Vanzarea International A De Marfuri

Vânzarea internaţională de mărfuri Domeniul de aplicare al Convenţiei 1. Domeniul temporal de aplicare al CV ONU asupra contractului de vânzare internaţională de mărfuri CV a fost adoptată la Viena, la 11 aprilie 1980, ca act final al Conferinţei ONU, organizată în acest scop, în conformitate cu Rezoluţia 33/93 din 16.12.1978 a Adunării Generale a ONU. CV are 4 părţi: -

prima parte: Domeniul de aplicare şi dispoziţiile generale

-

a II-a parte: Formarea contractului

-

a III-a parte: Vânzarea mărfurilor

-

a IV-a parte: Dispoziţii finale Conform art. 92, orice stat poate, în momentul în care devine parte contractantă la

CV, să declare că nu aderă la partea a II-a şi a III-a a CV. Prevederile CV au caracter supletiv, dedus din textul art. 6, conform căruia părţile la un contract de vânzare internaţională pot exclude aplicarea CV, chiar dacă statul al căror persoane juridice sunt este stat contractant. CV a intrat în vigoare la 1.01.1988, prin aplicarea prevederilor art. 99, paragraful 1. Conform dispoziţiilor aceluiaşi articol, paragraful 3, CV de la Viena înlocuieşte legea uniformă asupra formării contractului de vânzare internaţională de obiecte mobile corporale, ambele adoptate la Haga în 1964 şi la care România nu a fost parte. România a aderat la CV prin Legea 24/1991, iar prevederile CV i-au devenit aplicabile începând cu 1.06.1992. Aderarea s-a făcut la întreaga CV, iar România nu a făcut nicio rezervă sau declaraţie, chiar dacă unele din prevederile CV sunt contrare dispoziţiilor din legislaţia internă. CV se aplică, în ceea ce priveşte partea a II-a, care vizează formarea contractului, numai ofertelor, respectiv propunerilor de a contracta, intervenite după intrarea sa în vigoare în statele contractante. Partea a III-a din CV, care vizează executarea contractului

de vânzare internaţională, se aplică exclusiv contractelor încheiate după intrarea în vigoare a CV în statele contractante, prin aplicarea prevederilor art. 100. 2. Domeniul de aplicare personal Ratione personae, CV se aplică în oricare dintre cele 2 cazuri enumerate alternativ în art. 1, para. 1, lit. a şi b. a. CV se aplică între părţi care îşi au sediul în state contractante diferite. Ea nu defineşte noţiunea de sediu, astfel încât sediul se determină conform dispoziţiilor sistemului de drept indicat de norma conflictuală aplicabilă în materie. În cazul în care sistemul de drept este dreptul român, noţiunea este definită în art. 40 din Legea 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat. State contractante sunt toate statele care ratifică, acceptă, aprobă sau aderă la CV, conform prevederilor art. 91. Din dispoziţiile art. 1 paragraful 1, lit. a, rezultă că primul criteriu de aplicabilitate este acela al internaţionalităţii contractului de vânzare-cumpărare. Alte criterii menţionate în paragraful 3 al art. 1, cum ar fi naţionalitatea părţilor, caracterul civil sau comercial al părţii nu prezintă relevanţă pentru aplicarea CV. De asemenea, nu prezintă relevanţă nici alte criterii, cum ar fi faptul că marfa e în tranzit internaţional, sau că locul încheierii sau executării contractului este în state diferite, sau oferta ori acceptarea parvin din state diferite. Pentru a funcţiona criteriul internaţionalităţii contractului, este necesar ca sediul părţilor, aflat în state contractante diferite, să fie cunoscut până în momentul încheierii contractului. Situaţiile speciale în care o parte are mai multe sedii, sau nu are niciun sediu, sunt reglementate în art. 10 lit. a şi b. Conform textelor, dacă o parte are mai multe sedii, se ia în considerare sediul care are cea mai strânsă legătură cu contractul şi cu executarea sa, ţinând cont de circumstanţele cunoscute sau avute în vedere de părţi în orice moment anterior încheierii sau cu ocazia încheierii contractului. Dacă o parte nu are sediu, criteriul este înlocuit cu cel al reşedinţei sale obişnuite.

b. CV se aplică când normele de drept internaţional privat conduc la aplicarea legii unui stat contractant. Dispoziţiile art. 1, paragraful 1, lit. b lărgesc, în mod considerabil, sfera de incidenţă a CV. Astfel, CV este aplicabilă şi în situaţia în care, deşi nicio parte, sau numai una din părţi, îşi are sediul pe teritoriul unui stat contractant, norma de drept internaţional privat trimite, prin punctul său de legătură, la legea unui stat contractant. Pentru argumentul că CV nu distinge, e admisibilă orice legătură a normei conflictuale, atât subiectivă, cât şi obiectivă, cum ar fi, de exemplu, locul încheierii sau executării contractului în state diferite. Acest criteriu are un regim juridic special, în sensul că, prin aplicarea art. 95 din CV, orice stat poate declara, în momentul în care devine parte la CV, că nu aderă la acest criteriu. Într-o asemenea ipoteză, pentru statul care a făcut rezerva la aderare, rămâne incident exclusiv criteriul prevăzut în art. 1, para. 1, lit. a. 3. Domeniul de aplicare material / Obiectul Convenţiei Ratione materiae, CV se aplică exclusiv contractului de vânzare de mărfuri. Textul legii uniforme nu defineşte noţiunea de contract de vânzare, dar trăsăturile esenţiale ale acestuia rezultă din reglementarea obligaţiilor părţilor contractante prin articolele 30 şi 53. De asemenea, CV nu defineşte noţiunea de marfă. Din reglementarea CV, în ansamblul său, rezultă că prevederile sale vizează vânzarea de bunuri mobile corporale. Această concluzie rezultă implicit din faptul că înlocuieşte legile uniforme adoptate la Haga în 1964 şi care se refereau, prin titulatura lor, la vânzarea de bunuri, respectiv obiecte mobile corporale. Reglementând domeniul material de aplicare a CV, art. 2-4 acoperă două categorii de situaţii juridice: a. Se enumără tipurile speciale de contracte, în raport cu obiectul lor; b. Se precizează aspectele privind contractul de vânzare, care intră, respectiv nu intră sub incidenţa prevederilor CV. a. Tipurile speciale de contracte, în raport cu obiectul lor

Sunt considerate vânzări şi, în consecinţă, supuse prevederilor CV, contractele de furnizare de mărfuri care urmează a fi fabricate sau produse. Conform art. 3, în sfera de reglementare intră contractele de vânzare având ca obiect bunuri viitoare. Totuşi, nu sunt considerate vânzări contractele care au ca obiect bunuri viitoare, dacă partea care le comandă furnizează, în mod esenţial, elementele materiale necesare fabricării sau producerii lor. Conform dispoziţiilor art. 2 din CV, aceasta nu guvernează următoarele tipuri speciale de vânzări: -

Vânzarea de mărfuri cumpărate pentru folosinţa personală, familială sau casnică. Sunt exceptate situaţiile în care vânzătorul, în orice moment, înainte de încheierea sau cu ocazia încheierii contractului, nu a ştiut sau nu s-a considerat că ştie împrejurarea că mărfurile sunt cumpărate pentru această folosinţă specială. Excepţia este justificată în considerarea faptului că aceste operaţiuni, în majoritatea sistemelor de drept, nu constituie acte de comerţ şi sunt, în general, supuse reglementărilor privind protecţia consumatorului.

-

Vânzarea la licitaţii. Această excepţie rezidă în faptul că vânzările la licitaţie sunt supuse, de regulă, unor reglementări speciale, de drept intern, cu caracter imperativ. Pe de altă parte, într-un asemenea tip de vânzare, cumpărătorul nu poate fi identificat decât în momentul adjudecării, şi deci nu se poate cunoaşte dacă operaţiunea prezintă sau nu un caracter comercial.

-

Vânzarea de sub sechestru sau efectuată în orice alt mod, de către autorităţile judiciare, supuse unor reguli cu caracter imperativ, în majoritatea sistemelor de drept.

-

Vânzarea de valori mobiliare, de efecte de comerţ şi monede. Noţiunea de „valori mobiliare” diferă în multe sisteme de drept, respectiv în această categorie unele sisteme de drept includ şi creanţele, iar cesiunea de creanţă este exceptată expres de la aplicarea CV.

-

Vânzarea de nave, vapoare, aeroglisoare, aeronave. Excepţia se bazează pe argumentul că, în numeroase sisteme de drept, aceste bunuri sunt asimilate unor bunuri imobile şi sunt supuse unor formalităţi de înregistrare, care le conferă un regim juridic special de circulaţie.

-

Vânzarea de electricitate. Excepţiile prevăzute de art. 2 din CV sunt interpretate restrictiv, conferindu-se

prioritate prezumţiei de aplicare a CV. b. Aspecte privind contractul de vânzare, care intră, respectiv nu intră sub incidenţa prevederilor CV CV nu guvernează toate elementele contractului de vânzare-cumpărare, ci exclusiv aspecte legate de forma contractului şi drepturile şi obligaţiile părţilor. Per a contrario, CV nu reglementează nici validitatea contractelor, ori vreuna din clauzele sale, respectiv nu reglementează problema uzanţelor comerciale aplicabile contractelor comerciale. De asemenea, CV nu guvernează nici efectele pe care contractul le generează asupra proprietăţii mărfii vândute. Problema juridică a transferului de proprietate asupra mărfii va fi guvernată de dispoziţiile dreptului intern, determinat conform normei conflictuale a forului. Conform dispoziţiilor art. 5, CV nu se aplică nici răspunderii vânzătorului pentru decese sau leziuni corporale, cauzate cumpărătorului persoană fizică, prin fapta mărfii aflate în proprietatea sa.

Dispoziţii generale privind interpretarea, forma şi proba contractului I. Interpretarea contractului CV instituie mai multe reguli de interpretare a contractului de vânzare internaţională de mărfuri: 1. Conform prevederilor art. 7, para. 1, la interpretarea contractului se va lua în considerare caracterul său internaţional şi necesitatea de a promova respectul buneicredinţe în comerţul internaţional. Problemele juridice privind domeniile guvernate de CV, dar care nu sunt rezolvate în mod expres în conţinutul său, vor fi interpretate în conformitate cu principiile generale din care CV se inspiră, sau în lipsa acestor principii, în conformitate cu legea aplicabilă în temeiul normelor de drept internaţional privat. 2. Contractul se interpretează conform indicaţiilor şi celorlalte manifestări de voinţă, care denotă intenţia unei părţi, cu sublinierea că cealaltă parte cunoştea sau nu putea să ignore această intenţie. Consacrarea acestei norme de interpretare este o expresie a influenţei sistemului de drept romanist, pentru că se regăseşte explicit în toate codurile civile de inspiraţie franceză. În cazul în care intenţia unei părţi contractante nu poate fi stabilită, indicaţiile şi celelalte manifestări de voinţă trebuie interpretate conform cu semnificaţia pe care le-ar fi abordat-o o persoană rezonabilă, cu aceeaşi pregătire profesională şi aflată într-o situaţie asemănătoare. Criteriul comparaţiei cu o persoană rezonabilă constituie o influenţă a sistemului de drept anglo-saxon. Pentru determinarea intenţiei unei părţi contractante sau a intenţiei unei persoane rezonabile, se ţine cont de circumstanţele pertinente şi, în special, de negocierile

prealabile între părţi, de obişnuinţele comerciale stabilite între ele, de uzanţele comerciale aplicabile şi de întregul comportament ulterior al părţilor. 3. Art. 9 din CV prevede că părţile sunt legate prin uzanţele la care ele au consimţit şi de obişnuinţele stabilite între ele. Referitor la uzanţe, cu excepţia unei stipulaţii contrare, părţile sunt considerate că s-au referit în mod tacit în contract la orice uzanţă pe care o cunoşteau, sau pe care ar fi trebuit să o cunoască şi care, în comerţul internaţional, este larg cunoscută şi în mod regulat respectată de părţi la contracte de acelaşi tip şi în aceeaşi ramură comercială. Textul art. 9 permite deci posibilitatea aplicării uzanţelor comerciale şi în temeiul voinţei tacite, sau chiar prezumate a părţilor.

II. Forma şi proba contractului Conform art. 11 din CV, forma contractului de vânzare nu este supusă niciunei rigori procedurale. Convenţia prevede că un contract de vânzare nu trebuie să fie încheiat şi nici constatat în scris şi nu este supus niciunei condiţii de formă. CV respectă principiul simetriei juridice, în sensul că, prin art. 29, dispune că un contract poate fi modificat sau reziliat prin simplul acord de voinţă al părţilor, fără o condiţie specială de formă a unui act juridic. În cazul în care un contract încheiat în formă scrisă conţine o clauză care stipulează că orice modificare sau reziliere amiabilă trebuie efectuată tot în formă scrisă, modificarea sau rezilierea produce efecte juridice numai dacă este constatată printr-un înscris. Cu privire la proba contractului, CV consacră principiul libertăţii absolute a probei, în sensul că un contract de vânzare internaţională poate fi dovedit prin orice mijloace, inclusiv prin martori. Conform art. 12 şi 96 din CV, un stat contractant al cărui legislaţie cere ca acest tip de contract de vânzare să fie încheiat sau constatat în scris, poate oricând să declare că dispoziţiile art. 11 şi 29 nu sunt aplicabile, dacă una dintre părţi îşi are sediul în acel stat. Suplimentar, prin art. 12 se prevede că părţile nu pot deroga de la dispoziţiile acestui

articol, nici să-i modifice efectele, prevedere care conferă art. 12 un caracter imperativ, fiind singurul articol din CV cu acest caracter.

Formarea contractului de vânzare internaţională de mărfuri Sub aspect terminologic, CV utilizează noţiunea de „formarea contractului, care constituie şi titlul părţii a II-a, pentru întregul proces de realizare a consimţământului.

I. Oferta de a contracta Oferta de a contracta este definită în art. 14 ca fiind propunerea de încheiere a unui contract, care trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: - să fie adresată uneia sa mai multor persoane determinate; - să fie suficient de precisă; (în literatură, o propunere a fost considerată suficient de precisă dacă: denumeşte mărfurile şi expres sau implicit stabileşte cantitatea şi preţul, sau oferă indicaţii care permit ca acestea să fie determinate) - să demonstreze voinţa autorului ofertei de a se angaja juridic, în caz de acceptare. Conform art. 15, oferta îşi produce efectele în momentul în care ajunge la destinatar. O ofertă, chiar dacă este irevocabilă, poate fi retractată dacă retractarea ajunge la destinatar înainte sau în acelaşi timp cu oferta. CV utilizează noţiunea de „retractare” distinct de noţiunea de „revocare”. Pe fond, cele două noţiuni exprimă aceeaşi instituţie juridică, şi anume aceea de renunţare a ofertantului la ofertă. Deosebirea constă în sfera lor de aplicare în timp, în raport cu momentul ajungerii ofertei la destinatar. - retractarea intervine atunci când renunţarea ofertantului ajunge la destinatar cel mai târziu în acelaşi timp cu oferta; - revocarea devine operantă după momentul ajungerii ofertei la destinatar, respectiv până la încheierea contractului. CV adoptă principiul revocabilităţii ofertei şi stabileşte doar cazurile de excepţie în care aceasta nu poate fi revocată. O ofertă poate fi revocată, până la încheierea contractului, dacă revocarea ajunge la destinaţie înainte ca destinatarul să fi expediat acceptarea sa. Prevederile art. 16 necesită două precizări:

- momentul încheierii contractului se determină în conformitate cu prevederile art. 23, coroborate cu art. 18, paragrafele 2,3; - CV instituie o condiţie suplimentară pentru ca oferta să poată fi revocată, şi anume ajungerea la destinatar înainte de expedierea acceptării. Observăm deci că se abandonează teoria recepţiei în favoarea unui element din sistemul expedierii, care face ca, practic, revocarea să nu poată avea loc decât până la un moment anterior încheierii contractului. Condiţia suplimentară este aplicabilă numai în cazul acceptării exprese. Această soluţie constituie o influenţă a sistemului de drept anglo-saxon, în cadrul căruia teoria expediţiei acceptării guvernează momentul încheierii contractului. Conform art. 16, cele două cazuri în care oferta nu poate fi revocată sunt: 1. dacă se prevede că oferta este irevocabilă, prin fixarea unui termen determinat pentru acceptare, sau într-o altă modalitate; 2. dacă este rezonabil pentru destinatar să considere oferta ca fiind irevocabilă, şi dacă a acţionat în consecinţă. Pentru determinarea intenţiei acceptantului, va fi luată în considerare noţiunea de persoană rezonabilă, aflată într-o situaţie similară. Efectele ofertei, chiar irevocabilă, încetează când neacceptarea sa a ajuns la ofertant.

22.03.2007

II. Acceptarea ofertei Conform art. 18 din CV, acceptarea ofertei este definită ca fiind o declaraţie sau o altă manifestare de voinţă a destinatarului ofertei care exprimă consimţământul acestuia cu privire la ofertă. Definiţia cuprinde atât acceptarea expresă cât şi acceptarea tacită. Inacţiunea, respectiv tăcerea, nu echivalează acceptare. Remarcăm deci că prin CV se adoptă o regulă similară celei din dreptul român. În practica arbitrală s-a considerat însă că exclusiv inacţiunea nu produce efecte juridice, fiind excluse excepţiile întemeiate pe lege, voinţa părţilor, uzanţe, sau obişnuinţele stabilite anterior între părţi. În cazul acceptării exprese, textul CV distinge între formarea contractului între absenţi sau între persoane prezente. Prima situaţie, în cazul contractului între absenţi, acceptarea unei oferte produce efecte în momentul în care indicaţia de acceptare parvine ofertantului, respectiv ajunge la destinatarul său. Se observă împrejurarea că CV adoptă sistemul recepţiunii. Prin excepţie, acceptarea nu produce efecte dacă indicaţia care o conţine nu parvine ofertantului în termenul de acceptare pe care acesta l-a stipulat, sau în absenţa unei clauze exprese într-un termen rezonabil, ţinând cont de împrejurările tranzacţiei şi de rapiditatea mijloacelor de comunicare folosite de ofertant. Pentru ipoteza contractului între persoane prezente CV prevede că o ofertă verbală trebuie acceptată instantaneu. Acceptarea tacită este reglementată prin paragraful 3 al art. 18 şi constă în îndeplinirea de către destinatarul ofertei a unui act prin care acesta poate dovedi că acceptă oferta, fără însă a comunica actul de acceptare ofertantului. Actul de acceptare tacită poate viza expedierea mărfurilor, sau plata preţului. Momentul producerii efectelor acceptării tacite coincide cu momentul în care actul este îndeplinit. Textul prevede şi o condiţie simetrică cu cea de la acceptarea expresă, şi anume ca actul de acceptare tacită să fie efectuat în termenul de acceptare indicat de ofertant, sau, în absenţa unui termen expres, într-un termen rezonabil, care se calculează ţinând cont de împrejurările tranzacţiei şi rapiditatea mijloacelor de comunicare utilizate de către ofertant.

Cu privire la conţinutul acceptării, CV instituie o regulă, o excepţie de la regulă, şi o excepţie la excepţie, care are drept consecinţă revenirea la regulă. Regula: un răspuns care tinde să constituie acceptarea unei oferte, dar care conţine completări, limitări, sau alte modificări faţă de conţinutul ofertei reprezintă o respingere a ofertei şi constituie o nouă ofertă. Acceptarea trebuie să fie pură şi simplă. Excepţie: constituie acceptare şi un răspuns care tinde să fie acceptarea unei oferte, dar conţine elemente adiţionale sau diferite faţă de conţinutul acesteia, care însă nu alterează, în mod substanţial, termenii ofertei. CV consideră ca fiind elemente complementare sau diferite preţul, plata, cantitatea şi calitatea mărfurilor, locul şi momentul predării, întinderea responsabilităţii unei părţi faţă de cealaltă parte şi rezolvarea litigiilor. Prin excepţie la excepţie: un răspuns care, deşi nu alterează substanţial termenii ofertei, nu va vi echivalat ca acceptare în cazul în care ofertantul, fără întârziere nejustificată, a relevat verbal diferenţele, sau a adresat destinatarului ofertei un aviz în acest scop (art. 19 CV). Modalitatea de calcul a termenelor de acceptare Dacă ofertantul a stabilit un termen de acceptare, acesta se calculează diferit, în raport cu mijlocul de comunicare utilizat de ofertant, conform distincţiilor menţionate în art. 20. Dacă termenul de acceptare a fost stabilit prin telegramă sau scrisoare, acesta începe să curgă din momentul în care telegrama este predată pentru expediere sau de la data menţionată pe plicul scrisorii. Dacă termenul de acceptare este stabilit de ofertant prin telefon, telex, sau alte mijloace de comunicare instantanee, termenul curge din momentul în care oferta parvine destinatarului. CV nu stabileşte modul de calcul al termenelor, acest aspect fiind reglementat de sistemul de drept care constituie lex causae în speţă.

Acceptarea tardivă Acceptarea tardivă nu este definită expres în CV, dar este unanim acceptat că aceasta constituie o acceptare ce parvine destinatarului, după expirarea termenului menţionat de ofertant, sau a termenului rezonabil. Cu privire la efectele acceptării tardive, CV distinge între două situaţii: 1. Dacă acceptarea tardivă este datorată unei culpe a acceptantului, ea produce totuşi efectele unei acceptări, dacă ofertantul îl informează de îndată pe acceptant că este de acord, fie verbal, fie printr-un aviz sau o notificare pe care i-o adresează. 2. În cazul în care scrisoarea sau alt înscris echivalent conţinând o acceptare tardivă demonstrează că aceasta a fost expediată în condiţii în care, dacă transmiterea ar fi fost corectă, ar fi parvenit în timp ofertantului, acceptarea tardivă produce efectele unei acceptări regulate, cu excepţia cazului în care ofertantul îl informează pe destinatarul ofertei că el consideră oferta caducă. Conform textului art. 21, în acest caz, este reglementată situaţia în care acceptantul a expediat acceptarea în termen şi ea ar fi parvenit ofertantului în termen, dacă nu ar fi intervenit un viciu de transmitere. Acceptarea poate fi retractată, dacă ajunge la ofertant înainte de momentul în care a produs efecte juridice, sau chiar în acel moment. Cu alte cuvinte, întrucât efectul acceptării este încheierea contractului, rezultă că retractarea acceptării poate avea loc cel mai târziu până în momentul încheierii contractului. Conform art. 23 din CV, contractul se consideră încheiat în momentul în care acceptarea ofertei produce efecte juridice. Coroborând textele CV, rezultă că: 1. în cazul acceptării exprese, între persoane absente, momentul este acela în care acceptarea parvine ofertantului (sistemul recepţiei); 2. în cazul acceptării exprese, între persoane prezente, momentul este cel al realizării acordului de voinţă; 3. în cazul acceptării tacite, momentul în care acceptarea tacită a fost îndeplinită. Cu privire la modificarea, respectiv rezoluţiunea contractului, respectând principiul simetriei juridice, CV statuează printr-o stipulaţie inserată în art. 29 că un contract încheiat prin acordul de voinţă al părţilor poate fi modificat sau reziliat de asemenea prin acordul amiabil al părţilor. Cu alte cuvinte, sub aspectul formei şi probei

actului de modificare sau reziliere se aplică aceleaşi reguli juridice cu cele ale modalităţii de încheiere a contractului.

Efectele juridice ale contractului de vânzare internaţională – obligaţiile părţilor I. Obligaţiile vânzătorului Obligaţiile vânzătorului sunt reglementate în art. 30 din CV. Conform textului, vânzătorul se obligă, în condiţiile stabilite prin contract şi prevăzute în CV să predea mărfurile, să transfere proprietatea acestora şi, dacă este cazul, să remită documentele referitoare la marfă. Obligaţia de transfer a proprietăţii asupra mărfii, deşi este menţionată în CV, nu este reglementată în conţinutul său. În consecinţă, cu privire la acest aspect, se va aplica dreptul material stabilit cu titlul de lex causae. I. Obligaţia de predare a mărfurilor. i. Locul şi momentul predării Conform art. 31 obligaţia de predare a mărfurilor constă: 1. În predarea mărfurilor, în locul special determinat prin contract. 2. În absenţa unei asemenea menţiuni, locul predării coincide cu remiterea mărfurilor către primul transportator pentru a le trimite cumpărătorului, în situaţia în care contractul implică transportul mărfurilor. 3. În situaţiile care nu sunt vizate de paragraful 1 şi 2 al textului (situaţiile de mai sus), şi contractul se referă la un bun individual determinat, sau la un bun determinat prin caractere generice care trebuie prelevat dintr-o masă determinată, sau care trebuie fabricat ori produs (bunuri viitoare) şi când, în momentul încheierii contractului, părţile ştiau că mărfurile se găsesc sau trebuiau fabricate ori produse într-un loc special, obligaţia de predare se realizează prin punerea mărfurilor la dispoziţia cumpărătorului, în acel loc special.

4. În toate celelalte cazuri, obligaţia de predare constă în punerea mărfurilor la dispoziţia cumpărătorului în locul în care vânzătorul avea sediul său, la momentul încheierii contractului. Cu alte cuvinte, în cazul vânzătorului, plata este cherabilă. ii. Obligaţii adiacente, speciale, ale vânzătorului şi complementare predării mărfurilor Obligaţia de predare este însoţită şi de anumite posibile obligaţii adiacente ale vânzătorului: -

în cazul în care, în conformitate cu contractul sau CV, vânzătorul remite mărfurile unui transportator şi dacă mărfurile nu sunt clar identificate prin aplicarea unui semn distinctiv pe mărfuri, prin documentele de transport, sau prin orice alte mijloace, vânzătorul trebuie să remită cumpărătorului un aviz de expediţie, care să specifice mărfurile.

-

Dacă vânzătorul este obligat să ia măsuri pentru transportul mărfurilor, el trebuie să încheie contractele necesare pentru ca transportul să fie efectuat până la locul menţionat contractual cu mijloacele de transport adecvate împrejurărilor şi în condiţiile obişnuite pentru un astfel de transport.

-

Dacă vânzătorul nu este obligat să subscrie el însuşi o asigurare pe durata transportului, el trebuie să furnizeze cumpărătorului, la solicitarea acestuia, toate informaţiile de care dispune şi care îi sunt necesare încheierii asigurării.

iii. Momentul predării mărfurilor Prin art. 33 CV face o distincţie după cum momentul predării îl constituie o dată fixă, sau o perioadă de timp. 1. Dacă momentul predării este fixat prin contract sau prin referire la contract, predarea se efectuează la data specificată. 2. Dacă o perioadă de timp este fixată prin contract, sau determinată prin referire la contract, predarea se efectuează în orice moment, în cursul perioadei determinate, cu excepţia situaţiei în care, din împrejurări, nu rezultă că alegerea datei îi revine

cumpărătorului. Astfel, dreptul de a stabili data exactă a predării aparţine, de regulă, vânzătorului. 3. Într-un termen rezonabil, calculat de la data încheierii contractului, în toate celelalte cazuri care exced primelor două ipoteze. 2. Obligaţia de remitere a documentelor referitoare la marfă În cazul în care vânzătorul este obligat să remită documente care se referă la mărfuri, el trebuie să execute această obligaţie în momentul, locul şi forma prevăzute în contract. În caz de remitere anticipată, vânzătorul păstrează, până în momentul determinat contractual, dreptul de a remedia orice defect de conformitate a documentelor sub condiţia ca exerciţiul acestui drept să nu cauzeze cumpărătorului nici inconveniente, şi nici cheltuieli care să nu fie rezonabile. 3. Obligaţia de conformitate a mărfurilor (nereglementată de art. 30) Obligaţia Are ca obiect cantitatea, calitatea şi tipul mărfii, precum şi ambalajul sau condiţionarea acesteia. Referindu-se la calitate, art. 35 include, în cadrul obligaţiei de conformitate, şi obligaţia de garanţie pentru vicii. Obligaţia de conformitate se consideră îndeplinită, cu următoarele particularităţi: 1. dacă calitatea, calitatea, tipul, ambalajul sau condiţionarea mărfii sunt prevăzute în contract, obligaţia de conformitate de consideră îndeplinită atunci când toate aceste elemente corespund stipulaţiilor contractuale. 2. În absenţa unor prevederi exprese, mărfurile se consideră conforme cu contractul în următoarele ipoteze: a. Mărfurile sunt adecvate întrebuinţărilor la care servesc în mod obişnuit mărfuri de acelaşi tip; b. Mărfurile sunt adecvate oricărei întrebuinţări speciale, care a fost adusă expres sau tacit la cunoştinţa vânzătorului de către cumpărătător în momentul încheierii contractului. Se exceptează situaţia în care cumpărătorul a lăsat elementele de conformitate la competenţa sau

aprecierea vânzătorului, sau se consideră că era rezonabil din partea sa să procedeze în această modalitate. c. Posedă

calităţile

unei

mărfi

pe

care

vânzătorul

a

prezentat-o

cumpărătorului drept eşantion sau model. d. Sunt ambalate sau condiţionate în modul obişnuit pentru mărfurile de acelaşi tip, sau în absenţa unui mod obişnuit, într-o manieră adecvată pentru a le conserva sau a le proteja. CV reglementează şi anumite aspecte speciale privind răspunderea vânzătorului pentru lipsa de conformitate. Ca un aspect principal, CV precizează că, dacă elementele conformităţii mărfii nu au fost prevăzute în contract, vânzătorul nu este răspunzător pentru o lipsă de conformitate pe care cumpărătorul o cunoştea sau nu putea să o ignore la momentul încheierii contractului. Sub aspect temporal, textul (art. 35, 36) instituie 2 ipoteze cu privire la răspunderea vânzătorului pentru lipsa de conformitate: 1. Vânzătorul este răspunzător de orice lipsă de conformitate care există în momentul transmiterii riscurilor către cumpărător, chiar dacă această lipsă apare ulterior. 2. Vânzătorul este răspunzător de orice lipsă de conformitate care apare după momentul transmiterii riscurilor către cumpărător, însă cu condiţia ca această să fie imputabilă neexecutării oricăreia dintre obligaţiile sale, inclusiv a unei obligaţii de garanţie, prin care vânzătorul s-a angajat ca, pe durata unei anumite perioade de timp, mărfurile să rămână adecvate oricărei întrebuinţări speciale, sau întrebuinţărilor normale. Dacă are loc o predare anticipată, iar marfa nu este conformă, vânzătorul are dreptul ca, până la data prevăzută pentru predare, fie să livreze partea sau cantitatea lipsă, fie să livreze mărfuri noi, care să înlocuiască mărfurile neconforme cu contractul, sub condiţia ca exerciţiul acestui drept să nu cauzeze cumpărătorului inconveniente sau cheltuieli nerezonabile. Pentru a realiza un echilibru obligaţional, CV stabileşte şi în sarcina cumpărătorului anumite obligaţii legate de conformitatea mărfurilor (art. 38, 39). 1. Cumpărătorul trebuie să examineze mărfurile sau să le supună examinării întrun termen cât mai scurt, ţinând cont de împrejurări. În cazul în care contractul implică un

transport al mărfurilor, examenul de conformitate poate fi amânat, până când acestea ajung la destinaţie. Dacă mărfurile sunt redirijate sau reexpediate de cumpărător, fără ca acesta să fi avut, în mod rezonabil, posibilitatea să le examineze şi dacă în momentul încheierii contractului vânzătorul cunoştea posibilitatea reexpedierii sau redirijării, examenul de conformitate poate fi amânat până în momentul ajungerii mărfurilor la noua lor destinaţie. 2. Cumpărătorul trebuie să denunţe lipsa de conformitate precizând natura defectului, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a se prevala de lipsa de conformitate. CV instituie 2 termene de decădere: - denunţarea trebuie făcută într-un termen rezonabil, calculat din momentul în care cumpărătorul a constatat, sau trebuia să constate defectul de conformitate; - cumpărătorul este decăzut din dreptul de a se prevala de lipsa de conformitate, dacă nu o denunţă cel mai târziu într-un termen de 2 ani, calculat de la data la care mărfurile i-au fost remise în mod efectiv, exceptând cazul în care acest termen este incompatibil cu durata unei garanţii contractuale. Vânzătorul nu se poate prevala de împrejurarea că cealaltă parte nu a procedat la examinarea mărfurilor, sau nu a denunţat lipsa de conformitate, dacă aceasta se referă la fapte pe care le cunoştea, sau nu putea să le ignore şi pe care nu le-a relevat cumpărătorului. (nu trebuie să ştim pt. examen comparaţia cu alte sisteme de drept) 4. Obligaţia de garanţie pentru evicţiune Obligaţia de garanţie pentru evicţiune este reglementată în art. 41 din CV în sensul că vânzătorul trebuie să predea mărfurile libere de orice drept sau pretenţie a unui terţ, exceptând cazul în care cumpărătorul acceptă să preia mărfurile în asemenea condiţii. Excepţia prevăzută de text are o particularitate în cazul în care dreptul invocat de către terţ este un drept de proprietate. Această particularitate derivă din faptul că CV admite şi posibilitatea cumpărătorului de a prelua mărfurile şi în ipoteza în care cunoaşte invocarea unui drept sau pretenţii a unei terţe persoane. Astfel, în lumina CV, vânzarea

este valabilă chiar dacă lucrul vândut este proprietatea unei alte persoane, sub rezerva ca cumpărătorul să fi cunoscut şi acceptat această situaţie juridică. Soluţia diferă de cea prevăzută în dreptul intern al României, şi este preluată din dreptul german. Dar este de remarcat faptul că România nu a făcut nicio rezervă la acest aspect al CV. O particularitate o reprezintă şi conţinutul acestei obligaţii în cazul în care evicţiunea este bazată pe dreptul proprietăţii intelectuale. Reglementarea particulară a acestei situaţii se esplică prin locul important al dr. proprietăţii intelectuale pe plan internaţional. Conform CV vânzătorul trebuie să predea mărfurile libere de orice drept sau pretenţie a unui terţ întemeiat pe proprietatea industrială, sau altă proprietate intelectuală pe care o cunoştea sau nu putea să o ignore în momentul încheierii contractului, sub condiţie ca acest drept sau pretenţie a terţului să fie întemeiată pe proprietatea industrială sau altă proprietate intelectuală în temeiul legii statului unde mărfurile trebuie să fie vândute sau utilizate dacă părţile au avut în vedere, în momentul încheierii contractului, faptul că mărfurile vor fi vândute sau utilizate în acel stat, sau în toate celelalte cazuri,în temeiul legii statului în care cumpărătorul îşi are sediu. (art. 42)

29.03.2007

II. Obligaţiile cumpărătorului Enumerare: -

să plătească preţul

-

să preia mărfurile predate

-

obligaţia de conservare a mărfurilor

conform CV Viena 1980 1. Obligaţia de a plăti preţul. Întinderea obligaţiei În zilele noastre, noţiunea de plată a preţului depăşeşte cu mult un simplu transfer de monedă de la cumpărător la vânzător şi ca atare, CV de la Viena dă o definiţie modernă acestei noţiuni. Se precizează faptul că obligaţia cumpărătorului de a plăti preţul o cuprinde şi pe aceea de a lua măsurile şi de a face formalităţile necesare pentru ca să permită plata preţului în funcţie de prevederile contractuale, de legislaţia aplicabilă sau de alte reglementări. Determinarea preţului Art. 55 din CV care reglementează acest aspect, instituie o regulă şi o situaţie specială supusă unei condiţii. Regula este în sensul că preţul mărfurilor vândute trebuie să fie determinat în contract, în mod expres sau implicit, ori printr-o dispoziţie care să permită determinarea preţului. Această prevedere este în concordanţă cu cea din art. 14 para. 1 din CV, conform căruia oferta de a contracta este considerată suficient de precisă, şi deci valabilă, printre altele, în cazul în care stabileşte preţul, sau dă indicaţii care să permită determinarea acestuia. Situaţia specială supusă unei condiţii constă în aceea că, dacă vânzarea este valabil încheiată, fără ca preţul să fi fost determinat sau determinabil, atunci CV instituie o prezumţie privind modul de determinare a preţului, care are valoarea unei determinări legale a acestuia. Aşadar, această situaţie specială este supusă condiţiei valabilităţii contractului cu preţ nedeterminat, sau chiar nedeterminabil. În CV însă, nu se precizează în mod direct dacă o asemenea situaţie este valabilă sau nu. Această reticenţă a CV este

în concordanţă cu prevederile art. 4 lit. b, conform căruia această CV nu cârmuieşte valabilitatea contractului, sau a vreuneia din clauzele acestuia. În această situaţie, valabilitatea unui contract fără preţ determinat sau determinabil rămâne supusă sistemului de drept care constituie lex causae în speţă. Numai în cazul în care lex causae aplicabilă admite valabilitatea unui contract cu preţ nedeterminat sau nedeterminabil se aplică determinarea legală a preţului, în baza CV. Această determinare, de valoarea unei prezumţii legale relative, constă în aceea că părţile sunt considerate, în lipsa unor dispoziţii contrare, că s-au referit în mod tacit la preţul practicat în mod obişnuit, în momentul încheierii contractului, în respectiva ramură comercială, pentru aceleaşi mărfuri, vândute în împrejurări comparabile. În cazul în care lex causae este dreptul român (art. 1303, 1304 C.civ), preţul poate să fie determinat sau determinabil, ca o condiţie de validitate a obiectului acestui contract. Se poate discuta, în legătură cu această prevedere, care este – în mod incontestabil – de ordine publică în dreptul intern, sancţiunea fiind nulitatea absolută a contractului, dacă este sau nu de ordine publică în dreptul internaţional privat, adică în raporturile juridice cu element de extraneitate, care fac obiectul acestei ramuri. În acest sens, unii autori sunt de părere că vânzarea internaţională de mărfuri, supusă dreptului român, cu titlu de lex causae, nu cere o asemenea condiţie pentru validitate şi, ca atare, pentru vânzările internaţionale reglementate de CV este admisibilă determinarea legală a preţului. Ca o remarcă, dacă preţul este stabilit în raport cu greutatea mărfurilor, el va fi determinat, în caz de îndoială asupra sa, în funcţie de greutatea netă. Locul plăţii Preţul va fi plătit vânzătorului în unul dintre următoarele locuri: -

în locul anume precizat în contract;

-

la sediul vânzătorului (plata portabilă şi nu cherabilă). Justificarea unei asemenea soluţii se găseşte în faptul că, în zilele noastre, plata se face, în majoritatea cazurilor, prin decontare bancară şi, ca atare, preţul poate fi considerat ca fiind plătit atunci când banii au intrat în contul vânzătorului.

-

în locul remiterii mărfurilor sau a documentelor, în măsura în care s-a prevăzut că plata trebuie să fie făcută contra unei asemenea remiteri.

Există deci o regulă – locul precizat în contract – şi două excepţii, alternative şi subsidiare, faţă de această regulă. Dacă vânzătorul îşi schimbă sediul („domiciliul”) după încheierea contractului, el va trebui să suporte orice sporire a preţului sau a cheltuielilor accesorii plăţii preţului, generate de această schimbare. Momentul plăţii preţului a. Momentul determinat prin contract b. Dacă o determinare convenţională nu există, preţul va fi plătit în momentul în care, conform contractului şi convenţiei, vânzătorul pune la dispoziţia cumpărătorului fie mărfurile, fie documentele reprezentative ale acestora. Această soluţie consacră principiul simultaneităţii. c. Vânzătorul poate face din plată o condiţie a predării mărfurilor sau a remiterii documentelor. Aceasta înseamnă că o asemenea predare sau remitere va fi ulterioară plăţii preţului. Dacă contractul implică transportul mărfurilor, vânzătorul poate face expedierea sub condiţia ca mărfurile sau documentele reprezentative ale acestora să fie remise cumpărătorului numai contra plăţii preţului, deci clauza stipulaţiei contractului va fi – în acest caz – „plată contra documente”. Cumpărătorul nu este ţinut de plata preţului înainte de a fi avut posibilitatea de a examina mărfurile, în principal, conform art. 38 din CV, în afară de cazul în care modalităţile de predare sau de plată convenite de către părţi nu îi lasă această posibilitate. Conform art. 59, cumpărătorul trebuie să plătească preţul la data convenită, rezultând din contract ori din convenţie, fără a fi necesară vreo cerere sau vreo formalitate din partea vânzătorului. Se instituie, deci, principiul dies interpellat pro hominem (punerea de drept în întârziere a cumpărătorului cu privire la plata preţului), în ceea ce priveşte obligaţia cumpărătorului de plată a preţului. 2. Obligaţia de preluare a mărfii predate Această obligaţie include, în primul rând, îndeplinirea oricărui act care este de aşteptat, în mod rezonabil, din partea lui, pentru a permite vânzătorului să efectueze predarea, iar în al doilea rând, cuprinde preluarea propriu-zisă a mărfurilor.

3. Obligaţia cumpărătorului de a preciza caracteristicile mărfurilor Cumpărătorul poate fi obligat prin contract să specifice forma, măsura sau alte caracteristici ale mărfurilor. Această obligaţie este precizată în art. 65 numai sub aspect sancţionator, şi deci această problemă face parte din răspunderea cumpărătorului.

Mijloacele de care dispune vânzătorul în caz de contravenţie la contract din partea cumpărătorului – răspunderea contractuală a cumpărătorului – Este necesar întâi să enumerăm mijloacele. În principal, interdicţia acordării unui termen de graţie şi posibilitatea acordării unui termen suplimentar de către vânzător. Conform art. 61 para. 1, în cazul în care cumpărătorul nu a executat oricare din obligaţiile ce îi revin din contract sau din convenţie, vânzătorul va putea să îşi exercite drepturile prevăzute la art. 62-65 din CV, sau să ceară daunele interese prevăzute la art. 74-77. Dacă recurge la un alt mijloc decât daunele interese, vânzătorul nu va pierde dreptul la aceste daune interese, element prevăzut de art. 61 para. 2 din CV. Prevederile CV privind interdicţia acordării unui termen de graţie pentru cumpărător, cele privind posibilitatea pentru vânzător de a acorda cumpărătorului un termen suplimentar pentru executare şi cele conform cărora vânzătorul nu poate, înainte de terminarea acelui termen suplimentar, să se prevaleze de vreunul din mijloacele de care dispune în caz de încălcare a contractului de către cumpărător, sunt simetrice cu dispoziţiile stabilite în cazul încălcării de către vânzător a obligaţiilor sale contractuale (art. 45 para. 3, art. 47, para 1, 2). Trebuie analizate mijloacele de care dispune vânzătorul în caz de contravenţie la contract din partea cumpărătorului. În cadrul acestei analize, discuţia se va duce numai pe tărâmul art. 62-65. Regimul daunelor interese va fi tratat cu altă ocazie. Acest regim este, de altfel, comun cu cel aplicabil în cazul încălcării obligaţiilor contractuale de către cealaltă parte. Exercitarea drepturilor prevăzute de aceste articole implică, simetric cu cele acordate cumpărătorului vizavi de cumpărător, două posibilităţi puse la dispoziţia vânzătorului de către CV: -

să ceară executarea obligaţiilor de către cumpărător (art. 62)

-

să declare rezoluţiunea contractului (art. 64)

Art. 65 reglementează mijloacele speciale de care beneficiază vânzătorul în cazul în care cumpărătorul nu şi-a executat obligaţia de a specifica elementele caracteristice ale mărfurilor: 1. posibilitatea vânzătorului de a cere executarea obligaţiei de către cumpărător Vânzătorul poate cere cumpărătorului plata preţului, preluarea mărfii predate, sau executarea altor obligaţii, cu excepţia cazului în care s-a prevalat de un mijloc incompatibil cu această cerere. În principal, aceasta este regula şi i se dă prioritate de textul CV. 2. posibilitatea vânzătorului de a declara rezoluţiunea contractului Este un mijloc de excepţie, şi, ca atare, rezoluţiunea poate fi declarată numai sub condiţie: a. dacă neexecutarea de către cumpărător a oricărei obligaţii ce rezultă pentru el, din contract sau din CV, constituie o contravenţie esenţială la contract. b. în cazul în care cumpărătorul nu-şi execută obligaţia de plată a preţului, sau de preluare a mărfurilor, în termenul suplimentar acordat de către vânzător, sau dacă declară că nu o va face în termenul astfel acordat Caracterul de excepţie a acestei posibilităţi rezultă şi din art. 64 para. 2, simetric cu art. 49 para. 2, care precizează că vânzătorul este decăzut din dreptul de a declarat contractul rezolvit dacă cumpărătorul a plătit preţul, cu 2 excepţii: -

când cumpărătorul a efectuat o executare tardivă a obligaţiilor sale, iar vânzătorul a declarat rezoluţiunea înainte de a fi ştiut că executarea a avut loc;

-

când cumpărătorul a săvârşit o altă contravenţie la contract decât executarea tardivă, iar vânzătorul a cerut rezoluţiunea într-un termen rezonabil, calculat după cum urmează: o din momentul în care vânzătorul a cunoscut sau a trebuit să cunoască această contravenţie, ori o după expirarea oricărui termen suplimentar acordat de către vânzător, conform art. 63 para. 1, sau o după ce cumpărătorul a declarat că nu îşi va executa obligaţiile nici în acest termen suplimentar.

CV consideră obligaţia de plată ca fiind primordială, în sensul că încălcarea acesteia constituie, de plano, o încălcare esenţială a contractului, element prevăzut de art. 64 para. 1, iar în cazul în care este executată, rezoluţiunea contractului poate opera numai în condiţii restrictive. Regimul juridic al rezoluţiunii pentru neexecutarea contractului de către cumpărător, în cea mai mare parte, este identic cu cel aplicabil în cazul vânzătorului, şi anume: a. rezoluţiunea nu este judiciară ci se declară de către vânzător; b. declaraţia de rezoluţiune a contractului are efect numai după momentul notificării către cumpărător (art. 26); c. instanţa nu poate acorda cumpărătorului un termen de graţie,iar chiar în baza CV, cumpărătorul este de drept în întârziere, în cazul neplăţii la scadenţă.

Mijloacele speciale ale vânzătorului în cazul în care cumpărătorul nu îşi execută obligaţia de a specifica elementele caracteristice ale mărfurilor În cazul în care contractul prevede obligaţia pentru cumpărător de a face asemenea specificaţii, forma, măsura sau alte caracteristici ale mărfurilor – şi nu face această specificaţie la data convenită, sau într-un termen rezonabil, calculat de la primirea unei cereri din partea vânzătorului în acest sens, acesta din urmă poate să efectueze singur specificarea, potrivit cu nevoile cumpărătorului, care, eventual, i-ar putea fi cunoscute. Această posibilitate acordată de CV pentru vânzător nu prejudiciază în nici un fel celelalte drepturi pe care acesta le are,în cazul încălcării contractului de către cumpărător. În cazul în care vânzătorul a efectual el specificarea, aceasta trebuie să îi fie comunicată cumpărătorului, şi să îi acorde un termen rezonabil pentru o specificare diferită. Dacă, după primirea notificării, cumpărătorul nu se foloseşte de această posibilitate în termenul astfel acordat, specificarea făcută de către vânzător devine definitivă.

Dispoziţii comune privind obligaţiile vânzătorului şi ale cumpărătorului Efectele specifice ale contractului de vânzare, ca un contract sinalagmatic CV reglementează trei efecte specifice: 1. exceptio non adimpleti contractus 2. rezoluţiunea/ rezilierea 3. riscurile contractului 1. Excepţia de neexecutare contractului (art. 71) Conform textului CV, o parte poate să amâne executarea obligaţiilor care îi revin, când rezultă, după încheierea contractului, că cealaltă parte nu va executa o măsură esenţială a obligaţiilor sale, din cauza unei grave insuficienţe a acesteia din urmă părţi de a îşi executa obligaţiile, a insolvabilităţii sale, ori a modului în care se pregăteşte să execute sau execută contractul (art. 71, para. 1). În cazul în care vânzătorul a expediat deja mărfurile, însă relevă motivele pe care le menţionează textul, el se poate opune la remiterea mărfurilor compărătorului, chiar dacă acesta din urmă deţine un document care îi permite să le obţină. Această posibilitate pe care CV o acordă vânzătorului se aplică numai în relaţiile sale cu cumpărătorul, adică priveşte numai drepturile vânzătorului şi respectiv ale cumpărătorului asupra mărfurilor, însă se subînţelege că nu are efect în cazul în care marfa se află în mâinile unui terţ. Partea care amână executarea obligaţiilor sale pentru aceste motive, indiferent dacă o face înainte sau după expedierea mărfurilor, trebuie să adreseze imediat o notificare în acest scop celeilalte părţi, fiind însă obligată să procedeze la executare, dacă cealaltă parte dă garanţii suficiente de bună executare a obligaţiilor (art. 71 para. 3). 2. Rezoluţiunea / rezilierea CV conţine, în legătură cu acest efect, 2 categorii de dispoziţii, unele speciale – aplicabile încălcării obligaţiilor de către vânzător, respectiv de cumpărător, în baza art. 49 şi 64 din CV,şi altele generale – dispoziţii comune, aplicabile ambelor părţi.

Din prevederile CV cu privire la rezoluţiune de desprind mai multe caracteristici care definesc regimul juridic general al acesteia: a. în ceea ce priveşte formele sale, după modul în care operează, rezoluţiunea poate fi declarată printr-un act unilateral de către partea interesată, sau poate rezulta din acordul părţilor; din articolele care reglementează această materie, în principal, 26, 49, 64, 72, 73, rezultă că în accepţiunea CV, rezoluţiunea nu este judiciară, în opoziţie cu cea din dreptul românesc. Dreptul părţii de a declara unilateral rezoluţiunea izvorăşte din CV de la Viena şi nu din contract. Pe de altă parte, contractul poate fi rezolvit prin acordul părţilor, conform art. 29 para. 1. Acesta este cazul în care rezoluţiunea este convenţională, clauza contractuală care o prevede îmbrăcând forma unui pact comisoriu, şi în acest caz rezoluţiunea ca trebui să fie declarată de partea interesată. b. Declaraţia de rezoluţiune a contractului are efect numai dacă a fost făcută prin notificare comunicată celeilalte părţi. Printr-o dispoziţie generală, aplicabilă şi notificării prin rezoluţiune, art. 27 prevede că, dacă o notificare, cerere sau comunicare este făcută de o parte contractantă în conformitate cu CV şi prin mijloace adecvate împrejurărilor, o întârziere sau o eroare în transmiterea comunicării, sau faptul că ea nu a ajuns la destinaţie nu privează pe cealaltă parte contractantă de dreptul de a se prevala de ea, cu excepţia unor dispoziţii contrare,exprese (vezi partea a III-a a CV). c. Judecătorul sau arbitrul nu poate acorda un termen de graţie. Atunci când una din părţi de prevalează de oricare din mijloacele de care dispune în caz de încălcare a contractului, termenul nu se poate acorda nici atunci când se declară sau se convine rezoluţiunea contractului. d. În ceea ce priveşte punerea în întârziere a debitorului, aceasta operează de drept numai în cazul neexecutării de către cumpărător a obligaţiei de plată a preţului la scadenţă, în celelalte cazuri, fiind aplicabilă soluţia prevăzută de legea contractului. Având în vedere aceste caracteristici ale regimului rezoluţiunii, rezultă că, dacă părţile au inserat în contract un pact comisoriu, acesta va produce efecte fără termen de graţie, şi eventual fără punere în întârziere, dar cu notificare.

Dat fiind caracterul dispozitiv al prevederilor CV, prevăzut de art. 6 din aceasta, părţile sunt libere să deroge şi de la dispoziţiile art. 26 (obligaţia notificării), caz în care pactul comisoriu va îmbrăca forma sa cea mai energică. Rezoluţiunea în cazul încălcării anticipate a contractului Pentru această situaţie specifică, reglementarea este cuprinsă în art. 72. Conform textului, dacă înainte de data executării contractului este manifest că o parte va săvârşi o contravenţie esenţială la contract, cealaltă parte îl poate declara rezolvit. Aşadar, deşi încălcarea nu a fost încă săvârşită, dar este iminentă, există dreptul declarării contractului ca rezlovit, în scop preventiv (art. 72, para.1) Cu toate acestea, dacă dispune de timpul necesar, partea care are intenţia să declare contractul rezolvit trebuie să o notifice celeilalte părţi, în condiţii rezonabile, pentru a-i permite să dea garanţii suficiente de bună executare a obligaţiilor sale (art. 72, para. 2). Această notificare nu este necesară dacă cealaltă parte declară că oricum nu îşi va executa obligaţiile (para. 3). Rezoluţiunea contractelor cu predări succesive (rezilierea) Art. 73 reglementează această situaţie. În aceste contracte, dacă neexecutarea de către o parte a unei obligaţii referitoare la o anumită predare constituie o contravenţie esenţială la contract în ce priveşte acea predare, cealaltă parte poate declara contractul rezolvit pentru acea predare. Dacă însă neexecutarea de către o parte a unei obligaţii referitoare la o predare dă celeilalte părţi motive serioase pentru a crede că se va produce o contravenţie esenţială la contract şi cu privire la viitoarele predări, atunci acesta din urmă va putea declara contractul rezolvit pentru viitor, ex nunc, cu condiţia dea o face într-un termen rezonabil, de la data neexecutării. Cumpărătorul care declară contractul rezolvit pentru o predare poate să îl considere rezolvit pentru predări deja primite, cu efect ex tunc, sau pentru predări viitoare, dacă, din raţiuni de conexitate, aceste predări nu pot fi utilizate în scopurile avute în vedere de părţi la încheierea contractului. Prevederile art. 73 impun două remarci:

-

sub aspectul întinderii sale asupra contractelor cu predare succesivă, regula este rezoluţiunea parţială, excepţia fiind rezoluţiunea totală;

-

sub aspectul întinderii în timp a efectelor, rezoluţiunea poate produce efecte numai pentru viitor (ex nunc), îmbrăcând haina juridică a rezilierii, şi/sau pentru trecut (ex tunc), în condiţiile prevăzute de text.

5.04.2007 Efectele rezoluţiunii CV reglementează, în art. 81, două efecte ale rezoluţiunii: I. Un efect general, care este aplicabil în toate situaţiile, indiferent dacă contractul a fost sau nu executat, şi care liberează cele două părţi de obligaţiile asumate, cu 3 excepţii: 1. partea rămâne, în continuare, obligată pentru eventualele daune-interese pe care le-ar datora; 2. sancţiunea rezoluţiunii nu are efect asupra clauzei referitoare la modalitatea de rezolvare a litigiilor, respectiv cu privire la clauzele atributive de jurisdicţie sau de arbitraj; 3. nu are efect asupra drepturilor şi obligaţiilor părţilor, care sunt prevăzute în CV sau în contractul încheiat, pentru situaţia particulară a rezoluţiunii contractului în caz de neexecutare culpabilă a acestuia. II. Un efect special, care vizează numai situaţia în care contractul a fost executat. În această ipoteză, partea care a executat contractul total sau parţial poate solicita celeilalte părţi restituirea a ceea ce a dobândit în executarea contractului. Dacă ambele părţi contractante sunt obligate să efectueze restituiri ale prestaţiilor de care au beneficiat, conform principiului simultaneităţii, restituirea prestaţiilor trebuie efectuată în mod simultan. Dispoziţiile art. 82-84 din CV prevăd trei consecinţe specifice ale restituirii prestaţiilor de către părţile contractante: 1. Cumpărătorul care este în imposibilitate de a restitui mărfurile într-o stare sensibil identică celei în care le-a primit pierde dreptul de a declara contractul rezolvit, sau

de a solicita predarea unor mărfuri de înlocuire. Această decădere nu operează în următoarele situaţii specifice: a. Imposibilitatea de restituire a mărfurilor, sau de restituire într-o stare sensibil identică celei în care au fost primite nu este datorată unui act sau unei omisiuni din partea cumpărătorului; b. Mărfurile au pierit, sau sunt deteriorate în tot sau în parte, ca urmare a examenului de verificare a conformităţii acestora cu contractul; c. Cumpărătorul, înainte de momentul în care a constatat sau ar fi trebuit să constate lipsa de conformitate, a vândut, în tot sau în parte, mărfuri în cadrul unei operaţiuni comerciale normale (nu speculative), sau a consumat sau transformat mărfurile integral sau parţial, în conformitate cu folosinţa lor normală. 2. Consecinţa specifică restituirii prestaţiilor: vânzătorul care este obligat să restituie preţul trebuie să plătească, de asemenea, dobândă asupra valorii preţului, calculată din ziua plăţii preţului. 3. Cumpărătorul datorează vânzătorului echivalentul oricărui profit pe care l-a dobândit din folosinţa mărfurilor, în cazul în care este îndatorat să le restituie , sau în ipoteza în care, deşi este în imposibilitate să le restituie integral sau parţial, a declarat totuşi contractul ca fiind rezolvit şi a solicitat vânzătorului predarea unor mărfuri de înlocuire.

Riscul contractului Momentul transferării riscurilor Cu privire la momentul transferării riscurilor, CV instituie mai multe reguli, care au ca trăsătură comună faptul că leagă acest moment de cel al predării mărfurilor. Aceste reguli se clasifică, la o primă analiză, în raport cu împrejurarea dacă mărfurile formează sau nu obiectul unui transport. 1. Pentru cazul în care contractul de vânzare implică transportul mărfurilor, CV face următoarea distincţie: a. dacă vânzătorul este obligat prin contract să remită mărfurile transportatorului într-un loc determinat, riscurile sunt transferate cumpărătorului în momentul în care vânzătorul i le-a remis în acel loc; b. dacă vânzătorul nu este obligat contractual să remită mărfurile într-un loc determinat, riscurile sunt transferate cumpărătorului în momentul remiterii primului transportator, pentru a fi remise cumpărătorului în conformitate cu contractul de vânzare. Faptul că vânzătorul este autorizat contractual să păstreze documentele reprezentative ale mărfurilor nu se repercutează asupra transferului riscurilor. În ambele cazuri, riscurile sunt transferate cumpărătorului numai dacă mărfurile au fost clar identificare în conformitate cu contractul, prin aplicarea unui semn distinctiv, prin documentele de transport, sau prin avizul dat cumpărătorului prin orice alt mijloc. CV reglementează şi momentul transferului riscurilor în situaţia specială în care mărfurile sunt vândute în cursul transportului. Ca regulă, momentul transferului coincide cu cel al încheierii contractului. Prin excepţie, dacă circumstanţele o implică, riscurile trec în sarcina cumpărătorului din momentul în care mărfurile au fost remise transportatorului care a emis documentele constatatoare ale contractului de transport. Totuşi, dacă în momentul încheierii contractului de vânzare, vânzătorul ştia, sau ar fi trebuit să ştie că mărfurile au pierit, sau erau deteriorate şi nu l-a informat pe cumpărător, pierderea sau deteriorarea este în sarcina vânzătorului.

În toate situaţiile care nu sunt vizate de regula expusă, riscurile sunt transferate de la vânzător la cumpărător, cu următoarele distincţii: 1. Dacă cumpărătorul este obligat să preia mărfurile în alt loc decât la sediul vânzătorului, riscurile sunt transferate când predarea este efectivă, iar cumpărătorul ştie că mărfurile au fost puse la dispoziţia sa în acel loc. 2. În alte ipoteze, riscurile sunt transferate: a. în momentul în care cumpărătorul preia mărfurile, care coincide practic (în principiu) cu momentul predării lor; b. în momentul în care mărfurile sunt puse la dispoziţia cumpărătorului, dar el săvârşeşte o contravenţie la contract, prin faptul nepreluării lor în termenul stipulat în contract. Din formularea textului art. 69 din CV rezultă că ultima situaţie expusă constituie regula generală în materie, aplicabilă oricând situaţiile enumerate în articolele precedente nu se realizează. Ca o condiţie aplicabilă pentru toate regulile expuse, ultimul paragraf al art. 69 prevede că dacă vânzarea se referă la mărfuri neindividualizate încă, acestea sunt considerate a fi puse la dispoziţia cumpărătorului când s-a făcut identificarea mărfurilor. Se impun două precizări: -

ca un principiu, aceste reguli leagă transferul riscurilor de momentul predării mărfurilor. Soluţia este o consecinţă a influenţei dreptului anglo-saxon şi germanic, şi derogă de la regula sistemelor romaniste.

-

CV nu leagă transferul riscurilor de transmiterea proprietăţii asupra mărfurilor. Mai mult, acest aspect nici nu este reglementat. Procedând în această manieră, CV derogă de la sistemul dominant în sistemele de drept romaniste, conform căruia transferul riscurilor operează odată cu transferul proprietăţii. Transferul riscurilor către cumpărător are drept consecinţă faptul că pierderea sau

deteriorarea mărfurilor survenită după transferul nu îl eliberează pe cumpărător. Ca excepţie, consecinţa transferului riscurilor nu operează dacă pierderea sau deteriorarea mărfurilor este datorată unui fapt culpabil al vânzătorului.

12.04.2007