ( Keve). Glad este înfrânt după o luptă pe râul Timiş. Secolul XI – conflictul militar dintre Ahtum, nepotul şi succesorul lui Glad, care stăpânea în Banat un voievodat cu centrul la Morisena (Cenad), şi regele Ungariei. Potrivit Legendei sfântului Gerhard, Ahtum – care se botezase în rit ortodox la Vidin, oraş prin intermediul căruia întreţinea legături cu Imperiul Bizantin – a intrat în conflict cu regele ungar Ştefan I, pentru că percepea vamă pentru sarea transportată pe Mureş spre Câmpia Panoniei. După o puternică rezistenţă, a fost înfrânt, prin trădare. 1179 – un grup de călugări cisterciţi de la mânăstirea burgundă din Pontigny au întemeiat la Igriş (jud. Timiş) o abaţie şi o bibliotecă; pe lângă scrierile necesare cultului, călugării posedau lucrări de teologie dogmatică şi de filosofie scolastică. 1230 – întemeierea Banatului de Severin, la frontiera de nord-vest a ţaratului bulgar, în urma războiului maghiaro-bulgar. Cuprindea o parte din Oltenia de vest şi teritoriul dintre Munţii Semenicului şi Carpaţi, având misiunea de apărare a unei părţi din graniţa sudică a regatului. Banatul de Severin a avut, în cadrul regatului ungar, o situaţie semiautonomă. 1397, octombrie [Timişoara] – Decret al lui Sigismund I de Luxemburg, regele Ungariei, care, între alte prevederi, reînnoieşte restricţiile referitoare la slujbele ce pot fi ocupate de evrei. 1429 – Severinul, Orşova, Mehadia, Almăjul, Sânpetru, Gureni sunt cedate de regele Ungariei cavalerilor teutoni, rămânând în posesiunea lor până în 1435, când părăsesc teritoriul. 1457 – „Nobililor şi cnejilor, precum şi celorlalţi români” din cele opt districte româneşti (Lugoj, Sebeş, Mehadia, Almaş, Caraşova, Bârzava, Comiat şi Iladia) de pe teritoriul comitatelor Timiş şi Caraş li se confirmă de către regele Ungariei vechile lor privilegii, ca răsplată a participării la războaiele antiotomane. 1482 – Incursiune turcească în Banat. Invadatorii sunt înfrânţi de armata 27

Ştefan Buzărnescu, Sorin Pribac, Mircea Neagu, Ana Buzărnescu

lui Pavel Chinezul, la asediul cetăţii Timişoara. 1514, 15 iulie – Oastea răsculaţilor suferă o grea înfrângere în faţa Timişoarei; Gh. Doja şi alţi conducători ai răscoalei sunt prinşi şi executaţi, după cele mai crude torturi (20 iulie). Unele cete de răsculaţi continuă lupta, uneori încununată de succese temporare, în Bihor, Sălaj şi părţile Oradiei. Lângă Cluj, răsculaţii sunt din nou învinşi, după o eroică împotrivire. Oct.-Nov. – Dieta de la Pesta („Dieta sălbatică”) adoptă un şir de măsuri ( „Codul în trei părţi” – Tripartitum – numit şi Codul lui Werboczi), care agravează situaţia ţărănimii, printre care desfiinţarea dreptului de strămutare a ţăranilor. 1552 – Banatul, Timişoara (26 iulie) şi o parte din Crişana sunt ocupate de turci şi transformate în paşalâc, cu centrul la Timişoara. 1600 septembrie 15, Cluj. Relatare de epocă referitoare la persecuţiile ordonate de principele Transilvaniei împotriva românilor, sârbilor, grecilor şi evreilor transilvăneni care s-au arătat favorabili lui Mihai Viteazul, domnul Ţării Româneşti: „Toţi valahii, sârbii, evreii şi grecii care sunt de partea voievodului, sunt ucişi de către ai noştri, iar el voievodul ,să tot fie la Alba Iulia” *. 21

(După: Veress, Documente, VI, p. 187-188 - germ.). 1718, 21 iulie – Tratatul de la Passarowitz. Banatul şi Oltenia trec în stăpânirea Imperiului Habsburgic. 1833, iunie 25, Arad. Moise Manuilovici, arhimandritul Hodoşului, comunică mitropolitului de Carloviţ, textul manifestului românesc împotriva ierarhiei sârbe: Români neuniţi! (...) Chiar când ne trezim şi ne luăm seama, nu vedem nici o scăpare. Nu am avut însă a ne teme de ceva, atâta vreme cât a domnit între noi unirea. Ci, ca prin farmec am fost despărţiţi şi ni s-a dat o credinţă de care mai înainte n-am ştiut nimic. Aceştia sunt uniţii, care sunt ocrotiţi, cinstiţi şi învăţaţi. Vai de noi, săracii! (...). Va răsări însă şi pentru noi soarele, va străluci şi pentru noi unirea, iar viitorul ne va apăra de rele! Tot omul se miră că sârbii atâta se îngâmfă şi ne ţin pe noi de nimic. Vai de noi, proştii! De ce nu ne arătăm iscusiţi, aşa ca şi din noi să iasă ceva? Feţele duhovniceşti din Arad, Timişoara şi Vârşeţ le cunoşti însă numai după plete (...). Suntem înşelaţi, nimic nu putem dobândi (...). Atotputernicul, care face să înflorească unirea, va aduce totul la lumină, iar noi, nenorociţii, trebuie să socotim aceste nedreptăţi ca pe o boală. 21*

Mihai Viteazul, domnul Ţării Româneşti.

28

Un model de interculturalitate activă: Banatul românesc

Nici nu-şi poate închipui cineva cum se poartă cu clerul ( ...). E un lucru de mirare, pe care nimeni nu-l poate lămuri. Această apăsare ne sileşte pe noi să ne despărţim de sârbi, mergând cu toţii laolaltă, deoparte, către blândul nostru Părinte, care este Tatăl românilor. El ne va vorbi pe româneşte şi nu vom avea nevoie de tălmaci. Nu vom mai trebui să plătim câte 3 000 fl. pentru parohie. Iar după aceea numai vom cugeta ca să le învăţăm şi sârbilor copiii, fără plată, aşa cum a poruncit Dumnezeu. Vai de preoţii care au fost hirotonisiţi de episcopii sârbi! Ci se potriveşte lor ceea ce a vrut să facă Simion Magul, care era bântuit de Satana, ca un om fără Dumnezeu ce era, şi a sfârşit rău. Iar atunci când Sf. Petru a văzut că cele duhovniceşti cată a fi vândute, a grăit către unul: „Argintul e destul, plăteşte dar pentru tine şi pentru viitorul tău, dacă aşa rău ai gândit”. Tot aşa, dragi şi împovăraţi de păcate fraţi ai mei, păziţi-vă, ca să nu osteniţi întru calea cea către dreptate şi să pieriţi, ca să fiţi cinstiţi de către Împăratul Ceresc în Biserică şi peste tot în lume, având voi cu sine numele unirii. Nu vă temeţi de nimeni şi fiţi copiii lui Dumnezeu. Să mergem cu chipul descoperit la sfânta unire, unde ne cheamă Dumnezeu şi Sfântul Duh. Doamne! Îndură-te de noi, obidiţii, şi du-ne la unire şi încredere. Doamne, pe tine vrem să te lăudăm şi să-ţi mulţumim pentru unire. Ajută-ne, Sfinte Păstorule Preînalte, şi dă-ne cutezanţă, ca să ne despărţim de sârbi şi să ne unim între noi, românii.

1835 aprilie, Galşa. Românii din Galşa şi Târnova se plâng Împăratului că uniţii îi îndeamnă să părăsească ortodoxia, argument prin care conving pe unii la unire (fragment): Aceasta era învăţătura cea după evanghelie a uniţilor, în care cei neînvăţaţi dintrai noştri erau prinşi în mreajă, că propăvăduiau a fi valahi români, iar pe limba lor rumâni, învăţându-i că trebuie să-şi zică romani, iar că această credinţă a lor de acum este sârbească, iar nu valahicească, ci aceea unită ar fi rumânească, adică valahă...

1838/9, Timişoara. Petiţie a clerului bănăţean pentru înlăturarea abuzurilor ierarhice şi acordarea de drepturi egale clerului românesc (fragmente):

1. Fiindcă poporul de legea grecească a Răsăritului în provinţiile Maiestăţei Tale aflătoriu, de nu partea mai mare, dar totuşi jumătate din rumâni se cuprinde, la Congresul naţionalnic din anul 1790 în Timişoara ţinut, întră 100 de deputaţi şi numai 7 rumâni de faţă or sfătuit, de drept socotim a fi, ca la prilejul adunării sinodului naţionalnic, carele pentru alegerea mitropolitului fiitoriu în partea Maiestăţei Tale se va rezolva. Deputaţii adunaţi jumătate rumâni să fie. Căci cu aşa întâmplare având şi rumânii încurgere la alegerea mitropolitului său, şi în ocârmuirea lucrurilor de biserică atârnătoare, mai respecta de sârbi vor fi: neluarea în socotinţă şi batjocorirea, cu care până acum rumânii de mitropoliţii sârbeşti întâmpinaţi or fost, câtva să va mai înfrâna.

1848 (februarie), Fîrdea. Cnezii şi juraţii din Fîrdea cer mitropolitului de Carloviţ înlocuirea ierarhiei sârbeşti cu una românească: Excelenţia ta, preluminate domnule arhiprezul! Domnule preaîndurate!

29

Ştefan Buzărnescu, Sorin Pribac, Mircea Neagu, Ana Buzărnescu

Un suflet şi o inimă avem, şi carele acestea va cruţa pentru binele de comun, nimic va fi neamului său. „Omul, când perde dreptul existenţei sale, sclav este sieşi şi întru nimic socotit înaintea oamenilor”. Ce e mai dulce decât dreptatea şi ce e mai greu de câştigat decât aceea? Dreptatea e temeiul prin care să întăresc tronurile, să ocârmuiesc şi să judecă popoarele, dreptatea ţine legea, pacea şi viaţa. Ci, vai! Câtă iaste aceasta de îndepărtată de la noi! Un veac şi jumătate, iată că să plineşte, de când lipsiţi de aşa drept, de-a pururea ne îndestularăm cu aşa arhipăstori, cari limba noastră neînţelegând-o, cererile şi suspinurile inimilor noastre sau rău, sau nicicum pricepându-le, sau puţin, sau nicicât dobândeam vindecare.

1848, martie 23, Pesta. Revendicările politice şi bisericeşti ale studenţilor români din Banat de la Universitatea din Pesta.

De aci anume bănăţenii pe lângă atestarea neclintitei lor credinţe către casa domnitoare şi către coroană, convinşi că naţionalităţile genetice numeroase nu se mai pot nimici, decât numai scâlcia şi întârzia în cultură, spre a se feri de aceasta stau gata a pretinde: 1) Restaurarea postului de ban şi Banat al Timişoarii cum fusese acesta necurmat până supt Maria Terezia din unirea celor trei cumitate şi graniţa română. 2) Ruperea celor trei episcopii poporate de români de către mitropolia Carloviţului; unirea lor cu cea transilvană supt un mitropolit român. 3) Drept de a-şi alege liber pe toţi episcopii şi pe mitropolitul prin deputaţi, preoţi şi mireni. 4) Un fond al clerului şi al seminariilor greco-răsăritene. 5) Limba explicătoare şi învăţătoare tuturor şcoalelor elementare triviale, normale, în comunităţile române, peste tot, cum şi a seminariilor şi a preparandiilor va fi numai româna; iar limba diplomatică a Ungariei va avea căte o catedră la fiecare institut public românesc. 6) Sinod anual bisericesc. 7) Ştergerea călugăriei şi întinderea dreptului alegerii de episcopi din preoţii de mir, însuraţi şi neînsuraţi. Nu ştim dacă mai au bănăţenii şi alte punturi speţiale ale căror dobândire le-ar dori din tot sufletul, atât ştim că asupra acestora opiniile sunt mult unite.

1848, martie 27/ aprilie 8 – Românii aflaţi la Pesta îl eliberează din închisoare pe democratul revoluţionar bănăţean Eftimie Murgu. 1848, 30 martie – Împăratul Austriei sancţionează legile votate de dieta maghiară din Pozsony (Bratislava) care se aplică şi în Banat. 1848 aprilie 12 / 24, Arad. Apelul lui Ioan Arcoş şi Vincenţiu Babeş către românii din Banat şi Crişana de a trimite delegaţi la adunarea de la Pesta, în vederea organizării viitorului congres bisericesc.

1. Ca să aibă îndurare înaltul minister a se învinge despre adevăratul număr al românilor de religia g.n.u. din isvoare sigure, şi apoi proporţionat aceluia, a determina numărul deputaţilor români pentru congresul venitori; căci în cât credem noi, numărul românilor este mai de două ori decât al sârbilor. 2. Ca deoarece naţia română nu are bărbaţi harnici români de ajuns şi numai în aceştia poate avea încredere, să se îndure ministerul a face cuviincioasele dispuneri ca să nu se aleagă prin încurgerea căpeteniilor sârbeşti, sârbi sau greci de reprezentanţi românilor; tot aceasta înţelegându-se şi despre marginile militare. 3. Spre a putea deputaţii români la congres fără temere şi reţinere a-şi declara simţămin-

30

Un model de interculturalitate activă: Banatul românesc

tele şi a-şi apăra drepturile naţiei, acum, când în părţile Sirmiului fierbe duhul ilirismului, cu care românul nicicând a simpatizat – să se îndure înaltul ministeriu a înzice congresului nostru în Arad, veri în Timişoara, fiind aceste locuri şi aşa centrul naţionalităţilor de religia g.n.u.

1848, mai 4 / 16 – mai 5 / 17 – Adunarea românilor din comitatul Caraş (cu participarea unor moldoveni şi munteni) la Lugoj, unde se revendică drepturi naţionale şi autonomia Bisericii Ortodoxe Române din Banat şi Crişana. 1848 mai 13, Braşov. „Gazeta de Transilvania” îndeamnă românii din Banat la unificarea bisericească (fragment). Între românii şi sârbii Ungariei disputa şi împărecherea se încinge pe zi ce merge mai tare. Pe masa noastră stau mai multe scrisori, din care unele se vor publica întregi, iar esinţa tuturor este că românii bănăţeni în creşterea şi înălţarea elementului serbo-croat văd pericolul mare atât pentru sine, cât şi pentru maghiari, pentru care şi manifestă simpatiile către aceştia în contra celora, la Arad, Timişoara, Lugoj ş.a. ... sau daţi să gravităm cu toţii către străvechea mitropolie transilvană, cu multele ei episcopii. Uniţii încă n-au nici o pricină a mai servi intereselor, nu zicem r(eligiei). Catolice curate, căci acestea se învoesc uşor cu răsăritenismul iarăşi curat, ci numai intereselor iezuitice. Să ne smulgem domnilor cu toţii, să nu mai fim servii nimănui tocma şi în religie.

1848 mai 4 / 16, Lugoj. Descrierea primei Adunări de la Lugoj, care, împreună cu reprezentanţii altor oraşe, urma să obţină autonomia bisericească a românilor.

Banat. Lugoj. În 3 mai a.c. adunându-se aici tot poporul prin respectivii săi deputaţi aleşi unul după 500 suflete din comitatul Caraşovei, clerul de veri care religiune şi învăţătorii fieştecare în persoană spre auzirea noilor legi sub ceriul liber se şi publicară în trei limbi: maghiară, română, şi germană şi se ascultară în cea mai deplină linişte şi întră cele mai vii simţăminte de bucurie ce se vedeau la auzul noilor legi, pe palidele feţe ale apăsatului oarecând popor. În urma publicării acestor legi, prin reprezentanţii poporului din comitatul Caraşovei se aleasă un comitet din 150 persoane, păstrându-se şi la această alegere liniştea şi ordul onest între cele mai entuziaste. Vivat! Să trăiască!

1848 mai 21, Pesta. Membrii Adunării de la Pesta cer separarea ierarhică şi independenţa Bisericii ortodoxe române (fragment): 1. O cârmuire bisericească cu totul neatârnată de la mitropolitul Carloviţului, care şi până atunci, până la legiuitul nostru sinod, în privinţa aceasta va hotărî, să ocârmuiască provisoriu supt numele de vicari, mitropolitul luând lângă sine doi bărbaţi adevăraţi români, unul din ceata preoţească iar altul dintre mireni. 2. Să se trimită sub preşedinţia unui comisariu ministerial o comisie aleasă din români şi sârbi, la număr deopotrivă, care cerând starea fundaţiilor bisericeşti şi scolastice, precum şi starea şi diplomele mănăstirilor, iar mai vârtos că cine au fost fondatori acelora să poată sfârşi mijlocirea despărţirei şi ca să poată căpăta fieştecare parte, partea sa. 3. Să avem sinod de chilin şi ocârmuire bisericească şi scolastică neatârnată, să poată sfârşi mijlocirea despărţirii şi ca să poată căpăta fieştecare parte, partea sa. „XXI. Comiţii, cămătarii, schimbătorii de bani, slujbaşii săi şi strângătorii dărilor ( să fie)

31

Ştefan Buzărnescu, Sorin Pribac, Mircea Neagu, Ana Buzărnescu

nobili ai regatului, să nu poată fi ismaeliţii şi iudeii”.

(După: Dőry, Bónis, Bácskai, Decreta, p. 163 - lat.).

„Se pare că după ce curând doi familiali ai nobilului Ştefan de Baal au adus din Turcia şi lau introdus în cetatea noastră Peeth22 pe un oarecare evreu, atunci aleşii Iacob Hery şi Gabor de Sebeş, castelanii banului Nicolae de Gârlişte, numiţi de el în cetatea noastră amintită Peeth, la ordinul şi îndemnul aceluiaşi Nicolae de Gârlişte, stăpânul lor, nu se ştie din ce cauză, l-au răpit pe evreu din mâinile celor citaţi, din cetatea Pribeck, l-au dus cu ei şi-au făcut ce-au vrut cu ajutorul forţei. Pentru răpirea acestui evreu, numitul Ştefan Baly a confiscat, a luat cu el şi a făcut după voia lui cu lucrurile şi bunurile aceloraşi cetăţeni ai noştri din Caransebeş, în valoare de 800 florini, ce se aflau în comitatul Timiş, între posesiunile numite Ictar şi Recaş. Între altele, chiar şi judele şi juraţii amintiţi, ca şi ceilalţi cetăţeni ai oraşului nostru menţionat, s-au unit împotriva lui Nicolae de Gârlişte ...”.

(După: Hurmuzaki, Documente, II, p. 377 – 378 - lat.; MHJ, V, 1, p. 136, nr. 281). 1848, 15 iunie – A doua Adunare de la Lugoj a românilor din Banat hotărăşte: înfiinţarea unei armate române, numirea lui Eftimie Murgu drept căpitan al acestei armate, înlăturarea ierarhiei sârbeşti în biserica română, introducerea limbii române, recunoaşterea naţionalităţii române. 1849, februarie, 13 / 25 – Delegaţia adunării române de la Sibiu, condusă de episcopul ortodox Andrei Şaguna, înfăţişează împăratului Petiţiunea generală a fruntaşilor români din Transilvania, Banat şi Bucovina, care legitima constituirea naţiunii române într-un organism statal unitar de sine stătător în cadrul Monarhiei, administraţie în limba română, reprezentanţă proporţională în parlamentul imperial. 1849, iulie 16 / 28 – Camera Deputaţilor din Ungaria votează legea naţionalităţilor („Legea VIII”), care asigură românilor şi slavilor din Ungaria drepturi naţionale; prin votarea acestei legi, guvernul ungar spera să câştige alianţa românilor şi sârbilor împotriva habsburgilor. 1853, ianuarie 3 – Apare, săptămânal, la Sibiu ziarul Telegraful Român, condus în primii ani (când a avut o orientare fundamental progresistă) de Florian Aaron şi apoi de dr. Pavel Vasici. În 1919 publicaţia a devenit organ al Mitropoliei Ortodoxe de Alba Iulia şi Sibiu. 1853, februarie 18 / martie 2 – Promulgarea unei „patente imperiale” în problema agrară, privind emanciparea jelerilor din Banat, Crişana şi Maramureş şi împroprietărirea lor prin răscumpărare. 22

Cetate, azi în ruine, lângă Dubova.

32

Un model de interculturalitate activă: Banatul românesc

1854 – Se dă în folosinţă prima cale ferată din Banat şi din spaţiul românesc: Oraviţa - Baziaş (construcţie începută în 1846). 1855 – Ia fiinţă „Societatea economică a Uzinelor de fier din Transilvania şi Banat”. Înfiinţarea la Timişoara a unei sucursale a Băncii Naţionale a Austriei. 1857 – Se construieşte calea ferată bănăţeană, pe distanţa Jimbolia - Timişoara. 1860, noiembrie 18 / 19 – Conferinţa naţională a fruntaşilor politici din Banat, ţinută la Timişoara, adoptă o moţiune prin care se cerea autonomia Banatului, teritoriul acestuia urmând să fie numit „Căpitanatul român”, sau să fie încorporat la Transilvania (devenită autonomă). 1869 – Se înfiinţează Partidul Naţional Român din Banat (preşedinte, Al . Mocioni). 1881, aprilie 30 / mai 12 – mai 2 / 14 – Conferinţa de la Sibiu a cercurilor electorale ale românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş. Se hotărăşte unificarea Partidului Naţional Român din Banat şi Ungaria cu Partidul Naţional Român din Transilvania într-un singur partid, cu numele acestuia din urmă. Programul noului partid, care proclamă ca tactică de luptă politică „activismul”, cuprinde: lupta pentru recâştigarea autonomiei Transilvaniei, dreptul de a folosi limba română în administraţie şi justiţie în toate regiunile locuite de români, revizuirea legii naţionalităţilor, lărgirea drepturilor de vot. 1883 – Parlamentul maghiar votează a doua lege şcolară (Legea Trefort), prin care se accentuează maghiarizarea învăţământului secundar. 1905, noiembrie 5 – La Lugoj are loc o mare întrunire, la care participă 20 000 de oameni din 32 de localităţi bănăţene şi transilvănene. Prin hotărârile adoptate (recunoaşterea naţionalităţii române, promovarea culturii şi limbii române), Adunarea de la Lugoj marchează un moment important în lupta naţională: Maiestate Sacratisimă Împărăteasă şi Regală Apostolică Doamne preaîndurător şi preamilostiv, Suntem cuprinşi de spaimă, auzind noi acum că clerul sârbesc superior, care nu numai că nu s-a lăsat de a prigoni şcoala de preparandie şi tot sistemul de învăţământ al ritului grec reunit, care prigoană, de multă vreme începută, a fost cu prisosinţă dovedită, după

33

Ştefan Buzărnescu, Sorin Pribac, Mircea Neagu, Ana Buzărnescu

mai multe cercetări făcute, iar învinuirile de acest fel dovedite ca nedrepte şi asemenea benghiurilor lipite de faţa noastră, ba încă s-a arătat în preaînalt loc că ierarhii au pus la cale şi vor să se ia de la pedagogii mireni educaţia tineretului şi să se dea pe mâna clerului grec neunit, iar această şcoală de preparandie să se unească cu şcoala clericală, acel plan dobândind slujitori şi prieteni, care ar urma acum să biruiască, dacă Maiestatea Voastră Sacratisimă ar încuviinţa aceasta. Chiar ne minunăm de atâta grijă a înaltului cler sârbesc! ( ... ). De unde atâta osârdie pentru uşurarea poverilor românilor? Că dacă ar fi din inimă, neamul românesc veşnică recunoştinţă ar avea. Şi mai înainte se cuvine a căuta, de nu cumva e ascunsă aici o stăruinţă folositoare acum sârbilor, iar românilor mai curând dăunătoare de cât de folos. Noi, învăţaţi de cele pătimite în mulţi ani, arătăm că supunerea bisericii noastre către sârbi este pricina, aşa cum am văzut şi cu durere am simţit, pentru care numai de la şcolile de preparandie, în chip mijlocit, ori nemijlocit, ni se poate trage toată luminarea românilor, toate cărţile tiparnice, toată stăruinţa românilor de a dobândi vlădică român şi a pune în slujbele bisericii români, dobândind în acest chip românii, cu mila împărătească şi a lui Dumnezeu cel mare şi bun, multe slujbe bisericeşti, civile şi militare, scăpând pe deplin de credinţele deşarte pe care clerul le foloseşte pentru chiverniseala sa, iar preaînalta Curte putând afla de toate apăsările nedrepte (...). Ci bine a văzut şi pe de altă parte şi-a dat seama că nici duhul veacului, nici înţelepciunea tronului ( ...) nu ne încuviinţa şi primea vreodată ca să se răpească pe faţă naţionalitatea atâtor oameni credincioşi şi ascultători tronului şi ţării, iar şcolile româneşti, care aduc pretutideni lumina, să se strice, iar în locul lor să se facă şcoli sârbeşti (...). Că ierarhia vrea să se sârbizeze neamul românesc, aşa cum au arătat celelalte plângeri înaintate mai demult cu umilinţă Maiestăţii Voastre Sacratisime, de către neamul românesc, pricina, de curând ivită în comunitatea din Székesfehérvár, o întăreşte. Anume, episcopul de Vârşeţ, ca un adevărat părinte al credincioşilor bisericii sale, fără deosebire de neam, în anul trecut le-a trimis românilor sârbizaţi din Székesfehérvár, care aproape că au dat uitării cu totul limba lor românească şi vorbesc mai toţi sârbeşte, un preot român de bună purtare, născut din părinţi vrednici şi învăţaţi, care au urmat în folos şcoli de filosofie şi teologie, vorbind româneşte, sârbeşte, ungureşte, latineşte şi slavoneşte, această faţă bisericească în fiecare duminică şi în zilele de sărbătoare învaţă pe enoriaşii săi, cu tâlcuirea înţeleaptă şi temeinică a celor sfinte, ca şi cu predicile, să creadă în Dumnezeu şi să se supună împăratului, totul în româneşte, credincioşii acestuia bucurându-se cu adâncă recunoştinţă de cele aflate privind părinteştile şi preaîndurătoarele porunci date în ultima vreme asupra românilor de către Maiestatea Voastră ( ...). 1920 – „Post Scriptum. După căderea guvernului Vaida, în martie 1920, şi plecarea lui de la Conferinţa Păcii din Paris, până după semnarea tratatului de le Trianon, în iunie 1920. În acest timp a sosit la Paris Titulescu, ca prim delegat, cu misiunea de a înjgheba Mica Înţelegere. Preocupat de această însărcinare, a renunţat la continuarea discuţiei, pentru o „rectificare” a hotarului din Banat faţă de sârbi, de care am legat multe speranţe la Londra

34

Un model de interculturalitate activă: Banatul românesc

şi am fost aşa de bine susţinuţi de cehoslovaci. Începând să funcţioneze Mica Înţelegere încă la Conferinţa Păcii, având mai multe desbateri comune, din care unele au fost şi filmate, iar în câteva chestiuni am înaintat adrese comune către conferinţe, m-am folosit de repetate întâlniri cu premierul (iugoslav) Pasici ca să discut cu dânsul probleme care ating Banatul. La ultima întâlnire cu dânsul, având o şedinţă comună în legaţia României, i-am amintit de dorinţa noastră pentru a crea o situaţie definitivă între ţările noastre, de a ajunge la o rectificare a hotarului nostru conform hărţii aici anexate. Pasici m-a ascultat cu răbdare, dar nu mi-a spus altceva decât: „Dacă doriţi o rectificare a hotarului între noi, trebuie să declaraţi în prealabil că ne veţi ceda Timişoara”. Informaţiile pe care le am acum din Banat, şi în special din Timişoara, mă fac să cred că aspiraţiunea sârbilor de a obţine Timişoara şi regiunea industrială de Reşiţa-Oraviţa, inclusiv satele caraşovene, la est de această regiune, persistă şi acum. Agenţii lui Tito nu fac nici un secret de speranţele lor. Ar fi potrivit să ne folosim de vechea prietenie a cehoslovacilor, înţelegători din punctul nostru de vedere, mai ales acum când guvernul lor are în frunte pe domnul Fierlinger, care şi-a început cariera în Bucureşti şi mi-a devenit prieten în Viena, unde mi-a fost coleg patru ani. Am stat câteva zile lângă oraşul Tabor, în Boemia, în vilegiatură la Fierlinger, vecin cu vila domnului Beneş, în anul 1935, când m-am folosit de ocazie să le reamintesc rolul de intermediatori ai cehoslovacilor la Londra, în diferendul nostru cu sârbii pentru Banat”.

(Caius Brediceanu (om politic bănăţean, (1879-1953) – Scrisoarea trimisă din Sibiu la 20 aprilie 1945 secretarului general al Ministerului Afacerilor Străine, Vasile Stoica). Naţionalitate Români Sârbi şi greci Germani Maghiari şi bulgari Evrei

Populaţia regiunii Banat, în anul 1774 Număr de locuitori 220 000 100 000 53 000 2 400 340

Apud Johan Jakob Ehrler, Das Banat von Ursprung bis Jetzt, 1774.

Populaţia oraşului Timişoara, în anul 1851 Naţionalitate Germani Români Maghiari Sârbi

Număr de locuitori 8 775 3 807 2 346 1 770

35

Ştefan Buzărnescu, Sorin Pribac, Mircea Neagu, Ana Buzărnescu

Evrei Alţi slavi Romi Greci Italieni Turci Alţii

1 551 712 179 39 22 18 2 810

Apud Preyer, Monographie der Koniglichen Fraistadt Temesvar, 1853.

Confesiunile din regiunea Banat, în anul 1851 Confesiunea Număr de locuitori Ortodoxă 679 556 Catolică 614 577 Augsburg (Luterană) 50 911 Helvetică (Reformată) 26 127 Mozaică 16 214 Greco-catolică 11 612 Total 1 398 997 Apud Preyer, Monographie der Koniglichen Fraistadt Temesvar, 1853.

Repartiţia populaţiei Banatului în funcţie de naţionalitate, în anii 1900-1910 În anul 1900 Naţionalitate Maghiari Germani Slovaci Români Ucrainieni Croaţi Sârbi Alţii

Caraş-Severin 21 439 55 256 3 831 328 371 803 279 13 138 19 884

Timiş 58 153 171 087 2 977 167 523 79 287 64 902 11 134

Torontal 114 760 184 016 14 969 88 044 30 4 096 191 857 11 590

Apud Silviu Dragomir, Le Banat Roumain, 1944.

În anul 1910 Naţionalitate Maghiari Germani Slovaci Români Ucrainieni Croaţi Sârbi Alţii

Caraş-Severin 33 777 55 787 2 908 336 082 2 351 319 14 674 20 143

Timiş 79 960 165 883 3 080 169 030 30 350 69 904 12 597

36

Torontal 128 405 165 779 16 143 86 937 11 4 203 199 750 13 923

Un model de interculturalitate activă: Banatul românesc Apud Silviu Dragomir, Le Banat Roumain, 1944.

Repartiţia populaţiei în Banat în funcţie de confesiune, în anii 1900-1910 În anul 1900 Confesiune Caraş-Severin Timiş Torontal Ortodoxă 324 758 221 745 277 089 Romano-catolică 84 094 207 076 283 723 Greco-catolică 18 224 12 268 3 707 Reformată 7 694 8 084 11 967 Luterană 1 999 11 574 22 432 Mozaică 4 343 9 580 6 720 Apud Silviu Dragomir, Le Banat Roumain, 1944.

În anul 1910 Confesiune Ortodoxă Romano-catolică Greco-catolică Reformată Luterană Mozaică Alte confesiuni

Caraş-Severin 337 153 90 479 20 006 10 400 2 875 4 795 297

Timiş 232 057 221 175 12 381 11 135 13 611 9 734 582

Torontal 287 642 279 793 3 828 12 549 23 905 6 114 1 205

Apud Silviu Dragomir, Le Banat Roumain, 1944.

Naţionalitate Români Maghiari Romi Germani Slovaci Sârbi Bulgari Ucrainiei Evrei Cehi Alte naţionalităţi

Statistica demografică a judeţului Arad, 1992 Număr de locuitori 392 195 60 908 13 515 9 380 6 760 1 746 1 122 840 299 226 379

Numărul total de locuitori ai judeţului Arad: 487 370; Minorităţi etnice: 95 175. Apud Romanian Statistical Yerbook, 1994.

Statistica demografică a judeţului Timiş, 1992 Naţionalitate Români Maghiari Germani

Număr de locuitori 561 200 62 866 26 722

37

Ştefan Buzărnescu, Sorin Pribac, Mircea Neagu, Ana Buzărnescu

Sârbi Romi

17 144 14 836

Ucrainieni

6 468

Bulgari

6 466

Slovaci

2 229

Evrei

625

Cehi

389

Croaţi

299

Ruşi lipoveni

160

Polonezi

107

Greci

55

Turci

44

Armeni

38

Tătari

6

Alte naţionalităţi

344

Naţionalităţi nedeclarate

35

Numărul total de locuitori ai judeţului Timiş: 700 033; Minorităţi etnice: 140 000. Apud „Population. Demographical Structure”, în Romanian Statistical Yearbook, 1994, Vol. I.

Statistica demografică a judeţului Caraş-Severin, 1992 Naţionalitate Număr de locuitori Români 143 373 Sârbi 4 092 Croaţi 3 366 Romi 3 299 Cehi 2 917 Ucrainieni 2 728 Germani 1 710 Maghiari 929 Slovaci 226 Bulgari 6 Alte naţionalităţi 4 155

38

Un model de interculturalitate activă: Banatul românesc Numărul total de locuitori ai judeţului Caraş-Severin: 165 400; Minorităţi etnice: 22 027 (14%); Apud Romanian Statistical Yearbook, 1994.

Limba maternă a locuitorilor judeţului Timiş, 1992 Limba maternă Română Maghiară Germană Sârbo-croată Romani Bulgară Ucrainiană Slovacă Cehă

Număr de vorbitori 573 662 61 088 24 934 16 298 9 298 6 140 5 802 1 925 737

Din totalul de 700.033 de locuitori ai judeţului Timiş, 140 000 vorbesc două sau trei limbi, iar 20% au limbă maternă diferită de limba română; Apud Romanian Statistical Yearbook, 1994.

Statistica demografică a regiunii Banat, 1992 Naţionalitate Români Maghiari Germani Romi Sârbi Ucrainieni Slovaci Bulgari Croaţi Cehi Evrei Ruşi-lipoveni Polonezi Greci Turci Armeni Tătari Alte naţionalităţi Naţionalităţi nedeclarate

Număr de locuitori 1 096 768 124 703 37 812 31 650 22 982 10 036 9 215 7 594 3 665 3 532 1 848 160 107 55 44 38 6 4 878 35

Numărul total de locuitori ai regiunii Banat: 1 352 803; Minorităţi etnice: 257 202; Apud Romanian Statistical Yearbook, 1994.

39

Ştefan Buzărnescu, Sorin Pribac, Mircea Neagu, Ana Buzărnescu

3. BANATUL: GENEZA ETIMOLOGICĂ A REGIUNII, DINCOLO DE STEREOTIPURI ISTORIOGRAFICE ŞI NOSTALGII IMPERIALE

R

egiunea geografică şi istorică cunoscută astăzi sub numele de Banat a avut în decursul istoriei mai multe denumiri. Parte a habitatului tracic, dacic, daco-roman, regiunea era cunoscută în antichitate drept o parte a Daciei. În perioada stăpânirii romane, ea făcea parte din provincia romană Dacia, apoi Dacia Inferior şi apoi Dacia Malvensis. Din perioada voievozilor, cunoaştem existenţa unei ţări, Terra sau regum, conduse de către Glad şi, apoi, peste un veac, de un urmaş al său, Ahtum. Această ţară a lui Ahtum cuprindea întreg Banatul şi Crişana. Fără a intra în date ce ţin de cadrul istoric, ne rezumăm a nota şi, eventual, comenta acele denumiri consemnate documentar care au ajuns până la noi. Prima dintre ele este cea de Banat de Severin. Creaţie a regatului feudal maghiar la porţile Orientului, Banatul de Severin, alături de o reţea de alte banate, lega militar ţinuturile sudice cucerite de maghiari şi erau echivalentul acelor mărci de graniţă germane. Banatul de Severin apare ca formaţiune militară şi administrativă la începutul veacului XIII-lea. Suprafaţa lui a variat, cuprinzând zonele sud-estice ale Banatului şi părţi ale Mehedinţiului. Îşi încetează atribuţiile (după ce o vreme funcţiona sub comanda domnilor Ţării Româneşti), o dată cu cucerirea cetăţii Severin de către turcii otomani, în 1524. Întrucât această denumire nu îngloba întreg teritoriul de azi al Banatului, suntem nevoiţi să apelăm la alte mărturii ce conturează denumiri diverse. În esenţă, acestea sunt atât interne, cât şi externe. Un document din 25 noiembrie 1308, emis de episcopul romano-catolic de Cenad, numeşte Banatul noi, care suntem în hotar cu părţile Transilvaniei. Papa Grigore al XI-lea numeşte regiunea la 1373 drept … in metis Ungarie circa Sebest et maiorem Wlachiam… .O hartă italiană din 1453 are peste Banat inscripţia principio della Valachia. Celebrul călugăr Ioan de Capistrano numeşte la 1455 Banatul drept…partis Cismontanis. La 16 august 1476, 40

Un model de interculturalitate activă: Banatul românesc

un trimis al ducelui de Milano, pe numele Leonardo Batta, numeşte Banatul drept terra chiamata Themisvar… Cronicarul Tubero, vorbind despre Pavel Chinezu, la 1490, aminteşte provincia guvernată de către acesta drept provinciam suam Thibiscum, regionemque circa positas dimittit si Thibisciarensis provinciae. Umanistul român Nicolaus Olachus, în lucrările sale: regiune situată între acest Timiş şi râul Mureş, se numeşte Timişana. O hartă a Europei din 1536, avându-i drept autori pe Cristoph şi Heinrich Zoll, numeşte regiunea dintre Mureş, Dunăre şi Olt Transalpina, dând şi principalele cetăţi: Cenad, Şemlacu Mare, Vărădia, Orşova. Într-un document al Curţii imperiale habsburgice din 20 august 1551, Banatul este numit textual Tomascherischen Landtschafft, iar însuşi Ferdinand de Habsburg aminteşte la 29 septembrie 1551 despre partium inferiorum ad Themeswaram, iar la 17 septembrie 1552, un document vorbeşte despre partes inter Maros et Tyssam iacentes. Iată că revine o altă denumire, cea de Partium, o zonă militară ce cuprindea şi Banatul în mijlocul său. Documente străine vorbesc despre rolul acestei formaţiuni militare ce se întindea din Maramureşul istoric până la Dunăre şi avea rolul de tampon militar între otomani şi creştini. În lipsa altor denumiri, unii cronicari şi documentele vorbesc despre Banat ca o delimitare a acestui Partium. Lucru exact, însă nu delimitează zonele autonome ce-l compun. Călătorul italian Giovan Andrea Gromo, călătorind prin Banatul celei de a doua jumătăţi a veacului al XVI-lea, îl numeşte, în repetate rânduri, Valachia Cissalpina si Valachia citeriore, lăsând şi pagini frumoase despre zonă, tradiţii şi locuitori. Un alt italian, G.P. Campari, scrie la 1584 (două decenii după Gromo) că Oradea este în Partium, Lugojul şi Caransebeşul sunt în Valachia, amintind şi caracterul românesc al zonei. La trei decenii după Gromo, două rapoarte ale ordinului iezuit confirmă faptul că localităţile Caransebeş şi Lugoj sunt provincie românească. Însuşi Mihai Viteazul, donând la 1 ianuarie satul bănăţean Sărăzani credinciosului său Gh. Borţun, numeşte zona… cis Transilvaniam partiumque . Iată, aşadar, alte denumiri ale zonei decât cea de Banat de Severin. Ele sunt reale şi cuprind, din unghiuri de vedere diferite, opţiunea emitentului lor. Aceste denumiri se referă, în general, nu la întreaga suprafaţă, ci la părţi ale Banatului de astăzi. Ca atare, le catalogăm ca nume proprii intermediare, care marchează evoluţia procesului de denominaţie a zonei până 41

Ştefan Buzărnescu, Sorin Pribac, Mircea Neagu, Ana Buzărnescu

la acea de Banat. Un alt element, extrem de important în conturarea viitoarei denumiri, îl constituie acea formaţiune politico-administrativă creată în 1536 pe lângă principatul Transilvaniei, şi anume, Banatul de Lugoj-Caransebeş. Între 1536 şi 1658, acest Banat de Lugoj-Caransebeş a îndeplinit rolul de marcă militară a Transilvaniei şi de tampon între paşalâcul de Timişoară şi Alba Iulia. Era alcătuit din vechile districte româneşti Lugoj, Caransebeş şi Mehadia şi asigura o forţă militară locală de ordinul a câtorva zeci de mii de oameni, obişnuiţi cu meseria armelor încă din copilărie. Istoricul Patriciu Dragalina a folosit, pentru prestaţia lor militară de excepţie în aceste veacuri, apelativul de condotierii Răsăritului. La 1658, Acatiu Barcsai, principele Transilvaniei, cedează acest Banat Porţii otomane, care-l încorporează în paşalâcul Timişoarei. Însă amintirea acestei formaţiuni va persista în conştiinţa publică de la sfârşitul veacului al XVII-lea şi va constitui un element decisiv în denumirea regiunii drept Banat. Pentru veacul al XVII-lea mai există numeroase mărturii despre zona bănăţeană, extrem de interesante atât prin numele pe care îl vehiculează, cât şi prin caracterul etnic al regiunii. Astfel, la 1652, Iosif cel Nou, mitropolitul ortodox al Timişoarei, îl intitulează Vlaskozemski (Pământul românesc). Întreaga zonă bănăţeană aflată sub ocupaţia otomană purta, după acest izvor sud-slav, denumirea de Valahie. Mărturie cu atât mai preţioasă, cu cât ea vine din partea unor izvoare ale Mitropoliei sârbe de la sud de Dunăre. Un alt izvor care defineşte exact Banatul drept ţară românească este Catastiful de mile ale călugărilor trimişi de către patriarhul Maxim de Ipek, în anii 1660 şi 1666. Călugării au strâns milele din 269 de sate, orăşele, oraşe şi mănăstiri, toate din paşalâcul Timişoarei. Aceşti călugări scriu textual că au fost în Vlaska. Un vechi proverb sârb spune: Obisav I Vlasku I Backu (a cutreierat şi Vlaska şi Bacica). Cele două regiuni sunt învecinate, astfel încât Vlasca de lânga Bacica este Banatul. Patriarhul Arsenije Carnojevic, adresând în 1690 un memoriu împăratului Leopold I, cere ca privilegiile ilirice să fie aplicate şi in hac Parvan Valachiam praesterea Transylvanicum… (în acea unică Valahie de lângă…). Lucru pe care Consiliul de Război austriac îl face prin răspunsul din 31 mai 42

Un model de interculturalitate activă: Banatul românesc

1694 şi în care consemnează textual despre Banat: Parvan Vallachiam. O concluzie, bazată pe dovezile sud-slave şi italiene de mai sus, arată că până la ocuparea de către austrieci întreg spaţiul geografic era numit Valachia sau Vlasca. Această denumire de Valachia sau Vlasca este extrem de importantă pentru zona bănăţeană întrucât o defineşte drept o zonă românească. Cuvântul valah sau vlah (vlas) este de origine germanică şi defineşte toate populaţiile de origine romanică. Astfel, velsii din Anglia, valonii din Belgia de azi şi walsii din Elveţia sunt cu toţii urmaşii populaţiilor romanizate. Aplicarea acestei denumiri şi românilor indică aceeaşi filiaţie romanică. Slavii au preluat termenul de la germanici şi, conform spiritului limbii lor, lau transformat în vlah. De la slavi, termenul a fost preluat de bizantini, greci, maghiari, turci, chiar şi de tătari. Termenul de vlah şi Vlasca dat de slavi Banatului până în secolul al XVII-lea consemnează atât caracterul românesc al majorităţii locuitorilor provinciei, cât şi denominaţia acesteia ca ţară românească (o Vlaska). Denumirea BANAT a fost folosit pentru prima dată, în accepţiunea modernă, de către savantul italian Luigi Ferdinando de Marsigli, în perioada anilor 1688-1699. Forma în care îl scria era cea de Banatul Timişoarei, de unde, prin construcţie, s-a ajuns la forma actuală de Banat. Marsigli motivează folosirea termenilor de Banatus Temesvariensis, ulterior Banatus Temesiensis, prin alăturarea vechii denumiri de Banat la cetatea Timişoarei. Trancripţiile în germană, italiană şi latină datează din perioada anilor 1690 şi în special a anilor ce preced tratatul de pace austro-otoman de la Karloviţ (1699). Astfel, într-un manuscris Marsigli, datat aprox. 1690, apare Banatul Timişoarei; într-un tratat de pace amintit, datând din septembrie 1698, apare Temesiensem Banatum. În copiile şi exemplarele germane ale tratatului apar formele Temeschvarerische Lander, Temesvarer Provinz şi Temescher Bezirk. Alte mărturii ale începutului de veac XVIII sunt semnificative pentru aceste denumiri. Călătorul francez Aubry de la Motrave, care a trecut prin Banat în anul 43

Ştefan Buzărnescu, Sorin Pribac, Mircea Neagu, Ana Buzărnescu

1714, vorbeşte despre Guvernământul Timişoarei care cuprindea altădată tot teritoriul care se întinde între Tisa şi Transilvania, şi de la Dunăre până la Oradea Mare inclusiv. De la începutul administraţiei austriece ţinutul s-a numit Banatul Timişoarei, apoi, simplu, Banat. Termenul a intrat în uzul comun, fiind folosit de către toţi locuitorii zonei şi, cu timpul, şi de zonele limitrofe, fie româneşti, fie maghiare, fie sud-slave. Au mai existat două variante de denumiri, impuse arbitrar, care însă nu au avut nici o reuşită. Una a fost acea denumire de Voievodina sârbească şi Banatul Timişan, dintre 1849 şi 1860, şi cealaltă, cea de Delmagyarorsag (Ungaria de Sud), impusă de administraţia maghiară după dualismul din 1867 şi până la 1918. Pentru toţi locuitorii zonei şi pentru toate ţările, denumirea cunoscută şi recunoscută drept valabilă pentru această regiune geografică este astăzi, ca şi în ultimele trei veacuri, cea de BANAT. Nici împărţirea politico-administrativă din 1919 a zonei între cele trei ţări (România, Iugoslavia şi Ungaria), nici ulterioarele şi succesivele împărţiri administrativ-teritoriale din fiecare ţară în parte nu au reuşit să altereze înţelesul acestui cuvânt ce se aplica întregii zone. Această denumire nu indică nici o opţiune politică, nici militară, ci consfinţeşte numele unei provincii, bine delimitată geografic şi complexă din punct de vedere istoric: BANATUL.

4. REPERE ISTORICE ALE METISAJULUI INTERETNIC

U

n procent semnificativ din populaţia României a fost reprezentat de minorităţile etnice. În anul 1930, populaţia României Mari era puţin peste 18 milioane de locuitori. Românii reprezentau un procent de 73% după limba maternă şi 71,9% după etnie, din populaţia ţării. Peste şase decenii, conform celui mai recent recensământ, procentul minorităţilor din totalul populaţiei României (de circa 22 milioane de locuitori) reprezintă circa 12%*. 44

Un model de interculturalitate activă: Banatul românesc

Minorităţile etnice cele mai importante sunt şi acum maghiarii, romii şi germanii. La ora actuală în România sunt recunoscute oficial 18 minorităţi etnice, fiecare dintre acestea fiind reprezentate în Parlamentul României. În general, minorităţile etnice s-au bucurat în România modernă de drepturi şi libertăţi care le-au permis să-şi conserve şi promoveze specificul etnic sau cultural. După 1990, chestiunea ocrotirii minorităţilor s-a pus cu mai multă pregnanţă. Crearea şi menţinerea condiţiilor pentru păstrarea, dezvoltarea şi afirmarea identităţii minorităţilor naţionale au devenit politici de stat. Principala idee care rămâne este că minorităţile naţionale, prin contribuţia lor la viaţa culturală, ştiinţifică şi economică a ţării, prin spiritul de convieţuire şi acceptare reciprocă pe care-l generează, reprezintă un atu şi o bogăţie pentru România. În prezent, aplecarea spre problemele minorităţilor apare atât ca o obligaţie morală a statului român faţă de minorităţile care trăiesc pe acest teritoriu, cât şi o respectare a prevederilor formulate de organismele internaţionale privind drepturile acestora. J. J. Ehrler ** remarcă Banatul sub forma unui pătrat. Este înconjurat în parte de râurile Mureş şi de Dunăre, de munţi înalţi, numiţi Chicera, Rusca, Morarul, precum şi de munţi acoperiţi cu zăpadă înspre hotarul Ţării Româneşti şi al Ardealului, graniţele Banatului. Râurile care brăzdează în interior acest ţinut sunt Timişul, Bega, Caraşul şi Bârzava. Arealul Banatului este de 28 526 km2, din care 18 966 km2 aparţin României, iar circa 1/3 Iugoslaviei (9 276 km2), pe când un colţ, în partea de nord-vest, la confluenţa Mureşului cu Tisa, aparţine Ungariei (284 km2). Aşadar, zona Banatului românesc cuprinde judeţul Timiş în întregime, judeţul Caraş-Severin, mai puţin localităţile Bucova, Cornişorul, Bouţarii de Sus şi de Jos; judeţul Arad din stânga Mureşului, partea vestică a judeţului Mehedinţi (de la Vârciorova) *. Fără îndoială, factorii de mediu sunt decisivi în mişcările de populaţie, fie ele 23

24

23*

Apud Romanian Statistical Yearbook, 1994. J. J. Ehrler, Banatul de la origini până acum - 1774, Ed. Facla, Timişoara, 1982, p. 27-28; ed. revăzută, bilingvă, Ed. de Vest, Timişoara, 2000. 24* V. V. Muntean, Contribuţii la Istoria Banatului, Timişoara, 1990, p. 18. **

45

Ştefan Buzărnescu, Sorin Pribac, Mircea Neagu, Ana Buzărnescu

spontane sau dirijate **. Cu toate acestea, în cazul colonizărilor petrecute în Banat în secolele XVIII-XIX, motivaţia nu avea o argumentare legată în exclusivitate de mediul geografic propice, descris anterior, deşi subliniem faptul că şi acesta avea un rol decisiv. Se încerca, pe de o parte, o aerisire a centrelor suprapopulate din Imperiu Habsburgic, marcate de o profundă criză economică şi socială, iar pe de altă parte, având în vedere facilităţile extraordinare de care beneficiau coloniştii, se urmărea crearea unei zone-tampon, care să obtureze eventualele pătrunderi ale unor puteri interesate către centrul Imperiului. Nu în ultimul rând, resursele pe care le oferea Banatul constituiau un alt motiv pentru realizarea colonizărilor. Grăitoare, în acest sens, sunt numeroasele “Landesbeschreibungen” (descrieri ale ţinutului) realizate în intervalul 1718-1778, care urmăreau stabilirea potenţialului economic al regiunii, scopul final fiind acela de a completa resursele secătuite ale statului în perioada de agonie a absolutismului ***. Este sesizabil, de-a lungul timpului, impactul diverselor puteri politice şi militare în spaţiul bănăţean, care şi-au lăsat în bună măsură amprenta, graţie factorului uman, care primează. Populaţia autohtonă, purtătoare de valori europene, datorită excelenţei modelului latin, coroborate cu elemente de cultură şi civilizaţie de factură bizantină ori slavă, a constituit un factor esenţial al constituirii ulterioare, în zorii epocii moderne, a unui spaţiu multietnic, de sinteză a valorilor europene. Privit, aşadar, într-un context mai larg, sud-est european, “Banatul este o zonă de contact, o placă turnantă între lumea central-europeană şi lumea balcano-egeeană din sud ” *. Săpăturile arheologice întreprinse de-a lungul timpului în spaţiul bănăţean ** 25

26

27

28

25**

E. F. Bergman, Human Geography. Cultures, Connections, and Landscapes, Ed. Prentice Hall, New Jersey, 1995, p. 72-84. 26*** J. Wolf, Raumbewertung, Verkehr und Verkehrspolitik im Banat des 18. Jahrhunderts im Lichte der Landesbeschreibungen, în Kulturraum Mittlere und Untere Donau. Traditionen und Perspektiven des Zusammenlebens, Reşiţa, 1995, p. 211 sqq. 27* D. Ţeicu, Banatul montan în evul mediu, Ed. Banatica, Timişoara, 1998, passim. 28** M. Moga, N. Gudea, Contribuţii la repertoriul arheologic al Banatului, în Tibiscus, 1975, 4, p. 129146.

46

Un model de interculturalitate activă: Banatul românesc

au relevat o locuire din cele mai vechi timpuri, caracterizată prin continuitate, existând însă şi perioade în care informaţiile arheologice sunt lacunare, iar cele documentare sunt inexistente. În secolul al IX-lea, Banatul a ajuns sub stăpânirea Coroanei maghiare, după ce, anterior, goţii şi avarii stăpâniseră acest teritoriu. Regele Ştefan I a transformat Banatul împreună cu Ardealul în provincie a Regatului Ungariei, dar în anul 1526 Ludovic al II-lea, regele Ungariei, a fost înfrânt de turci la Mohács. Ţinutul a rămas în posesia Imperiului Otoman, după ce la 26 iulie 1522 cetatea Timişoara a fost asediată şi cucerită. După o perioadă de 164 de ani de stăpânire otomană, Banatul a fost cedat habsburgilor, în urma tratatului încheiat de părţile beligerante la Passarowitz, în anul 1718. Aceasta s-a putut întâmpla după ce prinţul Eugeniu de Savoya a cucerit, în anul 1716, cetatea Timişoara. În acest context, de multe ori, unele voci contestă atributul Banatului de a avea o istorie proprie şi că aceasta ar începe abia o dată cu epoca modernă. Ideea este absolut deplasată şi nu concordă cu realităţile relevate de o pleiadă de istorici atât români, cât şi maghiari, germani sau de altă apartenenţă etnică. Tratatul de pace încheiat la Belgrad în anul 1739 a reconfirmat stăpânirea habsburgilor asupra Banatului. Deoarece Banatul a fost considerat “un bun nou dobândit”, el nu a mai fost reîncorporat la Regatul Ungariei, iar fiindcă în ţară nu existau nici oraşe şi nici nobili, stăpânind moşii care să le fi fost donate, domnul ţării îl guvernează printr-o Cameră obişnuită, numită Administraţia Ţării. Aceasta decide fără îngrădire asupra problemelor de drept poliţienesc şi în cauzele penale, în concordanţă cu legislaţia din Austria de Jos *. O urmare a acestor fapte a fost aducerea în spaţiul bănăţean a unei populaţii neomogene din punct de vedere etnic şi care provenea din majoritatea ţinuturilor Imperiului. Zonele din care proveneau coloniştii sunt extrem de diverse. De regulă, din toate provinciile Imperiului au fost dislocaţi colonişti şi aduşi în Banat. Astfel, coloniştii au fost strămutaţi din Alsacia, Lorena, Saar, Rheinland29

29*

P. Niedermaier, Banater Siedlungen im Lichte der Josephinischen Landesaufnahme, în Forschungen zur Volks und Landeskunde, Sibiu, 24,2, 1981, p. 52.

47

Ştefan Buzărnescu, Sorin Pribac, Mircea Neagu, Ana Buzărnescu

Pfalz, Baden-Württemberg, Bavaria, Boemia, Moravia, Ungaria, Transilvania, Galiţia, Prusia, Slovenia, Turingia, Tirol, Westfalia şi chiar din Italia. S-a pus, astfel, baza unei comunităţi multietnice şi multilingvistice, dar în cadrul ei la acea vreme existând o relativă izolare, în funcţie de grupurile lingvistice ori etnice. Cert este faptul că pentru colonişti se întrezăreau condiţii favorabile oferite de Imperiu, constând în scutiri de dări, diverse gratuităţi şi avantaje care de cele mai multe ori erau în dezavantajul populaţiei autohtone, un amalgam de populaţie românească, maghiară (de reţinut faptul că Banatul s-a aflat o îndelungată perioadă sub suzeranitatea Coroanei maghiare) şi sârbă. Cu toate că le erau promise o serie de avantaje, coloniştii se confruntau cu o serie de probleme. Casele promise, care urmau a fi ridicate de administraţia austriacă, nu erau finalizate, la care s-a mai adăugat un alt aspect, cu repercusiuni negative asupra populaţiei, anume, bolile cu care s-au confruntat o dată cu schimbarea mediului de viaţă. Coloniştilor li s-a acordat o atenţie mare la nivelul Curţii de la Viena, însă, au existat o serie de dificultăţi pe plan local în ceea ce priveşte aplicarea prevederilor venite de la Viena. După capitularea Timişoarei, la 12 octombrie 1716, principele Eugeniu de Savoya l-a desemnat, la 1 noiembrie 1716, pe generalul conte Claudius Florimond Mercy d'Argenteau în calitate de guvernator militar şi civil al Banatului, la 1717, pe baza actului Haupt-Einrichtungs-Werck, emis la sfârşitul anului 1716, fiind numită, cu acordul comun al Camerei Aulice şi al Consiliului Aulic de Război, Comisia de organizare a Ţării Banatului (Banater Landes-Einrichtungs-Commission), al cărei preşedinte era Contele Mercy, iar vicepreşedinte, generalul Wallis, comandantul cetăţii Timişoara *. Contele Mercy (1716-1734) a împărţit Banatul în 12 districte: Timişoara, Cenad, Ciacova, Becicherecul Mare, Panciova, Vârşeţ, Palanca Nouă, Lipova, Lugoj, Făget, Caransebeş şi Orşova, la conducerea fiecărui district aflându-se un administrator, iar în fiecare sat câte un conducător local numit cneaz sau şoltuz **. Din punct de vedere administrativ, Banatul, după 1716, a devenit domeniu 30

31

30*

C. Feneşan, Cnezi şi obercnezi în Banatul Imperial. 1716-1778, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1996, p. 15-16.

48

Un model de interculturalitate activă: Banatul românesc

al Coroanei şi Camerei imperiale. După finalizarea constituirii Administraţiei imperiale a Banatului (Kaiserliche Banater Landes-Administration), problemele legate de economie, finanţe şi comerţ au rămas sub ordinele Camerei Aulice (Hofkammer). În ceea ce priveşte problemele legate de colonizare, a funcţionat aşa-numita Neoacquistische Kommission (Comisia Neoaquistică), înfiinţată în anul 1718, în vederea rezolvării problemelor apărute în teritoriile cucerite. Mai apoi, între 1778 şi 1779, Banatul a fost inclus din punct de vedere administrativ în Ungaria, formându-se trei comitate noi: Timiş, Torontal şi Caraş, subordonate Consiliului Locumtenenţial Ungar* . În momentul colonizărilor se pot distinge mai multe grupuri, care, în funcţie de ocupaţii, s-au aşezat în anumite regiuni ale Banatului, având mediul propice derulării îndeletnicirilor. 32

În însemnările sale de călătorie prin Ardeal şi Banat, Nicolae Iorga schiţa în câteva propoziţii profilul a două grupări etnice: "Şvabii au case bune, albe, care seamănă desăvârşit una cu alta. Ele sunt, iarăşi, întocmai ca şi cele de la Zădârlat, şi tot astfel de case întâlnim ceva mai departe, la Josefdorf, numit după împăratul colonizator. Satele şi târguşoarele lor nu seamănă deloc cu ale saşilor Ardealului, precum nici sufleteşte aceste două feluri de nemţi nu samănă între sine. Unii sunt foarte vechi aici, alţii foarte noi; unii au venit ca nişte cetăţeni, alţii ca o ţărănime model. Unii sunt negustori şi meşteri, alţii au pornit de la plugărie. Sasul s-a făcut luteran de acum trei sute de ani, şvabul a rămas catolic" **. Astfel, steierii se aşază începând cu anul 1725 la Reşiţa, iar în 1778 la Steierdorf. Îi mai găsim în localităţile: Anina, Oraviţa, Secul, Doman, Văliug, Bocşa şi Sasca. Dialectul lor cuprinde elemente bavareze şi boemiene. Numărul lor a fost apreciat în 1966 ca variind între 15 000 şi 18 000. Germanii originari din Boemia (Deutschböhmen) trăiesc în partea mun33

31** J. Dengel, Geschichte der Gemeinde Orzidorf mit Rückblick auf die Vorgeschichte des Banates und der Gemeinde, Tipografia Victoria, Timişoara, f.a., p. 31. 32* C. Feneşan, Administraţie şi fiscalitate în Banatul Imperial. 1716-1778, Ed. de Vest, Timişoara, 1997, p. 19-23. 33** N. Iorga, Pagini alese din însemnările de călătorie prin Ardeal şi Banat, II, Bucureşti, Ed. Minerva, 1977, p. 125.

49

Ştefan Buzărnescu, Sorin Pribac, Mircea Neagu, Ana Buzărnescu

toasă a Banatului (masivul Semenicului), în localitatea Gărâna/Wolfsberg, Brebul Nou/Weidental şi Lindenfeld, precum şi în Sadova Veche şi Caransebeşul nou din Valea Timişului. Ei s-au aşezat aici în anii 1827-1828. Numărul lor era în 1966 de aproximativ 3 000 de persoane. În mediul acesta complex, cea mai importantă, din toate punctele de vedere, a fost relaţia româno-germană. Ea a lăsat urme adânci, uşor de recunoscut şi astăzi, chiar şi într-o scurtă trecere prin Banat, unde, din păcate, comunitatea germană s-a redus drastic. Mai întâi, vom sesiza că în cazul analizat lipseşte imaginea duşmanului secular, care a făcut atâta rău tuturor. În Banat, frustrările nu au avut nici anvergura şi nici durata din alte părţi, din Transilvania, de pildă. În Banat, trecerea spre modern s-a făcut în condiţii aparte, în perioada aşa-numitului “Banat imperial” inaugurată la 1718, “fenomen recunoscut, dar superficial cercetat de istoriografia austro-germană ” *. Colonizările realizate în secolul al XVIII-lea în Banat, de către Imperiul Habsburgic, constituie un fenomen istoric extrem de interesant, şi, totodată, controversat, care şi-a pus amprenta asupra evoluţiei ulterioare a Banatului, atât din punctul de vedere al formelor noi de organizare politică implementate, dar şi prin turnura pe care a luat-o componenta demografică. Nu în ultimul rând, trebuie recunoscut faptul că, deşi de multe ori în detrimentul populaţiei preexistente în ţinut, situaţia economică sa modificat radical, intrându-se pe un făgaş al modernizării perpetue, situaţie datorită căreia până şi azi Banatul se bucură de un anumit avantaj în diverse domenii faţă de regiunile care au intrat sub incidenţa altor puteri, sau care şi-au păstrat autonomia. Prin concursul mai multor factori de natură politică şi geo-strategică (printre care o importanţă majoră o deţin resursele Banatului şi poziţia strategică), Imperiul Habsburgic a realizat dislocări semnificative de populaţie, aparţinătoare celor mai diverse etnii ale Europei, adunându-le în creuzetul naţionalităţilor din Banat. Printre cauzele care au generat colonizarea, specialiştii care au tratat în 34

34*

C. Feneşan, Administraţie şi fiscalitate …, p. 5.

50

Un model de interculturalitate activă: Banatul românesc

detaliu problema** identifică atât cauze de natură politică, religioasă, cât şi cele de natură economică şi socială. Evident, la aceste cauze de natură obiectivă se adaugă şi politica de expansiune a Imperiului Habsburgic, Banatul nereprezentând doar un virtual tampon în faţa tendinţelor de extindere ale Imperiului Otoman, ci şi o posibilă regiune favorabilă din punct de vedere economic, care putea furniza fondurile necesare vistieriei Austriece secătuite de războaiele purtate. Rolul Banatului de Bastion al Catolicismului considerăm că trebuie privit cu circumspecţie, având în vedere faptul că prin Patentele de colonizare, şi mai cu seamă cele emise de împăratul Iosif al II-lea, erau atraşi nu doar catolicii, specificându-se libertatea de confesiune a coloniştilor. În ceea ce priveşte recensămintele populaţiei, trebuie remarcat cel care a fost realizat în anul 1770 de către Contele Clary, preşedinte al Administraţiei Banatului, care ne indică întreaga populaţie a vechii provincii, fiind inclusă aici şi partea atribuită în 1919 Iugoslaviei. Componenţa etnică a populaţiei este prezentată în tabelul de mai jos *: 35

36

Români Sârbi Bulgari Ţigani Şvabi, italieni, francezi Evrei Total

181 639 78 780 8 683 5 272 42 201 353 317 928

În anul 1774, un recensământ al funcţionarului superior al administraţiei bănăţene, Jakob Ehrler, arăta că numărul românilor este de 220 000, al sârbilor şi grecilor de 100 000, al germanilor de 53 000, al maghiarilor şi bulgarilor de 24 000, al evreilor de 340. Aici se adaugă şi un număr redus de spanioli, colonizaţi în primele decenii ale secolului al XVIIIlea la Becicherecul Mare (Noua Barcelonă), precum şi alte grupuri etnice care şi-au făcut într-un fel sau altul simţită prezenţa, printre care şi un număr de francezi. 35** 36*

A. Ţintă, Colonizările habsburgice în Banat, 1716-1740, Ed. Facla, Timişoara, 1972, p. 18-20. E. Frecôt, Les français du Banat, Timişoara, 1945, p. 2.

51

Ştefan Buzărnescu, Sorin Pribac, Mircea Neagu, Ana Buzărnescu

Minoritatea naţională sârbă din România cuprinde aproximativ 30 000 de cetăţeni, după datele ultimului recensământ, aşezaţi preponderent în Banat, în judeţele Timiş, Caraş-Severin şi Arad. Prezenţa sârbilor pe teritoriul României nu i-a împiedicat pe aceştia să-şi păstreze o serie de caracteristici culturale specifice, cu toate că au existat de-a lungul timpului interferenţe cu manifestările culturale ale poporului român. Primele şcoli sârbeşti din Banat, înfiinţate cu două secole şi jumătate în urmă, au avut în general un caracter confesional. Ulterior s-au produs mai multe reforme şcolare, permiţând făurirea unei vieţi spirituale şi culturale proprii. În prezent, reţeaua şcolară de stat în care se predau cursuri în limba sârbă cuprinde 26 de unităţi, dintre care: 2 grădiniţe, 2 şcoli primare, 2 şcoli gimnaziale, 1 liceu (Liceul Teoretic “Dositei Obradovici” din Timişoara), iar in 16 unităţi şcolare româneşti limba sârbă se studiază ca materie facultativă. De asemenea, două universităţi, Universitatea de Vest din Timişoara şi Universitatea Bucureşti, pregătesc studenţi cu specializarea în limba şi literatura sârbă *. Sârbii din România au tradiţie şi în domeniul publicisticii. Caracteristica tuturor acestor ziare şi reviste a fost termenul scurt de apariţie - de la câteva luni până la doi ani. Activitatea editorială începe prin anul 1827, când Dimitrie Tirol editează “Almanahul Bănăţean”, prima publicaţie periodică în limba sârbă de pe teritoriul României. În spaţiul cultural al sârbilor din România au fost editate până în prezent peste 20 de titluri de ziare, reviste, almanahuri literare şi social-istorice. În prezent, în limba sârbă apar: săptămânalul “Naşa reci” (“Cuvântul nostru”), revista literară trimestrială “Knijevni jivot” (“Viaţa literară”) şi, sporadic, “Tekelijino zvono” sau “Bezdinski vesnik”. În 1828, acelaşi Dimitrie Tirol a înfiinţat prima bibliotecă populară cu săli de lectură, considerată ca fiind cea mai veche de pe întreg teritoriul etnic sârbesc. Caraşovenii **sau karasevici constituie un alt grup etnic din Banat, de origine slavă, aşezat la poalele Munţilor Semenic. Între Reşiţa şi Anina se află principalele aşezări rurale locuite de aceştia: Caraşova (Karasevo), Clocotici (Klokotic), Lupac (Lupak), Nermet (Nermid), Rafnic (Ravnik), Vodnic 37

38

37* 38**

Informaţii oferite de Uniunea Sârbilor din România, filiala Timişoara. Adela Lungu, Craşovenii între tradiţie şi noutate, în Timisiensis, nr. 1, anul VII, 2000.

52

Un model de interculturalitate activă: Banatul românesc

(Vodnik) şi Iabalcea (Jabalc). După unele voci, caraşovenii sunt consideraţi sârbi, iar după altele, bulgari, croaţi sau cehi. Cu toate acestea, pornind de la limba vorbită, obiceiuri şi port, aceştia prezintă elemente comune cu popoarele balcanice. Poate fi remarcat un puternic conservatorism al caraşovenilor, manifestat prin păstrarea cu stricteţe a limbii şi obiceiurilor. În unele cazuri, conservatorismul dus la limite indică semne de involuţie, în special prin mariaje în interiorul comunităţii, adică mariaje între rude, chiar dacă între rude mai îndepărtate. Cehii sunt colonizaţi la începutul secolului al XIX-lea, începând cu al treilea deceniu, fiind “aşezaţi în Munţii Almăjului pentru defrişarea pădurilor, pentru producerea de cherestea, ca forţă de muncă în industria mineritului, dar şi pentru întărirea zonei de graniţă a Imperiului Austriac ” *. În Munţii Almăjului, satele de cehi sau pemi (veniţi în mare parte din Boemia) sunt: Gârnic, Sf. Elena, Ravenska, Eibenthal (aparţinând de Dubova), Sumiţa şi Bigăr. Datorită izolării geografice a localităţilor, aceste comunităţi au reuşit să-şi conserve relativ bine religia, costumele, obiceiurile, unele meşteşuguri şi arhitectura. În ţinutul Almăjului sunt consemnate şi comunităţile restrânse de cehi, cum este cea din Bozovici sau Prilipeţi. În localitatea Bozovici, comunitatea cehă numără aproximativ optsprezece familii. Restrângerea comunităţii se datorează emigrărilor frecvente în Cehia sau Germania, în special din motive financiare. Bulgarii din Banat reprezintă o comunitate foarte mică. Aşezaţi în localităţile Vinga şi Dudeştii Vechi, ei sunt originari din ţinutul Vidinului. În anul 1738, pe timpul guvernării Banatului de către Austria, prinde contur şi se întemeiază în partea de est a imperiului, lângă Sânnicolau Mare, satul de bulgari – pavlicheni, numit Besenova Veche (azi Dudeştii Vechi). 39

Bulgarii din Vinga provin din oraşul Kiproveţ, situat în partea de vest a Bulgariei, iar bulgarii pavlicheni din Vinga sunt din jurul oraşului Nikopole, din satele Belene, Ores, Trancevica şi altele. După Primul Război Mondial, multe familii de bulgari din Vinga s-au mutat în oraşele învecinate Arad şi Timişoara, de aceea numărul lor a început să scadă. 39*

Graţiana Golâmbă, Comunitatea cehilor din Valea Almăjului. O experienţă personală, în Timisiensis, nr. 1, anul VII, 2000.

53

Ştefan Buzărnescu, Sorin Pribac, Mircea Neagu, Ana Buzărnescu

Scăderea devine şi mai pronunţată o dată cu venirea comunismului în România. După colectivizare, în condiţiile în care fiecare familie avusese mult pământ şi rămânând fără el, fiecare a căutat să se mute la Arad sau Timişoara, unde au găsit locuri de muncă. În ultimele decenii, ca urmare a condiţiilor politico-economice existente, o mare parte dintre familiile din toate cele trei localităţi principale ale bulgarilor – Vinga, Dudeştii Vechi şi Brestea sau stabilit – în Timişoara. Conform recensământului din 1992, comunitatea bulgară din Timişoara număra 1 350 de persoane. Pentru întregul judeţ Timiş, tabloul minorităţilor etnice poate fi schiţat, pe fondul recensământului populaţiei din anul 1992, în felul următor: Statistica demografică a minorităţilor Naţionalitate Maghiari Germani Sârbi Ţigani Ucraineni Bulgari Slovaci Evrei Cehi Croaţi Ruşi lipoveni Polonezi Greci Turci Armeni Tătari Alte naţionalităţi Naţionalităţi nedeclarate

judeţului Timiş, 1992 * Număr de locuitori 62 866 26 722 17 144 14 836 6 468 6 466 2 229 625 389 299 160 107 55 44 38 6 344 35 40

Comunicarea între minorităţile din Banat a fost întotdeauna remarcabilă, suportul acesteia fiind plurilingvismul practicat în toate comunităţile etnice minoritare. Germanii, de exemplu, folosesc, alături de limba maternă, ro40*

*** Population. Demographical Structure, în Romanian Statistical Yearbook, 1994, vol. 1.

54

Un model de interculturalitate activă: Banatul românesc

mâna şi maghiara; sârbii şi bulgarii sunt bilingvi dintotdeauna, româna fiind însuşită de preferinţă ca a doua limbă în familiile lor; evreii sunt multilingvi. Alături de limba slovacă, majoritatea din Nădlac este vorbitoare de română şi maghiară. În general, interferenţele dintre minorităţi sunt multiple şi ele se datorează colaborării diferitelor comunităţi lingvistice în domeniile culturii, cunoaşterii ştiinţifice şi tehnice, în problemele comune cu care se confruntă în privinţa apărării drepturilor lor. Respectarea şi chiar influenţarea tradiţiilor religioase ale celuilalt a fost şi a rămas o trăsătură constantă în viaţa amintitelor comunităţi. Folosirea a două, trei şi chiar a patru limbi în Banat e un aspect rar întâlnit în alte regiuni ale Europei. Plurilingvismul (bilingvism şi, în multe cazuri, trilingvism) care este specific unei părţi însemnate a populaţiei din această zonă datează de secole. Necesitatea comunicării, interesele economice, înţelegerea valorilor celuilalt au presupus însuşirea şi practicarea atât a limbii materne, cât şi a limbilor comunităţilor învecinate. Multilingvismul din Banat a fost înţeles ca o bogăţie care aparţine fiecărui locuitor fiind perceput ca un mijloc de apropiere între oameni. Rostul plurilingvismului (cultivat prin intermediul şcolilor, asociaţiilor culturale, organizaţiilor politice, grupurilor minoritare, bisericii) a fost bine înţeles de populaţiile Banatului, iar rezultatele au concurat la afirmarea valorilor unui patrimoniu cultural şi de civilizaţie acceptat ca aparţinând în mod egal tuturor. Sistemul de învăţământ pentru minorităţile naţionale corespunde cu cel general din România şi cuprinde grădiniţe, şcoli primare şi gimnaziale, licee, şcoli profesionale şi de ucenici, învăţământ postliceal. În învăţământul superior se susţin unele cursuri pentru studenţii de naţionalitate maghiară şi germană, la cererea acestora, în limbile respective. În anul şcolar 1999-2000, un număr de 4 125 762 de elevi din România (reprezentând 18,08% din populaţia ţării) au frecventat învăţământul preuniversitar, din care 215 542 de copii şi elevi (5,22%) au frecventat învăţământul în limba maternă. În conformitate cu Ordinul ministrului nr. 4 758 din 12.10.1998, cadrele necesare învăţământului gimnazial, liceal şi profesional se pregătesc în instituţiile de învăţământ superior din România. Universităţile din România sunt încurajate să întreprindă măsuri pentru or55

Ştefan Buzărnescu, Sorin Pribac, Mircea Neagu, Ana Buzărnescu

ganizarea de secţii cu specializare în limbile şi literaturile minorităţilor naţionale, după cum urmează: Universitatea Bucureşti – maghiară, slovacă, germană, turcă, rusă, ucraineană, bulgară, ţigănească; Universitatea "Babeş-Bolyai" Cluj-Napoca – maghiară, germană; Academia de Artă Teatrală "Szentgyörgyi István" din Târgu Mureş - maghiară; Academia de Arta Teatrala Timişoara – germană; Universitatea de Medicină şi Farmacie din Tg. Mureş – secţie limba maghiară; Universitatea "Politehnica" Bucureşti – germană; Universitatea "Politehnica" Timişoara – germană; Academia de Studii Economice Bucureşti – germană; Universitatea de Vest din Timişoara – cehă şi sârbă; Universitatea din Suceava – ucraineană şi polonă; Universitatea "Ovidius" din Constanţa – turcă. Învăţământul cu limba de predare germană se încadrează într-un sistem tradiţional de unităţi şi secţii în limba maternă, cu cadre didactice şi de conducere din rândul minorităţii. El cuprinde copii şi tineri care doresc să înveţe în limba maternă, dar este deschis şi copiilor români sau celor ce aparţin altor minorităţi. În ceea ce priveşte strict învăţământul pentru minorităţi din Banat, cazul cel mai interesant (şi fericit, am spune) îl reprezintă Timişoara. Fenomenul intercultural se manifestă aici în şcoli cu tradiţie, cum ar fi Liceul Teoretic Nikolaus Lenau – cu predare în limba germană; Liceul Bartok Bela – predare în limba maghiară; anterior amintitul liceu al minorităţii sârbe şi al vorbitorilor de limbă sârbă – Dositej Obradovic. Nu în ultimul rând, se cuvine a fi amintite două şcoli moderne, Liceul William Shakespeare şi J. L. Calderon, şcoli în care procesul instructiv-educativ se desfăşoară în limbile engleză, respectiv franceză. Poate perioada cea mai tragică din istoria Banatului o reprezintă cea a deportărilor în Rusia şi în Bărăgan, soldată cu pierderea a câtorva zeci de mii de vieţi (tinere, de cele mai multe ori). De acest fenomen nu a fost lovită doar populaţia germană, ci şi cea majoritar românească, fapt care a dus la o îmbătrânire a populaţiei din Banat.

56

Un model de interculturalitate activă: Banatul românesc

70.000 60.000 50.000 40.000 30.000 20.000 10.000 0 Emigrare Repatriere

1980

1985

1986

1987

1988

1989

1990

1991

1992

1993

1994

13.608

12.809

11.034

11.639

10.738

14.598

60.072

15.567

8.852

5.945

4.065

117

116

106

139

146

Mai apoi, perioada comunismului în România a generat exodul germanilor din Banat şi din România, în general, în R.F. Germania. Surprinzător este însă faptul că Revoluţia din 1989, în loc să prilejuiască o stopare a emigrărilor, a produs rezultatul contrar, în anul 1990 (comparativ cu alţi ani) emigrând în Germania cele mai multe persoane, numărul lor ridicându-se la 60 000. La nivelul autorităţilor române, în perioada următoare Revoluţiei din Decembrie 1989 s-au luat o serie de măsuri, care erau tardive încercări de a stopa exodul populaţiei germane din România. De menţionat este Decizia nr. 103 a Guvernului României, din 3.10.1990, în care se prevedeau o serie de acţiuni care să contribuie la stabilizarea populaţiei germane şi cuprindea propuneri pentru restabilirea germanilor emigraţi în R.F. Germania. Decizia prevedea reglementări legate de patrimoniul cultural al germanilor din Banat şi România, sprijinirea şcolilor şi a publicaţiilor în limba germană din ţară. Aceste ţeluri au fost atinse, în prezent, minoritatea germană din România dispunând de şcoli cu predare în limba maternă – germană, de la nivel preşcolar la liceu, cum, de altfel, am menţionat şi mai sus. Cu toate că etnici germani mai sunt foarte puţini în România, aceste şcoli sunt frecventate aproape în majoritate de elevi români, lucru îmbucurător, ţinând cont de faptul că aceştia devin purtători ai culturii germane din Banat şi din România, în virtutea interculturalităţii. 57

Ştefan Buzărnescu, Sorin Pribac, Mircea Neagu, Ana Buzărnescu

În ceea ce priveşte mass-media, statul român sprijină publicaţiile de limbă germană din ţară, al căror tiraj a scăzut drastic în ultima perioadă, în concordanţă cu numărul cititorilor. Un aspect mai puţin avantajos al Deciziei 103 este punctul 1, lit. e, alin. 2, în care se prevede ca etnicii germani la restabilirea lor în România să răscumpere proprietatea pe care o deţineau în ţară înainte de 1989. Cu toate că, înainte de 1989, Statul român prelua de la etnicii germani care emigrau cu acte în regulă gospodăriile, achitându-le acestora contravaloarea – oricum ireală – a caselor, multora casele le erau confiscate. Mai trebuie menţionat un fenomen extrem de interesant, care s-a manifestat după 1944, când guvernul comunist din România şi ocupantul sovietic, în vederea remedierii daunelor produse de Germania nazistă în război, au demarat procesul de deportare la muncă forţată a germanilor din Banat. În numeroase localităţi a putut fi sesizată o febrilă acţiune de căutare a rădăcinilor franceze, de către persoane care s-au declarat germane, ori maghiare, ori române, în funcţie de conjunctură şi împrejurări istorice. Acest aspect reprezintă o particularitate a Banatului, ca spaţiu multietnic şi multicultural. O altă componentă a fenomenului intercultural din Banat şi din România este prezenţa familiilor mixte din punct de vedere etnic. În aprilie 1995, la Bucureşti, a fost înfiinţată Fundaţia „Armonia” pentru familiile etnic mixte din România. Este lăudabilă iniţierea unui demers în acest sens, de monitorizare şi de sprijinire a familiilor etnic mixte, întrucât acestea vin să confirme, încă o dată, caracterul activ al interculturalităţii. Fundaţia „Armonia” are la nivel naţional 38 de ramuri-filiale, 21 filiale judeţene şi 17 municipale *. „(…) Scopul acestor organizaţii este de a milita pentru întărirea armoniei în relaţiile dintre familiile etnic mixte, pentru respectul reciproc între etnii, pentru dezvoltarea spiritului de toleranţă şi prieteniei între cetăţenii aparţinând diferitelor rase şi popoare” *. Modul în care reprezentanţii populaţiei majoritare interacţionează, pe această componentă a căsătoriilor interetnice, cu celelalte etnii, poate fi observat din cele ce urmează **: 41

42

43

41*

Şt. Rab, Din viaţa şi activitatea Fundaţiei “Armonia”, în Familia interetnică în societatea civilă din România (studii psihosociologice), Bucureşti, 1998, p. 22. 42* Ibidem, p. 24.

58

Un model de interculturalitate activă: Banatul românesc

Felul de combinaţii – căsătorii Român-maghiar Român-ţigan Român-german Român-ucrainean Român-rus (lipovean) Român-turc Român-sârb Român-tătar Român-slovac Român-bulgar Român-evreu Român-croat Român-ceh Român-polonez Român-grec Român-armean Român-alte naţionalităţi Naţionalităţi minoritare între ele TOTAL

Totaluri

%

94 413 7 073 23 836 5 316 3 169 1 340 5 698 611 2 000 1 544 1 687 247 749 770 1 400 580 1 865 13 979

56,8 4,3 14,3 3,2 1,9 0,8 3,4 0,4 1,2 0,9 1,0 0,2 0,4 0,5 0,8 0,3 1,1 8,4

166 277

100

Din situaţia prezentată mai sus, se poate observa că cele mai multe căsătorii interetnice se încheie între minorităţile etnice (13 979), urmate de familiile mixte de români-maghiari (94 413), români-germani (23 836) şi români-ţigani (7 073). Din punctul de vedere al mediului de provenienţă, procentual 76,4% din familiile etnic mixte provin din mediul urban, iar 23,6% din mediul rural*** . Pentru Banat (compus din punct de vedere administrativ din judeţele Timiş, Arad şi Caraş-Severin), existenţa familiilor etnic mixte se prezintă astfel* : 44

45

43**

Anca Tomescu, Dimensiuni şi distribuţii ale căsătoriilor etnic mixte pe teritoriul României, în Familia interetnică în societatea civilă din România, Bucureşti, 1988, p. 32-33. 44*** Ibidem, p. 34. 45* Ibidem, p. 35.

59

Ştefan Buzărnescu, Sorin Pribac, Mircea Neagu, Ana Buzărnescu

Judeţul Arad Caraş-Severin Timiş TOTAL

% din totalul naţional al familiilor mixte 7,1 5,0 14,8 26,9

Caracterul intercultural al Banatului este o certitudine, care, la ora actuală, cu greu mai poate fi contestată. Spaţiu de convergenţă atât între etnii, cât şi între confesiuni, această zonă găzduieşte convergenţa dintre mentalitatea de tip occidental, susţinută deopotrivă de tradiţia austriacă şi de Catolicism, şi, pe de altă parte, mentalitatea răsăriteană, reprezentată de Ortodoxie. Cu toate acestea, în această zonă „tampon” nu sunt cunoscute conflicte interetnice şi interconfesionale de-a lungul timpului. Mai mult, ca o particularitate, este de sesizat interculturalitatea activă, ca model optim al convieţuirii paşnice. Acest tip de interculturalitate are ca suport multilingvismul specific bănăţean, precum şi gradul sporit de toleranţă faţă de convingerile celuilalt. Fenomenul se manifestă pe larg în viaţa cotidiană a individului, prin participarea reciprocă la diferitele sărbători, atât laice cât şi bisericeşti, pornind de la principiile ecumenismului, în ultimul caz. Un alt aspect, care nu trebuie neglijat, este certitudinea existenţei căsătoriilor interetnice, acestea constituind dovada vie a interculturalităţii şi totodată un factor al dezvoltării multilingvismului. Pe aceste considerente, existând deja o platformă compusă din acceptarea reciprocă a valorilor şi toleranţă, Banatul poate oferi un model de soluţii viabile pentru evitarea unor conflicte sau neînţelegeri generate de perceperea celuilalt ca fiind diferit. A fi diferit şi a fi acceptat ca atare atrage după sine libera dezvoltare a creativităţii şi, în acest sens, populaţia Banatului, indiferent de etnie sau de convingeri religioase, poate oferi un model demn de urmat.

5. INTERCULTURALITATEA ACTIVĂ A BANATULUI ROMÂNESC 60

Un model de interculturalitate activă: Banatul românesc

Îvate ostentativ la scară planetară, generează panică de status cultural la

ntr-un moment în care globalizarea *, cu practicile sale aferente, promo46

nivelul segmentelor de opinie, iar la nivel comunitar dă naştere la afilieri protecţioniste, se înmulţesc vocile care o aseamănă cu un nou tip de fundamentalism; cu nimic mai puţin agresiv decât fundamentalismul islamic. Esenţa sa eminamente integraţionistă, bazată pe ipoteza generalizării galopante a prosperităţii americane, o identifică din ce în ce mai mult cu "vechile războaie civilizatoare" care, în istoria umanităţii, nu au făcut altceva decât să menţină grave polarizări socialeconomice şi multiseculare crize identitare. Disociindu-se cu luciditate de accentele ideologice ale triumfalismului globalizării, pe care-l denunţă ca "un mit al postmodernităţii", Jerome Binde ** atrage atenţia asupra "angoaselor sociale care emerg din incertitudinile identitare" provocate de metisarea programatică a modelelor culturale diferite de modelul cultural american. Hibridarea culturală şi etnică, genocidul cultural, refacerea cultural-ideologică a marilor pieţe imperiale, tirania şi monopolul multinaţionalelor care domină piaţa informaţiilor, un paternalism fără pater – sunt doar câteva sintagme care stau la baza unor replici articulate analitic la adresa personajului invizibil - mondializarea despre care noi nu ştim dacă este actor sau autor al unei drame al cărei scenariu nimeni nu-l cunoaşte. În acest context, redescoperirea valenţelor explicative şi hermeneutice ale interculturalităţii, ca resursă practic inepuizabilă a coeziunii sociale, constituie singura instanţă de reflexie colectivă pentru identificarea unor noi instrumente de construire a unei lumi în care diferenţele să nu mai fie privite ca handicap, ci ca potenţial valoros pentru un nou tip de unitate în diversitate. Interculturalismul defineşte ipostaza dialogală a culturilor prin intrarea în rezonanţă a diferenţelor, în timp ce multiculturalismul se focalizează pe conservarea identitară a diferenţelor. 47

46*

Termen preferat de americani şi anglofoni, spre deosebire de francezi şi francofoni, care preferă termenul de mondializare. 47** J. Binde, Les cles du XXIe siecle, Unesco, Ed. SEUIL, 2000.

61

Ştefan Buzărnescu, Sorin Pribac, Mircea Neagu, Ana Buzărnescu

Privită prin prisma acestei grile, Timişoara, capitala tradiţională a Banatului românesc, s-a afirmat ca sursă a unei interculturalităţi de tip special prin dimensiunea sa activă. De-a lungul istoriei, exclusivismele celor mai noi veniţi, fie ei chiar şi colonişti sau stăpânitori vremelnici, s-au transformat, treptat, în particularităţi de minoritari care au învăţat comportamentul tolerant al majoritarilor fără a-şi pierde identitatea cultural-axiologică. În acest mod, acumulările discrete de diversităţi, cumulate istoric, au generat în mod natural un model de interculturalitate în care complementaritatea civică a fost prioritară. Unitatea organică a spaţiului social rezultat a stat la baza coeziunii social-instituţionale, imposibil de distrus de vicisitudinile istorice, impuse prin forţă de competiţia imperiilor vecine pentru anexarea întregii regiuni. Astfel se explică diferenţa dintre unitatea artificială, de tip imperial, şi unitatea în diversitate a regiunii păstrate doar în partea românească a Banatului rămasă în componenţa României după cel de al II-lea război mondial, fără să simtă nevoia federalizării ca Banatul sârbesc, sau pe cea a omogenizării etnice din partea maghiară a Banatului. În condiţiile transformărilor post- 1989, modelul Timişoarei a influenţat în mare măsură înnoirea din interior a României, constituind încă un argument pentru a demonstra că România este guvernabilă în manieră democratică, în structura sa geopolitică actuală. Mai mult: România este singura ţară postcomunistă şi din lume care şi-a asociat, ca partener de guvernare post- 1989, o formaţiune politică structurată pe criterii etnice: Uniunea Democratică a Maghiarilor din România (U.D.M.R). Tradiţionala deschidere către alteritate, proprie mentalului colectiv românesc, s-a transformat, în prezent, în parteneriat comunitar, care constituie resursele identitare ale unui nou tip de coeziune socială democratică. Iată de ce interculturalitatea Banatului singularizează această parte a Europei, chiar la nivel continental, prin metisajul său interconfesional, interetnic, interlingvistic şi intercultural reuşit, legitimând-o ca sediu natural pentru studii antropologice, sociologice, psihologice şi istorice de profil. Din această cauză, Asociaţia antropologilor, sub coordonarea unor înalte personalităţi din Elveţia, de talia profesorului universitar dr. Doctor Honoris Causa 62

Un model de interculturalitate activă: Banatul românesc

dr. Christian Giordano şi a antropologului prin vocaţie, dr. Francois Ruegg, s-a orientat să amfitrioneze în Timişoara conferinţa internaţională cu tema generică: „Ştiinţele sociale şi interculturalitatea”, între 18 şi 21 octombrie 2001. În plus, la Timişoara, în aria noilor opţiuni valorice post- 1989, tradiţiile multiseculare ale interculturalităţii din ţara noastră s-au obiectivat, cu sprijinul generos al Consiliului Europei, într-o structură normativă cunoscută sub numele de Institut Intercultural Timişoara. Conceput, deci, ca expresie a societăţii civile şi partener valabil de dialog cu instituţii similare din Occident, Institutul Intercultural Timişoara nu a însemnat începutul vreunor activităţi de educaţie interculturală, ci instituţionalizarea unui model de relaţionare performantă a etniilor diferite, care, prin coexistenţă paşnică, au creat un tip original de interculturalitate: interculturalitatea activă a Banatului. Originalitatea se defineşte prin următoarele aspecte: a) Dacă în Occident interculturallitatea s-a dezvoltat din nevoia de a da o replică modelelor culturale ale emigranţilor, de cele mai multe ori acceptaţi cu ostilitate reţinută pentru potenţialul lor destabilizator şi consideraţi ca posibile surse de poluare a identităţii mentalului colectiv al ţărilor vestice, în Banat interculturalitatea are la bază un original comportament permisiv, care a dat posibilitatea fiecărei etnii să se integreze în istoria comunitară, fără a se simţi agresată de "băştinaşi", fie ei majoritari sau minoritari. Permanenta raportare la aceleaşi probleme cotidiene a făcut ca preocuparea de explorare în comun a soluţiilor practice la problemele comunitare identice să genereze o coeziune socială naturală, adică fără apel la normativitatea de tip instituţional. Diversitatea etnică a fost percepută ca sursă de amplificare a soluţiilor alternative pentru problemele comunitare, identice în esenţa lor. În arealul bănăţean contactele interetnice cotidiene nu au fost, deci, orientate de obligaţiile exogene ale cetăţeniei comune sau de "achitarea" unor datorii de natură instituţională, ci de nevoia endogenă a conjugării orizonturilor de aşteptare faţă de proiecte comunitare globale. Interculturalitatea a început şi continuă să fie (inter)activă în acest sens. Încercările de abordare a realităţilor noastre prin prisma multiculturalităţii 63

Ştefan Buzărnescu, Sorin Pribac, Mircea Neagu, Ana Buzărnescu

au eşuat (şi vor eşua) deoarece la noi sunt alte condiţii decât, să zicem, în Belgia, unde comunitatea flamandă şi cea valonă reprezintă, de fapt, două structuri instituţionale distincte, comunicarea fiind asigurată de constrângeri politico-economice de tip statal. "Ţara" în modelul belgian este, în realitate, o unitate mecanică între două unităţi fundamental diferite ca opţiuni valorice, dar cu experienţă comună în gestionarea conflictelor latente. b) Existenţa, pe toată perioada de formare civico-profesională, a instituţiilor şcolare cu limbă de predare maternă (germană,maghiară, sârbo-croată, bulgară) pentru toate minorităţile, prin asigurarea unui suport financiar nediscriminatoriu în raport cu populaţia română, majoritară, din resursele bugetului public. c) Asigurarea de către Statul român a instituţiilor de cultură în limbile minorităţilor, Timişoara fiind singurul oraş european cu teatre de stat în trei limbi (română, germană şi maghiară). d) Ca prim oraş european iluminat electric, Timişoara constituie şi în prezent centrul celei mai atractive regiuni a României pentru investitorii străini, investiţiile concrete pe cap de locuitor situând acest oraş pe primul loc în România. Complementaritatea pragmatică dintre iniţiativele locale/zonale de reconstrucţie a mediului de afaceri în perioada post1989 şi oferta partenerială a investitorilor străini s-au materializat în ceea ce autorităţile de profil numesc, cu un termen generic, modelul economic Timişoara. Ca expresie a interculturalităţii (inter)active a Timişoarei - pe componenta economică - cităm următoarele dimensiuni care individualizează Banatul la scară europeană. e) Calitatea forţei de muncă (45 00 de studenţi), calificată în întreprinderi timişorene de tradiţie, vorbitoare de limbi străine, dornică de afirmare prin muncă. f) Implicarea multor timişoreni în activităţi economice private – acele IMM-uri apărute în număr mare în ultimii ani dar şi a autorităţilor municipale. Concernul „Continental” este cea mai mare investiţie germană din România, în valoare de 100 de milioane de euro. Apoi, Solectron (65 milioane de euro), urmată de Procter&Gamble (40 milioane de euro), Alcatel (36 milioane de euro), Metro (11 milioane de euro), Lisa Draxlmaier (7,5 milioane de euro), Helvetica Profarm (7 milioane euro), Coca-Cola (7 64

Un model de interculturalitate activă: Banatul românesc

milioane euro), Kathrein (5,5 milioane euro) Siemens Automotive (5 milioane euro), Linde Gas (4 milioane euro), Kromberg&Schubert (3 milioane euro), Shell (2,5 milioane euro), Daimler Chrysler (2 milioane euro), ABB (1,5 milioane euro), Philips Elba (1,5 milioane euro) şi multe altele, toate, firme recunoscute pe plan internaţional, care au preferat Timişoara, altor localităţi din ţară sau străinătate. Ca replică la multe distorsiuni puse în circulaţie de politicienii rău intenţionaţi, chiar din rândul unor minoritari, amintim spusele unui expert al problemei: "este necesar să distingem, în ţesătura densă a evoluţiei, zgomotele parazite care vor dispare în uitare, de muzica noilor valuri care poartă în ele germenii reali ai schimbării"48. A fi eurofil, aici şi acum, presupune a şti să ne proiectăm toate valorile noastre în circuitul mondial de valori, plecând de la procentul de europenism pe care ni-l conferă originalitatea mentalului nostru colectiv. Valorile nu au frontiere, iar frontierele nu vor mai avea valori (geografice) de apărat în viitoarea Europă unită. Şi dacă globalizarea se va dovedi "sens ireversibil" al societăţii umane, între condiţia de cetăţean al lumii şi cetăţean al unui stat anume, cetăţenia europeană nu poate fi evitată pentru noi, românii. Metisajul dintre noul europocentrism, americanocentrism, niponocentrism şi sinocentrism ar putea avea ceva de învăţat, la altă scară, desigur, din metisajul reuşit al interculturalităţii (inter)active a Banatului. ANEXA I

48

J. Binde, op. cit., passim.

65

Ştefan Buzărnescu, Sorin Pribac, Mircea Neagu, Ana Buzărnescu

ANEXA II

66

Un model de interculturalitate activă: Banatul românesc

BIBLIOGRAFIE Achim, Viorel, Banatul în Evul Mediu, Editura Albatros, Bucureşti, 2000. Andea, Avram Banatul cnezial până la stăpânirea habsburgică, în Cartea veche din Transilvania în inventare bisericeşti, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1996. Antal, Bodor, Delmagzarorsag telepitesek tortenete es hataes, Budapesta, 1914, p. 4. Aoşan Cristina, Vindecătorul din Dacia mileniului tăcerii, Editura Brumar, Timişoara, 1996. Athanasiu Gabriela, CALISRO, Bucureşti, 2004 (colab). Bechler, Pierre, Ottagoli, Jean Claude, Assumpta, Llene Berne, Professionaliser le champ de l’action sociale et medico-sociale en Roumanie. Rapport d’etude et de preconisations realise dans le cadre d’une mission d’expertise, I.R.F.A.S., Decembre, 2002. Bell, K., Banat. Das Deutschtum im rumänischen Banat, Deutscher Buch- und Kunstverlag, Dresden, 1926. Birăescu, T., Istoria colonizărilor în Banat, Timişoara, 1879; Bocu S., La Question du Banat, Imprimerie Generale Lahure, Paris, 1919. Böhm, L.., Geschichte des Temeser Banats, 2 vol., Leipzig, 1861. Borovszky, S., Magyarország vármegyei és városai. Temes Vármegye, Budapesta, f.a. Botiş, E., Recherche sur la population française du Banat, Timişoara, 1946. Brătianu, Constantin, Management strategic, Universitatea din Craiova, Craiova, 2003. Buzărnescu, Ştefan, Interactive interculturality of the Romanian Banat, Universite de Fribourg, Seminaire d’antropologie sociale, 26-29 june 2003, Programme Intercultural Relations, Citizenship and Human Rights in the context of Central and Eastern Europe, Geneva 28 june 2003. Buzărnescu, Ştefan, Interculturalitatea – instrument al inovării din interior a României, Congresul de Sociologie, Bucureşti, 2000. Buzărnescu, Ştefan, Interculturalitatea – sursă sursă inepuizabilă a dezvoltării României, sesiune de comunicări ştiinţifice, Centrul de Cercetări pentru problemele tineretului, Bucureşti-Timişoara, 1986. Buzărnescu, Ştefan, Le bovarysme institutionnele – une hermeneutique postcommuniste, Ed. de Vest, Timişoara, 2000. Castellan, G., The Germans of Romania, în Journal of Contemporary History, 6, 1971. Călători străini în Ţările Române, vol. II, Bucureşti, 1973, p. 361. Călători străini în Ţările Române, vol. VIII, Bucureşti, 1985, p. 53. Călători străini în Ţările Române, vol. VIII, Bucureşti, 1985, p. 512-513. Chelcea, S., Regionalismul bănăţean înainte şi după comunism: transformări sociale, relaţii etnice şi memorie istorică, în “Altera”, IV (1999), nr. 10. Chermeleu Adia, L’inovation dans l’Europe elarge, Actes de la IXe Conference Internationale du researche PGV, 24-26 septembrie, 2003, Svishtov, Bulgaria, p. 390-395. Chevalier, Jacques, Civilizaţia tehnologică şi interculturalitatea, cuvânt la lansarea cărţii „Sociologia civilizaţiei tehnologice” de Şt. Buzărnescu, Centrul european de documentare, Timişoara, 1999.

67

Ştefan Buzărnescu, Sorin Pribac, Mircea Neagu, Ana Buzărnescu

Chevalier, Jacques, La pedagogie constructiviste dans les milieux interculturel, curs susţinut ca visitig profesor la Universitatea de Vest, Timişoara, 2001-2004. Chevalier, J.; Rus, C.; Kasa Elizabeth; Giurgiu, Rodica; Dorca, Alexandra TimişoaraRomania, an interactif model of interculturality, Intercultural Institute of Timişoara, 1999. Christian, Giordano, L’anthropologie politique, curs, Universitatea de Vest, Timişoara, 2002-2004. Curaj, Adrian, Practica managementului proiectelor, Editura Economică, Bucureşti, 2004. Documente privitoare la istoria României, seria C Transilvania, secolul al XIV-lea, vol. I, Bucureşti, 1953, p. 132. Domino. Manual de educaţie prin grup-pereche ca mijloc de combatere a rasismului, antisemitismului, xenofobiei şi intoleranţei, traducere din limba engleză Gabriela Grosseck şi Eugen Gherga a Domino, editat de Consiliul Europei şi Directoratul pentru Tineret, tipărit de Institutul Intercultural Timişoara, 1998. Dorner, J., Das Banat in topographisch-naturhistorischer Beziehung, mit besonderer Berücksichtigung der Herkulesbäder, Bratislava, 1839. Dr. Straubinger, J., Die Schwaben im Banat, Hamburg, 1923, p. 13. Dragalina, Patriciu, Istoria Banatului Severin, vol. III, Caransebeş, p. 3. Dragalina, Patriciu, op.cit., vol. I-III, Caransebeş, 1899-1902, şi studiul lui Marius Bizerea, Denumirea Banatului înainte de ocuparea habsburgică în documente bisericeşti, în Mitropolia Banatului, an XXXI, nr. 10-12, Timişoara, 1981, p. 669-682. Dragalina, Patricu, op.cit., III, p. 7. Dragomir, Silviu, op. cit. Dragomir, Silviu, Vlasca din Banat, în Universul, Bucureşti, an XLIX, nr. 116 din 27 aprilie 1932, p. 1 din ediţia a 3-a. Dragomir, S., Vechimea elementului românesc în colonizările străine în Banat, în Anuarul Institutului de Istorie Naţională al Universităţii Regele Ferdinand I, Cluj, III, 19241925. Dragotă, Marinela, Coloniştii francezi din Banat între deznaţionalizare şi păstrarea conştiinţei etnice, în Quaestiones Disputatae, I, Timişoara, 2002, p. 136-150. Dragotă, Marinela, Coloniştii francezi din Banat. Lucrare de licenţă, Timişoara, 2000. Eckehard Nuiss von Reihn, Educaţia adulţilor în medii interculturale, cursul de Management educaţional şi şcolar, Timişoara, 2004. Ehrler, Johan Jakob, Banatul de la origini până acum - 1774, Ed. Facla, Timişoara, 1982; ediţie revizuită, bilingvă, Ed. de Vest, 2000. Feneşan, Costin, Administraţie şi fiscalitate în Banatul imperial, 1716-1778, Ed. de Vest, Timişoara, 1997. Feneşan Cristina, Cultura otomană a vilayetului Timişoara (1552-1716), Editura de Vest, Timişoara, 2004. Frecot, E., Les français du Banat, Timişoara, 1945. Frigyes, Pesty, A Szobrenyi Bansag es Szorenyi varmegye tortenete, vol. IV, Budapesta, 1878, p. 70-71, document din 30.10.1455. Gherga, Eugen Grosseck Gabriela, Ion, Ionel, Mariana Costin, Florin, Moisa, Europa Mileniului III. Pachet antirasist educaţional de comunicare interculturală, medierea şi negocierea conflictelor (vol. I şi II), editat de Fundaţia Phoenix, Cluj-Napoca.

68

Un model de interculturalitate activă: Banatul românesc

Gherga, Eugen, Grosseck Gabriela, Ion, Ionel, Mariana Costin, Florin, Moisa, Oglinda pentru umanitate şi cultura rromilor. Pachet educaţional antirasist, volum editat de Fundaţia Phoenix Cluj-Napoca şi tipărit cu sprijinul financiar al Open Society Institute Budapest (ISBN 973-85346-2-3), 2001. Graßl, P., Geschichte der deutsch-böhmischen Ansiedlungen im Banat, Praga, 1904. Griselini, F., Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului timişan, Timişoara, Ed. Facla, 1984. Grofşorean, C., Istoricul colonizărilor germane în secolul al XVIII-lea, în Revista Institutului Social Banat-Crişana. Gubaglu, Mihail, Călătoria lui Evliya Çelebi în Banat (1660), Editura Academiei Române, Bucureşti, 1966. Hatvanyi, Mihaly, Magyar tortenelmi okmanytar a Brusseli orszagos leveltar es a Burgundi konzvtar, vol. II, Budapesta, 1859, p. 261. Herrschaft, H., Das Banat, ein deutsches Siedlungsgebiet in Südosteuropa, Berlin, 1942. Hess, N., Heimatbuch der drei Schwestergemeinden Sveti-Hubert, Charlevil und Soltur im Banat. 1770-1927, Ed. Nikolaus Hess, Servicii. Hubert, 1927. Hoffmann, L., Der erste Plan zur Besiedlung des Banats. Die Pläne des Csanader Bischofs über eine großzügige Privatsiedlung im Banat. Banater Einrichtungsverordnung vom Jahre 1719, în Banater Deutsche Kulturhefte, Timişoara, 5, 1931. Hoffmann, L., Kurze Geschichte der Banater Deutschen, Timişoara, 1925. Holczinger, Ludwig, Gestionarea interculturalităţii Banatului prin oferta educativă din învăţământul postuniversitar, zilele I.I.T., Comunicare ştiinţifică, Timişoara, 1996. Hurmuzaki, Eudoxiu, Documente privitoare la istoria Românilor, vol. I, partea a II-a, Bucureşti, 1892, p. 207-208. Hurmuzaki, Eudoxiu, op. cit., II/4, p. 64. Ibidem, p. 70. Ibidem, vol. III, Bucureşti, 1975, p. 101. Ibidem. Iorga, Nicolae, Pagini alese din însemnările de călătorie prin Ardeal şi Banat, Editura pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1965. Ibidem, 1977. Iorga, Nicolae, Observaţii şi probleme bănăţene, Bucureşti, 1965. Imbrescu, Ion, Instituţia educativă ca practică interculturală, Cam. şt., Timişoara, 2004. Idem, Raţionalitatea economică a spaţiului educaţional, Timişoara, 2004 (Cam. şt.). Jeanne, McCraw, Interculturalitatea mesajelor internetului, atelier workshop la sesiunea grupului NewTeack, coordonat de I.I.T., Glasgow, 2002. Jinga, V., Migraţiunile demografice şi problema colonizărilor în România, în Analele Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Indurstiale din Cluj, Cluj, 1940. Jordan, Sonja, Die kaiserliche Wirtschaftspolitik im Banat im 18. Jahrhundert, Ed. R. Oldenbourg, München, 1967. Juhász, K., Das Tschanad-Temesvarer Bistum im frühen Mittelalter, 1030-1307: Einf¨gung des Banats in die westeuropäische germanisch-christliche Kulturgemeinschaft, Aschendorff, Münster in Westfalen, 1930. Kallbrunner, J., Das kaiserliche Banat (Banatul imperial), München, 1958.

69

Ştefan Buzărnescu, Sorin Pribac, Mircea Neagu, Ana Buzărnescu

Kraushaar, K., Kurzgefasste Geschichte des Banates und der deutschen Ansiedler, Viena, 1923. Legard Veronica, Cehoslovacia între pragmatism intern şi interes internaţional, Editura Jean Kraser, Nădlac, 2004. Lotreanu, I., Monografia Banatului. I. Situaţia geografică. Locuitorii. Comunele, Institutul de Arte Grafice “Ţara”, Timişoara. Manciulea, Şt., Elemente etnice streine aşezate în Banat între anii 1000-1878, în Revista Institutului Social Banat-Crişana, Buletin Istoric, Anul XI, (1943), nr. XI-XII, Timişoara, 1943. Marin, William, Kurze Geschichte der Banater Deutschen, Ed. Facla, Timişoara, 1980. Marin, William, Unirea din 1918 şi poziţia şvabilor bănăţeni, Editura Facla, Timişoara, 1982. Mărghitan, Liviu, Banatul în lumina arheologiei, Editura Facla, Timişoara, 1979. Mestre, Christian, Reconstrucţia Europei de Est pe bazele democraţiei pluraliste, Universitatea de Vest, Timişoara, 1992 (conferinţă). Milin, M., Vekovima zajedno (iz istorije srpsko – rumunskih odnosa), Ed. TDSSKR, Timişoara, 1995. Milleker, F., Die erste organisierte deutsche Kolonisation des Banats unter Mercy. 1722-1726, Vârşeţ, 1923. Milleker, F., Geschichte der Banater Militärgrenze, 1764-1873, Pancevo, 1926. Milleker, F., Versuch einer Ansiedlung von Spaniern im Banat, Vârşeţ, 1937. Muntean, V., Monografia Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1990. Naghi, Gheorghe, Lupta românilor din Banat împotriva anexării la Ungaria, Mitropolia Banatului, Timişoara, 1968. Negru, Ion, Jurnal de călătorie din 1773 al împăratului Iosif al II-lea, Tipografia Editura Naţională, Bucureşti, 1926. Nemoianu, P., Sârbii şi Banatul, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1930. Nemoianu, Ibidem, Editura Augusta, Timişoara, 1998. Nemoianu, P., Neam, popor sau naţiune, Editura Cartea Veche, Bucureşti, 2003. Nemoianu, P., Populaţia Banatului în diferite epoci, în Analele Banatului, anul II, fasc. 3, Timişoara, 1929. Neuman, Victor, Identităţi multiple în Europa regiunilor. Interculturalitatea Banatului, ed. Hestia, Timişoara, 1997 Niedermaier, P., Banater Siedlungen im Lichte der Josephinischen Landesaufnahme, în Forschungen, 24, 2, Sibiu, 1981. Nistor, Ion, Ţara Severinului şi a Banatului, Editura Sedan, Cluj, 2001. Olachus, Nicolaus, Hungaria, Viena 1763, p. 73-77. Pachet educaţional. Idei, resurse, metode şi activităţi pentru educaţia interculturală informală a tinerilor şi adulţilor, traducere din limba engleză de Grosseck Gabriela şi Eugen Gherga, a lucrării Educational Pack, editat de Consiliul Europei şi Directoratul pentru Tineret, tipărit de Institutul Intercultural Timişoara, 1998. Păiuşan, Radu, Lupta socială şi naţională a românilor bănăţeni împotriva dualismului austro-ungar, Timişoara, 1993. Pânzaru, Ioan, Managementul calităţii în învăţământul superior, Cuvânt introductiv

70

Un model de interculturalitate activă: Banatul românesc

la proiectul CALISRO, Bucureşti, 2004. Pascu, Ştefan, Voievodatul Transilvaniei, vol. III, Cluj-Napoca, 1979, p. 452. Pecinjacki, Sreta, Granicarska naselja Banata (Siedlungen der Banater Militärgrenze), 1773-1810, 2 vol., Novi Sad, 1985. Perroti, Antonio, Pledoyer pour l’interculturel; Particularismes et universalisme: la problematique des identites, la traduction en roumain financee par la DECS du Conseil de l’Europe, I.I.T., 1998. Petraş, Ioan, Ferestrele rănilor, Editura Marineasa, Timişoara, 2003. Popescu, Sorin, Ghidul calităţii în învăţământul superior, Bucureşti, 2004 (colab). Popescu Spineni M., op. cit., p. 126. Popescu Spineni Marin, România în istoria cartografiei până la 1600, Bucureşti, 1938, p. 80. Popovici ,George, Istoria românilor bănăţeni, Editura autorului, Lugoj, 1904. Pribac, Sorin, Sursele istorico-antropologice ale interculturalităţii populaţiei din Banat, din Interculturalitate, cercetări şi perspective, Cluj Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2002. Pribac, S., Dragotă, Marinela, Aspecte socio-demografice ale populaţiei de origine franceză din Banat, în Analele Universităţii de Vest din Timişoara. Seria Sociologie, Psihologie şi Asistenţă socială, VII, 2001, Timişoara, p. 93-113. Pribac, S., Dabu, R.; Holczinger, L., Aspecte ale fluctuaţiei demografice la populaţia de origine etnică germană din Banat în perioade de tranziţie, în Analele Universităţii Banatului, 2(6), Timişoara, 2001, p. 5-26. Rosenfeld, M., Italienische Colonisten im ehemaligen Banat, în Ungarische Revue, 4, Budapesta, 1884. Roth, E., Die planmäßig angelegten Siedlungen im Deutsch-Banater Militärgrenzbezirk 1765-1821, în Buchreihe der Südostdeutschen Historischen Kommision, 33, 1988. Ruegg, Français, A l’ Est rien de nouveau, (trad.), Geneva-Timişoara, Ed. Eurostampa, 2002. Rus, Călin, Jacques Chevalier (colab), Timişoara-Romanie. Un modele interactif d’interculturalite, Ed. I.I.T., Timişoara, 1999. Rus, Călin, Ruegg, Français, Rudolf, Poledva, Interculturalitate, cercetări şi perspective, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2002. Rusu, Alexandru, Istoria Banatului; Studii de Istoria Banatului, Timişoara, Analele Universităţii din Timişoara, 1967. Schimscha, E., Technik und Methoden der theresianischen Besiedlung des Banats), Baden bei Wien, 1939. Schreiber E. Wilfried, Demographische Entwicklungen bei den Rumäniendeutschen, în Süd-osteuropa-Mitteilungen, 33, 1993. Schütz, B., Neue Daten zur Geschichte der deutschbömischen Ansiedler im Severiner Gebirge, în Banater deutsche Kulturhefte, 5, Timişoara, 1931. Simu, T., Colonizările şvabilor în Banat, Timişoara, 1924. Sterbling, A., Kontinuität und Wandel in Rumänien und Südosteuropa. Historischsoziologische Analysen, München, 1997. Steube, Kaspar Johan, Nouă ani în Banat (1772-1781), Editura de Vest, Timişoara, 2003.

71

Ştefan Buzărnescu, Sorin Pribac, Mircea Neagu, Ana Buzărnescu

Suciu, Ioan Dimitrie, Unitatea poporului român. Contribuţii istorice bănăţene, Editura de Vest, Timişoara, 2003. Suciu, Dimitrie Ioan, Radu Constantinescu, Documente privitoare la istoria mitropoliei Banatului, vol. I, Timişoara, 1980, p. 108-149. Suciu, I. D., R. Constantinescu, op.cit., I, p. 153. Szentkláray, J., Mercy kormányzata a Temesi Bánságban, Budapesta, 1909. Timişoara, XV, 1946. Thallôczi, Lajos, A Magyarorszag es kozti osszekotte es okleveltara1198-1526, Budapesta, 1907. Trâpcea, Th. N., Aspecte principale privind istoria paşalâcului de la Timişoara, în Studii de Istoria Banatului, 20, 1972. Tuberus, in Antonio Bonfini, Rerum Hungaricarum decades quatuor cum dimidia, Basel, 1568, appendix, p. 70 şi 83-84. Ţintă, A., Colonizările habsburgice în Banat. 1716-1740, Ed. Facla, Timişoara, 1972. Urmuzaki Eudoxiu, op.cit., V/2, p.314. Veres, Andrei, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, vol. VI, Bucureşti, 1933, p. 1. Vultur, Smaranda, Memorie şi identitate într-un spaţiu intercultural, în Interculturalitate, cercetări şi perspective, Cluj Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2002. Wolf, J., Raumbewertung, Verkehr und Verkehrspolitik im Banat des 18. Jahrhunderts im Lichte der Landesbeschreibungen, în Kulturraum Mittlere und Untere Donau. Traditionen und Perspektiven des Zusammenlebens, Reşiţa, 1995. Zamfir Elena, Ţiganii între marginalizare şi ignorare, Ed. All, Bucureşti, 2000. Zelinka Elisabeta, Naţionalism and Power from Above-Romania, a case Study. Transylvania, the cradle of nationalism, Budapesta, May 23, 2002 (cam. şt.). Zelinka Elisabeta, Second Annual Northeast Conference, New York, 27 aprilie 2002, Columbia University, NYC. Zelinka Elisabeta, Timişoara între paradigmă şi parabolă (Timişoara between Paradigm and Parable), Ed. Excelsior, Timişoara, 2002 (coeditor).

72