Zeppelinul - Editura Vinea 2007 - Autor Dan Carlea

ZEPPELINUL de Dan Cârlea Editura Vinea – 2007

Bloguri: http://carleadan.wordpress.com http://dancarlea.blogspot.com Contact: [email protected] [email protected] Tel. 0766.777.125

Dumnezeu este cuminte ca un grădinar

Dumnezeu este cuminte ca un grădinar plantează meri prin tot raiul şi presară lumi peste tot când se plictiseşte lui Dumnezeu nu poţi să-i dai nimic nu poţi să-i iei nimic toate sunt ale lui de fapt aproape toate sunt în El şi tu şi viii & morţii tăi şi clădirile şi prima & ultima ta iubire şi colţii leului strânşi pe botul bivolului african şi aburul sângeriu care îi înconjoară precum o aură prin care nu ştii ce se vede mai bine : moartea bivolului sau viaţa puilor de leu noi toţi care ne frecăm unii de alţii întru slefuire până sângerăm pe dinăuntru torturatul şi torţionarul scaunul curentul maneta călăul şi condamnatul seringa vena garoul şi cocaina delicată şi vicleană ca zăpada nucleară Dumnezeu nu e frumos Dumnezeu nu e urât arată pur şi simplu obişnuit ca un muncitor calificat sau poate ca un om cu studii medii care lucrează la o întreprindere de stat aflată mereu pe linia de plutire nici cu profituri spectaculoase nici în faliment răsunător El nu e VIP nu îţi sare în ochi nu vrea nimic fiindcă ESTE când nu-l înţelegeam am dus lupte grele cu el Stăpânul e desăvârşit în luptă când atacam se retrăgea când stăteam mă hărţuia când fugeam mă urmărea într-o seară mi-a întins dreapta aşa cum se întinde o sabie m-am uitat la mâna lui butucănoasă de tip muncitor în palmă avea doar linia vieţii o gaură şi lumină bătătorită o mulţime de bătături orbitoare ca blitz-urile a spus că le are de la cât ne mângâie când dormim

pe braţ i s-a umflat o venă străvezie prin care mi-am văzut curgând toată viaţa şi ne-am împăcat pentru totdeauna Dumnezeu se joacă cu copiii îşi pune mâinile pe ochi şi le spune să se ascundă dar El îi vede prin gaurile roşii atunci copiii par înrămaţi şi Dumnezeu îşi spune de fiecare dată că ar trebui să agaţe aceste tablouri animate în meri dar asta ar însemna violarea liberului arbitru şi Dumnezeu nu face asta Dumnezeu zâmbeşte imperceptibil când un liceean se crede buricul pământului şi se încruntă când un adult face asta diavolul şi-a scos pielea a atârnat-o pe drumul către Rai este şi astăzi umedă şi din ea curg umbre unii se păcălesc o consideră umbreluţă de soare şi se fac sloiuri negre sub ea diavolul e mereu ocupat are multe concerne de condus are politică de făcut şi acte de caritate televizate e mereu la modă cu toate de multe ori dă tonul nu doarme niciodată doar se relaxează din când în când în câte-o conductă de petrol cică e dependent de miros şi atunci mai izbucneşte un război devastator diavolul e mereu vesel are ochelari cu ramă fină de aur când zâmbeşte arată ca un forceps deschis cât distanţa dintre urechiuşele unui copil perfect diavolul are apucături de aurolac se droghează cu fumul de porţelan alb pe care l-a strâns în punguliţe de la coşurile lagărelor naziste când erau pruncii arşi de vii Dumnezeu e cuminte ca un grădinar plantează meri prin tot Raiul şi presară lumi peste tot când se plictiseşte Dumnezeu are bătături de lumină în palme Dumnezeu joacă baba-oarba cu copiii ei se ascund şi El îi soarbe din priviri prin găurile din mâini

Dumnezeu e singurul comunist creştin prieten în mod egal cu pustnicii isihasti cu barba până la brâu care se plimbă noaptea pe apele lacurilor glaciare cu pieptul în flăcări verzui şi cu vidanjorul care se roaga în gând în timp ce scoate mizeria din haznale tu acum eşti în interiorul lui Dumnezeu cu toată lumea ta măruntă nici nu ştii ce pierzi dacă nu recunoşti asta noaptea El aruncă în geamurile unora cântecele nichelate ale câtorva păsări fiindcă ei nu vor să-i dea cheie se plimbă prin tranşee şi atunci pentru plăgi vine anotimpul cojilor trandafirii Dumnezeu e cuminte ca un grădinar Dumnezeu nu râde niciodată în hohote este echilibrat în toate mai puţin în plâns Dumnezeu plânge aşa cum se cuvine să plângă un Dumnezeu autentic Dumnezeu plânge cu gura până la urechi

amintiri din copilărie

într-o zi m-au făcut pionier la doftana nu m-a întrebat nimeni era o cinste subînţeleasă am sărutat cravata roşie cu tricolor nu mai eram şoim eram deja bărbat al patriei care mă crescuse inelul de plastic strălucea ca puşcăria poarta albă | cu heruvimi |

tot pe 360 de grade am fost duşi în celula în care cică stătuse tovarăşul nicolae ceauşescu unii lăcrimau de emoţie alţii pipăiau zidurile ca şi cum ar fi citit în crăpături orbeşte parcă iubeau istoria în braille tovarăşul nicolae ceauşescu însemna mult pentru noi pe atunci erau vremurile când gheorghe ursu murea bătut în închisoare cu ficatul şi rinichii praf dar noi nu ştiam de astea trăiam în imensitatea tricoloră a raiului nostru de nailon înfăşuraţi ca în coconi în minciunile şi grija părinţilor eram la vârsta când iubirea mi se părea o prostie şi mă enervam când cineva mă întreba dacă am o prietenă asta era de ruşine pe atunci erau începuturile cam peste tot zăcea întinsă o teamă ca de bumbac dar în viaţa mea era mare lipsă de griji şi linişte ca în frunţile concentrice ale lui Dumnezeu

în mansardă

picură nefiresc pentru final de februarie ascult john coltrane mi-am luat o mansardă la metrou izvor casa poporului arată ca un fulg uriaş de frişcă

ieri m-am întâlnit întâmplător cu prietena ta în lăptărie mi-a spus că ai murit în timpul unei operaţii acum 6 luni în germania şi eu n-am simţit nimic exact ca geamul ăsta rece şi vechi lipit de frunte cu fulgul uriaş cu tot

sincer

mi-e greu să spun asta e acea teamă de ridicol cel mai mult îmi place să-ţi sărut podul palmei mi se pare cel mai intim lucru după plâns să-mi târăsc buzele pe linia vieţii uşor ca moartea care fâşâie spre dimineaţă când cei care veghează muribundul au aţipit să-mi târăsc buzele pe linia vieţii tale asta în miezul unui bloc uriaş care se topeşte cu un avion în flăcări la ultimul etaj – ca un vâsc luminat ca un înger numai pentru noi născut incendiat

22 decembrie

…şi a fost o copilărie frumoasă ca toate copilăriile cu pegas verde cu cico brifcor şi amandine la indiana în drumul taberei elefănţei cu apă ţevi cu cornete invizoace mama era ca de porţelan chinezesc mai tânără decât mine acum şi tata era cel mai puternic bărbat din această parte de lume era tramvaiul 41 mersul pe tampon ori pe scară spre şcoala 172 şutul năprasnic al lui sergiu mai mereu pe poartă al meu veşnic peste gardul unităţii militare gleznele ralucăi de la B şi înainte de toate înainte de toate era senzaţia aceea că nimic nu e prea departe …şi au fost împuşcături la sala dalles au căzut primii copii gaura din steag părea o colivă albastră ornată cu trasoare din ea trăgeam toţi mai tragem şi astăzi mai ales astăzi …şi au venit minerii şi a trecut timpul pe sub vitrina librăriei „noi” cu morţii pe braţe trece timpul prin fiecare om care nu uită nu vă supăraţi aveţi cumva o ţigară în plus ? dar o viaţă ?

oglinda

oamenii ăştia îmi par uneori nişte arce făcute pe fundul apei în noi am îngrămădit toate sălbăticiunile toate lucrurile şi tot mai e loc destul

când te razi dimineaţa te întrebi năuc unde a dispărut chipul acela pe care îl iubea toată lumea şi plângi fără zgomot exact cum se povesteşte că a plâns marin preda după ce i-a apărut cel mai iubit dintre pământeni o fi şi oglinda asta rodul unui potop care ţi-a luat pământul

mit urban

la un moment dat jucam tenis de picior cu răzvan în spatele blocului şi trăgeam cu ochiul tot timpul la etajul elenei de care eram foarte îndrăgostit răzvan se mira de ce vreau să joc mereu în partea aia de teren cu soarele în faţă aşa am pierdut o mulţime de mingi se asculta sabrina nu purtam cruciuliţă în epoca de aur aproape nimeni nu purta eram extraordinar de fericit când se oprea curentul în timp ce făceam cu tata matematică

luam pauză fugeam la marius de la 7 fratele monei şi umpleam cu lanternele scara de pete aveam cheia de gât metalul încălzit în dreptul inimii era semnul că nu voi fi singur niciodată 1989 – iarna la prima împuşcătură mi-am dat seama că sunt mare şi viu am scos ruşinat cheia de la gât devenind şi singur apoi am fost la facultate care s-a dus rapid ca o dâră de abur de peste cet pe noi ne-a întins viaţa în direcţii diferite două urme colorate ca un test rorschach am început să cred că

noi eram un mit urban de care nu aflase nimeni

fuga

trebuie totuşi să fugim unul de altul cu fuga cea şchioapă ştiu mi se va spune că asta sună nichitastănescian ca liniştea galbenă din gutuie noi cei locuiţi de oraşele astea imense nu mai putem respira de clădiri e bine puzzle-ul trebuie completat cu păpădiile numite şi oameni cineva suflă şi nu se opreşte niciodată suflă ca atunci când s-a jucat cu lutul dar în sens invers sper că nu-ţi mai e frică eu parcă te ştiu de când lui Dumnezeu i s-au rupt apele şi s-au despărţit de lume

poezie cu prieten singur şi umbră atipică

prietenul meu F locuieşte într-o garsonieră din Balta Albă prietenul meu F este un om foarte singur şi bolnav toată ziua ridică paradisuri verzi din nimic cu palmele goale şi albe ca şi cum ar trage din pământ un om proaspăt gata pentru a fi ros de lume paradisurile i se năruie la miezul nopţii ca nişte lutării fosforescente peste locul cald în care îi dormea îngerul încovrigat asemeni unui golden retriever demult a făcut un mare sacrificiu

şi-a lăsat îngerul slobod în cer să primească o nouă pereche de aripi de atunci prietenul meu lasă peste lucruri umbră de lapte

plastic

de valentine's day îmi scot inima de burete din piept femeile se întreabă cine e nebunul ăla de la piaţa rosetti cu o inimă uriaşă în braţe pe care o stoarce de spume roşii în staţia lui 311 femeile sunt tot mai frumoase şi aranjate parcă se plastifiază pe zi ce trece cumpără cosmopolitan visează în pauza de prânz cu ţigara în mână la cavaleri pe cai neapărat albi de plastic să fie uşor de întreţinut

the end

mă voi pipăi ca un orb şi degetele se vor afunda numai în zdrenţe cărnoase pe unde s-a rupt ultima omenire de mine

trupul tău se va nărui peste bărbaţii care te-au iubit înainte de a mă cunoaşte ca un tunel ca toate tunelele te vei nărui la gura primei lumini acum este momentul ei îmi ard poeziile cenuşa a ajuns cu un metru peste arcul de triumf până spre sânii tăi dezveliţi şi învingători acum este momentul deci ia-mă de braţ şi spune-mi

dumneavoastră domnule nu ştiţi să muriţi singur

la capătul lor

mai bun

erai la mamaia în pântecul mamei tale pe plajă se asculta radio vacanţa sărutai placenta cu gustul părinţilor tăi perfecţi părinţilor tăi cu chip de pâine albă prin burta mamei ţi se vedea din când în când urechiuşa cum urmărea buzele tatălui care îţi citea din "sensul iubirii" era în 1985 eu jucam fotbal în curtea unei şcoli de pe 1 mai aveam un vârtej în creştetul capului care mă enerva cumplit

un vârtej cât pierderile de mai târziu nici nu bănuiam că va veni o zi în care-ţi voi spune andrei păcat că nu vrei să fii mai bun cu puţin cu un înger mai bun

zeppelinul

ţine-ţi respiraţia să nu împrăştii cerul păpădia asta bleu plină cu îngeri de pe blocul meu ceauşist făcut în '77 dintr-o singură mină de gri muncitoresc unii bolnavi se avântă de la ferestre când află că vor muri curând / eu nu / / eu da / trăiesc plutind pe jumătate tot mai aproape de oameni cum spune Iisus tot mai aproape ca un zeppelin în flăcări

la liceu

într-o zi într-un liceu oarecare o profesoară de română poate va spune copii prin ce se caracterizează poezia lui nea gogu ?

un puşti se va ascunde sub bancă să nu fie ascultat cum făcea chiar şi nea gogu la vremea lui când abia aştepta pauza să găsească un pretext pentru a intra în vorbă cu raluca a-i privi cu fereală gleznele pantofii roz şi pentru a-i mirosi părul pe ascuns prefăcându-se că se uită peste umărul ei în caiet elevii vor considera că nea gogu era un om extrem de serios care la şcoală se gândea să dea mereu răspunsul corect de aia a ajuns să aibă ditamai cavoul la bellu pe aleea poeţilor mai la vale de eminescu unde se strâng femeile de serviciu la prânz să mănânce salam cu pâine şi brânză de pe ziar puştiul o va privi pe colega de pe rândul de la geam cum îşi scutură o scamă de pe rochie împrejurul ei milioane de punctuleţe strălucitoare de praf în soarele sprijinit de bancă trebuie să fiu mai serios şi tata îmi spune asta mereu poate chiar să scriu ceva cum ar face nea gogu neapărat să mă port ca şi cum aş fi de 20 de ani îşi va spune băiatul strângând pumnii sub bancă până la durere ia uite doamne ce frumoasă este acum parcă e un glob de artificii multicolore profesoara îi va pune o mână pe umăr şi va deschide gura aerul se va chirci ca o buză muşcată el nu va uita asta niciodată

schiţă

herăstrău un câine bea dintr-o baltă umbrele frunzelor muribunde în loc de cer kantian înstelat deasupra mea ochii tăi migdalaţi şi uzi ca două mandale sparte liniştea se prelinge pe copaci în sus nimeni

poezia anului 2100

stau şi mă întreb cum va fi poezia anului 2100 când fosforescenţa oaselor noastre va fi ieşită din pământ ca aburul şi va pluti în nori colosali pe deasupra oraşelor cavourile vor fi microscopice / eprubete cu adn / într-un singur zgârie-nori construit pe uriaşe perne antigravitaţionale roz va fi o plutire generală poezia va fi ciudată ciudată rău de tot de nerecunoscut ca poezie se va scrie la esenţă nu va fi un sens unitar doar stări smulse prin cuvinte fără mare legătură unele cu altele

numai subînţelesuri căci ele ne unesc cel mai profund ciocolată miros portocale piele iubire limbă peste cornee patru mâini prin două trupuri hai ah uşor fâlfâit alb-negru atât nu ?

organul – fantomă

dorm soldaţii pe bucăţi de oameni cu cerul tras până la tunuri unii visează că au chiar şi picioare eu ştiu ce simt ei fiindcă şi pe mine mă doare ba într-o parte ba în alta edenul cel verde-crud cu roz-bebe ca un organ amputat ca un membru-fantomă pe care îl târăşti absolut transparent /prin oameni /

de fiecare dată mă doare când plouă Dumnezeu se şterge de sudoare pe frunte îşi întinde pe faţă dâre colorate ca de acuarelă cică e curcubeul ha ha

nichita

va fi o toamnă cum n-a mai fost alta "mortule ia-ţi viaţa şi umblă" strigă cineva noaptea prin cimitire dar nu e uşor să fii mort în ziua de azi un alt Lazăr decojit de toate cu zdrenţele uşor luminând la picioare străbunii albiţi de rugină te vor contesta tot felul de ciudaţi şi Nichita a fost terfelit deşi când crezi că l-ai ajuns el a mai urcat nouă ceruri Nichita este o bornă cu aripi deşi nu e uşor să fii mort în ziua de azi

nu

uneori viaţa asta stă agăţată de tine

ca un balon cu text de cursor aceleaşi mâncăruri aceleaşi sentimente în trenul de sticlă care se va face bucaţi în ultima gară nu mă mai lua în braţe atât de banal vreau aşa cum îţi iei genunchii la piept după o ceartă să stai adunată în tine cu mine la sân nebăgând în seamă drumurile ridate cu morţi la capete

fetiţa cu chibrituri

anul ăsta n-am meritat steluţe de gheaţă pe geam beau vin fiert cu scorţişoară îmi pare rău că nu l-am cunoscut pe steinhardt să aflu cum de se plimba prin celulă aproape mort de fericire ca Dumnezeu prin creaţie precum cerşetorii care dorm în ganguri cu pui de câine în braţe am sub unghii o mare parte din lume şi o mică parte din fiecare obiect care mă iubeşte tot mai puţin nu ştiu dacă mai trăieşti în mine te simt tot mică şi călduţă încă fetiţă care ai terminat chibriturile prea devreme necunoscută de nimeni

viziune

în fiecare zi soarele se dezbracă de toate ferestrele noastre aici totul este amestecat şi complicat în rai totul pur şi simplu este de multe ori un glonţ lasă două răni una de intrare alta de ieşire cam aşa trece un sfânt prin umanitate cumva decisiv legat la ochi cu o moarte luminoasă plus o coroană de flash-uri ce are-n mijloc nume scris pe care nimeni nu-l poate citi decât numai el şi lasă la ieşire un parfum ciudat de dincolo de lucruri dacă toţi am ierta şi-am iubi în acelaşi timp totul ne-am ridica la ceruri cu tot cu trupuri oraşele ar rămâne pustii reclamele pâlpâind televizoarele ar mai merge o perioadă până s-ar arde după o vreme fiarele ar coborî din păduri şi ne-ar lua locul dâmboviţa ar curge la fel pe sub ferestrele apartamentelor pline de păsări maşini de lux ruginite un albastru dens ca mierea ar umple bulevardele cât e ziua de mare şi ar fi cam cât prima mirare localuri goale fără scriitori aflaţi mereu la două rânduri de sine

contururi de cretă

numai ce-ai dat cu ochii de lumină ai iubit şi ai urât nişte oameni te-au atins câteva cărţi ai descoperit aceleaşi adevăruri şi te trezeşti că pe sub piele ţi se mişcă lumea nişte vlăjgani îşi spun "bunic" ori "bunică" Dumnezeu aţipeşte tot mai des doar ca să te poată visa ştii că din mers te vei topi ca un calciu efervescent apoi altă naştere şi vei fi iarăşi foarte tânăr cu soare verde atârnat deasupra câmp cu ierburi albe nicio noapte nu va scârţâi peste nimic nimeni nu va desena contururi umane cu creta cum fac eu uneori doar ca să scriu în ele o poezie dedicată unei femei banale ca tine uneori mă prind zorii încercând să iau conturul în braţe şi plec prin oraş ca un sfânt cu o aureolă de praf galben care se împrăştie lent pe hainele oamenilor

obsession pe dinăntru copil de lapte

în sicriu de abanos cu mii de cuie bătute să nu cumva să te evapori când clipeşte ca prin păr îşi trece mâinile prin cuie când cochetează cu tine tot mai rar cu tigara în gură te întrebi prostit cine şi-o fi uitat lângă el braţele desfăcute şi te speli obsesiv pe mâini până la coate până la umeri până la cioturile îmbrăţişării

flash

este adevărat că împărăţia cerurilor este în noi dar noi nu mai suntem demult acolo uneori stăm la geam şi plângem cu perna-n braţe – cea mai înaltă formă simbolică de îmbrăţişare a trecutului inimile abia îşi cară sângele între două despărţiri cu franjuri la ambele capete ale distanţei seara curgem pe bulevard pe sub becurile colorate unii intră la film alţii sunt derulaţi pe repede înainte ca-n joacă

treptat

stai şi te întrebi când te-ai consumat în halul ăsta unde ţi-e copilăria şi raiul din beton armat pe care acum îl urăşti şi ai vrea să îl schimbi pe o casă pe pământ dar nu îţi permiţi la un moment dat am primit o pereche de adidaşi străini am dormit cu veioza aprinsă foarte fericit la gândul că a doua zi voi merge cu ei la şcoală astăzi nu m-aş simţi la fel nici dacă aş câştiga premiul cel mare la loto undeva în adânc s-au rupt frânghiile de lumină care îmi uneau sufletul cu toate lucrurile neînsemnate şi mai era la mijloc şi-un păpuşar cu care acum sunt mereu în polemici ronţăim ca pe cereale micile mele adevăruri pe jumătate prefabricate el îşi aduce aminte cum ţinându-mă de cordonul ombilical scrâşneam din golul în care ştiam că peste ani voi avea dinţi pentru toate trăiesc mai mult pentru imaginea câmpului verde şi neted ca o plasmă cu femeie / sâni pere / şi măr în centru care-mi stă de nu ştiu când cu unghiile înfipte în creier poate totuşi voi ajunge bătrân tot lăsându-mă câte puţin de trăit

albisem prin somn

între mine şi un sfânt e diferenţa dintre aurul dacilor şi o medalie poleită nu mi-a pătruns lumina în interior nu s-a aşezat în straturi fiecare cu irizările lui arată pe mine ca o acuarelă ieftină cum foloseam în clasa a 1-a un kitsch jenant şi atât într-un om sfânt Dumnezeu se depune în straturi când zgârii puţin se vede o parte şi mai strălucitoare dacă adânceşti rana care miroase a portocală e şi mai orbitor ceea ce vezi cu cât erau martirii mai schingiuţi cu atât soarele părea mai aproape fiecare cădere îmi arată ce soclu înalt mi-am făcut din nimicuri din tot felul de gadget-uri ale dracului de mişto din gunoaie amintiri păreri de mucava chestii ruginite uneori adorm cu televizorul deschis şi atunci îngerul îşi poate permite să se cuibărească la pieptul meu şi să-mi plângă de milă fără să mă trezească odată iubita mea l-a văzut pe gaura cheii plângea ca pe mormântul cuiva iubit absurd şi până la capăt atunci noaptea a paralizat de la stele în jos m-am trezit cu gulerul pijamalei plin de lapte călduţ era dimineaţă

albisem prin somn

acolo unde se termină lumea

o poezie bună trebuie să fie simplă şi elocventă ca ultimul expir al unei mame bătrâne ce-a fost "pieta" de zeci de ori când fiul i-a fost bolnav ca bătăturile unui ţăran autentic fără fasoane care după ce şi-a aşezat copiii la casa lor adoarme de tot cu pălăria pe ceafă în pod sau în şură visând grâul de 24 de karate şi o singură pâine bleu uriaşă o poezie bună trebuie să fie ca apa unui lac de munte neciobită de botul cerbului trebuie să fie chiar ca noi ca fiecare în parte ca omul care începe cu adevărat acolo unde se termină lumea

offtopic

cu capul întors înspre blocuri spuneai că e ceva în aer de nu ne mai înţelegem şi nu era vorba de păsările ofilite pe stâlpi aflasem că visul femeilor este să schimbe bărbaţii toată lumea ştie asta

aşa cum visul crucilor este să care coşciugele în rai acolo unde crucile nu au nimic dedesubt şi miros ca spinarea lui Iisus acum de departe poţi să-mi admiri existenţele offtopic m-ai schimbat în mine însumi dar poate puţin cam târziu

mayaşii

totul este să devenim nişte străbuni venerabili oricum locurile noastre de joacă parcurile băncile inscripţionate liceele vor fi în pământ situri arheologice pline de noi o cercetătoare va îndepărta cu periuţa praful de pe oasele noastre de pe inelul de logodnă pe care ţi l-am pus pe deget în noaptea-n care am intrat în europa vom fi în cărţile de istorie la fel de importanţi ca statuile din insula paştelui care văd ceva colosal dar nimeni nu ştie ce poate vom fi mayaşii unor oameni mai buni ne vor aplauda atlanţii cu mâinile veşnic ude

cuminţi

Ce cuminţi şi răbdători sunt bunicii mei Gheorghe şi Ecaterina Ca doi copii ascultători dorm Cu pământul peste cap Cu rădăcinile florilor cu tot Sper să avem o groapă comună şi caldă În câţiva prieteni Cărora nu le-am spus niciodată cât înseamnă pentru noi De frică să nu fim patetici Presimt că îmi va curge sufletul Prin tine pe linia de zgomot ascuţit a unui stop cardiac Va curge ca pe o sabie de samurai Strălucind Undeva La capătul vieţii

amănunte

totdeauna m-au fascinat legăturile tainice dintre fenomene

poate dacă la un moment dat aş fi pierdut autobuzul care mă ducea la întâlnirea cu tine toată viaţa mea ar fi fost alta poate dacă acum în loc să citeşti ai ieşi afară s-ar întâmpla ceva esenţial care ţi-ar schimba destinul dacă mama s-ar fi îndrăgostit de un japonez acum aş fi scris haiku-uri minuscule pe boabe de orez şi aş fi desenat chipuri de copii pe floricele albe lângă domul atomic din hiroshima fiecare lucruşor poate deveni un centru o albină sperie un copil copilul un câine tu te crezi atacat de câine şi sari în faţa maşinii nu controlăm nici 1 % din viaţa noastră în fiecare clipă ni se poate întâmpla ceva echivalent cu facerea lumii sau cu sfârşitul ei orice te poate schimba fundamental nu numai iubirea deşi numai ea izbucneşte precum un înţeles pe care n-ai avut niciodată curajul să îl cauţi până la capăt

atipici

m-am săturat de sărbători mahalagizate vreau fără televizor artificii şampanie fripturi tu eu Marele Alb peste noi

la miezul nopţii să batem două cuie în braţele orizontale ale crucii şi toată noaptea va străluci numai pentru noi spaţiul dintre ele

culoarul

într-o zi am chiulit amândoi de la un curs am mers la Spitalul Oncologic am furat două halate şi-am stat într-un salon de copii pe marginea unui pătuţ gol cât un început de lume stabilisem să nu intervenim în curgerea lucrurilor să nu stricăm vreun mare proiect divin să facem introspecţie să fim simpli martori la o părticică din moartea noastră o fetiţă cheală şi-a tuns vreo oră păpuşa apoi a plâns cu faţa-n părul tău negru pe care se ondula bâzâitul neonului simţeam că e un moment important că voi pricepe ceva esenţial în capătul culoarului ai apărut cu umerii uzi şi mi-ai spus că vrei să luăm o pauză viaţa asta planeta albastră de fum care crescuse în jurul meu a explodat pe tăcute eu n-am mai înţeles nimic nici măcar de ce te-ai dus direct la frizer

şi-apoi ai adormit cheală în biserica amzei

iertare

acum când citeşti aceste cuvinte undeva în lume un om îşi pierde vederea un altul este călcat de maşină un sfânt poate intră în Rai chiar acum cu un ditamai soarele-n braţe plângând şi marile ziduri de apărare izbucnesc în ferestre un copil admiră o parte din aerul dimineţii care stă pe ape în lotuşi departe şi nu orice aer cea mai aleasă parte a lui uneori mă simt vinovat pentru toate iniţiaţii spun că suntem legaţi prin fire nevăzute şi eu cred asta oftatul unuia ar trebui să se prelungească în fiecare principiul dominoului la nivel înalt vă rog să mă iertaţi că am uitat să mor tânăr voi plăti

pentru asta

fiinţa

genunchiul julit ţipătul lui Munch iudele valsând în ştreanguri cu buzunarele întoarse şi argintate toate curg între 2 icoane toate se transformă sub ochiul triunghiular eu vreau să scriu doar 40 de poezii perfecte precum 40 de mucenici cu rănile doldora de miere care alunecă pe cruci alunecă în sus ca nişte faguri de aur Dumnezeu este pentru mine singura fiinţă care-mi dă voie să dau mâna prin ea cu mine însumi

părere

unii spun că poate cei care pretind că au descoperit mormântul lui Iisus au argumentele lor şi ne doare aşa de mult acest lucru

fiindcă ne atinge în adâncuri prea mari tocmai pe creste cică să fim mai democraţi eu zic doar că nu negociez nimic nu am cu ce fiindcă nimic nu e al meu cu adevărat dincolo de orice e ceva mai mult şi la capăt e un mâl luminos şi mişcător care are mireasma bunicilor şi părinţilor unele lucruri trebuie lăsate cum le-ai primit nu smulgi aripile păsărilor ca să le pui motoare unele lucruri trebuie doar trăite să treci prin ele şi ele să treacă prin tine uitându-şi înţelesurile

amnezie

de fiecare dată în zori mă mir cu glas tare cât de bine îţi vine lumina parcă pentru tine a fost făcută şi tu zâmbeşti simplu şi nevinovat stingherită cu aerul acela de după mine de după prima iubire din zi

atunci pari cea mai vie fiinţă trăită de toate lucrurile la ambele capete de toate lucrurile pe care eu le mângâi dinăuntrul lor nici nu mai ştiu exact de ce

a 9-a minune

nimeni nu ştie că mă trezesc noaptea când luceafărul alunecă scrâşnind pe geamuri şi admir cum arzi cu flacără albastră şi răcoroasă ca o comoară a 8-a minune a lumii pâinea mea de carne şi atunci numai expiraţia lui dumnezeu foşneşte dulce şi blond prin mine cernându-şi cerurile în plus a 9-a minune şi ultima clar

arc peste timp

când sar peste foc de sărbători nu-şi mai aduc aminte de el giordano bruno doarme plutind ca-ntr-o staţie spaţială

departe are prin păr flori de câmp cum n-a văzut ochi muritor flăcări multicolore curg din trupul lui auriu zâmbeşte cu un pământ incandescent la piept acum îl cred toţi eu scriu despre el direct pe computer tu trece-mi degetele prin păr uşor ca mai ieri când ne era foame şi pictai antilope prin peşteri

om eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele întinse prin oameni a spus cineva unele vieţi sunt nişte candelabre uriaşe de cristal care cad cu încetinitorul spun eu demult ţi-am mângâiat ochii cum numai orbii ştiu iar acum nimeni nu înţelege de ce beau apă numai din pumni nu din pahare ca primul bărbat primul om proaspăt şi bun

lângă un pom şi duhul de viaţă al lui Dumnezeu plutea ca un balon cu heliu peste o apă vie şi neîncepută

idee

spuneam într-o poezie că mă dor umerii ca atunci când mi-a căzut prima pereche de aripi poate oi fi făcut cancer osos sau poate îmi creşte la loc Dumnezeu

dan visează

am adormit cu capul pe tastatură în pixeli până la brâu albi şi mişcători parcă erau icre am visat că murisem cortegiul mergea în plin soare prin centrul civic babele îşi făceau cruce puştanii făceau caterincă se aprindeau farurile se claxona

deasupra coşciugului scump era o căpiţă de suflete strămoşii mei se încălzeau blocurile de pe defuncta victoria socialismului înmuguriseră sau aşa părea de câţi oameni se temeau pe balcoane

amintiri din copilărie 2

noaptea mă trezeam sufocându-mă iar ziua mă credeam indestructibil ca mai toţi tinerii pe la miezul nopţii astmul îşi făcea treaba ca o locomotivă de argint cu aburi maşinărie perfectă de întrezărit moartea îmi legam garoul cu dinţii şi-mi făceam în venă miofilin şi hemisuccinat îmi plăcea să-mi ştiu prietenii alunecând pe somn ca pe gheaţă către ziuă în timp ce vegheam să nu mor dimineaţă eram obosit alb şi pur ca după o asceză la limită eram un bătrân într-un trup neînceput de femeie înalt cât aerul dimineţii după care tânjisem

toată noaptea