1. Introducere. Psihologia Comunicarii.docx

Psihologia comunicării

Tema I. Introducere în problematica psihologiei comunicării §1. Perspective generale asupra comunicării Domeniul de studiu al psihologiei comunicării este alcătuit din ansamblul fenomenelor de comunicare inerente fiinţării. Graţie spectrului său larg, psihologia comunicării poate oferi o seamă de ipoteze și vectori de cercetare uneia din interogaţiile fundamentale ale antropologiei culturale: cum pot oamenii exista împreună ? Psihologia comunicării se constituie la interferenţa diferitelor discipline ale comunicării și astfel obiectul de studiu îl reprezintă fenomenele prin care se produce schimbul de informaţie între indivizi. Comunicarea apare, în această ordine, ca fundament ontologic: este imposibil ca două entităţi să nu comunice. Dar ce înseamnă comunicare? Comunicare cu sens de înţelegere Prin prisma acestui înţeles, comunicarea reprezintă capacitatea fiinţelor umane de a-și putea transfera unele altora realitatea, experienţa, trăirile, cunoștinţele etc. În acest sens, cel mai simplu model de comunicare cuprinde un emitent singular sau colectiv și, de asemenea, un receptor care poate fi și el format dintr-un singur element sau din mai multe elemente. Pentru realizarea înţelegerii între cele două entităţi este nevoie ca acestea să folosească o bază de date comună, care trebuie să cuprindă o limbă comună, un limbaj comun, însoţite de un cumul de exprimări nonverbale asemănătoare. De asemenea, înţelegerea este susţinută și de alte capacităţi ale indivizilor, și anume: sursa emitentă trebuie să aibă și capacitatea de a coda un mesaj și pe cea de decodare a mesajelor, capacităţi care trebuie să le aibă și receptorul. Astfel comunicarea va lua forma unui transfer și a unui contra-transfer informaţional între sursa emitentă și cea receptoare. Comunicare cu sens de comunitate Individul uman nu există singular ci, prin afiliere cu alte persoane, formează grupuri. Grupurile se cristalizează în baza unor principii comune și a unor aspiraţii sau idealuri comune. După cristalizarea grupurilor un rol esenţial în menţinerea acestora în forme durabile în timp îl are dinamica de grup. Relaţiile interpersonale, care cuprind atât structurile formale, cât și pe cele informale, se creează pe baza procesului de comunicare, ce contribuie esenţial la dezvoltarea societăţilor. Comunicarea cu sens de participare și coparticipare Existenţa grupurilor implică și existenţă coagulării membrilor acestora în jurul diferitelor acţiuni care pot determina atingerea scopurilor comune. În acest sens participarea membrilor grupului în diferite structuri acţionale se realizează tot pe baza procesului de comunicare. În orice grup există membri activi, care se implică mai mult în orice fel de acţiune, precum și membri mai puţin activi, care, în funcţie de interesele lor proprii, participă parţial sau total doar la anumite acţiuni. Din această cauză, aceștia sunt denumiţi coparticipanţi. Atât prin participarea, cât și prin coparticiparea membrilor săi la diferite acţiuni, grupul își menţine coeziunea și structura unitară. 1

Psihologia comunicării

Comunicarea cu sens de organizare Orice acţiune care se realizează pentru a atinge un scop trebuie bine gândită pentru a fi eficientă. Eficienţa înseamnă: calitate și cantitate; timp cât mai scurt de acţiune și costuri minime. Aceste deziderate nu pot fi atinse decât dacă sistemele acţionează organizat și planificat. Unul dintre cele mai mari avantaje ale organizării este reprezentat de control. Controlul nu trebuie văzut ca fiind ceva negativ, ci este un instrument prin care pot fi măsuraţi și se pot menţine constanţi anumiţi parametri sau elemente componente ale procesului acţional, prin care se ajunge la scopul dorit. Organizarea implică și ierarhie, aspect care e susţinut din plin de către procesul de comunicare. Comunicarea cu sens de neînţelegere Nu întotdeauna entităţile care comunică ajung la un punct comun cu care să fie de acord. Sunt poate mai multe cazurile în care cei care comunică nu se înţeleg, neînţelegerea fiind răspunzătoare atât de unitatea elementelor participante la procesul de comunicare, cât și de distrugerea acestei unităţi. Alături de aceste cinci mari sensuri, sub care este înţeles procesul de comunicare, pot fi găsite și altele, deoarece acest concept are o extensie foarte mare. §2. Paradigmele psihologiei comunicării Paradigmele comunicării se înscriu pe un ambitus care se desfășoară de la „polul” intrapsihic” la cel intersubiectiv, în funcţie de referinţa esenţială a subiectului cunoscător: sine sau alter. Cele patru paradigme ale psihologiei comunicării (structurală, tranzacţională, relaţională, fenomenologică) se afă într-o relaţie circulară prin intricarea surselor acestora: sine și alter, antinomie (contradicţie) fundamentală a problematicii comunicării. Paradigma structural-expresivă consideră de maximă importanţă palierul intrapsihic și are ca obiect predilect de studiu personalitatea. În cadrul paradigmei structurale, personalitatea este sursa oricărui fenomen al comunicării. Ca element operaţional, imaginea de sine se construiește prin interacţiunea sine și lume și este o componentă importantă a Eului subiectului, nucleu al personalităţii. Ireductibil, în comunicare există trei modalităţi de reacţie a celuilalt la imaginea de sine, trei situaţii de interacţiune, de răspuns al celuilalt la definiţia dată sieși: confirmare, respingere, negare. Teoria psihanalitică (în speţă aplicată problematicii comunicării) consideră că resorturile (domeniile, sectoarele) comunicării pot fi surprinse prin intermediul dorinţelor individului și a balansului expresiv-represiv al acestora. Raportul cu celălalt-receptor este determinat de nevoile emiţătorului – obiectul, arată Freud, este creat de către pulsiunea subiectului, vectorul său comportamental. Paradigma tranzacţională orientează interesul către palierul interpersonal, interacţional, respectiv asupra modalităţilor de codare-decodare ale mesajului, fără însă a eluda dimensiunea intrapsihică. Prototipul paradigmei este analiza tranzacţională propusă de Eric Berne, autor cu formare psihanalitică. Teoria lui Berne reprezintă o adaptare a celei de a doua topici freudiene într-o perspectivă nuanţat intersubiectivă. Elementul de esenţă îl reprezintă tranzacţia, unitatea acţiunii 2

Psihologia comunicării

sociale, mesaj generat de o stare interioară a Eului emiţătorului care interacţionează cu o stare similară sau complementară a Eului receptorului. În cadrul paradigmei relaţionale elementul central de studiu îl constituie relaţia dintre indivizi, în timp ce elementele structurale personale sunt secundare. Esenţa oricărei fiinţe este considerată relaţia pe care o întreţine cu mediul său. Comunicarea este înţeleasă în termeni generali de interacţiune. Pentru această paradigmă este ilustrativ sistemul propus de școala de la Palo Alto sub conducerea lui Gregory Bateson. Paradigma fenomenologică presupune descrierea oricărui fenomen (de către cel care-l trăiește), în încercarea de a-i surprinde esenţa prin investigarea sistematică a conţinuturilor conștiinţei. Se are în vedere sensul personal ca rezultantă a proceselor colective de elaborare a semnificaţiilor. Pentru că orice psihologie a comunicării este confuentă unei psihologii a personalităţii, raportul dintre personalitate și comunicare constituie un spaţiu de studiu important al fenomenuliui comunicării. Personalitatea este sursa fenomenelor comunicării, de aceea, orice psihologie a comunicării se refera la Eu. Cunoașterea propriei personalităţii oferă posibilitatea înţelegerii influenţei structurii și a nevoielor personale asupra comuncării. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18.

Abric, J., Psihologia comunicării, Editura Polirom, Iași, 2002 Barliba, C., M., Paradigmele comunicării, Editura Ştiinţifică și Enciclopedică, București, 1987. Cucoș, Constantin, Comunicarea didactică, în: Pedagogie, Editura Polirom, Iași, 1996 Ezechil, Liliana, Comunicarea educaţională în context școlar, Editura Didactică și Pedagogică, Buc Ferry Giles (trad.), Dialogul în educaţie, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1975 Marcus, S., (coord.), Competenţa didactică, Editura All, Bucuresti, 1999 Mucchielli, A., Arta de a comunica, Polirom, 2005. Mucchielli, Alex, Comunicare în instituţii și organizaţii, Iași, Editura Polirom, 2008 Mucchielli, Alex, Teoria proceselor de comunicare, București, Institutul European, 2006 Păun, E., Libertate si autoritate în educaţie, în Revista de pedagogie, nr.1., 1991 Pânisoară, I.-O., Comunicarea eficienta. Metode de interactiune educationala, Editura Polirom, Iasi, 2004 Pânișoară, Ion-Ovidiu, Comunicarea eficientă, Ediţia a III-a, revăzută și adăugită, Iași, Editura Polirom, 2006 Prutianu, Şt., Antrenamentul abilităţilor de comunicare, Polirom, 2005. Rosenberg, M., Comunicarea nonviolentă, EFP, București, 2005. Sfez, L., Critique de la communication, Ed. Du Seuil, Paris, 1990. Shapiro, D., Conflictele și comunicarea, Ed. Arc, București, 1998 Şoitu, Laurenţiu, Pedagogia comunicării, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997 Toma, Gheorghe, Tehnici de comunicare, Editura Artprint, București, 1999. 3

Psihologia comunicării

19. Ţinică S., petrovai, D., Comunicare și managementul conflictului, Centrul de Resurse ARES, Cluj-

Napoca, 1999

4