Sorin Cerin - Exodus Ro

SORIN CERIN

PE ARIPILE LUMINII DIVINE în limba engleză

“ The Origin of God”

EXODUS

1

CAPITOLUL 1

In nomine Patris et Filii et Spiritus Sancti, Amin, Lectio Sancti Evangelii secundum, Mateum Simt cum mă lasă puterile, îmi este din ce în ce mai greu, mai rău. Un fel de gheară dureroasă îmi strânge coşul pieptului. N-aş vrea să observe credincioşii că însuşi cardinalului Anthony Mc Coulough i se face rău tocmai în Sfântul Altar înainte de a citi Sfânta Evanghelie după Matei. În seara aceasta va începe izolarea în Conclav a cardinalilor pentru alegerea unui nou Papă. Simt că mă prăbuşesc. Doamne, ştiu că destinul meu este în mâinile Tale, Te rog, nu mă părăsi, Fii alături de mine. Vreau să devin neapărat Papă, poate că mă vor alege pe mine ca să te pot sluji şi mai bine decât până acum, Doamne. Vreau ca după Conclavul de mâine să apară fumul alb şi nu cel negru. Să se strige Havemus Papa iar cel ales să devin eu. Havemus Papa! Acum chiar mă prăbuşesc, iar odăjdiile preoţeşti îmi devin din ce în ce mai grele. Cei câţiva preoţi tineri practicanţi sub directa mea îndrumare mă privesc iscoditor. Poate m-i se pare, cine ştie dacă mai sunt eu sau altul. Probabil se întreabă de ce cardinalul Mc Coulough nu-şi împreunează mâinile şi nu începe să citească Evanghelia după Matei. Tocmai eu cardinalul care nu odată le-am zis că atunci când se roagă să nu-şi desfacă mâinile sub sutană, ci să le împerecheze. Nu mai am aer să respir. Mă sufoc, parcă tot aerul din lume a fost furat de văzduh şi ţinut undeva departe de orice suflet omenesc. Mă prăbuşesc. Un tânăr preot practicant se îndreaptă spre mine. Aud un murmur de mirare a celor din Basilica San Pietro unde ţin slujba din această dimineaţă.

- Vă e rău părinte? îmi zice preotul practicant. - Rău, nu pot vorbi, îmi simt limba ca şi cum ar fi devenit din plumb. Acum realizez că am căzut, că mă aflu lungit undeva în altar. Oare sunt eu? Cine sunt eu? M-am născut acum şaizeci şi opt de ani într-un cartier mărginaş al NewYork-ului, din părinţi emigranţi irlandezi, într-una dintre zonele ieftine ale Brooklyn-ului cu blocuri lungi, interminabile, stereotipe şi apartamente cu camere strâmte care-ţi dădeau senzaţia că te strivesc nu numai trupeşte dar mai ales sufleteşte. Cu toate acestea întreaga mea viată mi-am amintit cu drag de acele apartamente ale primei mele copilării, încât şi acea senzaţie de privire îmi deveni prietenoasă şi, de ce să nu recunosc, făcea parte din fiinţa mea. Nu-mi pot imagina cum ar arăta viaţa noastră fără să cunoaştem senzaţia de strivire? Cu siguranţă n-am mai simţi niciodată largheţea. Simt cum o stânca enormă se prăbuşeşte de undeva din ceruri şi cade pe inima mea strivind-o, în timp ce o funie îmi cuprinde gâtul, sugrumându-mă. Şi strivit şi spânzurat, cam aceasta este tot ceea ce simt în aceste momente. Cu toate că mă striveau iubeam acele cămăruţe ieftine din Brooklyn. Acum propria lor senzaţie de strivire mă eliberează sufleteşte de stânca care-mi apăsa inima. În faţa ochilor mi se aşterne un văl negru la fel ca şi nopţile noroase şi fără lună din pădurile dese aflate în Colorado. Eram elev la o şcoală din Brooklyn când într-o vacanţă de vară împreună cu câţiva colegi şi însoţiţi de profesorul de geografie am făcut o excursie în Colorado. Atunci am înţeles că Dumnezeu e alături de mine şi în întunecimea neagră a nopţii fiind în acel moment mai mult decât razele soarelui de dimineaţă. Mă rătăcisem de ceilalţi colegi. Se înnoptase şi tremuram de spaimă. Întunericul de plumb îmi strivea sufletul la fel ca şi această stâncă inima. Deodată mi-am zis în sinea mea: Doamne ajută! Nu ştiu ce-mi veni să rostesc acele cuvinte. Un fel de linişte şi pace nemaiîntâlnită până atunci se abătu asupra cugetului meu. Era pentru prima oară când Îl simţeam pe Dumnezeu alături de mine. Cu toate că nu-mi vorbea, că nu-L auzeam, ştiam că Dumnezeu este acolo, într-un locşor ştiut numai de inima mea alături de mine. Am început să merg prin întuneric vorbind în sufletul meu cu Dumnezeu. Îmi dădea acea pace interioară şi siguranţă de care aveam atât de mare nevoie, în acea noapte când copilăria mea s-a rătăcit pentru o clipă, lăsând loc unei frânturi de maturitate, frântura care-mi spunea să mă fac preot. Nu pot să uit fericirea pe care am simţit-o când am ajuns la cabană, fericire care mi-a redat copilăria dar nu m-a lăsat să uit nici acea frântură de maturitate pe care o avusem la nouă ani, pe care o descoperisem rătăcit într-o noapte întunecată din Colorado la fel ca această noapte din ochii mei în acest moment. Atunci m-am rătăcit dar acum nu sunt tot un rătăcit împotriva voinţei mele? Noapte de rătăcit în care mi-am găsit prin însăşi rătăcirea aceea drumul către Dumnezeu şi calea destinului meu în viaţă. Aud totul în jurul meu dar nu văd absolut nimic. – Ce are părintele cardinal? aud vocea unui preot practicant.

2

– Nu ştiu, zice o altă voce. – Aţi chemat ambulanţa? E o voce necunoscută. – Da, o voce la fel de necunoscută. – Pare a fi infarct. – Infarct? – Deschideţi-i cămaşa.

– Da, imediat. – Părinte cardinal, mă auziţi? – „Da te aud”, „Da te aud”! – Lasă-l, părinte, că nu poate să vorbească. – „Eu pot să-ţi vorbesc, te aud îţi strig chiar, iar tu nu mă auzi?!“, „Nu sunt pregătit să mor. Nu cred că am fost vreodată pregătit pentru a muri cu toate că i-am învăţat pe alţii cum să se pregătească.“ – Să-i luăm pulsul. – Of, Doamne, ajută-l pe părintele cardinal. – Ajută-l, Doamne, că a fost un om deosebit. – „Oare am fost un om deosebit sau un sforar nenorocit care o viaţă întreagă a dorit noi funcţii şi noi onoruri? De ce toate astea când omul e un nimic în faţa lui Dumnezeu, când ştiam cât se poate de bine că totul e trecător şi nu vei lua nici-odată nimic cu tine pe lumea de dincolo. Oare de ce îmi pun abia acum o astfel de întrebare? Dacă nu acum, când? Când? Când? Puteam să-mi pun o astfel de întrebare cu zeci de ani în urmă. Nu acum. Atunci ce e de făcut? Unica mea şansă este să încerc să-l găsesc pe Dumnezeu ca pe vremea când aveam nouă ani şi m-am rătăcit în Colorado. Nu înţeleg de ce acum nu-l mai pot regăsi ca şi atunci? Sunt cu siguranţă un altul. – Au sosit cei de la ambulanţă, părinte cardinal. Aud vocea unuia dintre preoţii practicanţi…. Cred că nu mă aude părintele cardinal. – „Ce bine că au sosit, le răspund eu“. Aud absolut totul, dar pesemne că nu pot vorbi. – Să-l urcăm repede pe targă şi să-l ducem în ambulanţă, unde să încercăm o resuscitare. Aproape că nu are puls. Poate că încă nu a decedat. – „Nu, nu am decedat, doctore. Aud tot ce zici. Cum mi-ai luat pulsul când eu nici nu am simţit?“ – Trăieşte doctore? – Da, trăieşte. – Doamne, îţi mulţumim că-l ţii în viaţă pe părintele cardinal. Aud vocea cunoscută a unui preot urmată de murmurul mulţimii care se află în Basilica San Pietro din Vatican. Oare mâine seară se va termina Conclavul şi se va alege un nou Papă? Va fi fum alb?

În bezna întunericului în care mă aflu, observ în sfârşit o licărire de lumină care se apropie de mine de undeva dintr-o depărtare interioară a fiinţei mele. Ce sentiment ciudat! Întotdeauna am simţit spaţialitatea ca ceva exterior sufletului meu şi nu ca pe ceva interior. Lumina devine din ce în ce mai persistentă, căpătând încetul cu încetul anumite forme incerte ca în cele din urmă să o revăd pe propria mea mamă pe care o pierdusem de aproape cincizeci de ani. Nu ştiu ce să cred. în jurul meu toate vocile pe care le-am auzit s-au stins. Sunt numai eu şi mama. - Ce dor mi-a fost de tine, Tommy, de cât timp nu am mai putut vorbi cu tine, cu toate că eram mereu alături de tine, într-un fluture, într-o viespe, pe care o alungai din camera ta. Nu rareori te vizitam în razele soarelui de dimineaţă care-ţi luminau destinul, dragul meu copil Tommy. – Nici mie nu-mi vine să cred că te vad, că-ţi aud iarăşi vocea după atâta amar de ani, mama. Ce plăcut e să poţi rosti acest cuvânt pe pământ şi nu în gând, dragă mamă. E rău pentru cei fără mamă indiferent de vârsta pe care o au. – Dragul meu copil Tommy... – Nu mi-a mai zis nimeni Tommy de zeci de ani. Unde suntem de fapt? Ştii că am simţit o stânca care-mi strivea inima? – Ştiu, Tommy. – Ce se întâmplă cu mine acum? – Nu pot să-ţi spun Tommy fiindcă doar Dumnezeu va hotărî locul în care te vei afla. – Bine, dar în prezent unde mă aflu? 3

– Acum, dragul meu Tommy… zicea mama lăcrimând ca şi pe vremea când n-aveam mai mult de cinci ani iar proprietarul apartamentului vroia să ne alunge în stradă. Atunci am suferit şi eu pentru prima dată alături de mama, cu toate că, pe de altă parte, eram şi fericit fiindcă ningea frumos în Brooklyn. – Acum, în prezent unde … Am întrebat-o din nou. – Te afli nicăieri, Tommy, nicăieri, nicăieri… zice mama în timp ce se depărtează de mine, redevenind o rază de lumină fără formă care se pierdu în întuneric. Aud o voce: –… nu mai are rost să-l resuscitam, e mort. – „Cine e mort? Eu nu sunt mort. Sunt viu, cât se poate de viu.“ Încetul cu încetul, negrul întunecat din faţa mea se destramă, reapărând zorii dimineţii care prind din ce în ce mai persistent contur. Noaptea adâncă devine o dimineaţă înceţoşată în care-şi fac apariţia tot felul de forme, unele mai caudate decât altele. Oare aceasta să fie dimineaţa morţii sau zorii noii vieţi? Ceaţa tinde să se destrame încetul cu încetul, iar în jurul meu văd doi medici şi un sanitar. Mă aflu într-o ambulanţă care goneşte undeva. – „Unde mergem doctore?“, întreb eu. Ciudat, cei doi doctori nu mă aud. Încerc să-mi mişc gura. Văd că pot. Atunci de ce se prefac aceste persoane că nu mă aud? Simt că pot să-mi mişc şi mâinile şi picioarele. – „Unde mergem, doctore?“, întreb răstit de data aceasta! Nimeni nu-mi acorda nici o atenţie. Încerc să mă ridic. Mă simt mai în formă ca niciodată. Nu se poate, Anthony Mc Coulough, poate că am înnebunit şi de aceea oamenii ăştia nu-mi mai acordă nici o importanţă. Eu nebun? E un delir? Cu toate că m-am ridicat în picioare corpul meu zace inert pe targa ambulanţei. Mai mult decât atât simt că pot pluti prin aer. Ce senzaţie plăcută e să poţi pluti prin aer, când o viaţă întreagă ai fost încătuşat să te târăşti pe pământ cu greutate. Oare am murit? Aceasta să fie viaţa de după moarte? Nu pot să înţeleg de ce plutesc deasupra tărgii unde se află corpul meu inert? Degeaba strig cât mă ţine gura că nimeni nu mă mai aude. De fapt, poate că nici nu mai am gură, ci doar senzaţia că o mai deţin. Sunt un spirit şi atât. Fie-ţi milă de mine, Doamne Dumnezeule, şi arată-mi calea pe care să-mi pot călca moartea spre viaţa lumii de apoi. Eu nebunul, veselul şi tristul, ticălosul şi sfântul, Anthony Mc Coulough, nenorocitul şi norocosul, om al deşertăciunii deşertăciunilor celor patru vânturi, celor patru stâlpi cardinali ai zărilor nesfârşite date de simţire şi suflu cu viaţă de la Tine Doamne, să ştim că există întotdeauna un Încotro şi o Cale, ca niciodată, stâlpii cardinali nu se vor urni sfidând viaţa pentru că au fost zidiţi ca tocmai viaţa să se rezeme de ei în nimicitoarea luptă pentru supravieţuire. Atunci, Doamne, dacă în această luptă nu am jucat întotdeauna cinstit a fost numai şi numai pentru faptul că în viaţă mi-am dorit să fiu cu un pas înaintea tuturor, să devin un învingător şi niciodată un învins. Oare chiar am fost un învingător fiindcă am purtat braţul de cardinal? Oare mi-am învins propria mea viaţă sau m-a învins aceasta pe mine dându-mi lovitura de graţie nu atunci când o înfruntam, ci mult mai perfid, în braţele morţii. Poate că acum viaţa mă urmăreşte în moarte ca să mă învingă dacă nu a putut cât timp am fost în braţele ei. Joacă la fel de necinstit cu mine în moarte pe cât de necinstit am jucat eu cu ea în viaţă. Ce n-aş da să mai pot trăi măcar o zi sub soare? Să-mi pot îndrepta pe cât posibil unele greşeli. Abia în acest moment al adevărului care este viaţa de după moarte, îmi dau seama de nu ştiu câte ori mai mult de deşertăciunea clipelor petrecute sub soare. Abia acum realizez mai mult ca niciodată că tot ce rămâne în urma noastră în marele fond universal care este asemeni unei biblioteci celeste, e binele care l-am făcut în viaţă şi atât. În rest e deşertăciune. Un gând astral îmi spune în spiritul meu că în trecuturile uitate de timp ale omenirii, spiritele care se năşteau pentru a muri erau pline de bunătate, de compasiune, de înţelegere. Nu existau clase sociale în înţelesul pe care îl ştim noi, şi nici oameni ai puterii care să decidă asupra altor destine. Fără o atare structură sociala oamenii nu doreau să devină învingători împotriva altor oameni, mărind astfel fondul universal cu fapte rele cum se întâmplă în prezent. Unica luptă pe care o lăsase Dumnezeu spiritelor era aceea de a lupta împotriva naturii răului, natura care le poate aduce pieirea, nu doar pe cea trupească în timpul vieţii, ci mai ales pe cea sufletească. Oare ce a mai rămas din noi, din acea formidabilă Cutie a Pandorei pe care Dumnezeu ne-a dat-o ca zestre ca atunci când vom fi îndeajuns de pierduţi să o golim până la fund încât toate relele ce le-ar fi deţinut această cutie să ne călăuzească îndeajuns de mult spre calea penitenţei. Nici Cutia Pandorei nu a fost îndeajuns pentru noi întrucât acum stă goală asemeni unei prostituate ruginite şi uitate la margine de drum. Ce a mai rămas din Cutia Pandorei dată de Dumnezeu să ne fie călăuză la răscrucea marilor timpuri şi destine ale omenirii? Deşertăciunea, ticăloşia, lenea, hoţia, minciuna, invidia, arivismul şi lista ar putea continua la nesfârşit întrucât nu avem îndeajuns cuvinte şi nici nu se vor inventa vreodată îndeajuns de multe pentru a putea reflecta în totalitate răul pe care şi l-a făcut omenirea prin civilizaţie şi cunoaştere. 4

Toate aceste rele au luat locul încetul cu încetul iubirii, purităţii, sincerităţii, adevărului, frumosului, într-un cuvânt binelui. Atunci unde mai e Cutia Pandorei care să ne ajute a ne îndrepta? E cu siguranţă mai pierdută decât vremea prin această existenţă, cu siguranţă nu mai exista mai demult decât însăşi timpul pentru noi. Nici măcar râvnitele rămăşiţe ale Pandorei nu au mai rămas să ne îndrepte cu toate relele ei care azi ar fi devenit mai mult o virtute de neatins decât un viciu. Societatea actuală cu bănci luxoase cu dictaturi ale politicului sau ale banului, cu oameni alienaţi care aleargă fără să ştie încotro şi luptă fără să ştie de ce o viaţă întreagă, toate pentru un loc mai înalt pe scara socială. De ce? Televiziuni cu reclame mincinoase şi funduri care proslăvesc sexul pe bani, pentru banii unor proxeneţi de cea mai joasă speţă. Toate acestea proslăvind sexul ca industrie de consum şi nu ca iubire. Noi stiluri în artă din ce în ce mai vulgară, o promiscuitate ajunsă la nivel de mare artă datorită unor critici imbecili şi vânduţi. O societate cu mame care-şi abandonează nou-născuţii prin maternităţi în care copiii ajung să se drogheze înainte de a şti scrie sau citi, o societate cu prea multă durere şi deznădejde. O societate cu violuri şi crime şi preoţi care-şi vând sufletul pe un nenorocit de pumn de arginţi, după care se spovedesc la fel de des ca şi cum Dumnezeu ar fi o prăvălie ordinară undeva la periferia unei metropole, unde şi-ar face veacul printre curve şi proxeneţi şi câte un preot, care să-i spovedească zilnic pe toţi pentru a li se ierta păcatele de peste zi, urmând ca la apariţia unui nou client să păcătuiască iar. Un astfel de popă al arginţilor am fost şi eu. Nu ştiu ce aş mai putea face acum pentru a mă căi? Recunosc, Doamne Dumnezeule, şi-mi pare rău numai că acum nu mai pot schimba nimic, fiind la fel ca şi înainte de a mă naşte. Poate că atunci eram mult mai pur decât acum, după ce m-am întinat în noroiul pestilenţial de sub soare. Mi-e teamă, Doamne, sunt un fricos şi o spurcăciune înaintea Ta. Fie-ţi milă de mine pentru că eşti un Dumnezeu bun şi milostiv, care ai ştiut întotdeauna să ierţi. Iarta-mă, Doamne Dumnezeule, cu mare mila Ta, Amin. Atunci am ajuns undeva într-un ţinut de piatră. Era Petra. O veche cetate sculptată în stâncă în Orientul Mijlociu. Era un soare arzător. Un duh sau nu ştiu ce anume m-a dus în piaţa din centrul minunatei Petra, oraş unde caravanele ce transportau smirna găseau un loc de refugiu şi de odihnă. Înainte smirna era mult mai preţioasă ca şi aurul. Duhul sau acea forţă nevăzută, nedesluşită dar cât se poate de prezentă, m-a rugat să o urmez într-una dintre cele mai reprezentative clădiri care avea sculptată în stânca poate unul dintre cele mai frumoase portaluri care mi-au fost dat să le văd. Avea o arhitectură ce–mi exprima un sen-timent ciudat ca şi cum geneza frumuseţii, al stilului arhitec-tonic, al clasicismului ar fi pornit de la Petra. Important este că am intrat pe portalul respectiv şi am ajuns într-o sală răcoroasă, mare cât o hală de aeroport. În cele din urmă am văzut o uşă strâmtă şi am fost cât se poate de curios să aflu ce se ascunde în spatele ei, deoarece era încadrată de cranii omeneşti şi simboluri geometrice dintre cele mai bizare. Simţeam cum curiozitatea mi se împleteşte cu speranţa cu dorinţa, anihilându-mi orice voinţă a îndoielii. O forţă nevăzută care mi se păru invincibilă venise de undeva din spatele acestei uşi. Eram asemeni unei frunze duse pe aripile vântului undeva într-un loc nedefinit dar dorit. Am încercat să deschid uşa dar fără nici un rezultat. Am mai încercat odată şi încă odată, dar în zadar. Uşa rămânea la fel de inertă şi la fel de închisă ca şi la început. Nu ştiu ce-mi veni să o lovesc cu pumnii, să strig din toată fiinţa mea: Deschide-te!!! Deschide-te, uşă ce-mi stăvileşti cele mai arzătoare dorinţe şi speranţe ale mele. Atunci am auzit o voce care venea de undeva din spatele meu, dar în acelaşi timp se afla şi în faţa mea. - De ce vrei să deschizi această uşă, suflete fără de nume şi fără de loc? Suflete ce vrei să-ţi unelteşti destinul care nu se poate unelti! Calfă mincinoasă şi nerecunoscătoare a Celui Atoatedătător de speranţă, de dorinţă şi de existenţă! De ce să înfrunţi cu dorinţa şi speranţa ta însuşi dorinţa şi speranţa Marelui Creator al Universului? Tu nu eşti nici măcar fărâma de praf de la răscrucea drumurilor Marelui Destin fiindcă vântul clipelor te-a spulberat de atât de mult timp încât Vremea nu-şi aminteşte să te fi văzut vreodată nici măcar înainte de a se naşte. Tu, care L-ai înfruntat pe Marele Creator al Universului, uneltind, minţind, batjocorind, înjurând, clevetind! Tu, care prin trufia ta, spurcă-i până şi altarul creat de suflete în lumea cu Vreme. Tu, la fel ca şi alte calfe spurcate, dar sfinţite cu apa peştilor ce s-a scurs pe lemnul crucii la o răscruce de Destin unde şi-a ales Vremea drumul, ai ales mântuirea de păcate ca fiind o moară care le macină mereu neîncetat, pe tot timpul vieţii, dăruindu-ţi în schimb virtute? Ce minciună, ce mare spurcăciune asupra Mântuirii! Mântuirea nu a fost dată să poţi greşi ci tocmai să nu-ţi continui viaţa în păcat, fiindcă odată te-a spălat de marele păcat! 5

– Cine eşti tu, voce, am întrebat privind piatra ce-mi deveni din ce în ce mai apăsătoare a murilor reci şi impersonali. – Cine sunt eu? Dar mai întâi, cine eşti tu, calfă spurcată şi mincinoasă cu semnul crucii pe frunte! – Eu sunt Anthony Mc Coulough, preot al lui Dumnezeu. – Tu, preot al lui Dumnezeu, pramatie ordinară, calfă abjectă! Întreaga ta viaţă ai fost un oportunist care nu ai făcut altceva decât să tragi sfori în stânga şi dreapta pentru că erai însetat de funcţii, dregătorii cât mai mari şi putere. Ai călcat pe cadavre pentru a deveni marele prelat. – Nu am ucis pe nimeni. Sunt conştient că am făcut ceea ce trebuia. Aşa să-mi ajute Dumnezeu. – Să-ţi ajute ţie, mincinos nenorocit. Pui de năpârcă zămislit în nodurile întunecate ale curviei, la cascada Vremurilor când se sfărâmau stâncile virtuţii şi pioşeniei, şi mai mult decât atât, ale dreptăţii. Eşti atât de mare mincinos încât te minţi pe tine însuţi, încât roua cerurilor ar păli dacă ar fi conştientă ce năpârca o priveşte şi se bucură de existenţa ei. – N-am ucis pe nimeni, am repetat eu. – Eu nu spun că ai ucis pe cineva fizic, ci moral. Toate astea pentru setea ta de putere ai călcat până şi pe Mântuire, păcătuind mereu iar asemeni unui magician alergai a doua zi în altar să–ţi speli mârşăviile. Ai călcat pe mântuire, ai călcat pe martir. Pe propria ta cruce încrustată de Destin pe fruntea ta scriindu-ţi cei trei de şase în locul martirului. – Cine eşti tu, femeie, am strigat înfricoşat, dacă exişti cu adevărat arată-te!!! – Cine sunt eu? Priveşte-mă! Nu-mi venea să cred ceea ce vedeam. O femeie nemaipomenit de frumoasă, împodobită cu aur, pietre scumpe şi smaralde, însoţită de un miros persistent de smirnă. În mână ţinea un potir de aur, la fel ca şi în Biblie, Curva cea Mare. În acel potir pesemne că ţinea spurcăciunile şi necurăţeniile curviei ei. Pe fruntea femeii scrie: Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului. Este la fel ca şi în Apocalipsa din Sfânta Biblie, capitolul şaptesprezece, versetul cinci. Aceasta e femeia care s-a îmbătat cu sângele sfinţilor şi al ucenicilor lui Iisus. Deodată, am ajuns să aud o altă voce, era puternică asemeni unui tunet şi mai ameninţătoare decât toate uraganele pământului la un loc. Era o voce de bărbat care-mi zise: - „Vino să-ţi arăt judecata Curvei celei Mari care şade pe ape mari“. Era primul verset al capitolului al şaptesprezecelea tot din Apocalipsă. Atunci nu ştiu cum îmi veni în minte versetul al optulea tot din acelaşi capitol al Apocalipsei: „Fiara pe care am văzut-o era şi nu mai este. Ea are să se ridice din adânc şi are să se ducă la pierzare. Şi locuitorii pământului ale căror nume nu au fost scrise de la întemeierea lumii în cartea vieţii, se vor mira când vor vedea că fiara era, nu mai este şi va veni.“ M-am îngrozit. Curva cea Mare este peste Vremurile pe care le-a năşit la sorocul acestora. De data aceasta o privesc în faţă îngrozit. O forţă lăuntrică mă îndeamnă să acţionez, să mă apăr.

– Tu, care eşti Curva cea Mare să mă judeci pe mine? Eu, care L-am slujit o viaţă întreagă pe Dumnezeu! Tocmai tu?! – Eu sunt judecătorul Destinului tău, Anthony Mc Coulough! – Dacă aş fi fost musulman, şiit, sunit, budist, lamaist, hindus, shintoist, evreu sau ateu cine m-ar fi judecat? – Fiecare suflet este judecat în legea lui. Nici un suflet nu poate exista fără Lege şi nici o lege nu este mai aspra sau mai uşoară decât alta. Toate legile se reduc la suma faptelor bune şi ale celor rele, în funcţie de importanţa acestora. Cântarul Marelui Creator al Universului, nu înşeală niciodată fiindcă această balanţă e Adevărul Absolut în sine. – Atunci Marele Creator al Universului de ce nu ne-a dat şi nouă posibilitatea de a cunoaşte Adevărul Absolut? Ca să ştim de ce să ne ferim. – Dacă aţi cunoaşte Adevărul Absolut, Începutul şi Sfârşitul, Infinitul şi Destinul, n-aţi mai fi suflete ci Dumnezeu. Amin, zise tulburătoarea femeie ce se afla în faţa mea. – Atunci de ce ne-a mai creat Dumnezeu, doar ca să ne chinuie? Îi place să vadă mereu suflete supuse greşelii, care păcătuiesc? – În nici un caz, calfă ticăloasă. Dacă n-aţi exista, oare aţi cunoaşte ce înseamnă fericirea, împlinirea de sine? 6

– Nu, Mare Curvă, dar n-am cunoaşte nici suferinţa, lupta acerbă pentru existenţă. În viaţă e mai multă durere decât fericire, mai mult plânset decât împlinire, i-am strigat intrigat Marii Curve. – Ai dreptate, zise aceasta, numai că sufletele tind către fericire, indiferent de balanţa faptelor bune sau rele. – Nu înţeleg, i-am răspuns tulburătoarei femei. – Nu înţelegi? Sufletele cu o încărcătură mai mare negativă, deci care au săvârşit mai multe fapte rele, vor plăti mai întâi ca pe urmă să-şi reia iar cursa după ispăşirea pedepsei către ţelul final: Fericirea. – Oare e normal să fiu judecat de Marea Curvă? am întrebat-o. – Dacă e normal sau nu, asta nu eşti tu cel care hotărăşte. Ce pot să-ţi zic, este că în toată murdăria mea atemporală eu sunt mult mai curată decât tine! Îmi recunosc mizeria şi spurcăciunea în care mă aflu, pe când tu încerci pe orice cale să minţi, dar chiar mai mult, să te minţi pe tine însuţi. Deodată, uşa la care bătusem cu putere cândva, se deschise singură. O forţă nevăzută, dar superioară oricărui gând de-al meu îmi dăduse de ştire să pătrund prin cadrul acelei uşi. Încercam să mă împotrivesc, dar nu puteam, fiindcă înaintea mea se afla Fiara! Atunci mi-am amintit şi cel de-al treilea verset din capitolul al şaptesprezecelea din Apocalipsa Bibliei: „Şi m-a dus duhul într-o pustie. Şi am văzut o femeie, şezând pe o fiară de culoare stacojie, plină cu nume de hulă şi avea şapte capete şi zece coarne“. Acea Fiară se afla în acele momente în faţa mea. Mugea înspăimântător. O teamă cum nu avusem niciodată îmi cuprinse inima. Ştiam că dincolo de uşă mă aştepta Fiara Curvei Celei Mari din Apocalipsă. Fiara femeii care mă judecase. – De ce ne lasă Dumnezeu să păcătuim doar pentru că are plăcerea sadică de a fi judecăţi şi mai apoi supuşi pedepsei? – Fără durere nu poate exista fericirea. Dumnezeu vă iubeşte şi atunci când vă pedepseşte. – Oare Dumnezeu e fericit? – Nu sunt eu Curva cea Mare care să ştiu dacă e fericit sau trist. Tot ce ştiu e că NU SE SUPUNE DURERII PENTRU FERICIRE, întrucât nu are nevoie de mai multă fericire cum nici de mai multa durere. Dumnezeu le are pe ambele mai mult ca oricine. Pentru El, durerea e acea doză de elixir sorbită în extazul atoateştiutorului, şi atoatestărilor Noţionale şi Noţiunilor, Personalizărilor, Persoanei Şi a Marii Contemplări ale Sale. – E normal să fiu judecat de Curva cea Mare?! am strigat iarăşi în timp ce mi-am întors privirea către Curvă. – Curva cea Mare ar putea deveni într-o zi nu numai ţelul pe care l-ai dori să-l atingi întrucât sunt mult mai presus decât bunătatea dreptatea şi sinceritatea ta. – Adică vrei să-mi spui că ai mai multe virtuţi decât mine? Tu, Curva cea Mare? – Vor mai trece multe vremuri ale omenirii prin pustiul sentimentelor şi vorbelor goale aruncate în vânt până când aceasta va fi atât de matură încât să înţeleagă că ar fi bine să-şi dorească ca scop atingerea calităţilor mele. – Omenirea să-şi dorească a deveni Curva cea Mare? De ce? Care sunt calităţile tale ce ar trebui venerate? – În primul rând nu sunt o curva falsă ci Curva cea Mare, cea adevărată, care-şi recunoaşte renumele încă din sfânta carte a Bibliei. Sunt Curva cea Mare, ce va participa la banchetul de sfârşit de omenire în amfiteatrul Apocalipsei. Răutatea, falsitatea, minciuna, trufia, perfidia, adulterul, înşelătoria, cât şi multe altele, sunt blazoanele mele, dar cu care mă mândresc şi pe care le port cu mine mereu în această inimă de curvă care mai ticăie încă aşteptând Apocalipsa. Tu, Anthony Mc Coulough, după ce ai făcut o baie de omenire timp de o viaţă, încercând să-ţi speli murdăria ancestrală din tine însuţi, crezi că ai reuşit? Să nu-mi spui că n-ai găsit săpunul sau că nu ţi-a curs apa la duş, că nu te cred! Nici eu, Curva cea Mare din Apocalipsă nu-L înţeleg pe Dumnezeu, de ce a trebuit să construiască acele băi comunale care sunt Clipele Omenirii? Atâta timp cât nici un suflet nu a ieşit curat de acolo? Unii ajung la mine puţind mai mult sau mai puţin de păcate, cu jegul faptelor negative pe care le-au săvârşit în timpul vieţii mai mare sau mai mic, dar absolute, cu toţii jegoşi de păcatele grele pe care le-au târguit la tejgheaua vieţii lor. – Dar sufletele care ajung în Rai? am întrebat-o pe frumoasa femeie. – În rai, zise, nu ajunge niciodată şi dintotdeauna şi fără timpi şi spaţii, nici un suflet. În cazul că ar ajunge acolo, raiul s-ar transforma pe dată în Iad. Tot ceea ce obţii într-o existenţă sau alta îşi pierde valoarea odată ce-l ai, devine plictis sau angoasă. Raiul e un vis frumos şi poate cel mai ciudat vis care 7

există dincolo de timpi şi spaţii. E SINGURUL VIS CARE-ŢI AMINTEŞTE CÂTĂ NEVOIE AI DE IAD, fiindcă doar din Iad vei putea admira şi înţelege frumuseţea raiului, iar din rai frumuseţea Iadului. Nu înţeleg de ce se tem oamenii atât de mult de Iad, îmi zise Curva cea Mare. – Acolo, în Iad, e tot ce poate fi mai rău, mai urât, e foc, suflete chinuite care-şi ispăşesc tot felul de pedepse, i-am zis eu. – Suflete chinuite în Iad?! îmi spuse strigând Curva cea Mare. – Da, chinuite, am întărit eu. – Dacă în iad sunt chinuite, atunci în rai cum sunt? mă întrebă pe un ton batjocoritor. – Sunt fericite şi împlinite. – Palavre! Palavre, palavre, popă nebun! De ce crezi că ar fi fericite sufletele din rai? Pentru că mănâncă şi beau cât doresc? Sau se distrează cât e ziua de lungă? Pentru că vânătorii au vânat, popii enoriaşi cu bani, curvarii curve, şoferii maşini luxoase, marinarii vapoare, iar curvele amanţi? De asta e bine în rai? Nu cred. Adevărata poartă a raiului e însăşi uşa care-ţi stă deschisă şi pe care, în prostia ta, o numeşti infern. Paradisul bancherilor ar fi banii atât de mulţi încât să nu se mai poată număra, al politicienilor acela de a le fi crezute şi cele mai năstruşnice minciuni, iar al criminalilor acela de a ucide fără a fi descoperiţi. Zi-mi, popă nebun şi nelegiuit, cum ar fi paradisul dacă ar deveni aşa cum şi-l doreşte fiecare? Îti spun eu, Curva cea Mare, care nu vroiai să fie părtaşă la judecata ta: ar fi cel mai adânc infern. – Atunci de ce răsplata pentru faptele bune este paradisul şi pentru cele rele infernul? am întrebat-o eu. – Răsplata! Răsplata, răsplata, pentru fapte bune sau rele care au fost sau n-au fost făcute acolo unde timpul nu există decât în iluzie. Nu există nici o răsplată cu paradis ci doar infern fiindcă doar în infern vei putea fi răsplătit cu paradis. – Nu înţeleg, am replicat eu. – Dacă ai comis pe pământ fapte bune acestea îţi vor fi răsplătite în infern cu aceeaşi monedă. – Dar faptele rele? – În infern vor deveni apăsătoare asemeni norilor grei de plumb ce-ţi vor învălui oceanul propriului tău suflet. Şi cei care ajung în paradis au fapte rele în sufletul lor doar că acelea sunt fapte rele pentru paradis, zise Curva cea Mare. – Oare faptele rele rămân apăsătoare în paradis? am întrebat-o. – Depinde, sunt fapte rele care odată ajunse în paradis îl chinuie mult mai cumplit pe sufletul ajuns acolo decât dacă acele fapte ar fi fost în infern, iar altele se şterg. Depinde de importanţa păcatului săvârşit. – Cum ar putea să ţi se întoarcă o faptă de genul, dacă ajuţi o bătrână să treacă strada? Atâta timp cât în paradis nu există bătrâneţe şi, prin urmare, nici un suflet nu te va putea ajuta la bătrâneţe să treci strada? – Este adevărat, zice Curva cea Mare. În paradis nu există bătrâneţe, ci doar o eternă şi plicticoasă tinereţe. Nu există durere şi nici competiţie, pentru că toate sufletele au ceea ce le trebuie. Fiecare suflet în parte îi face numai bine celuilalt. Prin urmare, primeşte numai bine la rândul lui. Unica dorinţă neîmplinită în paradis este aceea că oricât doresc sufletele să li se facă rău sau ele să poată face rău, aşa ceva nu le este permis. În paradis „nimeni nu calcă iarba comună, ci doar în locurile special amenajate nimeni nu înjură şi nici nu aruncă resturi de ambalaje aiurea ci doar la coşurile de gunoi sau în locurile special amenajate, nimeni nu are voie să fumeze sau să bea alcool. Nimeni nu poate face un chef sau să curvească, doar să convieţuiască cinstit şi serios cu soţul respectiv. Nimeni nu are voie să devină trufaş şi nici mai bogat decât altul, cu toate că fiecare are mai mult decât şi-ar fi dorit într-o viaţă pământeană. Acesta e paradisul, popă nelegiuit, îmi zise Curva cea Mare. – Cum pot să scap de paradis? am întrebat-o eu. – Simplu! strigă Curva cea Mare. – Cum? am repetat eu. – Învăţând în timpul vieţii tale poate cel mai important lucru pe care ar trebui să-l ştie fiecare om! – Care e ? am reîntrebat-o, poate mai curios ca niciodată. – TOATĂ VIAŢA TA SĂ NU FACI ALTCEVA DECÂT SĂ ÎNVEŢI CUM TREBUIE SĂ MORI! Toată viaţa ta nu valorează doi bani dacă momentul în care mori te prinde nepregătit. Află că paradisul sufletului e infernul, iar sufletele care au ajuns în paradis făcând nu ştiu câte fapte bune, se află acolo pentru că aveau un Scop şi anume acela de a face bine pentru a fi răsplătite. Acum îşi primesc 8

răsplata cu vârf şi îndesat. În viaţă e bine să alegi întotdeauna calea de mijloc. Niciodată să nu aştepţi răsplată pentru o faptă indiferent dacă aceasta e bună sau rea. Un mare păcat este să aştepţi răsplată. Sufletul tău nu e o marfă care se pune pe taraba unui destin şi nici un mercenar al vieţii tale. Tot ceea ce faci, să-l faci din inimă, pentru inimă şi nu pentru buzunar. Fiecare om îşi are paradisul şi infernul său. Eu mă aflu aici pentru a-i da fiecăruia după merit. În privinţa ta, popă nebun, am să mă răzgândesc. Îţi voi închide în nas uşa infernului şi te voi trimite în paradis, acolo unde nimeni nu greşeşte, unde paradisul există doar pentru toţi şi pentru nimeni în parte, acolo unde nimeni nu poate să-l supere pe celălalt prin excesele sale, fiindcă toţi sunt bogaţi şi TREBUIE să fie fericiţi. - Te rog, Curvă cea Mare, nu-mi închide uşa infernului în nas, fiindcă doresc să-i trec pragul. – Acum nu mai e cale de întoarcere, popă nebun. Acum chiar şi aici unde nu mai există nici timpi şi nici spaţii, e foarte târziu. Prin urmare, uşa infernului îţi va rămâne închisă. Unica ta cale e paradisul fiindcă o viaţă întreagă nu ai făcut nimic decât să-ţi doreşti paradisul în oportunismul tău statut pe care l-ai afişat plin de emfază până şi aici la judecata ta de apoi, cum o numiţi voi, muritorii. – Te implor, Curvă cea Mare, nu mă trimite în paradis. – Hotărârea este deja luată, îmi zise frumoasa femeie. – Atunci, nu ar putea exista un paradis al meu, doar pentru mine? – În nici un caz, jigodie oportunistă. Paradisul tău ar fi acela în care toţi oamenii ar trebui să-ţi facă pe plac, iar tu să te simţi bine. Aşa ceva nu se poate, fiindcă atunci când alţii doresc să-ţi facă pe plac, creându-ţi un paradis, pentru ceilalţi ar putea fi un infern, iar paradisul tău ar avea tălpi de infern pentru ceilalţi. Paradisul trebuie să rămână paradis întru totul altfel, nu mai e paradis. Crezi că dacă ai fi singur, fără să poţi comunica cu nimeni, dar să ai tot ce-ţi trebuie, ai fi fericit? Oare dacă ai trăi o veşnicie în singurătate, dar să ai tot ce visezi în afară de o societate alături de tine ai fi fericit? Nu numai omul e o fiinţă socială, cât mai ales sufletul acestuia după ce s-a desprins de trup, când nu mai e parte din om, ci din Marea Contemplare a Marelui Creator. Paradisul, ca orice fel de existenţă în parte, are nevoie de un termen de comparaţie. La fel şi tu, ca suflet, ai nevoie de alte suflete cu care să te compari, altfel totul nu mai are sens. Doar astfel au valoare acţiunile tale. Oare cum ar fi fost dacă te-ai fi născut doar tu singur pe pământ? Cu toate că ai fi fost proprietarul întregului pământ, aceasta n-ar fi avut nici o relevanţă în inima ta atâta timp cât erai singur. Fiinţa are nevoie de comparaţie. – Cum, faţă de cine? am întrebat-o pe tulburătoarea femeie. – Până şi faţă de fenomenele naturii. Faţă de căldură, frig, ploaie, furtună, munţi, câmpii, oceane, stele, soare, lună, într-un cuvânt faţă de tot ceea ce te înconjoară şi toate astea nu ţi-ar fi de ajuns dacă ne erau finite pentru că tu te-ai născut fiinţă. Fiinţa umană are ca esenţă a existenţei sale iluzorii pe pământ COMPARAŢIA. Fără comparaţie, fără comparative, conştiinţa îşi pierde orice amprentă a existenţei sale. Prin urmare societatea, cultura, normele juridice, ştiinţa ar dispărea. Poate că ar fi mai bine să-l numiţi pe Homo Sapiens, Homo Comparatus. NU EXISTĂ PARADIS DECÂT PRIN COMPARAŢIE. Cu cât eşti mai singur cu atât paradisul tău devine mai diminuat. Dacă n-ar fi răul cu care să se compare binele, paradisul tău ar fi nul. Acesta e un mare paradox al existenţei şi anume: „Niciodată paradisul nu poate fi doar pentru tine şi atât. El niciodată nu-ţi va aparţine în singurătate. La el participă tot ceea ce te înconjoară, pentru care paradisul tău poate deveni infern. De aceea exist eu, Curva cea Mare din Biblie, pentru a da îndeajuns infern care să nască paradis. Faptele rele nu ar exista dacă nu ar fi cele bune. „Dacă nu ar fi binele şi răul nu am fi existat nici noi, fiindcă existenţa noastră în sine se bazează pe contrarii: binele şi răul, frumosul şi uratul, pozitivul şi negativul şi câte şi mai câte, astfel de contrarii. Nici un suflet nu poate exista doar prin bine, cum nu poate exista doar prin rău. Contrariile sunt cele care nasc comparaţiile deci inteligibilitatea noastră. Cei care se laudă că nu vor să facă decât numai bine nu fac altceva decât rău fiindcă, sunt nişte oportunişti ordinari, aşteptând mereu răsplata cerească. Nu pot să afirm că nu sunt şi suflete care fac bine altora fără să aştepte nici o răsplată în schimb. E la fel de adevărat că doar acest bine va fi cu adevărat răsplătit. Asemenea fapte sunt rare fiindcă fiinţa umană îşi axează în principal acţiunile sale pe Scop şi de ce să nu recunoaştem zicala că scopul scuză mijloacele, zicală atât de caracteristică omului. – Dar morala? am întrebat-o pe superba femeie. – Morala! Ha,ha,ha, îmi vine să râd ca de unul dintre cele mai bune bancuri când îmi aminteşti de acest termen tu, Anthony Mc Coulough, tu suflet de om! Ce este morala? Ce se vrea morala? Un cod a ceea ce e bine să faci sau nu? Un cod făcut de nişte mincinoşi şi oportunişti ordinari, de nişte destrăbălaţi 9

sau criminali, ucigaşi de alte naţiuni mai slabe în războaie nedrepte de cuceriri, încât nu le ajungeau imensele bogaţii şi doreau din ce în ce mai multe mai fără de capăt? De ce nu mă întrebi ce este morala poftelor mârşave de avere sau ale unor meschini atât de degenerate încât cred că faptul de a fura averile sau munca altora este ceva moral. Câte societăţi, atâtea morale! Oare morala din antichitate nu era diferită faţă de aceea din Evul Mediu sau din Comuna Primitivă? – În Biblie există cele zece porunci, i-am zis Curvei cele Mari. – Aşa este, popă nerod. Biblia a apărut în momentul când răul din suflete era mult prea mare faţă de bine dar şi pentru faptul că poporul lui Israel avea nevoie de o coloană vertebrală pe care să-şi clădească propriul viitor. Cele zece porunci sunt foarte bune pentru sufletul care nu le respectă din oportunism doar, ci o face necondiţionat. Prea mult rău ar fi ucis poporul lui Israel, dar niciodată prea mult bine. Sufletul uman tinde spre bine, dar depinde cum este acest bine. Ceea ce e bine azi, mâine va putea deveni rău. Sufletul urcând o nouă treaptă spre bine, lăsând ca rău binele de ieri, iar răul de ieri ca şi mai rău azi. – Ce anume a născut binele şi răul în existenţa noastră? am întrebat-o eu pe Marea Curvă. – Timpul, fără acesta nu ar fi fost posibilitatea de comparaţie. – Dar spaţiul, am intervenit eu. – Spaţiul este tot timp, dar care în Iluzia vieţii va apare ca o desfăşurare de geometrii. – Încotro se îndreaptă omenirea? – Către mine, Curva cea Mare şi Apocalipsa. – Către tine? – Da! – De ce, Curvă cea Mare? – Fiindcă omenirea îşi doreşte paradisul. – Nu e normal să-şi dorească paradisul? – Este cât se poate de normal. – Şi atunci? i-am zis eu. – Acesta e paradoxul care a născut Păcatul Originar. Cu cât omul va alerga mai mult către paradis, cu atât porţile Infernului se vor deschide mai larg pentru el, îmi zise frumoasa femeie. – Dar dacă va alerga spre infern, va ajunge în paradis? – Asta, nu! îmi răspunse cu un aer hotărât. – Prin urmare, unica noastră interdicţie e doar paradisul? – Nu e o interdicţie îmi zise, doar că omul nu va trebui niciodată să caute paradisul pentru a-l obţine. Oricât de ciudat ţi s-ar părea dar pentru a căuta paradisul nu trebuie niciodată să te lupţi, însă pentru infern va trebui cu toată puterea ta să accepţi lupta vieţii de apoi! – Viaţa este o luptă, am intervenit eu. – Bineînţeles că este o luptă şi tocmai de aceea devine de la sine o Cale a Mirajului propriei Iluzii care o trăieşte, o Cale spre infern. Poţi să-mi spui, popă nerod ce a născut lupta vieţii, această luptă dură şi neîndurătoare, luptă atavică, de la apariţia omului pe această planetă? – La început a fost lupta pentru hrană care, odată cu dezvoltarea tehnologiei, s-a transformat în lupta pentru ciolan! Crezi că acum omul cu atâtea tehnologii avansate este mult mai liber decât acum o sută de mii de ani? Te înşeli! E adevărat că nu se mai luptă cu fiarele pentru a le răpune, dar se luptă pentru o poziţie mai bună pe plan social, pentru averi care niciodată nu sunt de ajuns, pentru putere! După cum vezi, în infern şi-a găsit omul hrana pentru a subzista, infern care odată cu aşa zisa evoluţie a devenit un infern social, al poziţiilor în societate, într-un cuvânt, goana după putere! Indiferent ce formă îmbracă aceasta putere: financiară, politică, juridică, tehnologică, culturală sau atâtea alte forme, această goană este una infernală. Fiinţa umană a fost o fiinţă damnată de însăşi momentul când a apărut pe pământ! Indiferent dacă la început trăia în mici grupuri de culegători-vânători, această fiinţă a fost damnată să se lupte pentru propria ei existenţă, ucigând pentru a nu fi ucisă, pentru a supravieţui de a scăpa de foamea endemică şi chinuitoare care, asemeni unui monstru, fără nici o milă, o mistuia cu bătaia focului existenţei. Ce ar fi avut de făcut? Să se chinuie murind înfometată sau să ucidă? Foamea a născut societatea, ştiinţa, iar cultura i-a dat omului conştiinţa, urcându-l pe o nouă treaptă în ierarhia infernului, aceea de a deveni din ce în ce mai conştient în postura să de condamnat pe această planetă, de condamnat la foame, disperare şi angoasă. În nebunia sa, fiinţa umană credea că aleargă spre Paradis, inventând focul, acul, Mărul Evei, Coasta lui Adam, filosofia, poezia, tehnologia, dar nu a fost absolut deloc aşa. Te înşeli, popă nebun. Cu atât mai 10

mult, Omul se afundă în mocirla adevăratului Infern, ajungând în cele din urmă să controleze până şi naşterile, ceea ce în Paradis nu este permis, în adevăratul Paradis şi nu în Infernul creat de Om şi denumit atât de pompos Societate. Abia atunci când omenirea a cucerit Pământul, ajungând în vârful ierarhiei piramidei lanţului trofic, abia atunci a cucerit cu adevărat Infernul, fiindcă adevăratul Paradis nu se cucereşte ci se dobândeşte. Care sunt treptele sociale spre Infern? Indiferent de tipurile de societăţi şi anume:Primitivă, Sclavagistă, Feudală, Capitalista sau Comunistă, toate toate aveau o ierarhizare în structura care le alcătuia. Toate deveneau astfel Porţi ale Infernului. Niciodată stăpânii de sclavi nu erau sclavi la fel ca şi patronii sau conducătorii comunişti, muncitori! Prin urmare, Paradisul devenea din ce în ce mai restrâns, doar pentru anumiţi favorizaţi de soartă şi care ţineau cu dinţii pentru a-l menţine în detrimentul majorităţii din ce în ce mai mari, majoritate care-şi trăia infernul de zi cu zi, majoritate care-şi dorea moartea în Paradisul potentaţilor, tocmai pentru a primi Paradisul Biblic propovăduit de popi ca şi tine, dar asta doar în cazul în care vor respecta cât mai strict Dogma religiei pe care tu o ocoleai. Este adevărat că e bine să se respecte anumite legi ale religiei cum ar fi cele Zece Porunci în cazul Bibliei. Este foarte bine pentru sufletele care, chiar dacă nu le vor putea respecta în totalitate pe Pământ, să se străduiască cel puţin, iar dacă greşesc să dobân-dească până şi în cele mai ascunse unghere ale lor Conştiinţa Păcatului. Poarta Paradisului este tocmai Conştiinţa Păcatului pe care va trebui să o deschidă sufletele mai devreme sau mai târziu dacă vor dori să părăsească pentru totdeauna Poarta Infernului, adică într-un cuvânt orice Societate cu minciunile şi înstrăinările ei faţă de Om. Astfel, Lupta Omului Se Dă Între CONŞTIINŢA PĂCATULUI Şi Societatea Umană, adică între Poarta Paradisului şi Poarta Infernului între Bine şi Rău. Nevoia de Păcat Originar cât şi de Blestem provine din momentul în care Omul îşi dă seama că nu poate trăi fără societatea cu relele ei, dar nici nu se poate debarasa de dorinţa unui Paradis care nu poate fi compatibil cu societatea. Astfel, Omul se vede obligat să dorească Paradisul dându-i unul dintre cele mai mari preţuri ale propriei sale conştiinţe şi anume acceptând greutatea Conştiinţei Păcatului, greutate care, la origini, primeşte conotaţii de Păcat Originar. Doar astfel Omul va putea visa la Paradis, şi nu greşeşte! Atunci de ce nu se leapădă de Societate şi nu se refugiază în Paradis întrutotul? Tocmai fiindcă Omul este o fiinţă socială şi Paradisul dorit ar fi un Infern în actuala lui dezvoltare ca şi conştiinţa socială, adică ca şi cognoscibilitate, ca volitiv şi afectiv! Astfel, Omul este Damnat să iubească Infernul până când va fi îndeajuns de matur încât va înţelege Paradisul pe care şi-l doreşte din toată inima dar fără să-l poată accepta! Acesta este cel mai mare Paradox al Condiţiei Umane! Omul este el însuşi un Paradox fiindcă în el se da lupta acerba dintre Infern şi Paradis, neputând exista fără Infern, dar dorind întreaga lui existenţă Paradisul într-un cuvânt Omul este pe jumătate Fiară şi pe jumătate Înger! Paradisul Fiarei este Infernul cu Poarta lui Societatea Umană acest tratat de crimă şi pedeapsă, iar Paradisul îngerului este Conştiinţa Păcatului, Infern pentru Fiară dar alinare şi extaz pentru ÎNGER! În adevăratul Paradis nu există nici un suflet care să beneficieze de munca şi slujirea altora, într-un cuvânt de Infernul altora la fel ca şi pe Pământ. Ierarhia Sociala de pe Pământ nu este absolut echivalenta cu cea din Paradis fiindcă în Paradis tipul de ierarhizare va fi în totalitate opus celui de pe Pământ, ceea ce va duce la raţionamentul că Dumnezeu nu este privit în Paradis ca şi un Conducător al tuturor cum Crede Omul în orbirea sa terestră ci ca şi un Aproape sau CEL MAI APROAPE de gândirea LOCUI-TORILOR PARADISULUI ADEVĂRAT CARE-L TRĂIESC ŞI-L SIMT! FIARA va avea şi ea Paradisul ei CARE a devenit INFERN OMULUI ÎN MOMENTUL ÎN CARE ACESTA A PRIMIT CONŞTIINŢA DE SINE ŞI A ŞTIUT CĂ EXISTĂ CEEA CE DEMONSTREAZĂ CĂ OMUL ŞI-A DAT SEAMA DE NOCIVITATEA PARADISULUI FIAREI ŞI ÎNCEARCĂ SĂ EVADEZE DIN EL CHIAR DACĂ ESTE TRIBUTAR PARADOXULUI ŞI ANUME CĂ NU POATE TRĂI PE MOMENT FĂRĂ DE PARADISUL FIAREI DAR LUPTĂ PENTRU PARADISUL LUI DUMNEZEU AVÂND ŞI ACCEPTÂND CONŞTIINŢA PĂCATULUI. Astfel, pentru Paradisul Fiarei este Infern pentru Dumnezeu, iar Paradisul LUI Dumnezeu Infern pentru Fiară! De aceea nu poţi să te adaptezi încă, Anthony Mc Coulough fiindcă ai mai multă Fiară în sufletul tău decât Dumnezeu. Acum te afli în Paradisul Lui Dumnezeu, Paradisul pe care tu îl propo-văduiai oamenilor dar faţă de care eşti un străin, poate mai străin decât al multora faţă de care te dădeai drept salvator pentru a-i aduce aici. Ai ajuns să cerşeşti Paradisul Fiarei, Paradisul Celei pe care tu o ura-i şi o alungai de la tine dar la sânul căreia te întorceai în fiecare zi, din ce în ce mai descurajat de apusul pe care-l simţeai aproape, 11

ştiind că viaţa nu numai că nu e eternă pe Pământ dar mai mult decât atât nici funcţiile sau dregătoriile nu sunt eterne ci atât de efemere. Cu toate aste sunt nenumăraţi smintiţi care se cred eterni în funcţiile şi bogăţiile acaparate prin tot felul de şiretlicuri sau încercări de a ieşi în faţă. Toate nu sunt decât deşertăciune în viaţa pământească! Chiar şi când erai supă-rat că viaţa trece şi îmbătrâneşti tot Fiarei îi slujeai fiindcă prin această supărare nu făceai decât să regreţi anumite bunuri agoni-site sau funcţii. Eşti condamnat să exişti în Paradisul Lui Dumnezeu al cărui preot erai şi pe care ai pretins că L-ai slujit. Dacă ai fi făcut-o cu adevărat nu ai fi fost orb în Paradisul Domnului ci vedeai cele mai mari frumuseţi, trăind cele mai supreme clipe de extaz ce îi e dat să trăiască unui suflet! Încearcă să-ţi suprimi Fiara din tine, alung-o! Trebuie să ai tăria de a te apropia de Dumnezeu, de a-I fi alături chiar şi în aceste supreme chinuri care-ţi sunt date să le trăieşti. Doar astfel vei putea scăpa de Infern. Aceasta era cauza pentru care Sfânta Biblie încerca să te pregătească pentru Paradis deschizându-ţi poarta acestuia şi anume Conştiinţa Păcatului! La fel se întâmplă şi cu celelalte Cărţi ale CELORLALTE RELIGII! Adevărul Absolut cu privire la Paradis nu este acela pe care îl consideră marea majoritate a oamenilor. Niciodată, dar niciodată, Omul nu va putea accepta Adevăratul Paradis fiindcă atunci Omul ar trebui să cunoască Adevărul Absolut, iar Adevăratul Paradis se bazează pe Adevărul Absolut al Existenţei, Nonexistenţei, al tuturor Nivelelor Existenţiale şi câte mai EXISTĂ sau NON-Există sau al altor Noţiuni până la Marele Creator al Universului care este Dumnezeu. Pentru Fiara din tine Adevăratul Paradis este cel mai mistuitor Infern! După cum vezi, nu Dumnezeu este cel care nu te lasă să intri în Paradis, ci tu însuţi. Dumnezeu şiar dori ca toate sufletele să ajungă în acel loc, dar că cel care nu poate accepta Paradisul Adevărat e tocmai sufletul în sine al Omului care în viaţa pământeană nu şi-a alungat Fiara din el. – Oare vom cunoaşte vreodată Paradisul adevărat? Am întrebat-o eu pe Marea Curva din Sfânta Biblie. – Asta depinde de fiecare suflet în parte, de cât de mult se poate apropia de Dumnezeu, creatorul Tuturor Celor Văzute şi Nevăzute! – Atunci de ce a creat Dumnezeu Infernul? Mare Curvă? – Fiindcă a VRUT să FIE Paradisul. . . – Într-un cuvânt, Adevărul Absolut şi Iubire Absolută şi toate câte sunt şi nu sunt? – EXACT, de aceea a creat Dumnezeu sau Marele Creator Paradisul. – Oare nu era mai bine fără Paradis, fără Iubire şi fără Adevărul Absolut ? o întreb cât se poate de revoltat pe Marea Curvă din Apocalipsă. – De ce ? îmi răspunde aceasta printr-o întrebare. – Fiindcă atunci N-AR MAI FI NICI INFERNUL... – NUUUUUU... strigă Fiara şuierând asemeni unei bombe dintr-un război. Abia acum îmi dau seama de greşeala pe care am săvârşit-o, cine ştie ce se va alege de sufletul meu acum. Curva Apocalipsei continuă: – Pe lângă că eşti un nimic mai eşti şi RĂZVRĂTIT? RĂZVRATIT ÎN PARADIS? – Am pus doar o întrebare, Mare Curvă, îi zic acesteia înfricoşat. – Nu îţi e frică de Dumnezeu? mă întreabă aceasta. – Da, recunosc că îmi e frica fiindcă El are toată puterea asupra mea iar eu nu sunt faţă de El decât un fir de praf în oceanul nesfârşit al eternităţii. – Da, aşa este, nu eşti altceva decât un fir de praf în oceanul eternităţii, îmi zice Curva cea Mare a Apocalipsei. – Oare Dumnezeu ne-a făcut pentru a avea slujitori pe care să-i chinuie în diferite forme existenţiale pentru a afla ce este IUBIREA şi Adevărul Absolut? Oare acest Paradis a Lui Dumnezeu nu este mai prejos decât cel al Fiarei? Care este diferenţa între IERARHIA DIVINĂ ŞI CEA A FIAREI? IERARHIE ESTE în ambele cazuri, dar diferenţa constă doar în ce Paradis te simţi LIBER! Nu ştiu ce-mi veni să-i zic toate astea Curvei celei Mari din Apocalipsă. Poate că am simţit un impuls pe care nu-l puteam opri sau poate un fel de revoltă faţă de mult lăudatul Paradis al lui Dumnezeu. Curva cea Mare nu scoate nici o vorba. Stă asemeni unei stane de piatra în faţa mea şi mă priveşte cu un aer oarecum superior dar şi plin de înţelegere totodată.

12

– Ai dreptate pentru prima oară în acest Paradis: ŞI IERARHIILE AR TREBUI Să DIFERE, îmi zise Curva cea Mare din Apocalipsă, privindu-mă cu acelaşi aer condescendent de la început, după care continuă: – Ierarhia lui Dumnezeu, este total diferită faţă de Ierarhia Fiarei! De data aceasta îi simt aerul de uimire din glas. – Oricât de diferită ar fi Ierarhia, tot Ierarhie se numeşte, deci are un lider iar sub el se află supuşii. – Aşa este, îmi zice Curva cea Mare din Apocalipsa Sfintei Biblii, doar că Ierarhia lui Dumnezeu se bazează pe iubire, bunătate, milă şi lista aceasta ar putea continua până la nesfârşit. – Da, aici ai dreptate, Curvă cea Mare din Apocalipsă, doar ca pentru această iubire, milă şi bunătate e NEVOIE şi de Fiară, fiindcă fără Fiară, fără Infernul acesteia n-ar putea EXISTA iubirea, bunătatea şi mila, deoarece N-AR avea cui să se raporteze. Cum ar putea exista bunătatea fără opusul ei, răutatea, dar Paradisul fără Infern? Dacă nu ar fi decât Infernul l-am putea considera Paradis fiindcă nu am şti niciodată ce este Paradisul la fel cum putem spune şi despre Paradis şi anume dacă nu ar fi decât Paradisul n-am şti niciodată ce este Paradisul dar nici Infernul. Şi asta în cazul când le atribuim Infernului şi Paradisului statutul de Existenţe, adică ceva ce ESTE, dar dacă acestea nici măcar NU SUNT? N-au un LOC sub Soare şi nici un Timp al lor? Atunci care mai e Paradisul, dar Infernul? Dar iubirea lui Dumnezeu şi Adevărul Absolut? – Nu ai dreptate, îmi zice Curva cea Mare din Apocalipsa Sfintei Biblii. – Eu nu sunt Dumnezeu ca să le înţeleg pe toate astea. – Aşa este, îmi zise pe un ton mieros, dar prompt. – Aşa este, Curvă cea Mare din Apocalipsa, eu sunt un nimic şi trebuie să fiu supus, să-mi văd lungul nasului, într-un cuvânt: COORDONAT, UMILIT şi CHINUIT pentru a face pe PLACUL PARADISULUI, creat de DUMNEZEU. Atunci Dumnezeu, prin acceptarea şi crearea IERARHIEI DIVINE nu este şi FIARĂ, IAR FIARA DUMNEZEU? PARADISUL va fi cu atât mai strălucitor cu cât va fi mai în-tunecat INFERNUL! Cine eşti tu, de fapt, Curvă cea Mare din Apocalipsa Sfintei Biblii? Oare nu eşti o minciună la fel de mare precum a fost şi viaţa iluzorie de pe Pământ? Oare nu eşti Omul în sine sau mai mult decât atât, VIAŢA LUI? Oare eu, în acest moment, nu vorbesc cu propria mea viaţă, văzându-i goliciunea ei absolută, un fel de Adevăr Absolut la nivelul meu individual? – Pentru asemenea afirmaţii s-ar putea să fii exclus din Paradis, dar şi din Infern. S-ar putea să nu mai fi acceptat decât de către neant şi veşnicia sa, îmi zice Curva cea Mare vizibil iritată, face o scurtă pauză pe care am simţit-o mai mult ca o tăcere silită şi mormântală după care continuă: – Sau poţi primi viaţa veşnică pe Pământ! Cu toate că-ţi vei dori să poţi muri nu o vei mai putea face niciodată. – Oare Paradisul nu constă şi în viaţa fără de moarte? Oare nu acesta este şi visul omenirii? Atunci de ce să transformi acest VIS SFÂNT într-un Infern, Curvă cea Mare din Apocalipsa Sfintei Biblii? De ce acest VIS SFÂNT al omenirii trebuie să devină o ameninţare? – Tu, Anthony Mc Coulough cu sufletul tău de SIMPLU MURITOR nu-l vei putea niciodată înţelege pe Dumnezeu... – Dar ca nemuritor? am întrerupt-o pe Curva cea Mare. – Nici atunci, fiindcă Dumnezeu este cu mult deasupra înţelegerii tale şi ale mele. – Dacă este atât de bun de ce-şi menţine superioritatea atât de distantă faţă de noi? am întrebat-o iarăşi pe Curva cea Mare din Apocalipsă. – Ai grijă, Anthony Mc Coulough, că pentru asemenea vorbe poţi fi aruncat afară din Paradis dar şi din Infern! se răsteşte Curva cea Mare la mine. – Atunci spune-mi de ce nu-L pot înţelege cu adevărat pe Dumnezeu? – Fiindcă mai întâi va trebui să te înţelegi pe tine! Altfel nu vei putea niciodată să-L înţelegi cu adevărat pe Dumnezeu. Răzvrătindu-te faţă de EL, te răzvrăteşti faţă de tine. Ai luat în derâdere bunătatea LUI dar în toată măreţia LUI, EL se află în tine, iar tu eşti mai orb decât întunericul veşnic şi mai răzvrătit decât minciuna vieţii terestre! Nu-L poţi înţelege pe Dumnezeu fiindcă EL se raportează la propria ta persoană, iar tu care ai fost un simplu muritor nu-l vei putea niciodată înţelege pe Dumnezeu fiindcă 13

întotdeauna ÎL vei raporta la propria ta cognoscibilitate şi anume, dacă tu eşti atât Fiară cât şi Înger, Dumnezeu va trebui să fie asemeni ţie: Jumătate Demonic, Jumătate Divin! Ca în cele din urmă să te întrebi de ce Dumnezeu nu e numai Divin? Fiindcă atunci NU AR MAI FI DUMNEZEUL TĂU! Priveşte-L şi Înţelege-L doar din punct de vedere Divin şi nu Demonic! Înţelege-L doar ca şi Înger nu ca şi Fiară fiindcă altfel vei ajunge să afirmi că Omul va trebui să facă numai RĂU pentru a deveni ÎNGER. – Nu pot să nu-ţi dau dreptate, Curvă cea Mare dar în viaţă fericirea se obţine cu multă suferinţă! iam răspuns acesteia. – Aşa este, în Iluzia Vieţii, dar odată ce-L vei accepta pe Dumnezeu ca numai Înger, Iluzia Vieţii se va schimba încetul cu încetul devenind nu atât de potrivnica ca şi până acum sufletului uman. Pentru un dram de fericire nu va mai fi nevoie de atâta suferinţă. – Unde este LOCUL PARADISULUI? am întrebat-o pe frumoasa femeie. – Paradisul nu are un LOC fiindcă nu se supune canoanelor spaţiului! Poţi să afirmi despre faptul că „sufletele să ajungă în acel loc” doar la modul figurativ şi în nici un caz la propriu. Paradisul nu este nici VIS, dar nici realitate, în sensul în care sufletele concep realitatea prin prisma Iluziei propriei lor vieţi, Iluzie tributară distonanţei propriilor spaţii şi timpi inexistente în realitatea inexistenta şi ea atât ca spaţialitate geometrică cât şi temporală, atât ca existenţă cât şi ca VIS deoarece Marea Contemplare a LUI DUMNEZEU NU ACCEPTĂ REALITATEA PENTRU SINE ÎNSĂŞI FIINDCĂ NU ARE UN ECHIVALENT CARE SĂ O RAPORTEZE LA MAREA CONTEMPLARE FIINDCĂ NICI MAREA CONTEMPLARE NU SE POATE RAPORTA LA SINE ZICÂNDU-ŞI CĂ ESTE REALĂ SAU IREALĂ! – Acum te înţeleg, dragă femeie! – Eu nu sunt nici „dragă“ şi nici „femeie“ cu tine! – Acum înţeleg, i-am repetat eu, pe un ton mai mult decât hotărâtor. Te înţeleg de ce nu pot primi Infernul sau Paradisul, poate ca încă gândesc prea mult şi de aceea încă nu sunt pregătit pentru nici una dintre ele. Tot ceea ce nu înţeleg este faptul pentru care ne-a fost data gândirea dacă ea nu ne este de nici un folos ? Oare a gândi este un lucru atât de rău în faţa lui Dumnezeu sau a gândi liber este mai mult decât o crimă? Poate că Paradisul meu pământean se datora Infernului celor din ceruri sau doar unei iluzii de-ale mele? – Eu nu te pot înţelege, popă filosof, dar mai ales răzvrătit! Cu toate astea divinitatea te va ajuta să ajungi în Paradis fiindcă ai refuzat Infernul la început de drum în moarte faţă de viată şi de viată faţă de moarte. Acum vei pleca în adevăratul Paradis şi vei fi alături de cei care au fost umili şi au ştiut să respecte cu adevărat poruncile Sfintei Biblii! Alături de acei care îşi înveşmântau în fiecare dimineaţă bătăile inimii cu credinţa în Dumnezeu, alături de cei care nu se răzvrăteau nici în viaţa terestră dar, mai ales, în Rai. Niciodată un răzvrătit nu va putea cunoaşte adevăratul Paradis fiindcă el nu se cunoaşte şi nici nu se înţelege deoarece tot ce ţine de cunoaştere şi ştiinţă ţine de lumea Profanului pe când tu, Anthony Mc Coulough, nu te afli într-o lume a Profanului şi nici a disperării acestuia cauzată de cunoaştere şi teamă ci într-o lume a armoniei faţă de care doar cei cu Profanul în inimă nu pot simţi armonia cosmică a paradisului transformându-l pe acesta într-un veritabil Infern. Armonia este opusul cunoaşterii fiindcă ea nu se supune canoanelor nici unei logici, ci este pe deplin stăpână asupra a ceea ce ESTE în afara de timp şi spaţiu a EXTAZULUI cosmic şi al LINIŞTII eterne cu ÎMPĂCAREA DE SINE. Cunoaşterea nu este nimic altceva decât matricea pe care se sprijină legile logicii Iluziei Vieţii, nu este altceva decât lutul cu forma care creează o geometrie şi o dialectică tributară aceleiaşi matrice în creuzetul căreia se topeşte metalul care va lua formă de Iluzie a vieţii de minciună a Universului. >>> DIN ENGLEZA – NETRADUS>>>> Knowledge is disharmony. The more knowledge is more profound, the less is the Disharmony and the other way round. The reverse of Knowledge is Instinct, which becomes for Harmony the same as the Knowledge is for Disharmony. The Instinct lies at the basis of Everything, including the spiritual energies. By Instinct, the primordial God uttered:"I!". He utters that now and He always will, since time does not exist. The only one that exists is the Basic Truth, lXing at the basis of the uniqueness in

14

diversity, supporting eternally the Thought of the Primordial Consciousness, which becomes Primeval Thought, by attributing Absolute Knowledge along with the Basic Truth. The latter already existed when the Thought of the Primordial Consciousness became aware of its own Instinct, which He has in Himself, just like the diversity has in itself uniqueness and vice versa, and they become, without being determined, one and the same with God's I

>>>>> – Dacă este o minciună, viaţa, de ce ne-a mai dat-o Dumnezeu? Doar aşa, ca să se distreze cu noi, sau ca să ne cizeleze pentru un Paradis Iluzoriu care şi în Viaţa de Apoi se întrevede a fi mai relativ decât minciuna în sine? i-am spus Curvei celei Mari din Apocalipsă. – Nu ai de unde să ştii cu adevărat ce ROST are Iluzia Vieţii în Armonia Universului şi în nici un caz Dumnezeu nu te-a lăsat în Iluzia Vieţii doar pentru a cizela ceva la tine fiindcă pe o altă cale nu ar fi reuşit să o facă, ci mai mult decât atât, Dumnezeu ŢI-A LASAT LIBERUL ARBITRU pentru aţi crea propria armonie a vieţii dar nu a fost vina lui Dumnezeu că Omul a folosit LIBERUL ARBITRU pentru aşi crea propriul Infern în Grădina Paradisului care ÎNTR-ADEVĂR a FOST pe Pământ. – Oare faptul că Omul a primit Liberul Arbitru NU A FOST O GREŞEALĂ a lui Dumnezeu, o greşeală a creaţiei Sale? Oare ATOATECUNOSCATORUL celor văzute şi celor nevăzute, a viitorului şi trecutului, a tuturor timpurilor şi netimpurilor, chiar să nu fi ştiut că aici sau mai bine zis acolo, pe Pământ, se va naşte un Infern care va ucide Paradisul? – Dumnezeu ŞTIA toate astea, îmi zice Marea Curva a Apocalipsei, doar că Dumnezeu, prin Lumea Iluziei Vieţii de pe Pământ nu a făcut altceva decât să dea suflare îngereasca Fiarei pentru a o readuce în ARMONIA COSMICĂ a PARADISULUI. Omul este Fiara care va DEVENI INGER şi INFERNUL care va deveni Paradis! – ACEASTA ÎNSEAMNĂ CĂ ATUNCI CÂND DUMNEZEU A CONTEMPLAT LUMEA PRIN MAREA SA CONTEMPLARE NĂSCÂND ETERN PARADISUL UNIVERSULUI, DUMNEZEU A CONTEMPLAT ŞI FIARA ŞI INFERNUL NĂSCÂNDU-LE ETERN ŞI PE ACESTEA. OARE DORINŢA SA DE A CONTEMPLA PARADISUL N-A FOST CEA MAI MARE GREŞEALĂ FIINDCĂ A NĂSCUT ŞI INFERNUL? NU ERA MAI BINE FĂRĂ PARADIS PENTRU A NU MAI AVEA INFERN? – O astfel de întrebare mă înspăimântă până şi pe mine suflete pustiu, îmi zice Marea Curvă a Apocalipsei. Tu nu te afli aici pentru a vorbi despre GREŞELILE LUI DUMNEZEU CI DESPRE GREŞELILE TALE. – Deci accepţi că DUMNEZEU a greşit în momentul creaţiei? Această greşeala s-a transformat în Iluzia Vieţii, în PĂCATUL ORIGINAR. ASTFEL PĂCATUL ORIGINAR PROVINE DE LA DUMNEZEU ŞI NU DE LA OM DOAR CĂ OMUL ŞI L-A ATRIBUIT SIE ÎNSUŞI FIINDCĂ OMUL NU ESTE ALTCEVA ŞI NICI NU SE SIMTE ALTCEVA DECÂT UN DUMNEZEU ÎN MINIATURĂ ATRIBUINDU-I LUI DUMNEZEU PÂNĂ ŞI FORMA SA DE OM FIINDCĂ DACĂ OMUL AR AVEA FORMA CORPULUI SĂU ASEMĂNĂ-TOARE TIGRULUI CU SIGURANŢĂ CĂ DUMNEZEUL SĂU AR AVEA FORMĂ DE TIGRU! – Te-ai gândit vreodată, Anthony Mc Coulough ce s-ar întâmpla dacă Dumnezeu nu ar mai avea atributele ILUZIEI VIEŢII, atribute ale logicii umane? Oare cum ar arăta acel Dumnezeu? Dar dacă nu Lai mai concepe pe Dumnezeu cu atributele Omului? Atunci nu ar DEVENI UN DUMNEZEU STRĂIN îndepărtat de OM ceea ce ar duce la renegarea acestuia din partea OMULUI şi deci la anihilarea lui lăsând loc gol în sufletul OMULUI care va pune în acel loc gol un cu totul alt Dumnezeu mai aproape de el, un Dumnezeu mai cooperant care să-i fie alături în orice moment, să-l înţeleagă în momentele grele, să-l facă să se simtă iubit şi ajutat? Ştii prea bine că Omul nu e o fiinţă perfectă, iar Dumnezeul OMULUI ESTE UN DUMNEZEU IMPERFECT fiindcă este CREAT de OM! ESTE CREAT DE ILUZIA VIEŢII ACESTUIA DAR ADEVĂ-RATUL DUMNEZEU ESTE MAI PRESUS DECÂT CEL CREAT DE MINTEA ŞI PLĂSMUIRILE UMANE, IAR ACELA ESTE MARELE CREATOR AL ARMONIEI UNIVERSALE CARE A CONTEMPLAT LUMEA CREÂND-O! Doar Dumnezeul Omului este imperfect fiindcă Omul este imperfect! Nu şi Dumnezeul MARII CONTEMPLARI, CEL AL ARMONIEI 15

UNIVERSALE CARE A NĂSCUT UNIVERSUL FĂRĂ DE TIMPI SI FĂRĂ DE SPAŢII FĂRĂ DE ÎNCEPUT ŞI FĂRĂ DE SFÂRŞIT! Diferenţa dintre Dumnezeul Omului şi CEL al armoniei este la fel de mare ca şi dintre Adevărul Omului şi Adevărul Absolut al Universului, al Marii Contemplări. ESTE ADEVĂRAT CĂ DUMNEZEUL OMULUI A GREŞIT DAR NU ŞI CEL AL MARII CONTEMPLARI UNIVERSALE CARE A NĂSCUT FĂRĂ DE TIMPI SI SPAŢII TOTUL. Oricât vei încerca să-i găseşti Imperfecţiune, Perfecţiunii şi Fals Adevărului, ADEVARUL va veni din ce în ce, înmiit, înmilionit, mereu în ordine crescătoare să-ţi nege dorinţa ta de a călca peste MARELE ADEVAR CARE ESTE PERFEC-ŢIUNEA LUI DUMNEZEU! Acum vei merge în Paradis, Anthony Mc Coulough! Vei fi alături de cei care nu au ştiut ce este oportunismul şi nici minciuna, trufia sau megalomania. Vei fi printre aceia pentru care sărăcia şi umilinţa era o virtute iar laşitatea un viciu mai greu decât cerul plumburiu care prevesteşte apropierea unui uragan pe ocean. Alte suflete au trecut prin mai multe stadii ale infernelor pentru a putea ajunge în adevăratul Paradis care să fie simţit de către acestea în plenititudinea armoniei sale. – Voi putea oare comunica şi cu alte suflete ajunse în paradis pentru a-şi ispăşi pedeapsa? – Depinde de tine şi numai de tine! strigă oarecum isterizată Marea Curva din apocalipsa Sfintei Biblii. – Dacă depinde de mine şi numai de mine, ce anume trebuie să fac pentru a nu fi singur în Paradis? – Să meditezi la legile Lui Dumnezeu, să meditezi mereu la Adevărul Adevărurilor şi la Originea Totului pentru a putea Decide ce e bine să faci în Paradis şi ce nu, fiindcă numai aşa vei putea înţelege dacă e bine sau nu să faci un anumit lucru în Paradis. Numai aşa vei putea înţelege de ce te afli Sclav în Paradis şi nu Rege în Iad! – Acum te înţeleg, i-am zis, de data aceasta pe un ton care nu lăsa loc de îndoială. Ştiu de ce nu pot primi Paradisul în sufletul meu, fiindcă încă nu sunt pregătit pentru el! Recunosc că o Parte din Paradisul meu terestru se datora nu numai infernului supuşilor mei cât şi Infernului real la care am participat şi eu cu o cărămidă dacă nu cu un întreg edificiu. Şi eu te înţeleg, Anthony Mc Coulough, dar de data aceasta drept pedeapsă că ai refuzat Infernul care ţi s-a oferit la început, vei pleca în adevăratul Paradis, cu toate că nici pe acesta nu îl meriţi! Neavând pe moment un loc pentru tine vei rămâne în Paradis! Nimeni nu te poate alunga din Paradis, poate, doar Dumnezeu! Eu nu pot să te alung fiindcă dacă aş avea o asemenea putere aş fi făcut-o demult şi cu alte suflete, dar cu al tău în mod special. Te condamn la Paradis. În Paradis vei fi alături de cei care au ştiut ce înseamnă umilinţă, au ştiut să respecte cu adevărat poruncile Sfintei Biblii, înveşmântându-şi în fiecare dimineaţă fiecare bătaie de inimă cu acestea, cu rugăciuni, cu pilde şi învăţături despre adevăratul Paradis. Vei fi alături de aceia care nu au ştiut ce este oportunismul şi nici minciuna, trufia sau megalomania. Vei fi alături de aceia pentru care sărăcia şi umilinţa era o virtute, iar laşitatea un viciu mai greu decât cerul plumburiu care prevesteşte apropierea unui uragan pe ocean. În Paradis vei mai întâlni şi alte suflete la fel de pierdute ca şi tine, suflete care simt din abundenţă Infernul Paradisului care este şi cel mai înspăimântător Infern! Infern care are şi el mai multe stadii, dar cu cât te apropii mai mult de Dumnezeu cu atât Infernul ţi se va transforma mai repede în Paradis! – Mai sunt şi alte suflete condamnate la Paradis? am întrebat-o pe Curva cea Mare din Apocalipsă. – Mai sunt, răspunse Curva cea Mare a Apocalipsei Sfintei Biblii. – Poţi să-mi spui cam ce greşeli au săvârşit unele dintre ele? am întrebat-o eu. – Ce greşeli? repetă Curva cea Mare, după care îmi zise: – Unii au ucis, alţii s-au sinucis, unii au preacurvit, alţii au furat, alţii au minţit, alţii.. – Înţeleg, i-am răspuns, deci toţi aceştia sunt Condamnaţi la Paradis fiindcă au refuzat Infernul? – Exact, Anthony Mc Coulough, toţi, dar absolut toţi m-au implorat să nu-i trimit în Infern şi astfel le-am oferit, obliga-toriu, ce-i drept, Paradisul. – De ce e considerat păcătos sufletul unui sinucigaş? Acest suflet nu face rău nimănui decât sie însăşi. Dacă nu mai suporta viaţa, de ce să nu şi-o poată lua? Să fie şi Viata Omului un fel de Paradis al lui Dumnezeu unde fiecare suflet îl simte mai mult sau mai puţin în roz? Atunci eu care am păcătuit de ce am simţit Paradisul în roz iar un sinucigaş în negru? – Viaţa Omului sau Paradisul terestru nu este un Paradis, ci mai degrabă un Infern, îmi zice Curva cea Mare. În orice infern există şi un Paradis fiindcă Dumnezeu în marea Sa Contemplare a Contemplat această scăpare tocmai pentru ca Paradisul real cât şi Infernul real să nu se distrugă şi ambele să persiste şi ca o Cale de Scăpare pentru suflete! 16

– Tocmai această Cale de Scăpare este şi Marea Salvare a Marii Contemplări a Lui Dumnezeu? iam răspuns eu Marii Curve a Apocalipsei, dar totodată am şi întrebat-o. – Aici se vede bunătatea şi mila LUI Dumnezeu Cel care a lăsat Calea Salvării pentru întregul spectacol al lumilor! îmi zise aceasta. – Nimic nu ar fi existat fără o Cale de Salvare, poate nici Dumnezeu care Astfel se salvează şi pe El Însuşi fiindcă fără o Cale de Salvare Infernul ar deveni un Paradis Pur iar Paradisul aceeaşi eternă Poartă a Infernului încât totul s-ar reduce la unicitate astfel încât nu s-ar mai putea face diferenţa între Paradis şi Infern pierzându-se Sensul Lumilor şi al Luminii, Sensul Legilor şi al Creaţiei, Sensul Marii Contemplări a Marelui Creator şi astfel, şi numai astfel, Lumile se vor putea distruge! Nu-i aşa, Mare Curvă din Apocalipsă? – Aşa este, Anthony Mc Coulough, Esenţa Lumilor, a începutului fără de sfârşit şi al sfârşitului fără de început este Marea Salvare a Marii Contemplări a Lui Dumnezeu. Fără salvare, Adevărata Apocalipsă ar fi inevitabilă! Salvarea este sensul sensurilor atât pentru suflete cât şi pentru Dumnezeu. – Bunătatea Lui Dumnezeu nu este în totalitate atât de mare precum ştiam în timpul vieţii terestre, este o bunătate izvorâtă şi din NECESITATEA SA DE A FI MAREA CON-TEM-PLARE A SA! Fără contrarii nu ar mai fi nici nivele de comparaţie, implicit, nici valoare şi nici dialectică, astfel Apocalipsa ar deveni cu adevărat o realitate! i-am zis Curvei celei Mari din Apocalipsă. – Vrei să zici că Dumnezeu este un escroc plin de sine care doreşte să existe în mărire chinuind suflete prin faptul de a naşte Ierahia? răspunde Anthony Mc Coulough. – Aici nu poţi să minţi şi mai puţin să gândeşti altceva fiindcă orice gând îţi este cunoscut. Ştii foarte bine ce gândesc Mare Curva, şi anume tot ceea ce cred este că Dumnezeu este şi Sfânt şi ticălos şi bun dar şi rău şi milostiv dar şi neînduplecat. Asta cred şi nu pot să mint fiindcă astfel îmi agravez şi mai mult şederea în Infernul Paradisului. Care este diferenţa între Diavol şi Bunul Dumnezeu? Faptul că Diavolul te lasă să trăieşti Paradisul; în Infern iar Bunul Dumnezeu îţi arată Infernul Paradisului? Faptul că Diavolul recunoaşte mocirla celor rele pe care le săvârşeşte creând Paradis iar Bunul Dumnezeu NU! Bunul Dumnezeu face numai bine iar Diavolul numai Rău? Oare cum ar arăta Dumnezeu fără Diavol? Nu ar deveni însuşi Dumnezeu Diavol şi Diavolul Dumnezeu? Atunci Răul l-am atribui unei singure instanţe şi anume a celei divine, fiindcă şi Binele şi Răul ar fi într-un singur Univers sub Karma unei singure Ierarhii. Cum ar fi lumile fără Bine sau fără Rău, doar cu Bine sau doar cu Rău? Într-o lume în care totul ar fi Bine şi nu ar exista Răul, Binele s-ar transforma în Rău! Precum într-o lume în care nu ar exista decât Rău acesta s-ar transforma în Bine fiindcă el, ca Rău, în sine nu ar mai avea nici un punct de referinţă. Astfel E NEVOIE ATÂT DE DIAVOL CÂT ŞI DE DUMNEZEU pentru ca lumile să cunoască ce este Binele şi Răul şi mai mult decât aceste pentru a exista un ECHILIBRU şi în ultimă instanţă pentru A FI FĂRĂ SĂ EXISTE ŞI A NU FI EXISTÂND, PENTRU LUMI FĂRĂ DE TIMPI SI SPAŢII ŞI FĂRĂ ALTE DIMENSIUNI SAU CU DIMENSIUNI! – Cum îţi permiţi să GÂNDEŞTI AŞA? zice Curva cea Mare făcând aproape spume la gură. – De ce nu am voie să gândesc? Dumnezeu e un dictator? Unii afirmau în viaţa terestră că Dumnezeu ne dădea toată suferinţa vieţii pentru a ne cizela, pentru ŞTI cum să-l alungam pe Diavol, dar oare ce s-ar fi făcut Dumnezeu fără Diavol, fără obiectul muncii Sale, fără a avea pe CINE să pună VINA EXISTENŢEI VIEŢII PLINĂ DE SUFERINŢE? - De ce sunt chinuite sufletele sinucigaşilor? Fiindcă nu suportă Binele făcut de Dumnezeu în viaţa Omului? Pentru că nu mai suportă să se cizeleze îndeajuns de mult pentru o existenţă într-un Paradis în care să cânte osanale şi rugăciuni Lui Dumnezeu? De ce trebuie să acceptăm dictatura divină? – Nu este aşa, nemernicule! strigă Curva cea Mare, oare ce este un popă care ar trebui să fie o pildă spre virtute şi adevăr, căinţă, umilinţă şi gândeşte astfel? Nu este la fel ca un tâlhar ce fură în tăria nopţii arginţii munciţi cu trudă de un pălmaş o viaţă întreagă? Ce este acel individ care la Sfântul Altar predica despre Lazăr, iar pe de altă parte doreşte onoruri şi bogăţii? Oare nu este la fel de spurcat ca şi sinucigaşul care-şi ia viaţa dată de Dumnezeu şi care nu îi aparţine? Cum poţi să afirmi că Diavolul nu poate Exista fără Dumnezeu şi Dumnezeu fără Diavol? Cum poţi să spui că atunci când Dumnezeu s-ar împăca cu Diavolul şi Diavolul cu Dumnezeu n-ar mai fi lumile? Chiar dacă este aşa la nivelul Adevărului Absolut, cum poţi să-ţi permiţi să gândeşti astfel atât timp cât Binele trebuie să devină ţelul tău suprem ca suflet? Recunosc că totul ESTE O MARE MINCIUNĂ DAR FĂRĂ DE CARE N-AR MAI FI NIMIC. ESTE 17

MINCIUNA SUPREMĂ A CREAŢIEI PE CARE TREBUIE SĂ O ACCEPTAM CA O RELIGIE, CA O DOGMĂ, FIINDCĂ FĂRĂ EA N-AM MAI FI! CU CÂT VOM ÎNCERCA SĂ ÎMPĂCĂM RĂUL CU BINELE, FRUMOSUL CU URÂTUL, SUPERIORUL CU INFERIORUL, NU VOM FACE ALTCEVA DECÂT SĂ SCHIMBĂM SENSUL LUMILOR ADUCÂND APOCALIPSA. SENSUL LUMILOR STĂ ÎN CONTRARII ŞI ÎN LUPTA DINTRE ACESTEA. NUMAI CĂ ACESTA NU ESTE ADEVĂRUL ABSOLUT, CI ADEVĂRUL SUFLETELOR CARE AU NEVOIE DE ACESTE CONTRARII. SĂ ŞTII CĂ SUNT ŞI SUFLETE ALE ALTOR LUMI CU MAI MULT DE DOUĂ CONTRARII, LUMI CU TREI, CU O MIE, PÂNĂ LA UN INFINIT DE CONTRARII, IAR LA UN INFINIT DE CONTRARII E UNICA LUME A ADEVĂRULUI ABSOLUT, LUMEA DOMNULUI NOSTRU DUMNEZEU, LUME UNDE INFINITATEA CONTRARIILOR DUCE ŞI LA ANULAREA ACESTORA ASTFEL ÎNCÂT DIAVOLUL, ACOLO DIAVOLUL E ÎN DUMNEZEU ŞI DUMNEZEU ÎN DIAVOL, PRECUM BINELE ÎN RĂU ŞI RĂUL ÎN BINE, PRECUM TOT CE SE OPUNE CAPĂTĂ UN SINGUR SENS, SENSUL LUMINII! ACOLO ÎNTUNERICUL A DISPĂRUT PENTRU TOTDEAUNA FIINDCĂ LUMINA BINELUI SE VA UNI CU LUMINA RĂULUI FIINDCĂ DOAR CE NU ARE SIMŢIRE NU VEDE LUMINA INDIFERENT CĂ APARŢINE BINELUI SAU RĂULUI. ACOLO RĂUL ESTE DE UN INFINIT DE ORI MAI LUMINOS ŞI MAI SFÂNT DECÂT BINELE DE AICI IAR BINELE LA FEL DE INFINIT MAI LUMINOS DECÂT BINELE DE AICI, FIINDCĂ ATÂT RAUL CÂT SI BINELE SUNT MULT MAI EVOLUATE. PRIN EVOLUŢIE, ÎNŢELEGEM TRIUMFUL LUMINII ŞI ASTFEL DUMNEZEU ÎNVINGE ATEMPORAL ŞI ASPAŢIAL PE DIAVOL ASIMI-LÂN-DU-L PRIN TINDEREA ACESTUIA SPRE IERARHIA SUPREMĂ ÎNŢELEGERII! – Cum poţi gândi aşa ceva, zice Marea Curvă, în timp ce au început să se cutremure Porţile uriaşe ale Paradisului, iar o forţa nevăzută mă aruncase în Paradis, devenind astfel Condamnat la Paradis. Viaţa Omului i-a fost DATĂ să o trăiască la fel cum îi este dat un anumit nivel al Infernului sau Paradisului. În Paradis nu merge să te minţi nici măcar pe tine însuţi. Oricât de înstrăinat de tine ai fi fost pe Pământ, la judecata mea va trebui neapărat să te regăseşti, fiindcă Acum voi hotărî de cât Paradis vei avea parte înainte de a te regăsi în Infern! La judecata mea trebuie să te regăseşti pentru a primi fărâma de Infern în Paradisul care îţi este destinat. Ştiu că fiind un păcătos, Paradisul tău este în Infern. Eşti Condamnat la Paradis! La faptul de a-ţi trăi Infernul în Paradis, fără să ştii cât timp şi nici în ce loc, fiindcă aici nu sunt nici timpi şi nici spaţii, strigă la mine cu o voce din ce în ce mai ameninţătoare Curva cea Mare din Apocalipsă. În jurul meu se iscă un vânt puternic, care aduse pe aripile lui nori de ceaţă albă. Degeaba căutam cu privirea Curva cea Mare din Apocalipsă fiindcă aceasta dispăruse. Atunci am început să strig din răsputeri: – Curvă cea Mare din Apocalipsă, te implor, vino înapoi cu Infernul, vreau în Infern! În jurul meu nu se auzea decât un şuierat prelung şi înspăimântător ca de vânt deşi ştiam că nu e nici vânt şi nici şuierat, ci mai degrabă, sentimentul că ar fi toate acestea. Atunci mi-am reamintit cum, undeva, în copilăria mea, mam rătăcit pe un viscol puternic. Plângem şi înaintam pe nişte străzi pustii asupra cărora se lăsa înserarea şi nu vedeam nici ţipenie de om. Deodată, mi-a venit ideea să sun la una dintre vilele înşirate pe stradă. După o bună bucată de timp se deschise o uşa grea de metal, vopsită în negru şi în cadrul ei apăru un bătrân cam la optzeci de ani cu părul alb şi mustaţă în formă de potcoavă. Cum mă văzu îmi zise: – Eu nu am nimic de dat. Nu am de împărţit cu nimeni nimic, nimic. Pleacă de la uşa mea, cerşetorule. Aici nu locuieşte nimeni, absolut nimeni, pentru tine!

Nici nu apucasem să-i spun că, de fapt, m-am rătăcit, că uşa grea şi masivă de metal mi-a fost trântită cu obstinenţă în nas. Eram disperat şi nu ştiam ce să mă fac, încotro să o apuc. Se înnoptase. Poate că acest sentiment îngrozitor îl simt şi acum când mi-a fost trântită în nas uşa Infernului, uşa slăvirii mele. Sunt la fel de debusolat ca şi atunci, în copilarie. Nu ştiu încotro să o apuc. Ce ţin minte este ca m-am reîntors de la acea uşă trântită în nasul meu iarăşi în stradă. Zăpada îmi trecea de genunchi şi, la un moment dat, a început să mă cuprindă o toropeală dulce, un fel de oboseală care îţi înmoaie oasele şi gândurile. Am îngenuncheat lângă un gard dând zăpada la o parte. Tot ce-mi mai amintesc este că am început să visez că mă aflu alături de mama, la gura focului şi că aceasta îmi deapănă poveşti alături de un brad împodobit sub care era plin de jucării. Probabil că erau cele mai frumoase jucării pe care mi le-aş fi putut dori vreodată. Visul începuse să ia locul realităţii devenind el însuşi realitate. Mi-am revenit a doua zi dimineaţă dintr-o comă profundă. Un om fără casă, un vagabond cu suflet, mă salvase. M-a luat în braţe şi 18

m-a dus la spital, fără să aştepte nici o recompensă. Niciodată în viaţă nu am aflat cine a fost persoana respectivă, dar întotdeauna când îmi aminteam îi mulţumeam în sufletul meu. Când mi-am revenit, mi-aş fi dorit acel vis înapoi, cu toate că era un vis al morţii. Era prea frumos. Ştiam că în această realitate nu voi avea poate niciodată acel brad împodobit şi jucării frumoase. Mama abia putea să plătească chiria odată la câteva luni. În rest, ne ascundeam mereu de administratorul care obosise scriind numărul mare de cereri de evacuare, pe care le lipea de uşă dându-i acesteia aerul de animal preistoric, încât o numeam Uşa Jurasic Park. Abia acum mă aflu cu adevărat în Paradisul surghiunului meu! O privesc pe Curva cea Mare Din Apocalipsa Bibliei cum se depărtează încet, dispărând din câmpul percepţiei mele vizuale, dacă se poate spune aşa, fiindcă nu cred că mai am ochi. Sunt singur, singurel în Paradis! În jurul meu se iscă un vânt puternic care aduce pe aripile lui nori de ceaţă albă. Degeaba mai încercam să caut cu privirea Curva cea Mare, aceasta dispăruse cu desăvârşire din Paradis. Atunci am început să strig din răsputeri: – Curvă cea Mare din Apocalipsă, te rog, te implor, vino înapoi, nu mă lăsa în singurătate! Te implor, redă-mi Infernul. Te rog, Curvă cea Mare, vreau în Infern! În jurul meu nu se auzea decât şuieratul înspăimântător al vântului ce aduse norul alb în care aveam senzaţia că mă pierd. Poate că în copilărie am devenit o adevărată fiară oportunistă fiindcă nu aveam ceea ce-mi doresc! Vroiam jucării, dar nu primeam niciodată, doar le admiram la copiii bogaţi. Pentru mine lupta vieţii a devenit un adversar încă de la o vârstă fragedă, ceea ce cred că m-a determinat să devin adeptul zicalei: scopul scuză mijloacele! Nu am devenit preot fiindcă aş fi fost un băiat smerit şi cu mare frică de Dumnezeu, ci fiindcă la teologie cei săraci nu plăteau nici o taxă. Ştiu că am greşit profund când i-am înlăturat de la „putere“ pe adevăraţii preoţi, care-şi doreau această carieră şi care s-ar fi jertfit pentru Dumnezeu. Am făcut-o din oportunism, dintr-o sete atroce de putere, de a fi în fruntea piramidei şi nu în spatele vreunui palmier ars de soare. Ăsta sunt eu, un nemernic care, ori de câte ori săvârşeam un păcat mă minţeam pe mine însumi, zicându-mi, nu o dată, că ceea ce am făcut, am săvârşit doar pentru a face un bine Domnului, înlăturând un păcătos de la funcţii bisericeşti şi nu pentru că eu eram un laş şi mă minţeam pe mine însumi. Acum înţeleg de ce până şi Curva cea Mare din Apocalipsă m-a condamnat la Paradis... Oare dacă atunci, în copilărie, nu mi s-ar fi închis uşa acea masivă de metal în nas, dacă nu aş fi ajuns să îngheţ pentru a visa frumos, să-mi doresc din toată inima jucării frumoase şi brad împodobit, aş mai fi devenit licheaua de mai târziu? Acest prădător rapace care se lupta pentru fiecare centimetru de spaţiu câştigat, cu o rapacitatae de invidiat! Cât de diferită dar şi de complicată este Natura Umană în funcţie de fiecare individ în parte. Câţi indivizi, atâtea Naturi Umane, atâtea Paradisuri şi Infernuri! Abia acum realizez că mă aflu în faţa unor colonade ce par mai vechi decât vremea, un fel de Acropole al unui nivel existenţial faţă de care eu nu sunt compatibil. Nimeni nu vine să mă întrebe nimic. Nici ţipenie de om, doar marmură albă şi pustiu. Totul din jurul meu e din marmură albă. Privesc spre cer. Nu-l văd, cu toate că simt că se află acolo, undeva, nedefinit şi totuşi atât de definit, fiindcă nu am doar senzaţia dimensiunii de înălţime ci şi de grosime, lărgime, atât din interiorul care nu e pe Pământ cât şi din exteriorul a ceea ce doresc să văd. Când vreau să fac primul pas, un fel de franjă temporală mă duse lângă colonadele unde doream să ajung, fără să mai fie nevoie să-l fac şi pe al doilea. Încerc să ating colonada lângă care mă aflu. Simt că este acolo, dar cu toate acestea, spaţial, colonada nu exista! Strig: – Mă aude cineva?! Nici un răspuns, doar liniştea mormântală în această existenţă aspaţială şi atemporală. Atunci mi-a venit aşa, o idee, să-mi zic ca pentru mine: „Îţi mulţumesc, Dumnezeule, pentru că mă îndrumi spre lumina existenţei. Tatăl nostru care eşti în ceruri, Sfinţească-Se Numele Tău...“. Nici n-am apucat bine să pronunţ aceste cuvinte, căci din senin, se auzi un cor diafan de glasuri îngereşti care cântau pe diferite voci: „Osana! Osana! Osana! Mărire ţie Doamne“ încât şi marmora vibra un fel de vibraţie care-mi transmitea un fel de căldură, o stare de beatitudine care dintr-o dată se estompa, transformându-se în opusul acesteia, ajungând să simt răceala şi deznădejdea pe care niciodată nu cred că ar fi simţit-o omenirea vreodată, până la mine în acel moment. Corul diafan dispăru, poate reîntoarcerea la singurătate sau faptul că nu puteam fi alături de corul îngeresc, de căldura sa, de senzaţia de beatitudine pe care ţi-o provocă, poate toate la un loc, nu ştiu, tot ceea ce ştiu e că m-am simţit mult mai deznădăjduit ca şi înainte. Deodată, am auzit o Voce care te încremenea, zicând pe un ton glacial, dar şi tânguitor: „Nu pot medita îndeajuns pentru a putea să trăiesc aici doar din dragostea pentru Dumnezeu, din evlavie, puritate şi bunătate... Îngerii sunt fericiţi fiindcă ei au ajuns la un nivel spiritual atât de evoluat încât au înmiite mai multe simţuri şi Cunoaşteri decât mine! 19

Fie-ţi milă, Doamne Dumnezeule, şi alungă-mă şi pe mine din Paradis. Sunt deznădăjduit fiindcă nu pot asculta nici pentru a miliarda şi miliarda oră cântecele, vrăjit de frumoase, ale îngerilor. Te rog, Dumnezeule, izgoneşte-mă din Paradis! Nu-ţi pot accepta strălucirea în întunericul lipsit de simţuri şi cunoaştere şi nici nu mă pot hrăni, ca şi îngerii, doar cu dragostea Ta, eu, păcătosul, cu inima îndoită şi cu sufletul greu!” Atunci am început să conversez cu acest înger sau duh, cu acest demon sau suflet zicând: - Arată-te, suflet care vorbeşti din cazne, căci sunt aici şi vreau să te vad! – Tu nu eşti nici aici şi nici acolo, zise Vocea tânguitoare, fiindcă nici nu ştiu dacă eşti sau dacă nu e doar ecoul gândurilor mele de pe pustiurile suferinţei. Nu am mai vorbit cu nimeni altcineva până acum, decât cu gândurile mele. Aici unde nu sunt nici timpi şi nici spaţii, tu nu eşti nici aici şi nici acolo! Tu eşti nicăieri şi pretutindeni, iar pentru aceasta încearcă să-ţi ridici privirea fără văz către cer să vezi Lumina Divină, Lumina Dumnezeului Zămislitor! O vezi, sau eşti la fel de orb ca şi mine? Sau tu eşti tot eu dar opusul meu, adică ceea ce nu văd dar vede? AI VĂZUT LUMINA SAU EŞTI LA FEL DE ORB CA ŞI MINE, LA FEL DE NENOROCIT CA ŞI GÂNDUL PIERDUT DE ZARURILE DESTINULUI CÂND AM FOST SORTIT NAŞTERII, MORŢII PE PĂMÂNT, PENTRU A VENI ORB ÎN PARADIS? Nu văd decât colonadele de marmură albă şi atât. Printre Voci mirifice îngereşti se strecoară şi Voci tânguitoare, pline de suferinţă, ale sufletelor condamnate la Paradis. - Tu, Voce, unde te afli? întreb plin de speranţa deşartă a celui ce se ştie supus unei legităţi, dar, cu toate acestea, luptă împotriva ei. - În faţa colonadelor de marmură! strigă Vocea în sufletul meu fiindcă nu pot zice că ar fi strigat în urechile mele pe care nu le am, eu, dacă mai sunt eu, marele cardinal al Papei Anthony Mc Coulough. - Şi eu mă simt în faţa unor colonade de marmură, dar nu ştiu dacă suntem sau nu aproape, i-am răspuns sufletului. - Aici nu este nici departe şi nici aproape, nici alături şi nici împreună, aici doar simţi şi atât. Poţi să te rogi la Dumnezeu pentru a primi energia care să se lupte cu Vocile unor spirite care nu te lasă să dialoghezi cu nimeni fiindcă în acest Paradis trebuie să fii doar tu însuţi, cât mai singur şi să te gândeşti cât mai mult la tine, la Dumnezeu, să meditezi! E şi un Paradis al Vocilor de nicăieri, dar nu al acelor Voci care pe Pământ se luptau cu cei care doreau să le alunge din auzul nebunilor. Sunt alte Voci mai invicibile şi totodată mai înţelegătoare ca nicăieri în alta parte. Sunt Voci ale legităţilor Paradisului care sunt de fapt Energii sau cum vrei tu să le numeşti, Energii care te aşează fără să dorească, de fapt, pe palierul echivalent cu încărcătura ta spirituală şi, indiferent cât de mult ai vrea să te minţi pe tine însuţi, tu tot pe treapta destinată ţie te aşezi. Degeaba afirmi că acum îl înţelegi pe Dumnezeu şi eşti mai pur ca niciodată, până nu vei deveni cu adevărat, nu vei scăpa niciodată din Paradis! – Cu toate acestea, oare de ce nu ne putem vedea? am întrebat duhul cu care am început să conversez. – Aici îl vezi doar pe Dumnezeu. Doar cu Dumnezeu trebuie să te hrăneşti în fiecare zi, care, de fapt, nu e nici măcar zi fiindcă aici nu e nici zi nici noapte, ci doar netimp şi nespaţiu! Doar Dumnezeu îţi poate aduce fericirea! zise sufletul. – Şi ne-o aduce? l-am întrebat iarăşi. - Da, Dumnezeu poate să ne aducă fericirea, dacă ne vom hrăni cu El la masa Adevărului despre noi înşine. Atâta timp cât nu vom fi sătui admirându-l pe Dumnezeu, nu vom fi fericiţi niciodată. Exact ca şi în cazul unui drogat care nu poate trăi fără droguri suntem noi, care nu putem trăi fără unele dintre nimicurile vieţii pe Pământ. În momentul când toate acele nimicuri ale vieţii pământeşti vor dispărea din sufletele noastre şi nu le vom mai duce lipsa, atunci Infernul nostru personal din inima Paradisului, va dispărea lăsând loc fericirii depline. – Care ar fi acele droguri ale vieţii pământeşti, i-am zis sufletului. – Unii dintre noi, şi nu puţini, pe Pământ am fost nişte mincinoşi ordinari, care în laşitatea noastră ne credeam evlavioşi, dar nefiind altceva decât nişte spurcăciuni ordinare, pline de trufie şi ifose încât, uneori, ne credeam la fel de puternici şi atoateştiutori ca şi Dumnezeu. – Acesta este cu adevărat Paradisul? am întrebat iarăşi sufletul. – Da, acesta este Paradisul, îmi zice sufletul pe un ton grav. – Cum pot acele suflete îngereşti să fie fericite aici? Sau poate că îngerii văd frumuseţi la fel de mari ca şi pe Pământ cum ar fi flori, cascade, munţi superbi... 20

– Nu, nu, mă întrerupse duhul, gândeşti ca un Pământean care iarăşi crede că Pământul e buricul lumilor şi creaţiei lui Dumnezeu! Aici şi nicăieri, fiindcă unde suntem nu are loc deoarece nu are nici spaţiu! Şi totuşi, eu îi spun aici chiar dacă nu e nicidecum aici, nu numai că nu sunt nici munţi sau flori ca şi pe Pământ, dar nu este nici o altă frumuseţe dintre cele pe care tu le considerai o minune a lumii sau a Întâmplării de a se naşte pe Pământ. Ce pot să-ţi zic, este ca în locul celor pe care tu le considerai minuni ale frumuseţii terestre aici sunt infinit de multe alte minuni ale frumuseţii, şi anume frumuseţea de a te simţi aproape de Dumnezeu, alături de fetele sale infinite, una mai frumoasă decât alta, încât, dacă ai compara toate minunile frumuseţilor pământene, acestea nu ar fi nici măcar a infinita parte dintr-o singură faţă a Lui Dumnezeu! O parte dintre aceste frumuseţi sunt în sufletele unor îngeri care-l preamăresc şi iubesc pe Dumnezeu încât nu există fericire mai mare pentru aceşti îngeri decât să se roage şi să -L iubească pe Dumnezeu. Nu toţi îngerii sunt la fel, unii sunt pe nivele spirituale mai inferioare iar alţii mai superioare. Cei de pe nivelele spirituale mai inferioare vor vedea mai puţine feţe ale lui Dumnezeu decât cei din nivelele spirituale mai superioare. Odată, am întrebat un înger de ce nu-mi lasă Dumnezeu posibilitatea de a vedea şi alte suflete din Paradis, fiindcă tare grea îmi este singurătatea. Ştii ce mi-a răspuns, sau intuieşti? mă întreabă sufletul. – Nu, i-am răspuns cât se poate de sincer, eu cel care am fost cardinal al Papei. – Îngerul mi-a spus că îngerii nici nu au nevoie să vadă alţi îngeri şi nici să converseze între ei fiindcă toate aceste dorinţe sunt estompate din faşă de bucuria şi fericirea deplină pe care o resimt atunci când pot medita la una sau alta dintre feţele Lui Dumnezeu. – Oare noi vom putea simţi acest Paradis ca atare? am întrebat iarăşi sufletul. – E posibil, zise sufletul. – Cum? l-am întrebat iarăşi. – Meditând întruna în faţa acestor colonade de marmură, până când suferinţa şi chinurile prin care trecem va deveni fericirea de a ŞTI că suntem aproape de Dumnezeu. Acesta va fi primul pas. Meditând în primul rând la păcatele săvârşite într-un trecut care aici nici măcar nu mai există şi cu toate astea Încărcarea spirituala negativă te ţine prizonier în Paradis! Totul este să-ţi recunoşti şi să-ţi regreţi greşelile, fiindcă aici nu există minciună, aceasta a rămas pe Pământ! E bine dacă suferi sincer, cu părere de rău pentru toate greşelile tale. E cu atât mai bine cu cât îţi accepţi condiţia de omidă nelegiuită, dar şi de sublim al creaţiei Lui Dumnezeu, alungând orice urmă de oportunism, de trufie şi mai ales să nu te minţi pe tine însuţi! Toate acestea ţi se întâmplă fiindcă Dumnezeu te iubeşte şi vrea să dezbraci haina Fiarei îmbrăcată pe Pământ şi să rămâi doar în hainele îngerilor care sunt mult mai libere şi fericite decât oricare alte haine! – Dar sunt şi îngeri ai întunericului ? am întrebat spiritul. – Este adevărat, dar este la fel de adevărat că şi aceşti îngeri sunt la fel de fericiţi când văd anumite feţe ale Lui Dumnezeu! – Dacă nu vom reuşi să ajungem la o asemenea desăvârşire spirituală, oare ce se va întâmpla cu noi? am întrebat sufletul. – Vom fi condamnaţi să trăim în Paradis, alături de îngeri. – Nu există nici o scăpare din Paradis? – Nu, nu este cale de scăpare din Paradis! îmi zise sufletul. – Oare căror suflete aparţin duhurile îngerilor? i-am zis sufletului cu o oarecare invidie pe care am încercat în zadar să o alung, fiindcă cu cât încercam să o trimit în abisurile Paradisului aceasta îmi revenea asemeni unui ecou în mine, în sufletul meu dându-mi seama că, de fapt, încercam să o alung forţat, că sufletul meu se minţea ca o alungă, iar că aici, în Paradis, nu mai merge ca şi pe Pământ, nici măcar, cu faptul de a te minţi pe tine însuţi. – Sufletele îngerilor aparţin şi unor muritori de pe Pământ, cât şi altor suflete din alte lumi, cu propriile lor nivele spirituale. Acestea simţeau că, pentru a face un bine nu e nevoie de răsplată, acestea au crezut în virtutea cinstei, a adevărului, iubindu-L mai mult pe Dumnezeu decât pe ele însele. – Nu înţeleg, referitor la remarca pe care ai făcut-o faţă de sufletele din alte lumi cu nivelele lor spirituale diferite faţă de cele de pe Pământ, i-am spus sufletului. Dacă aceste suflete provin din lumi cu nivele spirituale mai evoluate decât pe Pământ, e normal să intre direct în Paradis fiindcă ele erau aproape 21

îngeri, pe când noi, bieţii Pământeni, nu putem face faţă concurenţei. Cum au ajuns aceste suflete în nivele mai evoluate? S-au născut direct acolo sau au trecut din nivel în nivel prin reîncarnări? – Nu trebuie să gândeşti aşa, îmi zice sufletul cu care am reuşit să conversez în Paradis. Unele dintre ele au trecut prin ceea ce trecem noi acum fiind condamnate la Paradis, dar care au ajuns la un nivel spiritual superior faţă de cel la care au ajuns aici dar NU îndeajuns de superior pentru a deveni îngeri şi astfel au mai avut existenţe la niveluri spirituale mai superioare unde au primit mereu o şansă de a se apropia de Dumnezeu prin meditaţii. Altele pot trece de aceste faze şi astfel ajung în Ierarhia îngerilor. Sunt suflete care, venind chiar şi de pe Pământ, pot ajunge în ierarhia îngerilor dacă, spiritual, sunt îndeajuns de evoluate! – Asta înseamnă că şi noi dacă nu vom evolua îndeajuns pentru a deveni îngeri, vom putea scăpa de Paradis reîncar-nându-ne într-o lume cu un nivel spiritual superior celui de pe Pământ? Dar dacă nu vom evolua spiritual mai mult decât suntem acum, dacă nu vom putea dezbrăca haina Fiarei pământene? – Nu vom pleca de aici până haina Fiarei pământene nu va fi dezbrăcată. Dacă va mai rămâne în noi câte o mânecă sau un nasture sau un guler din haina Fiarei pământeşti, ne vom putea reîncarna în lumile cu nivele spirituale superioare celui de pe Pământ, iar dacă o vom alunga cu totul vom ajunge îngeri! Dacă nu vom dezbrăca nimic din această haină, vom rămâne tot aici! – Mulţumesc spirite, i-am zis acestuia. Dar dacă unele suflete au fost ateiste şi nu au crezut deloc în Dumnezeu? – Nu există spirit fără Dumnezeu. Chiar şi ateistul are Dumnezeul sau fiindcă Dumnezeu este şi Ierarhie, iar fiecare suflet are o Ierarhie a sa, indiferent sub ce formă o caracteri-zează sau o denominalizează. Avem nevoie de Ierarhie fiindcă aceasta este ŞANSA şi nu există simţire care să nu aibă nevoie de ŞANSĂ! Prin Ierarhie şi numai prin Ierarhie ai ŞANSA de a evolua! Indiferent sub ce formă priveşti evoluţia! Ca involuţie sau evoluţie pură. Fiecare este judecat după legea lui. Indiferent de credinţa sau necredinţa pe care a avut-o în viaţa terestră sau existenţa în alte lumi cu nivele spirituale diferite. Dumnezeu nu te OBLIGĂ să devii credincios, în sensul de a îmbrăţişa o anumită dogmă care aparţine unei anume sau altei aşa-zisei considerate religii care ar propovădui numai şi numai adevărul Lui Dumnezeu, ea şi numai ea! Nu, în nici un caz. Dumnezeu este dragoste, lumină, adevăr, bunătate, înţelegere, dreptate şi, în primul rând, BINE! Orice fiinţă care îmbrăţişează aceste precepte este o fiinţă alături de Dumnezeu, şi implicit, mai religioasă decât orice altă dogmă! Dogma s-a născut când toate epitetele care-L denominalizează pe Dumnezeu au devenit POLITICĂ, pentru un cult sau altul care se consideră unicul posesor al adevărului absolut cu privire la Dumnezeu. Prin politizare faţă de credincioşi, adevărata religie a devenit DOGMĂ! Este exact ca şi flotabilitatea. Un corp cu o anumită greutate va avea un indice de flotabilitate diferit faţă de unul al cărui greutate este diferită. E o karmă a sufletului tău pe care în timpul vieţii îl încarci atât cu bine cât şi cu rău. Religia Lui Dumnezeu este de a încărca aceasta karmă cu mai mult bine decât cu rău. – Ce ai făcut de ai ajuns aici? am întrebat duhul. – M-am sinucis! strigă acesta disperat. – De ce? – Pentru că, în orbirea mea de atunci, nu i-am găsit nici un sens vieţii care mi s-a părut absurdă. – Acum regreţi? l-am întrebat iar. – Dacă regret? Cum să nu regret şi cu atât mai mult cu cât nu mai e Cale De Întoarcere. – Pentru ce anume regreţi, pentru faptul că te afli aici? – Şi de asta, dar poate mai mult ca niciodată, de teama că într-o zi îmi va fi dat să-L văd pe Dumnezeu sa-I văd una dintre minunatele sale feţe ca, după aceea, să-mi fie luat acest drept. Acest lucru îţi cauzează cea mai mare durere! Mi-e teamă să-L văd pe Dumnezeu, dar, în acelaşi timp, îmi doresc aceasta mai mult decât orice! Pe urmă, vine şi dorul de cei dragi faţă de care eşti, poate, despărţit pentru totdeauna. Dar tu de ce te afli aici? – Am fost preot, i-am zis sufletului. – Preot? a repetat şi a început să ofteze. – Da, preot, de fapt un nemernic plin de oportunism şi îngâmfare, de minciună şi desfrâu sufletesc. – Ce uşor este ca în Paradis să ne recunoaştem toate faptele monstruoase pe care le-am săvârşit în timpul vieţii, fapte care pe Pământ nu numai că nu le-am fi recunoscut dar, mai mult decât atât, am fi 22

preferat de un milion de ori să ne minţim pe noi înşine, decât să fim noi înşine cu mizeria noastră umană, pe care acum nu o mai putem ascunde. – Cum te numeai pe Pământ, am întrebat iarăşi sufletul. – Sorin, dar tu? – Anthony Mc Coulough, cardinal al Papei. – Un cardinal al Papei care a ajuns la fel de orb în Paradis pe cât de orb sunt şi eu, un nenorocit de sinucigaş. – Exact, Sorin, dar tu de ce te-ai sinucis? - M-am sinucis fiindcă nu i-am găsit vieţii nici un sens, pentru că mi se părea absurdă şi monstruoasă. Ani de zile am încercat să-mi salvez soţia din braţele nebuniei, până când am obosit şi mi-am găsit o alta. Abia după ce mi-am găsit o alta, prima şi-a revenit. Nu e absurd, Tom? E monstruos, dar abia aici vei putea înţelege câtă nevoie avem de absurd şi de monstruos după moarte, fiindcă ambele te ajută să te regăseşti pe tine şi să-L vezi pe Dumnezeu. Ceea ce n-am putut înţelege atunci, ştiu acum din toate timpurile şi netimpurile mai vechi decât vremea. Ceea ce nouă ni se pare un chin de nesuportat, îngerilor li se pare o mare bucurie, ceea ce pentru noi e un mare plictis, pentru îngeri e fericire fiindcă ei ÎL văd pe Dumnezeu, ÎL simt aproape, pe când noi, nu! Nu adesea, îmi trec întrebări prin mintea pe care acum nu o mai am, dar exista, şi îmi zic şi aici la fel ca şi pe Pământ: „De ce ne-a născut Dumnezeu? Pentru ca să ne Chinuie? De ce a creat Dumnezeu Ierarhia? Pentru ca să ne dea o şansă pentru a evolua? Pentru a deveni îngeri? Oare ce am fi făcut fără această Şansă? Să devină Dumnezeu atât de crud cu bietele noastre spirite? De ce? De ce? Pentru că nu ne-am chinuit îndeajuns pe Pământ pentru a-L vedea pe Dumnezeu? Cu toate că ştiu răspunsurile, îmi pun la nesfârşit aceleaşi şi aceleaşi întrebări! De ce suntem condamnaţi la Paradis?“

CAPITOLUL 2 Most of all I wanted to see Christine again, to feel her warm breath just like a spring breathe which has overcome the solitary winter of my soul. The good God helped me indeed see that whom I ran away from choosing Antarctica and death among the ices. At that time I believed in death and now I believe in life! I cannot tell you exactly what I felt seeing Irene again instead of Christine. It was for the first time when I could see something with my senses after the long darkness of here, in Paradise. I don’t think that I could describe in words my feelings which I had. Even though I knew that I live in Paradise, I felt the strongest horror when I had to come back again here. It was given me to be beside Irene only when she was reading or receiving correspondence from Christine. I would watch her hand which sometimes I felt as warm. I cannot describe to you the pain which I am feeling even now and I will carry it with me eternally, when I would read every syllable which she wrote on the white paper as impersonal as this Paradise which was given me. If you want Tom I can read to you the correspondence of Christine with Irene." "Of course I want this thing since you made me curious especially here in Paradise where I felt more lonely and troubled than ever, Sorin." Always, of dozens, hundreds and thousands of times I continuously repeat this dear correspondence which makes my Paradise easier. It is enough to think of it and immediately I find myself in that Universe watching Irene for the hundredth time. What is wonderful in all these things is the fact that, by difference from the terrestrial life where I could only read a letter now and here, at that time when I was allowed to go in the fraction of life of Irene I could read not only her correspondence with Christine, but also listen even to the deepest thoughts of her soul. Even now I cannot understand as maybe I will never understand why it was given me to notice that fragment of Irene’s life and not another one? Why wasn’t it given to me to see Christine again? This

23

correspondence is all that I have left and for which I am trXing to hope that this Paradise will once disappear from my existence in order to receive instead of it the Hell which I want with all my spirit. Listen Anthony Mc Coullough: Since that day for years have passed.

Din ziua aceea au mai trecut patru ani. În total sunt şapte ani de când a murit Sorin. Dorinţa de a încerca să-mi „trăiesc” viaţa s-a demonstrat a fi una dintre cele mai mari greşeli ale mele. În cele din urmă am ajuns în Manhattan căutând o parcare în apropiere de Broadway. Ştiam că de obicei parcările sunt arhipline la ora aceea în Manhattan, dar nu credeam că va trebui să aştept mai mult de o oră, timp în care m-am rotit pe tot felul de străzi şi străduţe pentru ca în cele din urmă să-mi găsesc un nenorocit de loc unde visam să-mi las jeepul de o vârstă cu moartea lui Sorin. La început m-am pierdut în aglomeraţie fără să ştiu ce vreau cu adevărat şi ceea ce era mult mai important: fără să vreau cu adevărat să-mi schimb viaţa. Era pentru prima oară când am încercat să mă mint pe mine însămi, să mă înfrunt la fel ca şi pe un duşman aprig. O vorbă zice, că un om este cu atât mai puternic, mai adevărat, mai împlinit cu cât are mai mulţi şi mai aprigi duşmani. Eu eram în criză de timp, nu mai aveam când să-mi fabric duşmanii respectivi şi astfel mi-a venit o idee care atunci pe moment nu mi s-a părut a fi numai una straşnică ci una genială cu adevărat şi anume: să mă consider eu pe mine însumi cel mai mare duşman al meu. Poate că într-o oarecare măsură am reuşit fiindcă numai astfel îmi pot explica de ce am intrat la teatrul acela de comedie unde printre râsete şi aplauze se ronţăiau floricele de porumb şi nu rareori se scandau sau intonau diverse remarci, mai mult sau mai puţin deocheate, mai mult sau mai puţin de bun gust. Aşa l-am cunoscut pe Jim, persoana care urma să demoleze din mine şi ceea ce mai rămase în picioare în urma marelui război al destinului meu. Jim m-a minţit din prima clipă. S-a dat drept avocat la o mare companie. Nu pot să înţeleg cum de am fost atât de naivă, cum de l-am crezut. Poate pentru că în acea zi doream să mă schimb, acceptam orice, chiar să fiu minţită, ceea ce m-a determinat să nu-mi pun prea multe întrebări cu privire la comportamentul, gesturile pe care le făcea şi calitatea pe care mi-a etalat-o chiar la modul ostentativ încă de la început. Astfel a fost Jim, mai mult de o lună în ochii mei: avocat al unei mari companii, aflat în interes de serviciu la New York, cazat la un prieten care-l vizitase de mai multe ori la New Orleans. Când am aflat adevărul eram oarecum derutată, poate că n-aş fi vrut să-l pierd poate că începusem într-o oarecare măsură să-l iubesc, cine ştie. Pentru mine Jim devenise o schimbare de care atunci pe moment aveam atâta şi atâta nevoie încât chiar şi atunci când am aflat că de fapt nu e altcineva decât un sărăntoc, care mai muncea temporar din când în când, fără prea multă şcoală şi care dormea pe la câte un prieten, cum ţi plăcea lui să se laude, doar ca aceşti prieteni nu erau altceva decât nişte persoane cărora le era pur şi simplu milă de un astfel de amărât. Oferindu-i sporadic câte o cazare, în locul străzii. Cu toate că noul portret al lui Jim, nu mai era nici pe departe atât de atractiv faţă de cel vechi nu mi-am făcut prea multe probleme. Mă hotărâsem să-l accept şi aşa, ba chiar mai mult eu eram cea care mă simţeam complexată, fiind cu doisprezece ani mai în vârstă decât el, lucru care n-a ezitat să mi-l amintească atunci când interesul său propriu i-o cerea. După alte două, trei luni, a început să lipsească de acasă pe motiv că e invitat de tot felul de amici pentru a discuta posibile noi afaceri din care bineînţeles urma să ne crească averea de sute de ori. Amicii nu erau decât nişte amice care întradevăr discutau cu el nu de afaceri ci de sex, tocându-l de bani, astfel încât a început să se observe destul de binişor în contul nostru bancar comun. Tot în acea perioadă, au început şi primele palme, care s-au înmulţit odată cu trecerea timpului, devenind o adevărată ploaie de lovituri şi insulte. Abia atunci mi-am dat seama ce mult greşisem încercând să-mi refac viaţa aşa oricum, de parcă propria mea viaţă ar fi fost o cămaşă roasă şi murdară care-şi aştepta rândul la maşina de spălat pentru a fi vândută la un second hand dintr-o mahala sordidă. Am început să înţeleg că eu nu devenisem îndeajuns de mult eu, adică Irene, încât să pot să-mi permit o astfel de schimbare. Pe urmă alte şi alte tracasări cu procesul de divorţ şi abia acum un an am reuşit să scap de acest escroc, care-şi plătea avocaţii din banii mei pentru a-mi cere cât mai mult din aşa zişii bani comuni, care nu erau alţii decât acei bani lăsaţi de Sorin. Întotdeauna am crezut că s-a inventat detergentul care spală murdăria umană dar acum, după ce a existat Jim în viaţa mea mă îndoiesc. Ideea cu refacerea vieţii e o iluzie la fel de mare ca şi viaţa însăşi. Niciodată nu vei putea să-ţi înfrunţi propriul tău destin. Ştiu că sunt o persoană pesimistă, ştiu că un suflet optimist n-ar pregeta să spună că 24

orice e posibil în viaţă numai să vrei, să doreşti să te lupţi şi până la urmă vei reuşi. Să fim serioşi, câţi nu sunt încă din naştere luptători îndârjiţi cu propriile lor vieţi şi cu toate astea, nu reuşesc niciodată? Câţi nu sunt luptători, se lasă purtaţi pe valurile vieţii asemeni unei corăbii în derivă fiind duşi de val peste noapte direct pe ţărmurile paradisului? Atunci? Nu e totul un destin? Cum nici valul nu cunoaşte clipa când se va sparge de stâncile din granitul dur al vieţii nici omul nu-şi cunoaşte cu adevărat propria sa viaţă dar mai ales destinul? Foarte mulţi oameni, când ajung la vârsta senectuţii susţin sus şi tare că au trăit atâţia şi atâţia ani, care ţin pe umerii lor gârboviţi o întreagă istorie, istorie ce i-a făcut mai înţelepţi, mai vigilenţi dar şi mai neîncrezători. Astfel ştiind de ce păcatele propriilor lor tinereţi sunt păcate. Am ajuns şi eu la fel ca şi Sorin să cred că toată această istorie pe care bătrânii susţin că o poartă în ei, nu e nimic altceva decât tot o mare iluzie dată de către destin. De ce? În primul rând pentru că nu ştim adevărul despre noi înşine, cum nu cunoaştem nici adevărul despre faptul cum existăm, ce sunt trăirile pe care le pretindem ca făcând parte din istoria noastră personală fără să ştim dacă ele există cu adevărat ca trăire în sine sau a doar o mare minciună cu care ne-a îmbrobodit natura pentru ca să nu răcim în iarna lungă a vieţii. Oare când suntem fericiţi chiar suntem? Când plângem chiar plângem? Când sărutăm chiar sărutăm? Când iubim chiar iubim? Si toate acestea atâta timp cât ne putem întreba dacă atunci când existăm chiar existăm? Si dacă am exista cu adevărat următoarea întrebare ar fi de încă un infinit de ori: De ce? Atâta timp cât nu ne putem răspunde la întrebările esenţiale ale propriei noastre existenţe, cu atât mai puţin o vom putea face atunci când e vorba de iubire, fericire, durere, sărut şi lista ar putea continua la nesfârşit. De la naştere începem să ne deprindem cu regulile vieţii, cu faptul că fiecare acţiune a noastră se datorează unui anumit scop, ştiu ca fără acest scop nu am putea trăi, deoarece întreaga lume care susţinem că ne înconjoară şi faţă de care se răsfrâng acţiunile noastre se datorează unui scop. Primul scâncet al unui nou născut are un scop, cum şi moartea are un scop al ei, acela de a ne neantiza, în schimb ştim foarte bine că fiecare scop are şi el la rândul său un scop al său, o cauză a sa, ceea ce ne duce vrând nevrând la baza eşafodajului deci a scopului pentru care natura ne-a creat şi când ajungem la ţărâna existenţei şi ne întrebăm cât se poate de simplu, care este scopul pentru care noi existăm, lăsând poeziile la o parte de genul „omul copie a lui Dumnezeu” făcut pentru că numai Dumnezeu ştie de ce, ajungem să înţelegem că de fapt noi habar nu avem care este scopul propriei noastre existenţe dar mai ales ale altor şi altor scopuri pe care noi eroii acestei tragedii sinistre care e suflarea noastră credem şi suntem „conştienţi” că le-am cunoaşte. Astfel fiecare acţiune a noastră capătă un sens şi fiecare sens nu e altceva decât scopul în sine pe care noi în prostia noastră credem că îl cunoaştem fără să realizăm de fapt că fiecare scop se clădeşte pe predecesorul său ca în cele din urmă se năruie la o simplă întrebare, de bază şi anume: Care este scopul existenţei noastre? Cu ce scop ne-am născut? De ce în pragul morţii avem o anumită istorie a vieţii şi nu alta? De ce există întâmplarea? Ce este Destinul? Oare nu tocmai destinul să fie cauza scopului primordial al propriei noastre existenţe? Cu siguranţă că Da! Dar la fel cum nu cunoaştem acest scop nu putem să ne cunoaştem nici destinul, chiar dacă, nu odată în viaţă înlăuntrul fiinţei noastre suntem mai siguri ca niciodată că ne putem forma un destin al nostru! Nimic mai fals. Si dacă am ajunge să înţelegem cu adevărat că suntem atât de neputincioşi în faţa propriului nostru destin, încât, o frunză dusă pe valurile învolburate ale unui râu are mai multe şanse decât noi să-şi cunoască soarta ce ar fi? Cu siguranţă n-am mai trăi, ne-am autodistruge, iar noi ne aflăm în această lume pentru a ne trăi viaţa chiar dacă în realitate viaţa ne trăieşte pe noi, ca noi să trăim iluzia. Diferenţa dintre soartă şi destin este că soarta e destinul pe care noi pretindem că-l cunoaştem iar adevăratul destin este baza scopului existenţei noastre pe care nu-l vom şti niciodată, atât la nivelul individual cât şi la cel social. Atunci de ce să mai sufăr, să mă zbat, să încerc cel puţin să-mi refac viaţa? Acum îl înţeleg cu adevărat pe Sorin. Întotdeauna am avut o undă de îndoială în privinţa gusturilor sale, al modului său de comportament care nu odată mi se părea de-a dreptul bizar. Deseori m-am gândit să mă sinucid, să urmez calea pe care a străbătut-o cândva şi Sorin. N-am reuşit niciodată, sunt prea laşă, poate prea stigmatizată de viaţă, într-o asemenea măsură încât viaţa în sine mă ţine cu braţele sale mânioase şi pline, cu tatuajele propriile sale istorii într-o teamă continuă de mine însumi şi în mod implicit de moarte. Azi am primit o scrisoare de la Christin, fosta soţie a lui Sorin. După moartea lui ne-am împrietenit, poate pentru că fiecare în parte căutam la cealaltă o frântură din Sorin. Nu ştiu dacă am descoperit-o sau nu, şi nici dacă am fost sau nu cu adevărat mulţumite de a ne regăsi sau mai bine zis de a încerca să ne regăsim una în cealaltă. Oricum nu are nici o importanţă, tot ce pot să afirm este că ne era la ambele dor de Sorin şi poate acest dor ne-a unit într-o anumită măsură dându-ne aripile prieteniei. 25

La trei ani de la moartea lui Sorin, Christin a devenit brusc foarte credincioasă, frecventa biserica în fiecare duminică ca în cele din urmă să se călugărească. Acum e maica Sara, numele ei de călugăriţă. Nu o dată, recitesc scrisorile maicii Sara, poate pentru că de la Sorin nu mai am nici o scrisoare. De fapt nu-mi amintesc să-mi fi scris vreodată din depărtare pentru că eram tot timpul împreună. Tot ce ştiu e că-mi scria de fiecare sărbătoare mai importantă cum ar fi de Crăciun, de Paşti, de ziua mea de naştere câteva rânduri de genul „Pentru cea mai frumoasă soţie din lume” sau „Te voi iubi mereu, enorm, infinit!!!” sau „Al tău pentru totdeauna”, doar aceste lucruri pot să mi le reamintesc. Nu odată m-am gândit oare în ce ungher al fiinţei stăteau toate acestea în timpul blestematei aceleia de boli când eu nu mai eram eu, când orice vis sau fantezie diabolică a Vocii, devenea realitate iar realitatea era ucisă sau renegată, atribuindu-i-se valenţe de fantezie deşănţată sau vis ireal? Oare pe unde s-au pierdut chiar şi acele cuvinte pe care mi le-a scris Sorin? Nu ştiu. Le caut mereu şi le regăsesc doar cu ochii minţii. Câteodată aş vrea să le văd şi, .fizic scrise înaintea mea, să le pot atinge, săruta, privi, dar totul se rezumă doar la nivel de dorinţă şi atât. S-au pierdut undeva în negura timpurilor, rămânând o amintire, la fel ca şi Sorin, la fel ca şi întregul nostru sistem solar, galaxie, Univers, totul va deveni într-o bună Zi o amintire şi atât, o amintire a Dumnezeului care ne-a creat pentru a ne distruge, o amintire a speranţelor spulberate de vântul cosmic în cele patru zări care nu există şi nu vor exista niciodată cu adevărat, decât pentru noi, muritorii, oamenii care încercăm încă din zorii omenirii să definim conceptul de civilizaţie în funcţie de cele patru puncte cardinale care după cum am spus nu vor exista şi n-au existat niciodată, cum nici conceptul de civilizaţie în sine nu există şi nici nu va exista vreodată. Totul nu e nimic altceva decât vis şi fantezie. Nimic mai mult. Dacă Universul va deveni într-o bună zi o amintire, oare în prezent există? Poate exista ceva fără de timp şi implicit fără de spaţiu? Timpul nu e altceva decât un vis al Marelui Creator şi atât. La fel şi spaţiul. Ele îşi pierd orice valoare în moarte dar se regăsesc în iluzia vieţii. Marele Creator ne-a visat doar în trăire, în fiinţă alături de timp şi de spaţiu, doar în fiinţarea vieţii şi nu în fiinţarea morţii. Fiindcă fiinţa-vieţii va pluti mereu cu aripile sale eterne deasupra tuturor geometriilor unde spaţiul e fiinţare de formă şi timpul fiinţare de mişcare unde aceste două fiinţări dau naştere Unicului în formă şi transformare care nu e altceva decât fărâma de viaţă, de existenţa care se naşte indiferent de părinţi, de fiinţarea geometriei, a formei şi fiinţarea mişcării, a timpului. Ne naştem din timp şi spaţiu, din mamă şi tată, spre unicitate. Indiferent câte clone umane vor fi într-o bună zi, toate acestea nu vor fi decât expresia unicităţii, reflectarea unicului, fiindcă toate vor deveni tributare modelului după care au fost create. Până şi o fărâmă de nisip e o viaţă care se naşte şi moare la fel ca o stea, chiar dacă nu e o viaţă organică ca şi a noastră ci una anorganică. Ambele forme de viaţă atât cea anorganică cât şi cea organică se nasc din cele două fiinţări, acea a geometriei şi cealaltă a mişcării. Este cât se poate de greşit spus că fiinţarea există doar ca un paleativ al vieţii. Ea poate la fel de bine să existe şi ca un paleativ al morţii. Cu siguranţă că fiinţările morţii nu vor fi sinonime şi poate nici asemănătoare cu fiinţările vieţii. Unicul liant care le uneşte este iluzia, la fel de omniprezentă în viaţă ca şi în moarte. După cum spunea şi Sorin, „totul dar totul dragă Irene este o iluzie”. Sunt convinsă de asta. Moartea rămâne unită cu viaţa unui suflet prin iluzia care le caracterizează pe ambele, iluzie care nu e altceva decât o fărâmă la fel de mică precum e un fir de praf faţă de Univers, din visul Marelui Creator. Fiinţările vieţii şi ale morţii nu sunt altceva decât pilonii de bază pe care se sprijină Iluzia. Mulţi se vor întreba cum poate exista o fiinţare fără geometrie sau fără timp sau chiar mai mult decât atât: cum poate exista o fiinţare a geometriei fără o fiinţare a spaţiului, a timpului? Poate exista mişcare fără spaţiu? Dar spaţiu fără timp? Aceasta pare a fi baza unde ajungem în cele din urmă contemplând fiinţările. În primul rând eu concep fiinţarea nu ca fiind un atribut sine qua non al existenţei materiale ci ca fiind un stâlp pe care se clădeşte Iluzia noastră de a exista, într-un cuvânt: Visul propriei noastre vieţi în stare de veghe cât şi cel în stare de somn, care poate deveni coşmar sau opusul său adică ceva din care nu ai mai vrea să te trezeşti niciodată. Odată ce am definit conceptul de fiinţare urmează să contemplăm asupra genezei acestui concept. ce anume a creat fiinţarea geometriei dar pe aceea a mişcării? A fost una sau alta primordială celeilalte? Iarăşi ajungem la întrebarea dacă există geometrie fără timp. În visul pe care îl trăim orice geometrie este tributară unei dialectici, a mişcării, transformării cât şi a spaţialităţii. Pentru noi metafizica spaţiului şi timpului devine iraţională la nivelul simţurilor cât şi al visului fiinţei noastre, pe care îl trăim, cărându-l în 26

spatele gârbovit de suferinţele şi bucuriile propriei noastre existenţe, o viaţă întreagă pentru a întregi un Destin. Un Destin al cui? Al nostru? În nici un caz! Aparenţele înşeală. Tot ceea ce credem că ni se întâmplă, că soartă a fost bună sau crudă cu noi, de fapt nu ni se întâmplă nouă ca persoane şi nici sufletului nostru ci întregului Univers al fiinţărilor de timpuri şi geometrii. Tot ceea ce credem că nu poate exista, la fel ca spaţiul fără timp, EXISTĂ, La fel şi timpul fără spaţiu, la fel cum fiinţările în moarte există fără aceste două, adică geometrie şi mişcare. Ne este imposibil să ne imaginăm o lume fără formă şi mişcare, cum altor existenţe le este la fel de greu să-şi imagineze o lume cu forme şi mişcare. Atributele fiinţărilor care caracterizează viaţa în lumea noastră, într-o altă lume sunt cu totul altele, de aceea, nu vom putea înţelege pe deplin şi alte iluzii ale existenţelor decât pe cele pentru care am fost programaţi, respectiv spaţiul şi timpul. Tot ce se poate afirma în acest context este ca lumile nu numai că se suprapun dar ele coexistă, cvasiunitar în aparenta diversitate şi operabilitate cognoscibilă a naturii simţurilor. „Într-un cuvânt lumile se surpă” mereu unele în altele, fiinţările se surpă unele în altele, atât prin atributele fiinţărilor noastre, prin atributele fiinţei lor acestor iluzii cât şi prin atributele fiinţărilor altor iluzii. Spaţiul şi timpul care există doar în lumea noastră în acest Univers ca Iluzie, se surpă şi el mereu unul în altul peste alte atribute ale altor lumi, fiindcă totul e o iluzie şi ea se va destrăma fără fiinţarea geometriilor sau mişcărilor sau fiinţările altor lumi la fel cum se destramă amintirea unui fulg de nea căzut pe asfaltul negru al necuvintelor ce nu vor mai putea fi rostite vreodată. Într-un cuvânt putem afirma că există o dialectică a metafizicii şi invers doar la nivel de Iluzie. Atunci nu odată m-am gândit încât mi-a venit să strig din răsputeri cu toată fiinţa mea: de ce eşti doar un iluzionist Doamne!? De ce? De ce? De ce niciodată în această nenorocită de viaţă care ne-a fost dată nu vom afla adevăratul adevăr al adevărului? De ce? Atunci am ieşit în curte. Era târziu în noapte. Petice negre de nori acopereau bolta întunericului. Printre ele se întrezăreau ici colo, câte o stea a cărei strălucire parcă îmi spunea că viaţa şi speranţele noastre nu vor putea zbura doar până la nivelul acelor nori negri şi mult mai sus, mai sus, mai sus, până la steaua a cărei strălucire parcă străfulgera bolta inimii mele. Atunci am înţeles câtă nevoie avem de simplul gând, de această iluzie de a exista mai sus, mai sus, încât am încercat să-i mulţumesc Marelui Creator pentru fărâma de vis care ne-a dat-o. La scurt timp după aceea norul mi-a acoperit razele stelei care au străbătut miile de milenii să ajungă în inima mea, într-un viitor atât de îndepărtat încât, noi muritorii de iluzii abia ne putem imagina cu gândul aceea rază sosită dintr-un trecut care sfidează până şi bunul simţ al timpurilor. Toate acestea, numai şi numai pentru că a existat şi există un Destin că eu în acel moment, doar când folosesc cuvântul moment amintesc de unul din stâlpii fiinţării vieţii noastre iluzorii, ca în acel moment să primesc o fărâmă din raza stelei, dintr-o istorie mai îndepărtată decât noi înşine şi timpul din noi. Atunci mi-am spus disperată: care-i adevărul adevărurilor Doamne Dumnezeule? Mi-au răspuns norii negri şi noaptea şi întunericul şi sunetul unei cucuvele care m-a înfricoşat pentru că prevesteşte moartea. Atunci de ce mi-e frică Doamne Dumnezeule? De ce? De ce? Vreau adevărul adevărat, aş vrea să-l cunosc să ştiu să văd cum lumile se surpă unele în altele, cum spaţiul şi timpul se surpă în lumea noastră, cum în realitate nu e nici spaţiu, nici timp, poate nici frumos şi nici urât, poate nici bine dar nici rău, poate nici viaţă dar nici moarte, nici durere dar nici bucurie, nici iubire dar nici ură, nici libertate dar nici gelozie. Acolo sunt altele. Si în acea noapte m-a cuprins o teamă cumplită, un fior rece mi-a străbătut întregul corp încât am rămas ca şi electrizată. Cu privirea spre cer am strigat: Să nu-mi spui niciodată adevărul Doamne, să nu mi-l spui niciodată, te implor Doamne, nu vreau să-l aflu. Pe urmă am căzut în genunchi şi am început să mă rog mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru viaţa care ne-a dat-o, pentru binele şi răul pe care le simţim, pentru frumosul şi urâtul, iubirea şi gelozia, naşterea sau moartea, durerea, suferinţa, culorile şi lumea care ne înconjoară, pentru Viaţă. De atunci n-am mai vrut să aflu niciodată Adevărul. Sunt conştientă că nu numai că nu am înţelege adevăratul Adevăr, dar nici nu l-am putea accepta sau suporta. Ne-ar ucide. Nu suntem îndeajuns de puternici spiritual ca să-l putem înţelege şi nici accepta. Chiar şi în măsura în care am afla o frântură din el, această mică părticică ne-ar da peste cap sensurile vieţii în aşa măsură încât ne-ar distruge, de aceea e bine 27

să acceptăm iluzia vieţii ca fiind ceva real, cu toate că suntem conştienţi că realul în această iluzie e o mare minciună. Viaţa însăşi are nevoie de minciună, de impuritate, precum are nevoie de adevăr şi de puritate, dar nicidecum de adevărul absolut şi nici măcar de o fărâmă din acesta. Atunci care este adevărul de care are nevoie viaţa? Ce este el de fapt? Tot minciună! Dar minciuna? Tot adevăr! Dar ambele? Viaţă! Abia acum ştiu că trăiesc, am nevoie să trăiesc, înţeleg cu adevărat de ce trăiesc! Si atât! Nu am nevoie de nimic mai mult decât arareori să mă sinucid!!! Nu odată mă gândesc că în spaţiul ocupat de propriul meu corp există atâtea şi atâtea lumi cu destinul fiecăreia în parte, cu fiinţe care sunt fericite sau suferă, care trăiesc! Aproape că mă simt un fel de Dumnezeu până în momentul când mă gândesc ca fiinţarea spaţiului e o iluzie la fel de mare ca faptul că m-am considerat adineaori Dumnezeu. Nu există nici mare şi nici mic ca mărime spaţială. Nu ocup spaţiul pe care am impresia că îl deţine corpul meu, sau mâna mea, sau tălpile mele, pentru simplul fapt că acesta nici nu există şi atunci nu pot să nu mă gândesc cine sunt eu, în realitate? Dacă nici anii mei nu există, sunt fără vârstă. Dacă nici steaua care-mi trimitea razele spre inima mea nu e departe de mine ci tocmai în mine şi eu în ea şi totul în noi şi noi în toate, îmi vine să spun: Nu sunt singură, tot ceea ce mi se întâmplă mie de fapt i se întâmplă întregii lumi, tuturor lumilor care sunt în mine şi eu în ele, i se întâmplă şi lui Sorin Cerin care este în mine cu fărâma lui de suflet şi eu în sufletul lui, ni se întâmplă nouă. Atunci mă liniştesc şi încep să adorm gândindu-mă că am rămas împreună pentru o veşnicie a veşniciilor, pentru că însăşi lumile fără de timpi şi spaţii se află în noi în fiecare, unindu-ne. Abia în acest moment mi-am spus ca pentru mine însămi, ca pentru noi, ca pentru toate lumile din fărâma aceasta de praf cosmic, care ştiu că există în felul lor, cu toate relele şi bunele conştiinţei lor de sine: Evrika!. Pe urmă nu ştiu nici de ce şi nici cum, lacrimile fierbinţi ale speranţei de a trăi, mi-au inundat obrajii, asemeni revărsărilor Nilului de odinioară care odată revenit în matca sa, lasă în urmă pământurile fertile ale civilizaţiei egiptene. Din aceste pământuri s-a născut una dintre cele mai vechi civilizaţii ale lumii, fiindcă mai întâi a fost Nilul, pe urmă sămânţa care a rodit mâna civilizaţiei ce avea să urmeze. La fel şi în cazul meu, la început este lacrima, pe urmă obrajii, umezi, pe urmă ochii tulburi ce vor rodi în sufletul meu liniştea. Cu toate acestea un singur lucru mă obsedează şi anume: dacă Nilul a născut marea şi vechea civilizaţie egipteană prin solurile fertile pe care le lăsa în urmă retragerii în matca sa după inundaţiile din fiecare primăvară şi dacă, după ce am exclamat, Evrika! Am început să plâng, inundându-mi obrajii, atunci pentru Nil, cine a mai exclamat acel Evrika? Acea geneză a genezelor? Nimeni!? În nici un caz eu sau Sorin, sau Christin, pentru că Nilul e mai vechi decât orice civilizaţie pe care o cunoaştem şi a născut o civilizaţie cu Evrika. O civilizaţie fără geneză şi deci o civilizaţie fără civilizaţie? Dar Iluzia Divină ne lasă să înţelegem că acolo a fost totuşi o mare civilizaţie. Poate că marile piramide nu sunt întâmplătoare, poate că tocmai aceasta e geometria cuvântului şi simţământului: Evrika! O piramidă, iar egiptenii au vrut să ne transmită peste milenii că ei ştiau încă din negurile propriilor lor istorii de expresia geometrică a acestui cuvânt, care le-a fost lăsată încă de dinainte de istoria lor, şi în nici un caz de Nimeni, ci de cineva, care mai mult decât oricine şi mai profet decât orice profet a exclamat Evrika şi pentru Nil ca acesta să răcorească tălpile piramidelor ce urmau să fiinţeze de-a lungul mileniilor, într-un cuvânt tălpile cuvântului de început al civilizaţiilor Evrika! Abia acum înţeleg de ce lumile şi timpii şi spaţiile şi fiinţările cu toate atributele lor se surpă unele în altele se contopesc într-un tot unitar care nu este altceva decât un gând al Marelui Creator în visul căruia sălăsluieşte cu siguranţă fiinţarea geometrică a piramidei din lumea noastră cu timpi şi geometrii, într-un cuvânt: Evrika! Fiecare din noi avem în subconştient geometria piramidei pentru că avem o geneză comună. Pentru omenire cuvântul Evrika e reprezentat de o piramidă. Asta în lumea noastră. Originea originilor noastre se găseşte în acest simbol geometric pe care l-am aflat de-a lungul istoriei civilizaţiilor la toate popoarele, indiferent dacă e un trunchi de piramidă, o piramidă înglobată într-un edificiu, sau o sculptură sau o porţiune de sculptură. 28

Piramida nu ne absoarbe numai în planurile intime ale vieţii personale cât şi mai ales în planurile vieţii sociale. Putem concepe un sistem social care să nu fie piramidal atât în dictatură cât şi în democraţie? Nu! Întotdeauna la baza piramidei sociale vor exista cei mulţi iar în vârf cei puţini! Ne-am putea imagina o societate nepiramidală? Teoretic, da, dar practic, nu! Ar fi o societate în care toţi am fi egali în inteligenţă, suferinţă, datorii, avantaje, frumuseţe, cinste, adevăr şi lista ar mai putea continua. Abia atunci am putea vorbi de o societate nepiramidală. Comunismul la modul cum s-a dorit a fost o utopie iar la ceea ce s-a realizat: o minciună. Oamenii nu vor fi niciodată egali în atributele care leam amintit adineaori. Societatea este o piramidă, este o: Evrika! O piramidă care se îndreaptă cu forţa unei săgeţi spre vârf, alungându-l mereu către mai sus, fără nici o limită ca să ştim de ce plângem, să ştim de ce asemeni Nilului trebuie să fertilizăm cu lacrimile noastre Viitorul pentru a ne afla liniştea, fără să ne pese că timpurile s-ar putea să nici nu existe! Oare care este reprezentarea cuvântului Evrika, într-o altă lume? Acolo unde nu e nici spaţiu nici timp şi deci nici piramidă? Nimeni nu poate şti. Ceea ce putem afirma în iluzia pe care o trăim şi o numim viaţă este că Evrika într-o altă lume poate însemna chiar înfrângere, deznădejde şi nelinişte. Cum poate fi tributară oricărei expresii, fiinţări sau nonfiinţări. Fără de spaţiu nu mai putem vorbi de o geometrie, de o piramidă. Fără de timp nu putem admite urcuşul spre vârful care neavând o geometrie nu există! Cu toate acestea să ne gândim, că toate aceste lumi se afă în noi şi noi la rândul nostru în ele având ca simbol al acestei lumi: piramida! Poate de aceea îmi place să privesc razele lunii care se resfrâng asupra piramidei mele de cristal pe care am aşezat-o pe pervazul ferestrei. În nopţile când e senin şi lună plină unele raze se răsfrâng asupra ei penetrând-o asemeni unei prisme ca în cele din urmă să se desfacă într-o sumedenie de mănunchiuri multicolore. Atunci simt că pot comunica cu Sorin, cu lumea lui care se află de asemeni în mine cu toate că razele venite de acolo le văd în afara mea. Nu ştiu de ce, dar simt cum fiecare rază e trimisă din eter de un gând sau un sentiment venit dintr-o altă lume, venit de la Sorin. Chiar dacă lumina razelor e din lumea noastră chiar dacă fiecare rază în parte face parte din lumea mea, o forţă ce străbate lumile revine până aici pentru a le dirija către piramida de pe pervazul ferestrei mele. Atunci vorbesc cu Sorin. Îl întreb dacă e bine acolo unde se află, dacă ceea ce credea aici despre existenţă i se adevereşte şi în lumea aceea, dacă ţi pare bine că s-a sinucis sau ce e lumea aceasta. Îmi amintesc şi acum una din discuţiile pe care le-am avut cu el într-o noapte cu lună plină când mănunchiurile de raze se deplasau jucăuşe pe peretele dormitorului meu într-o explozie de culori. Discuţia mea cu Sorin a fost: – Dacă eşti într-adevăr Sorin te rog încearcă să opreşti dansul razelor de pe peretele din faţa mea, i-am spus oarecum neîncrezătoare că razele lunii pline se vor opri. Am aşteptat cu privirea aţintită asupra peretelui. Deodată dansul razelor se opri. Atunci am înţeles că în cameră se afla Sorin, că în mine se afla cu adevărat Sorin Cerin, cel care ani de zile a încercat să facă tot posibilul pentru a mă salva din ghearele nemiloasei Voci, din ghearele schizofreniei: – OK, Sorin am exclamat eu în cele din urmă. Nu ştiu de ce, dar primul lucru la care mă gândesc acum în aceste momente este să te întreb dacă mă mai iubeşti. Dacă da, lasă razele să inunde încă un perete cu dansul lor divin ce traversează lumile. Deodată întreaga mea cameră, nu numai celălalt perete era martora unui paradis, al unei feerii pe care doar prinţesa Lumina poate să îl dezvăluie unui suflet atunci când îşi despleteşte părul ale cărui fire conţin fiecare câte o culoare a unei raze şi-l lasă să cadă în cascadă peste dorinţele sufletului care o acceptă ca făcând parte din natura sa, unind lumile cu dragostea şi cu bunătatea, pe care numai iubirea ce a zămislit lumina o poate da. Văzând acel dans al unei simţiri dintr-o altă lume venită pe aripile razelor lunii pline am început să plâng. Ştiam că Sorin e alături de mine şi că mă iubeşte. Era cu atât mai uimitor acel mesaj cu cât ştiam că nu ne despart nici spaţii şi nici timpi ci, lumi. Simţeam că tremur din tot trupul, că dintr-o dată am uitat toate necazurile şi gândurile negre, că sufletul meu făcea o adevărată baie de fericire în acele momente. – Regreţi că te-ai sinucis, Sorin? Am întrebat eu, ca pe urmă să-i spun că dacă da să oprească razele lunii pline iar dacă nu să se lase în dansul lor ce părea că depăşesc orice limite ale spaţiilor şi timpurilor, ca de fapt se mişcau într-o metafizică a îngheţului veşnic, a Antarcticei, o mişcare îngheţată, la fel de atemporală pe cât de fără de spaţiu. 29

Si razele şi-au continuat jocul lor de parcă ar fi dansat pe o odă a fericirii mai veche decât timpul. Atunci am înţeles că Sorin Cerin nu regretă că s-a sinucis. Nu ştiu de ce pe moment mi-a trecut prin cap să-l întreb dacă m-a iubit, de ce s-a sinucis? De ce nu a venit la mine, să rămânem împreună? Pentru Christin? Poate. Sorin era un om care nu putea accepta nici un compromis, pentru el eu, Irene, eram un compromis la fel ca şi Chiristin. Ambele devenisem un compromis odată cu vindecarea mea. Ani de zile a făcut eforturi pentru a mă salva din ghearele Vocii iar când a reuşit era prea târziu. Vindecarea mea în sine era un compromis. Asta nu a putut Sorin să accepte, faptul că viaţa în sine e un compromis. Vocea a ştiut foarte bine că Sorin nu va învinge niciodată în partida de şah a propriei mele vieţi. Vocea avea o gândire ce părea mai veche decât timpul, care, mai mult decât orice ghicitoare putea prezice viitorul. De aceea râdea mereu în sufletul meu cu sunetul acela sinistru de duh rău pierdut în ecoul unei peşteri. Oare ce piesă ar fi trebuit să mute Sorin pentru ca întreg edificiul malefic al Vocii să se prăbuşească asemeni unui castel de cărţi de joc peste care a trecut un uragan? Tot prin raze mi-a explicat odată Sorin. Mi-a dat de înţeles că mutarea care ar fi trebuit să o facă era de a-şi accepta înfrângerea prin victorie. În acel ultim moment al partidei, în faţa Marii Instanţe, Sorin, chiar dacă se considera învingător ar fi trebuit să se simtă învins. Chiar dacă reuşise să-l hipnotizeze pe decanul Parkins, el a triumfat. Atunci a pierdut. Viaţa fiind de la sine un compromis, niciodată nu vei fi nici învins dar nici învingător ci mereu undeva între aceste două ipostaze. Poate că din acest punct de vedere legea vieţii ar suna cam aşa: „Învinge prin a te lăsa înfrânt sau lasă-te înfrânt pentru a învinge”. E un mister la fel de mare şi apariţia nefastă a secretarei lui Parkins pentru a exclama cifra trei, acea cifră care s-a transmis prin starea de hipnoză a lui Parkins, Marii Instanţe unde se judeca tocmai finalul meciului de şah dintre Voce şi Sorin Cerin în privinţa mea, adică, dacă viitorul meu ţi va aparţine Vocii, deci bolii, sau dacă ţi va aparţine lui Sorin, deci însănătoşirii mele. În cele din urmă a câştigat Sorin fără să câştige de fapt. Mi-am revenit după trei ani. Exact după acel „trei” exclamat de secretara lui Parkins! Poate că ştia Vocea ce ştia referitor la această transcedentatilitate a propriei sale lucidităţi în legătură cu previziunea vieţii mele. E la fel de mare misterul lucidităţii Vocii, care afirma cândva că Sorin nu va învinge niciodată nici chiar dacă va învinge pe cât de mare e misterul vindecării lui Parkins, de fapt al filosofului dintr-un viitor ce era despărţit de ani grei faţă de trecutul când de fapt a avut loc adevărata vindecare a filosofului. Dacă piramida aparţine fiinţării geometriei, a spaţiului din lumea noastră, misterul aparţine fiinţării timpului din lumea noastră. Prin urmare coordonatele de bază ale lumii noastre sunt cele două fiinţări ale geometriei şi timpului care se reduc la piramidă şi mister. Piramida şi Misterul sunt pilonii existenţei noastre. Existenţa noastră aşa iluzorie cum este, e în primul rând tributară fiinţării spaţiului, dar nu al unui spaţiu multidimensional, rectiliniu şi uniform, ci al unui spaţiu multidivizional, al formelor deci al geometriei, geometrie la baza căreia stă: Piramida. De aceea putem afirma că existenţa fiinţării spaţiului pentru lumea noastră devine existenţa fiinţării formelor spaţiale deci a geometriei, pentru că, după cum am amintit adineaori, sufletului uman, nu-i revin reprezentări spaţiale abstracte, doar plane sau liniare, ci o reprezentare a formelor. Spaţiul care ne înconjoară în această lume, e un spaţiu al formelor, deci al geometriei. Alături de fiinţarea geometriei care aparţine volens-nolens spaţiului multidimensional stă şi fiinţarea temporalităţii, care înmănunchează cele trei timpuri ce sunt de asemeni tributare propriei noastre existenţe iluzorii şi anume: trecut, prezent şi viitor, ceea ce explică Misterul. De ce? Pentru că în decursul întregii noastre vieţi noi nu ne cunoaştem cu certitudine decât trecutul, prezentul devenind mai mult un timp de frontieră între trecut şi viitor, în realitate total inexistente. Oricât de mari prezicători şi profeţi ar exista în lume, viitorul chiar dacă va aparţine trecutului el rămâne întotdeauna un mister, atâta timp cât e un mare necunoscut, supus întotdeauna imprevizibilului, fiind, motorul care menţine vigoarea vieţii, sensul acesteia şi determină într-o măsură mai mare sau mai mică alături de fiinţarea geometriei: Destinul! De ce? Să ne imaginăm ce s-ar întâmpla dacă fiecare om şi-ar cunoaşte viitorul la fel de bine ca şi trecutul? Ce s-ar întâmpla dacă am şti clipa când ne vom afla în agonie înainte de a trece într-o altă lume? Dacă am şti prin ce chinuri vom trece, dacă nu ne-ar fi străină ora când asupra noastră s-ar abate o mare nenorocire sau chiar o mare bucurie? Atunci ce s-ar întâmpla cu noi? Cu siguranţă ne-am autodistruge, pentru ca ceea ce ne ţine în viaţă şi ne determină evoluţia sau involuţia propriei noastre societăţi este imprevizibilul deci Misterul. Orice trecut a fost cândva un viitor la fel cum orice viitor va deveni trecut, aceasta fiind legea de bază a Misterului. Acum una dintre cele mai tulburătoare întrebări este aceasta: – În momentul „surpării” spaţiului 30

în timp şi al timpului în spaţiu, adică al geometriei, al formelor în mister şi al misterului în forme, în geometrii, ce va rămâne? Misterul sau Piramida, considerată baza formelor în lumea noastră? Şi forma şi misterul sunt două reprezentări de bază ale lumii noastre, ale iluziei pe care noi o trăim şi nu odată o denumim conştiinţă de sine. Adică, prin conştiinţă înţelegând, totalitatea afectivului, cognitivului şi volitivului caracteristice unei persoane pe o anumită treaptă a dezvoltării sale iar conştiinţa socială fiind tot acest sumum de cognitiv, afectiv şi volitiv doar că acestea sunt caracteristice societăţii pe o anumită treaptă a dezvoltării sale. Prin urmare, Misterul şi Piramida, considerată ca unitate de bază a formei sau un fel de formă a formelor în lumea noastră se află atât în noi în fiecare cât şi la nivel social pe meterezele sentimentelor, iubirii, dragostei, urii, geloziei, spaimei, temerilor de tot felul într-un cuvânt afectivului sau pe meterezele studiului, cunoaşterii, deprinderii, ştiinţei, culturii sau în cealaltă parte a cetăţii dat tot pe metereze şi anume pe cele ale voinţei, acelei voinţe de nezdruncinat care ne-a mărit gama universului nostru iluzoriu de la un ciocan de cremene şi o blană de animal la avioanele supersonice, navele cosmice şi computerele din zilele de azi. Nimic din toate acestea n-ar fi fost dacă n-ar fi fost Misterul şi Piramida adică expresia arhetipală a formei atât temporale cât şi geometrice. La nivelul conştiinţei nu putem să extrapolăm nici o parte din acest dualism al timpului şi spaţiului şi anume să acceptăm doar existenţa Misterului anihilând-o pe aceea a Piramidei adică a formei arhetipale geometrice. De ce? pentru că nu există nici o posibilitate ca Iluzia conştiinţei noastre să se materializeze fără un substrat al formei, al spaţiului şi bineînţeles al desfăşurării acestuia deci, al timpului. Dar după aceea, adică undeva deasupra conştiinţei? Deasupra matematicilor şi fizicilor care demonstrează atât de sublim aceste „surpări” prin diferite modele matematico-fizice care pot demonstra la fel de simplu că pe masa mea de scris în acest moment trece un tren într-o altă lume sau prin mine decolează o navă cosmică? Oare ce se întâmplă în momentul când spaţiul se contopeşte cu timpul? Când Piramida devine Mister şi Misterul Piramidă? În primul rând să definim de ce Piramida este o formă arhetipală a lumii noastre. Orice sistem piramidal în conştiinţa noastră este reprezentat printr-o evoluţie, de la baza lui către vârf. E adevărat vor spune unii, dar evoluţia poate să fie reprezentată la fel de bine şi de altceva de ce neapărat de piramidă? Piramida este o reprezentare tridimensională a evoluţiei şi se ştie foarte bine că lumea noastră este tributară tridimensionalităţii. Piramida reprezintă atât selecţia naturală a formei cât şi cea a conţinutului. Orice selecţie din lumea noastră are loc într-un nivel piramidal. Nimeni nu poate să nege existenţa selecţiei indivizilor atât în lumea organică animală cât şi în acea a plantelor şi de ce nu în societatea noastră umană. La fel şi în lumea anorganică e de ajuns să privim tabelul lui Mendeleev. Oricât de mult ne-am dori să fim egali unii cu alţii, să recunoaştem, selecţia, îşi spune cuvântul şi în lumea oamenilor. Există o mare diferenţă între conţinutul formei ca iluzie materială şi conţinutul formei ca iluzie a conştiinţei sociale sau individuale. Dacă cel dintâi conţinut ne creează iluzia de materie de substrat, de scenă pe care se desfăşoară actorii vieţii, cel de-al doilea conţinut nu mai este o scenă şi nici măcar un teatru unde bate gongul anunţând o naştere sau o moarte ci este în primul rând caracterizat prin simţuri, talent, putere de cunoaştere, de creaţie, de iubire, de ură, de gelozie, de a face bine, de a face rău, cât şi din multe şi multe altele, într-un cuvânt de ceea ce ne caracterizează pe fiecare în parte la nivel individual cât şi întreaga societate la nivel social. Din câte se vede conţinutul formei ca iluzie a materiei este total diferit faţă de cel al iluziei conştiinţei ceea ce rezultă faptul că forma devine sentiment, devine iubire, cunoaştere, voinţă, într-un cuvânt forma redevine spirit cu reprezentări dintre cele mai complexe în iluzia materistă, Misterul lasă locul Piramidei ca un reprezentat legitim al ierarhizării, într-un cuvânt timpul se „surpă” în spaţiu transformându-se într-o altă lume. Viitorul şi Trecutul „redevin” un Prezent al eternităţii, ajungând ca lumile să se „surpe” şi ele unele în altele cu Misterele lor cu tot, cu timpurile sau netimpurile lor, cu spaţii de dimensiuni neobişnuit de multe, lăsând eterna şi fascinanta formă, dincolo de lumile unde Misterul a apus de mult iar Trecutul nici nu se ştie din ce neguri mai vechi decât vremea, mai noi decât Viitorul, a devenit Prezent, iar Forma: Spirit. Astfel, o fărâmă din gândul Marelui Creator a născut: Spiritul iar o fărâmă din acesta ne-a dat iluzia întrupării ca astfel să simţim fericirea pe care ţi-o dă mirosul ţărânei în fiecare primăvară, când din trupul său, de ţărâna reavănă, ce aminteşte de istoria miliardelor de trupuri ale plantelor, animalelor, oamenilor care au îngroşat-o, noi să ne cultivăm 31

sămânţa pâinii de pe mesele vieţii noastre, pâinea crescută din trupul atâtor îndrăgostiţi şi şoapte de iubire ce astăzi e un grăunte de grâu, o firimitură rămasă undeva pe masă şi aruncată, pe urmă la gunoi. Această firimitură a însemnat cândva un Destin, la fel ca şi Destinul fiinţării geometriei şi misterului din lumea noastră, ca şi Destinul nostru al fiecăruia, acela de a ne transforma într-o fărâmă de pâine pe masa înfometaţilor nenăscuţi încă şi nemorţi de mult timp, până când şi misterul, şi geometria într-un cuvânt: imprevizibilul piramidei, ale iluziei materiale şi spirituale din lumea noastră se vor fi transformat într-un gând despre o lacrimă a lui Dumnezeu. Abia atunci vom şti că măsura n-a avut măsură şi absolutul a fost peste tot şi în toate dar niciodată în Noi, firavă iluzie, născută să dorească lumina zilei şi stelele nopţii ce se ascundeau în spatele timpurilor şi dragoste şi ură şi blestem dar şi iubire. Şi atunci din această lume ne vom aminti că unicul cântar într-o lume fără de măsură în care am existat cândva nu a fost nici averea şi nici mărirea, nici puterea şi nici ştiinţa şi vom şti că toate în misterul lor sunt trecătoare şi la fel de fără de folos şi fără de sens. Doar atunci vom descoperi cântarul ce l-am căutat mijind ca orbii în beznă, cântar fără de măsură într-o lume fără de măsură denumit: Iubire! Atunci vom şti că ştim că nici un metal preţios din lume n-are folos şi nici o putere s-au vreo demnitate n-are folos. Atunci vom înţelege că doar cel ce şi-a semănat ogorul cu iubire va culege roade dincolo de propria lui fiinţă şi înţelegere. Mai mult decât atât, va înţelege că aceste roade vor fi cu atât mai bogate şi mai frumoase cu cât va răspândi iubirea şi în inimile altor semeni de a-i săi, ducând-o la un rang de religie. Scopul acestei lumi stă în iubire. Destinul acestei lumi stă în Spiritul Formei. Astfel armonia vieţii constă în a Iubi Spiritul Formei, într-un cuvânt natura care te înconjoară, atât cea anorganică cât şi pe cea organică. Să nu te simţi niciodată superior unei broaşte, insecte sau plante şi cu atât mai mult, altor oameni, altor semeni de ai tăi, pentru ca tot ce te înconjoară este o iluzie care în nici un fel nu te va lăsa să descoperi absolutul, oricât de mult ţi-ai dori aceasta şi oricât de mult ai crede că l-ai descoperit. Fiindcă atunci când ai descoperi adevărul absolut n-ai mai fi tu, în această lume, iar până ce acesta nu-l vei şti, nu vei şti niciodată ce este de fapt ceea ce te înconjoară. Prin urmare a iubi Spiritul Formei înseamnă a te integra cât mai mult în natura care te înconjoară şi ale cărei legi e bine să le respecţi prin iubire şi pace, prin a nu alerga după averi şi nici după putere sau demnităţi indiferent cât ar fi acestea de binefăcătoare pentru tine pe moment. A iubi Spiritul Formei, înseamnă a-ţi respecta semnul lumii tale care e Piramida şi motorul acesteia care e Misterul. A Iubi Spiritul Formei înseamnă a înţelege că lumea care te înconjoară e doar o reprezentare a propriilor tale simţuri, că de fapt te afli într-o infinitate de alte lumi, cu timpurile sau netimpurile lor cu sau fără misterele lor, cu sau fără formele lor unde, Trecutul nici nu se ştie din ce neguri mai vechi decât Vremea, mai noi decât Viitorul devenit Prezent, iar Forma: Spirit ne-a dat viaţa! A respecta semnul Piramidei nu înseamnă de a purta piramida la gât sau de a-i conferi aceeaşi caracteristică a crucii. Nu! A respecta semnul Piramidei înseamnă în primul rând a-ţi accepta condiţia ta umană pe scara socială, a tinde spre vârful Piramidei printr-un joc cinstit al valorilor şi nu prin tot felul de procedee mai mult sau mai puţin ortodoxe. A te integra în natură înseamnă a încerca să-ţi cunoştinţa din ce în ce mai bine de-a lungul întregii tale vieţi propria ta condiţie Umană fără să o renegi pentru că locul tău sub Soare e un Destin. Poate că de aceea nu pot să mă sinucid, poate că nu sunt o laşă, poate că aşa zisa laşitate a mea nu e altceva decât o tărie care-mi vine de undeva din adâncul fiinţei mele, o tărie care-mi spune că „Destinul meu nu este să mă autodistrug acum fiindcă lumile prin care trec în fiecare moment cu toate sentimentele mele, cu toată iubirea mea faţă de Sorin, au nevoie de mine aici în această lume. Atunci Sorin a fost un laş? Aici mă simt prea slabă să-mi răspund. Poate că nu, doar dacă am admite că s-a sinucis pentru că acesta a fost Destinul său. Mai mult decât atât, a depăşi Antarctica, nu a putut. Viaţa lui se termina într-o gară a ceţurilor, ninsorilor, gerurilor, zăpezilor veşnice, o gară de unde Sorin a devenit o amintire şi atât. Mergând pe drumul său fără de întoarcere, într-o lume unde nici Vocea care mi-a furat mie atâţia ani de viaţă n-a existat. E adevărat că simt nevoia să-l văd, să-l ating, să-i vorbesc, dar toate astea va trebui să mi le înfrâng pentru ca natura care mă înconjoară, condiţia mea umană, natura spirituală a mea, trebuie să înţeleagă că eu înţeleg că într-o bună zi, într-o anumită clipă fără de timp şi formă îl voi reîntâlni, poate printre gheţurile veşnice, poate într-o lume cu multe, multe felinare pe aleile fără de sfârşit ale Destinului, unde ne vom plimba la nesfârşit spre nicăieri şi niciodată. 32

* Nu putem vorbi cu adevărat de o măsură în Univers, deoarece, unica măsură a universului este „măsura fără de măsură”, în schimb termenul de măsură e acel al şaselea, şaptelea sau al nu ştiu câtelea simţ al omului care stabileşte regula jocului de-a viaţa din momentul naşterii şi până la moarte. Orice lucru, fenomen, semnificaţie, element, vocabular şi câte şi mai câte devin atributele măsurii din momentul naşterii şi mai ales din momentul propriei noastre conştiinţe când ştim că existăm, ştim că trăim şi că vom muri. Fără măsură viaţa ar fi imposibilă, darămite societatea. Până şi entropia, adică gradul de dezordine din Univers are o măsură, la fel ca şi teleonomia, adică gradul de ordine din Univers. Atât iluzia vieţii organice cât şi a celei anorganice se desfăşoară în funcţie de o măsură. Nici spaţio-temporalitatea n-ar putea exista fără o măsură, cel puţin din punctul de vedere, al conştiinţei noastre, al capacităţii acesteia de a percepe lumea în care trăim. Niciodată n-am putea afirma că spaţiul este mare sau mic fără a avea o măsură care să definească acest mare sau mic. Universul supus Iluziei noastre care este aşa zisa viaţă conştientă ne apare ca fiind un Univers termodinamic, plin de energii, de temperaturi plasmatice, de diferenţe de temperaturi. Astrofizicienii sunt de acord cu ideea că Universul nostru are un anumit grad de entropie care scade odată cu trecerea timpului mărind gradul de teleonomie deci de ordonare a materiei iluzorii pentru noi dar luată în calcul de astrofizicieni. Un calcul care aparţine tot acestui rege al iluziei noastre care e măsura. Aceşti savanţi argumentează scăderea gradului de entropie cu legile termodinamicii susţinând că Universul este termodinamic. Prin urmare dacă într-un sistem avem două surse diferite de temperatură acestea într-o anumită unitate de timp vor tinde să se uniformizeze iar rezultatul acestei uniformizări va consta în a crea lucru mecanic. Cu cât gradul de entropie termodinamică va fi mai mic, cu atât şi lucrul mecanic va fi mai mic ceea ce, susţin aceşti astrofizicieni, va duce lent dar sigur la moartea Universului, în schimb naşterea acestuia s-ar datora puternicei explozii a Big Bangului, unde, într-un Univers total uniformizat s-ar fi produs marea entropie de la originile noastre care ar fi născut, energiile, temperaturile, lucrul mecanic şi nu în cele din urmă lumea care ne înconjoară cu plantele, păsările, stelele, galaxiile şi câte şi mai câte. Acest scenariu vorbeşte în primul rând de o teleonomie maximă şi o entropie inexistentă care în urma unei ipotetice explozii iniţiale ar fi dus la formarea a tot ceea ce există. Întrebarea care vine imediat după această aberaţie de zile mari este ce tip de energie a putut provoca o astfel de explozie într-o structură cu entropie inexistentă? Nici unul, voi răspunde eu. În cazul când această energie ar proveni de undeva din „afară” atunci nu mai putem admite existenţa acelui Univers, deoarece prin accepţiunea lui, Universul cuprinde „totul”, deci şi lumea de afară”, iar dacă în acea lume de „afară” era atât de multă energie încât să ne creeze nouă explozia iniţială a Big Bangului, înseamnă că în nici un caz nu putem vorbi de un Univers iniţial teleonomic, deci perfect ordonat ci de unul profund entropic, deci, dezordonat. Atunci? Mai era nevoie de Big Bang? Se mai putea produce acesta? Nu numai că apariţia Big Bangului nu avea nici un rost, dar nici nu se putea produce, deoarece, Universul avea mai multă energie iniţială de dinainte de acea explozie, decât în timpul aşa zisei explozii. Prin urmare teleonomia iniţială a Universului avea un grad de entropie diferit decât cel al entropiei venite din „afară”, dând naştere mai degradată unei uriaşe implozii decât explozii, ceea ce determină şi în prezent scăderea temperaturilor şi energiilor din Univers odată cu trecerea timpului şi în mod implicit a scăderii lucrului mecanic. Din această perspectivă putem face şi asocierea cu „pierderile” materiei iluzorii în găurile negre, acele stele care în urma unor explozii puternice devin supernove ca în cele din urmă materia lor să devină tributară procesului de implozie ceea ce duce în mod nemijlocit la mărirea maselor atomice şi moleculare a elementelor ce compun aceste găuri negre, încât iluzoria materie se „surpă” în ea însăşi. Până aici au putut explica şi savanţii dar de aici încolo? De aici încolo urmează poarta într-un alt Univers, probabil o entropie pentru o teleonomie aparţinând unei alte lumi. După cum am spus Universul real nu are nici o măsură, chiar dacă viaţa noastră, mai precis conştientul nostru nu poate concepe nimic fără de măsură. Nu este adevărat că Universul va muri prin scăderea treptată a lucrului mecanic, temperaturilor şi deci într-un cuvânt prin răcirea sa. Universul real nu numai că nu are nici o măsură dar el nu s-a născut niciodată şi nu va muri niciodată. Universul real nu are nici timpi şi nici spaţii. Toate sunt o mare iluzie. Bine vor spune unii, dar în momentul când explodează supernova, această explozie nu se produce într-un anumit spaţiu şi o anumită 33

unitate de timp? Nu! Ceea ce vedem în acel moment nu este altceva decât o multitudine de Universuri suprapuse ceea ce ne creează iluzia succebilităţii şi a dezvoltării spaţiale, în tangenţă cu conştiinţa noastră dar până şi în iluzia pe care o avem despre mediul nostru înconjurător despre mişcare şi transformare şi în mod implicit despre temporalitate acea explozie putea să se fi produs şi cu miliarde de ani în urmă ca noi să o vedem abia azi. Să existe peste timpi şi spaţii? Să fie transbordată într-un viitor atât de îndepărtat doar de lumină, de dragul de a duce mesaje? Să fim serioşi. Dar ce s-a întâmplat de fapt în momentul imploziei care ar fi format Universul nostru datorat entropiei celuilalt? Simplu, implozia care are o anumită desfăşurare în mintea noastră prin însăşi conceptul termenului respectiv nu a fost altceva decât tot o suprapunere de lumi, care în mentalul nostru, când acestea acţionează asupra noastră ne creează iluzia de spaţiu – temporalitate iar în funcţie de anumite caracteristici ale acestora de: implozie, explozie, viteză, transformare şi lista ar mai putea continua. Odată ce nu există măsură în Universul real, nu putem accepta nici gradul de entropie sau de teleomonie. Adevărat! Şi ordinea şi dezordinea în Univers prind existenţă doar în conştiinţa noastră care beneficiază de simţul măsurii. În realitate ele nu numai că nu există ci mai mult decât atât, locul lor în Universul real e luat de gândul Marelui Creator. O altă întrebare ar fi cum se pot suprapune lumile dându-ne în mentalul nostru iluzia de transformare, schimbare, de spaţio – temporalitate fără ca spaţiul şi timpul să existe în realitate? Răspunsul este cât şi poate şi simplu şi constă în „Unicitatea în diversitate” a universului real. După cum am spus adineauri Gândul Marelui Creator al Universului stă la baza genezei acestuia, ceea ce-i conferă întregului Univers atributul de Tot unitar, în schimb, valenţele acestui Gând, duc în mod implicit la diversitatea acestui Tot unitar. Şi noi, cu fiinţa sufletului nostru, chiar aşa tributar iluziei, facem parte din acest Tot unitar care este Gândul Marelui Creator al Universului şi în acest Tot unitar în care ne aflăm se află şi întreaga şi infinita diversitate a Gândului Marelui Creator al Universului, prin urmare Iluzia noastră cu simţurile pe care le avem din naştere inclusiv acel simţ al măsurii ce reflectă diversitatea care de fapt se află în noi şi noi în ea, ca fiinţând în acel Tot unitar care este Gândul Marelui Creator al Universului. O altă explicaţie ar fi inclusiv existenţa în cadrul iluziei vieţii noastre a celor trei timpuri: trecut, prezent şi viitor, timpuri care este inutil să afirm că aparţin „măsurii”. Orice lucru petrecut cu o secundă, sau o fracţiune de fracţiune de secundă în urmă, nu mai aparţine lumii noastre, la fel ca şi un lucru care aparţine cu o fracţiune de fracţiune de secundă în viitor nu aparţine în acel moment lumii noastre chiar dacă va „trece” foarte curând prin ea. De altfel mărimea prezentului nici nu mai merită să fie pusă în discuţie, deoarece aceasta până şi în simţurile noastre cu măsură s-ar putea să nu existe. Oare care este graniţa între prezent şi viitor? Dar între prezent şi trecut? Oare când un lucru aparţine prezentului şi când trecutului sau viitorului? În linii mari vom putea afirma că tot ceea ce a fost aparţine trecutului iar ceea ce va fi aparţine viitorului, în prezent ceea ce este acum numai ca acel, acum nu ştiu dacă există fiindcă nu-l putem determina nici cel puţin temporar. Să fie acel „acum” o fracţiune de secundă sau nu există deloc, încât viitorul e unit cu trecutul? Atunci? Viaţa este Trecutul. În realitate nu numai că nu există „prezentul” dar nici măcar viitorul şi trecutul nu există. Toate acestea aparţin Iluziei. Atunci cum se pot crea succesiuni sau transformări în Iluzia noastră? Dar cele trei timpuri? Gândul Marelui Creator al Universului e un Tot unitar dar care include o diversitate infinită. În lumea noastră iluzorie ştim că tot ce aparţine trecutului şi viitorului chiar la o diferenţă de o fracţiune de fracţiune de secundă aparţine unei alte lumi. În cazul în care nici prezentul nu există şi noi totuşi avem o lume, ce se întâmplă de fapt? La prima vedere ar însemna că dacă orice particulă elementară din viitor fie ea, mezon, hiperon, lepton sau quarc e despărţită de o fracţiune de secundă de aşa „zisul” prezent cu trecut al nostru ea de fapt nu există în lumea noastră. La fel se întâmplă şi dacă ea se află deja cu o fracţiune de secundă în trecut. Prezentul s-ar părea să nici nu existe, nici măcar iluzoriu şi atunci? Lumea noastră iluzorie în care trăim nu există? De ce totuşi avem o lume, un univers al nostru cu stele, galaxii, depărtări, munţi, oceane dar şi un alt univers, şi anume cel spiritual, cu un vast bagaj de cultură, ştiinţă, tehnologie. Ce se întâmplă de fapt cu toate astea, ce sunt acestea de fapt şi cărui fenomen sau legi ţi este tributară Iluzia pe care o trăim de la naştere şi până la moarte, de ce avem aceste simţuri, inclusiv pe acel al măsurii, simţ care nu prea a fost luat niciodată în seamă? În primul rând prin exemplul cu particulele elementare s-a demonstrat atemporalitatea care stă la baza existenţei noastre cu toate că noi prin Iluzie suntem tributari temporalităţii. La fel se întâmplă şi cu spaţiul. Acesta aparţine prezentului care de fapt nu există decât 34

iluzoriu. Orice spaţiu din viitor sau din trecut nu aparţine lumii noastre. Prin urmare putem afirma că atemporalitatea alături de nonspaţialitate sunt o geneză reală a Iluziei pe care o trăim. Deci, diversitatea într-un tot unitar ne creează şi Iluzia vieţii, datorate unui singur element din această diversitate, a totului unitar, element în care se reflectă această diversitate a Totului unitar, iar acest element se reflectă la rândul său în această diversitate. Reflecţia atemporală şi nonspaţială a diversităţii Totului unitar într-un element cât şi reflecţia acestui element la rândul lui în diversitatea de alte elemente ale Totului unitar naşte Iluzia conştiinţei noastre, de Trecut, de istorie, Întâmplare Mister şi Piramidă. Poate cea mai tulburătoare realizare a vieţii constă în a identifica elementul care ne creează lumea noastră aşa iluzorie cum E! Tot ceea ce pot să afirm despre acest element este că generează Iluzia spaţiotemporalităţii pornind de la tridimensionalism, evoluţie piramidală, deci spaţiu piramidal, timp vectorial ce curge din viitor spre trecut, întotdeauna cu o origine şi finalitate într-un vârf piramidal al istoriei. Într-un cuvânt elementul care stă la baza lumii noastre este Piramida Spaţio-temporală. Destinul nostru, al tot ce există în această lume pe care noi o denumim într-un mod cu totul şi cu totul nelaloculei ei: Univers, este Piramida Spaţio-temporală, care este reprezentarea a tot ceea ce înseamnă propriul nostru Destin. Trăim într-o lume în care regula de bază constă în evoluţie, în mişcare, în transformare, în dorinţa de a se atinge mereu un nou şi nou vârf în piramida dezvoltării. Piramida e şi un simbol al istoriei, în primul rând, deoarece principalul motor al istoriei este evoluţia, transformarea, schimbarea şi deci viitorul care se scurge în depărtările trecutului ale vieţii, vieţilor noastre. N-am putea vorbi de istorie fără timp şi de ce nu, spaţiu, ca substrat pe care dansează actorii evenimentelor mai bătrâni uneori decât Vremea. Toate acestea în lumea noastră pentru că în alte lumi nu mai putem vorbi de spaţio-temporalitate. Lumea noastră este o istorie, în fond şi la urma urmei. Este o desfăşurare de evenimente care ne parvin din viitor, odată cu timpul şi se scurg spre trecut. Tot ceea ce rămâne şi prinde viaţă în această lume, e acel desfăşurător al evenimentelor care e istoria. Istoria porneşte de la o bază, chiar dacă pierdută undeva în negura timpului. Acea bază este şi baza piramidei ca pe urmă să se desfăşoare spre vârful acesteia, spre viitor. Acesta este şi sensul desfăşurării trecutului, al tinderii acestuia către viitor cu toate că timpul se scurge din viitor către trecut. Pentru lumea noastră vârful absolut al Piramidei care e elementul acestei lumi ne este dat de prezent. În acel vârf se delimitează viitorul de trecut, acel vârf care tinde mereu spre viitor, reprezentând prezentul cu trecutul său cu tot. Într-un cuvânt, Trecutul tinde mereu să înfrunte Viitorul, câştigând de fiecare dată Timpul care se revarsă dinspre Viitor spre Trecut, deci, Timpul se scurge dinspre Viitor spre Trecut, alimentând Trecutul cu destulă forţă de a înfrunta Viitorul, ce va fi transformat în Trecut tocmai acest Trecut cu sens vectorial dinspre Viitor e Viaţa şi fiinţa. Cu toate acestea oare putem accepta baza Piramidei Spaţio– temporale ca fiind stabilă în cazul în care pentru Iluzia vieţii noastre vârful e mobil? Mobilitate determinată de fraza de mai sus, de evoluţia desfăşurării spaţio-temporale spre Viitor. În ceea ce priveşte baza acestei Piramide, din punct de vedere istoric, în cazul când avem o bază fixă putem accepta ca fiind existent un moment iniţial de unde a pornit evoluţia lumii noastre sau incorect spus de unii a Universului nostru. Cum am demonstrat cauza imposibilităţii de a accepta acea explozie de tip Bing Bang iniţială, considerând-o mai mult o implozie de tipul găurilor negre şi mai mult decât atât, anumite stări entropice care creeau iluzoria energie pe bază de reflecţii a elementelor, în nici un caz, nu putem afirma că baza Piramidei Spaţio-Temporale şi anume baza lumii noastre ar fi în realitate una stabilită spaţial şi temporal. Totul depinde de reflectarea entropică a elementelor diversităţii infinite în Totul unitar. Prin urmare, odată ce în exteriorul lumii noastre, nu există spaţialitate şi temporalitate care pentru noi sunt principalele motoare de a ne crea iluzia existenţei, nici Piramida Spaţio-temporală, într-un cuvânt, elementul destinului lumii noastre, nu poate avea frontiere fixe, delimitate atât spaţial cât şi temporal. În schimb noi, datorită Iluziei pe care o trăim putem să facem aceste delimitări cât se poate de simplu. Putem să simbolizăm grafic o piramidă a evoluţiei societăţii omeneşti din paleolitic şi până în prezentul de acum o fracţiune de secundă care şi el a devenit deja trecut. Vârful acelei piramide ar fi în prezentul de acum câteva secunde deja, devenit trecut şi cu baza la fel de fixă şi stabilă într-o perioadă temporală din paleolitic. Noi, în cadrul conştiinţei noastre putem să facem astfel de reprezentări, numai că acestea nu există în realitate, pentru că la infinitate temporală şi spaţială, vârful Piramidei Spaţio-temporale va fi mereu unit cu baza acesteia pierzându-şi tridimensionalitatea 35

spaţială devenind de exemplu un pătrat cu vârfurile unite de cele două diagonale, reducându-se la intersecţia diagonalelor, deci a doua drepte şi în cele din urmă la un punct. Tocmai în aceasta constă mirajul Iluziei pe care o trăim şi anume în acceptarea finitului ca fiind o cărămidă în zidul infinităţii lumilor. Prin această „cărămidă”, punctul prinde contur devenind intersecţia de drepte, care se trezesc din „amorţeala” infinită a lumilor, „creând un vârf cu bază în infinitate” şi tendinţe spre infinitate, doar că acel vârf există, tinde spre un viitor, devine în mod implicit un desfăşurător al istoriei, naşte tridimensionalitatea şi prin urmare Lumea noastră. Astfel a luat „naştere” elementul lumii noastre care este Piramida Spaţio-temporală. Termenul de „a lua naştere” este impropriu, pentru ca orice naştere sau moarte incubă temporalitate şi spaţialitate, dar aici e vorba doar de iluzia naşterii. Însăşi existenţa acestei Piramide Spaţio-temporale este iluzorie dar putem afirma că dacă există vre-o posibilitate de a descrie această iluzie care se autodefineşte ca fiind lumea noastră, atunci aceasta nu este nimic altceva decât această Piramidă cu spaţio-temporalitate izvorâtă de undeva din infinit, ce tinde către infinit, ce naşte istoria şi dialectica existenţei lumii noastre, într-un cuvânt spiritul lumii noastre.

CAPITOLUL 3 În fiecare lună îmi trimite câte o scrisoare Christin sau Maica Sara povestindu-mi o sumedenie de lucruri cu privire la viaţa monahală. Se vede că şi-a regăsit un oarecare echilibru în acest mod de a trăi, că însăşi zidurile groase din piatra cenuşie a mănăstirii nu sunt altceva, decât biletul spre cunoaşterea de sine a maicii Sara, sunt o pavăză împotriva atâtor şi atâtor gânduri şi nu rareori, „amintiri” după cum tot maica Sara, afirma: „nu ştiu sigur dacă aceste ziduri mă păzesc de năpădirea gândurilor şi amintirilor sau mă păzesc de exteriorul îngheţat al necuvintelor de afară ce niciodată nu vor mai fi spuse, cum nici posibilii copii nenăscuţi nu se vor mai naşte, cum nici neliniştile nu vor putea trece de muşchii verzi care încearcă cu infantilismul lor plin de fantezie să înfrunte zidurile, încercând să sfideze timpul ucigător de amintiri. Poate că aceste ziduri îmi păzesc tocmai amintirile mele, nelăsând nici o incursiune nedorită din exterior să mi le şteargă, să le îngheţe în marele ocean al uitării”. Într-o altă scrisoare mi-a spus cât se poate de desluşit, cauza pentru care se afla la mănăstire: „Doar înconjurată de răceala pietrei din ziduri, mă pot regăsi şi ştii de ce? Fiindcă doar aici în mănăstire pot să strig în sufletul meu, în fiecare dimineaţă, după cemi termin rugăciunea, să strig din răsputeri: ELOI, ELOI, LAMA SABACTANI!!! ce înseamnă Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu pentru ce M’ai părăsit? „Toate acestea le ve-ţi găsi în: Marcu, capitolul cinsprezece versetul treizecişipatru în Biblie! Acum aş dori să recitesc corespondenţa mea cu Christin sau Maica Sara.. Câteva din scrisorile care i le-am scris eu de-a lungul timpului, scrisori pe care nu ştiu din ce cauză le-am copiat. Din acele scrisori pe care Christin de data aceasta, şi în nici un caz Maica Sara mi le-a scris dintre zidurile reci şi sumbre pline cu .muşchi umezi, un fel de lacrimi ale timpului pe răceala pietrei: New York, Broonlyn 2 martie Dragă Christin, Nu ştiu de ce îmi vine oarecum greu să-ţi spun „Maica Sara”, poate pentru că şi tu ai însemnat un simbol pentru mine cu toate că până acum n-am fost nici prietene, nici cel puţin amice. După moartea lui Sorin, ştiam că ai locul tău undeva în sufletul meu, loc care-i aparţinea Chistinei şi nu Maicii Sara. Dar cum toate se transformă pe lumea asta .... Oricum sunt convinsă că mănăstirile ar ajunge nişte ruine, dacă pe lume n-ar exista tot felul de necazuri. Şi oare aceste necazuri, suferinţe sufleteşti, trupeşti cine ni le dă? Oare nu tot Dumnezeu? Oare nu Dumnezeu este cel mai mare şi mai tare din parcarea care se numeşte planeta Pământ? Nu el are puterea să le facă şi să le desfacă pe toate? Dacă da, atunci de ce lasă atâta suferinţă şi întristare pe această planetă albastră pe care s-a hotărât să facă nişte oameni după chipul şi asemănarea Sa? Ne vei spune tu Christin!? Nu! Când e vorba de durere şi suferinţă nu Dumnezeu e de vină ci Diavolul. Păi dacă e aşa de ce nu-l înfrânge pe Diavol că doar Dumnezeu e cel mai tare. Am să-ţi spun 36

eu Maică Sara, de ce. În primul rând că dacă nu-l poate înfrânge nu e chiar atât de tare precum pare iar dacă-l poate înfrânge şi nu vrea înseamnă că nu e nici chiar atât de bun precum pare, înseamnă că e un Dumnezeu sadic care vrea să ne chinuie. Dacă nu e nici sadic şi nici nu poate scăpa lumea de suferinţă, înseamnă că şi-a pierdut orice putere şi poate nu e El, Dumnezeu! Ce spui de toate acestea Maică-Sara? De când mă ştiu am crezut în Dumnezeu. Încă din copilărie nu trecea o zi, fără să-mi fac rugăciunea de dimineaţă cu toate că la acea vârstă nu voiam să mă spăl cu săpun pe ochi pentru că mă ustura. Rugăciunea de dimineaţă nu se putea face cu ochi murdari. Seara mă rugam iarăşi, atât pentru animăluţele mele de pluş care-mi înconjurau patul şi pe care nemernica de maică mea mi le cumpărase ca să dea bine la cunoscuţi şi mai ales celor de la asistenţa socială care erau gata mai tot timpul să mă ducă la un cămin de stat. Unde am ajuns Maică Sara cu toată credinţa mea? Poţi să-mi spui unde? La balamuc, îţi explic eu. Am ajuns într-un balamuc unde nici nu ştiam ce se întâmplă cu mine, într-un balamuc în care sufletul meu era pur şi simplu furat de o nenorocită de Voce. Acolo am ajuns. Nu-mi recunoşteam nici soţul nici copilul cu toate că aceştia mă vizitau de-a lungul anilor, cu toate că fără să vreau, dar cu voia lui Dumnzeu, că tot ce se întâmplă pe acest pământ e cu voia lui, le-am distrus viaţa atât soţului meu, care după ani grei de suferinţă a căutat alinare în braţele tale, cât şi copilului meu căruia i-am creat o copilărie care nu i-o doresc nimănui. Poţi să-mi spui Maică Sara de ce toate astea? Poţi să-mi spui dacă am greşit atât de mult în faţa lui Dumnezeu încât am meritat toate astea? Oare am greşit?! Cu siguranţă îmi vei spune că dacă n-am greşit eu poate altcineva din familia mea a făcut-o i-ar păcatul s-a transmis din generaţie în generaţie. Să zicem că ar fi aşa, dar în cazul ăsta mi se pare un mod tribal, dacă nu şi acesta e superior, de a pedepsi pe cineva pentru păcatele altcuiva. Atunci? Oare de ce toate astea dragă Christin? De ce am avut de pătimit atâta? Dar tu? Sunt conştientă că nici ţie nu ţi-a fost uşor odată ce ai ales mânăstirea. În mod paradoxal şi eu mam gândit nu odată să mă călugăresc. Şi, pentru mine mânăstirea ar fi devenit un refugiu, un fel de evadare din realitate dar n-am făcut-o! Poate pentru că Mark avea nevoie de o mamă? Cine ştie. Tot ce pot să-ţi spun este că dacă aş fi ajuns la mânăstire mi-aş fi dat seama, mai mult acolo decât în altă parte, că oricât ai fugi de lume, oricât ai încerca să găseşti spatele lumii după care să te ascunzi, vei ajunge să înţelegi că nu vei reuşi niciodată, că lumea n-are spate ci doar naştere şi moarte, că doar ce-i născut va muri şi oricât ai încerca în cele din urmă să te ascunzi de moarte tot nu vei reuşi pentru că ea e propria ta persoană şi niciodată nu te vei putea ascunde de tine însuţi oricât de mult ţi-ai dori acest lucru. În schimb dacă îţi vei dori moartea vei ajunge să descoperi că nu L-ai cunoscut niciodată pe Dumnezeu! Nu mă refer la laşităţile de genul mi-e frică de Iad, trebuie să fim supuşi pentru a ajunge în Rai, ci la faptul că într-adevăr Dumnezeu Există şi nu este mazochist, nici slab, nici răzbunător şi nici rău. Poate cel mai greu lucru din viaţă este să-L descoperi cu Adevărat pe Dumnezeu, să ştii că nu este un Dumnezeu sângeros şi nici unul care se luptă cu Diavolul. De ce să nu recunoaştem că suntem foarte puţini oameni pe această planetă albastră care e Pământul care L-au cunoscut cu adevărat pe Dumnezeu. Restul îl creează pe Dumnezeu, atribuindu-i propriile lor stări atât pozitive cât şi negative, la fel cum am făcut eu adineaori. Numai că Dumnezeu sau Marele Creator al Universului după cum îl numea Sorin, nu are nimic comun cu aceste laturi pozitive sau negative ale naturii umane. În nici un caz, nu putem vorbi de un Dumnezeu cu caracteristici umane, E o chestie tribală. La început a fost animismul, oamenii credeau în animale, în zei, în tot felul de fenomene ale forţelor naturii, pe urmă din politeism a luat fiinţă monoteismul. Este adevărat! Nu există decât un singur Dumnezeu pentru fiecare locuitor al acestei planete, indiferent dacă este creştin, arab, evreu, hindus, brahman, zoroastru sau musulman sau atâtea şi atâtea religii care încearcă să-L definească pe Dumnezeu şi în funcţie de evoluţia etnologică a zonei geografice respective. Nu cred într-un Dumnezeu ca având chipul unui bătrân cu barbă albă şi ochi luminoşi. Dumnezeu e undeva mai sus de orice spirit, de orice spaţiu şi timp, de orice lume, de aceea nimic din această natură umană care ne aparţine cu relele şi bunele ei nu o putem atribui lui Dumnezeu cum nici atributele negative nu le putem atribui Diavolului. Nu cred în existenţa Diavolului, Maică Sara, pentru că tot ce e lăsat să existe în această lume cât şi în toate celelalte lumi ale Universului i se datorează lui Dumnezeu. Faptul că natura umană are şi părţile ei întunecate tot Marelui Creator al Universului i se datorează. Oare ce ne-am face fără acele părţi întunecate ale naturii noastre umane care duc la întreaga gamă de infracţiuni? Fără machivelismul fiecăruia dintre noi? Oare cum ar arăta o lume în care cu toţii am fi perfecţi, ne-am comporta ca atare, n-ar mai fi nevoie nici de unele nici de altele, o lume fără rău? Mâncarea ne-ar creşte în pomi iar îngerii ar veni să ne hrănească? Oare cum ar arăta o lume fără suferinţă? Cred că îngrozitoare. Ar fi o lume monstruoasă care s-ar autodistruge!!! Noi nu vrem să ne autodistrugem, noi vrem să trăim, să trăim! Înţelegi Maică Sara ceea ce 37

vrem noi. Abia acum când îţi scriu aceste rânduri îmi vine să plâng în hohote. Nu ştiu de ce! Poate pentru că noi vrem să trăim!... Iar pe mine mă bate adesea gândul să mă sinucid. Ce zici Christin? Crezi că Dumnezeu e răutăcios? Nu, noi oamenii suntem! Cu siguranţă Dumnezeu nu se va gândi niciodată la sinucidere, ca şi mine. Nu se va gândi să facă tot felul de acte antisociale. Dumnezeu nu e un infractor, noi oamenii suntem. Întrebarea mea este de ce Dumnezeu ne-a lăsat atât de răi? Asta, nu mai pot spune că nu ar aparţine voinţei lui. Oricât de mult am da vina pe aşa zisul Diavol, acesta nu e mai puternic decât Dumnezeu. Mă simt atât de străină de mine Christin încât, nu odată mi-a venit să merg aşa undeva spre nicăieri, să-mi pierd orice identitate, să-mi rup actele şi să rămân o cerşetoare într-un mare oraş. E un vis al meu care mă macină mai mult în stare de veghe decât în cea de somn. Mă imaginez o cerşetoare murdară, cu mâna întinsă la trecătorii grăbiţi pe asfaltul negru de umezeala lacrimilor provenite de la noi. Ştiai că şi norii plâng? Habar nu ai avut de acest lucru. Nu-i aşa? Ce e mai ciudat în acest vis pe care-l trăiesc aievea cu ochii deschişi este că nici unul din acei trecători grăbiţi nu-mi acordă nici o atenţie. Nimeni. La un moment dat încep să plâng. Am şi eu nevoie de un bănuţ sărmana de mine. Ştii de ce plâng? Nu pentru că îmi este foame sau sete sau că aş duce în acel moment lipsă de ceva. Sunt conştientă că rolul de cerşetoare e doar o mică părticică din marele rol care e propria mea condiţie umană şi el nu reprezintă decât un simplu vis pe care după cum ţi-am spus adineaori îl trăiesc cu ochii deschişi. Ştii de ce îmi vine să plâng? Pentru că în momentul în care trecătorii nu mă bagă în seamă îmi este tare, dar tare, milă de mine. Atunci când plâng mă descarc de tot ce-a fost tensiune şi stres în mine până în acel moment. Cum îţi explici Christin toate astea? Recunosc că atâta timp cât nu duc lipsă de nimic mă plictisesc de moarte. Simt nevoia unei variaţii în viaţa mea şi atunci îmi vine automat visul cu cerşetoarea. Poate este exact ceea ce eu nu am, ceva de care am neapărată nevoie? Trebuie să cobor pe acea treaptă pentru a tinde şi a tânji spre treapta socială pe care mă aflu acum şi care îmi este cât se poate de indiferentă? Nu ştiu ce se spun Christin! Pe urmă acea milă de mine însumi, milă datorată indiferenţei trecătorilor. De atât de mult timp simţeam nevoia unei astfel de mile. Şi? Când am mers să o caut l-am întâlnit pe nemernicul acela de Jim care nu era nimic altceva decât un individ interesat, ratat şi mincinos? Am obţinut mila de care aveam nevoie? În nici un caz Christin sau Maică Sara. Nu ştiu de ce în anumite circumstanţe îmi vine să-ţi spun Christin iar în altele Maica Sara. De data aceasta mi-au venit ambele nume în minte, aproape că se suprapuneau unele peste altele. Ştiai că Sorin obişnuia să-mi scrie chiar şi la balamuc, când eu habar nu aveam de existenţa lui? Ştia-i că unele scrisori s-au pierdut iar altele s-au păstrat? Cât timp eram nebună nu le-am citit. În schimb le citea unul din medicii asistenţi de pe lângă medicul şef. Nu-i ştiu numele de familie în schimb prenumele lui era John, doctor John. Într-una din zilele în care începusem să-mi revin şi Vocea să mă părăsească acel doctor John s-a apropiat mai mult de mine. Sufleteşte bineînţeles. Şi ce crezi că mi-a spus? Că sunt soţia unui tip pe nume Sorin care mă vizitase deseori acolo, că acel Sorin, zise el, m-ar fi iubit nespus de mult şi că mi-ar fi scris nenumărate scrisori pe care o parte, le-a păstrat. Credea că n-am să-mi mai revin niciodată. Asta mi-a zis-o la urmă. Câteva dintre aceste scrisori mi le-a reţinut cu toate că nu avea nici un drept să-mi citească corespondenţa. Oare dacă nu încălca acest drept aş mai fi ştiut de existenţa lor? Nu! De ce? Pentru că citindu-le câteva i s-au părut deosebit de interesante şi le-a reţinut mai mult ca pentru el decât pentru mine. Ştii ce-i plăcea cel mai mult acestui doctor John care şi-ar fi pierdut slujba dacă eu l-aş fi reclamat că mi-a citit corespondenţa? Ştii ce i-a plăcut cel mai mult? Următoarea frază: „Dragă Irene, nam să cred niciodată în nebunie pentru simplul fapt că aspiraţia milenară a omului de a ajunge la stele e de fapt alinarea milenară a omului de a atinge absurdul!!! Sorin. Probabil că tu iubita mea Irene, ţi-ai dorit întotdeauna să nu atingi absurdul şi astfel ai ajuns cu adevărat la stele. Iubita mea stelară fie ca praful cosmic al iubirii mele să te înveşmânteze cu iubirea lui, fie ca timpurile şi spaţiile să se surpe în ele însele şi sufletul tău să fie pe Vecie alături de al meu lângă adevăratele stele ale dimineţii unei iubiri ce nu va cunoaşte niciodată apusul. Te iubesc atât de mult încât toţi trandafirii lumii ar forma un buchet prea sărăcăcios pentru zâmbetul tău! Al tău pentru eternitate Sorin Cerin şi niciodată nimic mai mult decât atât”. Aceste rânduri sunt doar câteva din cele pe care Sorin mi le adresa deseori în scrisori pe adresa unui balamuc şi atât. Un balamuc Christin. N-aş dori să iei aceste cuvinte, aceste rânduri ca un afront, pentru a te face să suferi, la fel cum nu mi-aş dori să rupi relaţiile cu mine, fiindcă, sunt convinsă că şi tu l-ai iubit foarte mult pe Sorin, acel cavaler rătăcitor al propriei sale vieţi, care nu numai că nu a fost îndeajuns de înţeles de cei care-l înconjurau sau poate nici măcar nu i s-a dat posibilitatea să se exprime pentru a fi înţeles! Aş vrea să te întreb dacă ţie îţi este frică de moarte fiindcă eu simt o teamă de nedescris, mai mult decât atât un fel de teamă asociată cu laşitate. Sunt o fricoasă şi o laşă când mă gândesc la moarte, la ideea 38

sinuciderii. Nu cred că aş putea deveni vreodată un Sorin autentic. Poate nici nu doresc asta, oricât de mult l-am iubit. Nu ştiu dacă e normal să simţi nevoia de a intra în pielea personajului pe care-l iubeşti, dacă e normal să-l imiţi? Să-ţi doreşti toate astea, chiar dacă nu odată mi-aş fi dorit să am curajul pe care l-a avut Sorin în faţa morţii, să o pot în cele din urmă înfrunta! Nu crezi că e una dintre cele mai mari realizări ale conştiinţei tale, aceea de a accepta moartea şi mai mult decât atât de a o înfrunta şi de a-i râde în faţă? Vezi dragă Christin, eu nu pot nici măcar să-i zâmbesc, darmite să râd în faţa morţii? Aş vrea să-mi scrii despre acest aspect al curajului de a înfrunta moartea, să-mi spui şi părerea ta, dacă consideri că merită să mi-o comunici. Sunt o fricoasă Christin, cu toate că ştiu sigur, sunt mai mult decât convinsă în existenţa vieţii de apoi, îmi e frică de moarte. Nu pot să-mi alung gândul care sălăsluieşte undeva în adâncul subconştientului meu care-mi spune că odată ce mori, eşti mort, nu mai ştii nimic ce se petrece în jurul tău, eşti ţeapăn şi atât. Nu mai exişti, ai dispărut definitiv, cu tot ceea ce ai însemnat tu, cu fiinţa şi sufletul tău. Cu toate că sunt convinsă că acel gând e un mare neadevăr, cu toate că aş prefera să afirm orice enormitate, de genul: zăpada e fierbinte sau razele soarelui ne dau întuneric şi nu lumină, decât să afirm că nu există viaţă după moarte. Ştiu sigur că există acea viaţă după moarte, acea lume de apoi la fel cum ştiu că zăpada e rece şi razele soarelui ne dau lumină. Cu toate astea mi-e al naibii de teamă de moarte. Poate că e un fel de fobie. Cine ştie. Tot ce pot să afirm este că mai am şi alte temeri. Aceia de înălţime de exemplu. Dacă mă aflu într-o clădire înaltă la un etaj superior mi-e teamă să privesc pe fereastră, nu suport înălţimea cu toate că ştiu că odată ce mă aflu în camera respectivă înălţimea nu-mi poate face nici un rău, nu am cum să cad în gol. Cu toate astea mi-e teamă. Si cu înălţimea e la fel ca şi cu moartea. Sunt sigură, mai mult decât sigură, că nu voi cădea în gol din camera respectivă şi tot mi-e teamă, la fel cum sunt sigură că există o viaţă de apoi şi tot m-e teamă că odată ce nu mai vezi nimic înaintea ochilor s-au terminat pentru totdeauna atât relaţiile mele cu lumea cât pe ale lumii ca mine. Oare de ce a inventat Iluzia vieţii teama de orice care s-ar putea să o suprime? E simplu! Pentru a persista. Te rog să mă ierţi Christin dacă ţi-am creat vre-o neplăcere amintindu-ţi de moarte. Ştiu că nu e unul din subiectele cele mai vesele, dar, viaţa ne-a fost oferită pentru a putea muri şi mai mult decât atât, pentru a putea conştientiza cât mai bine existenţa morţii, conştientizare care nu dispare după moarte tocmai datorită vieţii de apoi. Dacă n-ar exista viaţa de apoi, dacă am muri cu trup şi suflet cu adevărat, dacă din trupul nostru nu s-ar naşte ţărână şi din sufletul nostru n-ar mai rămâne nici cel mai mic firicel de iubire, odată cu moartea noastră ar muri definitiv şi conceptul morţii, deci moartea. Atunci unde am ajunge dacă am călca până şi moartea? Oare nu tot la viaţa de apoi, oare nu într-o lume unde nu există moartea, rece şi impersonală cu trupuri în putrefacţie şi miros fetid, cu gropi adânci în care sunt depuse sicriile grele şi pline de viaţa care a murit? Cine suntem noi oare? Oasele albe din Cavouri, viermii care ne mănâncă, navele cosmice care străbat Universul, telefoanele sau automobilele, iubirile mai mult sau puţin împlinite, computerele din ce în ce mai performante sau numele şterse de patina timpurilor pe pietrele funerare, cioclii care sapă gropi la normă, fumul crematoriilor care se ridică spre înălţimile senine, ale unui cer, care le binecuvântează cu seninul sau ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, ca şi cum o mică pată de fum n-ar putea sub nici o formă să învingă seninul îngheţat de frigul necuvintelor pe care fumul acela care se ridică firav, l-ar mai fi putut rosti încă ani de zile buni sub soare. Oare noi suntem toate astea şi ne e frică de moarte? De ce? De ce avem dată aceasta viaţă de apoi? Doar pentru a putea conştientiza că am murit? De ce trebuie să conştientizăm? Oare nu există un lucru diferit de conştientizare care să fie de fapt tot, o conştientizare dar al unei alte lumi? În acest moment preamăresc moartea totală, acea de moarte definitivă, a timpului şi a sufletului, fără viaţa de apoi care să conştientizeze momentul morţii care a avut loc, dând viaţă morţii. Moartea definitivă care să calce până şi moartea în picioare, să moară moartea definitiv şi ireparabil. Si totuşi Christin, îmi e teamă de moartea definitivă. Doresc viaţa de apoi, poate, ca pe un substitut al acestei vieţi dar totodată vreau şi moartea definitivă ca să moară moartea. Crezi că dacă va muri: moartea! va rămâne viaţa veşnică? Crezi în asta Christin? Viaţa e de fapt substratul morţii. Ştii de ce? Pentru că moartea nu va exista niciodată fără viaţă ... Moartea e mereu alimentată şi născută de viaţă încât viaţa în sine devine structura care furnizează moartea, devine moarte? De unde să ştiu dacă viaţa nu este moarte? Ca să distrugi moartea va trebui în primul rând să distrugi viaţa dar dacă distrugi viaţa, nu vei distruge moartea ci o vei naşte. De ce viaţa trebuie să plătească acest preţ? De ce m-am născut oare? De ce am un Destin care s-a născut ca să moară şi va muri pentru a trăi? Da, Christin, pentru a trăi în lumea de apoi sau în cine ştie ce lume. Eu nu am cerut nimănui să mă nasc. Nimeni nu m-a întrebat dacă vreau sau nu să mă nasc! Atunci de ce odată şi odată va trebui să-i dau socoteală morţii? Să ştii Christin că a distruge viaţa înseamnă a naşte moartea. Dar 39

oare nu tot ce se naşte trăieşte? Oare a da viaţă morţii nu e tot o viaţă, o conştientizare sau ţi poţi spune cum vrei, dar tot o formă de existenţă? De unde ştim noi că în afară de Iluzia conştientizării noastre nu mai sunt în infinitatea de lumi şi alte iluzii unde conştientizarea nu numai că e diferită faţă de a noastră dar nu e nici măcar o conştientizare ci un fenomen care are cu totul alte conotaţii, alte valenţe, dar e sinonimul conştientizării noastre. A distruge naşterea înseamnă a elimina moartea, înseamnă TOT viaţă, bineînţeles în sensul de existenţă. A distruge naşterea înseamnă viaţă eternă? Si totuşi această viaţă eternă duce lipsă de un singur lucru pentru a deveni eternă şi anume de moarte! Implicit de naştere şi bineînţeles de naşterea morţii. Naşterea vieţii naşte moarte iar naşterea morţii naşte viaţă. Viaţa eternă are nevoie de un reper pentru a deveni atât viaţă cât şi eternă. Acel reper este moartea, cel puţin în lumea noastră şi în cadrul Iluziei care nouă ne apare ca realitate. În aşa zisa realitate a noastră orice lucru sau fenomen există în funcţie de un reper. Viaţa în funcţie de moarte, frumosul în funcţie de urât şi lista ar putea continua. Noi vedem că reperele sunt în marea lor majoritate inversul lucrului sau fenomenului respectiv. Bineînţeles sunt şi repere care nu reprezintă acel invers, cum ar fi distanţa de la un vârf de munte până la un alt vârf de munte. Cele două repere sunt asemănătoare în ceea ce priveşte subiectul în cauză, respectiv: moartea. Aceasta n-ar putea exista fără reperul său care este viaţa. Cel puţin din punctul nostru de vedere, n-am putea accepta existenţa vieţii veşnice fără reperul acesteia care este moartea veşnică, ajungând în cele din urmă la concluzia că viaţa veşnică, viaţa infinită este şi moartea veşnică, moartea infinită deoarece niciodată nu va putea exista mai multe infinituri, decât arbitrar. Infinitul real este unic, este cel mai mare, el cuprinde TOT şi în acest TOT viaţa e moarte şi moartea viaţă, într-un cuvânt: Viaţa Morţii Veşnice. În acest caz Christin, poate că realizezi şi tu unde ar fi ajuns alchimiştii din vechime dacă ar fi descoperit elixirul vieţii veşnice. Ar fi ajuns în moarte veşnică exact la polul opus faţă de ceea ce şi-ar fi dorit. Dar oare Christin? Eu Irene cea care încă se mai numeşte Cerin unde voi ajunge? De fapt de ce mi-e frică? Ştii la ce concluzie am ajuns chiar în momentul acesta? Că mie îmi e frică în realitate de mine însumi, încercând să fug de moarte. Si mai ştii ceva? Asta mă sperie cel mai tare. Nu mă pot ascunde nicăieri de mine, nici cel puţin în moartea de care îmi e teamă, o teamă ca nu cumva eu, Irene Cerin să nu mai fiu Irene Cerin, o teamă de a nu-mi pierde propria mea identitate izvorâtă de undeva din adâncurile fiinţei mele, adâncuri întunecate, unde se ascund sentimente nu dintre cele mai omenoase cu putinţă, ceea ce ar fi egoismul, dorinţa de a parveni, de a învinge uitând de scrupule, de a excela chiar dacă ţi rănesc pe alţii, dorinţa de a fi mereu părtaşa părţii leului, cât şi alte unghere întunecate, curvie, răutate şi altele şi altele. Atunci? Ştiu dragă Christin, ca şi această parte negativă a fiinţei face parte din viaţă, ba chiar mai mult, ţi creează acea energie necesară existenţei, ajută vrând nevrând la evoluţia societăţii încercând pe cât posibil să alunge moartea din planurile sentimentelor respective sau dacă nu s-o accepte ca făcând parte din obişnuitul cotidian. Nici un deces nu e un obişnuit cotidian. Fiecare e unic în felul sau la fel ca şi naşterea sau destinul persoanei respective în timpul vieţii. Aceste sentimente negative sunt cele care fug de moarte, pentru că moartea le-ar anihila. Conştientizarea anihilării lor naşte frica de moarte. La ce e bună avariţia când în cele din urmă numele tău va fi încrustat pe o piatră funerară? Dar meschinăria, egoismul şi alte şi alte astfel de sentimente. Am să-ţi spun eu Christin, la nimic. În cele din urmă toate aceste sentimente acţionează dacă nu conştient cel puţin în subconştient teama de moarte, transformând-o într-o teamă maladivă cu reverberaţii puternice în psihicul persoanei. Ştii ce cred eu Christin despre Sorin? Că era un om bun, un om prea bun pentru viaţă, încât, a acceptat moartea. După cum vezi eu nu sunt atât de bună cu toate că mi-aş dori aceasta. Religia nu-i acceptă pe sinucigaşi deoarece consideră că viaţa e dată de la Dumnezeu, numai Dumnezeu ţi-o poate lua. Poate că în momentul sinuciderii şi Dumnezeu a fost de acord deoarece nimic sub soare nu se face fără VOIA lui Dumnezeu. Fiecare suflet avem un Destin, iar acest Destin îşi termină treburile cu această lume în momentul morţii indiferent cum a survenit această moarte, în cazul de faţă prin sinucidere! Întotdeauna am acceptat ideea că fiecare om, plantă, animal, stâncă, munte, ocean, planetă, galaxie, lume, are un Destin propriu, şi nu numai atât, un Destin cosmic. Fiecare atom, moleculă, particulă elementară sau Quark, au Destinul lor izvorât de undeva din adâncurile profunzimii absolute şi infinite ale gândului Marelui Creator al Universului au un Destin. În Universul determinat de Marea Contemplare a Lui Dumnezeu sunt o infinitate de alte Universuri printre care şi lumea noastră, aceasta în care ne naştem pentru a muri! În cele din urmă asta înseamnă că şi Destinul unui sinucigaş era cunoscut de Dumnezeu cu mult înainte de a se naşte în lumea aceasta şi de a muri. Până şi termenul de „înainte” nu este îndeajuns de sugestiv, deoarece reprezintă o calitate spaţio-temporală iar Dumnezeu nu se 40

supune nici canoanelor spaţiilor şi nici ale timpilor, deci acel „înainte” este impropriu. Dumnezeu este cel care a creat vremea şi nu vremea este cea care L-a creat pe Dumnezeu. Interdicţia de a te sinucide, interdicţie aflată în unele religii mi se pare cel puţin în parte nu total foarte plauzibilă. Ar fi inutil să mai amintesc că fiecare religie are o politică a sa în care sunt tratate anumite legi ale comportamentului social dar şi de conduită individuală tributare societăţilor în care s-a dezvoltat religia respectivă. Unde s-ar fi ajuns dacă credincioşii ar fi avut dreptul să se sinucidă? La o diminuare a numărului acestora, ceea ce n-ar fi convenit religiei respective şi nu numai ei cât şi societăţii în care s-a creat, statului respectiv. Lipsa unei atare interdicţii ar fi dus de bună seamă la scăderea numărului indivizilor societăţii respective, ameninţând cu dispariţia. Am întâlnit o seamă de oameni care-i considerau laşi pe cei care s-au sinucis. Ştii de ce Christin? Pentru că nu stau să înfrunte durerea, suferinţa într-un cuvânt mizeria vieţii aşa cum o înfruntă sinucigaşii. Aş vrea să văd care dintre aceşti indivizi care nu pregetă să-i catalogheze pe sinucigaşi laşi, ar avea puterea, curajul, să-şi înfrunte propria lor viaţă, să se înfrunte pe ei înşişi şi să se sinucidă? Cred că nu ai nevoie de un răspuns la această întrebare pe care mi-am autoadresat-o. Atunci unde e laşitatea? Care e structuralizarea acesteia pe scara socială? Aici am să-ţi răspund eu Christin. Laşitatea atinge nivelul maxim sau punctul culminant în vârful piramidei sociale de cele mai multe ori iar cu cât te îndrepţi spre bază ea scade. De ce? pentru că cu cât urci la anumite nivele, vei întâlni din ce în ce mai mulţi indivizi care-şi mint propria lor viaţă acceptând: compromisul. Compromisul de a-ţi lăsa iluzia să zburde liber în Iluzia vieţii tale, acela de a te autominţi că ceea ce faci pentru tine şi cei apropiaţi ţie e nemaipomenit. Compromisul de a subestima şi chiar alunga moartea dintre gânduri. Compromisul de veşnicie şi durabilitate care-l vei acorda propriei tale munci şi iarăşi lista ar putea continua. Acest compromis cu viaţa s-a strecurat şi în religii. De ce să nu recunoaştem, adevărul. Oricât am încerca să ne minţim. Viaţa noastră este un lung compromis de la conştientizarea existenţei şi până la moarte, cu noi înşine. Am ajuns la concluzia că această iluzie în care trăim cu toţii, născuţi asemeni unor roboţi ale căror formă, piese, capacităţi şi fabrică producătoare sunt identice, are neapărată nevoie de laşitate. Laşitatea este rezultatul acelui compromis pe care îl face fiecare om cu propria lui persoană, de aici se naşte aşa zisa impuritate sau murdărie, păcat al vieţii. Oare cum ar arăta lumea noastră fără compromis? Dar noi ca indivizi şi bineînţeles societatea pe care am compune-o? În primul rând dragă Christin, lumea noastră nu ar mai arăta nicicum pentru că n-ar mai exista iar de societate ce să mai vorbim, ar fi la fel de inexistentă ca şi indivizii care ar compune-o! Viaţa e un lung compromis cu noi înşine! Ne-am născut într-o lume a paradoxurilor, lume pe care trebuie s-o întâmpinăm cu precauţie şi hotărâre, astfel, prea multe din această lume nu vom mai putea lua cu noi. Oricât de mult vom dori să înţelegem paradoxurile acestei lumi de genul: De ce e moartea urâtă de viaţă odată ce e o salvare? Dar viaţa de ce fuge de moarte odată ce o naşte? Si lista paradoxurilor ar putea continua la nesfârşit. Oare viaţa să se concretizeze prin lungul şir de paradoxuri pe care le avem de înfruntat, asemeni unei corăbii, valurile oceanului, până când ajungem în portul cu destinaţia deces? De ce Oceanul Mirajului Vieţii este atât de întins şi de adânc încât nu putem niciodată să-i stabilim coordonatele oricât de mult ne-am ghida după Steaua Morţii care se oglindeşte în el? Aş vrea să te întreb Christin, de ce, toţi care ne-am născut trebuie să fim călători pe acest Ocean? Nu ar fi fost mai bine dacă eram doar locuitorii unui port oarecare şi nu mateloţi? Tu de fapt, ce anume cauţi la Mânăstire? Crezi că Mânăstirea e Corabia ta pe Oceanul Mirajului Vieţii? Crezi că L-ai văzut cu sufletul pe Dumnezeu încât î i-a arătat Calea Vieţii în timp ce călătoreai pe Oceanul Mirajului Vieţii călăuzindu-te de Steaua Morţii? Încotro te-a îndemnat Dumnezeu să pleci? Cum va trebui să navighezi în viaţă, pe viitor? Ocolind uraganele şi valurile uriaşe ale propriului tău Destin sau înfruntându-le? Ce steag arborezi la corabia pe care te afli? Să fie cel al paradoxurilor pe care-l arborez eu sau cel al crucii? Aş vrea să mă înţelegi Christin, să mă înţelegi pentru că ţi-am pus toate aceste întrebări care pe mine mă frământă deseori şi cărora nu le-am putut găsi încă un răspuns în sufletul meu şi chiar dacă l-aş găsi tot n-ar putea sălăşui în acea cameră a inimii unde în liniştea adâncă a nopţii se aud doar bătăile de metronom ale timpului ce-ţi măsoară fiecare clipă, cu precizia pe care nu o voi întâlni nicăieri pe Pământ, ce-ţi măsoară sângele existenţei Destinului tău. Atât şi nimic mai mult, un sânge care se scurge încet dar sigur prin venele Destinului tău, de a iubi şi suferi, undeva tot în Oceanul Mirajului Vieţii, în Marea Iluzie după cum ar fi zis Sorin. În rest dragă Christin, Mark este bine în prezent, sănătos, doar că acum două săptămâni a avut o răceală pe cinste. Vrea să se însoare cu o tipă Chelsea pe care mi-a prezentat-o acum o jumătate de an. Locuiesc împreună undeva în Manhattan. Mi-a lăsat adresa, le-am promis că am să le fac o vizită dar nu ştiu de ce n-am mai mers. Mie îmi place în Brooklyn chiar dacă acest cartier îmi aminteşte diferite momente ale trecutului, regăsindu-mă într-o lume 41

care a fost şi de care din ce în ce mai puţini oameni îşi vor mai aminti. Prezentul meu e undeva acolo. Ştii foarte bine că atunci când am încercat să-mi readuc prezentul în prezent, când am fost convinsă că merită să-mi trăiesc viaţa să mă schimb, să devin o femeie fără probleme, puternică şi stăpână pe sine în orice situaţie, am avut un eşec dureros. L-am întâlnit pe ticălosul de Jim care nu a vrut nimic altceva decât să profite de mine. Cu ce m-am ales atunci când am plecat în Manhattan să-mi refac viaţa? Cu faptul că m-am înstrăinat şi mai mult de mine însumi, cu faptul că mă simţeam şi mă ascundeam de mine pentru a trăi o iluzie cu nemernicul acela cu care doream să-l înlocuiesc pe Sorin?! Să redevin la prezent cu prezentul meu din trecut? Care e rezultatul tuturor acestor fapte? Crezi că m-am schimbat şi am devenit o altă Irene? Nu, nicidecum. Efectul a fost exact invers. Peste noapte m-am trezit şi mai străină de mine şi mai ancorată în trecut ca niciodată. Rezultatul a fost pentru mine un eşec total, un eşec sfidător asupra propriei mele persoane, încât nu ştiu dacă îmi voi reveni vreodată din această tâmpenie a mea. Cu toate acestea sunt al naibii de singură Christin. E o singurătate dureroasă şi de ce nu: ucigătoare. Ştiu e foarte important că pe corabia vieţii tale să-ţi găseşti sufletul pereche cu care să navighezi, dar dacă nu vei reuşi? Dacă vei ajunge la concluzia că acel suflet nu e cel de lângă tine şi a murit? Atunci mai bine să navighezi în singurătate decât într-o singurătate în doi. La fel se întâmplă cu acel suflet pereche, chiar dacă nu ştii că există, îţi e luat de Destin şi dus prin alte depărtări ale Oceanului Mirajului Vieţii, unde poate trăieşte alături de un alt suflet în mirajul că acela i-ar fi sufletul pereche, aceeaşi singurătate în doi. Cred şi susţin cu tărie Christin că Sorin a fost sufletul meu pereche. N-aş vrea să te jignesc cu această frază dar nu cred că un suflet pereche poate avea mai multe perechi. Nu cred că tu ai fost perechea lui Sorin. Ce l-a ucis pe el a fost însuşi caracterul său de luptător, acela de a dori mereu să învingă, vrând să-şi învingă propria lui viaţă. El nu era omul care să accepte compromisul acestei vieţi, ceea ce l-a dus la a-şi înlătura propria sa viaţă. Asta consider eu că este cauza morţii lui Sorin. Cu toate acestea n-aş vrea să te supăr pentru nimic în lume. Chelsea, tipa cu care locuieşte Mark şi cu care vrea să se însoare m-a întrebat curând ce fel de rochie de mireasă să prefere, cu voal alb sau roz? Îmi amintesc că atunci când m-am căsătorit cu Sorin la catedrala Saint Patrick eu nu aveam nici rochie de mireasă şi nici voal. Nici măcar nu ştiam că ne vom căsători în acea dimineaţă. Nici nu ştiu cum am ajuns la catedrală, cum ne-a întâmpinat episcopul şi ne-a întrebat ce dorim, cum a fugit Sorin după verighete şi în nici o oră, amândoi ne aflam în faţa altarului cu pirostriile catedralei pe cap şi cu doi naşi aleşi pe sprânceană ca martori dintre mulţimea de gură cască care se perinda prin zonă. Nici celor doi şi nici nouă nu ne venea să credem că ne căsătorim şi nu în ultimul rând, că nişte necunoscuţi oarecare din mulţime ne sunt naşi. Crezi că nu ne-am înţeles în viaţă dacă ne-am căsătorit în acest mod? Ne-am înţeles şi încă foarte bine. Dacă n-ar fi fost nefericita mea de boală cu siguranţă că altfel ar fi fost Destinul nostru. Nu sunt adepta ceremoniilor cu fast, unde totul e gândit dinainte, unde se ţin discursuri pompoase şi sforăitoare şi totul beneficiază de o regie cu sunet şi lumini ca pe o scândură a scenei dintr-un teatru vechi şi plin de lume de pe Broadway. Cu toate că viaţa noastră e o piesă de teatru, mai dulce, mai amară, mai languroasă sau austeră ea este în primul rând regizată de Destin. În momentul când noi intervenim în locul Destinului crezând că-l vom putea înlocui cu succes, ajungem să trăim ceva fals şi în nici un caz Iluzia vieţii, această Iluzie care ne-a fost dată de Destin şi este unică pentru a putea călători pe Oceanul Mirajului Vieţii în tihna uraganelor ce ne bântuie neîncetat călăuziţi de Steaua Morţii. Niciodată nu mi-a plăcut să accept ideea că viaţa mea ar fi o piesă de teatru mai bună sau mai proastă, jucată undeva într-o sală plină de suflare pe Broadway, unde datorită atâtor suflări nu ai nici aer să respiri, te sufoci iar actorii de pe scenă îşi turuie rolurile asemeni unor spânzuraţi în luptă cu ştreangul care-i strânge, sufocându-i. Ei bine Christin, nu aceasta e viaţa mea şi în cele din urmă n-am să pot niciodată să ţi spun lui Chelsea ce rochie de mireasă să-şi aleagă. Eu urăsc rochiile de mireasă şi tot ceea ce ţine de fast, de pompă pentru că toate aceste lucruri le consider un fel de legitimizare a falsităţii. Oare cum ar arăta lumea noastră fără fast şi pompă? Fără politicieni la patru ace sau aşa zise dineuri galante sau extravagante? De ce oamenii fug de adevăr, de preţiosul adevăr pe care-l au şi-l pot înţelege, de această fărâmă de adevăr a Destinului, a Iluziei acestuia care oricum e foarte departe de adevărul absolut al lumilor? De ce fug de acest adevăr acceptând minciuna regiilor fastuoase ale modei în îmbrăcăminte, maşini, case şi lista ar putea continua? De ce e nevoie de celebrări pompoase când un buchet de flori luat din inimă şi câteva cuvinte spuse în faţa unui preot cu doi naşi aleşi la întâmplare din mulţime cântăresc mult mai mult în adâncurile sufletului tău? Am să-ţi spun eu Christin de ce? Pentru că oamenii fug de ei înşişi. Pentru ei compromisul cu viaţa de care ţi-am vorbit adineaori constă în crearea unei lumi imaginare, mult mai acceptabilă decât lumea aceasta în care trăim. O lume a minciunii. De aici moda, extravaganţa, 42

ceremonii şi alte şi alte lucruri care ţi transbordează pe oameni în acea lume, care cred ei, ţi face să treacă mai uşor prin Oceanul Mirajului Vieţii, dar se înşeală amarnic fiindcă nu fac altceva decât să alerge de ei înşişi, iscând valuri din ce în ce mai înalte care la rândul lor ţi va izola şi mai mult, într-atât încât vor ajunge pe patul morţii să se întrebe lucid de data aceasta: „Viaţa mea a fost un vis. Nici nu ştiu când a trecut. Acum te naşti şi acum mori. Ce repede trece timpul”. Abia atunci realizează că fugind de viaţă în lumea viselor, a modelor, uneori a drogurilor, viaţa a trecut pe lângă ei ocolindu-i, lăsându-i să se înece în Oceanul Mirajului Vieţii. Atunci? Ce crezi că şi-ar putea dori mai mult un astfel de suflet? O costumaţie pentru munte de ultimul răcnet, o maşină după care să întoarcă cu toţii capul, o ţigară, un pahar cu vin, droguri? Femei frumoase, palate de vis, bijuterii. Nu! În nici un caz, nimic din toate astea! Tot ceea ce-şi poate dori un suflet când conştientizează iminenţa morţii este să retrăiască o viaţă regizată de propriul Destin, în care să cunoască iubirea, suferinţa, fericirea, anotimpurile, stropii de ploaie care să li se prelingă pe frunte, sentimentele adevărate şi în primul rând jumătatea lui cea hărăzită tot de Iluzia Destinului şi asta, numai dacă ţi e hărăzită, astfel, în acel moment îşi va dori mai mult ca niciodată să stea la timona corabiei vieţii lui, să privească valurile năpraznice în care să se reflecte razele Stelei Morţii, să simtă în tremurul, în vibraţiile timonei, tăria şi puterea valurilor vieţii călătoria sa spre moarte. În nici un caz nu-şi va putea ierta clipele când în loc să stea la timonă, era ascuns în spatele unor regii false pe un pat dintr-o cameră a corăbiei. Timpul a trecut iar ceasul deşteptător îl anunţă că se află în Portul Morţii. Cred că nu există o durere mai mare în acel moment încât să ştii că ai călătorit dormind pe Oceanul Mirajului Vieţii, că nu-i vei mai vede niciodată valurile, că nu-i vei mai simţi niciodată briza răcoroasă cu miros de plante de mare şi mai mult decât atât, orizontul care se pierde mereu spre o nouă linie a Destinului nostru întru unirea viitoare cu moartea. Ei, vezi dragă Christin ce încâlcite sunt căile Domnului? când vreau să mă sinucid şi când nu, când vreau să mă arunc de pe bordul corabiei Destinului meu între valurile mistuitoare ale Oceanului Mirajului Vieţii şi când nu! Cu toate astea eu nu consider că a-ţi trăi viaţa înseamnă a trage cât mai mult de timp pe corabia Destinului tău aiurea. Nu cantitatea temporalităţii vieţii contează ci calitatea ei. Când îmi vine să mă sinucid mă gândesc că tot ce a fost pur şi adevărat în viaţa mea a avut loc în rest, ceea ce a mai rămas nu este decât zaţul din ceaşca de cafea. Atunci cobor într-o cameră a corabiei şi trăiesc în trecut lăsându-mi timona singură, lăsând corabia să navigheze în derivă. Ei acum vreau să mă sinucid iarăşi. Adineaori nu vroiam aceasta. Poate că mă gândeam că acel muribund regretă tocmai faptul că nu a stat la timona corabiei vieţii lui. Când îmi dau seama că am mai încercat nu odată să-mi iau timona în propriile mâini şi n-am reuşit să o ţin decât câteva momente, îmi vine să plâng, să strig cât mă ţine gura, chiar dacă în surzenia singurătăţii sufletului meu, să strig: - De ce-mi dai Doamne Dumnezeule aşa mari valuri pe ruta Destinului meu? Oare cu ce ţi-am greşit? Pe urmă îmi repet de mai multe ori în minte: nu ştiu, nu ştiu, nu ...; Tot aşa până adorm în corabia ce navighează în derivă. Noapte bună ... Somnoroasa Irene După o lună am primit răspunsul Chistinei. Nu credeam că îmi va scrie. Ştiam că am fost dură cu ea. În definitiv Sorin a fost soţul ei iar eu nu făceam altceva decât să pun paie pe foc unui trecut, pe care, cu siguranţă, şi-l zugrăvise în anumite culori. Acum, veneam eu să-mi refac acele tablouri cu alte tonuri de culoare şi imagini. Ceea ce făceam era să-i schimb imaginea unei străzi, unui întreg cartier al sufletului, ceea ce nu era unul dintre cele mai plăcute sau acceptabile lucruri. Aici am răspunsul Christinei la scrisoarea mea datată din martie. Îmi scrie: 2 aprilie San Antonio, Texas Dragă Irene Nici nu ştii ce mult m-am bucurat când am primit scrisoarea de la tine, acum mai bine de două săptămâni. Iartă-mi întârzierea cu răspunsul dar am avut o perioadă foarte ocupată la mănăstire cu pregătirile pentru Sfintele Paşti încât abia am avut timp să respir. Pot să spun că şi eu mă gândesc la tine şi la Sorin deseori. Nu m-am supărat când mi-ai făcut remarcile cu jumătatea celuilalt. Si eu cred la fel ca şi 43

tine Irene în faptul că fiecare suflet are o jumătate a lui pe pământ, pe care poate să o găsească sau nu! Sinceră să fiu eu nu cred că am găsit-o poate de aceea mă aflu în această mânăstire. Ştiu că-ţi sună oarecum ciudat dar când am ales să vin aici, am făcut-o tocmai pentru a fugi de singurătate. Si pe mine m-a frământat acel aspect al morţii şi încă într-o măsură destul de serioasă. Mulţi oameni vor afirma că cine se retrage la mănăstire alege singurătatea! Într-un fel este adevărat, dar aici e, mai mult vorba despre singurătatea trupească şi nicidecum cea sufletească fiindcă, oricum, faţă de New York, în mănăstire îl simt mai aproape pe Dumnezeu de mine, simt apropierea celorlalte suflete de maici, suflete, care în marea lor majoritate au fugit tocmai de acea singurătate zdrobitoare pe care ţi-o oferă societatea atunci când nu-ţi vei găsi niciodată sufletul pereche. Oricât de mult sex ai face cu o persoană sau alta, acesta niciodată nu-ţi va putea ţine locul de suflet şi mai mult decât atât, nici un suflet, oricât de călduros s-ar comporta cu tine, el nu-ţi va fi niciodată sufletul tău pereche dacă nu îţi este hărăzit de Destin pentru asta. Iniţial am crezut în Sorin, el era cel care-mi dădea afecţiune „la cântar” cât de mult aş fi dorit. Aveam nevoie de ea. Cum îi deschideam robinetul privirilor lui, cum începea să curgă afecţiunea! Niciodată nu m-am gândit că acest robinet se va defecta şi că în acel moment nici un instalator al sufletelor din lume nu-l va mai putea repara vreodată. La început, la fel ca şi tine, după o lungă suferinţă, m-am hotărât să schimb robinetul vechi şi stricat din inima mea cu unul nou. Primul pe care l-am adus în patul meu nu s-a potrivit, abia a mers o săptămână două şi s-a defectat. Al doilea doar două – trei zile, al treilea, al patrulea, al cincilea şi lista ar fi putut continua până la al treisprezecelea robinet. O fi sau nu cifră cu ghinion, nu ştiu, dar din acel moment m-am hotărât să mă călugăresc. Eram conştientă că devenisem o curvă însetată de sex, că la un anumit moment aproape că nici măcar nu mă mai interesa cu cine mă culc şi doream să simt în mine mădularul cât mai gros şi mai tare care să mă satisfacă. Încercam să mă mint că afecţiunea constă în satisfacţie sexuală, aproape că reuşisem acest lucru. Nu vroiam să mă agăţ de braţul nici unui tip mai „sufleteşte” pentru că îmi era frică să nu mă îndrăgostesc nebuneşte de el, iar el, marele venit în viaţa mea să nu fie un fel de Jim al tău, care, în cele din urmă să mă facă să sufăr. Ce paradoxal e şi sufletul acesta al omului. Vroiam cu nesaţ iubire, vroiam afecţiune, vroiam sufletul meu pereche pe care-l căutam dar în acelaşi timp fugeam de toate astea, încercam să mă ascund în ungherele depravării sexuale pentru că îmi era frică să nu-mi creez falsa iluzie că mi-am găsit afecţiunea, iubirea, sufletul pereche şi totul să nu fie altceva decât o iluzie şi atât, la fel ca şi întreaga noastră viaţă, numai că Iluzia Vieţii e o Iluzie standard pentru toată lumea, ceea ce-ţi dă sentimentul că nu eşti niciodată singur atât timp cât te alături acelui standard, dătător de pace care-ţi şterge durerea prin ştirea că ceea ce trăieşti tu mai trăiesc şi alţii şi prin urmare, e ceva normal. Ce e dureros e faptul că în acest standard de iluzii, intervine şi un fel de minciună pe faţă, care-ţi creează impresia de adevăr, dându-ţi frâu liber cailor suferinţei tale, să alerge pe întinderile nesfârşite ale inimii, lovind în goana lor nebună valurile înspumate ale necuvintelor spuse de sufletul tău pereche, necuvinte pe care tu s-ar putea să nu le mai auzi niciodată, valuri înspumate care se retrag într-o linişte plină de zbuciumul firelor de nisip ale ţărmului iubirii şi fericirii, albite de spuma lor, în retragere spre Oceanul Mirajului Vieţii, după cum l-ai denumit chiar tu Irene. Acum mă înţelegi Irene! Noţiunea de suflet pereche este una dintre puţinele noţiuni pe care Iluzia Vieţii care e standard, o împrăştie în sufletele celor care-o ţin în existenţă, asemeni unui nor de polen peste flori în plină vară, o împrăştie ţipând: „fiecare trebuie să-şi găsească sufletul pereche, fiecare!”, fără să mai spună dacă îl găseşte cu adevărat. E doar unul dintre paradoxurile vieţii. Poate că am această teamă şi datorită faptului că eu chiar l-am iubit cu adevărat pe Sorin. Am ţinut foarte mult la el. Nu ştiu de ce, dar eram convinsă că Sorin era sufletul meu pereche, simţeam că sunt o persoană fericită care nu mai avea nevoie de nimic mai mult în lumea aceasta. Totul a durat până când ai reapărut tu, iarăşi brusc în viaţa lui. Poate şi el credea la un moment dat că eu îi sunt sufletul lui pereche, poate că îi convenea să creadă asta, tu fiind bolnavă, incurabilă, în conştiinţa lui. Ei vezi Irene, asta n-am reuşit eu să înţeleg şi anume că lui Sorin îi convenea să trăiască cu minciuna că eu aş fi fost sufletul lui pereche, tocmi pentru a uita o parte din trecutul de plumb care-l apăsa. Eu nu am înţeles toate astea. În momentul când şi-a revenit şi te-a văzut în carne şi oase, sănătoasă alături de Mark, în parcul de lângă Columbia, unde aţi dormit voi prima noapte din New York, abia atunci a realizat pentru prima dată cât de mult se autominţise în privinţa mea. Abia atunci a realizat că tot timpul petrecut cu mine nu era altceva decât o minciună izvorâtă din dorinţa lui de a-şi alunga trecutul de plumb care-i deveniseră de plumb tocmai pentru că te iubise foarte mult. Eu în inima lui eram un fel de substitut al tău, dar în nici un caz originalul ci o copie mai bună sau mai proastă a acestuia. Din acel moment nu mai putea accepta să trăiască alături de o copie şi să refuze originalul, dar nici nu putea să-şi recunoască în propriul său suflet că 44

se autominţise, că trăia în minciună de o bună bucată de timp. Mai mult decât atât Sorin, orice s-ar spune, începuse să mă iubească sincer, cu adevărat chiar dacă ştia că nu sunt eu originalul. Se îndrăgostise nebuneşte de copie. Asta l-a ucis. Faptul că nu putea realiza cum se îndrăgostise de o copie mai mult ca de original. Atunci şi-a dat seama că viaţa lui era o minciună şi prin urmare nu mai avea nici un rost. Asta cred eu Irene şi de data aceasta nu aş vrea ca scrisul meu să fie cel care să te supere. Recunosc faptul că m-am simţit umilită când am realizat că eram o copie fidelă a persoanei pe care trebuie să o înlocuiesc şi care nu era nimeni alta decât, chiar tu Irene. Noi două nu semănăm absolut deloc fizic. Tu eşti brunetă iar eu şatenă. Avem două meserii diferite, nici măcar ca deprinderi ca şi mod de a fi nu cred că semănăm. Atunci? Ce crezi că l-a determinat pe Sorin să mă aleagă tocmai pe mine într-o lungă călătorie din Europa spre Australia? Am să-ţi răspund tot eu Irene. Pe Sorin l-a determinat să mă aleagă pe mine, acel ceva care-i dădea linişte şi speranţă şi putere în acelaşi timp. Poate o rază de lumină aleasă din milioane şi milioane de alte raze care ne cădeau la fel de pieziş în privirile noastre, precum fulgii de zăpadă pe buzele însetate de iubire. Poate că în acel moment i s-a părut lui că acea rază de lumină seamănă leit cu raza care-o observase cândva în privirea ta Irene. Când am aflat că te-ai însănătoşit şi îi simţeam privirea din ce în ce mai rece, m-a durut tare mult. Începuse încă din acea seară când a revenit acasă de la întâlnirea cu tine, să-i semene privirea a gheţari ce plutesc în derivă prin oceanele îngheţate ale sentimentelor. Poate de aceea şi-a ales Antarctica pentru sinucidere. Din acea seară simţea cu adevărat răceala vieţii... nu n-aveam ce să-i fac. Nul puteam trimite în braţele tale fiindcă-l iubeam. Cu toate acestea a doua zi i-am spus: „Poate că ar fi mai bine să mergi la Irene. Simt Sorin că între noi a venit una dintre cele mai aspre ierni din viaţa Pământului şi Cerului şi Focului şi Apelor din sufletul nostru. Simt că ne-a îngheţat şi razele luminii din priviri. Văd cum toate aceste elemente devin sloiuri de gheaţă şi se sparg sub streaşina inimilor noastre, căzându-ne la picioare sloiurile de pământ şi apă ce ne alcătuiesc corpurile care s-au sărutat şi mângâiat atât de des, sloiurile de cer şi foc la fel de sparte şi îngheţate la picioarele noastre ce ne-au deschis porţile orizonturilor şi depărtărilor senine ale sentimentelor noastre arzătoare, mai fierbinţi cândva decât orice plasmă care plăsmuieşte iubire şi sloiuri de lumină căzute la fel de inerte şi impersonale la picioarele sentimentelor noastre ce împreună cu celelalte sloiuri, cu celelalte bucăţi de gheaţă, de pământ, de cer, de foc, de apă au născut Destinele noastre, împreunându-le chiar dacă pentru o perioadă scurtă de timp. Oricât de mult am trăi, viaţa noastră n-ar însemna nici măcar o fărâmă dintr-o fărâmă de timp, raportată la infinitatea Universului şi atunci Sorin? Ce aş putea eu să-ţi spun în aceste momente? Spre care puncte cardinale cu sau fără zare să te trimit. Spre cele cu zare, spre cele fără zare? Tu ai nevoie de orizonturi. Viaţa ta s-ar nărui fără orizonturi pentru că în ele îţi găseşti puterea şi forţa de-a merge mai departe pe drumul sentimentelor. În acelaşi timp n-ai nevoie de orizonturi, pentru că s-ar putea să pleci prea departe, să te îndepărtezi atât de mult de tine însuţi încât să-ţi rătăceşti propria ta viaţă într-o moarte fără sens. Eşti un călător prin Destinul meu Sorin cu toate că aş fi dorit să-ţi devin gară pentru o viaţă. Si niciodată să nu mai treacă vreun tren prin sufletul meu din care să coboare un altul şi altul, călători grăbiţi, atât de grăbiţi încât şi timpul lor devine incendiat şi arde, arde clipe de suflet, clipe de dragoste într-un fum înecăcios ce-mi amorţeşte până şi Destinul, adormindu-l în visele feerice ale înstrăinării de sine, grozav blestem al facerilor noastre de la început de lume, blestem al Păcatelor Originare fără de care nu putem exista indiferent cât de mult ne-am dori aceasta, vorba lui Sorin: Dacă n-am avea Păcat Originar ar trebui să-l inventăm – acesta fiind unul din principalii stâlpi care ne asigură liniştea dureroasă plină de zbucium şi strigăt în tăcere a Destinului nostru”. Toate acestea i le-am spus lui Sorin în acea seară. Nu pretind că i-am destăinuit frazele cuvânt cu cuvânt dar în mare parte aceasta a fost discuţia noastră. Nu ştiu ce-mi veni să folosesc acele sloiuri în expresiile mele. Sorin Cerin mi-a răspuns: „– A început glaciaţiunea sufletului meu”. Atât mi-a spus şi nimic mai mult. S-a afundat cu trupul în fotoliul din faţa fire-place-ului şi a rămas nemişcat cu privirea aţintită la flăcările ce dansau o horă eternă a focului. Mă durea că am fost obligată să i le spun pe toate acestea dar simţeam că nu am încotro, ştiam că era de datoria mea să-i acord libertatea de a alege, simţeam că dacă nu i-aş fi acordat această libertate s-ar fi sufocat alături de mine în fumul gros şi dens al Destinelor noastre incendiate. Atunci ce era să fac? Puteam să-i spun domnule Cerin aceasta este casa ta şi, aceasta este nevasta ta şi prin urmare trebuie obligatoriu să-ţi respecţi contractul cu mine! Într-un cuvânt căsnicia. Crezi că dacă i le-aş fi spus pe toate astea ar fi rămas asemeni unui căţel legat cu lanţul contractului propriului nostru mariaj alături de mine? Poate că da, poate că nu, dar în orice caz acela n-ar mai fi fost Sorin Cerin, ci un suflet care ar fi implorat milă, da Irene, mai mult milă decât ceea ce mi-a exprimat sufletul lui: nobleţe, curaj, iubire, măreţie, înţelegere, bunătate, dreptate. Toate astea ar fi rămas 45

ascunse într-un ungher al inimii lui ferecate totdeauna cu lacătele groase ale neputinţei de a mai ieşi vreodată la iveală. Sorin ar fi ajuns un personaj şters pentru care unicul său ţel al vieţii ar fi fost acela de a vegeta într-o continuă letargie aşteptându-şi moartea într-o gară străină atât mie cât şi lui, pe un peron al dezmembrării şi înfrângerii în cea mai importantă luptă din viaţa lui, aceea cu propria sa viaţă. A pierdut datorită Destinului său. În nici un caz nu cred că înfrângerea i s-a datorat lui. Prea era un luptător care cu o tenacitate deosebită – adulmeca frontul de luptă pe care sunt înşirate propriile sale speranţe, realizări, ţinte, succese şi dintr-o dată, când toate acestea îl considerau înfrânt, când erau sigure că Sorin nu le va mai deţine niciodată, el atacă cu toate forţa voinţei şi inteligenţei lui, armele sale de preţ, şi învinge, luând în propriul său suflet atât succesele cât şi insuccesele victoriei. Ştia mai bine ca nimeni altul să-şi transforme fiecare insucces într-un succes veritabil, era un maestru în alegerea ţintelor. Îţi dai seama Irene ce a simţit Sorin în momentul când s-a văzut înfrânt pentru totdeauna şi Iremediabil? E adevărat că m-am gândit deseori ce s-ar fi întâmplat dacă nu-i spuneam să meargă la tine, dacă nu-i vorbeam de sloiurile focului, pământului, apelor, luminii, cerului, dacă toate astea le-aş fi gândit numai eu pe moment fără să i le spun. Mereu îmi repet de zeci de ori în minte ce ar fi fost dacă nu i-aş fi vorbit despre acele sloiuri? Iartă-mă Irene dacă mă repet cu această întrebare obsesivă a mea, o întrebare căreia deşi îi cunosc răspunsul încă dinainte de al formula, căreia i-am răspuns de zeci, de sute, de mii de ori... încă mi-o mai pun ştiind că şi dacă l-aş mai fi avut pe Sorin lângă mine, ar fi fost un Sorin înfrânt, un Sorin nefericit care nu-şi putea împărţi viaţa după voia propriului său Destin. Aş vrea să scap de mania acestei întrebări şi nu reuşesc. Poate că l-am iubit prea mult Irene, poate că n-am să-i pot uita niciodată sărutul acela nemaipomenit din avionul ce zbura la peste treizeci de mii de picioare deasupra Pacificului. Albastrul oceanului se contopea cu cel al cerului lăsând să ne inunde sufletele cu liniştea lor binecuvântată de razele neliniştite ale Soarelui care ne îmbrăţişau fericite că ne-am apropiat atât de mult de inima lor. Îmi place să conversez cu tine Irene pentru că-ţi pot spune ceea ce simt, te simt un suflet pe cât de îndepărtat pe atât de apropiat. Un paradox pe care nu pot să mi-l explic. Poate şi pentru faptul că am senzaţia că tu eşti unica fiinţă care m-ar înţelege în ceea ce priveşte persoana lui Sorin. Să nu crezi că eu nu am deseori tendinţa de a naviga undeva într-un trecut al meu unde aveam cel puţin senzaţia că sunt iubită, dorită într-un cuvânt că formez, alături cu sufletul meu pereche un întreg. Amândouă ştim la fel de bine ce senzaţie minunată, confortabilă îţi creează conştientizarea acelui întreg, mai bine zis cuplul. Atunci când îmi dau seama că nu voi putea călători la nesfârşit numai pe valurile trecutului meu, când simt că şi corabia vieţii mele începe să scârţâie din toate încheieturile, un sunet sinistru de sfârşit de lume mă îngrozeşte iar acele valuri ale trecutului nu pregetă să o lovească cu forţa lor învolburată de natură, mugind îndelung a durere sălbatică de viaţă în singurătate. Atunci când ştiu că în întunericul nopţii până şi Steaua Călăuzitoare a Morţii e pierdută, atunci şi numai atunci, îmi ridic fruntea spre cer şi strig cu putere în tăcerea adâncă a sufletului meu: Îndurare Doamne Dumnezeule! Pe urmă aştept să se facă câtuşi de puţină lumină prin cămările inimii mele. Când razele luminii întârzie să apară mai cerşesc îndurare. Iarăşi şi iarăşi până când aud lătratul înspăimântător, sfâşietor al câinilor ce muşcă cu nesaţ din carnea amintirilor mele care îndurerate aleargă care încotro, lovindu-se una de cealaltă, din ce în ce mai buimăcite de durerea pricinuită de căini, de spaima şi teama provocată de aceştia până când se pierd în bezna trecutului meu, asemenea catargelor în noapte pe Oceanul Mirajului Vieţii. În acel moment cerşesc iar îndurare Domnului Dumnezeului meu şi abia atunci pot să văd în sfârşit prima rază de lumină în inima mea care mă ajută să văd cu claritate Zidul rece şi plin de muşchi umezi, de culoare verde închis ce pătează griul Zidului mănăstirii. În acel moment mă simt în culmea disperării, mai singură ca niciodată încât îl rog pe Dumnezeu să-mi ţină companie şi-i spun că îmi vine să înnebunesc de singurătate, şi-i spun că nu mai vreau raza de lumină ce-mi arată zidul mânăstirii ci vreau să mă reîntorc înapoi la trecutul meu şi-L rog pe Dumnezeu să îndepărteze de data aceasta câinii care-mi sfâşie amintirile şi câinii aceştia se retrag cuminţi undeva în întuneric ducând cu ei raza de lumină ce mi-a fost dată să văd Zidul mânăstirii ca eu să pot reveni în trecut. Deodată ce ştiu că mă aflu iarăşi acolo prin prosternare şi cerşetorie faţă de Domnul Dumnezeu vreau iarăşi la lumină şi iarăşi mi se arată Zidul mânăstirii şi uite aşa dragă Irene se scurge viaţa mea cerşind la Dumnezeu ceea ce nu am fiindcă ceea ce primesc nu mai suport. La prima vedere poate şi tu la fel ca şi mine vei avea impresia că sunt o persoană care nu ştie ce vrea, o nehotărâtă. Neliniştea mea nu vine nici din nehotărâre nici dintr-o instabilitate de ordin psihic ci din faptul că indiferent câtă lume aş avea în jurul meu mă simt singură, simt o singurătate debordantă dureroasă, atât de dureroasă încât atunci când alerg între trecut şi prezent şi iarăşi între prezent şi trecut şi iar şi iar, eu de fapt încerc să alerg de mine însumi. Simt că mi-e frică de mine, că nu sunt nici 46

pe departe acea Christin pe care o cunosc! Atunci? Am venit la mănăstire să-L simt mai aproape pe Dumnezeu de mine, să-mi ţină de urât, să nu mai fiu singură. Ştii ce am aflat din convieţuirea mea cu Dumnezeu? Am aflat că Dumnezeu nu va putea niciodată coborî din infinitatea Sa sub formă de simplu suflet la noi. Dumnezeu ne-a dat Calea şi tălpile cu care să o străbatem dar niciodată nu va veni să o străbată în locul nostru. Dumnezeu va reprezenta întotdeauna Absolutul şi Adevărul pe când noi, muritorii de rând care ne naştem în Iluzie şi murim cu ea în braţe, niciodată nu-L vom putea înţelege în totalitate pe Dumnezeu pentru că el este Începutul şi Sfârşitul Infinitului. În Iluzia pe care o trăim e foarte greu să înţelegi că Infinitul are un început şi un sfârşit precum e la fel de greu să înţelegi că Devenirea, Transformarea poate exista fără timpi sau spaţii şi cu toate astea timpii şi spaţiile infinite devin inexistente, lăsând Devenirea să-şi spună cuvântul şi fără ele. Ştii ce m-a impresionat Irene din scrisoarea ta? Modul cum ai explicat diversitatea lumilor în unicitate cât şi unicitatea în diversitate. Cred că în această interdependenţă în această reflectare a elementelor diversităţii lumilor, unele şi altele în cadrul unui Întreg care este Gândul Marelui Creator al Universului, Mişcarea, Transformarea nefiind altceva decât Devenire atemporală şi aspaţială la nivelul lumilor unde nu mai sunt nici timpi şi nici spaţii ci cu totul alte şi alte coordonate în funcţie de elementul care le caracterizează. Această Devenire nefiind decât reflectarea celorlalte elemente ale lumilor în elementul nostru creând Iluzia existenţei de sine într-un cuvânt conştientizarea existenţei respectiv conştiinţa. Acum poate mă înţelegi de ce-L simt atât de departe pe Dumnezeu de sufletul meu din punctul de vedere al singurătăţii, şi totuşi atât de aproape de mine, de ungherele fiecărei cămăruţe a inimii mele. Îl iubesc pe Dumnezeu pentru că mă iubesc pe mine. Îmi e teamă de Dumnezeu pentru că îmi e teamă de mine însămi. Îl ador pe Dumnezeu pentru că mă ador pe mine ca şi creaţie a Lui. Îl slăvesc pe Dumnezeu pentru că îi mulţumesc pentru binele şi fericirea din viaţa mea, atâta cât a fost, dar a fost şi am beneficiat de ele. Îl doresc pe Dumnezeu pentru că El e Stăpânul şi eu Cerşetoarea! Dacă n-aş mai fi o cerşetoare în faţa lui Dumnezeu oare l-aş mai adora, l-aş mai iubi? Dacă nu aş avea nici cel mai mic interes faţă de Dumnezeu? Dacă n-aş mai avea nevoie de nimic de la El? Atunci, oare ce fel de Maică Sara aş fi? Oare oamenii ce fel de oameni ar deveni, religia cum s-ar schimba? Toate astea pentru că n-am mai cerşi milă, îndurare, pentru că n-ar mai fi teama zilei de mâine, spaimă, deznădejde, crimă şi atâtea şi atâtea rele? Oare tocmai aceste rele ne îndeamnă pe noi oamenii să-l adorăm pe Dumnezeu? Oare acestea ne obligă să-l creăm în cugetul nostru, creaţie care să înfrunte istoriile şi evoluţiile omenirii? E oarecum trist Irene. Simt o tristeţe adâncă în inima mea. Mi-aş fi dorit ca oamenii să creeze şi să înţeleagă un Dumnezeu care să nu le Dea nimic iar ei, oamenii să înţeleagă că tot ceea ce-i înconjoară cu bunele şi relele lor sunt create de Gândul Marelui Creator şi că aceste creaţii ne Dau la rândul lor sau nu ne Dau în funcţie de cereri. Adevăratul Dumnezeu în nici un caz nu va coborî la fiecare dintre noi aşteptând cuminte să se ceară. Adevăratul Dumnezeu nu este o expresie a cerşetorilor înfrânţi mai mult sau mai puţin de soartă din această lume. El este Destinul tuturor lucrurilor din Univers. Destinul Infinitului, al Absolutului şi Adevărului. Când afirm că Dumnezeu şi numai Dumnezeu este acest Destin o fac pentru că şi Gândul care a creat lumile cu existenţele sau nonexistenţele sale este al Lui Dumnezeu, dintotdeauna peste Vreme, Spaţii sau Iluzii. Este şi atât. Acesta este Adevăratul Dumnezeu dragă Irene, pe acest Dumnezeu L-am descoperit aici între murii reci ai mânăstirii. Lui am început să mă închin şi faţă de El mă ruşinez când cu mintea mea proastă de femeie singură încerc să-L personific, cerându-i una sau alta, inclusiv îndurare, inclusiv să mă aducă din trecut în prezent şi invers. Dumnezeul acela căruia mă adresez eu este de fapt o autoadresare a mea însumi către mine însumi, către tot ceea ce e valoare, candoare, bunătate în sufletul meu, dar şi acelei părţi de care mie mi-e teamă, mă înspăimântă şi se hrăneşte cu misterul din venele mele. Dacă vorbesc o fac cu acest din urmă Dumnezeu, pe acesta din urmă îl roagă mereu oamenii din biserici să le Dea una sau alta. Către acesta se îndreaptă oprimaţi şi chinuiţii Destinului dar şi ceilalţi, pentru că simt nevoia să se adreseze lor înşişi, simt nevoia de a primi putere din adâncurile propriilor lor suflete, unde sălăşluiesc comori de nedescris pe care doar fastul ceremonial al bisericilor le pot desfereca cu cheile mari şi ruginite ale Destinului atavic dintre Vremuri. Acesta este Dumnezeul Omului. Fără acest Dumnezeu Omul ar fi fost cu adevărat singur pe Pământ deoarece n-ar fi aflat niciodată că-n Om sălăşluieşte acest Dumnezeu, acea formă de iubire şi puritate dătătoare de speranţe şi putere. Prin Dumnezeu Omul a făcut primul pas de a se apropia de sine însăşi înfruntând întunericul Vremurilor de început de Omenire. Prin acest prim pas pentru redescoperirea de sine a Omului s-a mai creat o altă redescoperire a unui sistem de Valori, unde Dumnezeu deţinea poziţia de lider. Prin natura sa Omul îşi creează liderii chiar dacă nu-i are sufletul său trebuie să se raporteze la ceva. Va aspira spre vârful 47

Piramidei sociale. Nu se poate spune cu exactitate când a făcut Omul primul pas spre sine însăşi pentru că acea dată se pierde în negurile istoriei. Chiar şi acceptarea unui zeu, fie el animal sau plantă, fie om sau doar spirit, tot primul pas către Dumnezeu se numeşte. Odată cu evoluţia era normal ca politeismul să lase locului monoteismului ca fiind încă un pas al Omului, o cale a prieteniei cu el însuşi. Sunt convinsă că Omul mai întâi a CREZUT în ceva fiindcă i-a fost TEAMĂ de ceva şi abia pe urmă s-a structurat ca şi comunitate în ginţi, triburi şi alte forme sociale până la sclavagism şi bineînţeles momentul actual al societăţii în care trăim. Prin urmare factorul principal care a dus la evoluţia societăţii umane a fost TEAMA! Acesta l-a împins pe Om să recunoască înstrăinarea de sine, durerea, depărtarea uriaşă de sine însăşi ce-l făcea să se simtă deosebit de singur şi mai mult decât atât, complice, atât la înstrăinarea de sine, la singurătate, cât şi la durere, dându-i-se aripi spre instituţionalizarea Păcatului Originar. Prin teamă, Omul a avut NEVOIE de Dumnezeu. Astfel şi-a structuralizat şi gândirea în format piramidal, creând un lider. Pe acest format, profund fundamentat de teamă, Omul a înţeles necesitatea unui lider şi în viaţa de zi cu zi, respectiv formarea unei ginţi, a unui trib, a unei societăţi tribale ca mai târziu să apară primele forme statale. Religia a apărut, chiar dacă în fază incipientă la nivelul societăţilor tribale, ce credeau în diferite imagini ce-l reprezentau pe Dumnezeu cum ar fi zei, sau în fază şi mai incipientă copac sacru sau animal sacru şi de ce nu piatră sau munte sau orice altceva ce putea fi sacralizat de conştiinţa umană. Vrem sau nu să acceptăm, realitatea e că prin copacul sacru, sau munte sau animal, Omul a făcut primul pas către Dumnezeu. Teama este cea care a născut sacralitatea, pe când plăcerea a născut profanul. Acesta este un mare paradox al vieţii. Dacă ai lăsa doi oameni care nu vorbesc nici o limbă n-au auzit niciodată de Dumnezeu şi nici de civilizaţie, pe o planetă pe care nu mai există şi nici n-a existat vreodată picior de om, ei, vor procrea, îşi vor crea un Dumnezeu al lor odată cu trecerea timpului, o structură socială. Vor crea dea lungul timpului o istorie, o civilizaţie proprie, înmulţindu-se. Acesta este Destinul Omului, Dumnezeu şi Civilizaţie. Atât Dumnezeu cât şi Civilizaţia sunt interdependente. Nici unul nu ar putea fi corelate în conştiinţa omului fără celălalt fiindcă orice am spune, trebuie să recunoaştem că Dumnezeu este Calea spre Civilizaţie iar Civilizaţia este Calea spre Dumnezeu. Acesta este natura umană, natura Piramidei sufletului şi societăţii noastre în ansamblu. Cu toate acestea, ce trist este când te gândeşti că atât la baza Civilizaţiei cât şi a lui Dumnezeu este TEAMA, aceea care în nenumărate generaţii de-a lungul întregii istorii a omenirii a născut sacralitatea. Tot ce este sacru provine din teamă. Natura Omului are nevoie de teamă mai mult decât peştele de apă fiindcă doar aceasta îl poate apropia de Dumnezeu şi de el însăşi. Fără teamă n-ar exista nici autoturisme, nici trenuri, nave cosmice sau inginerii, medicina, într-un cuvânt întreaga noastră civilizaţie. Ne-am născut pentru a ne hrăni cu suferinţa de care să ne fie teamă. Neam născut pentru a preamări sacrul şi a urî profanul, de ce? De ce toate astea Irene? Unii teologi susţin că Dumnezeu ne-a dat suferinţa pentru a ne cizela, asemeni unei sculpturi care încetul cu încetul prinde contur din blocul impersonal de piatră. Eu nu sunt de acord cu această explicaţie Irene şi am să-ţi spun şi de ce. În primul rând Dumnezeu are puteri nebănuite. De ce a trebuit să accedem la sacru, la civilizaţie şi la El, prin teama de suferinţe? De ce nu puteam să le realizăm pe toate astea prin bucurie, prin fericire, prin împlinire? Să fie un Dumnezeu cinic? Vei spune că asta e Natura Omului, iar eu am să-ţi răspund de ce Omul nu a putut beneficia de altă Natură. Ştiu dragă Irene că-mi vei zice: – E bine dar Natura Omului e, şi, datorată Păcatului Originar. Eu îţi voi răspunde: – Păcatul Originar se datorează COMPLICITĂŢII Omului la durere, înstrăinare de sine, singurătate, complicitate care nu se datorează nici dorinţei Omului de a suferi şi a fi un înstrăinat şi nici dorinţei acestuia de a crea în acel moment sacrificiul jertfei ci toată această complicitate este opera Lui Dumnezeu fiindcă doar prin această complicitate îl putem cunoaşte şi-i putem simţi nevoia. Ce nu putem şti niciodată şi nici nu vom afla vreodată nu este de ce neapărat există această complicitate şi nici de ce a fost creată ci, de ce Dumnezeu ne-a făcut complici la propria noastră înstrăinare de sine şi nu la marea noastră regăsire de sine unde noi devenim complici doar prin Dumnezeu. Cu cât ne apropiem mai mult de El cu atât ne apropiem mai mult de noi înşine. O altă întrebare care iar nu-şi va mai găsi adevăratul răspuns niciodată este: De ce prin teamă, suferinţă şi durere de ce nu prin bucurie, împlinire, fericire? De ce e atât de tristă Natura Omului? Oare n-ar putea fi fericită? După câte se vede dragă Irene semnul Piramidei e un semn al tristeţii, al sentimentului de teamă. De-a lungul întregii sale vieţi omul va căuta, asemeni semnului său piramidal să acceadă spre vârful acestei geometrii atât a sufletului, cât şi a societăţii. Pentru aceasta va beneficia prin propria sa structură spirituală de o reprezentare a unei axe de valori cum ar fi bogăţie, putere sau altele. Această axă de valori piramidale va fi cea care-l va atrage pe Om către vârful său. Cu toate acestea, 48

respectiva axă de valori nefiind altceva decât reprezentarea propriului său suflet la nivel social în perioada istorică respectivă. Aceste valori sunt şi cele care-i dau omului un sens în viaţă, anume, de a-şi dori să atingă anumite trepte, cât mai apropiate de vârful piramidei. Dacă atingerea acestui scop s-ar face prin fericire, bucurie, fără nici un sacrificiu, înseamnă că l-ar atinge cu toţii, structura socială n-ar mai fi piramidală, nemaiexistând un vârf, un reper, viaţa şi-ar pierde sensul. Suntem prin natura noastră umană condamnaţi la suferinţă. Odată ce n-ar mai exista un sens ar dispărea şi scala valorilor, prin urmare societatea. Întrebarea fără răspuns nu este că de ce suferim pentru a ajunge pe o anumită treaptă a piramidei, prin sacrificiu, prin jertfă şi, de ce Dumnezeu ne-a LĂSAT ca sens sistemul axiologic piramidal care are ca bază Sacrificiul, Jertfa şi nu un alt sistem axiologic? Oricât am încerca noi oameni să ne schimbăm sistemul axiologic piramidal cu un altul, nu vom reuşi niciodată pentru ca acest semn e undeva adânc inscripţionat în sufletul nostru, în codurile noastre genetice, în noi înşine şi nu-l vom putea schimba niciodată. Sistemul axiologic piramidal va muri doar odată cu moartea omenirii. Azi a plouat toată ziua în San Antonio cu tunete şi fulgere. Către prânz am alergat în turnul mare al mănăstirii şi am tras de clopotul cel vechi. Se zice, că atunci când e vremea grea dacă tragi de clopote prin zgomotul pe care acestea îl propagă în aer, ar îndepărta nori. Nu ştiu de ce Irene dar mie îmi place să trag clopotul cel vechi, să-i aud sunetul masiv şi grav de alamă înverzită, de clipele ce-au născut la vremea lor atâta şi atâta natură umană în maternităţile noastre unde pereţii plini de sudoare aud pentru prima dată un scâncet, pe urmă strigătele noului născut când face cunoştinţă cu viaţa. Ei bine, ultimele strigăte pe care le face Destinul unui om, sunt strigătele clopotelor când cioclii aruncă lopeţi de ţărână peste sicriul proaspăt lăcuit. Recunosc Irene, am venit la mânăstire pentru că aici între zidurile reci şi groase se ascunde partea misterioasă, cea de nepătruns a sufletului meu, parte pe care speram şi încă mai sper că într-o bună zi o voi descoperi aici. Atât timp cât speri simţi că trăieşti. E altfel. Ne-am obişnuit să asimilăm speranţei propria noastră viaţă în lipsa certitudinii faptului împlinit. Doar nu credeai că am venit la mănăstire de frica iadului şi de ce nu, a raiului? Natura Omului e în aşa fel clădită încât orice fel de mâncare, indiferent cât ar fi de bună, când ţi se oferă în cantitate mare şi mereu acelaşi fel, devine insuportabilă. La fel cred că ar fi şi cu raiul. Odată ajunsă în rai, după o lungă perioadă acesta ar deveni iad, fără să mai vorbim de o eternitate. Atunci? Ne-am ruga la Dumnezeu să ne dea şi sufletelor noastre cât de puţin iad pentru că de rai suntem sătui! Cu toate astea nu cred în tâmpenii de rai sau iad. Nu pentru asta m-am călugărit. Raiul şi iadul se află în noi. Si oricât ţi s-ar părea de ciudat nu cred nici măcar într-un Dumnezeu bun sau rău, într-un Dumnezeu care ajută pe câmpul de luptă, ucigând adversarul sau într-un Dumnezeu care dă porunci pe muntele Sinai. Nu cred deloc în toate astea cum nu cred că Iisus Cristos este unicul fiu al lui Dumnezeu. Cu toţii suntem fii lui Dumnezeu. Iisus Christos a fost un mare profet şi atât, dar nu Unicul fiu al lui Dumnezeu, în schimb, cred că Destinul său a avut o mare misiune pe Pământ. Aceea de a lăsa în urma lui o credinţă, de a face oamenii mai buni, mai curaţi şi nu în ultimă instanţă mai prieteni cu ei înşişi. Fiecare Destin al unui om, la fel ca şi Destinul lui Iisus Christos se află cu o misiune pe acest Pământ, cu un scop, indiferent cât de mare sau de mică este importanţa acestei misiuni, acestui scop în raport cu altele. Nu cred şi n-am crezut niciodată în ideea că Dumnezeu L-a dat pe unicul său fiu pentru a ne fi nouă bine pe Pământ, de aceea L-a jertfit. Şi noi suntem unicii fii a-i lui Dumnezeu. Fiecare în felul nostru suntem un unicat lăsat de Dumnezeu. Chiar dacă într-o zi se vor face clonări, aceste clone vor fi tot după unicatul lăsat de Dumnezeu ceea ce nu mă împiedică absolut deloc să afirm că clonarea este împotriva legilor naturii, împotriva Lui Dumnezeu. Sorin credea în Iisus Cristos ca fiind unicul fiu al Lui Dumnezeu pentru că misiunea Destinului său pe acest Pământ a fost una capitală. Într-o zi am discutat şi cu el pe această temă şi ştii ce mi-a spus? „Pe mine existenţa lui Iisus Christos mă ajută, mă face să nu mă simt atât de îndepărtat, de singur şi de gol în faţa lui Dumnezeu. Prin Christos, Dumnezeu devine mai uman, mai aproape de noi, muritorii care-L căutăm mereu în viaţă cu speranţa că-L vom găsi după moarte. Chiar dacă ştiu că şi noi suntem fiii lui Dumnezeu, chiar dacă ştiu ce şi noi avem o misiune de îndeplinit în decursul vieţii. Viaţa fără Iisus Christos ar fi o viaţă mult mai înstrăinată de ea însăşi. Am avut NEVOIE de Iisus Christos şi mi-am amintit de acel paragraf din Biblie în care se zice că Dumnezeu L-a dat pe unicul Său fiu ca să moară pentru noi! Crezi că în acele momente nu ştiam că şi pe noi ne-a dat Dumnezeu să murim? Ştiam Irene, dar acceptam acel paragraf din Biblie pentru că atunci, în acel moment aveam nevoie de el, viaţa era alta cu El decât fără el. Întreaga noastră viaţă indiferent de vârsta noastră suntem nişte copii care, cu ochii iscoditori, au nevoie de basme fiindcă altfel ne înstrăinăm de noi înşine şi mai mult. Atât timp cât vom crede în basme vom fi anesteziaţi într-o măsură mai mică sau mai mare de încercările vieţii. Avem o nevoie atavică de a crede în 49

tot ceea ce ni se pare ireal, în supranatural, fiindcă doar depăşindu-ne pe noi, visând, am putea evolua pe scara civilizaţiei. Ce ne va putea apropia mai mult de Dumnezeu, care ne va da în mod special importanţă, trimiţându-L pe unicul său fiu, spre a muri, pentru noi ca astfel, să ne fie spălate păcatele? Condiţia Umană îmi zicea Sorin, are nevoie de Păcatul Originar, se regăseşte în acel păcat, precum o mănuşă pe degetele mâinii. Acest păcat apasă greu pe umerii Condiţiei Umane şi de aceea trebuia găsit un Mântuitor Ce anume putea fi mai indicat decât însăşi fiul lui Dumnezeu? Toate astea mi le-a spus Sorin într-o bună zi. Prin urmare Irene, avem nevoie de credinţă tocmai pentru a ne înfrânge teama. E bine să credem că suntem mai puternici, că forţe supranaturale ne ajută, ne veghează. Totul devine un fel de transbordare a sufletului nostru, supranaturalului, care, odată substituit sufletului nostru, ne face mai puternici, mai buni şi de ce nu mai înţelegători. Cred în Dumnezeu Irene, dar într-un Dumnezeu al lumilor, aflat peste Vremuri şi Spaţii, peste Universuri, şi infinituri, în Marele Creator al Întregului Univers care a gândit infinitatea şi lumile. Restul pentru mine e folclor, dar un folclor necesar Condiţiei Umane. Oare ce ne-am face fără sfinţi? Fără acele pilde de urmat? Din moment ce omul l-a descoperit în felul său pe Dumnezeu trebuia să-I dea şi o faţă umană atât la propriu cât şi la figurat astfel s-a născut „ierarhia” cerurilor cu sfinţi, îngeri, apostoli şi multe altele. A creat raiul şi iadul, determinând o cale de urmat în viaţă care alimenta TEAMA, prin iad, în schimb odată ce respecta cu sfinţenie calea primea numaidecât ca răsplată raiul. Calea nefiind altceva decât un cod al moralei, într-un cuvânt al modului de comportament al individului în societate, având trasate, diferite porunci sau legi care îi este permis sau interzis credinciosului. Cum nu există Om pe lume căruia să nu-i fi fost teamă măcar odată, era de la sine ştiut că fiecare va alege raiul şi nu iadul, că fiecare va urma Calea înscrisă pe tabelele cu porunci venite direct de la Dumnezeu. Si toate astea dragă Irene ştii de ce? Pentru simplul motiv că asta suntem noi: Oamenii! Ne place să credem în tot ce considerăm noi că ne dă un sens vieţii, până şi în noroc. Maica stareţă, se trezeşte în fiecare dimineaţă la ora trei şi până după patru stă în genunchi şi se roagă arzător la Fecioara Maria pentru ca aceasta ascultându-i ruga să-i dea noroc în viaţă. O altă maică se roagă zilnic de o sută de ori Ave Maria tot pentru a fi fericită. Într-o zi am întrebat-o ce anume o determină să se roage de atâtea ori şi ştii ce mi-a zis? – Cu siguranţă Fecioarei Maria îi place că o preaslăvesc de atâtea ori pe zi prin rugăciunile mele, îmi zice maica. – Ce anume ceri în schimbul rugăciunilor, am zis eu. – Ce anume maică Sara? Cum ce anume?! Eu nu-i cer nimic. Sunt fericită că prin acest mod îi pot face un cadou Fecioarei Maria. – Un cadou? Am replicat eu. – Da maică Sara, un cadou. Părinţii mei au murit, copii nu am, nu am nici alte rude şi simt nevoia să fac cadouri cuiva. – Bine, dar de ce nu faci cadouri reale unor copii săraci? Am întrebat-o eu, cu puţină teamă de a nu fi înţeleasă greşit, în sensul că i-aş fi cerut să nu se mai roage la Fecioara Maria, ci, în acest timp să facă cadouri unor năpăstuiţi ai soartei. – Ai într-un fel dreptate maică Sara, ar trebui să fac nişte cadouri şi unor copii năpăstuiţi, doar că eu o simt mult mai aproape pe Fecioara Maria de sufletul meu. Eu pot comunica cu ea. Se bucură nespus de cadourile pe care i le fac prin rugăciune, bucurie care mi-o imprimă şi sufletului meu. Pe Fecioara Maria o simt din Familia mea. – Dar pe Iisus Christos, am intervenit eu. – Si pe Iisus Christos, dar nu ca şi pe Fecioara Maria, mi-a răspuns maica. De ce? Am întrebat-o iarăşi. – De ce!? Mi-a răspuns maica, întrebându-mă cu o privire ce dorea să se piardă în ochii mei după caremi zise: Pentru că simt nevoia să-i fac cadou doar cuiva din Familia mea. Pe Fecioara Maria o simt alături de mine încă din copilărie ... – Ce frumos, i-am zis întrerupând-o fără să vreau. – Îţi mulţumesc Maică Sara, pentru că consideri frumos acest aspect, dar tot ce vreau să-ţi spun este că sunt lesbiană, de aceea eu sunt atât de mult alături de Fecioara Maria. Si mai sunt fecioară, zise maica”. Abia în acel moment am realizat de ce se roagă de o sută de ori pe zi cu atâta ardoare Fecioarei Maria, de ce vrea să-i facă acest cadou doar cuiva din Familia ei. Acestei maici, fecioara Maria îi ţinea locul de partener de viaţă, devenea un substitut a ceea ce nu avea şi simţea nevoia, devenea Fecioara lesbiană Maria pe care maica o dorea din tot sufletul. Abia în acest caz am înţeles ce mare importanţă au visele pentru noi 50

înşine, cum ele pot deveni realitate. Această maică a fost prima lesbiană care s-a dat la mine în viaţa mea. Cu toate că-i simţeam privirea caldă şi ciudată de la o femeie către o alta, la început mi-am zis că este o simplă fantasmă de-a mea dar pe urmă când privirea îi devenea din ce îmi ce mai pătrunzătoare când energia care o iradia era a unui amant şi nu a unei maici care stă de vorbă cu o alta, am început să intru la bănuieli. În momentul când a recunoscut pe faţă că e lesbiană, normal că nu am mai avut nici un dubiu. Ce ciudată e şi viaţa asta uneori dragă Irene, să fii maică la o mănăstire, un loc al sacrului, al sfinţeniei şi tu să te masturbezi cu însuşi unul din aceste simboluri ale sacrului, ale sfinţeniei şi anume Sfânta Fecioară Maria, pentru că eşti o lesbiană nenorocită care în viaţa civilă n-ai reuşit să-ţi găseşti femeile pe care le dorea-i sau chiar mai mult decât atât, n-ai reuşit să-ţi găseşti Fecioara, neîntinată pe care vroia-i să o iubeşti, să faci dragoste cu ea sărutând-o şi dându-i limbi. Poate fi ceva mai dizgraţios, mai urât, mai obscen decât acest cadru în care o maică se gândeşte la Fecioara Maria ca la Fecioara pe care vroia să o posede pentru că era o lesbiană nenorocită nesatisfăcută? Mai mult decât atât o şi poseda în visele ei, masturbându-se! Nu ştiu de ce Irene dar câteodată îmi vine să-L chem pe Dumnezeu şi să-I spun să scoată toată murdăria aceasta din existenţa noastră, să scoată din Iluzia vieţii noastre aceste aspecte care miros mai urât decât o ghenă de gunoi. Pe de altă parte mă năpădeşte un alt gând care-mi spune că avem nevoie şi de gunoi ca şi de curăţenie şi de rai ca şi de iad şi de bine ca şi de rău, dar totuşi Doamne, această maică lesbiană nu a ajuns prea departe? Există de fapt „prea departe” şi „prea aproape” sau nu sunt altceva decât nişte simple puncte de referinţe în peisajul pestriţ al Iluziei Vieţii? Pot eu ca om să afirm că acea maică a mers „prea departe” când eu nu ştiu ce înseamnă în realitate „aproape” şi „departe” atâta timp cât nu cunosc Adevărul Absolut? Bine dar există anumite repere ale moralei vor zice unii. Repere puse de Dumnezeu sau de noi oamenii? Cu voia lui Dumnezeu, vor încerca să mă convingă! Atunci cu voia lui Dumnezeu e lăsată şi maica lesbiană indiferent că ne place ce face sau nu. Pentru a putea fi combătută iarăşi, cu siguranţă îmi vor spune că nu e voia Lui Dumnezeu ci a Diavolului, pentru că tot ce se petrece rău pe lumea asta, e doar voia Diavolului. Atunci, eu am să le răspund: Cine e mai puternic? Dumnezeu sau Diavolul? – Dumnezeu vor zice toţi. – Atunci de ce nu-l înlătură pe Diavol? – Îl va înlătura în cele din urmă. – De ce în cele din urmă şi nu acum, din totdeauna, pentru că Dumnezeu nu există nici în funcţie de timpi şi nici de spaţii, Dumnezeu calcă pe Vremuri ca şi cum noi am călca un fir de iarbă şi atunci? Adevăratul Dumnezeu să se lupte cu un amărât de Diavol ce stăpâneşte lumea noastră? Nici pomeneală! Diavolul nu există. Atât în bine cât şi în rău şi în tot ce fiinţează, atât lumile cât şi legităţile din Iluzia vieţii noastre se datorează numai Lui Dumnezeu, Marele Creator al Universului din gândul căruia s-a întrupat fiinţarea. Prin urmare ideea Diavolului şi folclorul avut pe acest simbol al răului nu sunt altceva decât poveşti nemuritoare. Cea mai mare greşeală a Omului când a început să-L descopere pe Dumnezeu, a fost că Omul i-a atribuit Lui Dumnezeu binele şi Diavolului răul. De aici şi eterna luptă, care de fapt este între bine şi rău. Sufletul uman are nevoie de o luptă, fiindcă viaţa e o luptă, are nevoie de un învingător, de un erou care trebuie să fie bineînţeles: binele, acesta fiind şi semnul spre care Iluzia Vieţii noastre tinde să se îndrepte. Omul n-a putut accepta răul ca aparţinând lui Dumnezeu pentru că nu-i putea atribui acestuia în acest caz, rangul de erou, de binefăcător, de ÎL care AJUT în timpul vieţii, luptând cu forţele răului, cu TEAMA. De aceea a fost nevoie atât de Dumnezeu, respectiv bine cât şi de Diavol, respectiv rău. Dacă Dumnezeu ar fi primit în sinea Lui atât binele cât şi răul, atunci Omul nu l-ar fi putut accepta ca ALIAT ce LUPT împotriva răului, al TEMERILOR. Cred că Omenirea a ajuns deja la un grad de civilizaţie încât să admită adevărul şi anume că adevăratul Dumnezeu reprezintă atât binele cât şi răul, că unul fără altul nu pot exista, nici binele fără rău dar nici răul fără bine şi deci în realitate nu există nici un Diavol. Un alt mare paradox al Condiţiei Umane este că Omul nu a avut nevoie să-L creeze doar pe Dumnezeu ci în aceeaşi măsură şi pe Diavol. Dumnezeu fără Diavol nu-şi găseşte sensul în Natura Omului pentru că Diavolul respectiv răul, trebuie să fie cel de unde vine, unde există Omul iar Dumnezeu, binele, cel către care se îndreaptă Omul, ajungând în cele din urmă în braţele confortabile ale binelui, dacă întruneşte anumite condiţii, condiţii cu substrat moral pe care le consideră societatea respectivă ca fiind necesare pentru comportamentul celor ce o alcătuiesc, transformându-le în religie, la rang de religie, în aşa măsură încât respectarea condiţiilor respective să ducă nu numai la o bună convieţuire şi comunicare a indivizilor în societate, dar mai mult decât atât, transformate la rang de religie, să ducă, în mod indubitabil la un loc 51

mai bun în viaţa de apoi, într-un paradis mai mult sau mai puţin confortabil în funcţie de religie. Ştiu Irene la fel de bine faptul că avem nevoie de simboluri, la fel de mare nevoie de Dumnezeu cât şi de Diavol. Marea greşeală a omului a fost că i-a atribuit lui Dumnezeu existenţa unui simbol, al binelui. Oricât de mare nevoie am avea de simboluri, Dumnezeu nu e un simbol. El nu are nimic din noi oamenii şi prin urmare nu-i putem atribui nici un simbol al nostru, simbol născut din Iluzia Vieţii pe care o trăim. Cu toate acestea îi datorăm această Iluzie care ne-a făcut pe noi Oamenii să ştim că existăm. Cred că acesta este cel mai important lucru al vieţii noastre şi anume faptul că ştim că existăm, chiar dacă ne-am clădit un întreg arsenal ideatic, iluzoriu despre existenţa care ne înconjoară, atribuindu-i întregului Univers, spaţiile şi timpii, cât şi existenţa, cât şi dimensiunile cât şi legile fizice atât la nivel microcosmic cât şi macrocasnic, la fel de neadevărate precum este de neadevărată existenţa lui Dumnezeu ca şi simbol doar al binelui şi nu şi al răului, faţă de care binele n-ar exista. Noi facem parte din Gândul Marelui Creator, şi atât. Acesta e unicul liant care ne leagă cu adevărat de Dumnezeu şi nimic altceva. Restul este doar folclor ieftin şi poveşti nemuritoare. Atâta timp cât nu cunoaştem adevărul absolut şi nici măcar o parte din el, indiferent cât am folosi ştiinţa drept armă împotriva necunoaşterii, ajungem la concluzia că şi legile ştiinţei se schimbă mereu cu fiecare nouă treaptă a temporalităţii pe care urcă societatea, care a fost valabilă acum cinzeci de ani astăzi devine fals, lucru care se perpetuează ceea ce ne indică faptul că de fapt Iluzia Vieţii noastre nu este nici măcar stabilă, încrustată într-un anumit tipar, ci din contră se află mereu într-o anumită transformare în funcţie de timp, de devenirea istorică a momentului ceea ce rezultă faptul că într-un Univers în care timpii şi spaţiile sunt fără de sfârşit deci inexistente, lumea noastră cu Iluzia Vieţii care acceptă existenţa doar prin prisma temporalităţii, nu va accepta niciodată existenţa Adevărului Absolut fiindcă Adevăr Absolut prin prisma finită a temporalităţii nu există într-un Univers infinit, fără de început şi fără de sfârşit unde cel ce ESTE e Gândul Marelui Creator. Timpul şi spaţiile devin inexistente la nivel infinit pentru că aici măsura îşi pierde orice delimitare, acceptând existenţa fără de început şi fără de sfârşit deci infinită. Prin urmare orice temporalitate şi spaţialitate reprezintă în Iluzia Vieţii noastre o anumită delimitare. Timpul se împarte în ani, zile, minute, secunde, spaţiul se delimitează ca şi conţinut, suprafaţă, într-o anumită structură. Si totuşi Irene, nu cred că m-aş regăsi mai bine în altă parte decât în această mânăstire. Doar aici pot să înţeleg cu adevărat bătăile clopotului pe care-l trag lăsându-mi corpul să atârne de funia groasă ce-l leagă. Maica Stareţă a dorit de nenumărate ori să implementeze un mecanism electromecanic care să tragă clopotul şi să suspende funia, dar, mereu a fost câte o călugăriţă care s-a opus insistent pentru ca şi alte maici la fel ca şi mine îşi doreau frânghie la clopot şi în nici un caz cine ştie ce mecanism departe de sufletul nostru. Prin frânghie simţi zbuciumul şi vibraţia clopotului atunci cânt îl tragi cu totul altfel, decât dacă ar fi acţionat de un mecanism. Simţi cum se zbate în lupta sa gravă cu timpul născând sunete de alămi, scântei de clipe ce urcă spre înălţimile amăgitoare de Dumnezeu, înaripate, spre infinit, lăsând doar vibraţia să exceleze prin funie în timpurile noastre amăgitoare de suflete ce-L caută mereu pe Dumnezeu în ele însele până în clipa când clopotul va bate în mod ceremonial şi pentru aceste suflete conducându-le la locul de veci, unde Iluzia vieţii se va şterge lăsând în urmă doar bătaia clopotului şi căutarea unicului lucru real din viaţa noastră: Căutarea de Dumnezeu şi atât. Deseori mă gândesc la tine Irene, cum la fel de des mă gândesc şi la Sorin. N-aş vrea să-ţi spun că-l ţin aici în mânăstire în sufletul meu, alături de mine fiindcă astfel poate te-aş jigni, deoarece mi-ai spus şi tu că îi simţi sufletul alături de tine. E bine dacă crezi asta şi eşti convinsă în felul tău de existenţa sufletului său, care vine şi te vizitează din viaţa de apoi. Ştiu că te lupţi cu singurătatea, că ţi-ai dori pe cineva cu adevărat alături de tine, că nu vrei să mai trăieşti în trecut. Ştiu toate astea şi te înţeleg la fel de bine precum mă înţeleg şi tu pe mine. Într-un fel ne asemănăm cu toate că suntem două persoane atât de diferite. Ce-ar fi să încerci să te apropii mai mult de Mark şi de Chelsea? De ce nu vrei să-ţi faci o fărâmă de curaj, din acest punct de vedere? Ce anume îţi spune să stai departe de fiul tău şi nora ta? Nu tu spunea-i în scrisoarea aceasta care mi-ai trimis-o că nu suntem altceva decât nişte călători peste Oceanul Mirajului Vieţii? Oare nu ţi-ai dori să ţii în mâini timona corabiei cu care navighezi prin viaţă, chiar dacă pe moment navighezi în derivă şi valurile Destinului tău sunt atât de puternice încât sunt pe cale să-ţi răstoarne corabia? Niciodată, nimic, nu e prea târziu. Ambele ştim prea bine că timpul nu e altceva decât o Iluzie a vieţii. Atunci? Ce mai aştepţi? M-ai întrebat dacă cred că mânăstirea aceasta e corabia mea pe Oceanul Mirajului Vieţii. Îţi răspund, afirmativ. Cred că mânăstirea e corabia mea pe acest ocean fiindcă doar pe această navă împrejmuită cu ziduri, vechi pline de muşchii umezi simt că mă regăsesc. Nu cred că era mai bine dacă ne năşteam doar locuitorii unui port oarecare şi nu mateloţi pe acest ocean fiindcă noi avem mereu nevoie de 52

un ţel, de un scop în viaţă spre care să tindem. Odată ce vom ajunge în portul viselor noastre, nu-l vom mai căuta niciodată, nu vom mai avea nici un scop în viaţă, anulându-ne viaţa în sine prin moarte. Indiferent cum ai lua-o Irine tocmai în acest scop pe care vreau să-l atingem constă atât frumuseţea cât şi urâţenia vieţii iar noi ne-am născut pentru a trăi chiar dacă trăim pentru a muri! Aştept în continuare veşti de la tine, Dumnezeu să te binecuvânteze. Christin

New York, Brooklyn 25 aprilie Dragă Christin Iubesc verdele crud al primăverii, încă din copilărie, cu toate că nu am înţeles acest anotimp, niciodată, poate că tu îl înţelegi. Ştii de ce mi s-a părut primăvara o enigmă eternă? Pentru că e un anotimp al renaşterii şi tot ce renaşte devine enigmatic fiindcă posedă un trecut atavic, un trecut plin de mister care te face mereu să te întrebi de ce, el trecutul bineînţeles, revine iarăşi în viitor cu forţe noi şi muguri pe crengile încă bântuite de iarnă în sufletul lor? Oare niciodată nu ţi-ai imaginat că ai putea fi o creangă, bătută de ploile verii, muşcată până în măduvă de gerurile iernii ca să reînvii înmugurind propriul tău trecut? Si toate astea pentru ce? Pentru a da tărie şi vigoare copacilor din care îţi tragi seva, pentru că aleile pietruite ale Destinului societăţii în care trăieşti să fie pătate în fiecare primăvară cu verdele crud al mugurilor tăi ce renasc trecutul într-o urbe prăfuită prin care bântuie cuvinte de plumb încă îngheţate de gerul iernii care tocmai a trecut şi a lăsat în zăpada amintirilor netopite încă, urme adânci la fel ca şi cuvintele de plumb, grele într-o inimă ce se chinuie să bată ora exactă a speranţelor care-şi vor lua curând zborul cu aripile lor frânte, spre o nouă primăvară a unui nou an care şi el va deveni în scurt timp un fulg care în zăpada amintirilor se va topi odată cu vara viitorului nostru, devenit de curând trecut, într-o uitare de sfârşit de lume. Nu ştiu dragă Christin, ce-mi veni să-ţi spun toate acestea. Am încercat să deschid o poartă către Chelsea şi ce crezi că a urmat? Nimic. A venit aşa deodată un viscol de nicăieri şi mi-a trântit poarta deschisă în nas. Acel viscol l-a iscat tocmai Chelsea pe motiv că nu-i convine ca cineva din exterior să intervină în căsnicia ei. În momentul când am fost catalogată din exterior m-am retras cât se poate de calmă din viaţa lor. De altfel, eu, niciodată nu mi-aş fi dorit să intervin în viaţa intimă a unei persoane şi mai ales a unui cuplu. Când am încercat să mă apropii pe cât posibil de ei, m-au alungat. Acum chiar că mă simt al naibii de singură Christin. Atât timp cât ştiam, că nu voi fi alungată, că oricând, acolo, undeva voi avea o portiţă spre alungarea singurătăţii mă simţeam cât de cât confortabil chiar dacă niciodată până acum n-am încercat să pătrund pe acea portiţă. Acum da, şi îmi dau seama că nu am avut-o, în realitate, niciodată, că a fost o simplă iluzie şi atât în Iluzia asta generală a vieţii. Astăzi am fost la supermarketul din apropiere. Un tip a încercat să-mi facă curte. Cu toate că nu i-am dat nici o atenţie, în sinea mea, mi-a plăcut. Asta înseamnă că încă nu sunt chiar „expirată”. De când cu Jim, nu mai vreau sub nici o formă să mai accept pe cineva la modul intim în viaţa mea. M-am lecuit. Să ştii că am momente, câteodată, când prefer singurătatea fiindcă doar în singurătate am libertatea de a visa cât vreau, de a trăi alături de Sorin. Ştiu că ţi se poate părea o tâmpenie ceea ce ţi-am spus adineaori dar este cert, cât se poate de adevărat. Libertatea singurătăţii devine de la un anumit moment nu numai o obişnuinţă dar şi un adevărat drog pe care, cu cât îl inhalezi într-o cantitate crescută, cu atât îi duci lipsa, ajungând în cele din urmă să simţi nevoia de a-l inhala mereu. În New York, în aceste zile copacii sunt înfloriţi. E o minunăţie să-i vezi. Azi după ce am venit de la cumpăruturi am stat în grădina din spatele casei şi nu făceam nimic altceva decât să privesc copacii înfloriţi. E ciudat că nu mă gândeam la nimic în acele momente. Priveam florile copacilor şi aveam senzaţia că aceste flori sunt unica existenţă într-un ocean infinit de neant. Prin urmare mi-au intrat în inimă cu mirosul lor de flori ale unei primăveri trecătoare. Pe urmă după câteva ore de stat pe banca din grădină am început brusc să plâng. Plângeam într-una fără să-mi dau seama de ce, era un fel de descărcare sufletească, plângeam privind la florile copacilor şi nici măcar nu mă întrebam de ce plâng şi nici vreun gând, asemeni unui nor ce pătează cerul, nu-mi trecea prin cap. Priveam la florile copacilor şi plângeam. 53

Nu ştiu cât am plâns dar tot ce pot să-ţi spun este că după acea descărcare psihică am simţit că reîntineresc, că mă nasc din nou. Era un sentiment de euforie asociat cu fericirea de a trăi. Acum sunt fericită. E primăvară, în sufletul meu, care ţi-o doresc şi ţie. Primeşte de la New York nu numai primăvara ci şi florile copacilor din grădina mea. Irene

San Antonio, Texas 7 mai Dragă Irene Mulţumesc pentru scrisoare şi mai ales pentru primăvara şi florile copacilor pe care mi le-ai trimis tocmai de la New York. Aici au reînceput căldurile înăbuşitoare care te îndeamnă să alegi umbra. Acesta este unul dintre marile inconveniente pentru mine. Mereu am fugit de umbră, încă din cea mai fragedă copilărie. Mă temeam când îmi vedeam propria umbră cum mă urmăreşte. Atunci o luam la goană. Cu toate acestea umbra alerga şi ea alături de mine până când, dârdâind de teamă ajungeam în casă unde umbra dispărea. La urmă alergam la bunicul meu şi-i explicam cât de rea este umbra şi cum mă urmăreşte, pesemne că, dorea de bună seamă să-mi facă ceva rău. Bunicul mă lua în braţe şi pornea cu mine în curte. Mă aşeza într-un loc însorit după care îmi lovea umbra cu o nuieluşă spunând: De ce sperii fetiţa? Vezi Christin că umbrei îi e frică să nu fie bătută cu nuieluşa şi de aceea nu te va mai speria? E normal ca umbra să vină după tine. – E adevărat bunicule, îi răspundeam, pe tine nu te sperie pentru că eşti mare şi poţi să o baţi. Umbrei tale îi e teamă de tine pe când umbrele mele nu-i e teamă de mine. – Orice corp care stă în razele soarelui are o umbră a lui, zice bunicul. – Are bunicule, doar că a mea e rea şi mă sperie. – Cu cât te vei speria mai tare de propria ta umbră cu atât ea te va urmări mai mult şi te va obseda, zise bunicul. – Obseda? Ce înseamnă, obseda, bunicule? – Ceva care intră în căpşorul ăla mic al tău şi pe urmă nu mai vrea să plece. Astfel de la anumită vârstă foarte fragedă am învăţat ce-i aia o obsesie. De când mă ştiu m-a urmărit o umbră în viaţă, o umbră care mă obseda şi după cum spunea bunicul, nu mai vroia să iasă din capul meu. Vrei să ştii care este acea umbră? Acea umbră care m-a urmărit încă din copilărie? Adeseori visam că fac dragoste cu un bărbat căruia la început nu-i vedeam chipul ca pe urmă să i-l văd şi să ne sărutăm pătimaş. Află Irene, că visam că fac dragoste cu acel bărbat cu mult înainte ca să fi făcut dragoste. Visam că între noi se înfiripă o mare iubire, că ne iubeam la nebunie ca în cele din urmă să aflu că acel bărbat e tatăl meu. Pe tatăl meu nu l-am întâlnit niciodată. Nu a fost căsătorit cu mama. A trăit de câteva ori cu ea după care s-a mutat într-un alt stat pierzându-i-se urma. Nici el n-a aflat vreodată că ar mai avea vreo fiică. Si totuşi visul acesta m-a obsedat toată viaţa, aş fi dorit să-l cunosc, să-l văd în carne şi oase. Mama a murit când aveam doi ani. Bunicul nu ştia nici cine este, nici unde locuieşte. Mama a preferat să ducă acest lucru în mormânt, nu i-a spus niciodată nimic bunicului în ceea ce-l priveşte pe tatăl meu. Acum un an am primit o scrisoare cu o fotografie a tatălui meu din tinereţe. A fost preot şi a murit cu zece ani în urmă. Poza mi-a trimis-o sora mea vitregă care m-a căutat ani de zile. Abia aştept să-ţi citesc următoarea scrisoare. Christin P.S. Să ştii că am stropit scrisoarea cu câteva picături de apă sfinţită adusă tocmai de la Ierusalim, de la Mormântul Sfânt, să-ţi poarte noroc. Aceeaşi Christin 54

New York, Brooklyn 22 mai Dragă Christin Şi eu îţi mulţumesc pentru scrisoare. Să ştii că m-a impresionat până la lacrimi povestea cu umbra care te urmăreşte, te obsedează. Ştiu că este dorinţa ta lăuntrică de a-l fi cunoscut pe tatăl tău. Sunt convinsă că întreaga viaţă, ai suferit din cauza acestui lucru, că nu ţi-a fost uşor. Florile copacilor s-au scuturat lăsând verdele frunzelor să-şi facă de cap. Îţi doresc din tot sufletul să găseşti o nuia cu care să baţi umbra, încât să nu te mai obsedeze niciodată. Aştept răspuns, scrie-mi cât mai mult fiindcă îmi place mult să citesc corespondenţa sosită de la tine. De altfel în cutia mea poştală există multă corespondenţă, în sensul în care primesc o grămadă de plicuri cu tot felul de taxe care trebuie achitate urgent. Noroc că-mi pot face plăţile, electronic, prin computer. Cu drag Irene San Antonio, Texas 20 iunie Dragă Irene Ieri a venit în camera mea maica Veronica. Era albă ca varul. Mi-a cerut un pahar cu apă. Numaidecât i l-am adus. Mai întâi şi-a turnat câţiva stropi în palmă care i-a dus la frunte, restul conţinutului l-a băut. Nu ştiam ce s-a întâmplat, pentru că, maica Veronica este unica mea prietenă între aceste ziduri binecuvântate. Si ea, încă din copilărie a avut o viaţă grea fiind nevoită după cum îmi spune, să-şi vândă trupul unor negustori de carne vie încă de la doisprezece ani. De la această vârstă a fost prostituată până acum un an de când se află în sfânta mânăstire. Maica Veronica are treizeci de ani. S-a călugărit în clipa când urma să devină codoaşă. Fosta codoaşă murise cu o săptămână în urmă. Când am întrebat-o ce anume a determinato să se călugărească mi-a zis cât se poate de sincer: – Curvă? acceptam, dar codoaşă este deja prea mult pentru mine. Toată viaţa am fost comandată iar acum nu mă puteam vedea în postura de a comanda. Din acel moment maica Veronica mi-a devenit prietenă. Ceea ce mi-a plăcut la ea a fost sinceritatea debordantă, chiar infantilă pe care o afişa cu ostentaţie. Într-o zi mi-a povestit cum cei de la bordel cu mulţi ani în urmă au dorit să se perfecţioneze. Vroiau ca dintr-o cloacă amărâtă unde veneau să se descarce toate puşlamalele şi drogaţii să-l transforme într-un bordel de lux. La bordel de lux trebuiau şi curve stilate. Pe cele mai bătrâne, pentru care schimbarea devenea ceva imposibil, le-au dat afară iar pe cele tinere le-au trimis să înveţe franţuzeşte cât şi bune maniere. Maica Veronica mi-a zis că după primele cursuri de franceză aproape toate curvele „selectate” au fugit, găsindu-şi de lucru la bordeluri de categorii inferioare, în schimb ea a rezistat şi s-a împrietenit cu profesoara de franceză. Era o fată minunată, zise maica Veronica, îmi dădea note mari încât începusem să îndrăgesc franceza. La început ştiam că le primeam datorită unor mici atenţii care, pentru singurătatea doamnei profesare însemna foarte mult. – Ce fel de atenţii? Am întrebat-o eu pe maica Veronica. – Nişte nimicuri, maică Sara. Din când în când îi dădeam numărul ei de telefon mobil câte unui client de-al meu fără să-i spun cine este de fapt. În scurt timp acesta o poseda gratuit încât ne cam strica nouă preţul dar patronii, n-au aflat niciodată, despre această întâmplare. – Ce s-ar fi întâmplat dacă aflau? – M-ar fi ucis cu siguranţă. – Înţeleg maică Veronica. – După vre-o trei, patru ani aflu într-un mod foarte ciudat de moartea profesoarei de franceză. – Cum? Am întrebat-o eu pe maica Veronica. – După cum ţi-am zis adineaori după vre-o trei, patru ani o visez într-o noapte pe profesoara de franceză. Era îmbrăcată cu o blană descheiată la nasturi. Pe sub blană era goală puşcă, la fel cum o făcuse 55

mama ei. O visez că vine spre mine şi încearcă să mă sărute. Eu îi zic că o fac în toate poziţiile cu bărbaţii dar nu sunt lesbiană. Pentru asta am o „colegă” care e specialistă numai pe acest domeniu. În timp ce îi explicam „Cât de bună e colega mea pentru aşa ceva, deodată observ cum faţa îi devenea întunecată, din ce în ce mai neagră, mai putredă. Putrezea de vie în visul meu. După câteva zile când eram liberă şi mai odihnită m-am gândit să-i fac o vizită. Zis şi făcut. Mi-am pus nişte ţoale mai serioase pe mine prezentându-mă la şcoală, unde stupoare! Profesoara murise de mai bine de doi ani. Nu-mi venea să cred. Ştiam că întrerupsesem legăturile cu ea de când terminasem cursurile. Să fi fost vre-o trei ani, aproape patru. Cursurile au ţinut trei luni, Automat mi-am reamintit visul care-l avusesem cu o noapte în urmă. Vestea m-a lovit ca un trăznet fiindcă profesoara a fost unica fiinţă umană din anturajul meu care mă înţelegea cu totul altfel decât „colegele” mele. M-am reîntors distrusă la bordel. Ştiam că într-una din paginile cursului de franceză am numărul ei de telefon. Vroiam să văd dacă mai are vre-o rudă care mai locuieşte la adresa respectivă sau dacă îi mai trăieşte mama. Mi-a spus încă de atunci câţiva ani în urmă că locuieşte împreună cu mama sa, o femeie bătrână şi neajutorată care a făcut-o când avea aproape cinzeci de ani. Nu ştiu de ce, dar scopul meu era să obţin o poză de-a profesoarei, o poză pe care să o pun între paginile cărţii de franceză şi de câte ori aş fi fost tristă sau disperată sau abătută să admir poza unicului suflet de pe pământ care mă înţelegea altfel decât toţi cei care mă înconjurau. Mereu îmi zicea că sunt o fată deşteaptă şi profundă, că nu am ce căuta la bordel. Îi răspundeam că nu am încotro, că nu am pe nimeni şi mai mult decât atât, nu ştiu să fac nimic altceva. Mă îmbărbăta zicându-mi că într-o bună zi şi Destinul meu se va schimba şi tot ceea ce m-a supărat înainte va fi dat uitării. Eu îi răspundeam că într-o zi ambele ne vom găsi câte un tip drăguţ, bogat care ne va iubi. Si ei îi plăcea mult când îi ziceam despre tipul drăguţ. De ce să nu recunosc, ambele visam cu ochii deschişi. În cele din urmă, întoarsă la bordel, i-am căutat numărul de telefon al profesoarei. Nici n-am apucat bine să-l găsesc că a şi venit codoaşa la mine să mă anunţe că am un client. Ştiam că dacă o refuz puteam fi bătută aşa că mi-am făcut treaba după care am sunat-o pe mama profesoarei. Un gând rece îmi trecu prin inimă, dar dacă a murit? Dacă a murit şi mama profesoarei?, îmi ziceam. Deodată am auzit telefonul cum îmi suna în ureche. La celălalt capăt o voce de femeie bătrână îmi zise: Alo! Nu ştiu de ce dar în momentul acela am simţit cum un val de emoţie asociat cu un fel de bucurie primordială, mai veche decât lumea îmi inunda inima. Nu ştiam cum să încep. Am ezitat câteva secunde, timp în care vocea a revenit: Alo! Atunci i-am zis: – Sunt o prietenă de-a profesoarei de franceză. – Fiica mea a murit de peste doi ani, zise vocea. – A murit? I-am răspuns eu oarecum întrebător de parcă n-aş fi ştiut adevărul dinainte. – Da, a murit doamnă, zise mama ei cu o undă vizibilă de durere în glas. – Îmi puteţi spune în ce condiţii? Am întrebat-o eu. – De cancer la sân. – E o boală gravă, am replicat eu, fără să mai pot spune ceva. – E gravă, răspunse mama ei. – Aş vrea ceva dacă se poate. – Ce vreţi? Mă întreabă bătrâna. – O fotografie de-a doamnei profesoare dacă mai aveţi. – Am destule fotografii în albumul ei, doar că după ce a murit au venit mulţi dintre foştii elevi şi mi-au cerut câte o poză. Ce-mi pare foarte rău este că I-AUDESCOMPLETAT albumul. – Vă înţeleg i-am zis, după care fără să-mi dau seama, am închis telefonul, în strigătele ascuţite şi isterice ale codoaşei, care-mi repeta, că mă strigă pentru a nu ştiu a câta oară, că mă aşteaptă un client. Îmi venea să plâng dar încercam pe cât posibil să mă abţin. Ceea ce era mai dureros era faptul că o mamă nu putea accepta sub nici o formă moartea fiicei sale prin faptul că nu accepta ideea de a-i fi descompletat albumul cu fotografii. Nu putea accepta ideea că fiica ei nu va mai avea nevoie niciodată de acel album şi nici altceva, întrucât nu avea nici măcar copii. Pe mamă o durea că fiicei noastre i se descompletează albumul cu fotografii. Clientul mă poseda sălbatic iar mie îmi venea să plâng gândindu-mă la o mamă ce nu putea accepta moartea fiicei sale cu toate că aceasta avuse loc cu cel puţin doi ani în urmă. O mamă bătrână şi neajutorată. Abia mă puteam abţine să nu izbucnesc în lacrimi. Deodată mă năpădi un gând aşa, ca pentru mine şi anume ce mult mi-aş fi dorit să am şi eu o mamă care să plângă pentru mine, să am pe cineva care să-mi simtă lipsa. Deodată n-am mai putut să mă abţin şi am început să lăcrimez. Văzându-mă că lăcrimez, clientul care mă poseda îmi zise: – Sunt bun aşa-i? M-am conformat, dându-i clientului iluzia 56

că plâng de plăcere. Ce altceva aş fi putut face Maică Sara? Dacă s-ar fi aflat că plâng de durere, codoaşa m-ar fi bătut până la nesimţire. În această meserie nu ai voie să plângi de durere ci numai de bucurie. Înseamnă că Destinul prostituatei a fost unul dintre cele mai „fericite” din istorie o dată ce avea voie să plângă doar de bucurie şi atât. Prea multă bucurie a dus la oglindirea reală a suferinţei umane. Toate astea mi le-a povestit Maica Veronica cu un aer indiferent în glas, atât de indiferent încât la un moment dat a început să plângă. Lacrimile îi curgeau în şiroaie pe obrajii încă tineri. Erau lacrimi care se puteau prelinge în voie fără a fi nevoite să mintă. Nimic nu cred că e mai dureros pe lumea aceasta decât atunci când lacrimile sunt obligate să mintă indiferent dacă sunt lacrimi de bucurie sau de supărare, ele trebuie recunoscute ca atare, trebuie să li se dea dreptul propriei lor legitimităţi astfel vom descoperi distanţa astronomică care ne desparte de noi înşine. Daţi lacrimilor dreptul de a fi lacrimi şi plânsului acela de a fi plâns, indiferent dacă e de durere, de deznădejde, de o mare suferinţă sau dimpotrivă, dacă acesta se datorează unei mari bucurii sau fericirii. Cea mai mare greşeală pe care o putem face pe acest Pământ este să ne minţim pe noi înşine, înstrăinându-ne şi mai mult de propria persoană, atunci când vom atribui fericirea lacrimilor suferinţei şi durerea, deznădejdea, lacrimilor bucuriei. Aceasta e după părerea mea mărul din care a muşcat Eva în grădina raiului şi anume, momentul în care am confundat felul lacrimilor. Dacă nu era acest moment în care se confundau felul lacrimilor, omenirea ar fi fost azi cu totul diferită faţă de cea pe care o cunoşteam acum, n-ar mai fi avut loc războaie, nici crime sau furturi sau torturi şi nici multe altele. Nu contează după mine cine a muşcat din măr, Eva sau Adam, ceea ce pot afirma cu certitudine este că ambii erau împreună în acel moment şi ambii erau părtaşii acelui moment, crucial pentru Destinul omenirii, deoarece atunci s-a hotărât Calea iar zarurile sorţii au picat cu feţele spre suferinţă şi întristare a vieţii sub acest soare. Calea a fost şarpele care în acel moment datorită Iluziei vieţii ce recunoaşte momentul şi începutul precum şi sfârşitul l-a muşcat pe om otrăvindu-l cu cel mai primar, mai josnic şi inuman instinct al său, otravă de şarpe care s-a întipărit de-a lungul timpului puternic şi adânc în codul genetic al organismului uman, până în codul său sufletesc mult mai profund şi mai adânc în istorie decât cel genetic şi anume INSTINCTUL POSESIUNII. Din acel moment omul a părăsit grădina raiului cu mărul ce confunda felul lacrimilor, dar era fericit, amarnică fericire, că a devenit stăpân cel puţin peste măr la fel ca Dumnezeu, fără să-şi dea seama că el, faimosul om, nu este Dumnezeu, că el firavul om, trăieşte o Iluzie a propriei vieţi atât de trecătoare încât niciodată nu va putea Poseda ceva cu adevărat. Totul e o deşertăciune sub acest soare cald şi primitor. Poate că nici nu a mai apucat să se însereze că atât Eva cât şi Adam au terminat de ronţăit mărul. Poate că nici n-a apucat să vină seara că ambilor a început să li se facă foame. Ei nu mai erau în Rai în acel moment ci se aflau pe Pământ, muritori de foame şi durere ca orice om. Atunci, când mărul nu mai era fiind mâncat au strigat pentru prima oară sub soare: „- Vrem lacrimile adevărate înapoi, nu vom mai confunda niciodată felul lacrimilor, am vrea să-ţi dăm Doamne Dumnezeule mărul înapoi!” În acel moment nu-i mai auzea nimeni. Până şi Dumnezeu îşi întoarse faţa de la ei, lovindu-i cu propria lor Cale a suferinţei, iar aceasta l-i se încolăci în jurul timpurilor sufocându-i mereu, cu Instinctul Posesiunii, încât Eva a încercat să-l posede pe Adam. Atunci s-a născut prima ceartă între ei, moment în care au devenit conştienţi de ei înşişi; moment în care fiecare s-a gândit că vrea mai mult decât are sub soare, moment când au devenit sclavi Iluziei Vieţii. Bineînţeles dragă Irene că nu cred în poveştile de genul Adam şi Eva, dar, din punct de vedere al simbolurilor da! În definitiv în acest cuplu se regăsesc atât simbolul masculinităţii prin Adam cât şi cel al feminităţii prin Eva. Cu toate că aceste două simboluri coexistă în cuplu ele sunt contrare, iar propria lor coexistenţă naşte lupta pentru supremaţie, alimentată fiind de către Instinctul Posesiunii şi anume cel care a coborât omul din rai pentru a-l face conştient de el însuşi şi de ce nu, de existenţa iadului în care se află. Atâta timp, cât omul se afla în Rai, el nu avea conştiinţă de sine, nu avea posibilitatea de a discerne binele de rău fiindcă în rai era numai bine iar dacă ar fi realizat binele, cu siguranţă că raiul i-ar fi devenit numaidecât cel mai cumplit iad. Prin urmare primul pas al omului către infern a fost atunci când a căpătat conştiinţa de sine. Din acest moment a tânjit după mărul în care se confunda felul lacrimilor, devenind posesiv. De aici a pornit întreaga latură întunecată a conştiinţei umane, de la simplul verb: a poseda. Acest verb l-a transformat într-atât pe om încât nu numai că la înviat din rai în infern dar mai mult decât atât i-a imprimat în structura sa genetică cât şi în cea sufletească calitatea de prădător, născându-se o dată cu istoria: HOMO PREDATOR. Este lesne de înţeles de ce societatea capătă aspectul unei jungle unde fiarele cu conştiinţa de sine umană se sfâşie unele pe altele atât fizic în anumite locuri cât şi psihic de cele mai multe ori. Ideea de a ajunge în vârful piramidei, de altfel piramida fiind şi semnul omului, îl absoarbe într-atât de mult, încât pentru un simplu pas urcat pe o treaptă socială este capabil, nu rareori, să se vândă pe sine, propriului său duşman care l-a coborât din rai şi anume Instinctului primar al 57

Posesiunii. Prin urmare falnicul Homo Predator, este în realitate o simplă marfă pe taraba jegoasă a Iluziei Vieţii. Trebuie neapărat să recunoaştem că şi Iluzia Vieţii a apărut în aspiraţiile şi voinţa, şi cunoaşterea şi iubirea omului odată cu conştiinţa de sine. Atunci omul STIA pentru prima dată că există un moment care coincide cu „coborârea” din rai şi cu mărul ce a confundat felul lacrimilor. Cu toate că omul are conştiinţa de sine că există, e o Iluzie, la fel de mare ca şi Iluzia Raiului. Chiar dacă omul se afla spaţial vorbind pe Pământ, atâta timp cât el se ştia în Rai, trăia Iluzia Raiului ca prin conştiinţa de sine, prin conştientizarea de a STI că există să coboare pe Pământ inversând felul lacrimilor şi devenind posesiv. Ceea ce e mai dureros este că omul cu toate că STIE CĂ EXISTĂ, el trăieşte o Iluzie la fel ca cea a Raiului dar deosebită prin exprimarea sa anume: Iluzia Vieţii. Cu siguranţă că la un moment dat şi Iluzia Vieţii se va transforma întro altă Iluzie, la fel cum s-a transformat cândva Iluzia Raiului. Ce Iluzie va fi aceea care va urma? Ce fel de simţuri îi vor fi date omului spre a ŞTI că ESTE? Dumnezeu e mare şi aievea. Nu se ştie nici dacă acele simţuri vor mai avea timpi şi spaţii. Cu siguranţă Iluzia Raiului nu avea nici timpi şi nici spaţii, de ce? Pentru că viaţa în Rai nu se sfârşea niciodată, era eternă, fapt care într-o măsură mai mare sau mai mică a alimentat mitul tinereţii veşnice, o altă formă de Iluzie a Raiului „uitată” de Dumnezeu în Iluzia Vieţii sau mai bine spus în Iluzia Infernului în care ne aflăm. Cu toate că ne pretindem conştienţi de lumea care ne înconjoară nu facem nimic mai mult decât nebunul de la margine de drum care la intrarea în mileniul al treilea se crede unul dintre împăraţii Romei. Ce suntem noi în REALITATE şi care-i cu adevărat lumea care ne înconjoară, dacă ESTE sau nu, numai Dumnezeu şi Gândul Marelui Creator poate şti. Ştii cu ce ne deosebim noi ca societate, ca omenire faţă de nebunul care se crede împăratul Romei? Prin faptul că faţă de gloată, de mulţime, de societate, doar EL se crede împăratul Romei pe când dacă ne-am crede NOI, cu toţii împăraţi ai Romei şi el ar afirma că este un om al zilelor noastre tot la fel de nebun l-am crede. Cu siguranţă tot noi, mulţimea, am fi cei sănătoşi. Într-o zi, maica Veronica m-a întrebat dacă într-adevăr cred în viaţa de apoi. I-am răspuns că nu în viaţa de apoi cred, ci, în lumea de apoi. A rămas câteva clipe nedumerită după care m-a întrebat dacă viaţa de apoi nu este şi lumea de apoi. Am negat. Eu nu cred în viaţa de apoi, fiindcă aceasta nu există, însă lumea de apoi există cu toate că nu aparţine existenţei şi nici vreunei forme existenţiale. Acel „există” este spus mai mult ca figură de stil decât ca realitate. De ce? Simplu! Prin existenţă înţelegem o entitate care fiinţează în funcţie de un anumit timp şi un anumit spaţiu. Nu putem concepe existenţa fără timp şi spaţiu chiar dacă acceptăm eternitatea, o reprezentăm ca având o măsură interminabilă a timpului. În interiorul eternităţii vedem tot timpul care se scurge la infinit ceea ce e fals fiindcă în eternitate nu se scurge nici un timp la infinit ci pur şi simplu acesta nici nu există pentru că nu are nici un reper a vreunui început sau sfârşit în funcţie de care să curgă. Este un mare paradox al Iluziei Vieţii faptul că noi suntem programaţi să înţelegem lumea care ne înconjoară numai în funcţie de timp şi de spaţiu iar acestora să le atribuim măsura în funcţie de anumite repere care întotdeauna trebuie să aparţină unui început şi unui sfârşit ca noi să putem analiza geometria formei în cazul spaţiului cât şi transformarea în cazul timpului. Suntem programaţi să nu acceptăm transformarea decât în funcţie de timp şi spaţiu, în funcţie de reperele începutului şi sfârşitului. Dacă aceste repere dispar, cum de altfel ele nici nu există în realitate, atunci, cui aparţine transformarea? În nici un caz timpului şi spaţiului ci iluziei. Prin urmare Iluzia Vieţii acordă existenţei spaţiul şi timpul pe când Iluzia Morţii sau a Lumii de Apoi cu siguranţă nu va acorda spaţiul şi timpul transformării şi bineînţeles, conceptului de existenţă care există în acea lume, pentru faptul că ideea de spaţialitate şi temporalitate dispare odată cu pierderea simţurilor cât şi a programului, respectiv codul genetic pentru partea somatică cât şi conştiinţa de sine pentru partea sufletească, conştiinţă programată încă de la naştere să accepte această lume prin prisma spaţio-temporalităţii. Ei bine, în Lumea de Apoi, nemaifiind această prismă, noi, din această Lume a Infernului în care ne aflăm nu putem atribui EXISTENŢA, Lumii de Apoi, pentru simplul fapt că nu se supune canoanelor noastre de spaţio-temporalitate. Astfel suntem împinşi să o considerăm o Lume nonexistenţială. Nici Lumii Raiului, nu-i putem acorda atributul de Lume existenţială pentru că nici ea nu se supune aceloraşi canoane de spaţio-temporalitate. Se ştie doar că în Lumea Raiului nu există moarte nici suferinţă, că acolo totul e bine. Acolo unde nu există moarte ci doar viaţă veşnică, nu există nici naştere. Cel ce nu se naşte nu va muri niciodată, nu aparţine temporalităţii şi implicit spaţialităţii deci nu există. Lumea Raiului este tot o lume nonexistenţială pentru noi. La fel cum există trecut, prezent şi viitor, la fel putem vorbi de Lumea Raiului de unde provin sufletele celor de pe Pământ condamnate la conştiinţa de sine a naşterii şi a morţii deci condamnate la spaţio-temporalitate. Din Lumea Raiului am ajuns în Lumea Infernului de aici, pentru a merge în Lumea de Apoi. Unicul fapt care se apropie 58

de realitatea adevărată este că STIM că în Lumea de Apoi ne intră doar sufletul şi nu trupul, care se distruge, trupul care o viaţă întreagă ne-a împins spre o adevărată religie a formei, a conştientului prin sentimente, dorinţe, aspiraţii dar mai ales prin sexualitate. În această Iluzie a Vieţii avem certitudinea că trupul se distruge după moarte, se descompune. Oare este adevărat? Oare este întradevăr adevărat că noi avem acest timp? Nu! Nu! Nu! Atâta timp cât nu cunoaştem Adevărul Absolut şi nici măcar o mică fărâmă din el. Atâta timp cât Lumea e iluzorie şi ne naştem blestemaţi pentru a ne naşte, şi murim blestemaţi pentru a muri în oceanul de minciună al spaţiotemporalităţii, ştim noi cu adevărat cine suntem? Poate cel mai adevărat lucru care ni se poate întâmpla în viaţă este acela că nu ne vedem niciodată sufletul, că sufletul nostru nu se lasă încorsetat de spaţio-temporalitate şi nici nu acceptă să primească vre-o formă spaţială sau vreo naştere sau moarte temporală. Sufletul fiecărui om sau animal sau plantă, într-un cuvânt tot ce are suflare în această Lume a Infernului care este planta Pământ este mai vechi decât Vremea. Prin urmare Noi în realitate poate nu aveam nici corp care se putrezească nici copaci care să aducă umbră sub frunzişurile dese în verile fierbinţi, nici lună, nici stele, nici soare, nici târfe, nici biserici, nici genii. Atunci cine suntem noi de fapt şi ce anume ne aparţine? De ce existăm în această Lume a Infernului? Cine ne-a trimis aici? Sunt întrebări cu adevărat tulburătoare în această Lume a Infernului sub semnul Piramidei. Ştiu că este foarte greu să accepţi o astfel de poziţie dar asta e realitatea. Îmi amintesc în acest moment de filmele acele idioate în care nişte popi degeneraţi încercau să demonstreze existenţa lui Dumnezeu prin diferite imagini cu cascade, cu munţi, cu animale, imagini care-ţi încântau cu adevărat privirea. Ei bine, aceşti popi susţineau sus şi tare nu numai faptul că Dumnezeu a făcut toate acele frumuseţi dar mai afirma şi faptul că Dumnezeu le-a făcut pentru a ne demonstra nouă MURITORILOR, într-un cuvânt celor care am fost blestemaţi să ne naştem pentru a muri, deci pentru a demonstra infinita lui bunătate, iar tot ceea ce vedem şi ne înconjoară nu este nimic altceva decât un adevăr al existenţei lui Dumnezeu. Iluzia care o avem despre mediul înconjurător e un adevăr al existenţei Lui Dumnezeu. Nimic mai fals. Iluzia rămâne iluzie chiar dacă vine de la Dumnezeu. Fiecare Lume are un sens al ei, cum fiecare suflet are un sens al său, dar adevărul adevărat despre acest sens nu-l ştie decât cel ce cunoaşte Adevărul Absolut: Dumnezeu. Oricât de inteligenţi am fi şi oricât de multă cunoaştere am asimila, niciodată nu vom putea înţelege adevăratul sens pentru că el nu se supune şi nici nu poate fi explicat de către toate conştiinţele lumii la un loc. La fel ca şi sufletul şi mai mult decât atât, acest sens calcă pe Vreme, ceea ce înseamnă că este la fel de nenăscut şi la fel de nemuritor ca orice ceea ce calcă pe Vreme. Nu numai că nu aparţine spaţiilor şi timpilor dar nu aparţine nici unei forme de înţeles a vreunei Lumi, fie ea şi fără timp şi spaţiu sau având alte coordonate pe care noi nici nu le-am putea imagina vreodată, coordonate care se suplinească spaţio-temporalitatea în conştiinţa acelor entităţi a lumii respective. Înţeleg că ne este aproape imposibil să înţelegem existenţa unei conştiinţe în înţelesul căreia să lipsească etaloanele principale ale măsurii din lumea noastră, datorate spaţio-temporalităţii. Si totuşi există. Există înţelegere şi fără aceste etaloane, înţelegere, de ce nu, inteligenţă, care să fie supusă altor şi altor etaloane, pe care nici nu ni le putem imagina fiind cu totul exterioare gradului nostru, capacităţilor noastre de înţelegere. Ştiu că este tulburătoare această afirmaţie şi cu toate acestea pot afirma cât se poate de răspicat că există gândire fără spaţiu şi fără timpi, care nu se exercită prin prisma acestora şi nici nu le foloseşte pentru o măsură anume. Oare dacă dispare spaţiul şi timpul, dispare şi măsura? Depinde! Pot exista Lumi fără spaţio-temporalitate cu măsură şi Lumi fără spaţio-temporalitate fără măsură. În primele măsura devine un corelat al altor factori, diferiţi de spaţio-temporalitate, unde etaloanele sunt cu totul şi cu totul diferite faţă de timp şi spaţiu, realizând măsura, şi lumi în care pentru gândire nici măcar nu este necesar un etalon anume, nefiind necesară măsura. Atunci care este diferenţa structurală între aceste Lumi în afară de existenţa sau nonexistenţa măsurii. Cu toate că şi aceste Lumi sunt tot nişte iluzii ca şi Lumea noastră, cum putem accepta o gândire fără o măsură? Faptul că etalonul de spaţio-temporalitate e înlocuit cu alte şi alte etaloane, este de înţeles dar în celelalte lumi unde nu este nici măcar vreun etalon, unde lipseşte măsura cu desăvârşire, cum se poate produce procesul gândirii?, acea activitate creatoare a conştiinţei care reflectă mediul iluzoriu din jurul nostru dialogând cu acesta în funcţie de o anumită legitate logică? Legitate logică programată în codurile noastre secrete mai vechi decât vremea? Atunci? Întreaga legitate logică în cazul Lumii noastre se bazează pe măsură şi pe un etalon al acesteia, etalon care este bineînţeles în funcţie de nişte repere care la rândul lor dau măsura. Cum să existe o Lume fără repere, fără nici un etalon şi mai mult decât atât să se reflecte în interiorul unei conştiinţe determinând procesul de gândire? Se poate! În aceste Lumi dialogul gândirii nu se realizează cu exteriorul spaţial care nu există şi nici cu interiorul tot spaţial care nu există. Orice am face atât termenul de exterior cât şi cel de interior reflectă spaţialitate în 59

sensul că primul termen ne indică „afară de ceva” şi al doilea „în ceva”. Atunci „Procesul de gândire în Lumile fără etalon şi măsură se realizează prin accepţiunea fiinţării de sine a propriului logos luat în sine ca legitate logică. În acest caz nu e necesară nici o măsură, nici reperele etalonului, pentru ca gândirea îşi surpă valorile unele în altele, valori care, probabil au călcat odată Vremea, atunci când aceasta vroia să existe pentru ele. În cadrul Lumilor cu măsură şi etalon, chiar dacă şi acestea au călcat Vremea, chiar dacă nu sunt tributare nici spaţiului şi nici timpului, procesul de gândire se realizează tot prin accepţiunea fiinţării de sine a propriului logos luat în sine ca legitate logică doar că, legitatea logică acceptă măsura şi etalonul ca aparţinând domeniilor iluzorii cu spaţiu şi timp. Astfel Lumile se împart în două categorii şi anume Lumi cu măsură şi Lumi fără măsură. După cum bine se ştie Lumea aceasta este o Lume cu măsură şi aceasta ne este atribuită în primul rând de timp şi spaţiu. Măsurile altor Lumi n-au de-a face cu timpul şi spaţiul ci cu reprezentări ale Iluziei lor, total diferite. Nu pot să afirm clar şi cu exactitate care sunt aceste reprezentări ale propriilor Iluzii ce înlocuiesc spaţiul şi timpul, deoarece după cum am mai spus, noi suntem programaţi să gândim doar în funcţie de aspectele spaţiului şi timpului, mai mult decât atât nu ne este permis să ştim cu exactitate încă din „fabricaţie” în schimb putem filosofa, unica portiţă deschisă spre Adevărul Absolut care încearcă să-şi trimită o rază de lumină printre gratiile Lumii noastre. Lumea Raiului, era tot o lume cu măsură, deoarece în această Lume a Raiului existau anumite etaloane, cum ar fi fericirea, frumuseţea, cât şi alte şi alte etaloane. Cu toate acestea nu era o Lume spaţio-temporală pentru că, după cum am afirmat şi adineaori în această Lume nu exista moartea deci nu exista nici naşterea, totul fiind etern, nu exista timpul şi prin urmare spaţiul. Tot ce există trebuie să se nască şi să se moară inclusiv spaţiul. Când vorbesc despre alte Lumi, merită să mai fac încă odată remarcat faptul că de câte ori folosesc cuvinte de genul „există”, „măsură” sau „etalon” sau „nu există în acea lume” asta nu înseamnă că acel termen EXISTĂ, sau are atribuţiile EXISTENŢEI, adică ceva care s-ar supune legilor măsurii şi etaloanelor spaţio-temporalităţii. Nu, nu are nici o legătură cu toate acestea. În realitate nu poate fi vorba de o existenţă în sensul canoanelor noastre despre existenţă, doar că nu am avut de ales întrucât limbajul uman se supune legităţilor logicii acestei lumi în care trăim, ceea ce-l face să fie un supus ascultător atât al timpilor cât şi al spaţiilor care-l guvernează. Astfel, limbajul nu are încotro decât să se supună acestor legităţi. Oricât vom încerca să explicăm nonexistenţa prin limbajul Lumii acesteia, ne va fi aproape imposibil şi dacă totuşi vom încerca, aceasta se va putea face tot prin a folosi existenţa şi mai ales cea spaţio-temporală. Ştiu că e foarte greu să înţelegem că ceva nu există, să-l exprimăm prin „există o nonexistenţă”, că în această nonexistenţă nu se află nici cel puţin acel „ceva”. Suntem programaţi să înţelegem că tot ce există e în funcţie de „CEVA”. Nu este absolut deloc adevărat. Toate celelalte Lumi nu au nici măcar acel CEVA fiindcă nu au spaţio-temporalitate. Lumea Raiului este cu măsură din punct de vedere al etaloanelor de frumuseţe, de fericire, de plăcere şi fără măsură din punct de vedere al spaţiotemporalităţii. Faptul că este o Lume a etaloanelor, Lumea Raiului, luată ca general este o Lume cu măsură. Un alt corelat care ne apropie de înţelegerea Lumii noastre este acceptarea de către Iluzia Vieţii a infinitului, adică a CEVA fără de sfârşit şi fără de început. Noi oamenii putem folosi termenul de infinit, de nemărginit, de necuprins, chiar dacă nu-l putem înţelege cu mentalul nostru pentru că nu îl putem cuprinde. Paradoxul Iluziei Vieţii constă în faptul că acest termen şi anume infinitul ne este revelat tocmai de către spaţio-temporalitate. Când pronunţăm cuvântul infinit îl corelam numaidecât spaţio-temporalităţii, adică tocmai gratiilor prin care Iluzia Vieţii ne opreşte să înţelegem REALITATEA Universului. Tot datorită Iluziei Vieţii, atunci când străpungem cu ochii minţii Universul Lumii noastre, ne dăm seama că acesta este infinit. Prin urmare raza de soare străbate gratiile care ne ţin încătuşaţi în spatele lor, pentru a nu ajunge la soarele care ne-a trimis raza şi anume pentru a nu putea înţelege infinitul. Reprezentarea noastră cu privire la infinit este acel CEVA care continuă la nesfârşit! Deci într-un cuvânt CEVA care vine de la nesfârşit şi continuă la nesfârşit, ceva fără început şi fără de sfârşit, fără naştere şi fără moarte, într-un cuvânt fără măsură, fără spaţii şi fără timpi: Realitatea. În termeni fizici şi matematici în mod simbolic putem atribui spaţiilor şi timpilor simbolul de infinitate dar numai şi numai în mod simbolic pentru că un spaţiu infinit este un spaţiu inexistent la fel şi un timp infinit este inexistent. Pentru că aceste două să existe, respectiv timpul şi spaţiul, au nevoie de o măsură a lor şi tot ce are o măsură trebuie să fie definit de cel puţin un reper dacă nu două, adică, în cazul de faţă naşterea şi moartea. În funcţie de aceste repere spaţiotemporalitatea, există numai prin măsură. Infinitul nu are măsură. Într-un cuvânt privind adânc în noi înşine la timpii şi spaţiile Universului fără de început şi fără de sfârşit ajungem să constatăm că aceştia nici nu există în realitate fiind infinite. Mulţi vor aminti de teoria Big Bangului? Vom vedea că mereu există acel ÎNAINTE, adică infinitatea, fără naştere şi fără moarte. Dacă dorim cu adevărat să cunoaştem imensitatea mărimii sau micimii Universului real, va trebui să începem prin a cunoaşte cât mai bine Iluzia 60

Vieţii, ori a redeveni NOI, prieteni cu NOI şi nu nişte străini faţă de NOI înşine, care să ne duşmănim mereu pentru un pumn de existenţă a tristeţii, suferinţei şi durerii pe Calea Vieţii, adică, pe Aripile Destinului nostru. Ceea ce ştim este că odată cu moartea Iluzia Vieţii va dispărea, lăsând în urmă o pagină de Destin. O dată cu moartea şi dispariţiei Iluziei Vieţii va dispărea şi imensitatea mărimii sau micimii Universului nostru şi stelele şi galaxiile şi supernovele pe care le vedem azi, ce au explodat cu miliarde de ani în urmă, care ne transmit imagini cu miliarde de ani în urmă, care prin lumina lor au călcat peste timpi şi spaţii spunându-ne parcă să ne gândim mai atenţi asupra Iluziei Vieţii şi să nu luăm drept bună şi adevărată orice imagine morganatică din monotona viaţă de zi cu zi. Omul va urca pe o nouă treaptă a realităţii abia atunci când se va redescoperi pe sine, când va înţelege că Iluzia Vieţii nu ne este numai duşman ci ne poate deveni un aliat de nădejde încât să încercăm această redescoperire tocmai cu instrumentele pe care le deţine această iluzie a Vieţii care sunt bineînţeles spaţiul şi timpul. După cum am mai afirmat, oricât de mult ne-am dori să înţelegem realitatea fără spaţiu şi fără timp, într-un cuvânt fără acel CEVA este total imposibil. NOI ne-am născut programaţi cu anumite simţuri. Cu un anumit grad de inteligibilitate, cu un anumit mod de a discerne măsura şi anume întotdeauna şi negreşit doar prin prisma spaţio-temporalităţii. Tocmai cu ajutorul acestor instrumente va trebui să ne construim un edificiu pe baza căruia să înţelegem sau mai bine spus să încercăm să ne apropiem de Adevărul Absolut înţelegând Iluzia Vieţii, înţelegându-ne în primul rând pe NOI înşine. În primul şi primul rând va trebui să ne ridicăm privirea spre cer, spre bolta înstelată dintr-o noapte a existenţei noastre, unde vom putea privi istoria mai bătrână decât Vremea Pământului, istorie care ne stă scrisă de paşii celor ce-au călcat până şi Vremurile ajungând în prezentul nostru fiindcă istoria boltei cereşti este şi istoria prezentului nostru datorită luminii care ne anunţă că timpul redescoperirii va începe curând. De ce al redescoperirii? Oare ne-am mai descoperit vreodată? Cu siguranţă că da! Înainte de Vremuri, înainte ca sufletul nostru să ne fie încătuşat de către spaţiu şi timp eram descoperiţi, însă prin naştere, ne-am pierdut, urmând să ne regăsim din nou. Dacă vom privi mai adânc în fiinţa noastră, vom vedea că nu suntem nici pe departe cei care pretindem a fi, că undeva în acele adâncuri tulburi cu întrebări despre obârşia fiinţei vom afla infinitul, indiferent dacă cel mare sau cel mic, tot infinit este şi încet, încet ne vom da seama că fiinţa noastră cu gradul ei de inteligibilitate cu tot, nu este nimic altceva decât un simplu reper la OBÎRŞIA INFINITELOR MARE MIC. Vom vedea că infinitul mare începe de la noi către exterior iar cel mic de la noi către interior şi niciodată fără noi. Privind infinitul mic vom ajunge la moleculele şi atomii care ne compun, la particulele elementare, la quarci, la alte şi alte fracţiuni din ce în ce mai mici către infinit. Privind infinitul mare vom ajunge de la mărimea unui continent la acea a planetei întregi a sistemului solar, a galaxiilor, a metagalaxiilor şi pe urmă la nesfârşirea Universului dar toate acestea pornesc de la reperul care suntem Noi fiindcă NOI suntem cei care dăm viaţă acestui Univers prin; şi menţinând în viaţă Iluzia Vieţii. Odată ce murim întregul nostru Univers moare cu noi. Nu trebuie însă uitat că ambele reprezentări ale infinitelor mare şi mic le facem numai şi numai prin prisma Iluziei Vieţii care ne impune spaţio-temporalitate. Dacă supernova a reuşit să aducă, gârbovită de greutatea miliardelor şi miliardelor de ani, istoria în prezentul nostru detronând timpul, oare spaţiul pe care-l vedem şi-l simţim nu este la fel de detronat? De ce sunt planetele sferice de exemplu. Bineînţeles, la modul generalizat fiindcă în realitate planetele nu sunt o sferă perfectă ci turtite la poli. Savanţii vor încerca imediat să zâmbească şi să spună că e de fapt o întrebare foarte simplă, că forma planetelor s-ar datora gravitaţiei. Si totuşi de ce gravitaţia acceptă forma sferică? De ce nu au altă formă? Pentru că e o lege a fizicii care acţionează asupra corpurilor într-un anumit fel. Perfect, real, dar că şi noi ne-am putea întreba de ce în acest fel şi nu în altul? De ce prin prisma Iluziei Vieţii gravitaţia trebuie să acţioneze aşa iar planetele să aibă forme sferice? De ce nu altfel? De ce ne aflăm NOI la Obârşiile Infinitelor şi nu un alt punct oarecare de reper? Bine vor zice unii, putem alege şi un reper oarecare. Da, este adevărat, îl putem alege doar că acel reper tot prin NOI este evaluat, el nu se poate autoevalua singur. Este de ajuns să privim la bolta cerului într-o noapte înstelată, să privim la supernova care a călcat în picioare Vremurile venind cu istoria sa în prezentul nostru şi să înţelegem că suntem nemuritori că spaţiul şi timpul nu există în realitate, că sunt o simplă inspiraţie mai bună sau mai proastă a Iluziei Vieţii, că NOI suntem ETERNI că nu ne-am născut şi nu vom muri niciodată că vom călca moartea ţinându-ne cu mâna de supernova ce a călcat Vremea, pentru a intra în Lumea de Apoi, la fel de Vii, precum bolta înstelată ce stă ca martor asupra suferinţei din Lumea infernului nostru. Cu mult drag Christin 61

Cred că am peste treizeci de scrisori de la Christin. Oare unde e ultima? Mda’ nu e asta, nici asta; Asta e! San Antonio, Texas 2 septembrie Dragă Irene Câteodată îmi vine să înnebunesc aici, închisă în această mânăstire. Cu toate astea abia aici am văzut crescând, până şi nuiaua fermecată care-mi cuminţeşte umbra. Prin urmare, doar înconjurată de răceala pietrei din ziduri, mă pot regăsi şi ştii de ce? Fiindcă doar aici în mânăstire pot să strig în sufletul meu, în fiecare dimineaţă, după ce-mi termin rugăciunea, să strig din răsputeri: ELOI, ELOI, LAMA SABACTANI!!! ce înseamnă Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M’ai părăsit? Toate astea le vei găsi în: Marcu, capitolul cincisprezece, versetul treizeci şi patru în Biblie. Christin

CAPITOLUL 4

Deodată se auzi ecoul unei Voci care ştiai că vine de nicăieri şi se îndreaptă spre nicăieri. Era Asemeni tunetului ce se strecoară în inima Pământului care bate înnebunită ceasul al doisprazecelea al Apocalipsei, Voce care tuna: „– Întreabă oceanul de ce nu-şi numără valurile şi stelele de ce se sting şi mor. Întreabă vântul de ce nu se lasă prins în sită şi cerul de ce e deasupra? Întreabă apele de ce vuiesc şi tunetul de ce nu se lasă prins în coşurile pline de roadele toamnelor? Întreabă viaţa de ce nu e moarte şi moartea de ce nu e viaţă, când în moarte trăieşti şi în viaţă mori? Nici cerul şi nici stelele, oceanul, tunetul, viaţa şi moartea nu îţi vor putea răspunde. Pentru asta trebuie să înveţi să trăieşti şi, mai mult decât atât, să ştii cum să mori! Pentru că nimic nu e etern în timp şi nimic nesfârşit în spaţiu, pentru că viaţa nu e moarte şi Iluzia Vieţii nicăieri în altă parte nu o vei descoperi decât în moarte. Acum poţi să-ţi dai seama de ce aveai nevoie de Iluzia Vieţii, pentru a te pregăti de moarte în absurdul acelei existenţe. – Cine eşti tu, Voce, de vii de nicăieri, am întrebat-o eu Anthony Mc Coulough, dacă mai sunt, Anthony Mc Coulough. – Eu sunt aceea care vine şi pleacă spre nicăieri alter-egoul tău, al lui Sorin, al tuturor celor năpăstuiţi la Paradis. – Şi ce vrei de la mine ? – Să înţelegi că aici nu mai eşti Anthony Mc Coulough, că Paradisul este osânda ta. Să o accepţi la fel cum acceptai o funcţie mai înaltă în ierarhia preoţească, la fel de mult pe cât de mult îţi doreai Paradisul în timpul vieţii! – Oricât de mult aş încerca, Voce care tuni în ajutorul meu, nu cred că voi reuşi, fiindcă încă simt că am o identitate pe care îmi va fi foarte greu dacă nu chiar imposibil să o alung. Mă simt ca un noroi călcat în picioare. – Noroiul e Sfânt, el dă viaţă în infernul terestru. Tu nu ai fi capabil să dai viaţă noroiului, zice Vocea. – Niciodată! Te implor, Voce, ajută-mă să ajung în Infern! – Pentru a ajunge acolo mai întâi va trebui să rămâi în Paradis. O viaţă întreagă ţi-ai dorit Paradisul. Pentru acest Paradis te-ai minţit pe tine însuţi, spovedindu-ţi singur greşelile în faţa Lui Dumnezeu, pentru acest Paradis şi în numele Lui ai făcut cele mai monstruoase fărădelegi, cum ar fi să primeşti bani de la oameni pentru că tu ai fi fost o aşa-zisă poartă din calea lor spre Paradis. Nu erai decât o poartă a minciunii, a dezolării şi deznădejdii. Acceptă Paradisul ca atare, fiindcă Paradisul e unica oglindă ce-ţi poate reflecta sufletul tău atât de doritor de Paradis, un suflet gol şi pribeag dincolo de orice nivel existenţial. Eu sunt oglinda ta şi priveşte-mă! Aici vei vedea toate sentimentele şi gândurile tale negative 62

de-a lungul călătoriei tale pământene, priveşte-te pe tine însuţi, de fapt, în oglinda din mine! Orice gând rău, laş sau trufaş este aici şi în toată această urâţenie tu te afli totuşi în Paradis, spurcându-l cu frumuseţea ta interioară! Totodată e o mare plăcere pentru mine să-ţi simt laşitatea, minciuna, dorinţa de a evada din Paradis! Chiar şi dorinţa de evadare din Paradis e un gând rău! Poate cel mai rău dintre toate, fiindcă doar aici în Paradis îl ai pe Dumnezeu alături de tine, iar în cazul tău a fugi de Dumnezeu, a te ascunde de măreţia Lui nu este egal cu nimic altceva decât cu faptul de a încerca să-ţi continui ticăloşiile din trecerea pământeasca şi aici în Paradis! Tu, fost mare prelat, ar trebui să fii acela care să atragă alte suflete damnate în Paradis la fel ca şi tine, către Dumnezeu. Cât mai sincer cu putinţă şi nu pentru aţi salva ţie pielea de Infernul din Paradis! Tot ce trebuie să faci este ca să fie din dragoste adevărată faţă de Dumnezeu! Luptă-te cu tine însuţi, simte-L pe Dumnezeu, vezi-L pe Dumnezeu, fiindcă e aici mai aproape de tine ca niciodată. Lasă-ţi orbirea păcătoasă la o parte, ia lumină din lumina divină, primeşte-o cu sufletul curat! Pentru aceasta, dezbracă-ţi haina groasă a păcatelor lumeşti şi arunc-o în hăul regretelor şi penitenţei, fiindcă doar aşa vei putea să sorbi vreodată din adevăratul pahar al fericirii în Paradis! – Am şi lăsat, Voce, întreaga orbire, sunt alături de Dumnezeu! Numai şi numai alături de Dumnezeu, fără să aştept nici o răsplată! Nu mint, eu vreau să spun adevărul şi numai adevărul! Atunci am văzut o Lumină care nu era lumină şi, mai mult decât atât, am văzut-o fără de ochi şi fără de simţurile pe care le-am cunoscut în viaţa terestră. Şi Lumina se apropia de mine începând să mă înveşmânte cu razele ei care de fapt nu erau raze, ci mai mult decât atât şi Lumina nu era Lumină, ci mai mult decât atât. Era o muzica siderală, era iubire, fericire, frumuseţe şi înţelegere, cum nu mi-a fost dat niciodată să simt şi nici nu credeam că poate exista deasupra tuturor existenţelor şi inexistenţelor a tuturor şi a nimic aşa ceva. Toate acestea le simţeam nu cu cinci simţuri şi nici cu zece sau cincizeci de simţuri, ci cu o infinitate de simţuri. Deodată, întreaga Lumină se retrase de la mine lăsându-mă să realizez orbirea în care mă aflam! Atunci am început să strig din răsputerile gândurilor mele: – Te implor, Doamne, nu mă părăsi, Te implor! Te implor! Te implor! Cu toate acestea, Lumina dispăru. Pe cât de fericit eram atunci când văzusem Lumina aceea care era o singura faţă a Lui Dumnezeu, pe atât de trist şi descumpănit eram după ce aceasta dispăruse. Poate că atunci am simţit cea mai mare deznădejde din întreg Infernul meu din Paradis. Îmi venea să alerg după Dumnezeu dar nu aveam unde, îmi venea să-L cuprind cu braţele, să nu-L mai las să plece de lângă mine, dar era la fel ca şi cum ai fi încercat să prinzi nimicul în pumni şi lumina într-un coş dintr-o peşteră întunecoasă. Când eram mai dezamăgit, atunci am simţit din nou Vocea zicându-mi: – Tu niciodată nu vei spune adevărul şi numai adevărul, atâta timp cât afirmi că nu minţi. Nu au trecut nici câteva momente fără de timpi de când te-ai despărţit de mine şi ai afirmat că eşti alături de Dumnezeu şi ai şi minţit! Mai mult decât atât, ai încercat să faci toate astea pentru răsplată la fel ca şi în viaţa terestră! Poate de aceea Dumnezeu ţi-a dat să vezi o faţă a Sa hotărând, în cele din urmă, să te trimită înapoi pe Pământ. De altfel, ţi s-a dat o nouă şansă de a te pregăti pentru Viaţa de Apoi. Recunoaşte adevărul privind în oglinda din mine la gândurile tale. Dumnezeu a decis că şansa de a te salva prin caznele Paradisului nu-ţi este benefică, deoarece a fost pentru prima oară când ai regretat profund faptul că nu eşti mai aproape de Dumnezeu, imediat după ce Dumnezeu dispăruse din simţirea ta, ai regretat amarnic! Odată ajuns pe Pământ, încearcă să profiţi de şansa care ţi se oferă, să-ţi continui viaţa cât mai aproape de Dumnezeu, iar când va decide Dumnezeu că ceasul vieţii tale a sunat, te va duce acolo unde îţi este locul. Tunetul Vocii dispăru. Am rămas doar în faţa Acropolelor Paradisului, în faţa marmurii albe care nu cred că este marmură, ci doar un vis despre piatra imaculată, despre amintirea păcatelor terestre. Simţeam o lumină difuză, un fel de noapte polară, o noapte cu Aurora Boreală deasupra Viselor, Gânduri ale mele. – Sorin, mai eşti aici? am gândit eu. – Da, sunt aici, îmi răspunse în gândul meu vocea sufle-tului Sorin, care aici nu mai avea de fapt această identitate. Am simţit un oftat după care vocea lui Sorin continuă: – Aş dori foarte mult, Anthony Mc Coulough, să mergi la fosta mea soţie, Christine, care s-a călugărit şi acum e Maica Sarah de la Mănăstirea catolică din San Antonio, Texas. Spune-i să se roage pentru sufletul meu, dar nu uita să-i zici că dorinţa ei de a călca pragul morţii noilor naşteri nu este benefică, oricât de mult şi-ar dori să fie alături de mine. Să încerce să-l înţeleagă mai întâi pe Dumnezeu fiindcă a-L înţelege pe Dumnezeu înseamnă, în primul rând, a te înţelege pe tine însuţi. Să ştie că fără voia 63

Lui, nimic nu se întâmplă, iar binele şi împlinirea tot la Dumnezeu se află. Orice încercare de răzvrătire, de împotrivire, de a încerca să te crezi tu propriul tău Dumnezeu, nu face decât să te elimine până şi din propria ta cugetare, pe care tot de la Dumnezeu o ai! Oare cum ai putea tu înţelege că te afli în mijlocul Paradisului, dar în orbirea ta să nu-l înţelegi niciodată, creându-ţi propriul tău Infern? Cum ai putea să negi puterea Lui Dumnezeu care poate da Paradis şi în cel mai înfiorător Infern? A te împotrivi la Dumnezeu este echivalent cu faptul de a te renega pe tine însuţi. Este la fel de adevărat ca Dumnezeu este altul pentru fiecare dintre noi şi că, în funcţie de ceea ce facem în viaţă, îl modelăm şi-L creăm pe Dumnezeu! Dar fără Dumnezeu e la fel ca şi fără gândire, fără valoare, fără bine şi rău. De aceea şi cei mai înverşunaţi atei sunt alături de Dumnezeu atâta timp cât trăiesc! Cât viaţa fără bine şi rău, frumos şi urât, fără o scară a valorilor, fără gândire nu există! Şi în lumea animală există ierarhizare socială, iar în cea a plantelor: simţire. Dumnezeu este simţire! Ateii nu-şi reneagă niciodată propriul lor Dumnezeu care poate fi o dorinţă sau o cauză sau orice altceva ce le dă un sens vieţii. Chiar şi faptul de a simţi, e Dumnezeu, indiferent dacă ateii îl recunosc sau nu. Ateii nu-şi reneagă niciodată propriul Dumnezeu pe care nu îl cunosc chiar dacă reneagă Dumnezeul altora! Cei cu Dumnezeu cunoscut pot fi uneori mult mai păcătoşi decât ateii, al căror Dumnezeu poate fi Natura sau fuziunile termonucleare sau ştiinţa dusă uneori la paroxism. Ştiinţa, alături de experiment poate fi un dialog al ateilor cu Dumnezeu. Ateii sunt unii dintre cei mai religioşi oameni, chiar dacă nu-L numesc pe Dumnezeu, Dumnezu. Deoarece o fac cu sinceritate în ceea ce cred, fără speranţa plină de parvenitism al celor care-l declară pe Dumnezeu ca fiind: „– Domnul tuturor celor văzute şi nevăzute“. Şi ateii cred în „cele văzute şi nevăzute”, dar marea lor greşeală este că nu sunt de acord în „fericirea celor săraci cu duhul”, poate nici unii religioşi nu prea sunt de acord şi atunci? Abia aici, în Paradisul propriului nostru Infern, putem înţelege de ce acei „săraci cu duhul“ sunt atât de fericiţi, atât de bogaţi, de altfel, „în duh“, într-un cuvânt, „săraci cu duhul, dar plini de har“. De ce? Fiindcă viaţa este cât se poate de tributară Iluziei Vieţii, pe care o trăieşte fiecare suflet, de la naştere şi până la moarte ZGÂRIIND EXISTENţA cu faptele lui bune sau rele, mici sau mari de care se va despărţi mereu prin timpul care în Adevărul Absolut nici măcar nu există! Fiindcă Universul este infinit, iar timpul infinit nu există pentru că nu are Măsură, fiindcă doar ce se naşte ca să moară sau să moară ca să se nască poate avea Masură! Naşterea şi moartea sunt repere! Universul infinit a Lui Dumnezeu nu are decât reperele Iluziei Vieţii noastre aici pe Pământ! – Crezi că Vocea se va reîntoarce, Sorin? – Cu siguranţă, Tom! – Repede? l-am întrebat pe Sorin. – Nu ştiu, depinde de tine, zice Sorin, la fiecare gând rău sau greşeală, Vocea îţi va reveni mereu şi mereu în auzul tău fără de urechi, fără de trup, până când şi cea mai cumplită disperare pe care ai trăit-o vreodată pe Pământ va fi un simplu joc de copii faţă de disperarea care ţi-o produce acest gardian al nostru, al celor obidiţi în Paradis şi care e Vocea. Mă aflu aici fiindcă m-am sinucis în viaţa terestră. Nu i-am găsit vieţii nici un sens, fiindcă eram conştient de marea iluzie pe care o trăiam, şi anume Iluzia Vieţii! De aceea m-am sinucis, m-am sinucis ca un laş sau poate ca un mare brav erou care s-a luptat cu Iluzia Vieţii, cu minciuna acestei Iluzii a Vieţii! Aici nu e voie să-ţi treacă prin minte gânduri rele, ci doar regrete sincere asupra faptelor petrecute pe Pământ. E permis să te bucuri că-L ştii pe Dumnezeu atât de aproape! Să speri că într-o zi ÎL vei putea vedea la fel ca şi Paradisul, în adevărata splendoare, la fel ca şi cetele îngereşti ce cântă în corul sideral: fericirea! Nimic nu e mai dureros decât să fii orb în Paradis, să ştii că te afli în el dar tu să nu-l poţi vedea, simţi, înţelege şi mai mult decât atât, a-i primi celelalte simţuri şi cunoaşteri pe care nu le-ai avut niciodată în orbirea vieţii pământeşti eclipsată de Iluzia Vieţii! – Oare crezi, Sorin, că este atât de important să ne dorim atât de mult Paradisul încât să acceptăm cizelarea de care avem atâta şi atâta nevoie? Oare crezi că e mai bine să ne primim vederea de a simţi Paradisul în toată splendoarea sa, decât să fim cât se poate de clarvăzători şi mai mult decât atât, binevăzători în Infern? Oare unde vom simţi cu adevărat deplina fericire, în Paradis sau în Infern ? Îţi spun cât se poate de sincer, Sorin, că nu este fericire mai mare decât să vezi una dintre infinitatea de feţe a Lui Dumnezeu, dar nici suferinţă mai mare decât să ştii cum arată o astfel de faţă, dar tu să nu o poţi vedea! Decât să ştiu cum e să vezi o astfel de faţă ca pe urmă să nu o mai poţi vedea mai bine să nu ştii şi atunci cred că INFERNUL ESTE MAREA SALVARE, dar dacă vei putea vedea mereu o astfel de faţă, fără să-ţi 64

fie frică ca s-ar putea ca într-o zi să-ţi fie luat acest drept, atunci cu siguranţă PARADISUL ESTE MAREA SALVARE!. – Aşa e, Tom, nici măcar să nu te gândeşti în cele mai adânci sau mai ascunse unghere ale sufletului tău că vei putea vreodată scăpa de Paradis, fiindcă fiecare Nivel Spiritual are Paradisul şi Infernul său... Te rog, Voce, nu mă chinui în felul acesta. Ştiu că am greşit, că nu am voie să conversez în Infernul meu din Paradis cu nici un alt suflet, realizez că sunt condamnat la singurătate, fiindcă m-am sinucis, realizez că nu-mi este permis să conversez decât cu singurătatea din mine însumi! Ah, nu mai pot să suport chinurile prin care mi-e dat să trec sau să stau în această eternitate fără timpi!! Disperare şi lipsă de speranţă, durere şi nefericire, totul în zadar şi totul fără sens! Ajutor! – Ce se întâmplă, Sorin ? am strigat eu, ştiind că Sorin este chinuit de Voce, dar fără să-mi dau seama cum. Spune-mi, Sorin, ceva, zi-mi orice, dar nu mă lăsa cu sinistra singurătate şi deznădejde caremi cuprinde sufletul în acest Paradis. Te rog, Sorin, nu mă părăsi... – Mă macină tunetul Vocii care-mi strigă în auzul meu, vai, nu mai pot îndura, mă întrerupse Sorin. Te rog, Voce care-l păzeşti pe Sorin, lasă-l să-mi povestească într-o frântură de clipă care aici nici nu mai există, odată ce nu este timp, ce anume l-a determinat să se sinucidă? – Te rog, lasă-mă, Voce! l-am auzit pe Sorin, implorându-şi propriul gardian. Lasă-mă să-i zic lui Anthony Mc Coulough de ce am greşit! Lasă-mă să-i zic că greşeala mea cea mare în viaţa terestră a constat în faptul că nu am vrut să înţeleg sau poate că nu am putut înţelege eternitatea unei clipe. Aici stă întreaga filosofie a vieţii, şi anume să ştii că ÎNTOTDEAUNA MAI LUNGĂ DECÂT VIAţA, DECÂT ANII CARE SE SUCCED DE LA NAŞTERE ŞI PÂNĂ LA MOARTE ESTE CLIPA! TOTUL ESTE SĂ ŞTII ÎNţELEGE ŞI SIMŢI ETERNITATEA CLIPEI, POATE UNICUL ADEVĂR DIN ÎNTREAGA ILUZIE A VIEŢII CARE NE ESTE DATĂ SĂ O TRĂIM PE PĂMÂNT!, strigă Sorin. Deodată, un tunet fără egal în zgomot dar şi în durerea pe care mi-o produse în suflet apăru ca din senin, urmat de o Voce subţire de femeie isterică care zise: – Prea bine, prea bine... Îl voi lăsa pe Sorin să-ţi depene cauza pentru care s-a sinucis, să retrăiască iarăşi şi iarăşi în moarte pierzania şi laşitatea, prostia, dar mai presus de toate, acel curaj nebun de a-L înfrunta pe Dumnezeu, aruncând la coşul de gunoi al neantului viaţa care ţi-a dăruit-o din însăşi neantul în sine. Fie-ţi milă, Doamne, de acest vagabond al destinului care este Sorin Mc Nmara. Vorbeşte, Sorin, vorbeşte! tună Vocea din ce în ce mai departe de noi, într-o lume în care ştiam prea bine că nu există aproape şi nici departe, nici secundă, dar nici oră, o lume în care o secundă putea fi o mie de veacuri pe Pământ. Ce e mai ciudat, e că orice conversaţie sau tunet al Vocii nu e de fapt nici cea mai mică şoaptă, întrucât totul se transmite mental. Atunci Sorin mi-a povestit despre viaţa lui, despre cum a stat singur mai bine de zece ani cu speranţa că soţia lui, Irene, bolnavă de schizofrenie, îşi va reveni în cele din urmă. Mi-a povestit despre experienţa avută cu acel Lama tibetan, care l-a iniţiat cum să o hipnotizeze pe Irene pentru a ajunge în lumea de unde vin Vocile, acele spirite din alte lumi, care se hrăneau cu energia spirituală a celor de pe Pământ, transformându-i în nebuni. Pe urmă, a urmat DESTINUL care, în cele din urmă, şi-a spus ultimul cuvânt, fiindcă Irene nu şi-a revenit atunci, ci după trei ani, timp în care Sorin era deja căsătorit cu Christine, pe care o iubea deja la fel de mult, dacă nu chiar mai mult decât pe Irene, fiindcă vroia să o uite pe prima încercând să-şi refacă viaţa. Când Irene şi-a revenit, şi-a dat seama că viaţa pentru el nu mai are nici un sens întrucât atunci când Irene l-a întrebat dacă „mai eşti tu?“ Sorin ştia că mai este şi în acelaşi timp nu mai este el. Această stare de confuzie l-a determinat să se sinucidă. Nu putea şti că viaţa lui e o gravă confuzie! Mai mult decât atât, nici măcar nu putea accepta asta! La fel şi Cuvintele lui Sorin s-au îndepartat încet de mine, pe furiş, încercând parcă să mă păcălească că rămân alături de mine încât nici n-am mai realizat că dintr-o dată, mă aflam mai singur ca niciodată, fără ca măcar să-şi ia rămas bun de la mine. De ce? n-am să înţeleg niciodată. Cert este că, din acel moment, nu l-am mai auzit pe Sorin niciodată. Eram doar cu Acropolele Paradisului din faţa mea. Vocea îmi interzise să mai vorbesc cu alt suflet damnat din Paradis. Disperarea mea devenea cu atât mai mare cu cât nu aveam nici o limită temporală, o dată la care pedeapsa mea să se termine. Totul părea încremenit. Nu mă puteam deplasa nicăieri, nici măcar cu gândul. Mă simţeam asemeni unei plante blestemate să crească în acelaşi loc. În nemomentul acela, asta fiindcă nu exista temporalitate, am auzit iarăşi Vocea tunând, atât de tare tuna Vocea, în mine însumi, încât aveam impresia că am să mă dezmembrez. 65

– Nu înţelegi că în Paradis nu există blesteme, popă nebun?! Aici nu este permis să curgă decât laptele şi mierea conştiinţei tale! Atât şi nimic altceva. Lapte şi miere, lapte şi miere se auzi în continuare ecoul Vocii repetându-se de zeci, de sute de mii de ori în conştiinţa mea. Tuna asemeni unei cascade caremi macină încetul cu încetul cugetul, dându-i o înfăţişare dorită şi ştiută numai de Voce, poate o înfăţişare în care şi sufletul meu să devină o mică piesă, o pietricică în mozaicul fulminant al Paradisului. Pe Pământ aş fi murit demult de durerea şi disperarea pe care mi le provoca Vocea. Aici, nu aveam nici libertatea de a muri. În Paradis nu ai libertatea de a muri! Poate că pe Pământ aş fi înnebunit la astfel de cazne. În Paradis nu am voie să înnebunesc. E strict interzis! Aici ai doar sănătate mintală veşnică şi atât. Doar îndestulare, fiindcă în Paradis este total interzisă foamea! Tocmai fiindcă foamea, cearta, setea, ura, sunt total interzise în Paradis, le vei dori înmilionit faţă de viaţa terestră. În Paradis toate aceste „rele“ ale Pământului lipsesc. Totul este perfect, o perfecţiune a binelui şi bineînţeles, totul este Obligatoriu în numele Binelui. Eşti Obligat să nu urăşti, să nu faci rău, să nu minţi, să nu ai nici un sentiment negativ, ci totul, dar totul, „trebuie” să fie doar pozitiv! În afară de Plictis de Deznădejde, de Disperare, de faptul că viaţa pământească îţi permitea şi Laşitatea de a te sinucide în Paradis nu îţi este permis aşa ceva, deoarece aici nu există moarte, ci doar viaţă veşnică. Aici, în Paradis Timpul şi-a pierdut propriile zaruri de la masa norocului care nu s-a mai împărţit şi pentru el! La fel şi spaţiul real! Doar aici, în Paradis, poţi să vezi realitatea în faţă, adevărul absolut şi anume adevărata imagine care te înconjoară şi pe care ai căutat-o atât de mult în viaţa terestră. Este la fel cum ai fi băut din elixirul vieţii veşnice pentru a deveni nemuritor, dar fără să ştii că Paradisul pe care îl râvneai atât de mult, nu era altceva decât o banalitate pentru Fiară şi terestrul din tine. Şi încă ce mare banalitate atât timp cât tu nu ştiai că, în primul şi primul rând, trebuia să fii pregătit şi pentru Paradis, mai mult decât orice pe lume! Să nu mai vorbim de clipele scumpe în care neam dorit Paradisul pe pământ de acele clipe care fără să ştim ascundeau, fiecare câte o eternitate în fiinţele lor. De câte ori nu am mers la biserici, dorind să-I facem pe plac la Dumnezeu tocmai pentru a primi Paradis fără să ne dăm seama, în prostia noastră, că ceea ce ne doream nu era cât se poate de adevărat Paradis pentru noi, ci Infern, fiindcă nu numai că nu eram pregatiţi cu Fiara din noi pentru adevăratul Paradis, dar nici măcar nu realizam că pentru nivelul nostru spiritual acela era adevăratul nostru Paradis, Paradisul terestru, Paradis care avea clipe pline de eternitate ca ciorchinii strugurilor care se coc toamna în lumina unui soare discret precum viaţa în faţa netimpurilor marelui Univers. Minţeam şi când ne făceam cruce, fiindcă, dacă ne făceam cruce, o făceam doar cu scopul pervers de a „cere“ câte ceva de la Dumnezeu, de a dori ca până şi păcatele făcute cu bună ştiinţă, să ne fie iertate. Aceasta nu este perversiune? Te iubesc, Doamne, doar dacă-mi dai ceva sau doar fiindcă ştiu că eşti mare şi tare, iar nesupunerea poate să-mi aducă anumite pedepse cum ar fi până şi Izgonirea din Paradisul pe care eu acum nu îl mai doresc, Paradis la care sunt condamnat. Oare de ce avem noi, Doamne, acest Destin de plumb în acest Univers, pe care să-l cărăm în spinare şi după moarte? Oare este bine că am fost condamnaţi la naştere unde spaţiile se nuntesc cu timpii la cumpăna morţii? Nici moartea nu te poate scăpa de Destin! De ce, Doamne? Nu sunt un răzvrătit împotriva Ta. Ştiu că mila Ta e nemărginită şi îndurarea Ta la fel. Mai ştiu că eşti Iubire şi vrei să ne dai iubirea adevărată, absolută, dar tot ceea ce nu ştiu e că de ce nu ne absolvi prin bunătatea Ta de păcate şi să ne dai posibilitatea de a ne lua hotărârea de a nu mai păcătui. Nu mă lăsa, Doamne! Atunci am văzut Acropolele Paradisului cum primesc din ce în ce mai multă lumină care se reflectă pe marmora albă din ceaţa de Paradis. Cu toate acestea, era o lumină ce părea, în acelaşi timp, că vine de nicăieri, dar şi că provine din acele Acropole. Deodată am simţit o stare benefică. Eram mai fericit ca niciodată. O Voce liniştită şi caldă îmi zise în sufletul meu: – Încă sorocul vremii de pe urmă nu ţi-a venit, Tom Mc Coulough. – Cine eşti ? am întrebat eu. – Sunt cel ce sunt, a fost, este şi va fi în cugetul tău cu timpi şi spaţii. – Iartă-mi păcatele mele groaznice, am strigat vrând să îngenunchez fără să-mi dau seama că, de fapt, nu aveam nici măcar genunchi în care să mă reazăm. – Pregăteşte-te în viaţa care ţi-a mai rămas până la sorocul timpului şi spaţiului tău, ca să poţi vedea adevăratul Paradis! Priveşte! 66

În jurul meu îşi făcu apariţia un peisaj pe care nu-l mai văzusem niciodată până atunci ceea ce mă făcu să cred că Paradisul e numai şi numai din lumină, dar nu şi din forme spaţiale şi temporale, cum era această minunată privelişte. Cete întregi de suflete pluteau în voie pe seninul imaculat brăzdat, pe ici şi colo, de vârfurile unor palate ca în poveşti. O muzica a sferelor astrale îţi dădea o stare de beatitudine. Acesta era Paradisul, de fapt prima treaptă a Paradisului pentru sufletele care proveneau din lumi cu timpi şi spaţii! Era doar o treaptă de Paradis, dar o treaptă unde celor care sunt dependenţi de sentimente negative ar putea la fel de bine deveni Infern. Atunci am văzut acea treaptă de Paradis, pentru ultima oară. Ce ciudat, şi acea treaptă de Paradis mă înveşmânta cu propria ei existenţă, dar dacă eram orb degeaba există în mine şi eu în ea! – Mulţumesc, Doamne, am zis mai sincer ca niciodată în vreo existenţă în care eram conştient de miracolul întâmplării că exist, că sunt! – Care este motivul sinuciderii lui Sorin? O Voce diafană îmi zise: „– Sorin a fost un sinucigaş bântuit în timpul vieţii de gândul aflării marilor secrete ale lumilor. A fost un suflet nobil dar ceea ce l-a dus la faptul de a se răzvrăti împotriva propriei lui persoane a fost goana spre cunoaştere, cunoaştere pe care Sorin o confundase cu Destinul. Voia să lupte cu propriul său Destin până şi după moarte. Ce a realizat? E un orb în Paradis! Nu poţi cunoaşte secretele lumilor niciodată şi nicăieri, fiindcă lumile nici măcar nu au un secret al lor! Dacă vrei să-ţi fie iertate anumite păcate cată-ţi privirea în ceaţa orbirii din Paradis, căieşte-te! Refuză orice funcţie la Vatican, fă pomana săracilor şi nu în ultimul rând, caută-le pe cele două soţii ale lui Sorin şi zi-le să se roage pentru sufletul său, să-i spună că ultima lui salvare, cât şi unica, este să refuze Marile Secrete ale Lumilor, acceptând Paradisul, oricât de greu i-ar veni să accepte că lumile nu au nici un secret, va trebui să o facă! Oricât de mult îşi va dori Sorin să existe un Paradis plin de secrete pe care el să le poată căuta şi gasi, dacă se poate, acest Paradis nu există şi nici nu va exista niciodată, fiindcă Pradisul nu face parte din Iluzia Vieţii! M-am trezit pe un pat de spital. Alături de mine se afla o călugăriţă, asistentă medicală care bolborosea ceva neînţeles dintr-o biblie roasă. Imediat după aceea mi-am dat seama că eram conectat la tot felul de tuburi şi de aparate care de care mai ciudate. Am scos un scâncet. Dar călugăriţa nu făcu nici un gest că m-ar fi auzit. De fapt, nu ştiu dacă era scâncet sau nu fiindcă nici măcar eu nu m-am auzit, deci poate că aveam impresia că am scos acel scâncet, poate că încă mă mai credeam pe celălalt tărâm, unde scâncetele şi cuvintele sunt numai în suflet. Aici eram pe Pământ şi trebuia să ştiu că cuvintele şi scâncetele se aud cu urechea. Aşa că am încercat a doua oară. Abia în momentul acela călugăriţa îşi întoarse privirea către mine cu o faţă uimită. – V-aţi revenit, părinte? zise călugăriţa. – Aaaaaaa, am îngăimat eu. – Imediat am să chem medicul de gardă. La scurt timp, maica Magdalena apăru cu medicul respectiv, care-şi scoase stetoscopul şi-l puse pe pieptul meu. Atunci am simţit, pentru prima oara în aceasta lume, metalul rece care, asemeni unui impegat de mişcare dintr-o gară veche, la fel de veche ca şi numărul anilor pe care-i port, mi-ar fi făcut semn că tocmai am revenit dintr-o lungă călătorie cu trenul Destinului meu. - Sunteţi la Spitalul San Lazare din Roma. Aţi avut un infarct. Slavă Domnului că v-aţi revenit, zise medicul cu o uşoară undă de mirare în glas. Am ieşit din spital după aproape două săptămâni. Primul meu gând a fost să mă spovedesc unui preot luat la întâmplare, undeva, la o biserică din Roma. Îmi amintesc şi acum întrebările, oarecum de rutină, ale părintelui care mă spovedea, neştiind la început că sunt Anthony Mc Coulough, cardinal. – Aţi minţit? mă întrebă preotul, un tânăr la vreo douăzeci şi şapte de ani. – Da, i-am răspuns preotului. – Când aţi minţit, aţi făcut-o cu scopul de a lovi într-un seamăn de-al dumneavoastră? – Da, şi de data aceasta regret, regret profund. – E bine când regretaţi, fiindcă doar atunci Dumnezeu va ierta cu adevărat greşelile. – De unde ştiţi atât de bine acest lucru? l-am întrebat eu pe tânărul preot. – Degeaba veniţi la mine dacă nu ştiţi ce este regretul, mila şi umilinţa. Eu nu sunt Dumnezeu, ci un mijlocitor al sufletului către Dumnezeu, poate nici măcar atât. 67

Nu-mi veni să cred că un preot oarecare de la periferia Romei putea fi atât de profund, atât de sincer faţă de mine, mare prelat, care nici nu aş fi putut sta la picioarele acestui tânăr. Aproape că mă podidiseră lacrimile în timp ce făceam o comparaţie între cel care am fost eu înainte de a merge în Paradis şi acest tânăr preot. Oare de ce abia acum, când am fost Izgonit din Paradis pot să văd şi să simt toate astea? Îmi amintesc când m-a întrebat acel preot dacă iubesc cu adevărat pe cineva sau am iubit. I-am zis că, în tinereţe, am avut cu adevărat o mare iubire, pe Minerva, o chema Minerva Ujoc. Era unica mea iubire sinceră pe care am înşelat-o cu altele, cu toate că sunt convins că nimeni, niciodată, nu o va putea iubi ca mine. Dacă m-aş fi spovedit acum o săptămână, cu siguranţă că nu mi-aş fi amintit de Minerva şi nici nu aş fi recunoscut că am înşelat-o şi că aş fi pierdut-o din vina mea. Ce mult m-a transformat Paradisul! Mi-am amintit de clipele fericite alături de Mina, cum îmi plăcea mie să o alint de ziua când mia zis că a rămas gravidă. Am părăsit-o din cauza unei blonde pe care nu am iubit-o niciodată şi de care, la scurt timp, m-am despărţit. O pierdusem deja pe Mina. Am aflat că a suferit foarte mult după mine, că avortase fătul care era băiat. Ultima convorbire cu ea a fost la un telefon, când mi-a zis printre lacrimi că avusem un băiat. S-a căsătorit cu un preot, şi nu ştiu dacă a fost sau nu fericită cu acesta. Important este că nu îi doresc decât fericire, pe orice lume s-ar afla, în orice nivel spiritualo-dimensional din Univers. După ce m-am spovedit, poate mai sincer ca niciodată, am plecat la un telefon din apropierea unei parcări unde cerşea un orb căruia i-am dat o sumă mare de bani încât bietului nenorocit nu îi venise să creadă. Probabil că în mintea lui s-ar fi zis că sunt un impostor, poate de aceea, în loc să ascundă banii pe care îi dădusem, orbul îi aruncase în pălăria neagră, roasă de ploile existenţei acestei vieţi. La telefon a durat o veşnicie până când telefonista îmi făcuse legătura cu Mănăstirea Catolica din San Antonio, Texas. Când, în sfârşit, mi-a zis telefonista că «aveţi legătura cu America» nu mi-a venit să cred. La telefon am auzit o voce răguşită, de femeie, care-mi vorbise în engleză. De ce mult timp nu mai vorbisem în engleza? – Mănăstirea catolică din San Antonio, Texas? am zis pe un ton vizibil emoţionat. – Da, Mănăstirea..., cu cine doriţi? îmi răspunse vocea. – Aş dori să vorbesc cu Maica Sarah! am strigat oarecum fără să realizez. – Imediat, aşteptaţi câteva clipe. Merg numaidecât să o anunţ. Poate că acele clipe au fost unele dintre cele mai grele din viaţa mea pământească. Priveam năuc la cabina telefonică care avea un geam spart, probabil de puştii care se jucau cu mingea la capătul parcării. Deodată, o voce subţire de femeie îmi zise: „– Alo, Sarah la telefon“. – Nu ştiu cum să mă prezint mai întâi, Maică Sarah. Eu sunt cardinalul Anthony Mc Coulough şi vă sun în acest moment din Roma, Italia. – Cardinalul Anthony Mc Coulough, răspunse mirată Sarah. – Da, eu sunt şi aş dori să vă întreb un singur lucru, Maică. – Vă rog, părinte, zise Sarah. – Aţi fost căsătorită în viaţa civilă? – Da, părinte. – Puteţi să-mi spuneţi unde se află acum, soţul dumnea-voastră? – E mort, părinte. – Mort? am întrebat de parcă nu aş fi ştiut. – Pot să ştiu de ce mă întrebaţi despre fostul meu soţ? – Cum îl chema? am întrebat-o pe Maica Sarah, fără să-i răspund la întrebarea de adineaori. – Sorin, zise Maica Sarah. – Sorin, am repetat eu de parcă nu aş mai fi auzit niciodată acel nume, de parcă era un nume străin sau pe care mi l-aş fi dorit străin sau ireal sau poate, din toate câte ceva. – Da, părinte, dar de ce sunteţi interesat de fostul meu soţ, Sorin? - Pentru că ne-am întâlnit, i-am răspuns poate mai abătut, dar şi mai plin de speranţe ca niciodată. – Îl cunoaşteţi? zise Sarah. – Nu, nu l-am cunoscut niciodată în timpul vieţii. – Atunci? îmi zise iarăşi Sarah. - L-am cunoscut în moarte. – În moarte? repetă Sarah. 68

– Da, Maică Sarah! i-am răspuns strigând fără să vreau. – Nu e o glumă stupidă? zise Sarah. – Nu glumesc deloc şi aş dori să vă fac o vizită în acest sens. – O vizită?... da... da, da, de ce nu? Înseamnă că nu e glumă, vă aştept oricând părinte. – Vă mulţumesc, Maică Sarah. Întreaga mea viaţă a fost un carusel care-şi învârtea clienţii clipelor mele în jurul neînţelesului. Oare de ce al neînţelesului, nu am nici cea mai vagă idee. În loc de neînţeles, putea fi, un lac, un ocean, un stadion al clipelor sau, de ce nu, un munte sau un fluviu. Poate un râs haotic, delirant, asemeni locatarilor vreunui ospiciu pierdut de Vreme într-un târg uitat de lume, de acea lume care mai întâi şi mereu şi mai nesfârşit, locuieşte în mine însumi. De ce să plâng? Să sufăr după decesul unuia sau altuia, să mă regăsesc atât de greu în urma unei insulte sau calomnii, invidii, când eu sunt fiica neînţelesului, când pe ţărâna trupului meu şi-n sângele care-mi zvâcneşte în tâmple le-am uitat de mai demult decât pe mine însumi, ce mă simt şi trup şi spaţiu şi formă şi culoare şi, nu în ultimul rând: Maica Sarah, fosta pentru eternitate Christine în sufletul meu. Cardinalul Mc Coulough mă anunţă prin telefon că l-a întâlnit pe Sorin în moarte şi nu în viaţă. Oare are rost să mă întreb? Şi dacă aflu, rezolv ceva? Nu! fiindcă a afla ceva despre un lucru, chiar şi adevărul absolut despre lucrul în sine, nu înseamnă că tu, ca un amărât de muritor vei şti, în realitate, mai multe despre acel lucru, fiindcă, cu toate că vei afla adevărul absolut despre acel lucru, tot nu vei înţelege mai mult decât orbul căruia i se arată curcubeul. Zarea ta va fi la fel de întunecată şi la fel de îndepărtată sau apropiată, cât şi de colorată la fel ca şi a orbului. Cu toate că unui orb din naştere îi vei spune ce minunat e cerul albastru, ce înveşmântă cu mantia sa holdele nesfârşite, pline cu flori de câmp care i se aştern, valuri, valuri, în bătaia vântului la picioarele sale, el, sărmanul, tot nu va înţelege nimic, cu toate că i se releva un adevăr al Iluziei Vieţii noastre, la fel de iluzoriu în absolutul realităţii cosmice. Atunci? Oare noi suntem mai văzători decât acel orb? Poate că da, dar aceasta numai în visul pe care îl trăim, adică în Iluzia Vieţii! Atunci de ce nu am accepta ca şi un neadevăr poate fi în esenţa lui din Iluzia Vieţii noastre un adevăr la fel de mare precum există curcubeul care i s-a arătat orbului? Am să-i scriu Irenei o scrisoare despre ce mi-a zis Mc Coulough. Nu pot să-mi dau seama de ce, dar este pentru prima oara când simt o necesitate atât de pronunţată în a-i scrie Irenei. Cu toate astea, mă blochez în momentul când am în faţă stiloul şi hârtia. Atunci simt că nu-i pot aşterne nici măcar o frază. Ce-ar fi să-i zic că un prelat a venit din moarte şi mi-a telefonat întrebându-mă de Sorin cu toate ca nu l-a cunoscut niciodată? Nu, în nici un caz. Din moarte nu te întorci aşa, tam-nesam, ca să dai telefoane sau să vizitezi o maică la fel de necredincioasă în Dumnezeu pe cât e de credincioasă în Cuvântul care a născut lumea! Ce să o întreb despre un sinucigaş, fost soţ, poate un suflet care nu s-a putut adapta societăţii, meschinăriilor acesteia, dar mai ales minciunilor acesteia, ridicate la rang de adevăr şi lege. Nu cred că s-a sinucis ca să vorbească cu popi pe lumea cealaltă, popi care reînvie şi dau telefoane maicilor ce-şi regăsesc, sau încearcă să-şi regăsească singurătatea în braţele largi şi pline de bunătate şi îngăduinţă ale Mântuitorului, pictat de un suflet homosexual pentru a deveni astfel mai atractiv mulţimii de maici. Să-i spun toate astea Irenei, despre toată această masturbare în grup, ideatică, bineînţeles, a maicilor însingurate? Nu! Irenei va trebui să-i vorbesc frumos, cu cuvinte bine ticluite care să nu lase să se întrevadă decât ceea ce este acceptat de societate, un fel de imnuri alexandrine cântate la acordul moralei la harfa minciunii şi înstrăinării de sine. Nu am putut să înţeleg niciodată de ce oamenii se complac într-o atare situaţie a moralei sociale, de ce nu sunt mai sinceri cu semenii lor, de ce nu acceptă o societate mai apropiată de condiţia şi sufletul lor şi nu o morală socială arhetipală unde individul în sine nu are ce căuta în calitate de individ, ci trebuie mai înainte de toate să se «cizeleze» după anumite tipare care nu numai că-l înstrăinează şi mai mult de sine dar mai mult decât atât, încearcă să-i ucidă orice urmă de personalitate, transformându-l într-un călău nemilos al personalităţilor celorlalţi indivizi care, dacă vor fi mai puternice, nu se vor supune atât de uşor arhetipului minciunii, al moralei nimicniciei sociale unde primează interesul! Dar dacă Mc Coulough e un popă nebun, care a delirat despre Sorin la telefon? Atunci, de unde îl cunoaşte? Doamne, Sorin, de ce îmi faci toate astea şi din moarte? De ce? Oare nu ar fi mai bine să părăsesc mănăstirea? Ce motiv să găsesc pentru asta? Cu siguranţă mă vor cataloga ca fiind o tipă neserioasă. Ce motiv? Va trebui să mint, să inventez unul cât de cât plauzibil. Oricum, religia în sine, mi se 69

pare câteodată anostă şi lipsită de sens. O doctrină ipocrită şi atât, dar care înfierbântă sufletele uneori până la fanatism. Fug de Sorin fiindcă sunt îngrozită. Nu că m-ar căuta de dincolo de viaţă ci fiindcă nu pot accepta ideea că el şi nu eu să fiu cea care-l caută. În definitiv el a fost cel care şi-a dorit să moară în Antarctica. Brrr, mă cuprind fiori de gheaţă când mă gândesc ce cale şi-a ales să scape de toată această hardughie cu nume de viaţă şi pecete de destin. Înainte mă bucuram dacă îl simţeam pe Sorin aproape de mine şi după moarte. Chiar eu am fost cea care îl chema dar acum, nu! M-a iubit şi, cu toate acestea, acum am început să simt o teamă nebună faţă de Sorin. De ce? Poate pentru că din ce în ce mai des mi-a intrat în minte gândul că s-ar putea ca spiritul cu care comunic să nu aibă nici o legătură cu Sorin, să fie un demon. Nu am de ce să mă simt vinovată pentru că nu eu am fost cea care l-a îndemnat să se sinucidă. A fost alegerea lui. Of, Doamne, dă-mi puterea să discern, să am curajul de a mă înfrunta pe mine însămi. Nu ştiu şi nici nu pot înţelege de ce anume simt că trebuie să-l ocolesc pe cardinalul Mc Coulough. Gândul care mă macină în acest moment este să mă ascund undeva în depărtarea atât de apropiată a simţămintelor lui. Simt un fel de spaimă atavică. Doamne Dumnezeule, dă-mi puterea să pot discerne în voia nevoită a inimii mele: Gândul. Poate că ce-mi doresc cel mai mult în acest moment este să nu mai aud în liniştea atât de zgomotoasă a inimii mele ce-mi asurzeşte sufletul cu evantaiul sau de voci şi nuanţe spuse la cele mai puternice megafoane existente vreodată, direct în urechile mele. Aceasta e liniştea gândurilor, linişte care se loveşte aidoma valurilor, de ţărmurile triste şi tăcute ale clipelor, născând: Destinul.

CAPITOLUL 5 Oare cine sunt eu? Nenorocita de Christine sau amărâta de maică Sarah, aceea care nu e nici îndeajuns de credincioasă, dar nici îndeajuns de păcătoasă. Şi? Drept urmare, mă simt un fel de impostoare cu mine însămi, o tipă care tânjeşte după o viaţă de familie şi speră ca într-o zi, poate, un Don Juan sau măcar un Casanova o va băga şi pe ea în seamă, ducând-o departe de murii aceştia reci şi dizgraţioşi de mănăstirea plină de maici onaniste. Înainte de a întreba cine este Universul, ar fi trebuit să mă întreb cine sunt eu! Oare marele, ironicul, milosul, răul, bunul, frumosul, dizgraţiosul, dar şi maniacul Univers plin de speranţe, cu hormoni în filele îngălbenite ale istoriilor atâtor şi atâtor societăţi, este cineva? Cine ştie dacă şi noi suntem cineva? Câteodată nu-mi vine să cred că eu, atât în calitate de Christine cât şi de maică Sarah, exist! Asta nu pentru că nu aş fi câteodată şi o tipă nehotărâtă, duplicitară, câteodată bună sau rea, sau plină de speranţe deşarte, dezechilibrată, deziluzionată, ci pentru că, de câte ori privesc spre mine şi încerc să mă descopăr, mă aflu pe o cărare fără nici un punct de reper pe care să-l notez pentru a mă putea reîntoarce de unde am plecat. În cele din urmă, realizez cu aceeaşi stupoare că nici cărarea nu există în realitate, ci doar într-o fantezie diabolică a vieţii izvorâtă din încăpăţânarea de a mă afla cu orice preţ pe cărare, de aş ştii că exist, că sunt acel cineva care despică valurile înspumate ale existenţei mai ceva decât stâncile tăioase ce rănesc oceanul iluziei vieţii. E toamnă şi copacii au început să ruginească amintirile unor muguri formaţi doar cu câteva luni în urmă, când natura îşi etala în primăvară explozia de farmec şi culoare. Stolurile de păsări se îndreaptă încrezătoare spre primăvara pierdută. Aceste stoluri îşi caută primăvară pierdută, întreaga lor existenţă, încercând să deseneze pe cerul autumnal, prin geometria lor, în inimile locatarilor din Iluzia Vieţii cu sceptru de destin, că Marea Fericire constă în a-ţi căuta mereu primăvara pierdută. Cel mai dureros lucru din lume nu ar fi să nu-ţi regăseşti niciodată primăvara pierdută, ci să o găseşti! Atunci nu ai mai avea după ce să alergi... De aceea, primăvara pierdută a vieţii este toamna cu alaiurile sale la fel de ruginite şi de moarte ca şi Iluzia Vieţii în sine! Toamna este semnul fericirii noastre, pe care, cu cât o vom iubi mai mult, cu atât se va depărta de noi. Pentru a fi fericiţi, va trebui să iubim primăvara, naşterea a ceea ce va muri în toamna. Cu cât vei încerca să-ţi cauţi fericirea, nu vei face nimic altceva decât să te îndepărtezi de ea. Viaţa, cu iluzia sa, dă 70

naştere unor paradoxuri, care sunt întotdeauna dureroase. Prin durere simţi viaţa, simţi că trăieşti. Va trebui să urâm fericirea pentru a ne apropia cu adevărat de ea. Simt un fel de teamă izvorâtă de nicăieri. Mi-e teamă de orice şi de oricine. De Anthony Mc Coulough, de Sorin, care mă caută din moarte şi, nu în ultimul rând, de mănăstire. Au început să mă apese zidurile reci care o înconjoară, să simt un fel de claustrofobie sentimentală, la fel ca şi acum vreo douăzeci de ani, când am scris un poem pe care l-am denumit: Claustrofobie sentimentală, fără să-mi dau seama de ce, dar mai ales, nici măcar nu am curajul nici acum, să mă întreb ce este aceea claustrofobie sentimentală. Îmi amintesc şi acum câteva din versurile din vremea aceea: «Lumini amare, bulevarde Şi muzici care nu au glas, Mi le aud în depărtare, O existenţă a rămas, Fiindcă-i ireversibil timpul, Şi-mi aminteşte c-are ceas, Acum e zi, deja e noapte, Şi câte astfel vor veni, În întristarea unei arte, Şi-a unui orb ce-şi va sădi, Lumina zilei cea de mâine, A câtor oare clipe vii, De dureroase clipe moarte, Tu n-ai să vii! Şi câte toamne de foc roşu, Natura le va desfăta, Iar eu, pribeagă-mi caut rostul, Că fără mine-n viaţa mea, Claustrofobie sentimentală, La fel de banală, Fiindcă pe buze e frig, În existenţa noastră hibernală. Nu ştiu ce-mi veni să-mi reamintesc aceste versuri, scrise cândva cu patimă şi fervoare adolescentină. Poate, câteodată, simţim că avem nevoie să primim câte o bucăţică de adolescenţă, deoarece, prin puritatea ei adolescentină, alungă teama, angoasa mai mult decât biblică, a rostului nostru fără sens de ţărâna uitată de vremea din noi! Atunci Christine, ce vei face? Încotro îţi vei îndrepta paşii, fără de speranţe? Paşii care ţi-au călcat propriile tale speranţe lăsând urme reci în zăpada amintirilor? Urme îngheţate de durerea trecerii, ce vrea să şteargă până şi timpul spre a satisface dorinţele Măriei Sale Uitarea. Îmi vine să strig: Blestem! Să strig din toată inima mea, doar ca un gând asemeni unei frunze uscate, ce pluteşte printre păianjenii toamnelor mă întreabă: «De ce, Blestem?» Atunci îmi vine să tac şi să privesc la zidurile mănăstirii. Pe urmă, îmi vine iarăşi dorul de ducă, să părăsesc pentru totdeauna mănăstirea care-mi aminteşte mereu de blestem ca şi celui condamnat la tăierea capului: ghilotina! În sfârşit, m-am hotărât. Voi părăsi pentru totdeauna mănăstirea. Vreau să-mi trăiesc viaţa, dar fără să o mai complic într-un mod anume. Fericirea constă şi în simplitate şi de aceea doresc să trăiesc o viaţă simplă, să fiu uitată undeva, în jungla unui mare oraş, care să nu-mi mai amintească nimic de trecut, de Sorin, de tot ce am însemnat eu pentru mine însămi undeva, cândva. Am să merg spre vest, poate în Los Angeles, oraşul îngerilor. Oare ce îngeri locuiesc acolo? Rămâne de văzut. Sunt curioasă ce mutră va face maica stareţă când îi voi spune de hotărârea mea de a părăsi mănăstirea. Cu toate acestea, oare ce mi-a venit aşa, deodată, să părăsesc mănăstirea? 71

Nu cred că sunt primul caz de acest gen, dar nici ultimul. Mi-aş dori ca, odată pentru totdeauna, să se termine furtuna ce-mi rupe crengile din copacii viselor şi speranţelor mele. Să nu mai aud niciodată termenul: furtună! Atunci? Ar rămâne calmul, un calm din ce în ce mai isteric, mai depresiv, până când percepţia sa dureros de dulce, de la început, se va transforma într-o erupţie vulcanico-sentimentală, atât de puternică, încât până şi lava iubirii, va fi aruncată către cele patru zări ale uitării de sine, regăsind angoasa şi frustrarea ca unicii salvatori ai destinului! De ce, Doamne Dumnezeule, al mănăstirii? De ce? De ce vrem întotdeauna un răspuns care nu există? Mai mult de atât, chiar dacă ar exista, nu l-am putea înţelege? Poate doar pentru că suntem în stare să cunoaştem noţiunea de răspuns? Şi dacă o cunoaştem, la ce bun? La ce bun, dacă ştim că există răspunsul pe care oricum nu numai că nu l-am putea înţelege, dar poate că nici măcar nu l-am putea accepta. De ce eu sunt eu şi nu altcineva? Cine ştie? Poate că cerul sau zidurile, ploaia, anotimpurile, fiinţele, pietrele, sateliţii, aştrii, galaxiile, universul? Tot ce-mi doresc este să plec spre nicăieri, fără nici o ţintă, să vagabondez întreaga mea viaţă. Să uit de Christine, la fel cum nu mai vreau să-mi amintesc niciodată de maica Sarah. Aş vrea din toată inima să le îngrop pe ambele în cimitirul gândurilor mele. Am să merg chiar acum să-i spun stareţei hotărârea mea. Mi-e teama, dar nu de stareţă, ci de necunoscut. În aceste momente în fiinţa mea se luptă teama de necunoscut cu dorinţa de a pleca, de a-mi schimba viaţa, identitatea, de a-mi arunca la gunoi amintirile de plumb care mă apasă dureros, înlănţuindu-mi inima de stâlpul rece al trecutului pe o vreme câinoasă de nesfârşit şi neînceput de naştere al lumilor. Nu ştiu cum am ajuns în faţa uşii stareţei. În definitiv, e o uşă ca toate celelalte, care se deschide şi se închide la fel ca şi destinul între naştere şi moarte. Apăs pe clanţă. În faţa mea apare încăperea cu biroul stareţei. Doar o rază difuză de lumină străbate printr-un geam acoperit cu draperii opace de culoare mov. Cu toate acestea, ştiu că în spatele draperiilor opace se află soarele dureros de plăcut, mereu martor al celor cu destine de sub el. Deodată, observ un mic păianjen ce făcea echilibristică pe o pânză proaspăt ţesută şi care ieşea în evidenţă datorită unei raze obraznice ce se căznea să înfrunte draperiile înşelându-le vigilenţa şi intrând în cele din urmă, printr-o mică fantă rămasă întredeschisă. E ora 11 şi 32 de minute. Doar atât pot să observ pe ceasul cu cadran negru din spatele biroului. Atât este timpul şi nimic mai mult, nici pentru mine, dar nici pentru alţii. Parcă e prea linişte şi nici măcar păianjenul jucăuş şi acrobat nu se aude. Ce proastă sunt! Păianjenii nu se pot auzi! Păianjenii par a da întâietate liniştii, venită de dinainte începutului de lume. Cu toate că mi-aş fi dorit ca stareţa să se afle la biroul din faţa mea, aceasta lipsea. Doar liniştea şi câteva lucruri de ale stareţei, cum ar fi un stilou, o biblie, cărţi de vizită, câteva foi de hârtie pline cu tot felul de semnături, unele cu caractere mai ordonate altele, mai haotice, se aflau puse într-o maniacă ordine a dezordinii sufleteşti care, probabil, că o caracterizează pe stareţă. Aş da orice dacă m-ar lăsa măcar odată în viaţă să-i aranjez eu lucrurile, să vadă că totul depinde de curaj şi nu de ordinea maniaco-depresivă a dezordinii tale sufleteşti maică stareţă! Poate că atunci mi-ar fi şi mie mult mai uşor, fiindcă n-ar mai trebui să lupt singură, aş ştii că mai este cineva la fel ca şi mine, care încearcă să găsească un port la oceanul fără de margini al regăsirii de sine. Mă simt atât de singură încât am impresia că moartea nu e cu nimic mai străină de noi decât viaţa. A început să plouă. Nici nu am observat când a dispărut raza de lumină. În liniştea mormântală de sfârşit de lume, ploaia a venit ca un Mântuitor al trăirilor mele, ce a sosit de undeva din văzduh, pentru a sparge farfuria liniştii în mii de cioburi, pentru că nimeni, vreodată, să nu mai poată mânca din ea la masa suferinţei care este propria mea viaţă. Mă plimb prin curtea mănăstirii de mai bine de o oră. Poate că s-a reîntors maica stareţă. Am ajuns iarăşi în faţa uşii dată cu lac negru. O deschid. Da, maică stareţă, e la birou, la fel de pierdută în treburile ei zilnice ca întotdeauna. Vorbeşte la telefonul mare şi negru care, cu siguranţă, e mai bătrân decât cel de-al doilea război mondial. Nu mi-a simţit prezenţa cu toate că am scos un oftat scurt. – Deci, am zis în cele din urmă. Cu toate astea, maica stareţă continua să vorbească la telefon ca şi cum nici nu aş fi existat. Deodată, îmi vin în minte tot felul tot felul de lucruri ciudate cum ar fi: «Atunci când voi fi moartă şi voi dori să mă adresez unei persoane din lumea asta cu siguranţă că persoana respectivă nu mă va simţi. Ei bine, dar eu nu sunt moartă şi nici pe altă lume. Mă aflu aici, pe planeta Pământ, planeta pe care...» – Exist! Exist! Am senzaţia că exist! mă trezesc strigând fără să-mi dau seama. Abia acum maica stareţă îşi aţinteşte privirea spre mine. E la fel de calma acest monument al intereselor ca întotdeauna. 72

– Ştiu că exişti, îmi zise cu o privire pe jumătate pierdută. Poate ca cealaltă jumătate de privire, care nu se afla în acest birou, e pe undeva, rătăcita poate prin gheţurile reci ale Antarcticii unde s-a sinucis Sorin. Maica stareţă îşi ridică mâna costelivă de pe birou şi o pune pe receptorul telefonului astupându-l, probabil pentru ca persoana de la celălalt capăt al firului să nu audă convorbirea noastră. – Vreau să plec din mănăstire, maică stareţă, i-am spus cât se poate de direct fără nici un fel de ocolişuri. – Bine, mi-a răspuns pe un ton de parcă ştia aceasta de când lumea. Rugămintea mea nu o luase absolut deloc prin surprindere. – Bine? i-am răspuns mirată, pronunţând pe un ton întrebător, dar cât se poate de mecanic. – După câte ştiu eu, maică Sarah, urma să te viziteze un cardinal de la Roma, mai bine zis sfinţia să Anthony McCoulough. – Aşa este, maică stareţă, i-am răspuns ridicând oarecum tonul. – Alo? zise stareţa, luând mâna de pe receptor. Până la urmă, sunt de acord cu preţul celor cinci sute de lumânări. Ne-ar mai trebui tămâie... Maica stareţă continuă să vorbească, ca şi cum eu nici nu m-aş mai fi aflat acolo. Aş fi vrut să-mi dea un răspuns, cu toate că mi-l dăduse deja. Mi se pare totul prea simplu. Nu pot accepta acest simplu: „bine“. Demisia mea a fost prea uşor acceptată şi tocmai această uşurinţă cu care s-a luat mă face să-mi simt sufletul greu, să mă cred o vinovată, o păcătoasă, un fel de om al nimănui, de care nimeni nu mai are nevoie. Nu ştiu de ce în acest moment îmi vine să mă gândesc la moarte. Poate că şi moartea va veni la fel de simplu şi pe neaşteptate pe cât de simplu a venit răspunsul stareţei. Poate că sunt o vinovată fără de vină, dar în orice caz n-am valorat mai nimic în ochii stareţei odată ce s-a descotorosit atât de uşor de mine. Toate astea mă fac să simt că nici viaţa mea nu valorează doi bani, că întreg sistemul meu de valori s-a năruit, că sunt un suflet la fel de gol pe cât de gol eram la naştere. Să fie momentul renaşterii mele? Toate învăţăturile şi experienţele vieţii să se reducă la nimic? Atunci eu sunt un nimic şi oricât de mari şi de importanţi ne credem în viaţă, indiferent de iluzia care ţi-o creează viaţa, noi tot un nimeni suntem. Maica stareţă continuă să vorbească despre acele lumânări, cruciuliţe, flori, icoane, lanţuri care să lege crucile de gâturi, unele gâturi suple, altele groase, altele tinere, altele zbârcite, dar mereu aceleaşi gâturi de care se vor agăţa cruci în încercarea noastră de a ne regăsi valoarea, importanţa pentru care noi trăim, fără să realizăm că în fiecare clipă ne apropiem din ce în ce mai mult de moarte. Cred în destin, la fel cum cred în iubire şi în vraja morţii. Oare moartea are vraja ei? Sau suntem atât de orbi încât nici nu putem vedea vraja a ei. Poate că doar atunci când vom fi împăcaţi cu noi înşine şi nu străini de noi înşine, vom putea accepta marea binefacere şi vraja a morţii. Nu înţeleg, Dumnezeule, de ce nu ne laşi să vedem vraja morţii, ca un balsam şi o binecuvântare, ci ca şi blestem? Atunci, cine suntem noi Doamne? Oare care este mila Ta, atât timp cât nu o putem înţelege? Oare suntem creaţi pentru a cere milă, îndurare şi blestem! Nu pot înţelege de ce m-am născut Christine şi nu altcineva. Unde eşti, Doamne? Pe care stradă a destinului m-am pierdut odată cu Sorin? Unora le e frică de moarte, tocmai pentru că o asociază cu viaţa, crezând în sentimente şi trăiri similare vieţii, dar într-un mormânt şi cu un corp în putrefacţie! Nu odată, mi s-a întâmplat şi mie cu mulţi ani în urmă să simt acel fior rece, acel sentiment de neputinţă al vieţii în faţa morţii. Îmi imaginam ce groaznic poate fi să putrezeşti încetul cu încetul, într-un sicriu sau, ca o altă alternativă, să arzi într-un crematoriu. Era îngrozitor şi mă simţeam învinsă la fel ca şi o vită într-un abator. Toate astea pentru că priveam moartea prin prisma vieţii, fără să-mi dau seama de marea greşeală pe care o săvârşeam, întrucât moartea nu trebuie privită niciodată prin ceaţa vieţii, ci prin ea însuşi. În acel moment, când eşti mort, e normal ca şi corpul tău să nu mai aibă simţurile care l-au călăuzit în timpul vieţii. Nu e altceva decât o masă de materie în descompunere. Tu nu mai eşti cel cu senzaţiile din timpul vieţii, chiar dacă poate îi vezi pe cei dragi. Redevii cel care ai fost înainte de a te naşte, indiferent că ai murit acum o oră sau în urmă cu un milion de ani. Trebuie să înţelegi că nu mai faci parte din aceasta lume chiar dacă ai murit în urmă cu o secundă. Ai părăsit timpul odată cu lumea şi senzaţiile acesteia. Oare celelalte lumi sunt mai primitoare? Au timpi şi spaţii? Au Destin? Poate că nici celelalte lumi nu ar trebui nicidecum gândite prin prisma lumii acesteia. Atunci? Încotro mergem? Spre mai bine sau spre mai rău? Spre nord sau spre sud? Spre ore sau spre secole? Poate spre nici una dintre toate acestea. Nu pot să înţeleg de ce, în ultima perioadă, mă obsedează moartea? Poate că îmi e teamă de faptul că s-ar putea să nu existe viaţă de apoi. Noi, cei din viaţă dorim neapărat o viaţă şi după moarte! Oricât am încerca, nu putem să ne imaginăm moartea decât tot 73

prin prisma vieţii. Indiferent câte argumente mi-aş aduce şi indiferent de câte ori aş striga în singurătatea sufletului meu, că există viaţă de apoi, un sentiment de teamă amestecat cu incertitudine, mi se cuibăreşte asemeni iernii în plină primăvară şi-mi strigă: «Nu există viaţă de apoi!», atât de tare încât îmi asurzeşte urechile inimii mele. Maica Stareţă continuă să vorbească la telefon. Simt o senzaţie de inutilitate, ca şi cum n-aş mai avea ce să caut în biroul respectiv. Cu toate astea, mă încăpăţânez să rămân. Maica Stareţă vorbeşte despre un botez al unui copil dintr-o localitate apropiată mănăstirii, ca pe urmă să amintească de moartea iminentă a nu ştiu cărui profesor, aflat în ultima fază a cancerului de prostată. Eu continui să mă gândesc la moarte, la viaţa de apoi, la faptul ca «viaţa» de apoi s-ar putea să nu existe, s-ar putea ca în locul ei să fie «moartea» de apoi. Atunci? Deodată, simt o căldură în tot corpul, un sentiment de bucurie îmi inundă inima şi, fără să vreau, pronunţ: Da! poate că de ajuns de tare încât sunetul cuvântului meu să-l eclipseze pe cel al Maicii Stareţe, care-şi aţinti privirea pierdută spre mine continuându-şi conversaţia. Am zâmbit. Maica Stareţă îşi arcuieşte sprâncenele întrebător. Nu am ce să-i răspund ei, fiindcă mi-am răspuns mie însumi. Oricât de mult am combate viaţa de apoi, ea există, şi oricât de ciudat ar părea şi de neînţeles, aceasta există tocmai prin inexistenţa ei. Cum? Simplu! Atunci când murim, chiar dacă suntem sau nu conştienţi că murim, ultimele gânduri devin eternitate prin chiar neantul eternităţii, care le urmează. Poate că acele gânduri, «ultimele», sunt viaţa de apoi, devenind eterne în cazul când o viaţă de apoi, aşa cum ne imaginăm noi nu ar exista. În acest caz, indiferent că viaţa de apoi nu ar exista, ea devine eternă prin însăşi eternitatea ultimului gând luat pe aripile morţii spre o nouă şi nouă renaştere spre alte şi alte spaţii spiritualodimensionale. Acel ultim gând este, de fapt, o nouă lume, o nouă viaţă tributară, cu totul altor canoane decât cele pe care le cunoaştem noi. În acest caz, este cât se poate de important CUM MORI! Astfel, sunt cât se poate de importante ultimele clipe din viaţa ta, fiindcă ele sunt cele care-ţi clădesc noua ta viaţă, noua temelie a ceea ce vei fi cândva! Prin urmare, lumea de apoi fiinţează prin inexistenţa ei, prin eternitatea neantului care o defineşte, lăsând mărgăritarul ultimului gând să strălucească sub un nou cer al nesfârşirii eului tău. Acel gând va clădi, poate, o lume a lui, prin energia spiritului care va hotărî dacă se va reîncarna în lumea pe care a părăsit-o sau va alege un alt nivel spiritualo-dimensional propriu ultimului gând care l-a creat. De fapt, existenţa vieţii de apoi constă în moarte şi neant, în inexistenţa ei. Oricât de ciudat pare, dar când afirmi că nu există viaţă de apoi, nu faci altceva decât să-i confirmi existenţa. Este foarte important cum murim şi la fel de important este dacă trecem pe lumea cealaltă împăcaţi cu noi înşine sau nu, fiindcă, dacă în momentul morţii vom vizualiza un gând plin de beatitudine cu elemente pe care le dorim sau la care sperăm cum ar fi un ţinut fermecător sau să redevenim tineri şi sănătoşi cu toate că, în realitate, avem optzeci de ani şi suntem gârboviţi de anii vieţii. Toate astea nu înseamnă nimic, ele nu vor putea pune temelia noii lumi dacă nu vom muri împăcaţi cu noi înşine. Pentru aceasta va trebui să credem în noi şi în steaua care, undeva, într-un colţişor de Univers, se stinge pentru a trece într-o altă lume, într-un alt Univers, în a cărui gară nu mai opreşte trenul acestei lumi. Maica Stareţă a terminat convorbirea. Mă priveşte de parcă m-ar întreba ce anume caut în biroul ei, eu, o tipă atât de ciudată, care nu vrea să înţeleagă că totul, dar totul, se supune unor canoane şi legi bine stabilite, în care fiecare este un subordonat al cuiva sau al unei idei, concepţii şi, de ce nu, al unor maniere. – Asta e, Maică Stareţă, îi răspund, aşteptând, în acelaşi timp, un răspuns. – Ţi-am zis că sunt de acord să pleci, maică Sarah, dacă asta este dorinţa ta. În toţi aceşti ani de când te afli în sânul comunităţii noastre, poate că ai înţeles cât de mult îi datorăm Domnului Dumnezeu. Dacă dumneata doreşti să-L slujeşti pe altă cale, eu nu te pot opri. Calea pe care o vei alege, va fi cea care-ţi va determina Destinul... – Nu, Maică Stareţă. Destinul îmi e determinat dinainte de a mă fi născut eu, chiar dacă am iluzia că-l determin. – Atunci, va continua să-ţi scrie istoria vieţii tale, zise stareţa, profund mişcată de un astfel de răspuns, mutându-şi privirea către vechitura aceea de telefon, ca şi cum şi-ar fi dorit să mai sune încă o 74

dată, să evadeze undeva aiurea, de la conversaţia cu mine. O priveam cum începe să zgârie cu unghia faţa de masă. – Oare chiar avem o Cale? am întrebat-o pe stareţă. – Dacă nu am mai avea o Cale, ce rost ar mai avea Dumnezeu? zise aceasta cu privirea pierdută spre telefon, ca şi cum şi-ar fi răspuns ei însăşi. – O Cale, o Cale, o Cale... am repetat eu ca şi pe vremea când aveam patru, cinci ani şi învăţam o poezie. – O Cale, conchise stareţa oftând. – Atunci? am întrebat-o, muşcându-mi fără să-mi dau seama buza de jos, ca în cele din urmă să scot un „ah“, puţin strident, dar mai mult în surdină. Nu ştiu dacă Maica Stareţă a auzit sau nu, cert este ca purtată de gânduri şopti ceva de neînţeles, ceva cu «de ce?» cu «rai» cu «sex», poate cu sex, poate că nu cu sex, poate că doar mi s-a părut, poate că mă gândeam eu la sex, cine ştie, important e că, deodată Maica Stareţă îşi întoarse privirea pierdută de la telefon şi mă privi drept în faţă. Îmi zice ceva, fiindcă îşi mişcă buzele, dar uită să vorbească. Degetul cu care zgârie până mai deunăzi faţa de masă a alunecat spre firul telefonului, mişcându-l dintr-o parte în alta, când mai încet, când mai tare, când mai calm, când mai nervos. – De ce pleci, maică Sarah? – De ce plec? Păi, ăsta era răspunsul pe care îl aşteptam de la stareţă de atâta timp şi care nu mai venea. În cele din urmă îi zic: – Moartea este o continuare a vieţii, Maică Stareţă! i-am zis, fără să-mi dau seama. Deodată, aceasta mă privi oarecum uimită cu un aer primăvăratic în ochi. – Şi înainte de viaţă, nu a fost tot moartea, maică Sarah? zice stareţa, dar, de data aceasta, cu un aer absent, terminând cu o uşoară ridicare a tonului ceea ce îmi dezvălui o uimire ascunsă. – Sunt de acord cu dumneavoastră, Maică Stareţă. Înainte de noi sau, mai bine zis, noi înainte de viaţă trăiam în eterna viaţă a morţii de dinainte de viaţă, urmând ca acum să trăim şi moartea de dincolo de viaţă. Ce mă frământă cel mai mult, este că întreaga noastră viaţă nu vom şti niciodată care este adevărata moarte: «cea de dinainte de viaţă, de după viaţă sau poate ca moartea e viaţa însuşi». – De ce ar trebui să le ştim pe toate astea, maică Sarah? zice stareţa privindu-mă de data aceasta drept în ochi cu acea licărire ciudată pe care doar la necuvântătoare o mai zărisem în copilărie. – De ce? Fiindcă doar astfel pot să-mi explic ce anume caut la această Sfântă Mănăstire, ce este Sfinţenia, sacralitatea şi, mai mult decât atât, încotro vreau să merg în viaţa care mi-a mai rămas pentru ami înfrunta Destinul, ce nu poate fi înfruntat. – Fii mai explicită, maică Sarah, spune stareţa cu o oarecare resemnare pe care întâmplător, o simt ca fiind sinceră. – Mă aflu aici pentru că încerc să cred în noţiunea de sfinţenie, la fel cum în copilărie credeam în Moş Crăciun. Aveam atât de multă nevoie atunci de Moş Crăciun pe cât de multă nevoie am azi de noţiunea de sfinţenie. Dacă aceasta este de fapt un fel de Moş Crăciun pentru copiii mari ca şi mine? – Şi dacă ar fi aşa, interveni stareţa, ce-ar fi? – Păi cum ce-ar fi? Ca să nu vorbesc în numele oamenilor, ci doar într-al meu. Ar fi un dezastru... – Un dezastru? – Da, un dezastru, îi răspund. – Un dezastru? repetă stareţa pe un ton grav. – Cred că ştiu de ce ar fi pentru tine un dezastru, conchise aceasta. – De ce? o întreb mai curioasă ca niciodată. – Fiindcă ţi-e frică de moarte şi, de ce să nu recunoşti, de viaţă, zise aceasta cu un aer de pretinsă superioritate, ascunzând undeva, în adâncurile neluminate ale sufletului său, o aroganţă uitată poate din timpurile când pentru ea sfinţenia nu avea nici o conotaţie spirituală. – Aşa este, Maică Stareţă, îi răspund de parcă chiar în acest moment trebuie să înghit o felie de lămâie dintre cele mai acre pe care le-am gustat vreodată. Cu toate astea, încerc să-mi ascund orice grimasă nedorită a feţei. Îmi este frică de moarte şi de aceea caut sfinţenia, pe cât de frică îmi este şi de viaţă în acelaşi timp şi de aceea caut moartea. 75

– Atunci, conchise stareţa. – Aş vrea să mă ajutaţi să înţeleg mai bine sfinţenia, încât să o caut pentru a nu fugi de propria mea viaţă cu frica de moarte, pentru a nu fugi de înaltul prelat care urmează să vină şi să-mi vorbească de o moarte de care mă tem la fel cum mă tem de viaţă, de o moarte care-mi retrăieşte o viaţă pierdută pe drumurile îngheţate ale Antarcticii, unde s-a sinucis Sorin, fostul meu soţ, unde, odată cu el a murit şi o parte a vieţii mele, care acum, în loc să mă lase în pace, mă bântuie mai vie ca niciodată, făcându-mă să trăiesc două vieţi în acelaşi timp, aceea de maică Sarah şi aceea de Christine, soţia lui Sorin. Poate că cel mai tare mă sperie faptul că-mi voi găsi moartea doar pentru viaţa de maică Sarah şi nu pentru aceea de Christine, soţia lui Sorin. Oare dacă trăiesc două vieţi paralele, nu mi se cuvin şi două morţi paralele? – Nimănui nu i se cuvin două morţi, zice stareţa. – Ei, vezi maică stareţă, tocmai acest lucru mă înnebuneşte, mă scoate din minţi şi mă face să plec încotro văd cu ochii. De aceea liniştea mea interioară, pe care credeam că o găsesc în acest lăcaş al Lui Dumnezeu, se risipeşte la fel ca şi ceaţa din dimineţile de iarnă când răsare soarele rece şi umed din ascunzişurile sale stelare. Asta era maica stareţă, faptul că mai înainte de toate am nevoie de două morţi pentru a-mi putea regăsi liniştea în cele două vieţi hărăzite şi cu toate acestea, îmi era frică de moarte. – Te înţeleg, maică Sarah, dar poate că doar aşteptându-l pe sfinţia sa, Anthony Mc Coulough, vei putea să-ţi primeşti şi cea de-a doua moarte la cea de-a doua viaţă a ta. – Sau poate continuarea fiecărei vieţi în moartea sa! – Poate, sărmană Sarah. – Poate, maică stareţă... – Deocamdată ar fi bine să nu pleci nicăieri. Aşteaptă-l pe sfinţia sa, Mc Coulough să vină. Maica stareţă a început să-mi vorbească cu un aer de duioşie în glas. Ei, tocmai aşa ceva nu suport. Nu vreau să fiu compătimită de nimeni. Ştiu că e o mândrie oarecum prostească, dar asta simt eu şi cu atât mai puţin cred că mă voi putea schimba la această vârstă, când nu vroiam să accept nici în ruptul capului că mi-e frică de moartea plină de viaţă a lui Mc Coulough, moarte mai vie decât viaţa mea, a unei călugăriţe care, în prostia sau naivitatea ei, a crezut că se va regăsi pe sine între zidurile mănăstirii dar, în schimb şi-a dat seama că era mai străină de sine ca niciodată, că era asemeni unui animal încolţit de armele vânătorilor, dar care se ascundea în spatele unor tufişuri dese, care, credea el, îl vor apăra de armele aducătoare de moarte, tufişuri care îl vor readuce la viaţă, la acea viaţă în care să nu-şi mai simtă inima bătând cu tărie în timpane, în priviri şi-n teama că glonţul ucigaş s-ar putea să o oprească să nu mai bată în fiecare secundă doar de teamă, de angoasă şi de nelinişte, asemeni unui orologiu din turla bătrânei catedrale cu miros de mucegai şi muri de culoare gri. Îi răspund stareţei: – Aveţi dreptate. Nu voi pleca deocamdată. Am să-l aştept pe cardinal, să văd dacă am dreptul de la divinitate la două morţi sau la două vieţi în moarte! – Sau la două morţi în viaţă, interveni stareţa. – Poate, îi răspund oarecum instinctiv, fără să-mi dau seama. De fapt, am devenit absentă la dialogul cu stareţa, gândindu-mă la sfinţenie, la cât de multă nevoie avem să fim sfinţi şi să avem sfinţi făcuţi de aceasta viaţă. Deodată, telefonul ţârâie iarăşi. Stareţa răspunde pe un ton dulceag ceva: «ah, da, iconiţele acelea...» Dau să plec, gândindu-mă că poate şi eu sunt o sfântă sau, poate, cândva, într-o altă moarte sau viaţă am fost Moş Crăciun, Albă ca Zăpada sau Cenuşăreasa şi, cu toate acestea, poate doar în moartea aceasta sau în viaţa aceasta, acceptăm să ne creăm sfinţi pentru a crede în ei. Câtă nevoie avem să credem în cineva la fel ca noi dar care s-a apropiat mai mult de canoanele de perfecţiune, pe care le folosim asemeni unui cod fără cifre sau cuvinte, un cod al unor canoane pe care le-am săpat adânc cu dalta sufletului în propria noastră istorie antediluviană, istorie în care trebuia să existe un învingător, care era necesar să se bazeze pe anumite calităţi pentru a învinge acestea nefiind altceva decât canoane la pe care trebuie să se bazeze sfinţenia, care s-au tot transformat în timp, până la fraza: «Fiecare cu sfinţii lui» de fapt, cred că ar fi mult mai sugestiv să afirmăm: «Fiecare cu propria lui înstrăinare de sine care ne-a îndemnat să credem în ceva, chiar şi în Cenuşăreasa, Moş Crăciun, Albă ca Zăpada sau Guliver, iar când toate acestea nu au mai fost de ajuns, am născut sfinţenia, ca şi pe un substitut fals al sacralităţii, pe care o 76

pretindem şi credem că o deţinem, dar nu facem altceva decât să naştem eroi după canoanele respective, cărora să le zicem sfinţi. Aceasta este credinţa omului care crede că crede ca să poată crede! Fără canoane, Albă ca Zăpada nu ar mai putea fi o sfântă, deoarece din copii mici am devenit copii mari. Avem nevoie de o Albă ca Zăpada în care să putem crede şi de aceea a trebuit să calce în străchinile canoanelor noastre cele mai vechi, găurite sau ruginite, străchini cu poveşti despre puritate, absolut, întrun cuvânt sacralitate care să-i dea în cele din urmă apelativul de sfânt. Aceasta suntem noi, oamenii, nişte copii mari care nu încetăm niciodată să credem în poveşti, dar care să fie pe măsura noastră. Avem nevoie de supranatural fiindcă acesta este surogatul modului nostru de a explica «ştiinţific sau spiritual» ceva anume. Tot noi suntem cei care ne dăm în cele din urmă un răspuns. Marea minciună a vieţii noastre este ca acordăm sacralitatea atât supranaturalului cât şi vieţii noastre de zi cu zi, ceea ce nu este veridic, întrucât supranaturalul nu se află nici în viaţa de zi cu zi şi nici în sacralitate cum sacralitatea nu se afla în viaţa de zi cu zi şi nici în supranatural. Tot ceea ce este sacru nu este supranatural, iar ceea ce se află în viaţa noastră zilnică nu numai că nu este sacru, dar nu este nici pe departe supranatural. Este cât se poate de adevărat că, dacă am gândi zilnic aceste enunţuri, viaţa ar deveni mai gri şi mult mai distantă de ceea ce suntem noi ca angrenaj al ei, fiind fără sens. Avem nevoie de minciună fiindcă doar cu minciuna ne putem hrăni iluzia vieţii noastre în calea ei către progres şi civilizaţie. Suntem născuţi pentru a ne hrăni cu minciuna iar atunci când mergem la toaletă, tragem apa peste ceea ce este mai apropiat de adevăr decât orice: «Fecalele noastre ideatice» Cu toate că suntem străini şi îndepărtaţi de noi înşine, cu toate că ne urâm iubindu-ne sau ne iubim cu ura, niciodată, dar niciodată, nu vom înceta să credem că pe lume un sicriu cu cât e mai scump, făcut dintr-un material mai deosebit, cu cât oferă un confort mai mare este mai bun. Atunci fiinţa noastră mai e şi altceva decât un străin de sine însăşi înveşmântat cu mantia absurdului? Cu siguranţă că nu! Sunt unii care-şi dau seama de asta şi «preferă să treacă mai departe», alţii care nu-şi vor da seama niciodată şi deci nu au unde «trece», iar alţii, dar foarte puţini care-şi dau seama şi nu trec nicăieri. Aceştia sunt cei mai nenorociţi, fiindcă realizează minciuna în care s-au născut, caută mereu un adevăr pe care nu-l vor afla, de fapt, niciodată şi, în cazul în care nu se sinucid, se abandonează undeva, într-o lume a irealismului, unde supra-naturalul primeşte conotaţii de obişnuit, sfinţenia nu există, iar sacralitatea e pânza cu care-şi hrănesc propria iluzie a vieţii, care-i va tortura mereu arătându-le: minciuna! Celelalte două categorii vor hrăni iluzia vieţii lor cu minciuna pe care o vor considera-o şi sfântă şi sacră şi supranaturală! Mă îndrept către camera mea. O adiere de vânt leagănă frunzele mari şi palmate a unor smochini aduşi aici tocmai din ţara Sfântă. Sfinţii sunt un indicator care ne arată calea spre Dumnezeu. Fără sfinţi, viaţa nu ar mai fi aceeaşi. Oare cum ar fi o viaţă fără poezie sau fără poveşti? La urma urmei, şi Dumnezeu este o poveste de care depinde întreaga noastră viaţă, întregul nostru Destin. Fiecare dintre noi suntem o poveste cu un început sau sfârşit mai mult sau mai puţin fericit, dar o poveste plicticoasă şi atât, în care propriul nostru corp întotdeauna şi negreşit, devine cadavru, indiferent de rolul pe care-l avem în această lume..., o lume în care ştim că vedem doar spaţiul şi urmele timpului lăsate în aceasta fără să ne gândim decât arareori că putem vedea şi trecutul, dar nu şi prezentul timpului prin telescoape, la miliarde de ani lumină, unde trecutul aştrilor devine prezent în prezentul nostru şi viitor în trecutul lor, dar niciodată nu vom putea vedea viitorul nostru şi viitorul aştrilor pornind de la aşa-zisul prezent pe care îl trăim. De ce? Să fie şi viitorul în trecutul aştrilor unde îngheaţă timpii, contopindu-se în eternitate? Când omul a început să se întrebe, a simţit pentru prima oară deznădejdea, fiind, tot pentru prima oară, conştient de sine. După câte se vede, pot să plec încotro văd cu ochii, să fac orice altceva decât călugărie şi, cu toate astea, cu cât sunt mai liberă să-mi aleg calea pe care vreau să o urmez, cu atât mai mult nu-mi vine să mai plec. Ce paradoxal e legământul cu tine însuţi în această lume! 77

Poate că ar trebui să călătoresc cu mine însumi, în mine însumi, să-mi privesc lumile mele interioare, să le privesc structura care le compune şi care mă compun, să alerg prin ele ca şi o virgină întrun bordel şi să mă întreb mereu ce anume caut aici cu toate că ştiu încă dinainte de a fi existat lumea asta, în care maica Sarah se plânge că trece printr-o criză existenţială. Poate că abia acum reuşesc să mă descopăr pe mine însămi, să-mi dau seama că nu am fost şi nu voi putea fi niciodată o persoană, un suflet care să accepte nişte canoane pe care să plutească asemeni unei frunze într-o toamnă târzie pe valurile propriului Stix uitat de vremurile unor veri mincinoase şi perfide dar tăcute în gara vieţii, canoane care se regăsesc doar în toamnele când ploile amintirilor devin melancolii pline de nevroză existenţială. Mă îndrept spre propria mea cameră, în care mă voi simţi şi acum la fel ca altădată la fel de singură şi de neputincioasă, ridicolă şi plină de tot felul de paradoxuri, unele mai stranii decât altele. Privesc la pereţii plini de muşchi, poate la fel de bătrâni ca şi vremea din sufletele multor maici, urme ale timpului călugărit şi el în această mănăstire, pentru a-şi preamări izbânda pe care o are în aceasta lume şi anume, de a fi preamărit între aceste ziduri poate mai mult ca oriunde în altă parte, pentru că aici poţi să simţi timpul în toată splendoarea sa, mult mai greu şi mai apăsător, asemeni unui soţ plin de afecţiune, dar obez, faţă de care singurătatea devine o dulce şi inestimabilă povară de care ai vrea să fugi, dar în cele din urmă te opreşti. E mult mai bine să cochetezi cu timpul care are un trecut decât cu eternitatea unde trecutul s-a şters definitiv în miliardele de ani ai Universului! Odată ajunsă în cameră îmi vine să-mi arunc lucrurile pe jos, să fac cât mai multă dezordine. Nu înţeleg de ce ordinea mi-a devenit atât de apăsătoare. Aş sparge ceva..., prind calul alb de porţelan pe care îl am ca amintire din primăvara de la Festivalul Scoicilor, care aici, în San Antonio, e transformat într-o adevărată sărbătoare a refulării, neîmplinirilor, dar şi al speranţelor şi împlinirilor de peste an. Privesc la căluţul meu alb cum se transformă în cioburi. Un sunet surd, profund, dar liniştitor străbate tumultul sufletului meu, asemeni unui clopot ce dăngăne o singură dată în eternitate, în imensitatea tăcută a Universului. Abia acum observ printre cioburile inerte un plic alb. Sunt somnifere. Atunci, la Festivalul Scoicilor, am hotărât să iau o doză mai mare din aceste medicamente pentru a călători în lumea lui Sorin, în lumile lui Lama Den Xing. Lumi pe care le cunosc doar din unele descrieri vagi povestite de Sorin înainte de a muri, lumi pe care nu le-am trăit. O lume nu există dacă nu o trăieşti oricât de mult îţi este descrisă. Eu vreau cu tot dinadinsul să le trăiesc. Oricum, nu sunt convinsă că, luând aceste medicamente voi ajunge acolo, dar cine ştie, este o şansă. Simt o reţinere, o teamă, care îmi este diminuată de dorinţa de a evada din mine însumi, dorinţa care a început să-mi devină o adevărată obsesie. Nu ştiu dacă e o doză prea mică sau prea mare. Important este ca până acum n-am avut curajul să fug de viaţă cu ajutorul somniferelor. De luni de zile de când am pus medicamentele în căluţ am tot amânat acest moment. O teamă poate la fel de veche şi de profundă ca şi visul pe care îl trăim, ca şi iluzia vieţii sau momentul în care am fost conştienţi ca existăm, m-a făcut să ezit momentul în care am hotărât să inhalez somniferele. De ce? Atunci poate că ar fi mai bine să mă întreb de ce doresc atât de mult să evadez din mine însumi? Poate că acesta ar fi răspunsul, tocmai această întrebare, fiindcă orice răspuns despre noi înşine este o nouă întrebare, care nu se mai termină niciodată. Noi suntem o întrebare a propriului nostru destin. Nu am fost şi nici nu vom fi vreodată cu nimic mai mult. De ce? Pentru că existenţa noastră e iluzorie, trăim iluzia vieţii de la iluzoria naştere şi până la iluzoria moarte. Poate că în noi înşine nu suntem niciodată singuri, dar prin iluzia pe care o trăim suntem condamnaţi la singurătate prin întrebare! Astfel, devenim cu fiecare clipă care ne apropie de moarte mai înstrăinaţi de noi înşine. Atunci, care este adevărul din această viaţă, în afară de iluzia vieţii în sine? Poate moartea! Şi totuşi, odată ce moartea survine tot prin intermediul iluziei vieţii, prin prisma acesteia, atunci să fie şi moartea tot o iluzie? Iluzia morţii? Am ajuns să înţeleg că unicul adevăr care ne e dat, este acela al iluziei vieţii şi al iluziei morţii! 78

Acest adevăr ne apropie şi mai mult de Dumnezeu, fiindcă suntem conştienţi că iluzia vieţii cu aşazisa ştiinţă, cunoaştere în general, ce ne îndepărtează tocmai de Dumnezeu, nu este altceva decât o reprezentare morganatică. Tot ceea ce ştim cu adevărat este că există Dumnezeu, fiind unicul adevăr pe care-l putem percepe! În rest, avem doar iluzia că ştim sau că cunoaştem. Ne credem mari şi puternici, alergăm pe calea vieţii noastre plină de nimicnicii şi ocolişuri către tot felul de ţeluri a căror importanţă e la fel de iluzorie precum sunt şi ţelurile în sine. Nu ştim cu adevărat dacă există cu adevărat spaţiul şi timpul, binele şi răul, frumosul şi urâtul şi, dacă toate acestea ar fi, nu ştim exact care dintre ele reprezintă cu adevărat binele şi care răul, care frumosul şi care urâtul dar, mai ales, ce este spaţiul şi ce este timpul. Faptul că alerg sau mă mişc, poate fi o iluzie la fel de mare cu faptul că a trecut o oră de când am vorbit cu stareţa. Într-o iarnă am avut o depresie gravă. În acele momente nu numai că nu ştiam unde mă aflu din punct de vedere geografic dar, stând pe un fotoliu şi privind la fereastră, m-am cutremurat. Întindeam mereu mâna să văd dacă există spaţiul din faţa mea. Atunci treceam printr-o panică teribilă, asociată cu angoasă, teamă şi deznădejde. Aveam senzaţia că tot ce mă înconjoară este inexistent, iar eu sunt un punct fără spaţiu şi timp, undeva, în Univers sau, şi mai cumplit, că sunt înconjurată de plăci mari de beton ca într-un mormânt şi că acestea se află la o palmă de mine. Faptul că sufăr serios de claustrofobie mi-a creat un sentiment de infern asociat cu neputinţa. M-am îngrozit crezând că imaginea naturii din spatele ferestrei nu este altceva decât o minciună. Ce mă înspăimântă este dacă într-adevăr este o minciună, iar iluzia vieţii ascunde în spatele ei acest adevăr! Poate că tocmai de aceea există această iluzie a vieţii pe care o trăim pentru că, dacă am afla adevărul absolut despre noi înşine, despre străinii din noi, n-am mai putea suporta şi ne-am autodistruge pe loc. Cine suntem noi? Cine sunt eu, această fostă Christine, actuala maică Sarah? De ce m-am născut şi încotro alerg? Oare sunt condamnată de a trece mereu dintr-o iluzie în alta, din cea a vieţii în acea a morţii, iar pe urma în alte şi alte iluzii? Ce este adevărul? Ce este libertatea cu liberul ei arbitru? Nişte simple iluzii? Dar iluziile ce sunt? În nici un caz nişte simple adevăruri, atunci? Dacă adevărul nostru e o iluzie, iar iluzia nu e adevăr, noi nu existăm! Suntem un vis al unei creaţii eterne, fără timpi şi spaţii! Nu existăm, pentru că, dacă am exista, ar trebui să murim, dar creaţia care ne visează este la fel de nemuritoare pe cât de inexistent e timpul şi spaţiul din suflarea Sa, din existenţa şi adevarul Său absolut. De aceea, noi nu murim niciodată, dar nici nu existăm! Ne simţim înstrăinaţi de noi înşine fiindcă, oricât de greu ne-ar veni să credem, adevărul este că noi nu suntem noi, eu nu sunt eu, dar atunci cine suntem? Suntem copacii înfloriţi ai primăverilor sau talazurile înspumate ale oceanelor sau primii fulgi de nea ce se aştern peste stejarii arămii ai pădurilor, parcă uitaţi de vreme? Cine suntem noi sau mai bine zis cine nu suntem noi? Dacă suntem ploaia, de ce nu putem să ne spălam de noi înşine? Dacă suntem stelele pe cerul senin al nopţilor înţesate cu şoapte de iubire sau cu oftaturi îndelungi de frica unei alte zile, de ce ştim, credem, dar nu ne putem identifica cu steaua din faţa noastră, care străluceşte suav, dar care e moartă de miliarde de ani? De ce? Fiindcă nu putem accepta frumuseţea trecutului din iluzia morţii, deoarece ne dorim timpul acesta al vieţii ce ni se sparge pe cer în fiecare noapte, în miliarde de stele, în cioburi de trecut, prezent şi viitor, unde toate laolaltă, ne spun că el, marele timp, nu numai că nu există, dar nici n-a fost să fie vreodată. Atunci?! Cine sunt străinii din noi?

79

Nu numai că nu mi-e frică de moarte, dar vreau să-mi recâştig prin moarte libertatea de dinainte de a şti că există păcatul originar, de dinainte de a şti că există suferinţă pentru fericire, dar şi fericire pentru suferinţă! Simt un fel de senzaţie ciudată, un fel de luciditate a hazardului care ne înconjoară. Acum am ajuns să privesc hazardul ca pe un prieten pe care-l cunosc de când lumea, deodată acest prieten se dezintegrează şi hazardul devine o simţire, un eu, eu însumi. Se aude soneria de la intrare. Cine să fie? Deschid uşa larg, poate mai larg decât sufletul meu către societate. E un prelat. Bine aţi venit, îi zic cu o jumătate de gură. Sunt Anthony Mc Coulough, zise pe un ton răguşit. În faţa mea se află Anthony Mc Coulough, cardinalul. Mă priveşte ciudat, cu timiditate, dar şi cu un fel de răzvrătire. Cu toate că mă fixează cu ochii, privirile noastre nu se intersectează, ci se pierd în uimirea unuia către celălalt. Ne aflăm în acest salon al meu de mai bine de zece minute şi în afară de un salut circumstanţial, nu ne-am mai adresat nici un cuvânt. Cardinalul are faţa plina de riduri şi, deodată, îmi vine în minte suprafaţa creierului sau a unei planete traversate de crevase. Zâmbesc, zicându-mi că Mc Couluogh nu poate avea cap de planetă şi nici de creier. Dar poate că are creier? Creierul nu are faţă, stă ascuns în calota craniană, la fel ca şi noi înşine în faţa vieţii, cu toate că viaţa există prin noi, la fel cum gândurile trec prin creier. – Am fost pe lumea cealaltă, zise într-un târziu părintele. – Pe lumea cealaltă, am repetat, ca şi cum acest termen era total nou pentru mine, ca şi cum n-aş mai fi auzit niciodată nimic despre el, iar acum, aşa, pe nepusă masă, ca urmare a unei revelaţii, aş fi luat pentru prima dată cunoştinţă de acesta. – Da!? întării puţin mai apăsat cardinalul, dar şi întrebă-tor în acelaşi timp. – Şi? am răspuns eu. – Şi... Face o scurtă pauză, după care continuă: – Acolo e un loc fără de loc şi o lume fără de lume. Cu suspine şi deznădejdi, dar şi cu fericiri şi extaze, zise cardinalul. – Da? afirm mirată, dar fără să mă mir în cugetul meu. Poate cardinalul a simţit asta, poate nu? – Da!? îmi răspunde la fel de afirmativ şi de mirat, fără să ştiu cât de puţin, dacă acest «da» afirmativ era cu adevărat plin de mirare în cugetul lui sau nu. Poate că era la fel ca şi la mine, o simplă minciună de expresie şi atât. – Da, conchise cardinalul mai apăsat ca adineaori, ceea ce-i dăduse o mai mare relevanţă răspunsului. – Nu înţeleg, părinte, ştiţi, nu pot să înţeleg... – Ce anume, Sarah, ce e atât de greu de înţeles? – De ce acolo e un loc fără de loc şi o lume fără de lume, dar cu suspine şi deznădejdi, cu fericire şi extaz? De ce acel loc fără de loc şi lume fără de lume nu este şi cu suspine fără de suspine şi fericire fără de fericire? – De aceea mă aflu aici, fiindcă vreau să înţeleg întrebarea de adineaori, Sarah. Vreau să ştiu de ce lumea poate fi fără de lume, locul fără de loc, dar suferinţa nu poate fi fără suferinţă, cum fericirea nu poate fi fără fericire, cum suspinul nu poate fi fără de suspin! – Ei bine, părinte, îi răspund. Cum aş putea eu să vă răspund la întrebare când tocmai eu am fost cea care a pus-o? – Răspunsul, Sarah nu mi-l vei da tu dar, în schimb, mă vei putea ajuta să-mi pun întrebarea care-i va răspunde. – Cum, părinte? – Nici eu nu ştiu cum şi totuşi simt că aici voi primi întrebarea şi că aici îmi voi afla răspunsul. – Aici, în această mănăstire? îl întreb pe părinte. – Simt că de aici va porni calea mea pentru aflarea întrebării răspunsului. 80

– Înainte de a suna soneria de la intrare vroiam să... mai bine nu spun. Nu are nici un rost, i-am zis prelatului. – Poate că nu are rost, dar dacă totuşi...? – Dacă are!? îi zic, oarecum nehotărâtă, dacă să-i dez-vălui acest secret sau nu. În mine se luptă două forţe potrivnice şi anume, pe de o parte doream din răsputeri să mă destăinui cuiva, dar pe de altă parte: nu! În cazul în care m-aş destăinui ar fi ca şi cum aş stinge focul din mine cu ropotul ploii destăinuirii. Pe de altă parte, faptul că doream să mă sinucid, tocmai când prelatul suna la uşă, e şi un secret care, consider eu, ar trebui să-mi aparţină mie şi numai mie! Viaţa mea nu e o marfă din vitrina unui supermarket unde fiecare o poate privi din absolut orice unghi doreşte. Se da o luptă în mine între viaţa mea întoarsă pe dos şi viaţa mea reîntoarsă pe faţă. Care va învinge? Simt că am o nevoie imperioasă de ambele fiindcă, ori de câte ori m-aş întreba, tot nu mi-aş putea găsi un răspuns, la cea mai simplă şi mai complicată întrebare din viaţa mea şi anume: «cine sunt eu?» Ştiu cum mă cheamă, ştiu o întreagă istorie despre mine, ştiu ce-mi place să mănânc, ce urăsc, ce pot iubi dar dacă gândesc mai profund, îmi dau seama că, de fapt, nu ştiu mai nimic din toate astea. Am doar iluzia că ştiu, în realitate habar nu am de ce m-am născut pe această planetă cu iz amar şi buzunare rupte în fund, încât lupta vieţii să nu poată fi cumpărată niciodată de banii clipelor pierdute printre palmele bătătorite şi frunţile pline de sudoare ale fiecărui amurg care ne mai aminteşte că a mai trecut o zi: «Degeaba!» Am acest sentiment al inutilităţii şi cred că oricât de multe am realiza în viaţă, oricât de genială operă am crea, totul e o deşertăciune a deşertăciunilor în iluzia vieţii noastre! – Nu, părinte, nu are nici un rost... i-am zis fără să vreau. Mă luase gura pe dinainte. – Doar Dumnezeu poate decide rostul, spuse acesta în timp ce mă priveşte de parcă ar vrea să-mi facă o radiografie cu proprii lui ochi. – Nu suport... îi zic, fără să vreau să mai continui fraza începută. – Ce nu suporţi, Sarah? - Ei bine, părinte, am ajuns să nu mă suport pe mine! – Să nu mai zici asta niciodată, dar niciodată, spuse cardinalul gânditor, în timp ce-şi mutase privirea către unul dintre colţurile încăperii. – De ce? l-am întrebat de parcă aş fi fost un copil la o grădiniţă şi educatoarea i-ar fi zis că nu e bine să se joace cu focul. – Dumnezeu ţi-a dat această existenţă pentru a te bucura de frumuseţile lumii şi, de ce nu, de tine însăţi. Bucură-te de tine, draga mea, fiindcă dacă nu o vei face, vei ajunge nu numai să te urăşti, ci chiar mai mult, să semeni ură, durere, suferinţă şi pentru cei din jurul tău, pentru natura care te înconjoară şi care, în primul rând e Dumnezeu! A te înţelege pe tine însuţi, înseamnă a iubi ceea ce te înconjoară, oamenii, animalele, natura, de la uman la sălbăticie! Iubeşte florile şi ciripitul păsărilor, vuietul valurilor mării, norii cu primele ninsori, mugurii copacilor şi primăverile sufletelor noastre. – Dacă ai şti, părinte, cât de greu îmi vine să mă iubesc şi mai mult decât atât, să cred în mine? – De ce, Sarah? – Nici eu nu-mi pot explica asta. Poate dacă aş reuşi să înţeleg de ce mă urăsc, de ce nu cred în mine, întreaga problemă s-ar rezolva. Dumneavoastră, părinte, ce anume vreţi să aflaţi de la mine? – Ţi-am mai spus că nici eu nu ştiu. Tot ce pot să afirm este că, până la urmă, va veni întrebarea care precede răspunsul. Sorin mi-a spus să te rogi pentru sufletul său. Acolo are nevoie de rugăciune, la fel cum noi avem nevoie aici de hrană, aer şi apă. – Are nevoie de rugăciune, părinte, am repetat ultimele cuvinte ale preotului. – Da, de rugăciune, repetă acesta, de parcă nu am mai fi avut nimic să ne spunem. Se lăsă liniştea. Doar bătăile regulate ale pendulei din perete îmi aminteşte că suntem tributari timpului, că acesta conversează în locul nostru, ţinându-ne tristă companie cu iz de trecere spre moarte. În definitiv, moartea poate că nu e un lucru rău. Ne cantonăm de viaţă şi ne e teamă de moarte, fiindcă nu o înţelegem. 81

– Nu înţelegem moartea, părinte? – Viaţa nu vrea să înţeleagă moartea, dar ce e viaţa? zise acesta zâmbind. – O simplă iluzie şi atât, ceva ce în realitate poate ca nici nu exista, în schimb majoritatea se luptă ca să agonisească cât mai multe bunuri în această iluzie, se lupta pentru putere, poziţie socială şi plăcere carnală sau intelectuală. Doresc să fie «realizaţi», dorind stâlpii vieţii, ai iluziei pe care o trăim şi care sunt: puterea, poziţia socială şi plăcerea! Tocmai de aceea, intervine teama de moarte, fiindcă prin moarte urmează să le pierdem pe toate acestea. Pentru mine, adevăraţii oameni sunt boemii, cei care trăiesc de azi pe mâine şi sunt într-o măsura mai mare sau mai mică, dezinteresaţi de tot bâlciul acesta care înseamnă viaţa. Mai aud din când în când câte un tâmpit care, în laşitatea lui, susţine ideea că Dumnezeu ne-a lăsat în această mizerie de lume pentru a ne cizela. Că am fi venit asemeni unor barbari, unor sălbatici, la masa plină de bucate ale lumii unde se intonează valsuri şi se mănâncă doar cu furculiţa, lingura şi cuţitul! Nu avem voie să mâncăm cu mâna, iar dacă o facem, vine Dumnezeu şi ne dă cu băţul peste degete, aşa, ca să ne mai cizelăm. Toate astea nu sunt altceva decât prostii părinte, o cale prin care nu vrem să ne recunoaştem laşitatea murdară a noastră fiindcă, nu vrem să acceptăm că Dumnezeu nu este numai bun, ci şi rău. Pentru că avem nevoie de un Dumnezeu bun. Îi spălăm cealaltă faţă, rea, de păcate, pe care ni le atribuim nouă! Mai mult decât atât, pe cele cu privire la originea mizeră a noastră le mai denumim şi păcat originar. Un alt motiv ar mai fi şi teama de faţa cea rea a Lui Dumnezeu. Omul a făcut un pact şi anume, decât să nu aibă nici un umăr pe care să plângă, dar în schimb să aibă o faţă rea a Dumnezeului lui care să-l pocnească la nesfârşit, a făcut un pact cu el însuşi de a-I accepta doar faţa cea buna a Lui Dumnezeu. Poate că omul se va regăsi cu adevărat pe sine când va accepta ca faţă celui pe care–L chemăm să ne aline suferinţele nu este numai buna, ci şi rea. Tocmai acest lucru nu poate recunoaşte omenirea nici în ruptul capului şi anume cum să mă plâng unuia care după aceea, mă pocneşte şi mai este şi părtaş la toată suferinţa noastră? Atunci omul a recunoscut doar faţa bună a Lui Dumnezeu atribuindu-şi sieşi faţa cea rea a Lui Dumnezeu, considerânduse cauza relelor şi, implicit, a păcatului. – Adevărul e că nu ştiu de ce ne-am născut, zise părintele. Tot ce ştiu în acest moment este că există o lume de apoi, cu bunele şi relele ei şi că în acea lume eşti aşteptat cu lecţiile făcute în lumea noastră. De ce trebuie să ne facem lecţiile? – De ce, părinte? De ce nu ne naştem cu ele gata făcute?! – Fiindcă atunci nu ne-am mai naşte. – Pentru cine trebuie să învăţăm, părinte? Pentru Dumnezeu? – Învăţăm pentru a ne alunga valul orbirii, învăţăm pentru a-L vedea pe Dumnezeu! – De fapt, învăţăm pentru fericire! – Se prea poate, Sarah, să fie aşa, zise părintele. – Dar dacă eu nu vreau să fiu fericită, nu doresc acea fericire din lumea de apoi, sunt condamnată la suferinţa orbirii? De ce? – Pentru că pe Dumnezeu nu-L vei putea vedea decât prin sacrificiul de a te cizela în această existenţă, maică Sarah. – Dacă nu accept sacrificiul respectiv, înseamnă că mă voi chinui?! – Se prea, poate Sarah. –Prin urmare, Dumnezeu este şi dictator, părinte? – Cum poţi să afirmi aşa ceva, maică Sarah, tocmai în sfânta mănăstire? – Fiindcă nu sunt o laşă. – Totuşi, Îl înfrunţi pe Dumnezeu! zise cardinalul în timp ce mâna îi prinse un uşor tremur. – Nu-i o realitate, părinte? Nu eşti un proscris dacă nu-L iubeşti pe Dumnezeu? – Nu, Sarah, ateii nu sunt proscrişi. – Credincioşii, da! părinte. 82

– Da, fiindcă nu i-a obligat Dumnezeu să adere la credinţa respectivă. Tot ei, în calitate de oameni, au făcut-o. – De ce? l-am întrebat pe prelat. – Poate că alături de Dumnezeu viaţa li se părea mai uşoară. A renega ceva ce tu singur ai acceptat, înseamnă a te renega pe tine însuţi, iar odată cu aceasta devii de la sine un proscris pentru tine şi nu pentru Dumnezeu! Dumnezeu te va iubi în mod sigur la fel, indiferent dacă eşti adeptul unei credinţe sau nu în aceasta viaţă iluzorie. Important este să nu săvârşeşti fărădelegi. Dumnezeu nu acceptă dogma şi nici politizarea unei anumite sau altei religii. Iluzia vieţii noastre a născut toate acestea, iar eu cred că faţa bună a Lui Dumnezeu este faţa bună a omului la fel şi faţa rea a lui Dumnezeu, nu este altceva decât tot faţa cea rea a omului. Atributele bune sau rele aparţin sufletului uman care I-au fost atribuite Lui Dumnezeu. Cu cât Dumnezeu e mai uman, cu atât e mai aproape de noi. Dumnezeu nu e uman, e Dumnezeu! – Dar legile din Univers nu sunt nişte instrumente ale dictaturii divine, părinte? Indiferent că sunt legităţi psihice sau fizice, acestea încorsetează existenţa după tiparul lor. – În nici un caz, Sarah. Avem nevoie atât de rău cât şi de bine, de o limită a acestora pentru a şti că existăm. Fără o limită, existenţa nu-şi mai are sistemul şi structura să prin urmare nu mai este! Contrariile se întrepătrund. Fericirea nu ar exista şi nu s-ar topi asemeni unui fulg de zăpadă pe fruntea unui alpinist dacă nu ar fi şi suferinţa şi, mai mult decât atât, o limită care să le demarcheze pe cele două. Trăim într-un Univers al limitelor pentru că cunoaştem şi avem conştiinţă de sine. Când aceasta ar dispărea, ar dispărea şi universul legităţilor. Tot ceea ce are limită este supus legităţii! Limitele nasc scara valorilor către care putem să tindem sau nu, dar important este că suntem conştienţi de existenţa acesteia! – Într-un cuvânt, părinte, Dumnezeu Îi arată omului o masă fastuoasă care este un muritor de foame închis într-o cuşcă, unde nu a mai mâncat nimic de aproape o săptămână, zicându-i: «dacă îţi vei cizela apucăturile de sălbatic într-o altă lume, odată şi odată vei primi şi tu o firimitură de la această copioasă masă, iar dacă nu priveşte şi rabdă... Oare asta e bunătatea Lui Dumnezeu, părinte? – Eu cred că Îl înţelegi greşit pe Dumnezeu, Sarah. Oamenii obişnuiesc să-I atribuie Lui Dumnezeu valenţele propriei lor existenţe. Deseori fac marea greşeală de a-I atribui Lui Dumnezeu imperfecţiunea tributară sufletului uman în această viaţă cu adevărat iluzorie, după cum am mai discutat, Sarah. – Aş vrea să fii mai explicit, părinte. – E adevărat, Sarah, că pentru a ajunge la Dumnezeu, avem de urcat câteva trepte dar, dacă nu ar exista aceste trepte, am fi mai fericiţi? – Dar aceste trepte nu fac parte tot din iluzia vieţii, părinte? – Exact, Sarah, poate că, în realitate, nici măcar nu există, ci sunt cu totul şi cu totul altceva. – Ce anume, părinte? – Nici eu nu-ţi pot sugera ce anume ar putea fi în locul treptelor, în locul, acestei «cizelări» necesare pentru a urca treaptă cu treaptă. Tot ce simt că ştiu, este că aceste trepte sunt alcătuite din lumina divină, din bunătate şi ajutor divin. – Poate că eu nu-mi doresc aceste trepte, poate că aş dori o lume în care să nu fie de urcat nimic, dar nici de coborât un fel de lume a Nirvanei, părinte. – Fiecare e liber să creadă ce vrea şi în ce vrea, dar eu, din punctul meu de vedere, cred că greşeşti, maică Sarah. Într-o lume a Nirvanei, ajungi la linişte deplină, la moarte în adevăratul sens. Ajungi în lumea în care nu mai ştii într-adevăr ce e suferinţa, dar nici fericirea. – Poate că e mai bine aşa părinte, fiindcă pentru un dram de fericire avem nevoie de atât de multă suferinţă. – Când am fost în lumea de apoi mi s-a dat ocazia să văd lumea divină a Lui Dumnezeu. Nu-ţi pot explica fericirea şi împlinirea pe care am simţit-o. Este la fel de adevărat că, pentru a ajunge acolo, e nevoie de multă căinţă, de mult sacrificiu. Va trebui, în primul rând, să gândeşti pozitiv în viaţă, dar, mai ales, în momentul morţii, să-ţi doreşti să ajungi la Dumnezeu, să nu te simţi legat de nimic din ceea ce ai lăsat pe Pământ, fiindcă toate sunt deşertăciune. – Şi iubirea, părinte? Faptul că îmi iubesc soţul sau dacă aş avea copii ar fi tot o deşertăciune? – Deocamdată, nici eu nu ştiu sigur dacă tot, dar absolut tot, e o deşertăciune? – Dar dacă da, părinte? Cum înclin să cred că este datorită iluziei vieţii, dacă da? 83

– Atunci înseamnă că viaţa noastră este o minciună răsuflată a Lui Dumnezeu, ceea ce nu poate fi! – De ce, părinte? - Nu stă în ordinea lucrurilor. Atunci, de ce mai trăim acest coşmar? – Asta aş vrea să ştiu şi eu! i-am zis preotului cu o oarecare revoltă în glas. – Asta aş vrea să ştiu şi eu, maică Sarah! îmi zise acesta cu un aer plin de emoţie, dar şi de revoltă în acelaşi timp. – Şi totuşi, părinte, ni s-a dat un paradis către care să dorim a ascede. – Da, Sarah, aşa este. – Pentru a ajunge acolo, contează atât de mult momentul morţii? – Da. În primul rând, în acel moment va trebui să gândeşti pozitiv, fiindcă este momentul unirii tale cu eternitatea! Să alungi totul din sufletul tău, orice factor negativ cum ar fi: ura, laşitatea, minciuna, defăimarea, avariţia, dar, mai ales, regretul după această lume, zise părintele, mai mult pierdut în gânduri decât prezent la conversaţie. – Nu sunt de acord, părinte. Cum să nu regreţi o lume în care ai iubit? În care ai prieteni, rude, poate iubiţi pe care-i laşi în urmă? Cum poţi să renegi totul din urma ta pentru a fi în paradis? Oare nu e un lucru rău în aţi renega şi ce este bun în tine? Dacă e aşa, atunci de ce a mai trebuit să ne cizelăm, să adunăm acea parte pozitivă a fiinţei noastre? Ni se cere un lucru care mai apoi ni se cere să-l abandonăm, de ce? E cât se poate de normal ca, după ce o viaţă întreagă ai fost învăţat cum să iubeşti, cum să devii mai apropiat faţă de cei care te înconjoară, faţă de natură, faţă de Dumnezeu, să rămâi doar cu Dumnezeu, lăsând totul la o parte? De ce nu s-au mai cerut toate astea? Doar pentru distracţia Lui Dumnezeu sau poate pentru a ne îngreuna drumul spre paradis? Un paradis pe care îl doream doar când nu mai puteam suporta mizeria, umilinţa, minciuna de pe Pământ? Un paradis de care aveam atât de multă nevoie să existe pe cât de necesară ne era hrana cea de toate zilele. Oare o lume fără rai mai putea fi numită paradis, părinte? – Nu înţeleg, Sarah. – O lume în care nu am fi ştiut că există rai sau mai bine zis, nu ni l-am fi zugrăvit după dorinţele noastre «pajişti verzi, cu natură mirifică şi viaţă fără de griji şi necazuri» ar mai fi existat şi pe Pământ paradisul naturii, al frumuseţii, al iubirii care, în momentul morţii să se eternizeze cu paradisul lumii de apoi? Nu cred sub nici o formă că paradisul ar fi existat fără să fie creat de om, la fel ca şi infernul. Dacă am gândi viaţa la alţi parametri, cu siguranţă că paradisul aşa-zis creat de Dumnezeu ar fi la parametrii aceia. – Vrei să spui, Sarah, că nu Dumnezeu a creat paradisul? – În nici un caz, părinte! Înclin să cred că Dumnezeu a creat multe înaintea sufletului uman, care a fost tot o creaţie a predecesorului său la fel cum omul a creat raiul şi iadul! Este adevărat că la originea tuturor stă Dumnezeu, dar Dumnezeu s-a implicat direct doar la origine, ca pe urmă totul să evolueze prin determinare de la «părinte la copil», adică de la cauză la efect, ca pe urmă efectul să devină el însuşi cauza ce va determina iarăşi un nou efect la nesfârşit. Cred că raiul şi iadul nu sunt altceva decât simple efecte ale noastre, iar adevărul despre acestea îl vom găsi mai întâi în noi şi nu în exteriorul nostru, alergând spre nicăieri. Apoi, cum ar putea exista ceva prin excelenţă pozitiv, fără a mai exista negativul? – Unde anume vrei să ajungi? – Ziceai că în momentul morţii trebuie să ajungem cât mai curaţi sau poate cât mai uscaţi în faţa lui Dumnezeu! Exact ca şi în reclama cu tampoane pentru femei «mai curat, mai uscat». Dar pentru a ajunge curaţi, nu ar trebui să fim şi murdari? Cum poate exista ceva pozitiv fără opusul său negativ? Atunci, unde este ascunsă ura şi zădărnicia din noi faţă de mizeria care se numeşte viaţă? Unde rămâne toată tulburarea din acel moment? În braţele Domnului, vei zice! Nu crezi că asta nu e altceva decât o poveste în care nu cred nici măcar copiii de doi ani? Oare acele suflete cu tot pozitivul acumulat în ele, nu au şi un negativ pe măsură? Cum ar putea ştii cât de pozitive sunt dacă nu s-ar raporta şi la negativ chiar dacă pe acesta nu îl mai îmbrăţişează! – Una este să te raportezi la negativ, alungându-l, şi alta este ca factorul negativ să sălăşluiască în gândurile, voinţa şi iubirea ta, Sarah?

84

– Şi, totuşi, părinte, oricât am căuta perfecţiunea, ea constă şi se va raporta mereu la imperfecţiune. Oare ar mai fi îngerii la fel de angelici fără demoni? Faţă de cine şi la ce s-ar mai raporta strălucirea lor? Orice factor pozitiv subzistă în funcţie de contrariul său negativ. – Este adevărat, Sarah, numai că acest adevăr este la fel de fals, pe cât de falsă este şi realitatea pe care o trăim şi pe care o considerăm iluzorie. – De ce, părinte? – Fiindcă noi suntem tributari logicii ce ne măsoară propria noastră iluzie a vieţii! – Acum realizez mai bine ca niciodată, Sarah, care este factorul determinant în suferinţa terestră. Acesta este «a crede şi a şti că suntem, adică a fi şi a nu fi!», zice părintele cu o privire plină de lumină. – Aşa este, părinte, dar oare cunoaşterea nu tot de la Dumnezeu o avem? Să lăsăm la o parte basmele gen mărul muşcat de Eva! E un simbol şi atât. Un simbol al unei răzvrătiri mai vechi, de la începuturile omenirii? Dacă ar fi fost această răzvrătire, nesupunere, de ce Dumnezeu ne-a mai lăsat să procreăm!? Ştia că vom şti ce este suferinţa! Pentru pofta unei femei să sufere o omenire întreagă? Mi se pare prea mult! – Dumnezeu nu putea avea o faţă chiar atât de cinică, Sarah. – Aşa este, părinte, dar atunci ce s-a întâmplat de fapt în momentul decisiv, când omul «Ştiind că este» a intrat cu dreptul în infernul vieţii? – Asta va trebui să aflăm, Sarah. – De ce mi-aţi amintit adineaori despre faptul că logica măsoară propria noastră iluzie a vieţii, părinte? – Fundamentul logicii noastre constă în cele două contrarii, adică pozitiv şi negativ sau a fi şi a nu fi! Într-un cuvânt, în dualism. Suntem sclavii dualismului logic. Nu putem gândi decât la acest nivel dual şi nu la un nivel de trei, şapte, un million, un miliard sau la un nivel de un infinit de asemenea factori cum ar fi pozitiv şi negativ... bine sau rău, frumos sau urât. Totul doar la nivel dual. Prin urmare, existenţa noastră este supusă logicii duale de a fi sau a nu fi deci are factorul doi. Prin urmare, iluzia vieţii noastre, are factorul doi. – Adică, părinte? – Imaginează-ţi că pe lângă pozitiv şi negativ mai sunt încă şapte, un milion sau un miliard de miliarde de factori ca şi cei doi pe care noi nici măcar nu-i putem concepe. Darămite să operăm cu ei! În această iluzie a vieţii ne e dat să ştim doar ceea ce există şi nu există! Într-un cuvânt «a fi şi a nu fi» ceilalţi factori nu numai că nu-i înţelegem, dar nici măcar nu o vom reuşi vreodată, cu toate că ne credem atoateştiutori, dar mai mult decât atât, nici măcar nu suntem «programaţi» din naştere, de la Dumnezeu să putem înţelege măcar un singur astfel de factor în plus! Nu suntem nici măcar la nivelul unei plante faţă de un om de ştiinţă sau un mare geniu raportat la cunoaşterea şi inteligenţa unui singur suflet dintr-o lume unde există şi cel de-al treilea factor al logicii, pe lângă cele două ale logicii noastre, dar dacă am face o comparaţie cu o lume în care sunt miliarde şi miliarde de factori logici? Atunci, ce suntem noi? De unde venim de fapt? – Oare cei a căror logică operează cu un miliard de factori, cunosc adevărul absolut, părinte? – În nici un caz, Sarah! De la un miliard la un infinit e o cale enormă! Adevărul absolut poate fi cunoscut doar prin intermediul logicii care operează cu un infinit de astfel de factori. Ce mult ne mai trebuie să parcurgem, dragă Sarah, pentru a ştii ce e bine sau ce e rău! – Vă dau dreptate, părinte, doar că pe lângă bine şi rău, mai sunt un miliard de astfel de factori! – Exact, Sarah. – Atunci, părinte, în cazul în care calea către absolut e atât de imensă, infinită, Apocalipsa îşi mai are locul undeva în acest sistem dual în care trăim noi, cu cele două contrarii? – Orice sfârşit al unei lumi e un nou început, deci Apocalipsa nu se află decât în noi, la fel ca şi Universul, maică Sarah. Odată cu trecerea în lumea de apoi, întregul Univers pe care l-am explorat o viaţă pământească întreagă fiinţează tot prin noi, fiind purtat în rucsacul gândurilor şi memoriei noastre ancestrale. Astfel, Universul nu va muri niciodată, nu fiindcă va trăi prin noi, ci pentru că nu a existat niciodată, decât într-un vis cu nume de Destin, într-o existenţă căreia îi spuneam viaţă, alături de stele, flori, galaxii, ură, iubire, invidie şi multe altele până la moarte. Află de la mine, Sarah, că Apocalipsa nu există şi nici nu va exista vreodată. Ea va fi mereu un nou început. În timpul vieţii ea nu este altceva decât 85

o necesitate, un fel de baston al omenirii, pe care ne rezemăm tăcuţi şi cuminţi, gândindu-ne că tot ceea ce are un început trebuie să aibă şi un sfârşit. Deoarece noi avem un început prin naştere şi un sfârşit prin moarte în iluzia vieţii! Nu ne dăm seama în orbirea noastră că acest «tot» la care noi ne referim în iluzia vieţii ca fiind Universul fizic şi Universul spiritual nu numai că nu va avea un sfârşit dar, mai mult decât atât, el nici măcar nu a început ca să poată sfârşi! Ştiu că îţi este foarte greu să gândeşti în aceşti termeni, fiind sclava logicii pământene, dar atât începutul cât şi sfârşitul, priviţi prin prisma unui infinit de factori ai logicii astrale şi spirituale nu face decât să ne ducă la anihilarea consecutivă a celor doi, factori, adică începutul şi opusul său, sfârşitul. Aceasta e iluzia vieţii, să crezi doar în început şi sfârşit sau doar în neînceput şi nesfârşit. Atunci am putea vorbi de un neînceput şi un nesfârşit prin prisma unui infinit de factori ai logicii? Cu siguranţă, nu! Prin urmare, Sarah, atât timp cât nu ştim ce e binele sau răul, cât unii dintre noi dorim fericirea eternă fără să ştim cu adevărat ce ar însemna aceasta odată ce am primi-o! Oare putem să ştim dacă fericirea eternă în Nirvana este bună pentru noi? – Aveţi dreptate, părinte, cred că Apocalipsa este o necesitate pentru oameni, un tipar al acestora la fel cum îl zugrăvesc şi-L văd pe Dumnezeu! În momentul când Apocalipsa nu ar mai exista în sufletul lor ar deveni atât de pierduţi şi de alienaţi încât ar fi nevoiţi să-şi însceneze singuri visul Apocalipsei numai şi numai pentru ca omul care nu mai deţine conceptul de sfârşit în conştiinţa lui, devine automat denaturat intrând într-un proces de autodistrugere. Trăim un vis care nu ne lasă sub nici o formă să ieşim din tiparele sale. Cu toate acestea, părinte, spune-mi de ce ne e dat să ne chinuim atât în timpul acestui vis care este viaţa noastră? – De ce? mă întrebă părintele în timp ce broboane de sudoare i se preling pe frunte. – Da, părinte vreau să ştiu de ce! De ce suntem condamnaţi să urcăm Golgota de la naştere. De ce suntem condamnaţi fiecare să devenim Sisif? – În Sfânta Biblie, Apocalipsa nu este o terminare a lumii, ci un nou început. Chiar dacă într-o bună zi nu va mai fi zi! Pământul, ca şi corp fizic nu va mai exista în această formă, ci praful sau va fi împrăştiat prin cine ştie ce colţ de Univers, ducând cu el poezia care a fost în timpul fără de timp, mic suvenir al frumuseţii Lui Dumnezeu care era admirată de către noi, oamenii! Chiar dacă şi steaua noastră care este Soarele se va stinge şi va dispărea unindu-se cu alte şi alte galaxii care poate nu au fost martore ale unor şoapte de iubire sau lansări de opere artistice cu siguranţă va zâmbi cu praful sau stelar din altă parte dând lumina celor care vor şti că sunt undeva într-un alt Univers! Poate că undeva, cândva, vom şti de ce ne-am luptat cu propria viaţă! Cu toate acestea şi acest «undeva, cândva», e impropriu, deoarece gândim în funcţie de dimensiunile temporalităţii şi spaţialităţii pe când «acolo» aceste dimensiuni nu îşi mai au rostul. – Cred că ştiu, părinte, cui se datorează dualismul în logică. Acest «a fi şi a nu fi»? Contrariile «pozitiv şi negativ»? – Cui? maică Sarah. – Spaţiului şi timpului! – Aşa este, Sarah. Acum îţi dau deplină dreptate. Dacă alături de dimensiunile spaţiale şi temporale ar mai fi şi un al treilea factor dimensional, cu siguranţă că dualismul logicii noastre nu ar mai exista şi în loc de pozitiv şi negativ ar mai exista şi un al treilea factor. – Ce să înţeleg, părinte? Că dimensiunile fizice ne dezvoltă nouă capacităţile psihice, inclusiv logica? – Da, Sarah, dar nu uita că logica respectivă este şi logica iluziei vieţii! – Adică, părinte? – Iluzia vieţii e cea care ne dezvăluie faptul că cele două dimensiuni de bază, adică spaţiul şi timpul ar fi dimensiuni «fizice» ceea ce, în realitate, nu e deloc aşa. Spaţiul şi timpul sunt dimensiuni la fel de «psihice», precum gândirea noastră. Aceste dimensiuni devin fizice doar în visul pe care îl denumim pompos, viaţă. – Ce anume ar putea fi spaţiul şi timpul, părinte? – Nimic mai mult decât noi înşine, maică Sarah! – Într-un cuvânt, noi suntem şi spaţiu şi timp?! 86

– Da, Sarah, noi suntem şi spaţiu şi timp! – Cu toate acestea, părinte, de ce ne simţim ca şi nişte fiinţe tridimensionale şi nu bidimensionale? Ce anume naşte în iluzia vieţii noastre cea de-a treia dimensiune? De ce logica noastră se bazează pe a fi şi a nu fi, pe pozitiv şi negativ şi nu şi pe cel de-al treilea factor? Mi se pare ciudat că, în loc să fim fiinţe bidimensionale suntem tridimensionale! – Aşa este, Sarah, fiindcă în iluzia noastră vedem trid-imensionalitatea doar spaţial şi nicidecum temporal în ciuda celor trei timpuri, trecut, prezent şi viitor! Există şi cel de-a treilea factor în existenţa noastră, Sarah, iar curând, vom ajunge şi acolo. Cel de-al treilea factor este factorul sfânt al vieţii! Nu simţim şi nici nu cunoaştem decât o singură dimensiune a temporalităţii. Avem iluzia că trăim prezentul. Fără prezent, viitorul şi trecutul îşi pierd rostul deoarece se contopesc unul în celălalt, rămânând o singură dimensiune temporală. Prezentul este marele paradox al timpului din Iluzia Vieţii. Cu toate că suntem sortiţi să trăim doar în prezent, acesta e unicul pe care nu numai că nu îl cunoaştem, dar nici măcar nu ne e dat să ştim că există! Oare cât de mare este prezentul înainte de a deveni trecut sau care este limita dintre prezent şi viitor? E o secundă? O fracţiune de secundă sau nu e deloc? În realitate şi nu în Iluzia Vieţii, nu numai că nu există prezentul, dar acesta nici măcar nu este o frontieră între trecut şi viitor deoarece timpul nu „curge” decât tot în Iluzia Vieţii noastre şi atât. Timpul este o dimensiune care se lasă reflectată în Iluzia Vieţii noastre, la modul în care îl simţim noi, dar într-un cu totul alt vis. Timpul ar putea la fel de bine ca în realitate să fie spaţiu sau un alt factor care nouă ne e cu neputinţă să îl determinăm atât timp cât nu suntem „construiţi” pentru aceasta. Este exact acelaşi lucru ca şi cum i-am cere unei flori să scrie şi să teoretizeze asupra teoriei relativităţii sau codului genetic uman. La fel şi cu dimensiunea spaţială, aceasta are doar o singură dimensiune cu toate ca nouă ne este redată tridimensional. Adâncimea, lungimea, lăţimea nu fac parte din tridimensionalitatea spaţială, ci în realitate, sunt doar nişte simple atribute ale spaţiului. Este cât se poate de incorect când afirmăm „spaţiu cu n dimensiuni”, fiindcă corect este: „dimensiune spaţială cu n atribute date de Iluzia Vieţii!“ – Am înţeles, părinte, dar de ce noi, totuşi, percepem lumea tridimensional şi nu bidimensional? De ce ne este dat „să ştim“ că există acele trei atribute ale dimensiunii spaţiale? De ce trei? – Cu siguranţă că există şi un al Treilea Factor, o a treia dimensiune alături de spaţiu şi timp în inima căreia ne aflăm, dar nu o putem desluşi cu simţurile Iluziei Vieţii, noastre. – Prin urmare, dacă nu o putem desluşi, nu are cum să se reflecte în logica noastră, i-am zis părintelui cu un aer de uimire în glas. Nu-mi venea să cred că mai există şi alţi oameni la fel de profunzi ca şi Sorin... – Aceasta este doar o infimă frântură din Adevărul absolut pe care încercăm să o vedem prin visul Iluziei Vieţii, susţinută de logica neconvenţională. – Ne aflăm într-un Univers sau într-o lume unde fiinţează TREI DIMENSIUNI, dar nu putem desluşi decât două, spaţiul şi timpul! – Aşa este, Christine. Ne aflăm într-un Nivel Spiritual cu trei dimensiuni FORMAT DIN SPAŢIU, TIMP ŞI O ALTĂ DIMENSIUNE IMPERCEPTIBILĂ SIMŢURILOR NOASTRE. – OARE CARE ESTE ACEASTĂ DIMENSIUNE, PĂRINTE? CU SIGURANŢĂ CĂ NU MĂ AŞTEPT SĂ-MI SPUNEŢI CU EXACTITATE, FIINDCĂ NOI, ORICUM, NU O PUTEM DESLUŞI, DAR CEL PUŢIN CE ŞI CUM BĂNUIŢI CĂ AR PUTEA FI? – SPAŢIUL N-AR AVEA CELE TREI ATRIBUTE PE CARE NOI LE DENUMIM GREŞIT DIMENSIUNI SPAŢIALE, TIMPUL N-AR MAI FI PERCEPUT CA TRECUT, PREZENT ŞI VIITOR DACĂ N-AR MAI FI CEA DE-A TREIA DIMENSIUNE SAU CEL DE-AL TREILEA FACTOR ALĂTURI DE SPAŢIU ŞI TIMP. ATÂT SPAŢIUL CÂT ŞI TIMPUL AU CÂTE TREI ATRIBUTE. FIECARE ATRIBUT TREBUIE SĂ SE GĂSEASCĂ ÎN ECHILIBRU CU NUMĂRUL DE DIMENSIUNI FIINDCĂ FIECĂREI DIMENSIUNI ÎI PARVINE CÂTE UN ATRIBUT DIN CELELALTE DOUĂ ŞI UNUL PROPRIU. 87

TOT CE POT SĂ AFIRM ESTE CĂ INTERFERENŢA CELOR TREI ATRIBUTE DIMENSIONALE CU FIECARE DIMENSIUNE SE FACE LA NIVELUL TIMPULUI CU ATRIBUTUL PREZENT ŞI AL SPAŢIULUI CURB. FIINDCĂ CE-A DE-A TREIA DIMENSIUNE NU O SIMŢIM, CI DOAR O INTUIM LA FEL ESTE ŞI CU PREZENTUL PE CARE CU TOATE CĂ ÎL TRĂIM NU-I PUTEM DETERMINA LIMITA ŞI NICI EXISTENŢA DECÂT LA MODUL GROSOLAN DE UN VIRTUALISM ABSOLUT IEŞIT DIN COMUN. – Da, părinte... – Viitorul e un timp mai mult sau mai puţin lung care va deveni istorie mai mult sau mai puţin lungă, dar prezentul nu există deloc în lumea Iluziei Vieţii. Astfel, trecutul devine viitor şi viitorul trecut. Cel de-al treilea factor este cel care menţine prezentul în timp. – Dar de ce curbură la spaţiu, părinte? – Pentru că, oricât de mult alergi către infinit, depărtându-te de un punct, până la urmă vei ajunge înapoi la acel punct. Ceea ce, încă o dată, ne demonstrează că spaţiul nu are decât o singură dimensiune reală. Atributele spaţiale fac parte din Iluzia Vieţii, din visul pe care îl trăim VIS CARE SE DATOREAZĂ CELUI DE-AL TREILEA FACTOR SAU CELEI DE-A TREIA DIMENSIUNI ALĂTURI DE SPAŢIU ŞI TIMP CARE ESTE, DE FAPT, ESENŢA VIEŢII NOASTRE. TOCMAI DE ACEEA NU-L PUTEM SIMŢI ÎNSĂ CUNOAŞTEM CEILALŢI DOI FACTORI CARE-L ÎNCONJOARĂ ADICĂ SPAŢIUL ŞI TIMPUL. DIN PUNCT DE VEDERE FIZIC SIMŢIM CEL DE-AL TREILEA FACTOR CA FIIND VIDUL. – DAR PSIHIC, PĂRINTE? – PSIHIC? E CEEA CE DĂ SUFLARE VIEŢII, DAR NU SUFLETUL! – Fantastic, părinte, prin urmare sufletul este... – Da, Sarah, sufletul este încarcerat de această dimensiune! – O dimensiune care nici măcar nu ne e dat să o cunoaştem, să o simţim. – Atunci înseamnă că niciodată nu ne e dat să ne cunoaştem pe noi înşine, părinte? – Cu părere de rău, trebuie să admit şi acest lucru. – Suntem condamnaţi să ne naştem orbi şi să murim orbi, părinte. Ce soartă mai avem şi noi în această Iluzie a Vieţii? – Acesta e MARELE DESTIN AL OMENIRII, SARAH. – Dar ce se întâmplă după moarte, părinte? – Părăsim dimensiune vieţii, pentru a intra într-o altă dimensiune, în funcţie şi de cât de „pregătiţi suntem“ pentru a fi acceptaţi. – Cum, părinte? – Trebuie să posedăm atributele necesare dimensiunii în care intrăm. Pentru o dimensiune superioară celei terestre, va trebui cu siguranţă să ne descotorosim de anumiţi factori negativi ai personalităţii noastre spirituale, dar se poate să ajungem într-o dimensiune superioară şi cu unele rele din noi ceea ce ne va face ca „acolo“, să ne simţim cumplit, fiindcă „acolo“ nu poţi avea ceea ce aici crezi că ţi se cuvine. De aceea, Dumnezeu ne cere să ne cizelăm prin bunătate, dărnicie, într-un cuvânt să devenim mult mai pozitivi faţă de noi înşine cât şi faţă de ceea ce ne înconjoară. – Doamne Dumnezeule, Ajută-ne, i-am zis părintelui. – Doamne Ajută-ne, Amin, Sarah. De aceea nu e bine să te depărtezi de Dumnezeu, indiferent că-L denominalizezi ca fiind Budist, Brahmanist, Islamic, Zoroastric, Creştin, Evreu cât şi toate celelalte religii la un loc. Chiar şi ateii au Dumnezeul lor care este natură! Dumnezeu este întotdeauna pozitiv, e acea lumină de la capătul unui tunel către care aspirăm şi tindem. Oricât de mult am vrea ca lumina respectivă să aparţină doar unei singure religii ne amăgim întrucât sufletul uman prin însăşi conştiinţa lui s-ar autodistruge dacă în timpul vremelnicei existenţe terestre nu ar aspira către un ideal, de aceea cred cu tărie în sintagma: „câţi oameni, atâţia Dumnezei!“, cu toate că toţi aceşti Dumnezei nu sunt decât feţele multiple ale unui singur Dumnezeu, feţe reflectate şi cernute de conştiinţa fiecăruia în parte, suflet care are atât de multă nevoie de lumina divină. – Deci Dumnezeu este întotdeauna pozitiv, părinte? Prin pozitiv înţelegând tot ce e bun, milos, iubitor, într-un cuvânt, cam tot ceea ce ne-am dori noi să devenim sau să primim. 88

– Da, Sarah, Dumnezeu e reprezentat prin calea spre care dorim să tindem pentru a ne fi bine, pentru că dorinţele noastre să se îndeplinească. Astfel, am aflat încă din negurile istoriei, de existenţa Lui Dumnezeu. Pe urmă, I-am atribuit alte şi alte calităţi. Tot ce pot să zic este că Dumnezeu are infinit mai multe atribute decât cele pe care le cunoaştem noi. – Practic, părinte, atributele care le ştim că aparţin divinităţii ne sunt date cu picătura întrucât nu putem şti şi înţelege mai mult decât ne lasă dimensiunea celui de-al treilea factor al vieţii, unde suntem prinşi ca într-o veritabilă capcană. – Ai dreptate, Sarah, alături de spaţiu şi timp suntem mărginiţi şi cu atât mai mult avem nevoie de Dumnezeu, fiindcă sufletul nostru e născut pentru nemărginire, iar divinitatea îi ia nemărginirii un strop de speranţă ce depăşeşte clipa şi cel mai mic micron al întinderii lăsându-ne să înţelegem ca în cele din urmă vom naviga mereu pe oceanul nesfârşirii de unde ne-a fost trimis acel strop pentru ca frunţile pline de sudoarea existenţei noastre să se mai răcorească cu el în deşertul de foc al cuvintelor cu dorinţa de comunicare şi de înţeles. – Prin urmare, părinte, spaţiul şi timpul, aceste două dimensiuni au născut cele două poluri opuse, cele două contrarii, binele şi răul, frumosul şi urâtul, cât şi toate câte mai există? – Aşa este, Sarah. - Dacă am fi cunoscut şi cel de-al treilea factor alături de bine şi rău, am fi avut şi un al treilea termen? – Bineînţeles, Sarah. - Atunci, părinte, care este binele şi care răul din lumea spaţiilor şi timpilor? Care este frumosul, dar urâtul? Care este binele dintre frumos şi urât şi care răul? – Răspunsul se află în Dimensiunea Vieţii, adică în cea de-a treia dimensiune pe care nu ne e dat să o cunoaştem. – Adică în vidul care înconjoară stelele şi galaxiile? – Se prea poate, Sarah. – Deci, părinte, cel de-al treile factor, de fapt cea de-a treia dimensiune este de fapt dimensiunea Vieţii. – Aşa este, Sarah. – Dacă noi tindem către valorile pozitive pe care I le atribuim Lui Dumnezeu, atunci ce anume îi aparţine pozitivului şi în ce măsură sau cantitate din timp sau din spaţiu? Aceasta, din punct de vedere fizic, fiindcă din cel psihic ştim că îi aparţine binele, frumosul, iubirea, mila, etc. Din punct de vedere „fizic“ nu ştim ce anume ÎI aparţine Divinităţii. Tot ce ştim, părinte, este că, de fapt, şi punctul de vedere „fizic” este tot „psihic“ făcând parte din Iluzia Vieţii doar că noi îl percepem „fizic”. – Lui Dumnezeu trebuie să ÎI aparţină Totul, adică şi timpul; dar şi spaţiul şi frumosul, dar şi urâtul şi, bineînţeles, şi cea de-a treia dimensiune: Factorul Vieţii! – Atunci, de ce avem o lume fizică şi una spirituală, părinte? De ce logica spirituală este duală, adică închisă între frontierele celor două posibilităţi: „a fi şi a nu fi”, între a exista şi a nu exista, în schimb lumea fizică este tridimensională? Am înţeles când mi-aţi explicat cum stăm cu cea de-a treia dimensiune, respectiv cu Factorul Vieţii şi de ce în existenţa aceasta suntem tributari nu doar spaţiului şi timpului, celor două dimensiuni ci şi celei de-a treia, adică Factorului Vieţii. Oare lumea psihică nu ar trebui să fie la fel de tridimensională ca şi cea fizică? Ce rol are Dumnezeu în această diferenţă dintre cele două lumi la fel de iluzorii precum este şi Iluzia Vieţii noastre? Dar cel de-al treilea factor, respectiv Factorul Vieţii? – Cel de-al treilea factor, dimensiunea vieţii sau Factorul Vieţii, ne lasă să vedem şi să simţim tridimensional, dar să gândim bidimensional, fiind sclavii celor două contrarii. Aceasta, Sarah, înseamnă că Factorul Vieţii aparţine Universului psihic şi de aceea, lasă să se reflecte în el celălalt Univers, adică cel fizic, care e o lume diferită şi-n care nu se află dimensiunea vieţii. – Cum, părinte? Vreţi să spuneţi că lumea fizică nu ar face parte din Universul nostru? – Nu, Sarah, nu face şi nu a făcut niciodată parte din Universul nostru. Avem doar iluzia că ar face parte din Universul nostru, şi e cu atât mai ciudat cu cât nu numai că nu ne cunoaştem propriul nostru Univers dar, mai mult decât atât, îi atribuim noţiunea de „univers al nostru” unei lumi total străine nouă! – Vreţi să spuneţi, părinte, că stelele şi toate galaxiile ştiute sau care se vor descoperi în viitor, nu fac parte din Univers? – Fac parte din Univers, Sarah, dar nu din Universul nostru. 89

– Dar stâncile, clădirile, trenurile, alte şi alte asemenea lor, care nu au viaţă, nu fac parte din Universul nostru? Veioza de pe un birou, telefonul, toate astea? – În nici un caz, Sarah, ele nu sunt altceva decât nişte simple noţiuni cu care Iluzia Vieţii operează şi atât. Telefonul poate fi la fel de bine o maşină de scris sau trenul un aeroplan sau un canal de deversare a apelor menajere. – Mă simt pustiită, părinte! - Atunci, roagă-te la Dumnezeu. Este unicul care poate să te ajute cu adevărat în astfel de momente. – Amin, părinte. – Cu siguranţă că existenţa noastră ar fi fost alta dacă ne-am fi aflat în dimensiunea timpului sau a spaţiului. Acolo dimensiunea Vieţii ar fi putut deveni timp sau spaţiu sau orice altceva şi poate că am fi cunoscut şi dimensiunea în care ne aflăm încătuşaţi sau poate că nu. În orice caz, nu putem şti cum ar arăta o existenţă într-o dimensiune în care Factorul Vieţii să fie deţinut de timp sau de spaţiu. Nici măcar nu ştim dacă într-o astfel de existenţă Dimensiunea care aici este Factorul Vieţii, ar avea acolo vreun rol şi care să fie acela. Mi-aş dori să văd o societete dintr-o astfel de dimensiune. – Poate că vei ajunge vreodată, părinte! i-am strigat prelatului din faţa mea, plină de o exuberanţă inexplicabilă. – Şi cum îţi imaginezi o astfel de societate, Sarah? – Poate că cei din dimensiunea în care spaţiul este Factorul Vieţii ar putea fi reprezentaţi în dimensiunea vieţii prin planete, iar cei din dimensiunea timpului habar nu am prin ce. E o simplă supoziţie şi atât. Poate că nu e aşa şi, totuşi, dacă? – Fii mai explicită, Sarah. – Cei din dimensiunea spaţială este posibil să vadă sau să simtă, dimensiunea vieţii la fel cum noi simţim în această lume, spaţiul. – Deci, afirmi că dimensiunea vieţii poate fi dimensiunea spaţială în lumea lor? – Exact, părinte! – Interesant, Sarah. – Poate că într-o cu totul altă şi altă lume, dimensiunea vieţii să fie şi o dimensiune temporală sau o dimensiune de care noi nici măcar nu avem habar că ar putea exista. – De ce crezi asta, Sarah? – Pentru că, odată ce nivelul nostru spiritual e format din aceste trei dimensiuni, înseamnă că, de fapt, în el pot sălăşlui trei lumi, fiindcă pentru fiecare dimensiune există o lume, iar dimensiunea respectivă devine dimensiunea vieţii sau Factorul Vieţii pentru fiinţele care „locuiesc“ acolo, părinte. Dar, după cum am mai discutat până acum, cele trei dimensiuni interferează între ele, ceea ce înseamnă că şi lumile lor fac la fel. Poate că şi noi suntem o plantă sau un animal în celelelte dimensiuni, iar aici suntem oameni, cu toate că nu ne e dat să ştim că am fi şi plantă sau animal, fiindcă conştiinţa ne este prezentă doar în dimensiunea care pentru noi reprezintă Factorul Vieţii! – Acum realizez şi din alt punct de vedere de ce, fizic, simţim tridimensional, iar psihic gândim bidimensional, datorită logicii binare a contrariilor. – Deci, părinte? – În Nivelul nostru spiritual sunt trei lumi. Una a spaţiului, o lume a timpului şi lumea noastră. Fizic, sunt trei lumi, dar psihic sunt doar celelalte două, fiindcă psihic, lumea noastră interferează cu celelalte trei doar fizic, iar psihic doar cu două. Prin urmare, fizic, Factorul Vieţii interferează atât cu dimensiunea temporală cu cea spaţială dar şi cu propria sa dimensionalitate dar, din punct de vedre psihic, interferează doar cu celelalte două, fără a mai adăuga propria dimensionalitate fiindcă dacă ar fi făcut-o am fi devenit atotcunoscătorii propriei noastre condiţii, pentru care ne naştem şi murim, am fi ştiut adevărul despre noi înşine, ceea ce se pare că ne-ar fi distrus într-o măsură atât de serioasă încât echilibrul psihic al propriei noastre existenţe ar fi fost atât de periclitat încât era imposibilă o atare existenţă şi, astfel, s-a născut minciuna despre noi înşine cu iz de adevăr doar fiindcă există speranţa care, într-o zi, ne promite că nu vom mai fi străini de noi înşine. – Atunci, care este diferenţa dintre lumea fizică şi cea psihică când, în realitate, ambele sunt tot psihice şi tributare Iluziei Vieţii? – Diferenţa ne este dată de raportul de includere şi de interferenţă a factorului Vieţii cu celelalte dimensiuni care sunt şi ele Factori ai Vieţii, dar pentru alte lumi. E un fel de principiu de 90

complementaritate: „Viaţa din lumea spaţiului poate deveni timp sau spaţiu în lumea noastră, la fel şi „viaţa” din lumea timpului. Ceea ce e cel mai important de spus este faptul că una dintre dimensiuni este superioară dimensiunii „Vieţii” noastre, ceea ce va da un atribut în plus dimensiunii pe care o reprezintă, faţă de cealaltă căreia îi va surveni un atribut în minus. Existăm „fizic“ când Facorul Vieţii interferează cu lumea sau dimensiunea văzută din lumea noastră „inferioară” Factorului Vieţii noastre şi de aceea rămân cele trei dimensiuni spaţiale, dar nu şi când e vorba despre lumea „psihică“ unde, în urma interferenţei dintre Factorul Vieţii cu o dimensiune superioară, rămân doar două coordonate reflectate în lumea umană psihică prin cele două contrarii! Dimensiunea superioară îi va anula Factorului Vieţii posibilitatea de a-i reflecta existenţa în cadrul sau faţă de cea inferioară care devine un atribut al existenţei dimensionale ale spaţiului. Tot ce pot să afirm este că această dimensiune superioară este timpul şi că viaţa psihică a oamenilor este influenţată de timp! Spaţiul influenţează doar viaţa fizică a oamenilor! – De ce timpul, părinte? – Fiindcă la interferenţa Factorului Vieţii cu spaţiul, acesta devine tridimensional datorită Factorului Vieţii, spaţiului în sine şi timpului. Aici, în lumea fizică, timpul se regăseşte ca dimensiune, prin faptul că-i atribuie spaţiului cel de-al treilea atribut dimensional, dar nu şi în lumea psihică unde, în cadrul celor două contrarii, se întâlneşte doar timpul şi spaţiul fără Factorul Vieţii care nu este lăsat să se reflecte în cel de-al TREILEA contrariu de către timp. – Şi cu toate acestea, părinte, sunt din ce în ce mai curioasă să-mi spuneţi cum credeţi dumneavoastră că ar arăta lumea spaţiului şi cea a timpului? – Ce pot să-ţi spun, Sarah, este că şi aceste lumi aparţin Nivelului Spiritual al Tridimensionalităţii. Deci sunt oarecum similare cu lumea noastră. – Oare au şi ele istoria şi cultura lor? – Cu siguranţă, Sarah, cred că şi aceste lumi sunt la fel cu a noastră. – Pot avea şi deosebiri? – Da, Sarah. – Atunci, care credeţi că ar fi aceste deosebiri, părinte? – În nici un caz nu îţi pot răspunde cu exactitate, dar faptul că fiecare în parte sunt învecinate cu alte dimensiuni diferite de a noastră, înseamnă că şi unele aspecte din existenţa lor sunt diferite. – Vă rog, părinte, fiţi mai explicit! – Lumea noastră este mărginită pe o parte de lumea spaţiului şi pe cealaltă parte de lumea timpului. Pe celelalte părţi, fiecare din aceste două lumi au câte o alta lume vecină, ceea ce înseamnă o diferenţă, fiindcă tot fiecare în parte vor interfera cu celelalte lumi vecine, diferite atât de ele însele cât şi mai diferite de Factorul Vieţii. Tot ce pot să-ţi spun, Sarah, este că una dintre ele, respectiv lumea spaţiului, este inferioară lumii noastre fiindcă se mărgineşte, cu toate că face parte din nivelul nostru tridimensional, cu o lume a sistemului bidimensional. Cealaltă lume, a timpului, ne este mult superioară, fiindcă face parte nu numai din nivelul nostru tridimensional, dar datorită interferenţei cu vecina face parte şi din cel cu patru dimensiuni. Din contră, s-ar putea ca lumea noastră să fie la o astfel de „frontieră” şi poate că, tocmai acest lucru ar cauza diferenţa dintre dimensiunile „fizice” şi cele „psihice”. Poate că „fizic”, am intrat deja în tridimensionalitate, dar „psihic” suntem în bidimensionalitate. Totul este posibil, Sarah. – Mi-aş dori mult, părinte, să pot călători prin aceste lumi, să le simt pulsul, să înţeleg mai mult decât ceea ce se poate înţelege. – Şi eu mi-aş dori aceasta, dar nu ştiu cum aş putea. – Pe vremea când trăia Sorin, mi-a povestit despre un Lama tibetan care ştia cum să se desprindă de corpul fizic şi să călătorească în astral. – Cu toate acestea, Sarah, totul este deşertăciune. – Oare şi genialitatea e deşertăciune, părinte? – Ştiam că trebuie să vin aici, să-ţi spun să te rogi Domnului Dumnezeu pentru sufletul lui Sorin. Ştiam că nu numai acest aspect este important, ci, în primul rând, faptul că venind aici, voi afla un răspuns, iar răspunsul acesta l-am găsit în acest moment. El este întrebarea pe care mi-ai pus-o adineaori şi anume: „oare şi genialitatea e deşertăciune?“ Prin genialitate înţelegem vârful aisbergului, existenţa valorii şi poate unica evadare din sânul Factorului Vieţii, din Nivelul Spiritual al Tridimensionalităţii. Doar când evadezi de aici survine inspiraţia divină care poate depăşi până şi Factorul Vieţii! Atunci, să fie inspiraţia divină DEŞERTĂCIUNE? În 91

acest caz, şi Dumnezeu ar fi tot deşertăciune, ceea ce nu cred. Atunci? Oare Lumea de Apoi să se afle tot în cea de-a treia dimensiune sau în cea de-a patra? Sau, în funcţie de evoluţia ta personală în Factorul Vieţii, vei merge către lumea cu patru dimensiuni sau către cea cu două dimensiuni? Nu ştiu exact, dar mi-aş dori foarte mult să pot afla acest lucru. Poate de aceea vreau să învăţ tehnica de a părăsi corpul astral. – Aminteşte-ţi, Sarah, cine era acel Lama? – Parcă îl chema Den Xing. Da, cu siguranţă era Lama Den Xing. Pentru a ne întâlni cu el va trebui să mergem la lamaseria din Tibet. – Deci, Sarah, vrei să vii cu mine? – Mai mult ca niciodată, părinte.

CAPITOLUL 6 Undeva în vale, se văd norii şi urma vânturilor care-i modelează asemeni unui olar, pământul ce prinde viaţă, din învârtirea timpului ancestral, pe roata deşertăciunii. Ne aflam nu departe de lamaserie. Cândva, acest drum a fost bătut şi de Sorin. Poate că şi el căuta un răspuns la o întrebare pe care nu o cunoştea la fel ca şi noi. Frigul s-a cuibărit în mine, asemeni vieţii pe care trebuie să o suport de când m-am născut. Alţi nori, de alt tip, dar la o înălţime mai mare, ne celebrează sosirea cu câte un fulg de zăpadă. Muşchii argintii de pe stâncile golaşe sunt pudraţi pe ici colo, cu şoaptele de bun venit ale norilor. Suntem plecaţi de mai bine de două săptămâni din America. Pe aceste drumuri de munte, însoţiţi de câţiva şerpaşi, ne aflam de mai bine de o săptămână. Normal, drumul acesta l-am fi putut parcurge într-o zi, două, dar părintele fiind bătrân şi bolnav nu a reuşit să parcurgă traseul decât cu popasuri din ce în ce mai lungi şi mai dese. Suntem întâmpinaţi de un grup de călugări cu rase cărămizii care ne urează un bun venit în lamaseria care se află la doi paşi înaintea noastră, înclinându-se reverenţios. Ştiu că părintele Mc Coulough are faţa atât de roşie încât ai impresia că în momentul următor va exploda şi gâfâie, din ce în ce mai greu, dar cu toate acestea nu mai doreşte o nouă oprire. ţine pasul cât se poate de serios în urma măgarilor încărcaţi cu provizii şi încadraţi de şerpaşi. În sfârşit, ne aflam în lamaserie. Cred că e pentru prima oară când un mare prelat catolic însoţit de o călugăriţă soseşte în aceasta lamaserie. Călugării pe lângă care trecem se înclină în semn de bun venit. Suntem serviţi cu un fel de băutură fierbinte. Îmi dau seama după aburul care iese din cană. Atât eu, cât şi părintele, sorbim lichidul respectiv care cred că e un fel de ceai, miere de albine şi lapte de iac. Un călugăr ne-a spus: „Tsampa”. Cu siguranţă că acesta este şi numele băuturii. După ce suntem lăsaţi să ne sorbim fiecare Tsampa lui suntem conduşi în templu. Odată intraţi, am simţit un miros înţepător de mirodenii. Parcă ar fi un fel de mosc asociat cu diferite parfumuri, tămâie şi smirnă, ce devenea cu atât mai surprinzător, mai misterios, cu cât era asociat cu incantaţiile călugărilor. Abia acum îl pot desluşi la altar, chiar înaintea noastră, pe celebrul Lama tibetan Den Xing, cel cu care a vorbit cândva Sorin, acest Lama care l-a învăţat pe Sorin cum să se lupte cu forţele altor lumi pentru a salva sufletul Irenei. Lama ne face un semn să ne apropiem. În acest templu, a fost cândva Sorin. Nu ştiu de ce îmi repet la nesfârşit această propoziţie. Nu-mi vine să cred că azi mă aflu şi eu aici, la atâţia ani de la moartea lui, alături de Lama Den Xing şi cardinalul Anthony Mc Coulough. Două religii care se întâlnesc, căutându-se reciproc pentru a desluşi un adevăr pe care l-a aflat probabil Sorin la un anumit moment sau poate, la fel ca şi noi, ştia că există, dar căuta întrebarea pentru a putea afla răspunsul. Atât Lama cât şi cardinalul, l-au întâlnit pe Sorin, unul în viaţă şi celălalt în moarte. – Bine aţi venit, ne zice Lama, ridicându-se în picioare din poziţia Lotus în care se afla, aplecânduşi uşor fruntea înaintea noastră după care ne-a făcut loc să ne aşezăm pe tabureţii cărămizii de alături. – Sunt bucuros să vă am ca oaspeţi. La fel cum, cu mult timp în urmă mă aşteptam să-l văd pe Sorin sau cum i se spunea. Lama stă gânditor câteva secunde, după care exlamă: Sorin! Da, Sorin, fiindcă, în 92

definitiv, pe fiecare născut şi încă nenăscut şi care a murit şi care va muri ar trebui să-l cheme Sorin fiindcă toţi suntem un Sorin, indiferent cât de mult am dori să fugim sau să ne ascundem de această poreclă pe care va trebui să o ducem mereu în spinare fiindcă, în definitiv, nu suntem decât noi înşine Sorin şi a fugi de Sorin-ul tău înseamnă a fugi de tine însuţi! La fel cum îl aşteptam cândva pe Sorin, vă aşteptam şi pe dumneavoastră. – Ştiaţi viitorul, Lama? zise părintele privind către câteva beţişoare parfumate ce fumegau discret drept ofrandă pentru zeii dezlănţuiţi ai vreunei furtuni venită din inima vreunui călugăr ultra credincios. – Anumite aspecte din viitor le cunosc părinte, zise Lama oarecum iritat ştiind că părintele îl întreabă cu un anumit scop. – În religia noastră, Lama, prezicătorii nu sunt priviţi prea bine, am intervenit eu, încercând să dreg oarecum busuiocul. – Este adevărat, Lama, interveni părintele, doar că, în cazul acesta, poate că însuşi Dumnezeu este acela care vrea să ne cunoaştem viitorul fiindcă căutam răspunsul la o întrebare: „- Oare şi genialitatea este deşertăciune?” Am fost în moarte Lama, dar m-am reîntors în lumea aceasta, să găsesc o întrebare şi un răspuns. Întrebarea am găsit-o, dar nu şi răspunsul. Am aflat Lama, că sunt lumii în care timpul sau spaţiul este dimensiunea vieţii lor, iar dimensiunea vieţii noastre în acele lumi poate fi la rândul ei spaţiu sau timp. – Ştiam demult toate acestea, părinte, zice Lama cu un aer oarecum indiferent în glas. Dumneata, ca şi preot, ai o altă viziune asupra lumii faţă de mine. Viaţa de Apoi din religia domniei tale este total diferită faţă de ce credem noi. – Am fost în Viaţa de Apoi Lama! intervine părintele. – De aceea ne aflam aici Lama, fiindcă vrem să înţelegem dacă Viaţa de Apoi este aceeaşi, dacă Geniul în Viaţa de Apoi se reflectă într-un mod sau altul sau se pierde? – Nimic nu se pierde, zice Lama. Folosind termenul de geniu, înţelegem acel creator care a depăşit barierele normalului atingând culmile senzaţionale ale uni raţionament de multe ori iraţional şi poate mai mult decât atât, nebunia genialităţii... – Oare noi, în Iluzia Vieţii pe care o trăim, ştim cu adevărat ce este genialitatea atât timp cât nu cunoaştem adevărul absolut sau cel puţin o frântură cât de neînsemnată din acesta? Dacă un munte e o mănăstire sau un nor, iar ploaia un templu? Dacă în acest moment noi ne aflăm într-o gară de metrou dintrun mare oraş şi nu în lamaserie? Noi, care nici măcar nu ştim cine suntem, cum vom putea să înţelegem genialitatea? De-a lungul istoriei noastre am atribuit genialitatea ca aparţinând anumitor creatori iluştrii. Oare au fost genii? Chiar dacă opera lor se va stinge odată cu dispariţia planetei, cu moartea Soarelui sau va învinge lumile hrănind muzica astrală a Universului cu splendoarea lor? Înainte de a muri, Lama, eram cu totul diferit faţă de cum sunt acum. În afară de un popă închistat în dogme şi doctrine, dar mincinos şi făţarnic faţă de acestea, nu eram nimic altceva. Adevărata religie nu constă în dogmă şi nici în îndoctrinare pentru acapararea puterii pe piaţa credincioşilor. Religia adevărată nu este şi nici nu poate fi o piaţă de desfacere sau o maşină de făcut bani, faimă şi putere. Ea este cu totul altceva şi aceasta nu am reuşit să aflu nici măcar în moarte. Nu contează cine ai fost, ci ce anume ai săvârşit şi toate astea în cazul în care Lumea de Apoi nu este şi ea o iluzie la fel de mare ca şi Iluzia Vieţii. Trebuie să aflu o firimitură cât de mică din Adevărul Absolut şi poate că acea firimitură va fi răspunsul la întrebarea, dacă şi genialitatea este o deşertăciune. Dacă totul, dar absolut totul, inclusiv genialitatea este o deşertăciune, aceasta înseamnă că nimeni şi nimic nu va mai putea salva lumea aceasta de la distrugerea totală şi, prin urmare, nici Lumea de Apoi, fiindcă nici Lumea de Apoi n-ar mai exista fără Lumea Noastră. Oare Lumea de Apoi să fie o lume care face parte din Nivelul Spiritual al Tridimensionalităţii, unde timpul lumii noastre să devină spaţiu, iar Factorul Vieţii să devină cu totul altceva? Poate că de aceea mă aflu aici. Mi-am dat seama Lama că o viaţă întreagă nu am făcut nimic altceva decât să iubesc deşertăciunea, reprezentată prin funcţii, bani, putere, şi câte şi mai câte astfel de lucruri care mă făceau să uit ca fiecare clipă este infinit mai scumpă decât banii care-i câştigam în ea, sau funcţia, faima, puterea! Toate astea pentru că, în fiecare clipă, mă apropiam de moarte! 93

Odată ce ţi-ai pierdut viaţa la ruleta deşertăciunii, ea va rămâne pierdută pentru totdeauna. Aş da orice ca să aflu dacă ne naştem cu viaţa pierdută încă dinainte de a ne naşte, fiindcă atunci Lumea de Apoi nu ar mai avea nici un sens, deoarece răsplata faptelor tale era pecetluită încă înainte de a le fi săvârşit. Vreau să ştiu dacă totul e pierdut pentru noi dintotdeauna sau ceea ce ne salvează este genialitatea? Dacă este aceasta, atunci care este deosebirea dintre omul de rând şi geniu şi care este geniul? Este geniul deşertăciunea omului de rând? Este geniul omul de rând căruia i se extrapolează atât calităţile, cât şi opusul acestora, într-un cuvânt contrariile acestuia cu bunele şi relele lui, transformate în vârfuri de aisberg în oceanul cunoaşterii, unde cel mai înalt vârf este Masivul Deşertăciunii pe care nimeni, cu toate bunele sau relele lui geniale, chiar nu reuşit vreodată să îl escaladeze, privind de la poalele acestuia de un timp egal cu omenirea? Cine ştie? Înclin să cred că geniul este suma celor mai simple sentimente ale omului de rând. Cu cât te depărtezi în abstract de la ceste sentimente, de la aceste trăiri, cu atât te depărtezi de genialitate! – Atunci, ce este religia, părinte? zice Lama cu o voce domoală. – Adevărata religie este aceea care-ţi va spune dacă viaţa ta e pierdută la zarurile propriului Destin de către o anume divinitate, înainte de a te naşte sau nu, devenind astfel deşertăciune. Este aceea care nu te va lasă să iubeşti deşertăciunea, dar nici să iubeşti osânda sau viaţa pierdută dinainte sau după naştere. Pentru adepţii religiei creştine, Iisus Christos are o însemnătate covârşitoare, pentru Islam Profetul Mahomed, pentru evrei Moise, pentru budişti Budha, pentru brahmani Brahma, pentru egipteni Ra, pentru azteci Viracocha, pentru mayaşi Quetzalcoatl, iar lista ar putea continua. Aş dori să aflu care dintre aceştia se afla în alte lumi? Oare au fost lăsaţi de Dumnezeu să fie doar în Lumea Noastră cu Destin? Ce este Destinul? – Am să vă iau cu mine în alte lumi, zise Lama. Pentru aceasta, va trebui să exersaţi poate luni întregi de zile aici, în lamaserie. – Doresc Lama, mai mult ca orice, i-am răspuns eu. – La mine nu mai încape vorbă, zise şi părintele. – Ceea ce nu v-am spus până acum, este faptul că am călătorit numai în lumile în care Esenţa Vieţii, adică cel de-al treilea Factor sau Factorul Vieţii alături de timp şi spaţiu, era la fel ca şi în Lumea Noastră. Acelaşi Factor al Vieţii sau aceeaşi a treia dimensiune. Sunt conştient că, dacă aş depăşi Factorul Vieţii sau Factorul celei de-a treia dimensiuni, nu m-aş mai putea întoarce niciodată în Lumea Noastră. Am meditat îndelung la alternativa de a încerca să depăşesc bariera ce desparte Lumile cu Factorul Vieţii ce conţine cea de-a treia dimensiune exact ca şi în Lumea Noastră faţă de Lumile în care Factorul Vieţii nu conţine această dimensiune a treia din Lumea Noastră, ci Factorul Vieţii poate conţine o dimensiune temporală sau spaţială. În cele din urma, mi-am dat seama ca dorinţa mea arzătoare este să călătoresc prin aceste lumi cu toate că drumul este fără întoarcere. – Şi eu mi-aş dori să trec bariera, Lama, i-am zis acestuia fără să crâcnesc. – Nu îţi este frica de necunoscut? mă întrebă Lama. – Nu, indiferent cât de mirific sau cât de îngrozitor ar arăta acesta! – Şi eu doresc să trec bariera pe care s-ar putea să o mai fi trecut atunci când am intrat şi când m-am întors din moarte. – Rămâne de văzut dacă Lumea de Apoi se află undeva, într-un domeniu în care Factorul Vieţii e la fel ca şi în această existenţă sau într-un domeniu unde timpul şi spaţiul iau locul celei de-a treia dimensiuni ce formează Factorul Vieţii din Lumea Noastră. De acolo, nu numai că nu ne vom putea întoarce, dar nici măcar nu vom şti unde anume ne vom afla. – Vreau să alegem tocmai Lumea de Apoi, zice părintele. – De ce? întrebă Lama. – De ce, spun şi eu mai mult mecanic. – Pentru că adevăratul răspuns la întrebarea dacă este geniul deşertăciune sau nu s-ar putea să-l găsim în primul rând acolo. S-ar putea să nu am deplină dreptate în ceea ce am afirmat, dar intuiţia îmi zice să căutam acolo. – Poate că un astfel de răspuns l-am putea găsi şi în Lumea de Dinainte, interveni Lama. Rămâne de văzut dacă vom reuşi vreodată să intrăm într-o asemenea Lume sau dacă vom rătăci aiurea, fără nici o ţintă 94

prin Univers. Nu ştim unde anume se află Lumea de Dinainte sau Lumea de Apoi. S-ar putea, în mare parte, ca acestea să fie după modelul următor: În Lumea de Dinainte Factorul Vieţii trebuie să fie format din dimensiunea spaţială iar în Lumea de Apoi din cea temporală din Lumea Noastră. Ce pot să spun este că Lumea de Dinainte este bidimensională, având ca Factor al Vieţii dimensiunea spaţială, iar Lumea de Apoi este cu patru dimensiuni, având Factorul Vieţii format din dimensiunea temporală. Astfel murim în spaţiu pentru a ne naşte în Lumea Noastră, unde vom muri pentru a renaşte în timp. * * * - Probabil că şi durerea, sub forma pe care o cunoaştem noi, aparţine tot Universului fizic. M-a impresionat când Lama a afirmat că lumea inferioară din cea care provenim este lumea fizică, ce aparţine spaţiului, iar Lumea Noastră, nefiind altceva decât o lume intermediară între cea spaţială şi cea temporală. Asta înseamnă că stelele cu frumuseţea lor năucitoare la fel ca şi planetele sunt rămăşiţele din Lumea Noastră ale unei lumi inferioare prin care am trecut, iar Factorul Vieţii noastre de atunci era plasma stelară! Nu pot să ştiu dacă acolo, aveam sau nu noţiunea temporalităţii. Ce cald şi plăcut este în cameră. Miroase a gutui. Într-o zi, un călugăr mi-a adus câteva gutui pe care le-am aşezat deasupra patului. Luna plină îşi trimite razele ei de corp fizic către mine. Cândva poate că şi eu eram Luna, poate că eram eternă, neştiind de existenţa timpului. Cum voi fi oare în Lumea Timpului unde acesta va deveni Factor al Vieţii? Oare acolo voi fi cu adevărat eternă fiindcă viaţa mea va fi însăşi timpul? Rămâne de văzut. Lumina, ah lumina, ce e? Factorul Vieţii dintr-o lume trecută în care e Luna îmi trimite raze de lumină. Toţi aştrii sunt Factori ai vieţii în lumea lor. Sper că, în curând, voi afla povestea de iubire a luminii. Mă aşez pe pat. De data aceasta, nu-l mai văd ca şi pat, ci ca şi pe o rampă de lansare. Privesc la ceasul mare şi fosforescent de pe perete. E ora nouă şi jumătate. Nouă şi jumătate, îmi repet de parcă n-aş fi înţeles şi nu aş cunoaşte ceasul. Deodată, o teamă atavică îmi cuprinde gândurile, asemenea unui lanţ. Nu trebuie să-mi fie teamă. Cu o moarte, fiecare dintre noi suntem datori, mai repede sau mai târziu, geambaşului de vise căruia ne-a vândut Destinul. Părerea mea este că nu contează câtuşi de puţin cât trăieşti, ci mai ales, cum trăieşti. Într-un fel, ceea ce fac eu este să încerc să-mi înfrunt propria-mi moarte, să o întâmpin în mijlocul drumului prăfuit al vieţii şi să-i râd în nas. Ce sarcastică sunt câteodată, în definitiv şi nenorocita asta de moarte îmi aparţine, la fel ca şi trecutul. Este viitorul meu. Acesta este viitorul fiecărei fiinţe: moartea, o renaştere? Din când în când, incantaţiile călugărilor răzbat prin mirosul de gutui, acompaniate de pocnetul vântului care biciuieşte fereastra venind din partea uriaşilor cu vârfuri înzăpezite. Începând cu dimineaţa următoare voi fi vegheată de călugări până când îmi vor constata decesul. Poate că voi fi vegheată mai multe zile? Cine ştie cât voi mai fi şi în Lumea Noastră care, curând, va deveni şi pentru mine Lumea Aceea. Chiar dacă nu voi reuşi să trec de bariera luminii, corpul nu va rezista mai mult de o săptămână fără hrană. Nu mai pun la socoteală că sunt înfometată încă de acum deoarece cu stomacul plin nu poţi să te lansezi în astral. Aprind o lumânare. Mă aşez la masa mică din lemn de mahon şi încep să-mi scriu testamentul. „Mi-aş dori să fiu incinerată după obiceiul tibetan. Nu regret nimic. Mi-am dorit să-mi înfrunt propria-mi moarte, mai mult decât orice pe lume, pentru iubire şi necunoscut“. Christine Nu pot să semnez cu Sarah. Nu ştiu de ce, dar ceva mă reţine. Ce ciudat, în faţa morţii am redevenit Christine, cea care, odată, făcea reportaje şi se săruta îndelung, într-un avion luat la Singapore, cu destinaţia Sydney. 95

Încerc să sting lumânarea cu un suflu uşor, dar flacăra rebelă şi jucăuşă se balansează mai mult, încercând să-mi facă în ciuda. Mă ambiţionez şi suflu dintr-o dată cu tărie. Se stinge pe loc. Poate că la fel se va stinge şi viaţa mea: cu ambiţie şi tărie! Încerc să-mi alung orice emoţie şi orice sentiment de teamă. Ce repede trece timpul! Deja s-a făcut unsprezece şi jumătate. Nici nu ştiu cum s-au scurs aceste două ore. Poate că aş mai fi avut ani buni de trăit. Să trăiesc o viaţă care nu ştiu ce e? Care mă trăieşte ea pe mine? Ce înseamnă aceşti „ani buni“?. O nimica toată, dacă ne raportăm la timpul cosmic iar în viaţă avem doar iluzia că trăim o părticică cât de infimă din timpul cosmic întrucât acesta, prin infinitatea lui, se autoexclude din orice mileniu sau miliard de ani întrucât el, Marele Timp raportat la infinit, nu „se scurge“. Nu ştiu de ce, dar îmi vine în gând milioanele de ani care se presupune că ar fi trecut de la moartea dinozaurilor. Dacă timpul ca şi „curgere” este doar un apanaj al Iluziei Vieţii atunci înseamnă că el dacă nu curge aduce toate evenimentele miliardelor de ani într-o clipă! Aceasta este Lumea Noastră, Lumea Clipei! Şi totuşi, viaţa mea înseamnă nimic faţă de timpul „curs“ de la moartea dinozaurilor. Ce ciudat este să atribui unei lumi în care Factorul Vieţii nu este timpul denumirea de Lumea Clipei! Poate pentru că este Lumea Minciunii unde orice este mai îndepărtat de adevăr pare mai veridic şi orice se apropie de acesta devine neadevărat. Luna s-a ascuns în dreptul ferestrei. Au rămas doar stelele, care şi ele spun că şi-au trimis lumina cu miliarde şi miliarde de ani în urmă, ani lumină, anii luminii călătoare care au ajuns să ne lumineze clipa această eternă, dar şi călătoare prin dorul luminii de a ne regăsi peste timpi şi a ne spune că aceştia, aşa cum îi simţim noi, sunt o iluzie şi nimic mai mult. Ce-ar avea de căutat lumina în acest viitor decât adevărul? În acest Univers al unui „alt“ timp? Atunci de ce trecutul stelelor se regăseşte într-un viitor îndepărtat care este prezentul nostru? Un prezent care nici nu există, fiindcă între trecut şi viitor nu e nici o frontieră, fiindcă trecutul este viitor cu cât este mai depărtat de fiinţă, iar viitorul trecut cu cât este mai apropiat de fiinţă, iar fiinţa nefiind altceva decât Iluzie şi atât! Ideea că timpul „curge” poate veni şi de la interferenţa cu celalalt Univers, superior nouă, cu Lumea Noastră. Lumina este Esenţa Timpului Lumii Noastre? Nu pot să afirm cu certitudine. Poate că, odată, voi afla, atunci când pentru fiinţa mea timpul nu va mai exista, că ceea ce simţim noi aici, ca trecere, învechire, îmbătrânire! Mai sunt trei minute, Christine. Trebuie să te linişteşti. Nu te poţi lansa în astral decât într-o stare de calm total, astfel încât să te poţi concentra cât mai bine la momentul, desprinderii de corp. Vreau oare să plec? Da! Vreau cu tot dinadinsul să plec! Pentru iubire, pentru necunoscut! Vreau să ies din corpul meu fizic. Aud şi simt în acelaşi timp din ce în ce mai desluşit, muzica spaţiului astral. Simt cum mă desprind încetul cu încetul de corpul meu care devine din ce în ce mai rece. Mi-e atât de frig în corpul meu. Vreau să mă desprind. Abia acum îl văd cum rămâne inert, respiră mecanic, ca şi într-o stare de hipnoză. Mă ridic încetul cu încetul către tavan. Mă privesc, poate pentru ultima oară. Îmi fac avânt cu energia propriei mele voinţe şi iată-mă deasupra lamaseriei cum mă înalţ din ce în ce mai sus. În cele din urmă, îmi comand să mă opresc. Plutesc şi-i caut cu privirea pe cei doi camarazi de drum. Nu văd nici o fiinţă din ceaţă în jurul meu şi nici un cordon de argint care să strălucească în privirea mea. Deodată, mă gândesc că încă mai am o cale de întoarcere atât timp cât nu se rupe cordonul de argint. Acesta e unica legătură cu corpul meu fizic şi la orice gând de-al meu cu privire la reîntoarcere, mă pot trezi iarăşi în corpul fizic. Acum văd un alt cordon de argint care se ridică spre mine. Abia acum pot desluşi şi fiinţa din ceaţă. E Lama. Ambii îl aşteptăm pe părinte, dar acesta întârzie. Mă gândesc cu teamă la faptul că părintele s-ar putea să nu reuşească desprinderea de corpul fizic. Lama îmi spune mental să nu-mi fac griji, fiindcă părintele tocmai şi-a spus ultima lui rugăciune şi este în timpul lansării. Cred că Lama avea dreptate, întrucât se zăreşte un cordon de argint. Este părintele. 96

– Abia acum pornim la drum, ne transmite mental Lama. – Să ne ajute Dumnezeu, conchide părintele. – Doamne Ajuta-ne, am spus şi eu. – De acum înainte am să vă spun următorul pas pe care va trebui să-l facem fiindcă cunosc căile timpilor şi spaţiilor lumii noastre. Mai încolo de acestea şi pentru mine va fi o mare necunoscută. Pe urmă, ne vom supune cu toţii hazardului şi aventurii lumilor şi necunoscutului. Următorul pas va fi să privim poate, pentru ultima oară, planeta din spaţiu, zise Lama. Într-o clipită, mă aflam în spaţiul cosmic. – Priviţi, zice părintele. – E într-adevăr mirifică imaginea planetei albastre, înveşmântată de zeci, poate de sute de mii de cordoane de argint care leagă trupurile fizice de alţi călători în astral. Forme dintre cele mai ciudate, unele chiar scabroase sau înspăimântătoare trec pe lângă noi. – Nu vă speriaţi, că nu va fac nimic. Unele forme sunt zămislite de vechile popoare din lumile de dinainte lumii noastre, pe care arheologii nici măcar nu le-au descoperit, altele de egipteni, sumerieni sau diferite popoare ale Americii precolumbiene. Majoritatea lor sunt creaturi făcute din blesteme. Acum va urma înfruntarea spaţiului, ca în cele din urmă, să luăm cu tărie timpul. Următoarea escală va fi în exteriorul Căii Lactee, zice Lama. Ne aflăm cu toţii în exteriorul galaxiei noastre. Făpturile hidoase au dispărut, la fel ca şi planeta Pământ. Privesc galaxia din exterior şi nu-mi vine să cred că mi-a fost dată o asemenea oportunitate. Simt un freamăt, acompaniat de vibraţia astrală, de parcă m-aş afla în bătaia vântului pe un vârf de munte. Aş vrea să pot spune ceva, dar mintea mea nu găseşte nici un cuvânt care să-mi exprime ceea ce simt. – Ce mare este lucrarea Lui Dumnezeu, spune părintele. – Aveţi dreptate, părinte, zice Lama. – Să mergem, spun eu fără să ştiu de ce. Poate pentru că am început să simt acea beţie de a cuceri nepătrunsul şi necunoscutul. – De data aceasta urmează unul dintre cei mai importanţi paşi, zice Lama, acela de a lăsa întregul Univers fizic în urma noastră, pentru a ajunge la frontiera dintre universuri. Ne aflam la frontiera dintre universuri. Nu-mi vine să cred că uriaşul Univers fizic s-a redus la mărimea unui punct strălucitor şi atât, iar în jur sunt perdele uriaşe de lumină aidoma Aurorei Boreale care flutură asemeni unui stindard în semn de bun venit la frontiera lumilor. Aici nu mai este nici zi, dar nici noapte. – Poate că aici se află frontiera dintre Realitate şi Iluzia Vieţii, spune părintele. – Cred că da, răspunse Lama. – De acum înainte, ce va mai urma ? am întrebat eu. – Nici eu nu ştiu, fiindcă de aici înainte nu am mai fost, zise Lama. – Vreau să ne continuăm drumul, chiar dacă Universul fizic a devenit un punct luminos minuscul, zic eu. – Să mergem, interveni părintele. – Următorul pas va fi dincolo de lumea noastră fizică şi s-ar putea să fie... – În moarte, în Lumea de Apoi, spuse părintele, întrerupându-l pe Lama. Abia acum simt un sentiment de teamă care, încetul cu încetul, îmi eclipsează exuberanţa de a învinge necunoscutul. Teama nu are ce căuta în sufletul meu, oricât de mult aş pierde dacă voi face următorul pas. Teama izvorăşte atunci când crezi că vei pierde ceva, cum ar fi sănătatea sau calmul şi liniştea care pot fi înlocuite cu durerea şi suferinţa, duse cât mai la extrem şi cu atât şi teama devine mai prezentă. Dar când îţi pierzi viaţa? Ce vrea să însemne? Că-mi pierd o viaţă care nu cred să însemne mai nimic cu iluzia ei cu tot. M-am săturat de iluzii şi minciună. Orice lucru, cât de infim, are însemnătatea lui, indiferent cât de mare ar fi Universul sau cât de mic a devenit acum în privirea mea. Când îl văd atât de mic şi de neînsemnat, am impresia că viaţa mea valorează cât un miliard de miliarde de universuri la un loc, dar nu este deloc aşa. El găzduieşte miliarde de miliarde de vieţi. Este 97

pentru prima oară când Iluzia Vieţii nu mă mai ţine încătuşată atât de strâns în chingile sale şi pot să văd că nu mărimea are vreo importanţă, ci însemnătatea! – În tot acel mic punct strălucitor sunt miliarde şi miliarde de lumi extraterestre iar altele în timpi sau spaţii diferite. Totul se află în acel punct, poate mai mic decât vârful unui ac poate de mărimea unui atom, dar pe care îl vedem întrucât este strălucitor, zise Lama, după care continuă: – Acum este un pas hotărâtor. Să trecem împreună frontiera! strigă Lama. – Să o trecem!! strigăm toţi trei. De data aceasta am senzaţia că am ajuns nicăieri. Nu-l mai simt nici pe Lama şi nici pe părinte aproape de mine. Cu toate acestea, nu îmi este teamă. E un Univers al culorilor, roşu, oranj, galben, indigo, violet. De fapt, este întreg spectrul luminii. Un spectru se reflectă în celălalt şi pe urmă, la nesfârşit. Sunt într-o lume a oglinzilor? Privesc în jurul meu şi iarăşi nici urmă de preot sau de Lama. Mi-a dispărut şi cordonul de argint. De data aceasta nu mă mai pot întoarce în corpul fizic. Acum am murit! Nu ştiu ce timp este pe Pământ, oare cât o fi ora acolo? Aici nu este timp! O ştiu, o simt. Mă văd pe mine, cea de pe Pământ, printre aceste culori care se reflectă împreună cu mine una în cealaltă la nesfârşit. E corpul meu fizic care a rămas pe Pământ. Acum înţeleg că tot ceea ce gândesc prinde imagine între aceste culori. Mă concentrez la Lama şi la părinte. În sfârşit îi văd, dar nu sunt sigură dacă sunt ei. Ambii se reflectă la infinit în aceste oglinzi paralele nesfârşite. Unde sunt?! În oglinzi nu se mai reflectă nimic. Mă gândesc la literele care alcătuiesc gândul, literele se reflectă la nesfârşit. Lama! Părinte! strig mental cât de tare pot să mă concentrez. Nici un răspuns. Oglinzile paralele reflectă orice geometrie care ţine de imaginea spaţiilor, a unei reprezentări. Ceea ce nu are imagine spaţială nu se reflectă câtuşi de puţin. Cred că mă aflu în lumea luminii care-mi dezvăluie unul dintre cele mai mari secrete pe care Iluzia Vieţii nu le-a scos niciodată în evidenţă şi anume: aici se naşte spaţiul! Întregul nostru spaţiu fizic e născut de gândurile din Lumea Luminii după principiul oglinzilor paralele! Dar de ce oglinzi paralele? Fiindcă, prin reflectarea uneia în alta la nesfârşit, se creează mişcarea şi mărimea de la mare la mic. Dar cine oare a gândit în această lume înainte de a fi Universul fizic? Nu am de unde să aflu acest lucru. Nu cred că am ajuns încă la Dumnezeu! Tot ce pot să spun este că iniţial un gând venit de la Dumnezeu a ajuns şi în acest Univers al Oglinzilor Paralele care a creat Universul fizic. Mă simt şi eu asemeni unui Demiurg care se află înaintea operei sale care, pentru a nu fi singur urmează să o creeze, regăsindu-se în ea. Sunt liberă să-mi creez propria mea lume! * Mă concentrez la o privelişte minunată, asemeni celei din Tibet, cu vârfuri montane uriaşe înzăpezite. Toate acestea apar în faţa sufletului meu. La poalele lor sunt lacuri cristaline înconjurate de brazi şi o iarbă de un verde crud primăvăratec. Totul pe un fundal de cer senin brăzdat de razele unui soare. Imaginile se reflectă unele în altele. Oare ce aş putea face ca imaginile respective să nu se mai reflecte? Sunt ameţită. Iarăşi mă concentrez ca imaginile să nu se reflecte, să rămână statice la fel ca şi pe Pământ. Deodată, imaginile rămase statice, dar şi unduirile apei din lac sunt ca într-o fotografie. Îmi doresc ca unduirile vor deveni mobile. Da, încep să se mişte. Teama mi-a dispărut încetul. Mă aflu într-un adevărat Paradis. Poate că şi sunt în Paradis, poate că sunt cea care poate crea lumi! Poate că sunt! Poate că sunt... oh!, nu în nici un caz nu sunt Dumnezeu chiar dacă am născut o lume. Ce mi-a mai rămas de creat? O cabană superbă în care să mă adăpostesc, altceva, natură, ploi, zăpezi, focul, norii, anotimpurile, pădurile, animalele. Poate că şi oameni? Să încerc să creez oameni. Să fac un Adam şi o Evă? Să fiu eu, Eva? Nu, în nici un caz. Animale şi păsări, da! Ele sunt mereu în paradis pentru că nu cred că sunt conştiente de propria lor existenţă şi nici de faptul că vor muri. Animalele 98

transformă viaţa în eternitate fiindcă nu înţeleg ce e moartea. Oamenii, odată ce au aflat că sunt, au început să cunoască n-au făcut altceva decât să-şi plătească biletul direct spre infern, fără nici o oprire a trenului cu nume de viaţă în vreo altă gară. Vreau să creez oameni care să nu aibă conştiinţă de sine, care să trăiască asemeni animalelor, fără să cunoască ce e moartea şi nici dacă există. O lume de dinainte sau o lume de dinapoi. Mă concentrez să creez un bărbat să arate cam cum ar fi etalonul meu de frumuseţe masculină, adică Sorin! Stop. Opreşte-te, Christine! Dacă mă voi îndrăgosti de acest bărbat? Odată ce e doar un biet animal cu siguranţă, nu-mi va cere să procreez sau să educ copii! Sunt singură şi am nevoie de oameni! Cu toate acestea îmi este frică de ei! Mai aştept. Vreau să mă mai gândesc. Dau să intru în cabană! În interior doar spaţii impersonale. Îmi imaginez mobilele pe care mi-am dorit sa le am. Nu! Nu doresc în această lume nici un zgârie nori! Nu, nu vreau nici un Manhattan. Mobila a prins contur. Mă aşez pe un scaun. Of, am uitat ceva. Am încetat să se mai facă ziuă şi noapte, tot la douăzeci şi patru de ore. Pentru aceasta am nevoie de un Pământ care să se învârtă în jurul unui soare care să lumineze! Să lumineze, lumina! Lucrarea care există deja! Vreau un soare care să lumineze lumina! Pentru aceasta am nevoie de o întreagă lume în care va trebui să creez cel mai important lucru! este Sorin. Nu vreau să pierd acest Paradis în care eu sunt Demiurgul, şeful, un fel de Dumnezeu! De ce doar un fel de Dumnezeu? De ce nu aş fi chiar Dumnezeu? Vai, ce nemernică sunt uneori? Nu, în nici un caz eu nu sunt Dumnezeu. Am nevoie de timp să mă obişnuiesc cu starea aceasta de beatitudine, de fericire! Da, am nevoie de timp, doar că eu n-am inventat încă timpul, decât ziua şi noaptea dar nu şi timpul, transformarea! Aş dori să existe Sorin cu simţămintele şi gândurile lui, dar făcând excepţie dorinţa de a se sinucide. Cred că Sorin este bărbatul ideal pe care îl doresc! Pentru el aş crea şi o întreagă omenire. Să fie Sorin, am strigat. Sorin se află în faţa ochilor mei. Parcă acum l-aş fi întâlnit în aeroportul din Singapore. – Sorin? i-am zis mai mult în şoaptă, dar exclamativ. – Christine? mi-a răspuns. Îmi vine să plâng când îl văd după atâta timp. Poate că nu-i voi spune nimic despre ... – Sunt eu, Christine, care am traversat lumile pentru a ne întâlni. – Ai traversat lumile pentru mine? mă întreabă Sorin. – Oarecum. Mai mult spiritual, i-am zis. Era cât se poate de adevărat. Părăsisem lumea mea spirituală şi nicidecum pe cea fizică. – Ah, da, ai dreptate, Christine, îmi zice, după care priveşte pe fereastră la munţii superbi din spatele acesteia. E superb aici. Încerc să mă gândesc când am ajuns aici! Suntem tot în Statele Unite, nu? – Da, i-am spus, întrucât nu cred că avea vreun rost să-i spun că, de fapt, nu numai că nu se află în Statele Unite, dar nici măcar în Universul fizic în care era globul pământesc nu mai era. – Mi-am amintit. Am luat avionul de pe J.F. Kennedy. Era cursa de la ora 15. Am făcut escală în Clevland, iar acum suntem undeva lângă Denver, undeva în Colorado, nu-i aşa? – Da, Sorin, suntem undeva în Colorado! i-am răspuns uimită de modul cum mintea lui construise un întreg angrenaj logic de evenimente care să-l situeze undeva stabil în timp şi spaţiu. Sorin nu realizează că în această lume nici măcar nu există New-York-ul şi nici Clevland-ul sau Denver-ul. Sau poate există datorită lui. Să fie şi el un Demiurg ca şi mine? Încă asta nu ştiu. – Să mergem pe malul locului, Chris, îmi zice Sorin. Poate găsim o ambarcaţiune. – Dar noi nu am venit cu nici o barcă aici? i-am zis încercând cumva să-i estompez dorinţa de a se plimba cu barca. - Nu-i nici o problemă, Chris, închiriem noi una! Habar nu are că este singurul om în afară de mine în acest spaţiu mental, că mă aflu pe o planetă cu continente şi oraşe. Tocmai de societate am fugit, poate că şi de aceea mă aflu aici, şi nu vreau sub nici un chip să nasc o altă societate. Poate o societate perfectă? Oricum mai rămâne să mă mai gândesc la cum poate arăta o societate perfectă. – Să mergem, i-am zis. Să fie o ambarcaţiune pe mal! mi-am zis în mintea mea. Lacul se află la nici cinci minute de casă. – Priveşte, Chris, cum de n-am observat barca asta? A cui o fi oare? Nu e nimeni aici! strigă Sorin. – Barca aparţine de cabana unde locuim. Am vrut să-ţi fac o surpriză, Sorin! – Mulţumesc, draga mea. Să mergem. 99

Sorin sare în barcă şi îşi întinde mâna pentru a mă rezema în momentul când pun piciorul în barcă. Ne depărtăm de mal. Sorin priveşte către vârfurile munţilor, pe urmă la ape cristaline care reflectă aceste vârfuri. Mă gândesc că Sorin are nevoie de o societate. Până la urmă şi eu. Pentru aceasta voi încerca să fac o societate paşnică, în care indivizii să nu ştie ce sunt faptele antisociale sau cele rele, cum ar fi: ura, invidia, bârfa, crima, şantajul, impostura, cât şi altele. Vreau să clădesc o societate perfectă, o societate a iubirii. Mi se pare o mare tâmpenie să pornesc de la doi indivizi, de la un Adam şi de la o Evă pentru a crea o întreagă istorie a suferinţei şi deznădejdii ca în cele din urmă, după mii de războaie, crime, violuri, crime, boli incurabile şi cumplite să se ajungă întrun secol 21. Dacă aceşti oameni se vor trezi direct în secolul 21 ei nu vor avea o istorie, un trecut al lor? Ce fel de fiinţă va fi aceea fără un trecut? Sorin are un trecut al său. Poate că am făcut o mare greşeală creându-l cu un trecut. Dacă n-ar fi avut trecut, nu ar mai fi fost el, pe când eu de el am nevoie şi pe el l-am căutat. Se va simţi ridicol într-o societate în care doar el să fie posesorul unui trecut, restul să fie persoane total amnezice când să vină vorba de ce ai făcut cândva, sau când, în ce an te-ai născut. Vor putea avea un trecut, dar în care să fie admise doar amintirile pozitive şi nu cele negative. Minunat! Astfel voi crea o societate a fericirii! Să fie globul pământesc cu cele cinci continente înconjurate de oceane după forma geografică pe care o cunosc. Să fie toate animalele posibile şi plantele pe care le cunosc. Să fie toate oraşele cu locuitorii lor existente pe Pământ. Conştiinţa oamenilor să fie numai una pozitivă. Vreau o societate perfectă, fără războaie, crime, torturi, armate, cuceriri şi tot ce poate duce la ele să nu prindă contur. – Priveşte ce stol frumos de păsări! îmi zice Sorin. – Îţi plac? l-am întrebat întrebat. – Vreau să prind una, au nişte pene minunate, să o vezi mai de aproape, draga mea. – Cum să prinzi pasărea care zboară la o depărtare atât de mare? – Ei, parcă nu ai şti. Mă gândesc la ea şi o aduc în palma mea, îmi zice Sorin. – Să o văd şi pe asta, i-am răspuns. Într-adevăr, pasărea se apropie şi se aşează cuminte în palma lui Sorin. – Cum ai reuşit? îl întreb eu. – Iubirea face orice, zice Sorin. Sunt nimicită de această experienţă. Deodată, se aude un zgomot ca de tunet şi unul dintre vârfurile montane din faţa mea dispare. – Ce se întâmplă, Sorin? i-am zis eu cu teamă în glas. – Nu e nimic rău. Am dat vârful la o parte ca să las soarele să-ţi lumineze privirea pe care eu o iubesc atât de mult. – Cum ai dat vârful muntelui la o parte, Sorin? – Gândindu-mă să-l dau la o parte şi el s-a dat, zice Sorin. Pentru Dumnezeu, oare şi Sorin este un Demiurg ca şi mine? – Oare dacă te gândeşti la un autoturism, l-ai putea crea în realitate? îl întreb eu cu teama care mi se insinuează în suflet. Dacă Sorin este un Demiurg înseamnă că are puterea să schimbe lumea, ceea ce înseamnă că va crea un Univers care îmi e străin, iar doi demiurgi în aceeaşi lume înseamnă Infern! Fiindcă orice contradicţie a Demiurgilor se va adânci la nesfârşit în sufletele indivizilor care reprezintă societate. Sorin poate oricând să includă şi partea negativă în sufletele oamenilor, ceea ce-i va duce la suferinţă. Oare ce am făcut? Mă aflu într-o lume pe care am creat-o............ şi nu ştiu dacă aceasta este ceea ce mi-am dorit sau nu. Nu-mi vine să cred ochilor, văd un grup de oameni care zboară sau levitează, nu ştiu. – Ce fac oamenii aceia? îl întreb pe Sorin. – Sunt, probabil, nişte turişti care vizitează zona. – Nu mi-ai răspuns la o întrebare, Sorin. – Scuză-mă, dar eram atent la altceva, Chris. 100

– Dacă te gânde!şti la un autoturism, l-ai putea crea şi în realitate sau acesta va rămâne doar la stadiul de vis? – Bineînţeles c-ar rămâne un vis. Dar nu suntem noi Dumnezeu care să poată crea orice! Ce-ţi veni, Chris, de-mi pui o astfel de întrebare trăsnită? Parcă ai fi un copil care abia acum află tainele lumii. – Aşa sunt eu, trăsnită, uneori, poate că-mi place să mă alint singură, dacă tu nu o faci! Sorin se îndreaptă spre mine şi mă ia în braţe, aşezându-se pe urmă cu mine pe genunchii lui pe o banchetă din apropiere. – Te iubesc mult, Christine! zice Sorin în timp ce-şi trece mâna prin părul meu şi mă sărută, ca pe urmă să stăm cu feţele lipite una de alta şi să privim priveliştea romantică. E minunat, mi-am zis pe moment, ca pe urmă să-mi amintesc de lucrurile supranaturale care le pot realiza oamenii creaţi de mine. Dacă ar şti aceştia că eu le-am creat întreaga lor omenire? Da, înseamnă că omenirea există, odată ce am văzut grupul acela care levita, atunci există şi continentele, oceanele, oraşele, globul pământesc cu societatea perfectă pe care am creat-o. - Ţi-am compus, cred că cele mai frumoase versuri de dragoste pe care le-am scris vreodată. Nu sunt literare, ci matematice, draga mea, Christine, zise Sorin mai mult şoptind, de parcă n-ar vrea să deranjeze mirificul peisaj în care ne aflam şi toate astea după ce a doborât un vârf de munte doar pentru a lăsa razele soarelui să-mi lumineze faţa. – Spune-mi-le, Sorin, i-am răspuns la fel de şoptit. – Integrala din şapte miliarde şapte sute şaptezeci de inimi cu rătăcirea pătrată a iubirii lor, fac exact... Nu-mi vine să cred acest comportament ciudat la Sorin. Nu îl ştiam niciodată o forţă în matematică şi nici să dărâme munţii din loc. Să fie o anomalie a acestei lumi? Cred că am omis ceva în momentul când am creat lumea! Ceva curios şi va trebui să aflu cât se poate de repede. Ce anume le dă această putere cât ei au această putere de a distruge? Oare poate fiecare în parte să distrugă acest paradis pe care l-am creat? – Dacă ţi-ai pune în cap să distrugi planeta pe care te afli ai reuşi, Sorin. – Bineînţeles, draga mea. – Şi cum nu a făcut-o nimeni încă, din miliardele şi mili-ardele de locuitori? – Astăzi este chiar ziua întrebărilor trăsnite, Christine! – Poate că un dement ar fi dorit să se sinucidă şi astfel ar fi distrus şi planeta odată cu el! Ce zici, Sorin? – Nu ştiu ce înseamnă să te sinucizi, Christine! Poate că e vorba despre termenul de a-ţi lua viaţa, dar aşa ceva ştii şi tu foarte bine că e imposibil, la fel cum e imposibil să minţi, să ucizi sau să faci rău cuiva! – Ai dreptate, Sorin. Aproape că uitasem că mă aflu în acest paradis care se numeşte planeta Pământ, i-am spus eu. – Aşa este, draga mea, Pământul e un paradis. – Atunci de ce ai distrus vârful acela de munte? Din iubire? – Bineînţeles că din iubire, continuă Sorin. Tot ce e distrus din iubire e permis! zice în cele din urmă. – Cum nu a distrus nimeni planeta din iubire? – Nu ştiu, zice Sorin. Abia acum înţeleg că întreg paradisul pe care l-am creat este într-un mare pericol. Poate fi distrus în orice moment de către miliardele de indivizi care au puteri supranaturale. Te rog, Christine, concentreazăte, îmi zic în mintea mea. Poate că voi reuşi să salvez acest Paradis pe care l-a creat şi pe care nu vreau să-l părăsesc. Vreau să rămân alături de Sorin. Ce anume să le dea oamenilor această putere supranaturală? Cred că am descoperit! Populaţiile de pe celălalt Pământ foloseau doar o infimă parte din creier, cealaltă rămânând inertă. Mă concentrez şi zic în mintea mea: “Toţi oamenii acestui pământ să nu poată folosi decât doi la sută din creier. Să fie ca şi cei de pe pământul de pe care vin”. – Spuneai, Sorin, că poţi muta şi munţii din loc pentru mine, nu-i aşa? îl întreb încercând să văd dacă a intervenit transformarea în structura creierului lui Sorin. – Aşa vrea eu, dar e o singură vorbă şi atât. Cine poate să mute un munte? zice Sorin. – Crezi că sunt oameni care pot levita? – Cred că sunt, unii chiar reuşesc să se desprindă câţiva inci de la sol. 101

– Parcă am văzut un grup de turişti care admirau frumuseţile acestea levitând la zeci de metri înălţime, Sorin? – Nu-mi amintesc. Poate că erau cu parapantele. Omul nu poate zbura singur. Ce-ţi veni cu întrebările trăznite? – Ai dreptate, Sorin, omul nu poate zbura singur, i-am spus, după care l-am întrebat: – Plângeţi pe Dumnezeu? – Pe cine? zise întrebător uitându-se la mine. – Pe Dumnezeu, i-am repetat eu. – Nu ştiu despre ce anume vorbeşti, îmi răspunde. – Nu mergi la biserică din când în când? – Christine, dacă azi vrei să glumeşti, glumeşte, dar nu cu tot felul de termeni de care nu am auzit niciodată şi nici nu îi înţeleg. – La biserică, dragă Sorin, te rogi la Dumnezeu pentru a-ţi da fericire, sănătate, bunăstare, pentru a te salva din necaz, pentru a-ţi ierta păcatele. – De ce să mă rog pentru fericire când sunt fericit, sănătate, poate că am fiindcă nu ştiu ce e să nu fii sănătos... – Bolnav, am replicat eu. – Bolnav? zice Sorin. Nu am auzit de aşa ceva, iar necaz nu cred să aibă nimeni pe această planetă. – Fiindcă nu ştiţi ce e păcatul? - Habar nu am ce e păcatul. Spune-mi tu, Chris! zise Sorin cu un aer întrebător, dar şi contrariat în acelaşi timp. – Păcat înseamnă atunci când faci ceva rău. Dacă cineva îţi face ţie un rău, atunci păcătuieşte, i-am zis. – Bine, dar nimeni nu mi-a făcut vreodată nici un rău şi nici eu nu aş putea să-i fac vreun rău cuiva. Într-adevăr, am creat o societate oarecum perfectă. O societate care nu cunoaşte păcatul, durerea, suferinţa este o societate care nu are nevoie de biserică. Biserica apare doar când suferinţa, durerea şi deznădejdea încep să-şi spună cuvântul. Am creat o societate fără factori negativi, o societate a binelui în care cu siguranţă nu este nevoie de nici un Adam sau Evă dar, mai ales, de un Cain sau Abel. Oare e mai bine să nu-l cunosc pe Dumnezeu? – Cine crezi tu, Sorin, că a creat lumea asta? – Cum cine? Lumea nu a fost creată, ea s-a creat singură, existând dintotdeauna, Christine. – De ce nu pescuieşti, Sorin? – Cum să pescuiesc? Nu am undiţă, îmi zice acesta. – Caută în cabană, s-ar putea să găseşti. Sorin e în drum spre cabană. Privesc la valurile jucăuşe cum se lovesc de barcă la fiecare secundă, creând un sunet specific în liniştea absolută în care ne aflam. Sorin apare cu trei undiţe, zâmbind către mine. – Când ucizi peştele, nu faci rău Sorin? – Peştele nu ştie că va muri. El nu cunoaşte moartea ca şi omul. – E bine că omul cunoaşte moartea, Sorin? – Dacă nu ar cunoaşte-o n-ar gândi, zice acesta. – Dacă nu ar gândi, ar fi etern! i-am răspuns eu. – Dacă ar fi etern nu ar mai putea iubi! zice Sorin, venind către mine şi sărutându-mă pe unul dintre obraji. – Atunci înseamnă că peştele în simţămintele lui e etern, dar nu şi omul! zic eu. – Cu singuranţă, Chris. În momentul când omul a ştiut că există, a ştiut şi că va muri. – Peştele crezi că nu ştie că există, Sorin? – Nu, Chris. Cred că trăieşte un prezent fără viitor şi trecut, la fel ca şi majoritatea vieţuitoarelor. Deşi se încearcă acreditarea ideii că unele mamifere ar avea memorie, eu nu cred în aceasta, în sensul unei memorii ca şi a omului ci, mai curând un fel de hibrid al memoriei care mai mult funcţionează asemeni unui automatism decât ca memorie propriu-zisă. Graurii recunosc anumite persoane, pot să fie dresaţi, memoria lor există doar pe anumite coordonate care nicidecum nu le dă conştiinţă de sine că ar exista înaintea morţii! 102

Instinctul vital e cu totul altceva şi nu poate fi comparat cu memoria dar, mai ales, cu conştiinţa de sine. Aşa-zisa memorie a animalului face parte din corpul instinctului vital care este destul de pronunţat la animale în sensul că se va feri de orice le-ar putea lua viaţa, de aceea pot cunoaşte anumite mirosuri, au privirea ageră, suferă când sunt rănite, recunosc anumite persoane dar asta nu înseamnă că acele persoane provin dintr-un trecut ca şi la om, ci ele sunt cunoscute dintr-un prezent în alt prezent în cazul animalelor. – Când crezi, Sorin, că omul a căpătat conştiinţă de sine? – Atunci când a înţeles că timpul nu e numai prezent ci că acesta ar mai conţine atât trecutul cât şi prezentul. – Este adevărat, Sorin. Aşa cred şi eu, dar ce vreau să ştii este, când anume a avut loc o astfel de mutaţie. Poate într-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat? Poate că omul trăia o viaţă edenică atât timp cât cunoştea prezentul! – Edenică, repetă Sorin. Nu ştiu ce înseamnă termenul edenic, zise acesta privindu-mă mai atent. – Nici eu nu prea-mi amintesc, de unde sau în ce context am auzit de termenul acesta, i-am zis, astfel încât pe moment nu aveam nici o motivaţie să-i vorbesc despre mitul edenului, al raiului unde au trăit cândva Adam şi Eva. Aici, într-o lume în care toţi sunt fericiţi nu văd ce rost ar avea un Adam şi o Evă. În cele din urmă, i-am zis: – Edenul cred că înseamnă ceva de care nu-ţi dai seama sau ceva pe care nu-l cunoşti, Sorin. - Ah, da. Aici ai dreptate, Chris. Atâta timp cât omul nu cunoştea trecutul trăia într-o lume edenică fiindcă nu-l cunoştea. Nu-i aşa, Chris? – Ai dreptate, Sorin. În realitate, avea toată dragostea din lume numai că sensul în care înţelegea el era cu totul diferit faţă de sensul înţeles de mine. Crezi, Sorin, că omul s-a schimbat mult căpătând conştiinţa de sine? l-am întrebat vrând să aflu cam la ce raport se situează Sorin, un locuitor al unei lumi unde nu există rele, durere, ci doar bune şi fericire. – S-a schimbat în sensul că cunoaşte noţiunea de trecut, dar asta nu înseamnă că este mai fericit faţă de omul care cunoştea doar noţiunea de prezent. Este aproape identic, dar mai deştept cu secunda pe care o recunoaşte drept etalon de ireversibilitate, Christine. – Oare unde vom ajunge după moarte, Sorin? – După moarte? răspunse acesta gânditor, după care zise: Moartea nu este altceva decât o prelungire a vieţii. Niciodată tu, ca persoană nu vei fi conştient că ai murit ci doar cei din jurul tău. Cred că energia spirituală a vieţii rămâne şi după moarte sub forma prelungirii unui vis, pe care-l visăm în nopţile înstelate atunci când eternitatea se aşterne uşor şi pătimaş în gândurile şi dorinţele noastre. Nu cred într-o moarte continuă. – Dar sinucigaşii, am intervenit eu. – Ce? zise Sorin. Nu am auzit de acest termen. – Dar persoanele care vor să-şi curme singure viaţa? l-am întrebat. – Cum poţi să vorbeşti aşa ceva, Christine? Este exact ca şi cum ai afirma că omul poate să mute munţii din loc! zice Sorin scrutându-mă cu o privire plină de uimire dar şi tulburătoare în acelaşi timp. – Ai perfectă dreptate, dragul meu Sorin. Au trecut mai bine de trei luni de când am creat lumea. Încetul cu încetul îmi dau seama că bărbatul de lângă mine, creat de mine după asemănarea lui Sorin, dar ca mod comportamental după dorinţele mele este, de fapt, din ce în ce mai străin de mine, mai artificial. Ce paradox cumplit! Să devii străin faţă de propria ta creaţie. Acest Sorin cu toate că se aseamănă fizic perfect cu “originalul” nu este altceva decât un hibrid a ceea ce mi-aş dori să fie. Sufleteşte l-am creat după tiparul meu, a ceea ce-mi doream de fapt de la adevăratul Sorin şi, mai mult decât atât, cum mi-aş fi dorit eu să fie. Propria mea creaţie, străină de mine! Simt că uşor, uşor, paradisul în care mă aflu îmi fuge de sub picioare şi se transformă într-un dulce infern. Cine e diavolul? Propria mea creaţie, făcută după dorinţele sufletului meu. Am dat ce am avut mai bun în mine pentru Sorin, tot ceea ce mi-aş fi dorit de la un bărbat şi, mai ales, unul ca Sorin! Oare care este ieşirea din această situaţie? Să-l creez pe Sorin cu defectele originalului, defecte pe care le uram?! Oare noi, oamenii, ajungem să iubim mai mult defectele partenerului de viaţă, decât calităţile lui? Sorin, această creaţie a mea 103

de acum, are numai calităţi, dar nu şi defecte. De aceea voi ajunge să-l detest? Să nu-i mai accept perfecţiunea. Abia acum îmi dau seama că liantul dintre doi parteneri nu sunt calităţile acestora, ci defectele. Adevăratul Sorin mi-ar fi vorbit despre sinucidere ca despre o salvare, despre moarte ca despre o altă lume şi nu o prelungire a acestei lumi, iar despre Dumnezeu, ca despre arhitectul şi Demiurgul adevărat al Universului! Poate că eu am nevoie de Dumnezeu. Sinuciderea şi Lumea de Apoi! Poate că am nevoie de defectele partenerului meu la fel cum am nevoie de Rai, Păcat, bune şi rele. Atunci? Să schimb această lume perfectă? În nici un caz! Nu mi-aş permite să-l pierd iarăşi pe Sorin. Prefer întreaga mea angoasă şi inadaptare decât să-l pierd iarăşi pe Sorin. Oare de ce nu aş încerca să mă adaptez acestui Univers, acestei lumi? Nu aş face nimic altceva decât să mă adaptez la mine însămi. Eu să mă adaptez la mine? Se poate şi aşa ceva? De ce nu? Pentru aceasta va trebui să las la o parte tot ceea ce nu-mi convine despre mine însămi. Ca de exemplu, câteodată nu-mi place că sunt leneşă, puţin cam egoistă, plină de tabuuri şi de toane, nervoasă, îmi place să navighez în viaţă alături de un soţ care, pentru mine, devine un fel de simbol de atoatedătător şi să mă agăţ în inima lui aşteptând ca anii să treacă. Ar mai fi multe. Încăpăţânarea, lipsa de tact şi dorinţa de a fi admirată. Poate că acest ultim defect îl găsim la majoritatea femeilor, mult mai pronunţat decât la bărbaţi, în sensul de a-i fi admirată frumuseţea. Abia acum realizez că adevăratul Dumnezeu, este mai presus decât dogmă, mai presus decât doctrina care ne împărţea între buni şi răi, fiindcă o creasem după tiparele noastre, la fel cum am creat şi eu această lume! Adevăratul Dumnezeu este mai presus decât Biserica, mai presus decât orice cunoscut al acestuia, fiindcă Dumnezeu nu are nici o tangenţă cu Biserica decât prin noi, fiind o cale pentru unii, o rază de lumină spre absolut. Noi am fost cei care-L înţelegeam pe Dumnezeu cu ajutorul Bisericii fiindcă Biserica au fost sentimentele noastre transformate în dogma care îndoctrinau populaţia şi nimic mai mult. Dumnezeu există în afara Bisericii pentru toţi ceilalţi din sfera dogmei. Dogma, nu! Faptul că unii dintre noi îl simţim mai aproape pe Dumnezeu prin biserică nu înseamnă că în biserică îl vom găsi şi pe Dumnezeu pentru toţi oamenii! Acesta era simţit acolo doar pentru cei care îl puteau simţi acolo! Pentru restul oamenilor, Dumnezeu nu se mai află în biserica respectivă şi nici în doctrina respectivă. Poate că unii se regăseau întro altă doctrină sau alt cult. Alţii în nici o doctrină sau cult. Adevăratul Dumnezeu se află în afara oricărei dogme sau biserici. Biserica suntem noi, pe când Dumnezeu e în exteriorul nostru chiar dacă Îl simţim ca făcând parte din noi. Când Dumnezeu face parte din noi este o iluzie morganatică a minţii fiindcă doar aşa ne putem apropia de El şi odată cu aceasta, de originea noastră ancestrală. A încerca să clădesc biserica aici este echivalent cu a dori ca aceşti oameni, perfecţi după mine, săL perceapă pe Dumnezeu după tiparul meu, uneori prin dogmă. Nu cred că este bine. Este adevărat că am momente când în mijlocul acestui paradis îmi vine să înnebunesc şi să-L chem pe Dumnezeul dogmei şi doctrinei acestor oameni să se regăsească în umilinţa de a purta mai ştiu eu ce păcat originar în cârcă sau de a se ruga într-una pentru un drept al lor, acela de a se fi născut în armonia adevăratului Dumnezeu! Recunosc că mie mi-e foarte greu să suport toate acestea, fiindcă în afară de dogma pe care o pot încerca mai este şi armonia care mă exasperează, făcându-mă să-mi doresc păcatul originar, dar dacă se poate mai mult pentru mine şi nu şi pentru cei din lumea creată de mine. De câte ori mă plimbam prin zonele cele mai dosnice din Manhattan, care odată şi odată, erau adevărata incubatoare ale crimei, violenţei, drogurilor, care acum sunt oaze de linişte, fericire şi bună înţelegere. Îmi vine aşa, deodată, să-mi spun că eu am creat această lume şi, prin urmare, sunt un Dumnezeu al ei, ca pe urmă să mă întreb: oare de ce Dumnezeul care a creat lumea mea a lăsat odată cu ea şi mizeria ei? Oare de ce? Să fi fost atât de greu ca şi mie să suporte doar bunăstarea, fericirea şi voluptatea sufletelor? Să nu fi reuşit iar în cele din urmă să fi tânjit până la epuizare şi după elementele negative ale unui Sorin ajuns în lumea în care m-am născut eu din cine ştie ce altă lume malefică, poate mult mai malefică decât lumea pe care a creat-o şi în care m-am născut eu?

104

Să se fi plimbat şi Dumnezeul lumii în care m-am născut eu, pe străzi, la fel cum mă plimb şi eu în lumea creată de mine, unde lumea e respectuoasă, zâmbeşte, nu vrea să ştie ce este răul şi nici măcar nu e programată genetic pentru asta!? De ce în lumea mea Creatorul, Dumnezeu a lăsat răul să inunde pe străzi? Să fi venit dintr-o lume unde răul domina? Domina atât de mult încât nu-şi putea imagina o lume fără el? Cu siguranţă, eu sunt doar creatorul acestei lumi şi nu Dumnezeu. În calitate de Demiurg al acestei lumi am şi eu un Dumnezeu! Poate că şi în lumea de unde provin, creatorul ei se plimba cu nonşalanţă pe stradă, la fel ca şi mine în această lume. Poate că vreodată m-am întâlnit faţă în faţă şi ne-am zâmbit, poate era în trafic şi în plină aglomeraţie, ne-am înjurat ca la uşa cortului sau poate că era un cerşetor care-mi implora câţiva cenţi, milă. Putea fi oricine! Ce ciudat poate fi să te gândeşti că orice om din preajma ta poate fi creatorul întregii lumi în care te-ai născut, că acesta poate fi mult mai tânăr sau mai bătrân decât tine, că întreaga istorie pe care ai învăţat-o în şcoală nu aparţine nici pe departe mileniilor şi secolelor lumii tale, ci ale unei alte lumi! Ale unei lumi care nici nu există pe harta stelară a Universului cunoscut de tine, iar unicul liant între cele două lumi, este raza de lumină care înfruntă timpii aducând până şi stelele moarte demult din cel mai îndepărtat trecut în prezent, unde prind iarăşi ancestrala lor viaţă după moartea ce avusese loc cu miliarde de ani în urmă. Ce este şi mai straniu, e faptul că orice suflet care ajunge vreodată în spaţiul oglinzilor paralele ale luminii poate să creeze o nouă lume chiar identică sau deosebite faţă de cea din care provine, o lume care poate oricând exista la nivel de miliarde de indivizi cu o structură, istorie, artă, etnografie, cultură, care nu numai că nu îşi aparţine dar se consideră ca avându-le pe toate acestea şi ca fiind un produs în timp şi spaţiu al lor. Cred că nivelul de dezvoltare al unei lumi, contează în primă măsură de nivelul de dezvoltare, intelectuală, ideatică, al creatorului acestei lumi. Evident că o persoană a cărei cultură lasă de dorit, cu cunoştinţe minime sau inexistente în domenii ca şi geografia, literatura, istoria, va crea o lume pe măsura lui! O persoană plină de fantezie, de un înalt nivel cultural, va crea un Univers pe măsura propriului său Univers. Să fi fost creatorul lumii din care provin o persoană incultă? Fiindcă am evoluat de la o epocă de piatră sau o persoană cu o cultură şi un bagaj de cunoştinţe deosebit care ne-a creat nu numai un trecut atât de măreţ, dar mai cu seamă, ne-a creat şi un viitor! Oare eu le-am creat un viitor acestor oameni din lumea făcută de mine? Oare cum privesc aceştia viitorul? Viitorul acestor oameni face parte tot din bagajul meu de cunoştinţe din bagajul de cunoştinţe ancestral al Eului meu? Asta mi-am reuşit să sondez până acum. În aceste momente mă plimb cu jeepul pe Five Avenue încercând să înţeleg cum privesc viitorul aceşti oameni pentru a-L înţelege mai bine pe creatorul lumii din care provin, creator care putea să-mi dea naştere întregului meu trecut de patruzeci de ani cu o oră înainte de a mă decorporaliza în călătoria mea astrală! Oricât de ciudat ar suna, dar întreaga omenire din care provin putea fi născută cu o oră înainte de a muri eu! Întreaga istorie atât a mea cât şi a omenirii, să nu fie altceva decât istoria unei alte omeniri, la fel cum această omenire creată de mine are în mare parte istoria omenirii din care provin. Studiind viitorul acestei omeniri creată de mine, nu numai că-L voi înţelege mai bine pe creatorul omenirii, dar poate îl voi putea întâlni! Astăzi, fiind vineri seara, întregul Manhattan este ultraaglomerat. Am intrat în week-end. Vânzători de confetti şi suveniruri se întrevăd la tot pasul. Reclame multicolore dintre cele mai variate însoţite de puhoaie de oameni care sărbătoresc începutul acestui week-end îţi taie răsuflarea. Oricât de aglomerat ar fi traficul, nimeni nu se impacientează, nimeni nu înjură, toţi stau liniştiţi aşteptându-şi rândul la semafoare. În restaurante nimeni nu se îmbată, iar pe străzi nu există drogaţi. Ce lume perfectă am creat, mi-am zis în cele din urmă. Deodată, am pus instinctiv frână. Mă aflu pe strada douăzeci şi cinci, unde am lucuit eu în tinereţe. Trebuie să fie o iluzie, mi-am zis! În nici un caz nu se poate întâmpla aşa ceva. Aveam impresia că m-am văzut pe mine în jurul vârstei de şaptesprezece ani. Eram în uniforma colegiului Radcliff! Trag pe dreapta şi cobor din jeep. 105

Norocul meu a fost că am găsit cu uşurinţă un loc de parcare. Parcă mai văd acea fată din spate, care se îndreaptă de-a lungul străzii douăzeci şi cinci. Mai sunt câteva sute de metri până la casa unde am locuit în acea perioadă. Mă îndrept alergând către posibila Christine, către posibilul trecut al meu. Mă aflu în spatele fetei şi încetinesc mersul. Nu ştiu ce anume să o întreb. În spun orice, n-are nici o importanţă. Pentru Dumnezeu, poate că nu sunt eu! Când ajung în dreptul fetei întreb cum pot să ajung la Maey’s, un magazin din preajmă sau care era în preajmă în acea perioadă de vieţii mele. Când o privesc, nu-mi vine să cred. Sunt eu, dintr-o altă lume care vorbeşte cu mine din această lume. Tocmai îmi explică cum pot ajunge la Maey’s. Nu-mi vine să cred! Parcă ar fi un vis. – Nu sunteţi din oraş? mă întreabă tânăra, adică eu la o anumită vârstă. Mă întreb pe mine la o altă vârstă sau trecutul meu îşi întreabă viitorul? – Întrebam dacă..., repetă tânăra Christine. – ştiu, i-am răspuns după o scurtă ezitare datorată emoţiei. – Nu, domnişoară, nu sunt din zonă. Vă mulţumesc foarte mult... tânăra dă să plece, iar eu îi zic: – Sunteţi la Radcliff? – Da, de unde ştiţi? îmi zice. – La noi în Brooklyn cunosc pe cineva care are aceeaşi uniformă ca a d-voastră. Am auzit că e colegiu bun! – Aşa s-ar zice, îmi zice trecutul meu. Ce ciudat să vorbeşti cu tine dintr-un trecut cu peste douăzeci de ani în urmă iar tu în calitate de viitor să ştii cu cine vorbeşti. În schimb, trecutul tău să fie orb, să nu realizeze că într-o banală întoarcere spre casă dintr-o zi oarecare, eu, Christine, eleva de şaptesprezece ani mă întâlnisem cu Christine, femeia de aproape patruzeci de ani! De ce în această lume sunt în dublu exemplar şi tânără dar şi matură? Poate în momentul creaţiei aparţinând unei vârste şi unei alte lumi, era normal să rămân tributară acelei vârste şi acelei lumi, dar, în acelaşi timp, fiind o lume reflectată din lumea mea spirituală să exist şi aici în postura de tânăra Christine. De ce Sorin este la vârsta la care s-a sinucis în cealaltă lume? De ce lumea creată de mine în viitorul meu, adică după moartea mea în cealaltă lume, este o lume a trecutului meu? Oare de aceea stelele moarte cu miliarde de ani în urmă să strălucească cu toate că au murit de aceleaşi miliarde de ani? Alergând spre viitor ne clădim trecutul, iar alergând spre trecut, viitorul? – E frumos în această zonă a Manhattan-ului. Cândva, în tinereţe, am locuit şi eu aici, îi zic Christinei din trecut, gândindu-mă că am creat noua lume în trecutul meu. – Mie mi se pare cam aglomeraţie, noroc cu Central Park! – Oh, da, aveţi dreptate, Central Park se află în apropiere, i-am spus. – Mă numesc Christine, i-am zis tinerei. – Christine? răspunse uimită. şi p mine mă cheamă tot Christine. O privesc drept în ochi, ceva ca de la femeie la femeie e cam ciudat. Poate fără să vreau, poate că tocmai asta-mi doream, nu ştiu exact. Simt nevoia să-i spun, să-i strig chiar, că eu sunt viitorul ei, că eu am creat întreaga lume! Cu siguranţă că m-ar crede o nebună şi, apoi, de ce să ştie cum va ajunge? Adevărata frumuseţe a vieţii constă tocmai în incertitudinea viitorului. În nici un caz nu cred că m-ar crede. Tânăra Christine îşi mută privirea cu oarecare sfială. – Ce asemănare, doamnă. Avem acelaşi nume, repetă tânăra, pe un ton uimit, dar mai mult pentru sine. Nu ştiu de ce, doamnă, dar am impresia că vă cunosc de undeva, parcă v-am mai văzut. – Nu cred, Christine, sau poate din întâmplare, undeva, cândva, cine ştie? i-am răspuns, în timp ce un frison rece îmi cuprinse întregul corp. – Aveţi dreptate, doamnă, şi eu cred la fel. Locuiţi în New-York? – Da, în Brooklyn, i-am răspuns. – În Brooklyn? Acolo am o mătuşă la care obişnuiesc să merg din când în când, cam o dată, de două ori pe lună, îmi zice tânăra. 106

Christine îmi vorbea de mătuşa Hatty, cum o poreclise tata, fiindcă aproape niciodată nu se despărţea de o pălărie albă cu boruri mici, pălărie care mereu mi s-a părut c-ar fi mai mult de bărbat decât de femeie. Este adevărat că obişnuiam să plec la Hatty care nu numai că ştia să facă cele mai bune prăjituri din lume, dar mai avea şi un motan roşcat de toată frumuseţea. Viitorul din trecut al acestei fete este creatorul lumii ei! Atunci care este viitorul acestei lumi? Trecutul meu?! – Pot să-ţi las numărul meu de telefon din Brooklyn, iar când treci pe acolo, poţi să dai o raită şi pe la mine, i-am spus tinerei Christine. – OK. Care este? zise Christine după care îşi deschise geanta luând un pix şi un petic de hârtie. Îi dau numărul. – Sună-mă când vrei. Dacă nu sunt acasă, va răspunde robotul şi poţi să-mi laşi mesaj. Abia acum realizeze că până şi numărul meu de telefon are ceva în comun cu Sorin. Ziua lui de naştere este 25 noiembrie. Zilele au trecut până într-o după-amiază când am primit un telefon de la Christine, care mă anunţa că-mi va face o vizită împreună cu motanul Fred, care este cât se poate de cuminte. Îi dau adresa mea şi după un timp, Christine îşi făcu apariţia în pragul uşii. Nu-mi venea să-mi cred ochilor când revăd pe Fred după atâţia amar de ani. – Mă bucur că ai venit, Christine, îi spun fetei. - Vroiam să văd ce mai faci. Mă plictiseam şi mi-am zis că n-ar fi rău să-ţi fac o vizită. El e Fred, îmi arată cu privire motanul pe care-l ţinea în braţe şi purta ţanţoş un fel de zgardă roşie din piele la gât. – Bună, Fred, am răspuns eu, dând să-l iau în braţe. – Nu, nu se poate să-l luaţi, pentru că Fred zgârie persoanele pe care nu le cunoaşte. Cu toate acestea, nu am putut să mă abţin să-l mângâi pe bătrânul Fred pe creştet. O lăbuţă venită ca din senin mi-a trasat o dungă roşie pe mână. – V-am spus că zgârie, d-nă Christine. – Îmi pare rău că nu te-am ascultat. Spune-mi, Christine, i-am zis. – OK. De azi suntem prietene, Christine, îmi zice tânăra care, de fapt, sunt tot eu. Ce frumos sună! Eu prietenă cu mine însămi. – Am fost la mătuşa Hatty care m-a rugat să-l scot puţin pe Fred la plimbare, pe urmă, m-am gândit să te sun. I-am povestit lui Hatty că te cheamă Christine ca şi pe mine şi că în tinereţe ai locuit pe strada douăzeci şi cinci. – Şi ce-a zis Hatty? – Să fiu atentă cu oamenii pe care nu-i cunosc. – Foarte bine, Christine, cred că te-a învăţat corect. – E o fiinţă cam cicălitoare Hatty, dar care, câteodată, ştie să se facă şi plăcută. Oh, aerele mele de..............., care credeam că sunt un fel de buric al pământului şi vorbeam despre toţi cu o oarecare superioritate şi condescendenţă. – Ce ţi-a mai zis Hatty, am întrebat-o mai mult ca să mă aflu în vorbă. – Păi, mi-a povestit cum a fost invitată la o bătrână cu care s-a cunoscut de curând la o benzinărie când îşi făcea plinul la hârbul ei antic care încă mai reuşeşte să se deplaseze. Cred că Hatty l-a moştenit de la tatăl său. – Ei, şi? – Mi-a zis că bătrâna îi ghiceşte în cafea. – În cafea? m-am arătat suprinsă. – Da, şi i-a zis că pe Fred îl aşteaptă un cumplit accident de maşină în care-şi va pierde viaţa. – şi când i-a ghicit bătrâna? – Cred că de mai bine de două săptămâni. Am încremenit! Într-adevăr, Fred urma să moară într-un accident de maşină pe data de trei iulie. Ţin minte şi acum această dată care mi-a rămas întipărită în minte. Nu-mi mai amintesc anul, doar data. Cred că aveam şaptesprezece ani atunci. Dumnezeule, bătrâna care-i ghiceşte în cafea mătuşii Hatty, pot să fiu chiar eu! – Poţi să-mi spui, Christine, ce-a mai zis bătrâna? 107

– Că astăzi la orele şapte sara să fiu la intersecţia lui Longley Avenue cu Hamilton Street împreună cu Fred. – De ce? i-am spus aproape tremurând, fiindcă ştiam că exact în acea intersecţie avea să moară Fred. – I-a ghicit lui Hatty că acolo îmi voi regăsi viitorul. – A spus aşa ceva? i-am spus Christinei. – Da. Vrei să vii cu mine? – De ce? am întrebat-o. – Cred că e o tâmpenie băbească, dar dacă totuşi va fi ceva acolo? – Ce zi e azi, Christine, o întreb pe faţă de parcă nu aş şti. – E marţi, răspunde. – Nu, vreau data, îi zic, de parcă nu aş şti ce urmează să ascult din gura altcuiva care mi-ar putea da o nouă dată. – Azi e trei iulie. Nu ştii că mâine e patru iulie, ziua Americii? – Oh, da, ce uitucă sunt! îi răspund cu o prefăcută indiferenţă. Pe trei iulie la ora şapte seara, motanul Fred avea să moară într-un accident. În cazul în care Fred nu va muri cred că se va schimba atât viitorul acestei lumi, cât şi propriul meu viitor! – Să mergem, Christine, i-am zis tinerei care mă vizitase. M-am uitat la ceas. Era ora optsprezece şi douăzeci şi trei de minute. Ştiam că nu mai era timp de pierdut. – Mergem cu maşina mea, zise tânăra Christine. – Mai bine cu jeep-ul meu. Vreau să conduc. – OK, zise tânăra în timp ce-l mângâie pe Fred. Îmi este o milă nemărginită de Fred. Nu pot suporta că peste câteva minute Fred să moară. Îmi este drag motanul. Ani de zile am oftat în lumea de dinainte după moartea lui. Cum oare aş putea să îl salvez? Pe moment nu găsesc nici o soluţie. Dacă Fred nu va muri, înseamnă că se va schimba viitorul şi atunci poate că se va distruge şi această lume, poate că... nu ştiu exact. Tot ce ştiu este că mai sunt doar zece minute până la intersecţia lui Langley Avenue cu Hamilton Street şi alerg în viitor cu viteză maximă. – Văd că vă place să conduceţi repede, simţiţi nevoia de adrenalină. şi mie mi se întâmplă câteodată, îmi zice Christine ca, pe urmă să i se adreseze lui Fred: – Vezi, Fred, ce înseamnă viteza! Să treacă din ce în ce mai repede clădirile pe lângă tine. La fel ca într-un carusel care se învârteşte, se învârteşte până când ameţeşti, până când ceea ce te înconjoară devine o linie neîntreruptă. – Lui Fred îi place în carusel. Îl mai iau câteodată cu mine în parc, continuă Christine. Simt că înnebunesc. Nu vreau pentru nimic în lume să-l duc pe Fred la moarte. Mai sunt cinci minute, cinci nemernice de minute care se scurg la fel de conştiincios ca toate celelalte de dinaintea lor. Aud un dangăt de orologiu adânc, grav şi simt în acelaşi timp. În loc să intru în intersecţia Longley cu Hamilton trag de volan în dreapta, şi intru pe o străduţă laterală. Opresc maşina şi mă îndrept alături de Christine spre intersecţia respectivă, mergând pe propriile noastre picioare. Nu-mi vine să cred ochilor. În intersecţie e adunată lumea. Câţiva curioşi cască gura la un accident. Privesc la ceasul de mână. Minutul sa scurs de cel puţin alte zece minute. În intersecţie văd o bătrână întinsă pe asfalt. Alături, o maşină cu urme de sânge pe unul dintre faruri care este crăpat. Cu siguranţă a lovit-o maşina aceea. Mă uit spre Christine. O văd ţinându-l în braţe pe Fred care este viu şi nevătămat. Înaintez până lângă bătrâna care zăcea moartă pe asfalt. M-am îngrozit. Eram eu, cum aş arăta peste încă treizeci de ani. Christine mă întreabă dacă a murit bătrâna. Nu ştiu ce să-i spun. Au sosit paramedicii care-i iau pulsul. – E moartă, îi zice un bărbat unei femei, probabil asistentă medicală. E moartă, e moartă, îmi reveneau aceste cuvinte în minte repetându-se ca într-un ecou lugubru. Mă întorc către unul dintre gură cască şi-l întreb: – Aţi văzut accidentul? – Eu nu, poate doamna, şi-mi indică o femeie cam la cincizeci de ani. – Da, l-am văzut eu, zise aceasta, auzind discuţia mea cu bărbatul de adineauri: – Cum a fost, dau eu să întreb. – Cumplit, zise femeia. Bătrâna s-a aruncat în faţa maşinii cu toate că semafoarele indicau culoarea roşie. 108

– S-a aruncat? întreb eu ştiind că în această lume creată de mine nu există termenul de sinucidere! – Cred că a încercat să-şi ia viaţa, îmi zice femeia. – Să-şi ia viaţa? am repetat eu mai mult decât uimită, nevenindu-mi să cred că în lumea aceasta a început să existe şi termenul de sinucidere. ştiam că femeia de lângă mine îmi va spune în cele din urmă că dorea să se sinucidă. – Totul s-a întâmplat acum o jumătate de oră. Orologiul de la biserică bătea de ora şapte. Unii bătrâni care ajung la o vârstă înaintată, se simt prea singuri, prea disperaţi. Prietenii şi cei apropiaţi din familie poate că nu mai sunt, copiii poate că au uitat demult de ei şi atunci ajung la concluzia că viaţa nu mai are nici un rost şi se sinucid, îmi zice femeia de alături. – Poate că aşa este, îi spun eu fără să-mi pot explica ce anume a schimbat atât de radical lumea pe care o creasem cu atât de multă speranţă în bine. Faptul că motanul Fred trăia sau poate că nici nu mă mai aflam în lumea creată de mine, ci într-o lume creată de altcineva cu o jumătate de oră înainte. Acum realizez că Fred nu ar fi murit chiar dacă îl aduceam în intersecţie întrucât orologiul bisericii l-am auzit bătând încă din momentul când am coborât din maşină şi deci era înainte cu cinci minute faţă de ora mea. Al bisericii? Mă aflu iarăşi într-o lume cu biserici, cu Dumnezeu? – Să ne rugăm la Dumnezeu pentru sufletul ei, îmi zice femeia în timp ce se îndepărta de mine. – Dumnezeu să o binecuvânteze, conchid eu. – Sărmana bătrână, îmi zice Christine cu Fred în braţe, fără să ştie că, de fapt, bătrâna ucisă în accident nu era nimeni alta decât ea peste câţiva zeci de ani. Lumea a plecat. Am rămas doar eu cu Christine. – Să mergem, Christine, i-am zis fetei în timp ce o rafală de vânt împinse o hârtie la picioarele mele. Pare un scris de mână, cu cerneală roşie şi undeva, într-un colţ, cu majuscule o semnătură, ceva Christina, sau poate că e o iluzie doar? Mă aplec şi ridic coala de hârtie pe care scrie: “Eu sunt creatorul omenirii în care ai trăit până când te-ai sinucis alături de Lama şi Cardinal. Eu sunt cel care odată ţi-a făcut Pământul cu istoria lui, cu cele văzute şi nevăzute. Te afli într-o lume creată cu cinci minute înainte de a muri eu“. Iar în colţul din dreapta jos scria cu majuscule: “CHRISTINE“. Viitorul, viitorului este trecutul. Am murit odată într-un trecut al meu la vârsta de patruzeci şi unu de ani, a doua oară la vârsta de peste şaptezeci de ani iar eu nu am decât patruzeci şi unu de ani. Deodată, m-am trezit într-o lume cu biserici, o lume în care oamenii îl caută pe Dumnezeu între murii bisericilor. Înseamnă că deja mă aflu într-o lume în care există tristeţe şi suferinţă, o lume care era doar cu cinci minute în urma lumii create de mine. Ce mult poate însemna cinci minute! Ce fel de Christine a creat această ultimă lume? De ce s-a sinucis într-un mod atât de oribil? – Să mergem, Christine, îi zic tinerei fete. Ne îndreptăm către jeep-ul meu parcat în apropiere. Nu pot să nu-mi pun iarăşi şi iarăşi o întrebare: “Oare ce vârstă exactă are Christine care a creat lumea în care ne aflăm şi cum a ajuns să o creeze?” Fred a început să toarcă. “Oare să fie Christine cea care a creat această lume?” Nu are cum să fie altcineva. Bătrâna Christine care a murit nu putea sub nici un chip să-şi construiască propriul Univers dacă Fred nu murea. Oare îl aştepta pe Fred pentru sacrificiu? Nu, în ncii un caz. Dacă l-ar fi aşteptat, nu s-ar fi sinucis. Atunci de ce s-a sinucis? De ce i-a spus mătuşii Hatty că fata de lângă mine îşi va vedea viitorul în această intersecţie? Sinuciderea ei a născut biserica în această lume. Deja este o lume a sinucigaşilor. Accelerez îndreptându-mă spre casă. Un alt şofer grăbit îmi taie calea înjurând. Este prima înjurătură pe care o aud în această lume. – Ce înjură tipul ăla, îi spun tinerei Christine de lângă mine. – Poate că e drogat, îmi răspunde. – Drogat? repet plină de uimire, gândindu-mă ce repede se schimbă o lume. – Da, drogat. Rareori mai vezi câte unul care n-a pus botu’ pe iarbă în viaţa lui. Să vezi ce e la mine la Radcliff. Cum se dă o pauză, majoritatea dispar prin toalete la un fum de iarbă. – Este îngrozitor, conchid eu, cum se poate aşa ceva? – Cum se poate? Poate că încă n-ai aterizat cu picioarele pe Pământ şi eşti într-o altă lume, îmi zice tânăra Christine. 109

O altă lume, îmi repet de mai multe ori în gând. Da, este cu adevărat o altă lume, o lume a dezolării, debusolării, pe care am părăsit-o şi eu cândva împreună cu Lama şi Cardinalul Mc Couldough. Lumea de adineauri a dispărut de mai bine de o oră. Abia mă strecor prin aglomeraţia plină de înjurături, claxoane şi faruri stridente aprinse insistent în plină zi. E ora opt, dar fiind în toiul verii, soarele e încă pe cer. Un alt soare decât cel de acum o oră, un soare al unei alte lumi. Deodată, mă străfulgeră un gând: “de ce eu sunt conştientă de schimbarea lumilor? Nici un locuitor de aici nu cred că este conştient. De ce Christine din viitorul meu s-a sinucis în accidentul de adineauri? Doar pentru că îi era milă de Fred? Nu cred aceasta nici în ruptul capului. Atunci? Cum de a ajuns în lumea mea şi de ce a schimbat-o? Cu siguranţă că voi afla într-o zi! Ce înseamnă şi bătrâneţea asta! Mă privesc în oglinda retrovizoare şi mă văd încă tânără. Chiar aşa te poate schimba bătrâneţea? Voi fi aşa de moarte? Trecem pe lângă o biserică veche. Christine tânăra îşi face cruce. Dacă o întrebam acum două ore ce anume ştie despre Dumnezeu şi religie, cu siguranţă că m-ar fi privit ciudat, zicându-mi că nu are habar de aşa ceva. Trebuie să ajung la mătuşa Hatty. Vreau să aflu tot ce ştie despre bătrâna Christine. – Vrei să te duc acasă la tine, Christine? – Dar e departe, trebuie să traversezi East River şi acum seara este foarte aglomerat pe Brooklyn Bridge. Mai bine iau subway-ul. – Mi-aş dori să mă plimb puţin. Te duc eu dacă vrei, îi spun fetei. – Bine, dacă nu ţi-e greu, mie mi-ar face plăcere. Adevărul e că simt nevoia de plimbare. M-aş duce spre nicăieri oricât de mult doar ca să am de unde veni. – Am uitat de Fred. Să trecem puţin şi pe la Hatty, mătuşa mea, îl las acolo şi pe urmă ne putem continua călătoria. – Mi-ar face plăcere să o cunosc pe mătuşa ta Hatty, i-am zis puştoaicei, care-mi zâmbi, zicândumi: – Cred că şi ei! Eram convinsă de asta. Hatty era tipul de femeie sociabilă căreia îi făcea plăcere să stea la taclale ore în şir. Poate pentru că era singură, cine ştie. Soţul îi murise cu ani în urmă, asta însemnând pe vremea când aveam eu vreo doi-trei ani. Nu mi-l amintesc decât prin poze. Dacă mă va recunoaşte Hatty? Nu cred. A murit când aveam vreo şaptesprezece ani iar cu tânăra Christine alături de mine, în nici un caz. De când nu am mai văzut această casă. După moartea lui Hatty, urma să fie demolată în scurt timp. Privesc la iedera ce o înveşmânta în mare parte. Deodată îmi vine să strig în străfundul sufletului meu: Doamne, de ce? Să fie lumea fără suferinţe, fără dureri şi torturi zilnice să fie lumea pe care am creat-o eu! Să rămână şi această casă nedemolată cu iedera şi mătuşa Hatty. Pe urmă, îmi vine să o întreb pe Christine cea tânără: – Crezi în Dumnezeu, Chris? – Ce întrebare, normal că eu cred în Dumnezeu. În lumea mea perfectă nu era Dumnezeu, fiindcă nu era nevoie de El. Aici, da! Nu mai pot să schimb nimic. ştiam asta încă din momentul când m-am văzut sinucisă în jurul vârstei de şaptezeci de ani. De ce am încercat acum iarăşi să schimb lumea? Datorită speranţei că poate, poate, voi reuşi iarăşi cu toate că eram conştientă că mi-am pierdut o astfel de putere. Cu toate acestea, lumea pe care mi-am creat-o devenise un dulce infern, un infern de care acum aş avea nevoie. În faţa uşii apare Hatty. Îmi vine să strig, să o îmbrăţişez, dar trebuie să stau cât mai rece, pentru a nu trezi nici cele mai mici bănuieli. – L-am adus pe Fred acasă, mătuşă Hatty. Ea este Christine, prietena mea. O cheamă Christine ca şi pe mine. Ce prietenie poate exista între o puştoaică şi o femeie de patruzeci de ani nu-mi pot imagina cu exactitawte, dar să las ca lucrurile să se desfăşoare de la sine. De la sine? Ce greu simt această lume în care mă aflu, e atât de apăsătoare fiindcă acel „de la mine“ implică automat şi „destin“ şi, bineînţeles, „Dumnezeu”.

110

– Bine aţi venit. Intraţi, zice Hatty în timp ce-şi dădea jos şorţul. Eternul şorţ albastru, spălăcit, pătat pe ici colo cu grăsime. Mă mir că Hatty nu zice „Chiar dacă-l spăl la două zile, petele astea nu vor să iasă nicidecum, dar nici un alt şorţ nu suport. Nu înţeleg de ce m-am împrietenit cu şorţul acesta”. Adevărul era că acest şorţ i-a fost făcut cadou de către soţul ei, care murise cu ani în urmă. Era ultimul său cadou pentru Hatty, făcut înainte cu câteva zile de a muri. Cu toate că şorţul arată deplorabil, devenit mai mult o cârpă ordinară, pentru Hatty era cel mai bun şi mai frumos şorţ din lume, aducător de noroc atunci când gătea. Era ferm convinsă că dacă nu ar fi avut la brâu acel şorţ fermecat, maioneza s-ar fi tăiat iar mâncarea aflată pe aragaz s-ar fi ars sau oricum, „n-ar mai fi avut gustul acesta aparte”, după cum îi plăcea lui Hatty să spună. Ne aşezăm toate trei în living room. – Parcă vă cunosc de undeva, nu ştiu de unde anume, dar îmi păreţi nu numai cunoscută ci şi familiară, îmi zice Hatty. – Familiară? îi răspund. Poate, fiindcă locuiesc în apropiere, să ne fi întâlnim, cine ştie? – Cred că ţi se pare, mătuşă Hatty, zice tânăra Christine. – Da, mi se pare, răspunde Hatty. În acel moment îmi veni să o îmbrăţişez, să-i spun că sunt moartă pe pământ, că sunt puştoaica care mă însoţeşte. – Am fost la intersecţia lui Langley Avenue cu Hamilton Street, mătuşă Hatty. Nu mi-am văzut nici un viitor. Era o bătrână care se presupune că s-ar fi sinucis. O babă care la vreo şaptezeci de ani. Spune-i amicii tale, ghicitoarea, că habar nu are să-ţi ghicească în cărţi. – Nu văd nici o legătură între sinuciderea bătrânei şi viitorul lui Christine, intervenii eu. – Nici eu, zice Hatty, în timp ce se ridică ca pe urmă să facă câţiva paşi spre telefonul aflat în apropiere. Ridică receptorul şi formează un număr. În cele din urmă o aud zicând: – Alo? Aş dori să vorbesc cu Christine... cine este? Ted Williams Nepotul? Dar Christine nu este acasă? Ce?! A murit? Când? Acum mai bine de o oră? Nu se poate! În accident? Unde? La intersecţia lui Longley Avenue cu Hamilton? se auzi vocea mătuşii Hatty. Cine este acest Ted Williams? Nu ştiu să fi avut vreun nepot în lumea mea de pe Pământ. Ted Williams, Ted, Ted... îmi repet în gând în timp ce un alt gând mă face să încremenesc. Sorin! Sorin! Strig în sufletul meu. Oare Sorin? Nu pot să accept aşa ceva. Nu cred că a păţit ceva. Abia l-am văzut trecând pragul lumilor! Mătuşa Hatty se reaşează în fotoliul căptuşit cu piele vopsită în cărămiziu. – Femeia care mi-aţi spus că a murit e tocmai ghici-toarea, zice Hatty, profund afectată de aflarea veştii. – Pot să dau şi eu un telefon, d-nă Hatty? îi zic. – Te rog, draga mea. Spune-mi Hatty şi atât. – Bine, Hatty. Ating receptorul. Simt că-mi tremură mân. Apăs pe taste numărul de telefon de la biroul lui Sorin din Manhattan. Sună. Nu răspunde pe moment nimeni. Sună. Pentru Dumnezeu, să ridice cineva odată receptorul acela. Sună în continuare. – Alo, da! îmi răspunde o voce nervoasă de femeie. – Aş dori să vorbesc cu Sorin! – Sorin?! răspunde mirată aceasta. – Da, cu Sorin. E soţul meu. Sunt Christine! – Cred că e o greşeală, conchise femeia, după care îmi veni tonul. Pesemne că a închis receptorul. Poate că este o greşeală, îmi zic eu. Dumnezeule cât de mult mi-aş dori să fie o greşeală. Formez în odată numărul de telefon. Sună. Sigur a fost o greşeală! îmi zic în mintea mea. Sună. Nu răspunde nimeni. Sună şi sună şi sună... – Alo? zic cu o voce tremurândă. – Ţi-am mai zis adineauri, cucoană, că e o greşeală. Aici nu stă nici un Sorin. A fost aici acum câţiva ani, spun fiindcă sunt douăzeci de ani, de când am cumpărat apartamentul, biroul unui colecţionar de artă, dar acum este apartamentul meu şi te-aş ruga să nu mai suni fiindcă îmi trezeşti nepoţelul care doarme. Mi-am amintit că lui i se spunea Sorin. A murit demult, undeva în Antarctica. Pun receptorul în furcă. Îmi vine să înnebunesc. Oricât de mult încerc să mă ascund, simt cum lacrimile. – E o veste tristă? îmi zice Hatty. 111

– Da, mătuşă Hatty, e foarte tristă. – Mătuşă Hatty? răspunse aceasta. – Am folosit termenul „mătuşă“ fără să vreau, fiindcă aşa vă spunea Christine. Poate că mi-aş dori şi eu să am o mătuşă în aceste momente. Sunt singură şi mai tristă ca niciodată! Îi zic toate astea lui Hatty, fără să vreau, simţind cum o forţă nevăzută şi incorigibilă mă îndeamnă să fac astfel de destăinuiri. O văd pe Hatty cum se ridică de pe fotoliu şi vine spre mine. Îmi pune mâna pe umăr şi-mi zice: – Linişteşte-te, Christine. Ne-am născut în această lume ca să învingem suferinţa doar şi prin faptul că suntem conştienţi că toate sunt trecătoare. Spune-mi dacă vrei „mătuşă Hatty“, de acum încolo. Vreo o şarlotă? – Nu, nu acum, mă... mătuşă Hatty, i-am zis oftând prelung. – Mătuşa Hatty face cea mai bună şarlotă din lume, zice tânăra Christine. – Neapărat trebuie să guşti şarlota. Abia a reuşit să se răcească. Hatty se îndreaptă spre frigider. Cu toate că e o femeie mai mult decât corpolentă, Hatty se mişcă prin casă asemeni unei gimnaste. Peste unu, doi, trei ani, avea să moară de o comoţie cerebrală în plină stradă. A zăcut pe trotuar mai multe ore până când cineva a dat un telefon la salvare. Ploua cu găleata peste mătuşa Hatty care murise fără să lase nici un testament. Nu că nu l-ar fi lăsat, dar nu se aştepta să moară aşa, tam-nesam pe nepusă masă. Dacă ar fi existat acel testament, casa în care mă aflu nu ar fi fost demolată, iar în acest loc n-ar fi urmat să se construiască o benzinărie şi apoi un bordel. Să fi trecut mai bine de douăzeci de ani în cinci minute? Erau doar cinci minute diferenţă între bătaia clopotului şi ora şapte a lumii mele, doar cinci nenorocite de minute! De ce cinci minute? Hatty mi-a adus şarlota, zicându-mi: – O să vezi, Christine, ce delicioasă este. Îmi vine să fac orice în acest moment decât să înghit şarlota. O gust doar ca să-i fac bucurie sărmanei Hatty. – Mmmm! Ce gustoasă e, îi zic. Adevărul este că şarlota este nemaipomenit de gustoasă. – Nu o fac cu prafuri de prin magazine, ci după o veche reţetă austriacă, pe care o am de la o prietenă. – Dă-i şi doamnei reţeta, spune tânăra Christine. – Am să o scriu pe un bileţel imediat, conchise Hatty, îndreptându-se după o bucată de hârtie şi ceva de scris. – Ce număr de telefon are prietena ta care a murit, mătuşă Hatty, îi zic. – De ce? intervine tânăra Christine în timp ce Hatty se opreşte ca apoi să se întoarcă cu faţa către noi. – Pentru că aş dori să-mi exprim şi eu condoleanţe, îi zic. – Ce ciudată întâmplare, interveni iarăşi tânăra Christine. – Ciudată, zice Hatty. – Nu pot să înţeleg, Chris, zice Christina cea tânără, cum tocmai prietena mătuşii Hatty care i-a ghicit să meargă la ora şapte în acea intersecţie pentru a-mi regăsi viitorul alături de Fred, se află moartă exact în acelaşi timp şi loc? – Este, am zis eu, încercând să ascund adevărul, că de fapt bătrâna de pe caldarâm, nu era nimeni altcineva decât Christine însăşi peste vreo şaizeci de ani. CE mi se pare şi mie ciudat nu este acest aspect, ci faptul că am murit la patruzeci de ani şi nu la şaptezeci. Cine este acel nepot Ted Williams? Eu nu ştiu să am nici o rudă cu acest nume! Poate urma să se nască după împlinirea de către mine a vârstei de patruzeci de ani? Dacă este aşa, cine este de fapt acea Christine? Asta este cu adevărat o enigmă pentru mine şi anume Christine între patruzeci şi şaptezeci de ani. De ce nu a murit motanul Fred? Oare în lumea creată de cine mă aflu eu? – E o coincidenţă stranie, repetă Hatty. Pe bătrâna Christine am întâlnit-o într-o benzinărie. Tocmai îmi făceam plinul la maşină când m-a rugat să o ajut şi pe ea să-şi umple rezervorul. Din vorbă în vorbă, ne-am lăsat numerele de telefon. Mi se părea o bătrânică simpatică, cu chef de vorbă pe care nu o mai puteai opri. ştia să ghicească în cărţi şi în cafea. Tot ce mi-a ghicit până acum, avea dreptate, doar în afară de ceea ce s-a întâmplat astăzi. Ce legătură să fie între viitorul puştoaicei Christine şi moartea bătrânei Christine? zice Hatty. 112

– Pot să dau un telefon? repet eu întrebarea. – Da, bineînţeles, răspunse Hatty. Numărul e scris pe cartea aceea de vizită. Mă îndrept spre telefon. Găsesc o carte de vizită pe care scrie: Christine Sorin, editor. Jos, în partea dreaptă se află inscripţionat, alături de fax şi adresă şi un număr de telefon. – Christine Sorin? pe bătrâna doamnă o chema Christine Sorin? am întrebat-o pe Hatty. – Întocmai, zise aceasta. – Oh, Iisuse! zic oftând. – Iisuse? mă întreabă tânăra Christine. – Cum, nu ai auzit de Iisus? am întrebat-o. – Nu, cine e? – OK, n-are nici o importanţă, îi spun. – Totuşi, cine e? repetă întrebarea Hatty de această dată. – Mântuitorul! am zis Formez numărul. Sună. – Alo? răspunde o voce groasă de bărbat. – Alo? repet eu. Casa Christinei Sorin? – Da, fosta ei casă, răspunse aceeaşi voce. – Aş vrea să-mi exprim condoleanţele mele. – Condoleanţe pentru cine, Christine? Era să cad. Totul în jurul meu se clătina. În cele din urmă zic: – De unde ştiţi cum mă cheamă? – Sunt cardinalul Anthony Mc Coulaugh. Un cutremur puternic, început ca din senin făcu să se urnească totul în jurul meu. Am căzut. Mi-am pierdut cunoştinţa. Unde mă aflu? Unde este Hatty şi tânăra Christine? În jurul meu e numai întuneric. Sunt singură? Doar gândurile mele şi atât! Încercam să mă pipăi, nu am corp. Deodată, din întuneric aud sau mai bine zis, mi se transmite mental un alt glas. – Sunt aici, Christine! – Cine eşti? întreb glasul de adineaori. – Sunt Lama, care a pornit alăruti de tine şi cardinal la drum. – La drum? Lama? Unde ne aflăm, cine suntem şi ce se întâmplă cu noi? Unde este cardinalul? – Am ajuns în lumile paralele din Universul luminii, unde propria noastră voinţă, dorinţă, speranţă, iubire, puteau da naştere unui Univers. – În Lumea Gândului? i-am transmis acestuia. – Da. Aici gândurile devin atât de intense încât poţi ajunge prin meditaţie aproape de Adevărul Absolut! îmi transmise Lama. – De ce mi-a fost distrusă lumea pe care am creat-o în Universul Luminii? De ce timpul s-a devansat cu cinci minute faţă de ora Universului meu, ca totul să se schimbe într-o lume în care răul prima? Ce este cu sinuciderea bătrânei Christine în jurul vârstei de şaptezeci de ani? Am murit de două ori? Dacă nu, ce se întâmplă cu diferenţa de vârstă de la patruzeci de ani la şaptezeci de ani? Cine mi-a furat lumea mea? – Deocamdată nu-ţi pot răspunde la nici una dintre aceste întrebări, zice Lama. DIN ENGLEZA ----DE TRADUS IN ROMANA "All I can do is to meditate one and all to that „perfect" world",Christine. "Which do you think, Lama, that will be this"perfect" world?" "It is possible to become the world where we find ourselves deeper, Christine." "Farewell", Lama, I said to him dreaming at the world I retrieve first myself and then I finish it according to it. I am again lonely in the Universe of Parallel Mirrors where I am the only one that can decide what worlds should be born. I love Sorin, but I am aware that I cannot create myself that Sorin to satisfy me completely, as I don’t know myself good enough. This is why it would be better to let my thoughts fly freely without being cast into

113

the shade by any border of my desires and hopes. Maybe I will realize then who I truly am! Any desire, hope, belief in a certain taboo will make of the person I create, maybe, the most perfect Sorin of all that I’ve ever imagined, but this will be only a artificial perfection, that will become the same fatigue as in the world I have just created. The perfection is completely strange to my being, generally to human beings. I figure out that the true perfection means first of all genuineness, thus, imperfection. Man is a natural being, and the nature itself won’t let man to correct its own imperfection by the perfection found by man. Why? Is the nature itself too proud and in its arrogance doesn’t accept the quality of demiurge of the man? No, no way. The true perfection means only imperfection! This is the nature of each phenomenon or process. To truly long for the perfect imperfection of the nature I should free my senses, to let them fly on the wings of hopes to meet the imperfect Sorin, the one that I need because he anguishes me with his close feeling. I let my thoughts fly freely. I am sure that the thought freedom is the first step towards self recovery. Where did I meet Sorin for the first time, in the earthy worlds? If I let my spirit fly freely, I see myself somewhere in the medieval India. This time I am not Christine anymore. My name is Rashmi. I feel a sad story, but this is the story I will find myself through. I died in his arms in that world, in front of the altar of Goddess Veishno Devi.

CAPITOLUL 7

I’m in the darkness of the Parallel Mirror Universe. I’m aware that I died in front of the altar of Goddess Veishno Devi, that Sorin was a Tibetan monk that loved me, a forbidden love by all the canons of those times morality canons that I treated underfoot. I'm happy because this is me. I hardly now, freeing my thoughts, I’ve succeeded in rediscovering myself, refinding the stranger in me that groping within the darkness of my own desires and lust. I’m happy because I finally found that no man has inside his soul desires or lust, but a spirit that wants nothing else but to be FREE, to fly free over the infinite fields of the thoughts. There are no bad people, but people that don’t free their spirit, that oppress it with all kind of lusts more and more ambitious, that make nothing but alienate the man from itself and bring so many misfortunes in the history of the civilizations Where are you, Lama? "I’m here, Christine" "I begin to realize where is the first level towards the"perfect" world, Lama." "Where is it, Christine?" "That level appears when you free your thoughts, letting them fly freely." "You’re right, Christine, but until the accomplishment through geniality that we are looking for, there are more levels. Maybe it would be better to mentally transmit to each other the world created by the other to notice the differences or similarities of the two worlds. Maybe we will find the Cardinal in this way!"

Tot ce pot face este să încercăm împreună să medităm fiecare în parte la lumea „perfectă” creată de celălalt pentru a vedea ce diferenţe sau ce asemănări se regăsesc în cele două lumi. Poate aşa îl vom descoperi şi pe Cardinal! – Pe Cardinal? Cred că l-am găsit în lumea care mi-a furat lumea mea, i-am răspuns Lamei. 114

– Poate că da sau poate că nu, zice Lama. – Cum nu? îi răspund. Cum nu, când am vorbit cu el la un telefon şi nu numai că-mi ştia numele, dar mi s-a şi recomandat. – Poate că erau propriile tale gânduri. Revino-ţi, Christine. În acel Univers nu erai pe Pământ chiar dacă aveai această senzaţie. – Atunci unde eram, Lama? – Asta va trebui să aflăm. Transmite-mi mental tot ce ai făcut, ce ai gândit, dorit, sperat şi clădit din momentul când ai fost în lumină, oglinzile paralele ale luminii şi până în momentul când ai ajuns la mine. – Într-o secundă, Lama? – În mai puţin de o secundă, fiindcă aici nu este timp şi spaţiu. – Şi tu ai întâlnit acele oglinzi paralele? îl întreb pe Lama cu toate că ştiam răspunsul de dinainte. Nu ştiu de ce l-am întrebat, poate pentru că, prin răspunsul lui să simt că şi altcineva trecuse printr-o experienţă similară cu a mea, că nu sunt singură şi că am alături pe cineva. – Şi eu, Christine, zice Lama. – Acum, Lama, îţi transmit telepatic pentru a medita la ceea ce am făcut în acel Univers, la lumea pe care am creat-o... Mă concentrez şi-mi îndrept atenţia către Lama, transmiţându-i din memoria mea cam tot ce ştiam. Totul a durat mai puţin de o fracţiune de secundă. Am retrăit Universul creat de tine. De data aceasta îţi transmit şi eu lumea pe care am creat-o în Universul oglinzilor paralele ale luminii. Imagini din ce în ce mai colorate se derulează în mintea mea. Pălesc, dând loc iarăşi întunericului. Linişte deplină, meditativă. Undeva, departe, într-un fundal, se zăreşte un palat somptuos parcă poleit cu aur. În jurul lui levitează călugări tibetani îmbrăcaţi cu rase cărămizii. Nici unul nu mă priveşte. Toţi, dar absolut toţi, stau în poziţia lotus şi meditează. Călugării, alături de palat se pierd în urma mea. Rămân învăluiţi în întunericul marii linişti meditative. În acest întuneric, s-au născut toate iluziile cu conştiinţele şi cunoştinţele lor. Acest întuneric este mama a tot ce este, a fost şi va fi. E sânul Marelui Creator al viitoarelor Universuri! Caut calea spre adevăr. Aici nu mai sunt forma Den Xing, sunt o simţire şi atât. Vreau cea mai adâncă linişte, vreau cea mai puternică meditaţie. Unde este calea către adevăr? Să fie un izvor de apă cristalină, izvorât din adâncurile muntelui sau calea spre adevăr eşti numai Tu, Mare Creator? Oare tu, Mare Creator, nu eşti şi izvorul de apă cristalină, dacă eşti aceasta atunci să curgă către oceanele meditaţiei. Astfel, iarăşi rămân doar cu întunericul şi liniştea deplină a nicăierilor şi niciodatelor, gânduri. Să fie o stea această cale? Atunci să strălunească doar în timpul său şi nu să trăiască în moarte cea mai lungă viată. Să fie patima? Dar aceasta te poate ucide. Ce să fie, Mare Creator al Universului? Să fie Gândul meu? Dar care gând al meu, odată ce el nu cunoaşte calea? Să fie ceea ce am eu, mai presus decât gândul meu, face parte din mine fără să ştiu? Dacă e aceasta, arată-mi, Doamne Dumnezeule! Arată-mi calea spre adevăr! Întunericul devine din ce în ce mai apăsător, din ce în ce mai rece şi mai uriaş, în acelaşi timp. Cu toate că nu mi-e dat să văd nimic decât întunericul, total şi sumbru, simt din ce în ce mai pregnant mărimea, imensitatea acestui Univers. Îmi vine să ţip. Strig: Aaaa! Ah! Ah! În faţa mea apăru imaginea schimonosită a unui om decapitat. Îşi ţinea capul într-o mână. Sunt îngrozit. – Eu sunt martirul, strigă acesta. – Eu sunt Lama Den Xing. – Înţelege adevărul din tine şi iartă-l! îmi zice martirul. – Să-mi uit propriul meu adevăr, martirule, îi zic acestuia. – Mai mult decât atât, jertfeşte-te pentru el chiar dacă este o minciună. – De ce, martirule? – Fără minciună, nu vei ajunge niciodată la adevăr! M-am jertfit pentru adevărul minciunii iar ca să pot face încă un pas înainte, trebuie să-l iert, să-mi iert propriul adevăr. – Care este tot o iluzie, martirule! – Aşa este, Lama, aşa este..., îmi spune martirul oftând! – De ce a mai fost nevoie de jertfă odată ce ştiai că adevărul trebuie iertat fiindcă e minciună? De ce, martirule? – Am crezut în jertfă. ştiam că doar jertfa nu este minciună în lumea mea, Lama. 115

– Şi ce ai aflat, martirule? – Că şi jertfa este o deşertăciune la fel de mare ca şi toate celelalte deşertăciuni. Dar pentru a evolua spiritual şi a crea o singură treaptă dintre cele şapte trepte ce duc la calea adevărului va trebui să ierţi atât minciuna propriului tău adevăr cât şi orice jertfă adusă cândva unui anumit scop. – E unica cale, martirule? îl întreb fără să mă contrariez câtuşi de puţin. – Unica, zise acesta, în timp ce se depărtă de mine până când dispare. – Îmi iert adevărul meu şi jertfa făcută cândva! am strigat întunericului ce mă pălmuia cu frigul din ce în ce mai insuportabil. – Vreau calea spre adevăr! strig în continuare. În faţa mea apare un obelisc care, odată ce se apropie şi prinde contur, mă lasă să descifrez tot felul de litere încrustate în marmora lui. Sunt nişte litere pe care nu le cunosc şi nici nu cred că le-am văzut vreodată. Încerc să-mi amintesc poate că vreodată în adâncurile meditaţiei să fi zărit acest obelisc alb de marmură în bezna existenţei sale. Cred că l-am mai văzut o singură dată, dar şi atunci, la fel ca şi acum, nu ştiu ce însemnătate are. – Lasă-mă să-ţi înţeleg scrisul, îmi zic mai mult ca pentru mine. Nu se întâmplă nimic. Colosul stă la fel de inert ca şi înainte. – Tu eşti fierul ce-mi arată calea către minciuna adevărului sau către adevărul minciunii? Aceeaşi linişte mormântală. – Tu eşti borna de hotar între iluzia vieţii şi credinţă? Nimic. Bornă şi atât. – Tu eşti bezna fără de timpi şi spaţii, eşti censul existenţei? Abia acum simt un freamăt asemănător apropierii unei furtuni. Obeliscul prinde o culoare stranie încât literele încrustate în marmora-i albă par aprinse de un foc lăuntric al luminii ale cărei raze inscripţionează în beznă. – „Pace ţie, neînţelesule nebun din dinastia gândurilor deşarte! Ce a furat de la Destin, mituindu-l cu minciună, zădărnicia, Pace ţie!“ şi obeliscul se depărtează încetul cu încetul până când dispare în beznă. Simt o pace interioară, cum n-am mai avut parte niciodată – înăuntrul existenţei mele, de când sunt conştient că exist. – Pace! am strigat fericit, încât nu mă mai interesau nici frigul şi nici dezolarea beznei! Din străfundul întunericului îşi face apariţia un miel alb. O frumuseţe. Acum observ că are ochii înflăcăraţi. Simt o foame nebună. O foame cum n-am mai avut vreodată. Mielul se transformă în frigare. Vreau să mănânc. Foamea m-a dus să sacrific mielul, îmi zic în sinea mea. Frigarea se transformă într-o frumoasă femeie. Îmi trece foamea. Femeia mă ademeneşte cu mişcări lascive. Vrea să facem sex. Când mă apropii de femeie, aceasta se transformă într-un vultur ce ţine în ciocul său o halcă dintr-un hoit ce miroase îngrozitor a carne putrezită. Mă depărtez, încerc să fug, dar vulturul mă urmăreşte şi mă ajunge din urmă. Văzând că nu am încotro, încerc să mă apăr. Ghearele vulturului îmi sfâşie carnea, carnea mea care miroase mai urât decât hoitul de adineaori. Rog vulturul să-mi sfâşie carnea hidoasă de pe mine. Nu ştiu dacă am dureri. Poate că am sau poate că am uitat ce este durerea? Deodată, vulturul se transformă iarăşi în frumoasa femeie care mă mângâie în timp ce facem sex. Am şi uitat cum dorim să procreăm o nouă carne, care să devină hoit în ciocul vulturilor existenţei. Când am gândit ultima frază, femeia cu tot sexul nostru dispare şi reapare mielul, cu gâtul tăiat de astă dată. – Ce păcat! am strigat eu. Ce păcat să sacrifici o aseme-nea vită! Ce păcat! Atunci mielul cu gâtul însângerat îmi zice: „– Existenţa este prin păcat, prin gâtul meu tăiat! Prin carne putredă şi sex! Nu păcătui, ca să nu fii!“ zise mielul în timp ce se depărtează şi el în întuneric la fel ca şi toate celelalte de până acum. – Aş vrea să exist fără păcat, dar existenţa e un gât însângerat de miel, e un păcat! Până acum am înţeles că primele trei trepte către calea spre adevăr ar fi ca pe prima treaptă să-mi iert adevărul şi jertfa, pe a doua treaptă să înţeleg şi să primesc pacea în sufletul meu, iar pe a treia treaptă să ştiu că existenţa e un păcat în sine văzută din ochii mielului, sex şi procrearea din ochii femeii, hrana din cei ai vulturului. Atunci, de ce toate astea! strig întunericului. Din adâncimea lui îmi apare o săgeată. În momentul când trece cu viteză pe lângă mine, simt cum prind viteză şi o urmăresc. Vreau să o prind, dar nu reuşesc. Alergând după săgeată, simt timpul cum se 116

scurge în spatele nostru. Refuz timpul. Nu cred în el şi, deodată, săgeata se află în faţa mea, trecând pe lângă mine, ca pe urmă să dispară la fel cum a venit. Am trăit prezentul? În nici un caz. Săgeata nu a fost niciodată, staţionară, ci doar în apropierea mea. Am trăit viitorul? Nu, fiindcă atunci aş fi ajuns săgeata. Am trăit trecutul? Nu! Dacă aş fi trăit trecutul, săgeata n-ar fi dispărut. Atunci?! Ce am trăit?! Iluzia! Iluzia, Iluzia, strig în deşertul întunecimii sufletului meu. Iluzia e cea de-a patra treaptă în calea spre adevăr. Mă simt tulburat de toate treptele urcate până acum. Îmi e milă de mine că exist în acest colţişor de Univers. Fie-ţi milă de mine, Mare Creator al Universului. În mine e numai deznădejde şi agonie. Vreau extazul, dar calea către adevăr nu mă lasă. Vreau iubire, dar următoarea treaptă se lasă aşteptată. De ce?! mă întreb debusolat. De ce? Deodată, îmi vine în minte un gând asemeni unui tunet! – Fiindcă fiinţezi! Eşti fiinţă! Fiinţă, ce nu cunoşti prezentul şi alergi spre un viitor fără de trecut întrucât prezentul nu există şi nu va exista niciodată. Aceasta este cea de-a cincea treaptă. Nu uita, înainte de a pune piciorul pe această treaptă că nici viitorul fără trecut nu există şi oricât de mult vei alerga spre viitor, tu care nu ai prezent nu poate avea nici viitor, dar mai ales, trecut. Cât timp eşti fiinţă, eşti deşertăciune, indiferent de Universul în care evadezi. Cât timp vei rămâne fiinţă nu vei înţelege nefiinţa! Ce să mai fac, mi-am zis în cele din urmă. Încearcă să mori pentru a învia! Acesta e enunţul celei de-a cincea trepte. Sunt mort! Mi-am părăsit trupul pe Pământ. Trupul meu cred că deja a şi fost ars, poate e fărâma de praf purtată de vântul de la răsărit către munţii înglodaţi de tainele ce le ascund printre stâncile sufleteşti ale călugărilor. Poate că sunt mort de mai bine de o mie, de un milion, de un miliard de ani! Poate că nici Pământul nu mai există demult şi atunci?! Unde să mă reîntorc dacă vreau să devin fiinţă? Cum să mor?! Am strigat întunericului. Deodată, flăcări uriaşe, calde, asemeni unei aurore boreale, brăzdau bezna. Fulgere dintre cele mai ciudate se apropie de mine. Ce se întâmplă?! îmi zic cu teamă. Fulgerele încept să mă lovească neîncetat. Ce sunt aceste fulgere? Mă lovesc din ce în ce mai tare arzându-mi sufletul. De ce? La fiecare întrebare a mea acţiunea fulgerelor asupra sufletului meu devine din ce în ce mai intensă. Refuz să gândesc! am strigat. Deodată, totul se opri, rămânând acea lumină albă în întuneric, care şi ea dispare. Acum înţeleg, miam zis. Totul e să nu gândeşti, să accepţi lumina întunericului! Aceasta este cea de-a şasea treaptă către calea adevărului. Ceea ce nu ştiu este cum pot muri, dacă fizic sunt mort? O voce venită din neant care se pierde în neant se apropie de mine. Ceea ce la început îmi părea de nedesluşit acum devine înţeles. „Iubeşte lumina întunericului, fiinţa ce-ţi zămisleşte gândul, minciuna timpului, păcatul, pacea, martirul, iubeşte fiecare treaptă pe care ai urcat-o în drumul tău spre adevăr şi află că adevărul pentru tine ca fiinţă e deşertăciune, care pentru mine ca nefiinţă e calea spre sublim. Doar iubirea te poate ucide! Iubeşte, iubeşte, iubeşte! Iubeşte cât mai mult pe cea de-a şaptea şi ultima treaptă pe calea ta de fiinţă în căutarea adevărului!“. E treapta deşertăciunii! Iubeşte ca să poţi muri! * * * Mulţumesc Lama pentru lumea care mi-ai transmis-o. Este cât se poate de simplă. Mă aşteptam la peisaje fastuoase, la cu totul altceva! – Cum îl găsim pe Cardinal? îmi zice Lama. – În lumea pe care am zămislit-o eu, i-am răspuns. – Dacă ţi-a răspuns la telefon, nu înseamnă neapărat că era însuşi Cardinalul, îmi zice Lama. – Nu? am spus eu. – Vreau să mai meditez, Christine – Bine, Lama. Aş vrea să ştiu dacă doreşti să părăseşti fiinţa prin iubire, prin lumina întunericului şi refuzul gândirii? 117

– Pentru a ne putea continua călătoria din lumea oglinzilor paralele ale Universului, va trebui să iubim pentru a putea muri, nu numai în timp ci şi în suflet. – În suflet? am repetat eu. - E unica şansă pentru a putea trece în lumea unde factorul vieţii noastre este timp, iar timpul din lumea noastră devine spaţiu! – Mai întâi să-l găsim pe Cardinal. – Aşa este, Christine. Cu siguranţă şi-a creat şi el o lume a lui, pe care va trebui să o cunoaştem fiecare în parte pentru a şti ce anume ne bagă în ceea ce va urma. Fiecare trebuie să cunoască lumea celorlalţi. – Suntem în lumea oglinzilor paralele ale luminii, Lama? – Da, Christine. – Atunci de ce e atât de întunecat aici? – Simţim lumina din înteriorul ei şi nu din exterior. Lumina este aceea care naşte lumi la ordinul gândului din interiorul ei. Din exterior e văzută ca o strălucire. – Pentru că adevărata strălucire constă în acest întuneric. Lumina întunericului este cea mai pură şi mai adevărată lumină. Doar în ea, vei putea înţelege şi afla cele şapte trepte care te duc spre calea adevărului. – Am trăit lumea ta, Lama, dar am aflat că odată urcate aceste trepte realizezi deşertăciunea fiinţei şi-ţi doreşti moartea! – Adevărul trebuie acceptat indiferent cât de crud ar părea, zice Lama. – Chiar dacă te duce la autodistrugere, repetă Lama. Toate au un scop, nu sens, chiar dacă trecem dintr-o lume în alta, chiar dacă sensul acestei lumi este opus sensului celorlalte lumi. De aceea, nefiinţa nu va simţi niciodată deşertăciunea fiinţei în acelaşi context sub imperiul aceloraşi reguli. – Fiinţa din lumea nefiinţei nu e tot o fiinţă? – Nu, Christine! Acolo nu mai sunt fiinţe! – Atunci ce este o fiinţă, Lama? Suntem morţi amândoi pentru lumea pământească şi cu toate astea nici măcar nu ne putem considera morţi! Suntem încă fiinţă, sau ce suntem, Lama? – Atât timp cât gândim şi folosim un limbaj care include în caracteristicile sale temporalitatea, suntem fiinţă! – În lumea cealaltă, când nu vom mai fi fiinţe, ce anume vom fi, Lama? – Nu ştiu să-ţi spun exact, fiindcă până acum nu am mai fost acolo, dar înclin să cred că este o lume care, de fapt, în accepţiunea conştientizantă a fiinţei nu există, deci nici măcar nu se poate vorbi despre ea. Cred că e o lume în care orice gând, energie sau conştientizare se face fără ajutor dimensiunii temporale. Spaţiul nu mai există, el rămânând în lumea cu factorul vieţii, fiind timp în lumea de dinainte! Totul se va putea în cadrul altor dimensiuni total necunoscute nouă. Poate doar esenţa vieţii care va deveni spaţiu, dar ce fel de spaţiu nu ştiu, iar timpul esenţă a vieţii, dar ce fel de esenţă a vieţii s-ar putea să aflăm acolo. Până şi termenul „acolo“ este impropriu. – Poate aceea e lumea de apoi, poate nu. Rămâne să vedem, Christine. Acum vreau să meditez la lumea pe care ai creat-o tu pentru a încerca să-l regăsim pe Cardinal. – Bine, Lama, i-am zis după care un alt gând începe să mă macine: Nu înţeleg, Lama, cum mai suntem fiinţă în interiorul luminii unde nu mai este timp şi nici spaţiu? – Nu ai înţeles, dragă Christine. Chiar dacă în jurul nostru nu mai sunt timpi şi spaţii, chiar dacă nu mai evoluăm fizic în imperiul acestora, atât timp cât suntem conştienţi că existăm, cât gândim, avem timpii şi spaţiile în noi. Doar moartea totală ne va putea scăpa de acest blestem! – Atunci, vom fi altceva sau poate nu vom mai fi nimic, Lama? – Rămâne de văzut, Christine. – Dacă vom fi altceva, e înspăimântător. Cum am să fiu conştientă de mine, că sunt Christine cea care-l caută în lumea de apoi pe Sorin? Dacă odată cu moartea fiinţei, a spaţiului şi timpului din mine, moare definitiv totul, dispărând pentru totdeauna, Christine din acest Univers, până şi din amintirea particulelor elementare care au compus-o cândva? Dacă este aşa, nu voi putea accepta niciodată moartea fiinţei. ştiam că în Univers nimic nu moare ci totul se transformă. 118

– Aşa este, interveni Lama. – Atunci, cum poate logica din Universul oglinzilor paralele ale luminii să ne ceară să murim? Noi, ca fiinţe, aşteptăm ca după moarte să existe o nouă renaştere. După iarnă, urmează primăvara, nu? – Este cât se poate de adevărat, Christine. – Atunci, de ce să murim? – Ţi-ai răspuns singură adineaori. – Cum? – După iarnă vine întotdeauna primăvara. – Suntem undeva la sfârşitul toamnei, Lama. – Da, Christine! – Roadele gândurilor noastre au început să putrezească în frigul iernii care bate la uşă? – Care ne ameninţă cu viscole şi gheţuri. – Atunci să murim, Lama, pentru a renaşte în primăvară. – Să murim, Christine. Mai întâi să-l găsim pe Cardinal. – Meditează, Lama! Meditează la lumea creată de mine! – Acum ai înţeles ce e geniul fiinţei, Christine? – Da, Lama. Geniul fiinţei e deşertăciune! – Geniul fiinţei e deşertăciune, repetă Lama. – Tocmai de aceea, trebuie să scăpăm de fiinţă! i-am zis. – Tocmai de aceea, Christine. – Iluzia fiinţei constă în a spera spre viitor, trăind într-un viitor continuu, i-am spus lui Lama. – Doar iluzia, dragă Christine, fiindcă viitorul nu există odată ce nu există prezentul! – Aşa este, Lama, dar atunci de ce fiinţa are nevoie de viitor şi trecut odată ce le are pe ambele întrun timp cu o singură dimensiune? – Acea unică dimensiune a timpului este iluzia prezen-tului, adică, în realitate, inexistenţa timpului. – Odată ce nu există timpul, Lama, nu există nici fiinţa, fiindcă existenţa ei în sine este condiţionată de timp şi spaţiu! – Bineînţeles, Christine. Există doar iluzia fiinţei, de aceea trebuie să murim pentru a ne elibera şi a evada din această iluzie! – Să murim înviind într-o altă iluzie, Lama? – Nimeni nu poate şti asta. – Cel puţin ştim că iluzia fiinţei este condiţionată de curgerea timpului ce vine din viitor, în care trăieşte fiinţa iluzia ce o crede prezent şi ce va fi trecut. Acel ce „va fi” trecut, ne proiectează trecutul nenăscut tot undeva într-un viitor. – Până şi iluzia fiinţei există în propriul său timp iluzoriu care este viitorul ce include în el, trecutul. Sensul temporal al fiinţei este ca viitorul să includă în cercul său magic trecutul şi nu invers! Imaginează-ţi un cerc şi un punct în centrul său. Circumferinţa este viitorul iar punctul trecutul. – Astfel trecutul se află în viitor, Lama? – Mai mult ca sigur, Christine. – Ce s-ar întâmpla dacă viitorul s-ar afla în trecut? – Iluzia fiinţei n-ar mai aspira către exteriorul său, către devenire, fiinţare şi transformarea lumii fizice şi ideatice atât la nivel social cât şi individual, al propriei sale conştiinţe de sine, respectiv, factorii afectivi, cognitivi şi volitivi, ci ar aspira către interiorul său, având doar propriul său Univers pe care l-ar schimba, asemeni unui Dumnezeu văzut de iluzia vieţii fiinţei! – Vrei să spui, Lama, că Dumnezeu este fiinţă care fiinţează, devenirea într-un trecut având în centru viitorul? Dumnezeu aspiră transformarea lumii fizice şi ideatice dintr-un trecut în care se află viitorul? Înseamnă că Dumnezeu e tot fiinţă, dar opusul fiinţei noastre, într-un cuvânt opusul iluziei existenţiale ale noastre? – În nici un caz, Christine, şi am să-ţi explic de ce! Fiinţa nu poate accepta logic supranaturalul decât ca opus al său. Odată ce noi avem iluzia că trăim în viitor, Dumnezeul nostru nu poate fi la fel ca şi noi. O altă cauză ar fi că din iluzia în care ne aflăm şi cu ajutorul căreia gândim, nu vom putea proiecta imaginea supranaturalului decât tot ca şi o iluzie opusă nouă. Dumnezeu nu este o iluzie! 119

– Atunci, Lama, noi ştim în subconştient, că există Dumnezeu doar datorită faptului că percepem iluzia timpului?! – Oh, bineînţeles, Christine. Raportat la fiinţă, Dumnezeu se află în timp, în dimensiunea temporală. Dacă omul n-ar cunoaşte timpul înseamnă că nu l-ar cunoaşte nici pe Dumnezeu. – Atributele de dimensionalitate ale timpului, Lama, prezentul, viitorul şi trecutul, dau un sens fiinţei prin conştientizarea faptului că de a aspira spre un viitor pe care să-l transform, iluzoriu, bineînţeles, construind o nouă şi o nouă societate, din ce în ce mai dezvoltată din punct de vedere tehnologic, politic, religios, ştiinţific, cultural, într-un cuvânt, fiinţa aspiră spre desăvârşire. Pentru ca fiinţa să aspire spre desăvârşire, are nevoie de un lider care este Dumnezeu şi care creează o ierarhie a valorilor. Acest lider este cu totul şi cu totul de necontestat în partea de supranatural al fiinţei, adică în trecutul care încorporează viitorul, fiind opusul fiinţei în acelaşi timp care se află într-un viitor permanent ce include trecutul. Atunci fiinţa va avea nevoie de un lider la fel ca şi ea, de acelaşi sens cu ea, care să existe în viitorul ce include trecutul. Acel lider va fi fiinţă. De aceea în societatea fiinţei este nevoie de un lider pentru ca aceasta să nu agonizeze între sine şi înstrăinarea de sine. O societate perfectă a fiinţei este o societate cu un LIDER MONDIAL, cu un GUVERN MONDIAL, în care fiecare persoană să aibă drepturi egale. O asemenea soceitate perfectă este un socialism mondial, unde, liderul mondial să fie ales pe o durată limitată de timp, respectiv patru sau cinci ani, în care guvernul mondial să fie rezultatul alegerilor a două partide, care să garanteze proprietatea individuală a persoanei, până la o anumită limită, astfel încât omul să nu fie asuprit de către om. Să se creeze capitaluri colective: întreprinderi. Cele două partide vor alege atât guvernul mondial cât şi preşedintele. Pentru ca lupta dintre cele două partide să nu degenereze într-un comunism fanatic sau un capitalism sălbatic va fi nevoie de evoluţia spiritelor de pe Pământ. Noua eră, care a început, va ajuta la aceasta prin acceptarea noilor filosofii. Aceasta ar fi orânduirea perfectă pentru fiinţa aflată în Iluzia Vieţii! – Da, Christine, ai perfectă dreptate. – E necesară dictatura, Lama, dar o dictatură în folosul fiinţei şi nu în detrimentul ei. Tot ce înseamnă ierarhie înseamnă şi dictatură, Lama, indiferent că aceasta se recunoaşte sau nu. În momentul când ierarhia nu se respectă în aparenţă, aceasta este o dictatură mincinoasă. O societate, oricât de liberă ar părea ea este tot o dictatură este cu atât mai ciudat faptul, cu cât societatea este mai liberă cu atât este mai dictatorială. În comunism, dictatura era luată în mare parte pe umerii conducă-torului, fiind recunoscută şi totodată, acceptată ca politică de stat. Fiinţa o vedea, o renega şi toată pizma era atribuită conducerii. În capitalismul sălbatic, dictatura nu este recunoscută ca şi politică de stat. Fiinţei i se atribuie libertatea iluzorie, dar ierarhia sucombă fiinţa, dezumanizând-o prin subordonarea acesteia valorilor din afara ei cum ar fi banul, slugărnicia la tot felul de ticăloşi care au ştiut să mintă, să fure, să şantajeze, dar acum sunt oameni respectabili de afaceri. Cred că dacă fiecare partid din cele două, care va vota guvernul mondial, va avea şi propriul său serviciu poliţienesc şi de informaţii, se va obţine un anume echilibru în ceea ce priveşte drepturile şi îndatoririle sociale ale fiinţei. Cel mai mare rău care s-ar putea produce, ar fi ca cele două partide care desemnează Guvernul Mondial, să se unească! – Ai dreptate, Christine, fiindcă atâta timp cât vor exista ţări pe globul pământesc ce l-am părăsit, nu va fi niciodată linişte, pace, adevăr şi câte şi mai câte în societatea fiinţei. Cum fiinţa are un singur Dumnezeu, în viitor va trebui să aibă o singură religie! Omul este fiinţă! Doar reprezentanţii răului se opun unificării religiilor, pe motiv că a lor este cea mai veridică deoarece li s-ar supra întreaga ierarhie ce a dus la istoria criminală şi plină de suferinţă a omenirii. Cum omul trebuie să aibă un singur Dumnezeu, pentru întreaga planetă, trebuie să aibă un singur lider mondial şi un singur guvern mondial! Întreaga planetă trebuie să fie una şi aceeaşi ţară în care oamenii să aibă drepturi şi îndatoriri egale! Cu toate acestea, ţările, la fel ca şi religiile, au avut importanţa lor la un anumit moment istoric! Să nu uităm că istoria înseamnă trecut! Trecut înseamnă Dumnezeu, atunci când include viitorul în el! În istoria noastră se află viitorul: Un singur Dumnezeu! Viitorul înseamnă fiinţă atunci când include trecutul în el! În viitorul nostru se află fiinţa doar alături de Dumnezeu! 120

Fiinţă fără Dumnezeu NU poate exista. Dumnezeu fiinţează prin fiinţă doar în Iluzia Vieţii! Care e timpul! Înseamnă că în realitate, Dumnezeu nu fiinţează prin fiinţă! – Cum se va numi societatea aceasta perfectă, Lama? – NOUA ERA, Christine. Noua eră, care ne va aduce regăsirea de sine a fiinţei, va ajuta la împlinirea ei, pe toate planurile. Noua Eră va fi Paradisul fiinţei, coborât pe Pământ! Odată cu sosirea Noii Ere, Omenirea va părăsi pentru totdeauna infernul războaielor, al denaturării fiinţei spre rău şi suferinţă! Fiinţa umană tinde către Dumnezeu, către absolut, deci tinde către trecutul care are inclus în el viitorul. Fiinţa tinde către trecut! Dumnezeu este cel care tinde către viitor, fiindcă în trecutul său include viitorul şi nu în viitorul său include trecutul la fel ca şi în cazul fiinţei. Atâta timp cât vom înţelege că avem o istorie, vom înţelege că există Dumnezeu, chiar dacă este raportat la faptele noastre măreţe sau reprobabile! Paradisul Noii Ere vine din trecutul ancestral al fiinţei date de Dumnezeu pentru ca să-şi regăsească identitatea şi viitorul în Dumnezeu! Dumnezeu e UNIC pentru toate fiinţele fiindcă în dimen-siunea temporală nu este nici un alt atribut al dimensiunii temporale în afară de trecut, care se raportează la viitor şi în Iluzia Vieţii trece prin prezent! Dumnezeu e unic, la fel ca şi timpul! Pentru fiinţă, în afară de timp şi spaţiu nu există nici o altă dimensiune conştientizată! Cea de-a treia dimensiune care este Factorul trei sau Dimensiunea Vieţii, există în timp şi spaţiu şi este supusă lui Dumnezeu! Pentru fiinţă, Dumnezeu este timpul! Pentru Univers şi tot ceea ce este şi nu este Dumnezeu este Marele Creator al Universului care a născut Marea Contemplare! Cel mai mare duşman al omenirii este cel care se opune unificării ţărilor, cel care se crede la fel ca şi Dumnezeu! Pe aceştia nu e bine să-i extermini şi nici să-i chinui pentru a-i face să înţeleagă o parte din adevărul Iluziei Vieţii! Doar iubirea şi înţelegerea îi va duce către calea spre adevăr! Nu există fiinţă umană perfectă cum nu există Dumnezeu imperfect! Niciodată să nu ucizi sau să-i chinui fiinţa fiindcă fiinţa nu ai adus-o tu în lume! Cel care va ucide sau chinui fiinţa să nu fie ucis, dar să fie tot restul vieţii educat către valorile fiinţei! Nu e fiinţă să nu greşească, cum nu e nici Dumnezeu care să nu determine fiinţa! Fiinţa nu trebuie să creadă ci să spere! Când fiinţa crede, acceptă moartea! În adevăratul Dumnezeu, Fiinţa care crede e o fiinţă moartă, dar Fiinţa care speră e o Fiinţă vie! Viaţa şi Moartea constă în a Crede şi a Spera! Dumnezeul fiinţei se află în trecut înainte de naştere unde se află viitorul tău, deci Dumnezeu e moartea! Viaţa e Fiinţa! A crede şi a nu cerceta, înseamnă a muri de două ori, dar a fi o singură dată pentru Dumnezeu. A cerceta şi a crede înseamnă a te naşte pentru Iluzia Vieţii dar a muri tot pentru Dumnezeu! Suntem „obligaţi“ să ne reîntoarcem spre Dumnezeu, indiferent de voinţa noastră, de liberul arbitru! Prin urmare suntem nişte naufragiaţi care văd stele moarte de miliarde de ani în prezent, dar pentru care liberul arbitru există doar prin Iluzia Vieţii care nu este altceva decât Marea Dictatură a lui Dumnezeu! De ce? – Pentru că Destinismul să triumfe! i-am zis lui Lama. – Poate că ai observat că am citat din Cartea Sfântă a Destinului, Christine? Carte pe care am citit-o din lumea gândurilor tale. – Ştiu, Lama! 121

– Cel care ţi-a răspuns la telefon şi s-a dat drept Cardinalul Anthony Mc Coulaugh de fapt nu era Cardinalul! – Dar cine era, Lama? – Era intervenţia factorului vieţii, cea de-a treia dimensiune din lumea ta, care te-a exclus! – M-a exclus din propria mea lume? Din lumea clădită de mine? – Da, Christine, fiindcă dacă n-ar fi făcut-o, întregul eşafodaj al lumii respective ar fi dispărut! – Nu înţeleg, Lama, de ce? – Pentru că tu erai un factor exterior al acelei lumi care, prin prezenţa ta, nu făceai altceva decât să te opui legităţilor de fiinţare şi devenire a lumii respective! – Eu nu eram acceptată în cele din urmă de propria lume pe care am creat-o şi care de fapt, era Universul gândurilor mele, Lama? – Bineînţeles, Christine! Lumea ta, odată terminată creaţia nu mai era a ta! Factorul Vieţii a celei dea treia dimensiune, începea să-şi supună cunoscutul asupra devenirii şi fiinţării! Lumea ta se transformase încetul cu încetul odată ce momentul creaţiei luase sfârşit. Exact ca şi cum ai naşte un copil. Îl ţii o perioadă în pântece, dar odată venit la viaţă, el îşi va avea propria lui viaţă, Christine! –Care era diferenţa dintre mine şi Factorul Vieţii, in noua lume, Lama? – Nu era mai mare de cinci minute. – Dar cinci minute înseamnă o altă lume, Lama? Atunci unde este Cardinalul, Lama? – Cred că l-am găsit, Christine, pentru că în fracţiunea de secundă de adineaori am trăit în lumea ta şi pentru aceasta va trebui ca amândoi să mergem în lumea lui. – Şi totuşi, Lama! Cum a apărut credinţa în Destin din lumea mea, o lume care la început era fără biserici, o lume care şi-a devansat timpul cu cinci minute! De ce? Ca în urma devansării timpului să apară credinţa? – Este vorba tot de cea de-a treia dimensiune care este Factorul Vieţii din lumea clădită de tine! – Ce vrei să spui cu aceasta, Lama? – Tu, dragă Christine, nu ai clădit lumea de la zero, din nimic, ci ai clădit-o din tine însuţi, din Universul gândurilor care nu a mai fost clădită de tine! Erai exact ca şi o mamă care naşte un copil! şi mama avut la rândul ei o mamă! Chiar dacă ai fi dorit, nu ai fi putut crea o lume din gânduri, dorinţe şi aspiraţii pe care tu nu le-ai fi avut! Tu, ca om, Christine, ca suflet, erai, ai fost şi tu tributară în gânduri şi simţuri factorului vieţii, celei de-a treia dimensiune pe care îl ai în tine, în visele, speranţele şi aspiraţiile tale, chiar şi aici, alături de mine, la fel ca şi mine. Doar când vom muri şi a doua oară s-ar putea să folosim acest factor al vieţii. Dacă acesta nu ar fi fost în tine, chiar şi după moartea pământeană nu ai fi putut să-ţi construieşti lumea ta, la fel cum o mamă nu va putea naşte un copil fără codul genetic pe care-l are! Mai mult decât atât! Dacă nu ai fi avut acel Factor al vieţii, lumea ta n-ar mai fi existat deloc, nici măcar sub o altă structură. De aceea, ţi-am mai spus că va trebui să mai murim încă o dată pentru a lăsa orice gând şi tot ce a aparţinut nu numai factorului vieţii, dar atât spaţiului cât şi timpului. – Am înţeles, Lama. Cum ai reuşit să afli lumea în care este Cardinalul? – Mai întâi, am pornit de la lumea ta, Christine! – Pe urmă? – Plimbându-mă pe una dintre bulevardele din Manhattan, am văzut un uliu care se repezi la un porumbel să-l înşface. – Nu văd nimic deosebit în asta, Lama! i-am zis derutată. – Cu siguranţă că la prima vedere nu pare câtuşi de puţin ieşit din comun ca uliul să atace porumbelul dar, toate astea se întâmplă în partea ta de lume, când încă nu apăruseră nici bisericile şi nici răul nu era cunoscut! – Odată ce uliul ataca porumbelul, înseamnă că... – Înseamnă că răul se înfiripa încet ascunzându-se sub plapuma luptei pentru existenţă, necesităţii de a subzista ucigând. – Aşa este, Lama! Nu mi-aş fi dorit iarăşi o lume în care să existe agresor şi victimă. Dar nu înţeleg ce legătură era cu Cardinalul. – Porumbelul în religia catolică este reprezentat ca şi cum ar fi sufletul. – Şi? l-am întrebat. 122

– Care suflet putea fi atacat în lumea ta? – De ce al Cardinalului? l-am întrebat. – Fiindcă, atâta timp cât nu existau biserici, acel suflet a fost respins de lumea ta. Respingerea respectivă fiind reprezentată de uliu, forţa lumii tale şi porumbelul, care te căuta şi nu putea să penetreze vălul ce-ţi apăra lumea! – Cine altcineva să te caute, Christine, decât Cardinalul? Eu nu am făcut-o, ştiind că până la urmă vei veni aici. – Atunci, Cardinalul de ce nu vine? De ce, Lama? – Fiindcă evoluţia lumii lui este de comun acord cu adâncurile sufletului său, Christine. – Adică, Lama? – Cardinalul îşi adoptă propria lui lume religioasă, Christine. – Până la urmă, cum ai reuşit să-l găseşti după acel porumbel? – Pe urmă totul a decurs cât se poate de uşor, Christine. Am înlăturat timpul în care porumbelul se afla în ghearele uliului, devorându-l. Am luat porumbelul în mâini. În acel moment, în faţa mea se desfăşura lumea cardinalului Anthony Mc Coulaugh! Urmează-mă, Christine! îmi zise Lama. – Cum ai putut devansa timpul, Lama? – În locul unde suntem acum, Christine, nu există timp. Putem medita miliarde de ani, într-o fracţiune de fracţiune de secundă, la fel cum putem alerga în orice trecut sau prezent dorim. De ce în trecut şi prezent? Pentru că în adâncurile sufletelor noastre, chiar şi în acest loc fără de timpi, încă, mai aparţinem celei de-a treia dimensiune care este factorul vieţii prin gândurile noastre. Văzând cum uliul îl înşfacă pe porumbel, am derulat evenimentele înapoi, când uliul încă nu zărise porumbelul. – Pentru a putea prinde tu porumbelul, Lama. – Exact, Christine. – Am înţeles, Lama. Odată porumbelul prins şi intrat în lumea Cardinalului. – Da, Christine. Mă plimb cu Lama prin lumea preotului. Nu ştiu de cât timp, asta în cazul când mai există timp. Nu am văzut nici un oraş, nici o stradă sau vreo biserică. Este ciudat, dar în lumea preotului, nu am văzut biserici. Cei câţiva oameni pe care i-am întâlnit foloseau un salut ciudat. Fiecare, în momentul când treceau pe lângă noi, luau un pumn de ţărână pe care o aruncau în direcţia noastră. La început, am luat salutul drept ofensă, dar pe urmă am observat că la fel făceau şi când se salutau între ei. În cele din urmă, l-am întrebat pe un locuitor al acestei lumi de ce se salută aşa? La început m-a privit ca pe o nebună, i-am spus că sunt cucernică, ca în cel din urmă să-mi spună că binecuvântarea ţărânei este sensul existenţei fiecărui muritor! Mi-a recomandat un spital fiindcă atât eu cât şi Lama eram îmbrăcaţi ca şi pe pământ în lumea preotului unii oameni umblau cu sexele descoperite. Mi s-a spus că nebunilor le era ruşine să li se vadă sexul! De ce? Cum de ce, mi-a răspuns locuitorul acestei lumi. Fiindcă e o poruncă de la Dumnezeu! Nu e bine să te opui religiei! Ruşinea faţă de goliciune duce la păcat! Iar păcatul duce la durere şi suferinţă, moarte, crime, violuri şi tot felul de mârşăvii. Una dintre învăţăturile religiei acestei lumi este ca tot ce este interzis devine mult mai dorit cu atât mai mult sexul! Studiindu-le Biblia, am aflat că oamenii provin dintr-o lume a păcatului, unde sub paravanul moralei se ascundeau tot felul de mârşăvii, de aceea, cuvântul moralei este cel mai urât lucru pe care l-ai putea rosti în lumea preotului. Am mai citit că lumea a scăpat de păcate în momentul când a dispărut morala! Doar Dumnezeu poate afirma ce anume este moral şi ce nu. Un alt mare păcat este să deţii ceva în proprietate fiindcă în Biblia acestei lumi scrie clar că sexul a dus omenirea la setea de proprietate, prin egoismul care a născut gelozia şi dorinţa de proprietate, la început prin a fi stăpân pe partener, denaturând în cele din urmă la cele mai josnice lucruri, ducând până la împărăţia banului, la alienarea spirituală şi morală, de aceea nu este bine ca omul să posede în proprietatea sa nimic! Un alt citat ne spune: „în această viaţă scurtă şi trecătoare, doar iubirea este cea care are preţ, dar a iubi înseamnă nu numai a gândi de bine despre cei din jurul tău, dar mai ales, aţi alunga orice sentiment care te-ar putea duce la gelozie! Fiindcă omul a trăit condus într-o lume a vânzărilor de orice fel, unde diferenţa între adevăr şi fals nu era altceva decât o simplă schimbare de nuanţă al aceluiaşi adevăr fals unde cel mai mare duşman al omului era însăşi 123

societatea creată de el! De aceea, este bine ca fiecare suflet să fugă cât mai mult de vreo formă socială sau alta!” Ne aflam într-o lume ciudată, în care, cu toate că morala nu era acceptată, avea preceptele ei foarte bine definite şi de ce să nu recunosc, mult mai aproape de esenţa sufletului uman. Pe Cardinal l-am întâlnit într-un mod la fel de ciudat pe cât de ciudată îi era lumea. Nu ştiu dacă întâmplător, fiindcă în existenţă nimic nu e întâmplător, ci mai degrabă se datorează celei de-a treia dimensiuni, factorul vieţii! Mă aflam alături de Lama într-o poiană plină cu narcise. Lama a rupt o narcisă pe care mi-a dăruito. Nu pot să-mi dau seama cum ne-a văzut un locuitor al acelei lumi. S-a apropiat de noi strigând şi gesticulând ceva de neînţeles. Când a ajuns în dreptul nostru, în loc să scormonească după ţărână pentru a arunca către noi, a îngenunchiat şi îşi lovea faţa de pământ, strigând: „Sacrilegiu!“ urmat de bolboroseli neînţelese. La scurt timp, au apărut alţi şi alţi oameni, printre aceştia se afla şi Cardinalul. Pe urmă, am aflat ce mare păcat era să rupi o floare! Întrebându-l pe Cardinal cum a reuşit să clădească o asemenea societate, mi-a răspuns că a ajuns la concluzia că natura face parte din Dumnezeu şi că este foarte important să trăim în armonie cu aceasta pentru a trăi în armonie cu Dumnezeu. Orice altă persoană decât cea în cauză, face parte din natură, ceea ce înseamnă că armonia între oameni este cel mai de preţ lucru. În schimb, armonia nu se poate realiza fără şanse egale între indivizi. Părintele a ajuns la concluzia că tipul de societate în care individul să nu deţină în proprietate absolut nimic este cel mai perfect tip de societate dacă aceasta nu se menţine prin dictatură ci prin liberul consimţământ al indivizilor. Îmi amintesc că l-am întrebat: „Cum ai putut să obţii toate astea, părinte? ştiut fiind faptul că oricât de mult am dori ca şansele dintre indivizi să fie egale şi indiferent dacă societatea le-ar garanta acest lucru, tot n-ar fi decât o minciună, fiindcă omul se naşte de la natură diferit faţă de semenii săi. Unul e mai deştept, altul mai tâmpit, altul talentat în a stoarce bani, altul în artă, deci, inegalitatea apare încă de la naştere, de aceea încercările de societăţi socialiste şi comuniste au dat greş. Omul nu poate fi egal cu celălalt semen decât prin forţă, prin dictatură la nivel social. Atunci, părinte? Îmi este imposibil să înţeleg“. – Nu, Christine, nu este imposibil. Când mi-am dat seama că pot să devin creatorul unei lumi, am dorit încă de la început o lume în care păcatul şi, mai ales, păcatul originar, să nu îşi aibă locul, decât ca istorie, ca un nivel de raportare al purităţii. De aceea, la început am încercat să elimin din structura conştiinţei umane orice sentiment negativ. Chiar dacă la nivel individual reuşeam oarecum, când individul intra în societate, devenind parte al acesteia, se altera, devenind posesorul unor sentimente negative. Am schimbat trei tipuri de societate şi n-am reuşit să creez societatea pe care o doream, mai ales că prima societate s-a autodistrus singură, întrucât indivizii care o compuneau puteau folosi întregul creier, ceea ce le conferea o forţă uriaşă care, pot să spun că le întrecea gândirea fiindcă altfel nu s-ar fi autodistrus. Când le-am micşorat posibilitatea de a-şi folosi creierul, aducându-i la nivelul pământenilor, nu s-au mai autodistrus, dar deveniseră profund religioşi şi adepţi totali ai unui păcat originar! Aici am descoperit, Christine, că păcatul originar al omului are ca origine imposibilitatea acestuia de a-şi folosi întregul creier. Poate că şi creatorul lumii de pe pământ a avut probleme cu omul care-şi putea folosi întreaga capacitate cerebrală şi l-a redus la ceea ce ştim cu toţii. Această reducere stă la baza religiei fiindcă dacă ar fi rămas ca la început cu întreaga capacitate cerebrală, ar fi fost un experiment ratat întrucât fiinţa s-ar fi autodistrus! – Şi totuşi, părinte, cum ai reuşit, ce anume te-a îndemnat să faci o asemenea societate? – În primul rând, faptul că pentru orice suflet dedat păcatului, există o lume de Apoi. Pentru sufletele care nu cunosc păcatul, Lumea de Apoi nu mai are infern ci doar paradis. Într-un cuvânt, saluţi paradisul în lumea ta „pământească“ pentru a-l obţine şi în aceea cerească! Hidrogenul alături de oxigen, împreună cu metanul, formează legătura dintre viaţă şi moarte , dintre iubire şi Destin, dintre miracolul de a şti că suntem şi la fel de bine putem într-o zi să nu mai fim! După ce am schimbat două tipuri de forme existenţiale, prima a celor care-şi puteau folosi creierul în întregime iar a două a celor de pe Pământ unde nu-l puteau folosi mai mult decât câteva infime procente am hotărât să obţin o schimbare genetică asupra ADN-ului uman. Se ştie că ADN-ul este format din patru baze chimice. Important era să înlocuiesc una dintre aceste baze sau să obţin o a cincea bază care să-mi formeze un nou „ADN“. Ştiut fiind că o bază este alcătuită dÎntr-un atom de metal legat de unul sau mai mulţi hidroxili, am înlocuit gruparea hidroxil din baze. – Pe urmă, părinte? 124

– La fel de întâmplător pe cât de neîntâmplătoare este întâmplarea, Christine, mă aflam mai însingurat ca niciodată în Universul Oglinzilor Paralele al Luminii, oftând după societatea cu noul ADN care să nu mai fie părtaşa nici unui păcat originar! Apa primordială se transformase şi în locul ei apărea o substanţă care nu mai avea în compoziţia sa hidrogenul, ci un element necunoscut, mai „uşor“decât acesta. Structura genetică a oame-nilor pe care i-aţi văzut este tocmai asta! dragă Christine. – În această structură a ADN-ului uman a stat întregul Păcat Originar? l-am întrebat pe preot? ADN-ul a născut Lumea de Apoi a pământenilor? – Da Christine! Păcatul nostru Originar sta în apă! În nuntirea acestei cu metalul pentru a prinde forma şi a exista biologic ca Iluzie a Vieţii .Suntem şi abur şi metal , furaţi de focul forjei primordiale, pentru a fi zămisliţi odată cu păcatul în lumea suferinţei. Ne-a chemat metalul să-i simţim asprimea, când, în răceala gerului sentimental al vieţii vibrează a dez-nădejde şi înstrăinare pentru noi şi numai pentru noi şi pentru Iluzia Vieţii care ne-a dat-o să putem fi şi fericiţi. Şi poate că am putea fi fericiţi dacă apa primordială a vieţii nu ar îngheţa niciodată la picioarele metalului inert şi rece în frigul duşmănos al vieţii. Poate că doar atunci vom fi cu adevărat noi înşine, când plumbul greu se va topi din nou, când vom scăpa de fierul greu ce ne ţine ferecaţi cu zale ruginite într-o lume cu început şi sfârşit unde fiecare suntem condamnaţi la moarte odată cu naşterea. Fără că noi să ajungem să fi săvârşit nici cel mai mic păcat lumesc. Suntem condamnaţi la moarte odată cu naşterea! De ce fierule? De ce nu laşi apa să se topească şi să ne încăl-zească Destinul? Metalul mi-a spus să întreb apa. Atunci m-am aruncat în valurile oceanului să-mi potolesc sete „de a şti ceea ce nu ştiu“, şi am băut apa sărată până m-am săturat , ba mai mult, până m-am înecat, şi abia atunci am aflat răspunsul apei , când eram mort! Şi nu mai aveam nevoie de nici un răspuns fiindcă despre moarte ştiam că e moartă! A trebuit să reînviu în Universul Oglinzilor Paralele al Luminii pentru a înţelege că nu e bine să întrebi nici apa şi nici plumbul din tine, fiindcă răspunsul va fi mereu acelaşi, de netăgăduit: MOARTEA! Niciodată nu vom putea cunoaşte mai multe în viaţa pământească decât doar atât cât ne lasă apa din noi şi metalul din alter egoul nostru!, mi-a zis părintele abătut. – Ceea ce ne-a rămas din viitorul nostru, trecut ancestral este intuiţia părinte, care în Universul Oglinzilor Paralele al Luminii prinde contur şi se materializează , amintindu-ne că a mai rămas ceva în noi de pe vremea când eram zei, înainte de a fi prinşi în cursa Iluziei Vieţii. Oare care este legătura dintre apă şi Factorul Vieţii, părinte? – Oceanele , lacurile, fluviile, nu sunt altceva decât una dintre feţele văzute ale Factorului Vieţii, care în realitate nu e apă ci simţire, de aceea Factorului Vieţii ar fi mai bine să-i spunem , dimensiunea simţirii, alături de dimensiunea temporara şi cea spaţială. Doar în Iluzia Vieţii noastre această dimensiune ne apare sub forma de apă! – Aceasta dimensiune, părinte, ne-a zamislit Păcatul Originar cu Lumea de Apoi unde sunt suflete condamnate la Infern şi suflete condamnate la Paradis! Aceasta să fie Lumea Apei părinte? Lumea Noastră? – Lumea Apei suntem noi, tot ce este viu, plantele şi animalele. Este o lume pe care noi locuitorii ei o dorim mirifică, fabuloasă dar în realitate este nu numai imperfectă cât şi infectă! Îmi pare rău să afirm aşa ceva despre o lume creată de către Dumnezeu dar nu Dumnezeu ne povăţuieşte că adevărul este sfânt? Atunci de ce suntem născuţi în minciuna Iluziei Vieţii? – Într-un cuvânt părinte, este mai bine să aducem Paradisul pe Pământ decât în Lumea de Apoi? – Acesta este unul dintre cele mai importante lucruri ale omenirii dar imposibile în Lumea Apei! – De ce noul element care trebuia să înlocuiască gruparea hidroxil trebuia să fie o „apă“ diferită de a noastră, cu un element mai uşor? – După cum se ştie Christine , hidroxilul sau Apa Pri-mordială, cum o numesc eu, are în compoziţia sa cel mai uşor element cunoscut de omenirea pământeană , şi nu cel mai greu. – Un element mai greu ar duce la o compoziţie imposi-bilă într-o nouă lume pentru a forma viaţa întrucât simţirea se formează sau mai bine zis se leagă de noua lume printr-o grupare chimică, în care se află elementul de la baza tabloului chimic, atât ca structură, cât şi că valori fizice. În Lumea noastră a Apei este Hidrogenul, în Lumea creată de mine este o cu totul alta substanţă. Ce este mai important este faptul că ajungem, datorită simţurilor, să le atribuim acestor substanţe denumirea şi proprietăţile ca atare, ceea ce 125

nu este deloc aşa. Ele numai substanţe nu sunt în realitate. Dacă simţurile noastre ar fi supuse altor coordonate, le-am percepe total diferit! – Înseamnă că oamenii pe care-i vedem în Lumea Ta, părinte, ctitorită de tine, nu sunt nişte oameni? – Bineînţeles, dragă Christine, nu sunt altceva decât nişte fiinţe cu formă umană, pe care am ajuns să le studiez, cu toate că sunt creatorul întregii lor lumi. Ceea ce am reuşit să creez este o lume unde în mare parte au dispărut neajunsurile lumii din care provenim noi. În această lume, nimeni nu ştie ce este îndoiala şi nici dorinţa de parvenire. Nu există bani, ci doar schimburi în interes reciproc. Fără să intervină dorinţa de înavuţire sau de a ţi escroca cel cu care închei o înţelegere. Tind să cred că mi-aş fi dorit să mă nasc în lumea creeată de mine, o lume unde nu există Judecata de Apoi, fiindcă nu exista Păcat! – Oare cum am putea schimba Lumea Apei, părinte, Lumea Noastră? – Numai secând oceanele şi fluviile, secând apa din noi! – Cum să secăm apa din noi, părinte? Apa este lichidul vieţii, fară apă viaţa ar fi imposibilă! – Doar aşteptând cuminţi şi tăcuţi, cât mai tăcuţi: MOARTEA! – MOARTEA, părinte? – Da, Christine, MOARTEA! * *

*

Mă aflu alături de Lama. Părintele nu a mai dorit să-şi continue călătoria alături de noi, fiindcă nu se putea despărţi de lumea pe care o crease şi nici nu cred că s-ar mai fi putut regăsi într-o altă lume mai mult decât acolo. Asta mi-a demonstrat că părintele era unicul capabil dintre noi toţi care să-şi fie mai apropiat de sine însuşi pentru a se putea regăsi în el. Noi încă nu eram capabili de aşa ceva. Când l-am întrebat pe părinte, ce anume l-a determinat să nu-şi continue călătoria alături de noi, mi-a răspuns: –„Aici nu este nici Păcat Originar şi nici Lumea de Apoi! Aceste fiinţe nu au auzit de diavoli şi nici de judecăţi. Lipsa apei din structura lor genetica a lăsat să coboare paradisul în Iluzia propriei lor vieţi, înţelegând că moartea nu există decât ca şi o simpla trecere faţă de ceilalţi, nu şi pentru cel în cauză, care nu va şti niciodată că a murit, ci va înţelege doar că paradisul existenţei sale se prelungeşte într-o eternitate unde timpul nu numai că nu-şi are rostul dar nici măcar nu a existat în Lumea Fără de Păcat, în care s-a murit Fără de Moarte şi s-a trăit Fără de viaţă, călcând în fiecare clipa Fără de timp, timpul fără de clipă! – Rămas bun, părinte, i-am zis în timp ce o lacrimă sărată se prelinse pe una din buzele mele, însetate de a şti, de ce moartea în Lumea Noastră pământească este atât de ocolită , de ce instinctul vieţii, al Iluziei pline de minciună a Vieţii ne spune că suntem condamnaţi la moarte când de fapt suntem eliberaţi prin moarte? De ce?“ În cele din urmă, eu şi Lama ne-am hotărât să lăsăm următoarea scrisoare, în cazul în care unul dintre noi urma să se reîntoarcă dintr-o lume Fără de lume, de dincolo de Universul Oglinzilor Paralele al Luminii. Cel care reuşea să se reîntoarcă din acea formă de existenţă sau de nonexistenţă, unde nici dimensiunile nu-şi mai aveau sensul, urma să-i lase celuilalt câteva cuvinte, în cazul că s-ar fi întors şi el. Scrisoarea suna astfel: „Noi,Lama şi Christine am ales eternitatea. Dorinţa noastră a fost să trecem peste condiţia umană., să înţelegem ce este genialitatea şi dacă aceasta este deşertăciune sau nu. Am înţeles că în Iluzia Vieţii genialitatea este deşertă-ciune! De aceea, vrem să nu mai avem nimic în comun cu viaţa. Dorim să călătorim în Lumea de Apoi, care nici măcar morţi nu vrea să ne primească. Am înţeles că, pentru a-i trece pragul, trebuie să murim nu numai trupeşte dar şi cu toate gândurile noastre. Atunci ce este genialitatea, decât un vis ce se destramă la ivirea zorilor? Dar moartea? Dar noi? 126

Şi iarăşi ne-am născut ca să putem muri şi am murit pentru a renaşte din praful viselor astrale, dar mai întâi Dumnezeiesc, unde naşterea stelelor la fel ca şi cele căzătoare stau însemnate în cartea lumilor cu nume de Destin. Şi am înviat, dar ştiu la fel de bine, că învierea pentru a putea muri STA IN MOARTE şi doar în moarte stă renaşterea! Atunci, după moarte, L-am rugat pe Domnul Dumnezeul meu, pe Domnul Dumnezeul Universului din mine, să mă lase să-mi amintesc în memoria ancestrală a sufletului ce-mi conferă o identitate, de viaţa ce am trăit-o cândva pe Pământ în calitate de om. Vreau să compar acea existenţă cu cea care-mi este hărăzită mie acum. Cu fiecare clipă pământească, fiindcă aici nu este timp şi nici spaţiu în accepţiunea terestră, îmi dau seama că nimic nu a fost întâmplător pe Pământ, nici măcar momentul când am hotărât să aleg părăsirea definitivă a propriului meu corp, pentru a pleca într-o călătorie, unde mirajul lumilor s-a împletit cu neputinţa de a-L înfrunta pe Dumnezeu, încercând să parcurgem existenţa doar cu puterea gândului şi a voinţei noastre. Cardinalul a „rămas” în lumea pe care şi-o dorea. Până, poate, s-a integrat în „Nirvana” pe care şi-o dorea, iar eu, neputând să mor, prin propria mea putere, m-am reîntors în Universul creat de mine, unde am reuşit în cele din urmă să mor cu voia lui Dumnezeu! Abia acum am ajuns într-o lume unde nu mai există oameni şi nici fiinţe în accepţiunea pe care o ştiam cândva. Acţiunea nu se mai desfăşura în funcţie de o anumită temporali-tate şi spaţialitate, la fel ca şi pe Pământ. Aici totul este etern, pare încremenit, şi cu toate astea există o viaţă socială interioară, spirituală, dar mai presus de toate există admiraţia şi încrederea în Dumnezeu! În această lume, fiecare fiinţă e un astru. Dacă ar fi să gândim ca şi pe Pământ, din punct de vedere spaţio-temporal, ar avea o formă specifică, s-ar naşte şi ar muri, trăind miliarde şi miliarde de ani ca în cele din urmă, lumina emisă de astrul respectiv să ajungă şi în privirile pământenilor după alte miliarde sau miliarde de ani, sfidând timpul. Pe Pământ, unii obişnuiau să spună că fiecare am avea steaua lui iar atunci când cineva murea, murea nu numai el ci şi steaua lui care, de fapt, era asemuită şi cu destinul său peren. Oare care să fie legătura dintre aştrii şi oameni, în afară de podul călător al luminii, aceasta din urmă în întinsă de aştrii, sufletului omenesc ce străbat timpii şi spaţiile ochilor prigoniţi de către propria lor existenţă iluzorie. Da, eu, cea care am fost Christine, sunt un astru, o stea, care într-o zi, poate că la mult timp după moartea mea, am să mă nasc pentru a nu ştiu câta oară, în sufletului unui copil, al nu ştiu cărei existenţe de pe un alt Pământ, când Pământul pe care am trăit eu va fi murit demult, uitat fiind până şi de praful cosmic. Voi renaşte prin lumina care-mi va purta la nesfârşit mesajul existenţei mele, fosta Christine, actuala stea Christine. Cu toate că mă aflu aici, încă nu am părăsit Existenţa. Trăiesc miracolul identităţii unei noi forme de existenţă. Propria mea existenţă e văzută ca o stea, de către pământeni, dar nicidecum de către societatea care caracterizează lumea în care mă aflu. Aici nu suntem stele şi nici măcar nu avem o identitate spaţială sau temporală. Identitatea fiecărui suflet constă atât în numărul cât şi delimitarea propriilor revelaţii. Nu avem conceptul de moarte şi nici de plecare definitivă de pe scena acestei lumi, întrucât „viaţa“ de aici se prelungeşte prin revelaţia în moartea de „aici“, deoarece nu există noţiunea de „acolo“ întrucât e o lume în care nu există mişcare, transformare, decât la nivel pur ideatic. Teoretizarea transformării duce la inerenţa teoretizării morţii, dar numai privită ca ceva exterior fiinţei. Revelaţiile mele de până acum din Lumea Revelaţiilor sunt, de fapt viaţa mea privită drept în faţă. Tot ce are sens, se naşte odată cu moartea! Tot ce s-a născut şi nu moare este mort, iar ce moare este viu! Eu sunt moartă, deci: Exist! Născutul a cărui existenţă o prelungeşte în moarte îşi retrăieşte naşterea la infinit, suind mereu pe culmile vieţii, până când vieţii însăşi îi va fi milă, lăsându-l să moară pentru a învia. Atunci când coseşti iarba cuvintelor va trebui să fii atent ca, între nenumăratele fire, să nu se afle şi cele cu da sau nu fiindcă dacă şi pe acestea le-ai tăiat, întreaga iarbă devine de prisos. Vreau să caut şi alte fire asemănătoare lui da sau nu. Ceea ce pe Pământ nu am găsit, aflu aici. Mă îngrozesc când îmi dau seama că-n iarba cosită nu sunt decât fire la fel ca şi da sau nu, dar care au alte şi alte înţelesuri ce pe Pământ nu existau. 127

Deodată, un gând roşu, sentimental şi fierbinte îmi spune: – Bine ai venit în Lumea Revelaţiilor, noule născut! Abia acum ştiu că sunt fără corp şi fără limbă. ştiu că sunt ceea ce nu sunt! şi am început să arunc întreaga mea agoniseală cosită peste timp şi spaţiu, pentru că teama îmi mărturiseşte că alături de „da“ şi un „nu“ mai sunt o infinitate de alte ierburi la fel ca şi acestea, dar cu totul diferite. Am ştiut că ştiu şi voi şti ceea ce n-am ştiut că ştiu pentru a şti că în Lumea Revelaţiilor sunt o infinitate de sexe, altele decât masculin sau feminin, nu numai două ca şi pe Pământ, la fel câte alte ierburi diferite de „da“ sau „nu“. Tot la fel de adevărat este că în afară de viaţă şi moarte mai sunt o infinitate de alte înţelesuri la fel ca şi infinitatea de sexe, altele decât masculin sau feminin sau de alte „da“ sau „nu“. În Lumea Revelaţiilor, moartea în înţelesurile sale infinite redevine viaţă şi viaţa moarte. Aici nu sunt nici bărbat şi nici femeie. Sunt eu şi atât. Nici măcar nu ştiu care sex este opusul meu, dar, nici măcar de aceasta nu am nevoie întrucât aici, nimeni nu naşte ci este născut precum nimeni nu moare ci este: murit! Cele două contrarii din viaţa pământească, aici s-au transformat în cele un infinit de contrarii. Astfel, binele şi răul, frumosul şi urâtul, „da“ sau „nu“, şi câte şi mai câte, au primit fiecare o infinitate de contrarii ale lor şi ale contrariilor, contrariilor lor. Tot ce este adevărat în Lumea Revelaţiilor este şi fals, dar şi total, de un infinit de ori, altcumva. Tot ce sunt eu împreună cu identităţile mele infinite sunt şi entitatea care nu mă reprezintă şi se află în exteriorul meu. Aşa ceva pe Pământ era imposibil, fiindcă nu putem afirma că eu sunt şi muntele din faţa mea şi soarele şi stelele ce licăreau aiurea prin Univers. Aici asta simt că ştiu că sunt. Sunt şi ploaia, şi aştrii tremurători ai bolţilor nocturne şi primăvara cu mugurii ei şi tot ce ştiu, că sunt! Sunt şi moartea şi viaţa şi naşterea şi norii şi toate acestea la un loc, din câte ştiu şi încă mai ştiu că nu ştiu că ar mai fi transformat în alte contrarii ale adevărului, ale morţii, vieţii, naşterii, sexelor masculin şi feminin, ale lui „da“ sau „nu“, ale altor şi altor noţiuni, care devin fiecare în parte câte puţin din toate celelalte. Astfel, o seară portocalie de octombrie, devine unul dintre infinitele contrarii ale adevărului, sau un alt sex, diferit de masculin şi feminin de care încă nu am avut idee că există, sau un alt contrariu alături de „da“ sau „nu“. În Lumea Revelaţiilor fiecare cunoscut devine un nou contrariu, faţă de Pământ unde numărul contrariilor se reducea la două iar cuvintele rămâneau nişte noţiuni care exprimau acel „ceva“ în spaţiotemporalitate, de la o imagine magnifică a unui răsărit de soare în largul mării până la baza luată pe luna respectivă, nerealizând existenţa cunoscutului în sine un nou contrariu. Existenţa de aici ar deveni la fel de mirifică, pe cât de chinuitoare pentru un pământean, prins în chinga corporalităţii, în schimb, văzută de aici, prin prisma libertăţii de acţiune, rezultatul este cu totul diferit, fiindcă aici ai mai mult decât un liber arbitru, pentru aţi crea o existenţă mirifică. Alături de imaginile terifiante ale spaţio-temporalităţii existente pe Terra, aici ai posibilitatea derulării altor şi altor imagini din ce în ce mai minunate fiindcă trăim într-o lume unde alături de spaţiu şi timp mai sunt şi alte dimensiuni, ceea ce face ca spaţiul şi timpul de aici să nu poată fi percepute ca şi pe Pământ, decât în voinţa pentru a le derula, în interiorul fiecărui suflet de aici. Oricât de ciudat ar părea, dar în Lumea Revelaţiilor spaţiul nu este nimic altceva decât o simplă culoare, iar timpul, un anumit sunet. Moartea este o nouă naştere, dar naşterea nu este moarte, prin urmare nu există moarte ci numai naştere, astfel ceea ce s-a născut nu va muri niciodată ci va renaşte mereu. Pentru pământeni, moartea începea din momentul când sufletul aparţinea unui Univers total inaccesibil pentru cei vii, fiindcă nimeni n-a fost în moarte totală şi nu în moarte clinică, pentru a se reîntoarce la fosta viaţă. Din momentul în care ai trecut pragul noului Univers, prin moarte pentru fostul Univers al vieţii şi prin naştere pentru celălalt, identitatea ta spirituală va avea acces la o altă logică diferită de cea binară cu care am fost obişnuiţi pe Pământ, logica unde alături de „a fi şi a nu fi“, „da sau nu“, mai există şi un al treilea, poate al şaptelea, poate al miliardelea element, iar prin urmare logica noii identităţi poate fi trinară, septineară, multidinară sau infinită, la fel ca şi în Lumea Revelaţiilor. De obicei, un spirit căruia i se permite să părăsească Universul logicii binare, accede către Lumea Revelaţiilor trecând prin celelalte etape inferioare ale ierarhiei logicii. 128

Întrucât odată părăsit Universul logicii binare se pără-seşte de asemenea spaţiul şi timpul, trecerea prin Univers care conţine alte şi alte elemente în plus ale logicii se face nu într-o perioadă de miliarde de miliarde de ani ci într-o clipă, nu într-o fracţiune de fracţiune de clipă, mai puţin decât atât, într-un timp egal cu zero! Fiindcă nu mai e timpul! Odată cu acesta nu mai e nici spaţiul. Identitatea spiritului nu mai „trăieşte“ câte o viaţă în Universurile cu alte şi alte elemente logice, ci există. şi eu am trecut prin toate aceste Universuri unde existenţa nu mai era viaţă, ci o logică din ce în ce mai superioară care te propulsa mereu către noi culmi, ale înţelegerii, intuiţiei şi iubirii, pentru a fi pregătit pentru culmea supremă şi anume Lumea Revelaţiilor. Primul lucru pe care am dorit să-l aflu odată ajunsă în Lumea Revelaţiilor a fost să aflu adevărul cu privire la Lumea Pământeană. Cât timp am trăit pe Pământ ştiam că trăiesc Iluzia Vieţii, a propriei mele vieţi, că, de fapt, atât eu cât şi tot ceea ce mă înconjura, nu era nici pe departe ceea ce credeam eu că este! În afară de a atribui visul existenţei pământene, aşa zisei realităţi a propriilor mele percepţii nu făceam nimic altceva. Astfel, visul iluzoriu devenea realitate. Nu pot să neg că am avut anumite momente în viaţa pământească când mă gândeam că, de fapt, nimic din ceea ce mă înconjoară nu este real, nici eu însămi. Atunci? Uneori ajungeam în pragul depresiei, alteori treceam acest prag ştiind un singur lucru care mi-l repetam mereu şi mereu în gând: „... şi dacă realitatea nu este ceea ce cred eu că este, atunci de ce să încercă a afla care este adevărul? Mă ajută cu ceva? Da, să înnebunesc, să nu-mi mai pot trăi visul ce mi-a dat identitate în lumea asta, să mă sinucid! Atunci, nu mai gândi, Christine!“ Acesta era antidotul meu împotriva depresiei şi poate chiar al morţii! Abia aici, în Lumea Revelaţiilor am putut să aflu cu adevărat ce era de fapt Lumea Pământeană, aceasta fiind de fapt şi prima mea revelaţie. Întunericul prinde contur prin lumină şi lumina prin întuneric. Totul e surd şi mut, doar orbirea îşi capătă tărmul de la o lume care se vrea reală într-un vis cu zâne şi izvoare fermecate, dar şi cu nebunie, cerşetorie şi dezmăţ. Un vis ornat cu religie, măreţie şi putere. Cu liberi arbitri, naşteri şi morţi dar şi durere. Un vis! După fiecare vis urmează şi trezirea din somn. Odată trezită din somnul adânc al aşa-zisului spaţiu şi timp unde am visat visul propriei mele vieţi pământeşti, m-am cutremurat! şi ar părea că mă nasc într-o zi, o oră şi un loc bine-cuvântat de Dumnezeu. Visul începe printre scâncete şi strigăte, atât ale mamei cât şi ale fătului. Ce sunt aceste strigăte ale mamei? Ce este mama? Dar scâncetele mele? Abia acum pot să văd, cu adevărat cine anume eram eu şi ce era tot ceea ce mă înconjura în realitate. Prima oară când am avut această posibilitate, aici în Lumea Revelaţiilor, nu numai că nu mi-a venit să cred, dar orice etalon posibil al uimirii şi-ar pierde cu desăvârşire măreţia, raportat la ceea ce am simţit. Eu, cea care mă identificam prin numele Christine, printr-o fizionomie dar şi printr-o conştiinţă proprie, în realitate, nu numai că nu aveam nimic în comun cu toate acestea, dar mai mult decât atât, toate erau şi reprezentau realitate, radical schimbată. Mama, pe care mai mult decât pe alte persoane, o consideram o fiinţă apropiată mie, nu era nici apropiată şi nici fiinţa pe care o simţeam. Abia aici am aflat că fiinţa, nu eram decât eu însămi iar toate celelalte fiinţe, erau simple obiecte fără suflare, la fel ca şi plantele sau animalele. Poate că nici cunoscutul obiect nu este prea obiectiv, întrucât, în afară de relaţia formă-enunţ, care o reprezentau, nu era nimic altceva. Atunci, deodată m-am simţit înspăimântător de singură, întrucât conştiinţa mea era tributară unei lumi a diversităţii, unei societăţi atât a cuvântătoarelor cât şi a tot ce nu cuvântă, pornind de la animale şi ajungând la piatră, la stânci, râuri, oceane şi câte şi mai câte. Cum puteam să-mi închipui vreodată o lume unde eu să fiu unica fiinţă, o lume în care prin fiinţa mea să fiinţeze diversitatea, nu numai a mulţimilor de oameni, flori, întâmplări, dar şi a diversităţilor vocale, ale gusturilor, culorilor, mirosului, într-un cuvânt o diversitate a tuturor simţurilor cu care m-am născut! Atunci am meditat şi mai adânc în mine, entitatea care în Lumea Revelaţiilor fiinţează mai mult ca niciodată şi mi-am spus: „Unde sunt celelalte fiinţe?“ Răspunsul mi-a venit la fel de prompt pe cât de uşor îl pusesem: „pentru fiecare celelalte fiinţe sunt eu, iar eu le determin şi existenţa lor în mine însămi!“ Oricât de ciudat ar părea, dar este cât se poate de adevărat. Întreaga diversitate a lumii pământeşti nu este altceva decât diversitatea fiinţei ajunsă la un anumit stadiu al dezvoltării sale. Miliardele de oameni, de alte fiinţe, nu sunt altceva decât miliardele de fiinţe din propria fiinţă. Oricât de greu ar fi de explicat o asemenea realitate a lumii şi infinit mai greu de înţeles, aceasta este realitatea adevărului absolut referitoare la lumea pământeană. Prin urmare, miliardele 129

de suflete sunt o fiinţă, miliardele de stele sunt o fiinţă, miliardele de patimi, de iubiri, de naşteri şi morţi, de dureri şi nelinişti, sunt o fiinţă, sunt fiinţa mea! Atunci m-am întrebat iarăşi, dacă celelalte fiinţe sunt la fel ca şi mine, născând miliardele de alte fiinţe, cu propriul lor glob pământesc. Am aflat că toate fiinţele aveau Pământul lor, societatea şi moartea sau naşterea, spaţiul şi timpul. Toate, dar toate, se aflau în mine iar eu în ele doar datorită Iluziei Vieţii care făcea ca pământul, naşterea şi moartea, spaţiul şi timpul să fie aproape identice. Dar cel mai ciudat lucru a fost că fiecare dintre aceste fiinţe eram eu, existau, în şi prin fiinţa mea! La fel şi stelele sau codrii seculari ai munţilor sau valurile oceanelor. Toate acestea eram şi de fapt nu eram eu şi mai mult decât atât, eu nu eram niciodată în realitate, în iluzoriile dimensiuni ale spaţiului şi timpului. De fapt, eu în nici un caz nu eram eu, iar doar geometria variabilelor a Iluziei Vieţii, năştea visul ireme-diabil al morţii. Iar dacă nu eram în timp şi spaţiu, unde mă aflam? Dacă în visul iluzoriu al vieţii pământeşti ar fi intervenit ceva care să-mi arate realitatea, dar eu să nu posed decât acele cinci simţuri acompaniate de inteligenţa „unei” fiinţe terestre, cu siguranţă că aş fi înnebunit pe loc sau m-aş fi sinucis cât de repede aş fi putut, încercând de fapt să suprim visul pe care-l trăiam din plin şi îl consideram realitate a vieţii! De ce? Fiindcă adâncimea, lungimea, lăţimea priveliştei care mi se desfăşura în faţa ochilor, nu era decât adevărul. Dacă mi-aş fi atins faţa, ochii, părul, corpul, totul nu era decât o iluzie. Timpul nu trecea şi nici mişcarea nu era în realitate. Tot ce era real, era că sunt o fiinţă şi nu „eram” o fiinţă întrucât timpul e o simplă iluzie. Era realitate faptul că fiinţa mea nu numai că nu se deplasa dintr-un loc în altul, dar nici imaginea pe care o simţea prin văz sau miros, prin sunet sau culoare nu era deloc adevărată. Era o altă imagine în locul ei? Nu! Între fiinţa mea şi mediu nu se afla nici măcar neant fiindcă nu exista mediu. Tot ce cuprinde, cuprinsul şi necuprinsul era fiinţa mea şi toate celelalte fiinţe se aflau în fiinţa mea, precum mă aflam şi eu în fiinţele lor formând aceeaşi unică şi indestructibilă fiinţă a unicităţii în diversitate, de fapt al unui vis iluzoriu comun ce era propria mea viaţă! Doar Dumnezeu în calitate de creator este exterior fiinţei mele, lăsându-mă să-L am ca şi reper al propriei mele fiinţări. În Lumea Revelaţiilor sunt fără să aparţină existenţei, două reprezentări, Dumnezeu şi eu. Când meditez îl rog pe Dumnezeu să-mi lumineze fruntea fără de spaţiu al gândirii pentru a şti, eu în fiinţa mea, de ce, undeva, cândva, m-am văzut om, şi-am privit ceasul cum se schimba, bătând atâtea şi atâtea miezuri de noapte, când în realitate nu numai că nu bătea timpul ce se vroia neapărat spaţiu, parcă şi în fizionomia din ce în ce mai îmbătrânită? De ce? Pentru că timpul era un sentiment de-al meu, element ce-l purtam în mine dintr-o altă lume, prin care visul fiinţei mele mă purtase o viaţă întreagă înainte de a gusta şi viaţa de pe pământ. Că-n acea lume erau sentimente-amant şi cuvinte-iubită, sau lucruri-soţ, sau soţie, sau culori-nepoţi sau frumosamintiri şi urât-păreri. O lume în care aşa-zişii oameni nu aveau două mâini şi două picioare. Nu le aveau deloc fiindcă nu erau oameni. Erau amintiri-lucruri, pioni cu geometrii sau fără, cu sentimente sau fără. Era prin Iluzia Vieţii, fiindcă nu erau îndeajuns de sentimentelor pentru sentimentul-amant care am fost încarnată Iluziei Vieţii. De fapt, era societatea terestră unde existenţa se reflecta în realitate şi nu în Iluzia Vieţii. Acolo nu există state şi nici continente, fiindcă spaţiul era un fel de hibrid între simţire, gândire şi dezmăţ iar timpul, o simplă stare de spirit. De aceea cele două dimensiuni se reduceau la o plăcere în timp ce gândea, raportat la ceva aşa-zis exterior din tine către prea mult zis, societate a valorilor sentiment-gândire. şi în acea lume este prin urmare, o axiologie a conştiinţelor, a dorinţelor, voinţei şi cunoştinţelor acestora care creionau foarte departe de ceea ce numim societate pe Pământ: sistemul social! Tot ceea ce simţeam spaţial sau temporal era o simplă iluzie! Cât am fost în carnea şi oasele Iluziei Vieţii, aveam un ideal sau doream cutare sau cutare lucru, fără să-mi dau seama că idealul respectiv nu era altceva decât o mare minciună iar lucrul pe care îl doream îmi cauza nu rareori, diferite pierderi sau neajunsuri în viaţa fiinţelor în nici un caz nu era ceea ce părea a fi. Astfel, mi-am trăit viaţa ca şi oricine de altfel, îndreptându-mă vrând-nevrând spre moartea pentru care m-am născut şi am murit pentru a renaşte din praful viselor astrale, dar mai întâi dumnezeiesc, unde naşterea stelelor la fel ca şi cele căzătoare stau încremenite în cartea lumilor cu nume de Destin. La întoarcere a semnat 130

Christine Nimic în dreptul Christinei

Lama Nimic în dreptul lui Lama

Astfel, nimeni ,nu s-a mai întors.

CAPITOLUL 8 I am flying over the trees from the glade. This landscape is more and more familiar without knowing where I should begin from. My body is heavier and heavier, and I feel obliged to sit on the green grass from the feet of a great granite statue from the glade. I am watching the star lighted sky, hearing the chinks of the crickets that seem to accompany the inner bustle sent by the Universe vibration. A ray of light white as snow came off a star lost within millions of stars and it went right towards my heart daggering it. I remember this place. I am in the glade where I met myself for so many times in my ancestral"past", in the world where there is no time. I feel that feeling of tranquility and fullness that the blessed ray of the Godlike Light sent. I am Sorin, Godlike Light!, I shout deep down my thoughts. "Welcome, my dear, answered the Godlike Light. You have understood now what the Destiny of a soul is, a soul that wanders looking for its tranquility in my Universes. I gave you the chance to contemplate your own life from this world, but also after you left it, but there only as audience. That Sorin that was in hell was an identity of your being, an identity where you soul could stay, or even became itself such an identity forever. This would have been terrible. Have you understood what needed Christine in order to find herself and more than that, in order to compete herself? Christine is your soul mate or your half, Sorin. She was Rashmi in a previous existence as she herself had discovered into the Universe of Parallel Mirrors. Her soul is that soul that passed through the identities of your Being as you did through the identities of her being, and thus, both beings become a whole that struggles with itself in order to find itself. All the soul of Christine is Maya, as you passed in your existences together with Maya and the Stranger that had talked to you once in the dreams you had had in the terrestrial life. You didn’t give the right importance to those dreams, considering them as unimportant dreams. That Stranger was nobody else, but the Stranger in you struggling with you to excel you on the way of perfection. Maya is one of the existence of your soul mate that was once Christine or Rashmi. "I’d really like, Godlike Light, to see just once, but not as a ray of light that streaks my heart and speaks inside me, but with Your true face!" "Each being can survey me only through his own True Face, Sorin, that is the infinite inside you, from your infinite being, that is in front on the infinite face of your being. The infinite dimension of your infinite face, identifies in Me heart.

702 This is why the infinite face of a being is the infinite face of billions and billions of beings because all identify within Me infinite creating a single being, Myself. Thus, I want to say, that all the beings from all the Universes are bothers within Me Infinite and more than that, are one and the same being in Me! But if you want to see me outside you, then you cannot do this but on the top of the Illusion Mountain!" "How could I see the infinite face of my being, dear Godlike Light?" "On the top of the Illusion Mountain, Sorin." "What do I have to do first to try at least, to climb it?" "We’ll go again to the feet of the granite statue that is located in the glade."

131

"Why, Godlike Light?" "Only when you really believe in something, you exist!" "I don’t understand what you mean, Godlike Light?" "You will understand once, but each at its turn in your Life Illusion." Come, Sorin. I rise to the sky again and gather way. The same tunnel made up of the brightness of the stars opens before me and I find myself within the starlight Universe. I stopped without understanding why I did this, and suddenly I get closer and closer to a star and finally in front of me I see a triangular planet. I knew it was a planet where the street towards the glade was, but not the glade. Suddenly I saw myself above the glade. I stand near the granite statue. I hardly realize that it is as high as a poplar. Laid on the grass, I watch the stellar sky waiting for the Godlike Light. She sends to me her ray white as the snow. When it daggers my heart, I have again that sensation of total beatitude very familiar to me. "Look at the colossus, Sorin, and read what is written at its feet." In this moment I tried to lift my back from the grass and I turn into a position from which I can read the writing from the feet of the granite statue. I lift very hard because I feel my body heavier than ever. I feel like my all members are made of lead. "I don’t think I can lift, Godlike Light." "Try, Sorin, try to stay on your knees." "But my body becomes heavier and heavier with every move, Godlike Light." "Don’t give up, Sorin." You are a fighter that will defeat eventually if you have enough will." "My whole body is stiffened, Godlike Light. I have terrible pains, as if I am burnt, oh God, don’t leave me. Molten lead flows through my veins!" "Fight, Sorin, fight, think with faith at Me, believe in Me, Sorin, believe in My words that are much stronger than all the molten lead from your pained and stiffened members."

703 "I feel lonely and helpless, Godlike Light!" "You are never lonely, just because you are not! You are an illusion and nothing else." "I try to believe, Godlike Light, but it is very hard for me to think of You." "Believe in Me, Sorin, otherwise you will never see me." "How should I believe if my thought brings me to the terrible pain I feel in my body?" "There is no greater pain than that of not seeing Me, Sorin." "I don’t think so, Godlike Light!" I can’t stand anymore; I’d rather not see you! This is nothing else but a dream, a phantasm and nothing more!" "It is the reality, Sorin." "How should I know that I am not dreaming and I will get up in my bed completely sweated? Once, in the life you are going back to, a medium called Jane Katra will write to you. The medium in itself doesn’t have anything in common with Rashmi’s soul as it is nothing else but an intermediary through which a greet older than the time will pass. The name of the medium is exactly what Rashmi told you once. Look for Jane, Jane Katra. This medium will finish her letter by Light Jane. This will be in fact the message that crosses the border of the worlds and Universes that Rashmi send you. Light be with you! Don’t forget that greet, Light Jane will bring on its wing the great love that Rashmi carries for you and the Universes.

132

"Who is this Jane Katra, and where I can find her?"

*37 -Cine este această J. K., şi unde anume o pot găsi? -Vei afla la timpul potrivit,Sorin. J. K.,îţi va scrie în loc de bun rămas :LIGHT J.! Îţi este predestinat ca să te întâlneşti cu Jane Katra. O vei găsi atunci când nu o vei mai căuta. Ea face parte din destinul tău prin Mine ,care v-am unit! Deodată durerea îmi dispare, la fel ca şi Lumina Divină ce-mi săgetase inima. Am rămas doar eu cu statuia de granit rece şi impersonală din faţa mea. O linişte mormântală e întreruptă de câte un ţârâit de greieri. Îmi ridic privirea către bolta înstelată de unde venise Lumina Divină. Simt un sentiment de teamă dar şi de uşurare în acest moment. Mi-e teamă de o nouă durere atât de puternică încât m-a înfricoşat. Sunt fericit că am scăpat de acele chinuri. Vreau înpoi în lumea mea, vreau acasă. Deschid ochii. Mă aflu în patul meu de pe Terra. Se luminează de ziuă. Alături de mine o văd pe soţia mea cum doarme adânc. Cred că este ora şase. Un ciripit de vrăbii sparge liniştea primăverii. Oare tot ceea ce s-a întâmplat a fost un simplu vis? Un vis minunat cu Lumina Divină? Mă ridic din pat şi mă îndrept către baie. Privesc în oglindă. Sunt eu în carne şi oase. Nimic schimbat. De altfel nici nu ştiu dacă caut sau nu vre-o schimbare la mine şi nici de ce. -Unde eşti?, se aude vocea soţiei mele din camera alăturată. -La baie, îi răspund în timp ce mă gândeam la visul pe care l-am avut. Nici măcar nu ştiu cât timp a durat. Putea să fie câteva minute sau secunde , nimeni nu poate să spună cu certitudine cât timp a visat . Din acea zi viaţa mea a luat o nouă turnură . Nu mai eram persoana care nu dădea doi bani pe vise . Încercam să studiez acest fenomen din toate punctele de vedere posibile. Am aflat că omul visează de obicei câteva secunde, cu toate că are impresia că a trăit o oră sau un timp mult mai îndelungat în visul respectiv. Ce m-a frapat a fost literatura atât de săracă privind acest subiect, care ar fi trebuit să primeze în analele de studiu ale specialiştilor. Cu fiecare zi care trecea eram din ce în ce mai deprimat regretând despărţirea de Lumina Divină. Aşteptam mereu ca Jane Katra,să apară de undeva din neant iar apariţia ei să-mi spună că Lumina Divină nu a fost un vis ci o realitate,atunci când Jane se va semna cu LIGHT Jane! Cu toate că Lumina Divină mi-a spus SĂ NU O CAUT pe Jane Katra ,nu m-am putut abţine şi am depus toate eforturile pentru a o găsi.Cred că am încercat să o găsesc prin internet de zeci de ori dar încercările mele au rămas fără nici un rezultat întrucât pe toate motoarele de căutare în dreptul acestui nume figura o altă persoană,care simţeam că nu poate fi J..Nu ştiu de ce nu i-am putut scrie niciodată acelei persoane.Poate că dacă i-aş fi povestit ce mi s-a întâmplat m-ar fi crezut nebun. Am mers la preoţi întrebându-i despre acest subiect, dar nici unul nu a putut să-mi spună mai multe. 133

Majoritatea mi-au spus că, în credinţă nu trebuie să-ţi pui prea multe întrebări, un fel de “crede şi nu cerceta”. Cu toate aceasta nu am fost absolut deloc de acord, fiindcă ştiam cum Lumina Divină î-mi explica cât se poate de serios anumite fenomene. Ştiam cât de mult îşi dorea Lumina Divină ca Omul să cunoască, fiindcă numai aşa se putea apropia mai mult cu propria sa identitate de Ea. Abia acum, realizez cât de departe suntem noi oamenii, aceste identităţi încărcate cu energie spirituală, de Lumina Divină şi cât de mult am denaturant realitatea prin tot felul de obsesii care au dus la o varietate de practici religioase care nu îşi ating întotdeauna scopul dorit. Nu era noapte în care să nu-mi fi dorit să o revăd pe Lumina Divină. Cu toate acestea întârzia să apară. De la acel vis am devenit o persoană mult mai religioasă. Îmi spuneam în fiecare dimineaţă şi seară “Tatăl Nostru”o rugăciune pentru iertarea păcatelor, încercând să fiu cât mai aproape de Lumina Divină. Această rugăciune mi s-a părut a fi cea mai potrivită rugăciune din religia mea care să mă umple cu slava pe care o căutam, cu toate că ştiam că adevărata fericire constă tot în Lumina Divină. A venit vara cu tunete şi trăsnete dar şi cu călduri caniculare. Aşteptam cu nerăbdare fiecare seară , poate că la somnul următor Lumina Divină să revină. Până acum nu a fost să fie. Nu este seară când să nu spun înainte de culcare “Draga Lumina Divina, care esti in ceruri, sfiinteasca-se numele Tau, fie Imparatia Ta, faca-se voia Ta, fie Energia Ta, precum in ceruri asa si pe Pamant, painea noastra cea de toate zilele dane-o noua astazi, si ne iarta noua pacatele precum si noi iertam greselile gresitilor nostri, si nu ne duce pe noi in ispita si ne izbaveste de cel rau! Amin!”, când să nu implor de mai multe ori Lumina Divină să revină iarăşi în visele devenite realitate , dar în van. În cele din urmă m-am obişnuit cu gândul că am ratat poate cea mai mare şansă a existenţelor mele de a vedea infinitul. Aş da orice să aflu de ce Lumina Divină m-a ales tocmai pe mine pentru o astfel de experienţă şi nu personalităţi mult mai marcante decât mine în acest moment pe plan mondial, care prin poziţia pe care o ocupă ar putea mult mai uşor să probage acest nou mod de gândire şi filosofie privind Universul. Oare Sorin să fie doar unica verigă care să mă lege de Lumina Divină prin viziunea nonconvenţională a filosofiei mele? Oh, Doamne şi aş mai fi avut atâtea întrebări de pus Luminii Divine. Aş fi fost curios să-mi văd şi propria identitate infinită sau faţă infinită a persoanei mele, să nu-i simt doar răceala granitului care mă desparte de adevăr. Asemenea “vise” te marchează pentru întreg restul vieţii tale, pe care ţi-o schimbă într-un fel sau altul. Cu fiecare zi care trece simt că dacă Lumina Divină ar reapărea, de data aceasta , cu siguranţă că aş suporta cu stoicism şi speranţă toate chinurile oricât ar fi ele de îngrozitoare. Te implor Lumină Divină revin-o în viaţa mea!

*37 Călătoresc cu un tren într-o ţară străină pe care nu am mai văzut-o până acum. Se aude un scrâşnet de osii şi simt senzaţia de a fi aruncat înainte datorită impulsului creat de frânare. Mă îndreapt spre fereastră. Ne aflăm într-o gară oarecare lipsită de importanţă. Oare în ce gară ne aflăm? Nu mă aflu în nici o gară anume ci visez. 134

În aceste momente dorm ! Visez! Ce bine că sunt conştient de aceasta. Trebuie să fie trecut de miezul nopţii. M-am culcat în jurul orelor douăzeci şi două. Cred că dorm de câteva ore bune. Este minunat, fiindcă sunt conştient de faptul că visez pentru prima oară, după atâtea luni când visele erau luate ca atare fără a le conştientiza ce nume sunt în momentul derulării lor . Conştientizarea de acum mă lasă să pot alege ceea ce doresc şi nu să devin un fel de executant al destinului visului respectiv. Ceea ce doresc cel mai mult este să mă reîntâlnesc cu Lumina Divină la picioarele colosului din granit. În cele din urmă hotărăsc să cobor în gara aceasta. Privesc spre locul destinat bagajelor . Nu am nici o geantă la mine. Ce ciudat, fiindcă întotdeauna am un bagaj când mă deplasez dintr-o localitate în alta. Acest prim indiciu îmi denotă faptul că mă aflu într-o călătorie mai specială. Cobor din tren. Puţini călători traversează alături de mine cele câteva linii de cale ferată. Ajung în incinta gării şi intru într-o sală de aşteptare pe pereţii căreia se afla afişat un ghid cu mersul trenurilor care era scris în limba aceea cu inflexiuni sud americane, inflexiuni care le-am mai auzit de atâtea ori în oraşul unde murisem cu o săptămână în urmă. O bucurie fără margini îmi cuprinse pe moment fiinţa. Ştiu că mă aflam în planul existnţial unde era strada ce ducea la poieniţă, unde am întâlnit Lumina Divină . O altă întrebare luase locul bucuriei descoperirii mele, şi anume, dacă nu mă aflam în acelaşi oraş? Cum ajung în oraşul care trebuie odată ce nu cunosc o iotă din limba respectivă şi mai mult decât atât nici nu ştiu cum se numeşte oraşul? Mă aşez pe un scaun încercând să-mi schiţez un plan ,dar orice construcţie ideatică se năruise la fel de repede precum începuse. În cele din urmă am hotărât să părăsesc gara convins fiind că Lumina Divină mă va ajuta să o reîntâlnesc. Se înserează. Merg pe o stradă pe unde nu am mai călcat niciodată. E noros şi a început să plouă. Simt stropii mari şi reci cum se preling pe faţă. Un tunet surd urmat de licărirea unui fulger mă determină să mă adăpostesc sub un acoperiş. Găsesc în cele din urmă o staţie de autobuz. Acum toarnă cu găleata. Mă felicit că am găsit acest loc. Sunt singur. Nici ţipenie de om. Nu ştiu ce oră este. Cred că stau aici mai bine de trei sferturi pământeşti de oră. Ce ciudat , aici mă feresc de ploaie, iar acasă dorm liniştit. Ploaia a început să se oprească, lăsând în urma sa o boltă cristalină , plină cu constelaţii dintre cele mai frumoase care mi-au fost date să le văd vreodată. Te rog Lumină Divină, revin-o iarăşi la mine dintr-o stea. Te aştept plin de speranţă că poate atunci nu a fost pentru ultima oară. Te rog mai dă-mi o şansă. Deodată încep să-mi simt corpul din ce în ce mai uşor. Levitez. Staţia de autobuz se face din ce în ce mai mică sub tălpile mele. 135

Ajung la o înălţime respectabilă privind localitatea ca şi cum m-aş afla pe vârful unui munte şi aceasta ar fi în vale sau dintr-un avion. Abia acum îmi dau seama că nu mă aflam în oraşul acela mare ci într-o localitate mică, un fel de sat care se pierde printre dealurile din depărtare. Localităţile se perindă una câte una sub mine. Poate că am o viteză de deplasare mult mai mare decât a unui avion şi cu toate astea nu simt nici măcar o singură rafală de vânt. Sunt ca şi cum aş fi protejat într-un clopot de sticlă. Deodată o mare de lumină se perindă înaintea ochilor mei. Recunosc conturul localităţii pe care o căutam şi unde am mai fost. Încep să pierd din înălţime. Privesc în jos şi observ cum se desfăşoară poieniţa cu statuia de granit. Mă aşez la picioarele statuii privind bolta înstelată de unde trebuie să vină steaua din care va ieşi raza Luminii Divine. Simt cum inima îmi bate din ce în ce mai tare de emoţiile pe care cu greu încerc să le stăpânesc. Cât de mult mi-am dorit să revină aceste momente. Întradevăr, o stea prinde contur din ce în ce mai pronunţat iar din aceasta o rază se îndreaptă către inima mea. Deodată simt acea fericire şi stare de beatitudine pe care cu greu poate fi descrisă în cuvinte. -Îţi mulţumesc că ai revenit în viaţa mea dragă Lumină Divină. Nici nu ştii cât de mult mi-am dorit să revii . -Bine te-am regăsit Sorin, oare mai vrei să cunoşti infinitul? -Bineînţeles Lumină Divină, cred că de data aceasta sunt mult mai pregătit decât eram înainte. Luni de zile nu am făcut decât să regret momentul în care nu am reuşit să trec de acea barieră care este constituită din chinuri pe care le-am considerat supraomeneşti. -Dacă doreşti un anumit lucru în viaţă va trebui să te sacrifici pentru a-l dobândi, Sorin. Nimic nu se poate obţine fără un anumit efort fiindcă dacă nu ar fi această scală de valori a sacrificiului nu ar fi nici frumuseţea infinitului. -În ce anume constă această frumuseţe Lumină Divină? -De ce vrei să afli de la Mine , Sorin şi nu cu propriile tale simţuri? -Dacă este atât de măreaţă încât să nu o pot accepta? Dacă va fi o suferinţă mult mai atroce decât chinurile prin care trec pentru a ajung la infinit? -Aceasta depinde numai şi numai de tine Sorin, de valorile pe care le ai fiindcă acolo fiecare păcat săvârşit cu voia sau fără voia ta te va durea dar nu mereu. Dacă vei reuşi să treci şi peste acel pas atunci vei rămâne pentru totdeauna la pieptul infinitului. -Dacă este o frumuseţe a imaginii, Lumină Divină, atunci voi închide ochii şi am să-mi revin. -Nu, Sorin , Infinitul îşi compune mereu imaginea prin Armonia care-l caracterizează. Acolo vei simţi Armonia prin prisma fiinţei şi identităţii tale dizarmonice. Aceasta poate să-ţi cauzeze unele chinuri, fiindcă vei fi un dezechilibru într-un ocean al echilibrului, pentru că Armonia nu înseamnă Echilibru. Acesta este şi la nivelul identităţilor unei persoane, fiindcă identitatea unei persoane se concretizează printr-un echilibru energetico-spiritual al persoanei respective. Prin urmare, fiecare fiinţă este un echilibru care subzistă într-o mare de dezechilibre datorate Stărilor Mele Dizarmonice. În schimb echilibrele fiinţelor devin dezechilibre faţă de Stările Armonice, unde Infinitul este Armonie dar şi nu şi Echilibru . Armonia nu înseamnă Echilibru fiindcă se defineşte prin Infinit, iar Echilibrul se concretizează prin Finit fiindcă vor fi întotdeauna unul sau mai mulţi termeni de comparaţie al Echilibrului, termeni comparativi care nu se pot regăsi în Infinit pentru simplul fapt că Infinitul nu are termeni comparativi decât cu sine însuşi. De aici şi diferenţierea care survine dintre Armonie şi Echilibru, prin urmare Echilibrul Stării Armonice nu este altceva decât Infinitul văzut prin prisma unei Stări Dizarmonice , respectiv , prin prisma unei identităţi a unei fiinţe ce aparţine Stării Dizarmonice. 136

Echilibrul este un mobil cu ajutorul căreia Starea Dizarmonică îşi urmează Calea spre a deveni Armonică. Fără Echilibru nu ar reuşi aceasta niciodată. -Dacă nu voi suporta infinitul? Mi-e teamă, nu ştiu de ce, Lumină Divină! -Nu trebuie să-ţi fie frică. Acolo te vei întâlni cu dimensiunea infinită a fiinţei tale. Ea va fi cea care te va ajuta să lupţi pentru a te putea integra în infinit, arătându-ţi paşii pe care va trebui să-i urmezi, Sorin. -Cred în Tine Lumină Divină, şi de această dată sunt hotărât să înfrunt chinurile care mă încearcă la trecerea barierei dintre cele două lumi, finite şi infinite. -Eşti pregătit, Sorin? -Sunt gata de drum, Lumină Divină. -Nu uita, Sorin, că în tot acest timp voi fi mereu alături de tine chiar dacă în timpul traversării barierei nu mă vei putea simţi într-un fel sau altul. Crede în Mine şi îţi va fi infinit mai uşor fiindcă în adâncurile fiinţei tale nu se află doar partea infinită a cesteia ci alături de aceasta sunt Eu! Găseşte-Mă în tine , descoperă-Mă! Sunt şi voi fi în tine mereu, fiindcă Eu sunt aceea care ţi-am dat eternitatea din tine , să calci peste moarte cum ai trece un pârâu , să îmbrăţişezi viaţa veşnică în vecii vecilor, Amin! Din acest moment razele Luminii Divine s-au retras din inima mea. Liniştea mormântală este spartă de freamătul unei rafale de vânt, acompaniată de ţârâitul unui greiere. Privesc la picioarele colosului din granit. Pe acestea sunt încrustate nişte semne, ce se aseamănă cu o scriere cuneiformă asiriană, Semnele se întind pe toată lungimea picioarelor. Vreau să desluşesc conţinutul scrierii dar îmi este imposibil. Aş dori să întreb Lumina Divină, dar aceasta a dispărut. E prea târziu. Ce ciudat este, că nu am reuşit să o întreb niciodată despre această scriere cu toate că aş fi dorit din toată inima. Mă ridic în picioare şi ating colosul cu mâna. Deodată simt un curent puternic care mă paralizeză pe moment, urmat de o senzaţie de arsură. O forţă de o putere incredibilă mă smulge din poieniţă ducându-mă cu o viteză din ce în ce mai mare către stelele ce licăreau în Universul unde mă aflam, dar despre care nu ştiam mai multe în afară de poieniţă, întrucât oraşul şi drumul către poieniţă cât şi toate împrejurimile aparţineau unui alt Univers pentru care poieniţa împreună cu colosul nu exista. Am din nou senzaţia, pe care am mai avut-o atunci când datorită vitezei uriaşe cu care mă deplasam, că lumina stelelor se prelungeşte în franjuri din ce în ce mai lungi care se unesc în cele din urmă formând un tunel. “Doamne ajută-mă mi-am zis în cugetul meu.” A reînceput acel moment în care simt o durere din ce în ce mai intensă, când totul devine greu şi din ce în ce mai fierbinte. Simt că mă aflu pe o plită încinsă. Strig! “Cred în Tine , Lumină Divină , şi în puterea Ta, Amin” Simt că ard! “Nu trebuie să mă gândesc la chinurile prin care trec. Aceste dureri nici nu există sunt doar o simplă iluzie. Eu , în calitate de fiinţă finită nu sunt altceva decât rezultatul unei iluzii fiindcă am trăit destul până acum Iluzia Vieţii! Destul cu minciuna. Unicul adevăr este infinitul şi Lumina Divină în care Cred!” 137

Deodată arşiţa cumplită se estompase. Tunelul în care mă aflu şi-a schimbat culoarea dintr-un alb asemănător luminii de neon într-un galben al spicelor de grâu care se coc în razele unui soare de iulie. Tunelul în sine îşi schimă până şi aspectul cilindric devenind o imensă spirală care se roteşte încet înaintea feţei mele. O voce pe care nu am mai auzit-o decât în mine vine acum din afara mea , ”Crede în Mine, Sorin şi vei fi alături de Mine.” “Cred, Lumină Divină!” Imaginea spiralată dispare treptat iar în locul ei apare imaginea grandiosă a unui munte în formă piramidală asemănătoare muntelui Anapurna , considerat şi el sfânt de către oamenii locului. Rămân uimit de asemănarea celor doi munţi,respectiv, al Anapurnei şi al acestui munte al unei alte lumi, cu crestele lor pierdute într-o zăpadă albă şi pură la fel ca şi Infinitul. Unica diferenţă dintre aceşti munţi este că aici în vârful muntelui se află un soare care străluceşte deosebit de puternic şi cu toate acestea nu îi simţi tăria razelor, decât o căldură mai apropiată de iubire decât de senzaţia calorică în sine. Cerul este de un senin inegalabil, brăzdat pe ici colo de păsări multicolore, al căror ciripit întretaie liniştea. Nu ştiu ce oră este , dacă este amiază, dimineaţă sau seară. Mă îndrept către un lac cu apă cristalină aflat la poalele muntelui. Odată ajuns la unul dintre malurile sale, privesc la luciul apei care-mi oglindeşte chipul în unduirile sale cu nuanţe albăstrii. Oare ce lac este acesta, mă întreb eu? Atunci chipul meu începe să se despartă de mine, în sensul în care s-a îndepărtat o distanţă de câteva picioare bune la dreapta mea fără ca eu să schiţez vre-o mişcare. Recunosc că pe moment am fost cât se poate de bulversat. Deodată chipul meu din lac prinde din ce în ce mai tare un contur corpolent sau fizic, şi se ridică din lac venind alături de mine. Am înlemnit. Eu alături de reflectarea mea care prinde contur fizic! Zâmbeşte, spunând: -Acest lac este Apa Vieţii , este unica dimensiune care se află în sânul infinitului cu toate că este finită. Prin Apa Vieţii , Infinitul are Stare Armonică şi Finitul Stare Dizarmonică. Dacă nu ar fi lacul, Soarele din vârful muntelui care nu este nimeni altcineva decât Lumina Divină, nu ar mai avea în ochii cui să strălucescă! -Nu ştiu cine anume eşti? -Eu sunt Tu , mai precis sunt faţa sau identitatea infiniă a persoanei tale, Sorin! -Tu eşti Sorin Infinit iar eu unul finit dintr-o altă infinitate minus unu de feţe acea un fiind de fapt faţa ta? -Da , Detiny ai nimerit răspunsul corect. -Ce fel de apă este Apa vieţii, Sorin Infinit? -Este o apă compusă din toate feţele fiinţelor existente în toate lumile care sunt un infinit minus faţa lor infinită înmulţite cu numărul fiinţelor care este un infinit. -Pot să beau din această apă , Sorin Infinit? -Nu , Sorin , fiindcă dacă ai bea toate feţele fiinţei tale inclusiv eu, am fi distruse pentru totdeauna . -De ce, Sorin Infinit? -Nu eşti pregătit să poţi ingera această apă fiindcă nu există un echilibru îndeajuns de stabil între fiinţa mea infinită şi tine , fiinţa finită. -Ce se poate face pentru ca acest echilibru să devină o realitate? -O realitate, Sorin Finit? Oh, nu dragă , realitatea nu există şi nici nu va exista vreodată. Tot ceea ce caut este un echilibru şi atât. 138

Ştii prea bine că echilibrul ţine de Finit, iar eu sunt infinit şi totuşi, pentru ca să existe un corelat comun între mine şi toate celelelte feţe sau identităţi infinite ca număr minus una care sunt eu va trebui să urmezi mai mulţi paşi pentru a creea echilibrul fiinţelor noastre din lumile finite. Ştiu că nu îţi va fi uşor Sorin Finit dar nimic nu se face fără sacrificiu! Ajutându-te pe tine, mă ajuţi pe mine care suntem una şi aceeşi persoană dar privită prin dimensiuni diferite. -Dacă este nevoie de sacrificiu Sorin Infinit, înseamnă că Apa Vieţii este de fapt Apa Conştiinţei de sine , şi nu în ultimul rând Apa sacrificiului, pentru ca acest Soare iubitor să poată străluci! -Aici ai dreptate Sorin Finit, doar pe jumătate fiindcă sacrificiul se află nu numai de partea Vieţii a cărei Apă străjuie la poalele Infinitului, ci în egală măsură acelaşi lucru I se cere mereu şi etern şi infinitului! Fiindcă totul, dar totul, trebuie să aibe un sens în această lume pentru ca ea să existe! -Mai concret Sorin Infinit, ce anume va trebui să fac? -Priveşte spre culmile acestui munte al infinitului, ce anume îţi sugerează, Sorin Finit? -Măreţie , frumuseţe, putere, iubire, înţelepciune, bunătate dar nu înţeleg de ce anume îmi dă şi un sentiment de cumpătare, de linişte dar şi o dorinţă dureros de dulce de a perpetua la infinit, Sorin Infinit. -Toate acestea fac parte din sensul existenţei. Ce anume crezi că este necesar pentru a obţine toate acestea şi a le perpetua mereu? -Sacrificiul! , acesta este necesar , Sorin Infinit. -Sacrificiul este Calea, iar Credinţa sufletul care o urmează,Sorin Finit! Să nu uiţi asta niciodată! -Vreau să escaladez acest munte, să-i ating vârful pudrat cu zăpada Infinitului. Să ating cu inima sufletului meu iubirea şi înţelepciunea vârfului, dragă Sorin Infinit. -Pentru a realiza acest lucru va fi poate cea mai grea încercare care îi este dată dintre toate feţele fiinţei noastre , dintre toate celelelte identităţi. Fiindcă greul nu îl vei suporta numai tu , Sorin Finit, cât şi eu care va trebui să fiu mereu alături de tine cu fiecare picior urcat . Va trebui să avem curajul sacrificiului de sine . -Ce anume va trebui să facem, Sorin Infinit? -Să ne regăsim înainte de toate echilibrul altor şi altor identităţi ale propriei noastre fiinţe, identităţi care în lumile lor sunt decadente, care ne încarcă celelelte identităţi cu energie negativă dezechilibrându-le din Calea lor spre lumină atrăgându-le în întunericul cel mai adânc al Stării Dizarmonice. -Oare dacă urcăm acest Munte, Sorin Infinit, pe partea cealaltă nu s-ar putea să aflăm tocmai Calea întoarsă de la Starea Armonică la Starea Dizarmonică? Acesta este un lucru pe care doresc din Infinitul din care mă ştiu să-l aflu, Sorin Finit. Acest fapt mă îndeamnă la sacrificiul de a urca muntele. Vreau să aflu Adevărul Absolut care poate fi văzut doar din acel vârf, undeva la un orizont al cunoaşterii. -De ce ai răsărit din Apa Vieţii, Sorin Infinit? -Deoarece doar tu eşti cel care trăieşte Sorin Finit şi de aceea a trebuit să nasc Infinitul din mine în Finitul din tine. Aceasta a fost unica posibilitate să mă vezi şi să putem dialoga. -Cum se poate “naşte”un Infinit într-un Finit, Sorin Infinit? -Când am afirmat că mi-am născut Infinitul din mine în Finitul tău a fost mai mult simbolic, fiindcă eu nici măcar nu sunt supus vreunei dimensiuni temporare şi cu toate acestea îţi apar ţie şi îţi vorbesc la prezent , viitor sau trecut. Apa Vieţii a fost , este şi va fi un liant care să-mi înlesnească comunicarea cu tine , fiindcă Apa Vieţii reprezintă Finitul care se află la poalele Infinitului. -Eu Sorin Infinit sunt de fapt în Apa Vieţii iar tu eşti cel care provii din afara Ei? -Ai înţeles, Sorin Finit ! -Cu toate acestea tot eu am fost cel care te-am perceput venind din Apa Vieţii? -Aşa este . -De ce Sorin Infinit? 139

-Pentru că planul tău mental s-a suprapus cu planul meu, într-un cuvânt mentalul Finit s-a suprapus cu mentalul Infinit ducând la inversarea planurilor simţirilor respective. Prin urmare eu, Sorin Infinit ţi-am apărut ca fiind ,la început, o reflectare a ta în Apa Vieţii în Finit, iar tu mie Sorin Finit mi-ai apărut ca fiind o reflectare în razele Luminii Divine , în Infinit! -Atunci care este realitatea, Sorin Infinit? -Ţi-am mai spus că nu există realitate doar un adevăr relativ . Realitatea poate fi desprinsă doar din Adevărul Absolut care se poate vedea din vârful muntelui, la orizontul Cunoaşterii Absolute. -Cum am apărut de fapt, Sorin Infinit? -În nici un caz eu nu am apărut din Apa Vieţii precum nici tu din razele Luminii Divine. Fiecare am apărut din Infinit sau din Finit. Eu, fiind Infinit am apărut pentru tine din razele Luminii Divine care este Infinită, iar tu ai apărut din Apa Vieţii fiindcă eşti Finit! -Ce este de fapt această inversare de planuri, Sorin Infinit? -Cred că este ceea ce vrem noi să aflăm şi nu poate fi ştiut decât tot cu ajutorul Cunoşterii Absolute. -Atunci să escaladăm vârful muntelui, Sorin Infinit. -Să mergem, Sorin Finit, dar să nu te apropii prea mult de Apa Vieţii, fiindcă dacă un singur strop te va atinge , vei reveni repede în planul exitenţial de unde ai provenit. Auzind aceste afirmaţii, m-am retras mai departe de liziera solului cu apa. Abia acum observ pentru prima dată că solul nu era alcătuit din pământul cu care eram eu obişnuit, ci era mai degrabă un termen de referinţă la care să mă raportez spaţial în fiecare moment. La fel şi plantele, brazii semeţi, printre cei mai înalţi care mi-au fost daţi vreodată să-i văd Cu toate acestea un miros proaspăt de răşină era adus pe aripile unei adieri line dar reci de vânt. Un alt factor cât se poate de ciudat este şi faptul că oricât de mult aş încerca să aflu din punct de vedere temporar cât timp trece nu pot să realizez acest lucru. Dacă pe Terra aveam o oarecare măsură a temporalităţii chiar dacă nu aveam un ceas la mine , în sensul că ştiam , în mare , cam câte ore s-au scurs , aici îmi era imposibil. În cele din urmă am ajuns la poalele muntelui după ce a trebuit să înconjurăm lacul cu Apa Vieţii. Faptul că nu eram singur şi că eram acompaniat de încă un camarad de ascensiune mă bucura, chiar dacă camaradul meu eram tot eu! Nici nu am reuşit să urcăm primii paşi, că înaintea noastră îşi făcu apariţia din neant, un bărbat înalt, îmbrăcat cu o pelerină de culoare cărămizie cre ne tăie calea. -Cine eşti tu, l-a întrebat Sorin Infinit pe acesta. -Cine sunt eu? răspunse bărbatul. Abia acum îi pot desluşi mai bine trăsăturile aspre şi dure ale feţei, fără o vârstă anume, sculpată parcă de toate vânturile tăioase ale munţilor. Părul alb şi lung îi cădea peste umeri, răvăşit, dându-i o notă de nervozitate. -Cel care trebuie să mă cunoască este Sorin Finit. -Nu domnule nu-mi amintesc de dumneata. Nu ştiu cine eşti. -Dacă nu-ţi vei aminti de mine nu vei putea merge mai departe pe acest munte. -Acum înţeleg Sorin Finit , îmi spune Sorin Infinit. Trebuie neapărat să-ţi aminteşti cine este, fiindcă altfel totul este în zadar. Acest om dinaintea noastră este o treaptă a sacrificiului pe care trebuie să-l facem pentru a ajunge în vârf. -După cât se vede Sorin Infinit deocamdată doar eu sunt supus sacrificiului. -Nu, Sorin Finit, va urma şi rândul meu atunci când va fi să fie. Ţi-am mai zis că fiecare va avea de trecut un test greu, dar ce ţin neapărat să afli este că în cele din urmă nici unul nu va putea reuşi fără celălalt , deci va trebui în primul rând să ne ajutăm reciproc. Acum te rog aminteşte-ţi Sorin Finit. -Nu poţi să-mi dai un indiciu în plus , necunoscutule, i-am spus acestui bărbat misterios. -Indicii?,repetă acesta pe un ton cu o uşoară undă de ironie. Nu!, conchise în cele din urmă. 140

-Aminteşte-ţi de acest personaj Sorin Finit!, îmi spune Sorin Infinit. Cine să fie oare? Unde am mai văzut eu vreodată pe cineva asemănător? Cred că ştiu cine este acest bărbat. -Ştiu cine eşti necunoscutule! -Cine sunt? -Eşti necunoscutul dintr-un vis pe care l-am avut acum mai bine de câţiva ani tereştri. -Ştii despre ce vis este vorba?, mă chestionă străinul. Nu vreau să-l mai repet încă odată în paginile de faţă dar voi încerca să-l creionez doar în câteva aspecte pe care le consider mai esenţiale. -Mă aflam undeva pe un tărâm din care ieşea un abur care nu se ridica mai mult de o palmă , două de la nivelul solului. Eram într-o vale îngustă , înconjurat de plante tropicale, din acelea ale căror rădăcini ies deseori din sol. Înaintea mea se afla intrarea într-o grotă sau ceva asemănător în spatele căreia se afla o alta a unei locuinţe naturiste, dintre cele pe care peisagiştii futurişti ecologişti le consideră că ar fi atât de binevenite într-un viitor din ce în ce mai poluat al omenirii. De la intrarea respectivă atât într-o parte cât şi în cealaltă duceau câte un rând de trepte afară din valea aceia îngustă. Pe una dintre trepte se afla acest personaj care-mi spuse că nu mi-am îndeplinit menirea pentru care mă aflam pe Terra şi ,prin urmare , va trebui să mă duc înapoi. Atunci i-am cerut să mă lase acolo, zicându-mi că mai întâi va trebui să-mi ispăşesc pedeapsa pe Terra. Cu toate acestea am mers către uşa din grotă din spatele căreia apăru o femeie drăguţă , cu părul negru şi lung căzut pe umeri în valuri asemeni Universului Infinit pe stele. -Ştiu cine eşti, i-am spus femeii aceleia. Ştiam că este soţia mea. -Te aştept aici dragul meu. -De când sunt plecat? -De câteva săptămâni. -Cât ar mai fi de ispăşit pe Terra în zilele de aici? -Încă două săptămâni. -Acum va trebui să pleci. Am urcat în cele din urmă într-o navă zburătoare care s-a desprins uşor de planetă, mai mult un fel de taxi spaţial în care mă aflam doar eu cu ea, mi-a promis că mă va aştepta mereu dar fără să-mi poată spune de ce anume infracţiune am fost condamnat pe planeta aceea , după care m-am trezit în patul meu de pe Terra. -Acesta este visul , spuse străinul cu o voce aspră. -Ce anume doreşti de la mine străine?, l-am întrebat cu o undă de nepăsare mai mult copilărească. -Nu eu trebuie să fiu acela care să dorească ceva de le tine ci tu de la mine, dacă vrei să mai mergi un singur pas pe acest urcuş. -De ce am fost trimis pe Terra de pe acea planetă în semn de izbăvire a unor fapte de care eu nu am habar? -Tocmai aceasta este pedeapsa. Să nu ştii pentru ce te chinui, dar să ai un destin pe o planetă a durerii dintr-un Univers tridimensional, unde să trăieşti o viaţă. -O viaţă străine , cu toate că în timpii lumii tale nu este mai mult decât câteva săptămâni? -Exact! Ce anume îmi ceri să fac, pentru a putea să urc acest munte alături de Sorin Infinit. Străinul râde batjocoritor după care îmi zice: -Să afli pentru ce ai fost osândit şi să-ţi speli greşeala cu timpul pentru care a fost destinată, altfel de acest prim pas nu vei trece! Străinul a dispărut într-un râset batjocoritor. 141

Sunt doar eu cu Sorin Infinit. Îl întreb, din priviri, oarecum abătut, ce anume ar fi bine să facem într-un asemenea moment. Sorin Infinit mă scrutează cu privirea după care se întoarce cu spatele la mine privind către vârf. În liniştea deplină doar vântul ne mai aminteşte câteodată că şi pe această lume sunt sunete. -Fiind vorba despre tine Sorin Finit, înseamnă că doar tu vei putea fi acela care va trebui să afle de ce anume ai fost osândit şi cum vei putea să-ţi speli greşeala. -Asta înseamnă că mă vei părăsi? Nu ştiu cum anume aş putea îndeplini cerinţele străinului?,l-am întrebat pe Sorin Infinit cu o undă de disperare în glas. -Nu te pot părăsi Sorin Finit, fiindcă de unul singur nu vei putea îndeplini dorinţa străinului. Voi rămâne alături de tine, dar pe tărâmul acelui vis vei apărea singur, dar eu voi fi în tine. -Cum anume vei fi în mine, Sorin Infinit? -Spiritul meu va intra în spiritul tău prin suprapunerea planurilor ideatice. -Vom fi aceeaşi fiinţă, Sorin Infinit? -Suntem aceeaşi fiinţă Sorin Finit, doar că de data aceasta identitatea fiinţei noastre va fi atât finită cât şi infinită! -Ce trebuie să facem pentru ca să devenim aceeaşi identitate? -Nimic mai mult Sorin Finit decât să mergem înapoi pe malul lacului. În cele din urmă ne-am reîntors pe mal. -Acum Sorin Finit , eu voi intra în Apa Vieţii , iar tu va trebui să priveşti în ochii mei , nimic mai mult. Sorin Infinit a intrat în Apa Vieţii scufundându-se cu totul în Ea, după care reveni asemeni unei refletări ale mele la fel ca mai înainte. L-am privit adânc în ochi cu toate că aveam impresia că mă privesc pe mine şi că mă autohipnotizez. Înaintea ochilor minţii mele apare colosul din granit care se afla în poieniţă. Este singur , pluteşte într-un vid infinit. Deodată literele cuneiforme pe care le are înscrise pe picioare încep să ardă. Litere de foc, îmi spun în sinea mea. Cu toate că până în acest moment nu le-am putut nicodată descifra sensul, acum le înţeleg. Ele înseamnă, “CINE ESTE FIINŢA FINITULUI? CINEVA CARE ŞTIE CĂ ŞTIE ŞI CHIAR CREDE ACEASTA ,DAR FĂRĂ SĂ ŞTIE NIMIC! CINE ESTE FIINŢA INFINITULUI? CINEVA CARE NU ŞTIE CĂ ŞTIE ,NU CREDE ACEASTA ,DAR CUNOAŞTE TOTUL!” Atunci mi-am zis în sinea mea, NIMIC NU ÎNCEPE PRECUM NU SE SFÂRŞEŞTE ÎN AFARĂ DE ILUZIE! TOTUL ÎNCEPE PRECUM TOTUL SE SFÂRŞEŞTE ÎN AFARĂ DE INFINIT! SCAPĂ DE ILUZIE ŞI FII INFINIT! Nu ştiu cât a durat totul dar ce pot să afirm cu certitudine este că dintr-o dată reflectarea chipului meu în Apa Vieţii a dispărut iar înaintea mea nu se mai afla muntele ci o imagine plină cu lumini multicolore care se alergau jucăuşe una pe cealaltă. Unde sunt, mi-am zis dintr-o dată, oare unde a dispărut muntele cu Apa Vieţii? Luminile jucăuşe s-au transformat în imaginea muntelui de adineaori cu Apa Vieţii. Unde este oraşul meu , am spus în cele din urmă ca în faţa mea să apară oraşul respectiv. Unde este poieniţa, cu colosul din granit? Înaintea mea se afla poieniţa dar fără colosul din granit. Cine sunt eu? O voce interioară , venită de undeva din adâncurile fiinţei mele îmi spune că eu sunt Sorin Finit şi Sorin Infinit! Îmi spune că sunt o fiinţă finită dar şi infinită. Mă întreb de ce a dispărut muntele, dar Apa Vieţii, dar colosul? Aud aceeaşi voce din mine , care de data aceasta nu mai provenea dintr-un adânc al meu , ci era o voce a conştiinţei mele. 142

“Cum să nu dispară odată ce nu mai văd lumea prin prisma finită ci, prin aceea infinită. Muntele cu Apa Vieţii nu există şi nu a existat niciodată, acestea nu sunt decât o reprezentare a unei fiinţe finite, la fel cum nu a existat nici poieniţa şi nici colosul Toate erau o iluzie, o iluzie care aparţinea Iluziei Vieţii şi care dădea existenţei o anumită imagine odată ce aceasta era cernută prin prisma existenţei unei identităţi finite . Dar Lumina Divină? Aceasta este unica realitate, Sorin! Dar o realitate care stă în spatele acestui circ care se numeşte viaţă. De ce? Pentru că muntele cu Apa Vieţii este o imagine mirifică, pentru că avem nevoie de ele, şi totuşi, nu pot înţelege de ce? Acum îmi dau seama că nu mă lasă să înţeleg partea finită din identitatea mea duală atât finită cât şi infinită iar dacă nu vom putea urca acel munte al Iluziei atât eu ca fiinţă finită cât tot eu ca fiinţă infinită ne vom distruge pentru totdeauna fiindcă în calitate de fiinţă infinită mi-am pierdut posibilitatea de a vedea infinitul în adevărata sa splendoare atât imagistică cât şi cognoscibilă, iar în calitatea de fiinţă finită am pierdut orice posibilitate de a vedea frumuseţea finitului dar şi măreţia infinitului. Acesta este destinul fiecărei fiinţe acela de a urca muntele Iluziei la poalele căruia se află lacul cu Apa Vieţii , unde fiecare fiinţă îşi va întâlni în cele din urmă dimensiunea infinită a sa şi vor lupta împreaună pentru a cuceri muntele! Îmi memorez visul pe care l-am relatat străinului. Mă aflu iarăşi în acea vale mică şi îngustă unde am mai fost în vis acum câţiva ani tereştri. Dau să cobor câteva trepte, cu teama de a nu mă împiedeca, datorită aburului care se menţine deasupra solului. Simt aerul cald dar foarte umed care-mi astupă oarecum respiraţia. Privesc mai cu atenţie plantele ale căror rădăcini sunt pe jumătate afară din sol. Nu ştiu să mai fi văzut vreodată asemenea plante care se aseamănă orecum cu cele tropicale de pe Terra. Un sunet prelung sparge liniştea. Acum observ că era o pasăre ce-şi luase zborul şi care semăna mai precis cu un tucan , o zburătoare colorată terestră.Să fie tucanul din visele mele,să fie străinul? Mă uit spre locul unde cu mult timp în urmă se afla străinul ironic şi acuzator pe care l-am mai întâlnit şi pe muntele Iluziei. Nu, acum nu se mai află aici. Gândul că va reapărea din nou îmi creează o stare de iritare, dar faptul că în spatele uşii s-ar putea să o întâlnesc pe frumoasa femeie ce o iubeam atât de mult în visul terestru îmi crease acea stare de nelinişte pe care o avem cu toţii înaintea unei surprise care urmează să se deruleze ochilor noştri. Cobor în continuare treptele până când ajung la nivelul cel mai de jos al micii văi. Mă întorc spre dreapta şi înaintea mea se desfîşoară intrarea în cavernă. Uşa propriu zis, a locuinţei, se află la o depărtare de zece , dousprăzece picioare faţă de intrarea în mica cavernă. Trec de intrarea în cavernă şi o alarma discretă a unei sonerii începe să scoată un sunet asemănător cu cel al unui ventilator terestru. Nici nu apuc bine să mai fac câţiva paşi că uşa se deschide şi apare în spatele ei frumoasa femeie din visul meu terestru. Se îndreaptă alergând spre mine şi mă îmbrăţişează sărutându-mă. -Ce fericită sunt că ne revedem , Sorin. -Sorin? Ştii că mă cheamă Sorin? -Bineînţeles că ştiu. Curând am să-ţi povestesc totul. Sunt convinsă că nu ştii nici măcar care este numele meu, Sorin! spuse femeia , după care mă ia de mână şi mă trage pur şi simplu înăuntru. Uşa se închide automat în spatele meu. 143

Intru într-un fel de cameră care se aseamănă mai mult cu pereţii unei peşteri decât cu o incintă terestră de locuită, pereţii erau natur, practic din stâncă, iar din încăperea respectivă porneau trei uşi argintii . În interior, o masă de mică, încadrată de două fotolii în formă de scoică toate trei de o culoare argintiu metalizat asemănătoare uşilor. Pe masă se afla o bucată de plastic transparent, care, recunosc că nu ştiu la ce anume se poate întrebuinţa. -Bine ai revenit acasă, Sorin!, îmi spuse femeia luând în mână bucata de plastic transparentă de pe masă. Abia acum observ că odată ţinută în mâini apar tot felul de desene ciudate. Trece degetul pe o parte a acelui aparat transparent şi din spatele unei stânci că nu o pot defini ca fiind perete apare o masă plină cu tot felul de bucate , tronând în mijloc o sticlă de şampanie. -Oare de unde ştiu să citesc ? Din masă se repliază două scaune . Nu am observat cum anume, fiindcă toată operaţiunea s-a desfăşurat cu o repeziciune incredibilă. O întreb iarăşi, -De unde cunosc această limbă şi mai mult decât atât, ştiu să citesc aceste semne care mi se par necunoscute , Maya? -Maya?, văd că ţi-ai reamintit numele meu, îmi spuse frumoasa femeie. -Această limbă o cunoşti de când erai copil şi ai început să vorbeşti, iar această scriere ai învăţat-o la şcoală încă din clasele primare, Sorin . - Ce anume s-a întâmplat cu mine Maya? -Ai fost….. Din acest moment s–a întrerupt orice conversaţie. Nu mă mai aflam alături de frumoasa Maya, ci undeva într-un gol imens, în care mă rostogoleam cu o viteză uriaşă. Ce anume se întâmplă cu mine ?! Unde mă aflu? De undeva din adâncurile neantului se profilează un punct care prinde contur. Este străinul care îmi spune să nu o mai întreb niciodată pe Maya despre cauza pentru care am fost osândit şi nici cum anume îmi pot şterge din păcate. Străinul dispăru la fel cum venise. M-am trezit dintr-o dată în încăpere dar undeva în spatele timpului fiindcă imaginea care se desfăşura înaintea ochilor mei era una statică, încremenită. Maya rămase cu mâna în aer , iar alături de ea toate obiectele exact ca şi în momentul când am dispărut. -Maya , sunt aici lângă tine. “Nu-mi răspunde, în schimb rămâne în continuare în acea poziţie încremenită. Nu ştiu ce să fac, oare cu care dintre identităţile din mine ar fi mai bine să hotărăsc? Simt că una se opune într-un fel celeilalte. Încearcă cu partea infinită din tine Sorin, mi-am spus în cele din urmă.” “De ce mă aflu în spatele prezentului? Oare sunt într-un alt Univers? Nu cred, fiindcă dacă m-aş afla în alt Univers aş fi tot în acelaşi Univers, fiindcă toate aparţin infinitului deci propriului meu Univers!” “Maya rămâne în continuare la fel de nemişcată.” “După câte se vede aici nu fac nimic cu partea infinită din mine. Să încerc prin urmare cu identitatea mea finită. Oare mă aflu într-un Univers unde se află imaginea şi în altul unde se derulează timpul meu, iar diferenţa dintre timp şi spaţiu privind cele două Universuri să fie tocmai perioada când timpul meu încearcă să prindă spaţiul acestui Univers din urmă sau timpul meu se află înaintea acestui spaţiu şi prin urmare se lasă el însuşi prins din urmă? O astfel de reglare ar dura un infinit de ani. 144

Ce anume este de făcut? Nici una dintre identităţile fiinţei mele nu mă ajută! Oare nu voi putea escalada niciodată muntele Iluziei? Ceva îmi spune să gândesc cu ambele mele identităţi simultan! Sper să mă pot cocentra îndeajuns, fiindcă până acum nu am mai încercat niciodată aşa ceva. Oare ce se află în spatele timpului? Este spaţiul? Dar în spatele spaţiului? Este timpul! Îmi spune identitatea finită. Oare ce se află în spatele timpului? Infinitul. Dar în spatele spaţiului? Este Infinitul! Îmi spune identitatea infinită. Oare ce se află în spatele spaţiului, timpului şi infinitului? TRANSFORMAREA! Îmi spun ambele identităţi. Unică, transformarea este îmbrăţişată de timp, spaţiu şi infinit! Prin urmare ar trebui să mişc un obiect din această imagine încremenită. Ating unul dintre tacâmurile aflate pe masă. Deodată totul se derulează normal. Mă trezesc spunând, -Poţi să-mi spui Sorin . -Bine , îmi răspunde femeia. Abia acum realizez că acel “Poţi să-mi spui Sorin ”, ar fi fost urmat de : “Ce anume s-a întâmplat cu mine Maya?”, frântură de frază care nu a mai apărut. Zilele au trecut una câte una de la acel eveniment fără ca să o mai întreb vreodată pe Maya despre cauza şi posibilitatea de izbăvire a osândei mele. Deseori ne plimbam cu acel taxi spaţial, de mărimea unui automobil terestru, care levita în jurul marii planete de mărimea Soarelui care răsărea pe Terra. Recunosc că pentru mine era o lume mirifică, care m-a captivat încă de la început. Pe această planetă nu se aflau nici clădiri înalte şi nici şosele. Totul se dorea a fi cât mai natural posibil. Unicele construcţii aeriene erau sediile câtorva instituţii guvernamentale şi atât. Cu toate aceste gândul mă ducea la enigma pe care trebuia să o dezleg. Am încercat în felurite moduri să-mi fac tot felul de scenarii, dar nici unul nu s-a dovedit a fi îndeajuns de concludent. În cele din urmă mi-am spus că doar Întâmplarea va fi aceea care se va dovedi a fi îngerul meu salvator .

CAPITOLUL 9

Se luminează de ziuă şi odată cu aceasta umbrele rădăcinilor şi ale plantelor se preling pe stâncile din faţa cavernei unde locuiesc. În fiecare dimineaţă, obişnuiesc să fac mişcare alături de Maya, în faţa casei, dacă această titulatură poate suplini idea noastră despre casă. 145

Viaţa pe această planetă mi se pare un paradis cu fiecare zi care se scurge şi pe care nu aş dori să-l pierd. Ce am învăţat de la Lumina Divină este faptul că nimic nu este întâmplător, precum nimic nu este finit, decât propria ta Iluzie! De aceea, cred că va trebui ca în cele din urmă să găsesc o logică între predestinare şi întâmplare, atât cât să pot realiza un scenariu cât de cât apt care să mă ducă spre ţelul propus. Deodată observ un tucan cum am hotărât să denumesc pasărea respectivă, datorită asemănării cu zburătoarea terestră. Ce mi se pare neverosimil este ca penajul său şi-a schimbat coloritul pentru câteva momente devenind un fel de corb negru dar cu ciocul enorm al tucanului. Privesc mai atent şi pasărea redevine viu colorată. -Am văzut o pasăre viu colorată, te rog spune-mi Maya dacă o astfel de pasăre poate să-şi schimbe instantaneu coloritul penajului? -Nu , dragul meu îmi răspunse femeia. Ţi s-a părut Maya. priveşte spre pasăre. Aceasta îşi mai schimbă culoarea încă o dată. -Nu vezi nici acum Maya?, am întrebat-o. -Nu, nu văd nimic. Pasărea are mereu aceeaşi culoare. -Probabil că am avut o scurtă stare de halucinaţie, i-am răspuns continuând să facem gimnastica de înviorare la fel ca şi în fiecare zi. Cu toate acestea am mai aruncat o privire păsării care şi-a schimbat iarăşi coloritul penajului , tocmai în momentul când săream. De data aceasta m-am hotărât să nu-i spun nimic femeii, în timp ce priveam pasărea cu coada ochiului. Şi-a mai schimbat culoarea de câteva ori după care a plecat. Tot ce vroiam să aflu, era de ce doar eu am fost acela care a văzut schimbarea de culoare a zburătoarei şi nu a văzut-o SorinF.? Acest fapt demonstrează că ceva este diferit în legătură cu mine, iar tot la fel de bine se poate să fie o halucinaţie. După ca am terminat înviorarea am hotărât să merg pe treapta unde se aşezase tucanul meu. Mi-am reamintit că exact pe această treaptă a stat nimeni altul decât străinul acela misterios din visul meu terestru pe care l-am reîntâlnit pe Muntele Iluziei. Un sentiment de îngrijorare dar şi de speranţă mă cuprinse pe moment. Maya a intrat în casă să pregătească ca în fiecare zi de altfel , micul dejun, cu toate că termenul de a pregăti o astfel de masă nu este câtuşi de puţin similar cu cel terestru , întrucât accepţiunea termenului de a pregăti o gustare prevede mai precis , vizionarea unor imagini cu mai multe feluri de hrană şi accesarea acestora pe un fel de internet gastronomic astfel încât masa este trimisă electronic sau teleportată, încă nu am înţeles nici acum pe deplin acest lucru. Şi în această lume este electricitate, dar ciudat, o electricitate care nu curentează. Odată aflat pe acea treaptă am privit în jur încercând să găsesc o oarecare legătură cu străinul, dar nimic, absolut nimic schimbat. Fiecare plantă, treaptă , într-un cuvânt totul era la locul său. Atunci am hotărât să disloc acea treaptă din solul aburos. Din momentul când am tras cu putere de roca din care era alcătuită, am simţit un fel de vibraţie urmată de un huruit. Atunci am hotărât să-mi continui mai departe acţiunea mea de dislocare. Am depus un efort puţin mai considerabil şi piatra a fost dislocată. Deodată înaintea mea la fel ca şi pe Muntele Iluziei îşi făcu apariţia străinul acela misterios . Tresar puternic când îl văd. Nu ştiu de ce dar simt că acesta are un suflet rău , de fiară încolţită. -Văd că a fost dat să ne întâlnim iarăşi, îi spun acestuia. -Aşa se vede Sorin!îmi strigă cât îl ţine gura străinul. 146

Deodată lângă mine îşi făcu apariţia Maya.care mă anunţă că masa este servită. -Ea nu mă vede şi nici nu mă simte în vre-un fel sau altul îmi zice străinul. -Ţi se pare ceva în neregulă Maya ,o întreb arătându-i cu privirea către străin. -Nu , nu mi se pare nimic în neregulă. De ce mă întrebi? -Pentru că am senzaţia că ar trebui să port o conversaţie cu o persoană care se află în faţa mea , draga mea. -Nu, dragul meu , nu se află nimeni aici decât eu şi cu tine. -Nu era cazul să verifici cele afirmate de mine, Sorin, spune străinul pe un ton din ce în ce mai agresiv. -Cine eşti tu străine , îl întreb cu o nuanţă de hotărâre în glas. -Abia acum mă întrebi Sorin?, spuse acesta şi începu să râdă în hohote. -Vino dragă la masă, îmi spuse Maya. -Eu sunt străinul din tine Sorin, de care nu vei scăpa niciodată, străinul din tine, iar acum du-te la masă iar eu am să te aştept aici. Poftă bună, spuse acesta batjocoritor. La masă încercam pe cât posibil să mă menţin calm pentru a nu creea panică. Maya observase că nu sunt în apele mele şi m-a întrebat în cele din urmă dacă sunt bolnav, i-am răspuns că nu mă simt prea bine, acesta fiind unul dintre motivele pentru care vreau să rămân azi acasă, ştiind că Maya trebuia să meargă pentru a rezolva unele probleme de ordin administrativ. Chiar şi într-o lume atât de evoluată ca şi aceasta sunt necesare anumite premise, cu toate că nu există ţări ca şi pe Terra. Aici pe toată imensitatea acestei planete este un singur guvern mondial de sorginte socialistă, guvern care este ales o dată la doi ani prin vot direct şi secret. Doi ani înseamnă pe această planetă cam aproximativ şapte ani tereştri, după un calcul sumar de-al meu, spun sumar fiindcă aici timpul este împărţit într-o sută de diviziuni care ar fi o oră, faţă de şaizeci pe Terra. Acest guvern mondial nu are un lider sau un preşedinte, ci doar un soi de miniştri care îşi impart portofoliile. Nu există partide şi nici dispute politicianiste . O privesc pe Maya cum mănâncă . Simt că o iubesc din toată inima mea şi nu aş dori pentru nimic în lume să o pierd. În cele din urmă îi spun: -Ştii că pe Terra cei care se iubeau făceau uneori dragoste la lumina unor lumânări parfumate? -Ce sunt acele lumânări, Sorin ? -E mai complicat să-ţi explic, fiindcă albinele existau doar în visul meu şi erau nişte insecte care depuneau o substanţă ce purta numele de ceară. -Aici nu am auzit de albine. -Nici eu, îi spun zîmbind femeii. Azi nu prea sunt în apele mele şi aş dori să te aştept acasă, i-am spus femeii ştiind că voi avea o conversaţie cu Străinul, în urma căreia nu aş fi dorit să-i apar în postura unuia care vorbeşte singur. -Nu Sorin , vreau să vii cu mine , te rog, nu doresc să merg singură, îmi spuse ea, pe un ton alintat. -Azi voi rămâne acasă, i-am spus hotărât de această dată, gândindu-mă la Străinul care mă aştepta pe trepte. -Mi-a fost atât de greu timp de şase săptămâni cât ai fost pe Terra. Ce fericită am fost atunci când ai revenit după patru săptămâni, chiar dacă numai pentru căteva minute. Abia aşteptam să mai trecă încă două săptămâni să te pot revedea şi să rămâi cu mine definitiv. “De dragul ei, am să-l înving pe Străin! Lupta a început din această dimineaţă. Voi fi asemeni unei fiare care nu-i va lăsa nici un prilej adversarului de a o înfrânge. El este Străinul din mine . Acum înţeleg cam ce anume ar trebui să fac pentru a-l învinge. 147

În primul rând cred că va trebui să mă înving pe mine , să mă regăsesc pe mine însumi şi abia apoi să-l atac , cu propriile mele gânduri şi concepţii.” Maya se ridică de la masă. “Ce mult mi-aş fi dorit să merg astăzi cu ea. Oare aş scăpa de Străin dacă i-aş spune că nu mai vreu să urc pe Muntele Iluziei? Dacă m-ar lăsa întradevăr în pace aş fi fericit cu alegerea făcută?” Maya mă sărută, o sărut, după care-mi spune, -Nu, dacă nu vii cu mine atunci nu am să plec nici eu. “Aş duce o viaţă fericită cu femeia pe care o iubesc! Fiinţa infinită din mine îmi spune că doar o dată în infinit poţi să te afli în vârful Muntelui Iluziei. Vreau să escaladez acel munte, să mă depăşesc pe mine însumi, iar pe urmă să revin la Maya., parcă văd cum am luat-o în braţe şi cum am trecut-o pragul infinitului pentru ca iubirea noastră să dăinuie etern. Deocamdată visez cu ochii deschişi iar Străinul din mine mă aşteaptă afară. Cum oare aş putea să mă regăsesc, să-mi alung străinul din mine odată ce vreu în acelaşi timp să rămân etern cu Maya dar totodată vreu să urc până în vârf Muntele Iluziei? Ce vreu mai mult? Dar ce anume vreu mai puţin? Nu ştiu.” -Mai stai mult ascuns în bârlogul acela fiară nemiloasă?, se aude vocea Străinului de afară, care mă cheamă. Atunci hotărăsc pe moment să discut cu Străinul din mine în spatele timpului astfel încât Maya să nu remarce absenţa mea. -Bine draga mea , voi merge cu tine. -Ce fericită sunt, Sorin . -Spunem te rog pentru ce anume am fost trimis pe Terra? Deodată totul devine încremenit. Ştiam că mă aflu în spatele timpului. Dau să ies. Înaintea ochilor mei, Străinul care mă scrutează mai duşmănos ca niciodată. -Am venit Străine să te rog a mă înţelege că-mi doresc aproape la fel de mult să urc Muntele Iluziei precum vreau să fiu alături de Sorin F! -Am prezis eu fiară că am să te calc în picioare până la urmă, răspunse acesta pe un ton malefic. -De ce să mă calci în picioare, Străine? -Cu cât îţi vei dori mai mult două lucruri cu atât sufletul tău va deveni mai slab în faţa mea deoarece eu sunt Străinul din tine. După câte se vede eşti un spirit care nu a putut face nici primul pas pe Muntele Iluziei că ai şi dat înapoi. -Înapoi?, am repetat eu ca şi cum nu aş fi înţeles sensul frazei. -Toate spiritele sunteţi la fel , cu toate identităţile infinite şi finite din voi. Când ajungeţi la poalele Muntelui Iluziei , cum o luaţi la sănătoasa de la primul pas la care vă întâlniţi cu mine. -Eu nu vreau să fug de tine Străine! -Eşti nebun, vrei să mă înfrunţi?, spune străinul. -Nu, Străine, nu vreau să te înfrunt, ci să mă împrietenesc cu tine. -Noi doi nu putem fi prieteni niciodată, Sorin. -Noi doi poate că nu, dar eu pot să mă împrietenesc cu mine însumi pentru ca să te distrug pe tine. Străinul a început să râdă batjocoritor. -Tu să mă distrugi pe mine? Niciodată, niciodată, ha, ha, haaaa! Nu vei reuşi fiindcă totul este întâmplător şi Finit iar eu sunt Infinit! -Vreau să mă regăsesc pe mine însumi, îi spun acestuia. Nimic nu este întâmplător precum nimic nu este finit decât propria ta Iluzie! -Cum vrei să te regăseşti? 148

-Cu ajutorul Lui Dumnezeu!, îi răspund. -Dumnezeu nu este cu tine. Cred că te-a pierdut demult din rucsacul Său de vise undeva la poalele Muntelui Iluziei. -Dacă am şti cât de mult Dumnezeu avem în noi oare L-am mai întina atât? -Ce-ţi veni băiete de vrei să mă stropeşti cu pucioasă ? Cum anume Îl ai tu pe Dumnezeu?, spune Străinul. -Dumnezeu a contemplat prin LUMINA SA DIVINĂ toate câte sunt, nu sunt şi alte asemenea lor. În toate şi în TOT a intrat LUMINA DIVINĂ dând suflare lumilor ce le putem înţelege dar şi celor pe care nu le înţelegem. LUMINA DIVINĂ în lumea noastră a devenit LUMINA VIEŢII care a născut APA, spaţiile şi timpii dând suflare FIINŢEI. LUMINA DIVINĂ în alte lumi a născut alte dimensiuni , cu alte înţelesuri în alte Universuri ale Existenţei sau Non-Existenţei sau oricărui opus al acestora . Prin opusul acestor Universuri înţelegem acelaşi lucru cum Universurile Existenţei au ca opus Universurile Non-Existenţei, la fel cum fiecare Universuri în parte au ca opus , opusul , opusurilor , opusurilor la infinit ale acestora. Astfel LUMINA DIVINĂ contemplată de Dumnezeu a fost fără de timpii şi spaţiile pe care le înţelegem noi, un început Dumnezeesc . LUMINA DIVINĂ a creat Existenţa , Non-existenţa , cât şi alte opusuri ale celor două pe care mintea fiinţei omeneşti nu le poate cuprinde, cum nu poate cuprinde nici măcar un alt nivel cu mai multe dimensiuni din Existenţa noastră. Înainte de început a fost sfârşitul, cum înainte de sfârşit a fost un alt început, dar înainte de toate a fost, este şi va fi Dumnezeu. Ziua a luat fiinţă abia când Dumnezeu a clădit timpul din praful astral al gândurilor Sale, despărţind ziua de noapte, binele de ră , odată cu LUMINA DIVINĂ, ce a devenit LUMINA VIEŢII ! Lumile Universurilor n-ar fi putut să se nască fără simetria opusului unei existenţe faţă de cealaltă, respectiv existenţa noastră faţă de nonexistenţă , sau prin contrarii la nivel infinit, încât negarea negaţiei să fie enunţată nu doar la factorul A FI şi A NU FI ci la încă o infinitate de enunţuri paralele care sânt recunoscute doar de Adevărul Absolut. Prin fărâma de LUMINĂ DIVINĂ, ce a devenit LUMINĂ A VIEŢII avem suflarea dată de Dumnezeu pentru a recunoaşte această existenţă faţă de opusul său care este non-existenţa, dar nu din lumina pe care o cunoaştem ca fiind de natură electromagnetică, ci din LUMINA cea albă , LUMINA DIVINĂ care se revarsă către noi cu iubire şi speranţa unui nou început al iubirii şi perfecţiunii astrale. Doar LUMINA DIVINĂ ce recunoaşte gândurile Lui Dumnezeu este părtaşa Adevărului Absolut diferit de Iluzia Vieţii pe care o simţim în cele cinci simţuri , trăind-o încătuşată de iluzoria materie ce o ţine în chingile austere ale orbirii. Materia iluzorie este de fapt opusul LUMINII DIVINE cum în lumea noastră, cu cele două contrarii, răul este opusul binelui! Sufletul omului are în el o fărâmă din LUMINA DIVINĂ , fărâmă ce încearcă să stăpânească Iluzia Materiei ce ne este dată prin Iluzia Vieţii pe care crede că o trăieşte! De LUMINA DIVINĂ vom putea să ne apropiem prin meditaţie , rugându-ne la Dumnezeu, cu întreaga noastră fărâmă de LUMINĂ DIVINĂ din noi , care ne-a mai rămas pe acest tărâm al luptei dintre bine şi rău , frumos şi urât.

149

-Care este sensul meu în existenţa ta băiete, dacă tu îl ai numai pe Dumnezeu? Eu unde sunt?, spune în cele din urmă Străinul. -Niciodată să nu uităm că există întuneric şi nici să luptăm cu acesta prin ură , perfidie , laşitate şi minciună , întrucât LUMINA DIVINĂ n-ar avea strălucirea SA dacă nu s-ar raporta la întuneric chiar şi în nimicnicia existenţei pe care o trăim, tributară Iluziei Vieţii! Prin urmare dacă n-ar fi fost Diavolul , Dumnezeu ar fi trebuit să-l creeze! Cum ar fi fost o lume fără contrarii , fără a se putea face o diferenţă între bine şi rău , frumos şi urât? Oare răul ar mai fi fost la fel de rău şi binele la fel de bine? Ar mai fi fost Liberul Arbitru şi viaţa ar mai fi avut un sens? Fiecare existenţă are Diavolul ei mai bun sau mai rău, în schimb doar un singur Dumnezeu! Dumnezeul nostru este imperfect fiindcă noi sântem la fel de imperfecţi dar nu şi Dumnezeul Adevărului Absolut, DUMNEZEUL cel ADEVĂRAT ! Dacă am şti cât de mult Dumnezeu avem în noi oare L-am mai întina atât? -Dar dacă voi fiinţele sunteţi o greşeală a creaţiei ,răspunse pe un ton mult mai calm Străinul din mine? -S-a afirmat ideea că am fi o greşeală a creaţiei , că Dumnezeu , Atoateştiutorul , făcătorul tuturor celor văzute şi nevăzute , Cel care ne-a creeat dându-ne suflare din LUMINA DIVINĂ a gândurilor Sale, ar fi greşit când ar fi făcut omul, întrucât acesta este mai perfid decât se aştepta Dumnezeu ! De aceea există păcatul originar. Oare Dumnezeu poate să greşească? Dacă şi Dumnezeu greşeşte, atunci înseamnă că nu există perfecţiune şi nici Adevărul Absolut! Iar dacă toate acestea nu sânt, atunci nici Dumnezeu nu există! Ceea ce nu este deloc adevărat întrucât dacă Dumnezeu n-ar exista nici existenţa noastră nu ar mai fi şi nici fiinţa. Tot ce este are şi opusul său.Dacă există imperfecţiune atunci undeva trebuie să fie şi perfecţiune iar dacă există minciună undeva trebuie să fie şi adevăr , iar dacă există moarte trebuie să fie şi viaţă , cum dacă există fiinţă trebuie să fie şi Dumnezeu! Toate acestea nu ar fi nimic fiindcă noi nu putem gândi mai presus decât cu ajutorul celor două contrarii, A FI şi A NU FI, vorbind de o logică a eternului UNIC opus dar dacă ne-ar fi dat să gândim cu ajutorul unei logici cu zece, o sută, un milion, de opuse, unde fiecare să fie opusul celuilalt , atunci? Şi asta nu e nimic faţă de infinitatea opusurilor necesare Adevărului Absolut, atunci? Cine ar mai putea spune că nu există Dumnezeu? Cine ar mai putea spune că nu există perfecţiune? -Poate că nici Dumnezeu nu este perfect, dar tu? Zice Străinul din mine. -A afirma că Dumnezeu, creeatorul lumilor nu este perfect,, este la fel ca şi cum ai spune că totul este un non-sens, inclusiv Dumnezeu , ceea ce nu poate fi deloc adevărat! Noi, oamenii, prin prisma Iluziei Vieţii , nu vom cunoaşte niciodată adevăratul sens al lumilor întrucât nu vom şti Adevărul Absolut. Adevărul Absolut nu l-a ştiut şi nici nu îl va şti vre-un om niciodată, de aceea meditează profund în rugăciunile tale către Dumnezeu. Şi atunci am înţeles că viaţa nu are sens decât dacă cred în poezia propriei sale iluzii! 150

LUMINA VIEŢII creată de Dumnezeu a despărţit nu numai ziua de noapte dar şi binele de rău , frumosul de urât, cât şi toate celelalte contrarii , atâtea câte sunt. Ce a rămas? Diferenţa dintre adevăr şi iluzie, dintre soartă şi destin, întrucât soarta este destinul pe care noi îl cunoaştem prin prisma iluziei , iar destinul este destinul pe care noi nu îl putem cunoaşte fiind transpus prin prisma adevărului absolut. -Dacă crezi atât de mult în Dumnezeu răspunde-mi de ce anume la poalele Muntelui Iluziei se afla Apa Vieţii ?, spuse Străinul din mine încercând să mă încurce. -La început LUMINA VIEŢII a făurit apa deasupra căreia medita naşterea lumii noastre plutind cu gândurile deasupra apei . Atunci când s-a reflectat în unduirile acesteia şi-a dat seama că trebuie să se nască timpul şi spaţiul spre a-şi asemui chipul cu cel al FIINŢEI căreia se gândea să-i de-a suflare! -De ce a lăsat Dumnezeul tău suferinţa pe lume? De ce m-a creeat pe mine? -De ce a fost creată lumea suferinţei ? Lumea sălbatică a animalelor unde tronează legea de a ucide înainte de a fi ucis, lumea fiarelor cu boturile însângerate care-şi caută mereu prada ucigând pentru a putea trăi? Dar lumea junglelor citadine unde ierarhia celui puternic care ia totul este o lege la fel de sălbatică precum legile din junglele ecuatoriale referitoare la prădători şi pradă? Pentru ca Iluzia Vieţii să dispară în neantul în care a fost hărăzită, odată cu noi? Să fie vânătoarea o purificare sau nu este nimic altceva decât una dintre părţile cele mai negative ale acestui blestem sau fericire care se numeşte Iluzia Vieţii? Mulţi în micimea lor sufletească îi atribuie lui Dumnezeu tot ce este şi fiinţează pe acest Pământ pentru a -L face părtaş la crimele care se produc zi de zi sub ochii noştri acceptând ideea că Dumnezeu vrea să ne purifice prin faptul că ne supune caznelor în timpul vieţii acesteia deşarte de sub Soare. Nu Dumnezeu nu ne-a ales niciodată o astfel de purificare , ci dorinţa Lui este să accedem la liniştea şi fericirea deplină a iubirii eterne! Dumnezeu ne-a dat Liberul Arbitru spre a decide binele şi răul! Nu Dumnezeu a dat crimele , ci noi le facem în ticăloşia noastră! -Înseamnă că este un Dumnezeu care face şi rău în creaţia Sa, Sorin! - Un Dumnezeu care face prin creaţia SA rău este doar un Dumnezeu al oamenilor! Doar acesta este părtaş la tragedia lumii. Adevăratul Dumnezeu n-are nimic a face cu iluzia pe care o trăim chiar dacă este sub formă de blestem sau fericire. Dacă Dumnezeu este atât de atotputernic oare nu putea să ne gândească o viaţă mai plină de împliniri , unde să nu mai existe crima şi mizeria umană şi de ce nu şi cea animală, unde să nu mai fie pradă şi vânat? De aceea Dumnezeul oamenilor este imperfect! Dacă Dumnezeu a putut acest lucru şi nu a vrut, înseamnă că ori noi vedem crima prin Iluzia Vieţii ca fiind ceva urât, iar privită prin prisma adevărului absolut este ceva minunat şi prin urmare Dumnezeu ne face un mare bine chinuindu-ne , ori crima este un lucru foarte rău şi prin urmare Dumnezeu este rău cu noi din varii motive, ori Dumnezeu ne-ar vrea binele dar nu poate să ne ajute pe motiv că nu are putere şi prin urmare înseamnă că se supune unei alte forţe superioare ostile nouă care este de fapt adevăratul Dumnezeu şi care ne-a creat dintr-un accident de care fuge îngrozit lăsând totul de izbelişte? 151

Nu este câtuşi de puţin adevărat întrucât Dumnezeu nu poate greşi fiindcă dacă ar fi supus greşelii nimic din ce fiinţează n-ar fi adevărat! Atunci şi adevărul ar fi o jalnică greşeală deci minciună! Dumnezeu ne-a dat opţiunea de a alege! Atunci care este adevăratul Dumnezeu al omului? Cel pe care îl ştim prin prisma suferinţelor acestei lumi sau cel pe care îl percepem ca fiind deosebit de bun, căruia îi aducem rugăciuni şi îi închinăm biserici dar noi de fapt nu îl înţelegem ci ne prosternăm la picioarele Lui pe motivul laş că ne-ar cizela prin suferinţă de parcă nouă cât şi lui Dumnezeu ne-ar place suferinţa? Dacă Lui Dumnezeu îi place să ne chinuie cu toate că este atotputernic şi ne-ar fi putut lăsa fără chinuri sub soare înseamnă că nu este atât de bun precum l-am dori noi. Dar nu este aşa! Lui Dumnezeu nu-I place să ne chinuie.Doreşte să accedem spre perfecţiunea supremei fericiri, spre Adevărul Absolut cât şi spre Iubirea şi Fericirea Absolută. Pentru a ajunge acolo este necesar să cunoaştem răul la fel de mult ca şi binele, pentru ca acesta din urmă să aibă o rezonanţă în sufletele noastre. Dacă am fi cunoscut doar binele acesta nu ar fi fost niciodată bine întrucât n-am fi ştiut cât de bine este faţă de rău.La început a fost Dumnezeu ce a gândit LUMINA DIVINĂ care ştia despre necesitatea de a exista a apei pentru a naşte moartea ce avea să vină după viaţă. Din LUMINA DIVINĂ a izvorât LUMINA VIEŢII,ce ţine suflul fiinţei prin prisma Iluziei Vieţii din lumea noastră, prin naşterea timpului şi spaţiului , adică celor două dimensiuni iluzorii. Dacă NU ar fi fost Iluzia Vieţii cu siguranţă că ne-ar fi fost mult mai greu în această lume unde vrând nevrând trebuie să sorbim din cana suferinţei spre a ajunge să înţelegem fericirea. Fiindcă la început a fost o singură dimensiune, LUMINA VIEŢII care a conştientizat încă înainte de a fi timpul şi spaţiul pentru întâia oară idea de apă din care să se nască fiinţa , adusă din colţurile Universului unde încă nu-I fusese croită dimensiunea spaţială sau cea temporară decât unica şi a tot infailibila LUMINA VIEŢII . De ce unica dimensiune reală Lumina Vieţii avea nevoie de alte două dimensiuni iluzorii, spaţiul şi timpul, doar Adevărul Absolut poate să ştie. Inainte de toate LUMINA VIEŢII a creeat la rândul ei , APA ,şi plutea cu gândurile sale pe unduirile întinderii de ape. Pe urmă a creeat spaţiul şi timpul, să poată da suflare apei întru naşterea fiinţei. Odată cu spaţiul au apărut aştrii iar odată cu timpul lumina lor călătoare , naşterea , moartea şi fericirea şi suferinţa. Diferenţa dintre LUMINA DIVINĂ şi LUMINA VIEŢII este că LUMINA VIEŢII este acea parte din LUMINA DIVINĂ care a născut apa, rezemăndu-se pe iluzoriile dimensiuni ale spaţiului şi timpului, pentru ca noi să ştim ce este suflarea, să ştim că existăm! Şi atunci pentru prima oară s-a sfinţit APA, născând viaţa cu spaţiu şi timp! Atunci s-a născut şi moartea şi devenirea. Dumnezeu a creeat prin LUMINA DIVINĂ formele existenţiale, respectiv , existenţa , opusul acesteia , opusul altor şi altor forme de existenţă. A nu se confunda o Formă Existenţială ceea ce în accepţiunea noastră cuprinde întreaga existenţă pământească, nivelele spirituale infinite ale existenţei noastre, cu opusul acesteia dar şi cu alte şi alte asemenea Forme. În fiecare Formă de Existenţă sânt o infinitate de dimensiuni şi nivele spirituale. Omului nu îi este dat decât să recunoască doar această Formă de Existenţă, celelalte cum ar fi opusul existenţei, non-existenţa cât şi alte asemenea forme îi este imposibil. Pentru formele existenţiale cum ar fi opusul la infinit al propriei noastre existenţe, non-existenţa ,alte şi alte asemenea forme, LUMINA VIEŢII se sprijină pe alte instrumente decăt spaţiul şi timpul. Gândirea noastră nu poate străbate mai mult decât spaţiul nostru legat de existenţă, iar tot ceea ce noi denumim existenţă se referă la Universul cu timpi şi spaţii.

152

Nu este absolut deloc aşa , întrucât existenţa este şi acolo unde timpii şi spaţiile nu numai că sunt alături de alte şi alte dimensiuni până la infinit dar s-ar putea ca acestea nici măcar să nu se regăsească acolo, fiindu-ne imposibil să percepem un astfel de Univers. Cu toate acestea şi acel Univers şi încă o infinitate de astfel de Universuri fac parte din Forma noastră Existenţială! Abia pe urmă putem afirma că tot ceea ce nu ţine de enunţul de mai sus şi înlocuieşte existenţa cu non-existenţa este o alta Forma Existenţială. În cadrul Formelor Existenţiale sânt câte o infinitate de dimensiuni în fiecare, dimensiuni pe care LUMINA VIEŢII se reazămă , dar la fel se întâmplă şi în cadrul existenţei noastre unde sânt tot o infinitate de dimensiuni existenţiale, cum la vecina noastră putem vorbi de o infinitate de dimensiuni non-existenţiale. Din apă, spaţiu şi timp s-a născut cunoaşterea iluziei , constiinţa iluziei , odată cu planetele şi aştrii care n-ar fi avut nici o strălucire dacă nu ar fi fost apa care să le recunoască existenţa, cu toate că Iluzia Vieţii ne strigă tare şi pustiu că înaintea apei ar fi fost aştrii cu materia lor, cu plasmele lor strălucitoare şi, că doar pe urmă s-ar fi format sistemul nostru solar. Apa naşte constiinţa de sine şi cunoasterea . Fără acestea oare unde ar fi fost Soarele astăzi? Nicăieri! -De unde ştii tu Sorin,că este doar un singur Dumnezeu? Poate sunt mai mulţi, şi atunci în care să crezi? -Dumnezeu este unic , pentru tot şi toate cîte sunt şi nu sunt şi mai mult decât atât. În lumea noastră toate îşi au vremea lor la fel ca şi împăraţii şi zeii care au avut vremurile lor, fiindcă tot ce s-a născut nu numai sub soare dar şi în capul oamenilor la fel va pieri! Nimic nu va rămâne cu timpii şi spatiile iluzorii datorită cărora nu cunoaştem decât Iluzia Vieţii şi a Morţii. -Totuşi Sorin de ce a transformat omul paradisul terestru în infern? -Omul şi-a transformat paradisul terestru în infern fiindcă a acceptat în trecutul său ancestral înstrăinarea de sine care stă la baza păcatului originar. Când omul a ŞTIUT că ŞTIE atunci nu a vrut să înţeleagă că a şti nu înseamnă că eşti mai puternic şi mai slăvit ci din contră, eşti mult mai slab şi mai nenorocit. Drama omului este aceea că nu a vrut să înţeleagă că de fapt nu numai că nu este un Dumnezeu, dar nu va putea fi niciodată, şi de aici porneşte înstrăinarea de sine. Tragedia omenirii constă în faptul că niciodată omul nu a înţeles divinitatea decât prin prisma temerilor şi a posibilităţii de a parveni cu ajutorul divin. Raportul omului cu divinitatea este asemenea al unui dresor cu animalul. Omul simte nevoia să fie dresat. Nu va accepta niciodată divinitatea decât sub imboldul biciului acesteia Dacă divinitatea nu ar avea forţa necesară îndeplinirii anumitor rugăminţi, dacă nu ar avea nici posibilitatea de a se răzbuna pe om într-un fel sau altul, atunci cu siguranţă că omul nici măcar nu ar băga-o în seamă.

-Ce anume caut eu în existenţa ta, Sorin? -De la raportul omului cu divinitatea porneşte înstrăinarea acestuia de sine fiindcă omul nu este uman cu divinitatea ci fiară îmblânzită. Atâta timp cât omul nu va deveni uman cu divinitatea va suferi în continuare de alienarea sa proprie, fiindcă prin natura sa omul este clădit pentru a fi uman şi nu fiară! 153

Atâta timp cât omul va rămâne fiară , lumea nu va înceta să se confrunte cu războaie , cataclisme de toate felurile, suferinţe dintre cele mai diverse. Va veni o vreme în lumea aceasta când omul va fi atât de străin de el, încât îşi va dori mai mult decât orice moartea care nu va putea veni decât foarte greu. Vor veni vremurile când în numele libertăţilor de exprimare se vor dezvolta tehnologii care-l vor supraveghea atât de insistent pe om încât practic nu vor exista momente de intimitate. Cea mai superioară formă socială referitoare la umanul din om este guvernul mondial unde să nu mai fie ţări sărace sau bogate , unde legea să fie pentru toţi iar fiecare persoană să poată călători liber pe planeta pe care a dat-o Dumnezeu, unde diversităţile etnice să se contopească prin înţelegere şi bunăvoinţă într-un tot unitar uitându-se de fiara din om care visează mereu să cucerească noi şi noi teritorii în diverse domenii. Va trebui să gândim dacă a cuceri un anumit lucru este spre binele sau spre răul nostru? Şi vor fi multe războaie, multe fărădelegi, doar credinţa în Dumnezeu va mai putea ajuta omul, în pofida faptului că unii vor încerca cu orice preţ să o denigreze ştiind că omul nu poate fi îngenunchiat atîta timp cât îl are pe Dumnezeu alături. Vom înflori asemenea ghiocelului care iese primăvara din zăpadă şi nimeni nu va mai putea vreodată să ne ia credinţa în Dumnezeu, care, chiar dacă nu există îndeajuns, ne-o dorim din toata inima şi sufletul nostru ce-l simţim etern! Acum crezi că întradevăr există Dumnezeu? Dacă nu ar fi l-am mai căuta? Străinul mă priveşte tăcut , scrutându-mă cu o privire care îmi dădu impresia că mi-ar radiografia fiecare particulă din corpul meu , după care îmi spune, -Chiar dacă ai câştigat această bătălie Sorin , nu înseamnă că eşti victorios asupra întregului război. Mai întâi va trebui să afli de ce ai fost osândit să pleci de pe această planetă pe Terra şi cum anume poţi să-ţi speli păcatele pentru care ai fost osândit. Tot ce pot să-ţi spun în acest moment, fiindcă ai câştigat această bătălie este să cauţi în spatele timpului acolo unde ai mai fost, când ai dorit să o întrebi pe Maya,acolo stă răspunsul. -De ce nu stă în timp ci în spatele lui? -Oricât de mult îl vei căuta în timp nu îl vei găsi fiindcă acesta va încremeni imediat ce vei întreba, pe oricine şi în orice mod care este cauza şi cum poţi să-şi ierţi păcatul pentru care ai fost surghiunit pe Terra. -Existenţa mea se derulează odată cu timpul şi totodată cu acesta am comis şi păcatul, de ce trebuie să fiu obligat să aflu toate acestea pe la spatele timpului? Oare nu a fost şi el părtaş la păcatul meu? Ceea ce-mi spui nu o faci decât să mă înstrăinezi şi mai mult de mine însumi folosind timpul. Nu este deloc cinstit cum joci! -Eu nu mă joc câtuşi de puţin Sorin!, strigă străinul. -Dacă nu te joci înseamnă că tot ceea ce mi-ai spus este ireal.Tu nu eşti decât o fantasmă şi nimic mai mult, eşti aburul acesta care se perindă deasupra solului , devenind o ceaţă a solului şi atât .Necinstea ta mă bucură Străine. -Ai dreptate Sorin. Cât timp devin o fantasmă nu voi putea fi niciodată Străinul din tine, real,ceea ce-mi doresc să devin. -Cu ce am păcătuit Străine? -Cu tine însuţi împotriva ta,Sorin. -Nu cunosc un asemenea păcat, Străine! -Este unul dintre cele mai grele păcate, Sorin. -Ce te-a determinat să-mi spui până la urmă Străine? -Ai învins o bătălie Sorin. Ţi-am spus tocmai fiindcă doresc să rămân viu şi nevătămat în tine. -Dacă te elimin pe tine Străine am să-mi şterg acest păcat.Este că am dreptate? -Nu este aşa Sorin. -Dacă mă minţi Străine nu eşti altceva decât aceeaşi fantasmă de mai înainte. -Ai dreptate Sorin, doar aşa te vei putea izbăvi de greul păcat. 154

-La care eşti vioara principală, Străine! -Aşa este Sorin, dar niciodată nu mă vei putea distruge. -Din acest moment te-am şi distrus Străine din mine! -Cum? -IERTÂND!!! -Cum?!, repetă Străinul cu o privire îngrozită. -Te iert Străine pentru tot. -Ce este iertarea Sorin? -Este cea mai superioară formă a iubirii faţă de semeni. -De data aceasta m-ai învins definitiv Sorin. Poţi să mai faci un pas în urcuşul tău de pe Muntele Iluziei, zise Străinul după care dispăru în neant. Sunt fericit că voi fi alături de iubita mea Maya, că nu o voi pierde-o fiind trimis iarăşi pe Terra. Cred că asta s-ar fi întâmplat în cazul în care aş fi fost înfrânt de către Străin, dar cu toate acestea nu voi renunţa să escaladez Muntele Iluziei. Mă îndrept spre casă. Abia acum observ razele unui soare roşiatic care dă acestei dimineţi o tentă arămie. Ajuns în casă observ cum este totul încremenit. În acest moment îmi vine ideeaca atunci când voi fi pregătit pentru a escalada Muntele Iluziei să plec prin spatele timpului, astfel încât Maya să nu-mi simtă lipsa. Ating un pahar şi totul reintră în normal. -Să mergem draga mea , -Ce bine-mi pare că vom fi împreună . Şi am rămas împreună pentru eternitate, fiindcă după câteva luni bune petrecute cu ea, am plecat furişându-mă prin spatele timpului , nu înainte de a o întreba, -Vrei să rămânem împreună până când moartea ne va despărţi? -Doar atât de puţin , mi-a spus Maya. -Dar până când ?,am întrebat-o eu. -Pentru eternitate mi-a spus ea. -Atunci vom fi etern împreună! Şi aşa este, fiindcă dacă mi-ar fi spus până la moarte nu aş fi plecat prin spatele timpului ci cu timpul! * Mă aflu la poalele Muntelui Iluziei, pe malul lacului cu Apa Vieţii. Privesc direct în unduirile cristaline ale lacului. Simt cum acelaşi Sorin Infinit se desprinde din mine, Sorin cel Finit, ca pe urmă să-i regăsesc chipul oglindit în unduirile line. Vino i-am spus şi într-o frântură de clipă se afla alături de mine. Ne îndreptăm spre Muntele Iluziei, la poalele căruia ajungem în scurt timp, cu toate că pe acel tărâmal Infinitului, ideea de timp este cel puţin caraghioasă, pentru că doar tu, cel finit o vei atribui unui anumit reper care şi el nu este altceva decât tot o Iluzie. Cu toate că urcăm mereu vârful se depărtează continu . În cele din urmă reuşim să urcăm cam o treime din munte, aşteptându-ne din clipă în clipă la un nou obstacol , care nu a întârziat să apară, în persoana unui bătrân impunător cu barba albă ce stătea înaintea noastră pe un jilţ ce părea din aur. Într-o mână ţinea un sceptru pe care se afla încrustat un şarpe cu ochii de diamante iar în cealaltă avea o acvilă vie care ne străfulgera cu privirea. În cele din urmă bătrânul zise, -Bine a-ţi venit pe Muntele Iluziei dragi călători. Dacă dori-ţi să vă continuaţi drumul va trebui să alegeţi Calea potrivită. -Sper să o găsim, am spus eu. -Să o alegem ? Cîte variante posibile sunt ?,zice Sorin Infinit. 155

-Doar două variante dar va trebui să le alegeţi în aşa fel încât ori ambele vor deveni potrivnice ori ambele vă vor deschide noi orizonturi spre culmile acestui munte. -Dacă ambele pot deveni potrivnice sau ambele pot să ne indice Calea aceasta înseamnă că nu mai este alegere . Eu ştiu că a alege o Cale din două înseamnă a accepta una şi a refuza cealaltă, Bătrâne, i-am spus eu. -Nu este valabil şi aici,interveni Bătrânul.Trebuie să ajungeţi la nivelul ideatic respectiv , pentru a putea înţelege. -Spune Bătrâne , ce avem de făcut?, spuse Sorin Infinit. -Va trebui să alegeţi Calea Acvilei sau Calea Sceptrului astfel încât să vă puteţi folosi de Calea Sceptrului în cazul că a-ţi ales Calea Acvilei sau să folosiţi Calea Acvilei în cazul când a-ţi ales Calea Sceptrului. -Ce anume simbolizează acestea?, l-am întrebat pe Bătrân. -Calea Acvilei simbolizează necunoscutul, iar Calea Sceptrului, intuiţia. Imediat ce terminase şi ultimul cuvânt, bătrânul dispăru la fel de brusc precum apăruse. Simţeam cum un sentiment de teamă, o teamă atavică izvorăşte în sufletul meu. -Ce cale alegem Sorin Infinit? -Aş prefera Necunoscutul! -De ce? De ce nu intuiţia? -Pentru că în necunoscut pot să mă desfăşor infinit pe când intuiţia este un corelat al persoanelor finite. Este mult mai grav când visul devine realitate decât atunci când realitatea devine vis. -Poate de aceea aş alege-o eu, fiindcă sunt finit, dar Necunoscutul mă îndeamnă să-l îmbrăţişez fiindcă în el stă speranţa Finitului din mine. Câtă nevoie avem de speranţă, Sorin Infinit! -Îţi mulţumesc Sorin Finit pentru că ai ales aceeaşi Cale ca şi mine. Deodată Muntele Iluziei dispăru dinaintea noastră. Ne aflam într-un neant unde pluteam mereu. -Nu-mi vine să cred Sorin Finit. -Ce anume Sorin Infinit? -Suntem alături de Sorocul Infinitului! -Eu mă aflu undeva într-un neant. -Nu este neant, este Sorocul Infinitului ! -Nu pot să-L văd, Sorin Infinit. -Am ales Calea Acvilei , Necunoscutul!,Sorin Finit, fiindcă Intuiam că aici se află Sorocul Infinitului! -Ce pot face ca să-L văd şi eu Sorin Infinit? -Intuieşte , Sorin Finit! Atunci am Intuit în plin Necunoscut Sorocul Infinitului!, devenind una şi aceeaşi persoană cu Sorin Infinit. În acel moment a reapărut Bătrânul ce ţinea în mâini Sceptrul şi Acvila, spunând: -Ai ajuns Sorin în vârful Muntelui Iluziei! Priveşte spre orizonturile îndepărtate pe care ai dorit atât de mult să le vezi. Priveşte către Adevărul Absolut! Bucurăte de măreţia a tot ceea ce vezi! Înaintea mea nu se afla Nimic, dar Intuiam fericirea, speranţa şi iubirea, date de Tatăl Infinit pentru ca noi să ne dorim atât de mult escaladarea acestui Munte al Iluziei! Nu ştiu nici acum de ce am strigat , -Unde eşti Lumină Divină?! -Sunt aici , alături de tine Sorin , -Unde anume? -În gândurile tale , doar acolo am mai rămas. Priveşte-mă doar în gândurile tale. 156

Atunci mi-a apărut deodată înaintea ochilor o femeie de o frumuseţe covârşitoare , înconjurată de raze diafane de lumină care se arcuiau în jurul Ei , dându-I o notă în plus de măreţie şi splendoare prin mirificul colorit luminescent al razelor. -Tu eşti Lumina Divină, i-am spus mai uimit ca niciodată. -Eu sunt cea care este , Sorin. -Îmi pare atât de bine că ne vedem , în sfârşit Lumină Divină. -Nu, dragă Sorin, noi nu ne vedem , ci doar gândim şi contemplăm unul despre celălalt. -Atunci de ce te văd ca şi cum ar fi o întâlnire în plină zi undeva într-o imagine mirifică? -Nu uita, Sorin, că te afli în vârful Muntelui Iluziei şi aici este lăcaşul Meu! Iluzia Contemplării naşte simţire! Acesta este micul secret prin care mă vezi, doar că Eu nu sunt doar această imagine diafană pe care o vezi tu, dragă Sorin! -Cine eşti Tu de fapt dragă Lumină Divină? -Sunt toate imaginile urâte şi frumoase pe care ţi le poţi imagina. -Atunci de ce anume te văd atât de frumoasă, şi de ce te simt atât de aproape sufletului meu? -Aici intervine pentru prima oară Adevărul Absolut , care zboară pe aripile vânturilor de nicăieri şi care afirmă că tu, Sorin eşti întradevăr un învingător fiindcă ai reuşit să urci până în vârful Muntelui Iluziei, iar ,niciodată nu ai fi putut ajunge aici dacă nu mă simţea-I cu adevărat alături de tine. -Dar de ce a dispărut Bătrânul cu Sceptrul şi Acvila, Lumină Divină? Trebuia să dispară fiindcă acel Bătrân sunt tot Eu doar cu o altă faţă. În momentul când privea-I spre orizonturile Infinitului aflat fiind în vârful Muntelui Iluziei a trebuit să mă schimb cu faţa care era energetic potrivită pentru tine , Sorin. Dar, pentru orice suflet care ajunge cu adevărat aici faţa energetică cea mai potrivită a Mea este aceea a îndeplinirii chiar şi pentru o clipă a tuturor dorinţelor sale. Aceasta este Eternitatea, acesta este Infinitul , acesta este Adevărul Absolut! Iar acum va trebui să te reîntorci de unde ai pornit. -Unde să mă reîntorc, Lumină Divină? -Înapoi în lumile Universurilor. -De ce?Aş vrea să rămân etern alături de tine! -Aceasta nu se va putea niciodată , precum niciodată nu mă vei putea vedea simultan cu toate feţele Mele în acelaşi timp, fiindcă eşti fiinţă, Sorin! -Oricât de mult aş ascede pe calea Contemplării , Lumină Divină? -Oricât de mult ,dragă Sorin. -Nici chiar dacă mă voi adânci în străfundurile Infinite dar şi Finite ale fiinţei mele? -Nici atunci Sorin! -Parcă spunea-i că o fărâmă din Tine se află şi în fiinţa mea! -Nu şi acum, dragă Sorin. -Cum nu şi acum, de ce? -Pentru că de această dată te afli tu în Mine şi nu Eu în tine, Sorin. -Nu înţeleg nimic, Lumină Divină. -Acum eşti infinit Sorin, eşti infinit şi de aceea te afli în sufletul Meu cum mă aflam şi Eu în sufletul tău cât timp erai finit. -Dar vreau să te revăd , mă simt atât de singur şi părăsit fără de Tine.Ce pot face ca să te revăd? -Doar să redevii finit Sorin. -Dacă redevin finit vei veni iarăşi la mine? -De fiecare dată când vei avea nevoie de Mine, de fiecare dată când vei simţi că o fărâmă din Mine se află şi în sufletul tău precum simt şi eu că o fărâmă din tine se află acum cât eşti infinit în sufletul Meu, Sorin. -De ce toate astea Lumină Divină, de ce odată ajuns în vârful Muntelui Iluziei în loc să te văd etern , cu toate că sunt parte din Tine acum , nu numai că nu te văd dar nici măcar nu mai simt acea fericire , iubire şi împlinire pe care mi-o aducea-i de fiecare dată atunci când eram finit? -Fiindcă Eu atunci nu simţeam această fericire şi plenititudine pe care o am acum când te simt în inima Mea, dragă Sorin. 157

-De ce Lumină Divină, de ce nu ne putem întâlni niciodată unul cu celălalt? -E un Destin, Sorin! -Un Destin? -Este un Destin pentru ca Infinitul să nu se întâlnească niciodată cu Finitul. -De ce, Lumină Divină? -Pentru că fiecare în parte depinde de celălalt iar o întâlnire a lor ar duce la moartea ambilor, fiindcă Finitul este Finit raportat la Infinit şi Infinitul este Infinit raportat la Finit, de aceea nici noi nu vom putea vreodată să ne întâlnim, altfel decât în ipostaza de pe Muntele Iluziei, fiindcă Eu sunt Infinitul pentru tine atunci când eşti Finit şi Finitul din tine acum când eşti Infinit! -Am să mă lupt cu Destinul!Am să-L distrug şi atunci vom rămâne pe vecie alături. -Nu, să nu faci asta Sorin! -De ce ? Nu vrei să ne întâlnim? -Doresc cel mai mult acest lucru dar nu se va putea realiza niciodată, fiindcă, chiar dacă Legea ar fi schimbată iar Destinul Ei distrus pentru vecie şi odată cu El Infinitul şi Finitul care este Destinul nostru ,am dispărea pentru totdeauna odată cu lumea, iar Destinul s-ar săvârşi în Profeţiile Sfârşitului ce nu a avut niciodată un Început , dispărând şi El pentru totdeauna, fiindcă noi suntem în primul rând Destin!, pe urmă Infinit şi Finit, iar Destinul este Intuiţia ce ţine Necunoscutul sau Sceptrul ce ţine Acvila! Toate astea vor dispare dacă noi ne-am întâlni dragă Sorin. -Mi-ai spus că poţi să-mi araţi lumi în care sunt toate ipostazele posibile pe care pot să mi le imaginez. -Am să ţi le arăt Sorin , doar că pentru aceasta va trebui să devii Finit iar Eu am să te pierd iarăşi pentru o vreme a tuturor vremurilor din Mine. -Să mergem de aici prin alte şi alte lumi Lumină Divină! -Nu cred că este bine să mai pribegeşti prin lumi la fel ca şi până acum Sorin! -De ce Lumină Divină acum nu ar mai fi bine să pribegesc printre aceste lumi? -Fiindcă acum nu mai eşti sufletul de dinainte, pentru că sufletul tău a întâlnit Infinitul urcând pentru prima oară în eternitatea sa Muntele Iluziei, ajungând până în vârf la Sorocul Infinitului care ţine în mâini Acvila şi Sceptrul. Sufletul tău are acum şi dimensiunea Infinitului alături de acea a Finitului, este un suflet complex care ştie unde duce Calea cea grea de pe Muntele Iluziei, ştie că ştie ce nu se poate şti fiindcă nu este decât asprul şi recele Destin dragă Sorin, ce mult te iubesc! -Am să mă reîntorc la moarte şi la viaţă la sfârşit şi început la ….. -Nu dragă Sorin, nu merge abătut, du-te cu inima plină de bucuria revederii cu propriul tău Destin! -Îmi vine să plâng Lumină Divină, sunt atât de abătut iar tu-mi spui să mă reântorc la eternele sfârşituri ce nu mai pot începe în inima mea. Nu credeam că în vârful Muntelui Iluziei te voi pierde mai mult decât să te regăsesc. Dacă ştiam nu aş fi urcat niciodată până aici. De ce? De ce nu mi-ai spus Lumină Divină? -Acum că ştii eşti mai fericit, Sorin? -Nu, în nici un caz! -Tocmai de aceea nu ţi-am spus. Meritai propriile tale clipe de bucurie, într-o realitate unde nu este temporalitate, deci clipe. Acum realizezi Sorin ce multă nevoie ai de Iluzie? Crezi că Eu nu-mi doresc să urc acest munte? Crezi că în calitate de Infinit , de Energie spirituală Infinită nu am nevoie de acest munte? -Chiar şi Tu dragă Lumină Divină? -Poate că mult mai mult decât tine Sorin. -Ce anume este Sfânt cu adevărat Lumină Divină? Tu, Energia Spirituală, frumuseţea, iubirea? -Toate acestea au gradul lor de sfinţenie dar cel mai Sfânt este Muntele Iluziei pe care l-ai escaladat!,Sorin. Acesta este Muntele Sfânt! 158

Dacă nu ne închinăm Lui cum se cuvine , toate iubirile şi frumuseţile ar dispare ca un fum în adierea vântului. -Cum să ne închinăm Lumină Divină? -Crezând în Iluzie! -Acesta este Destinul? -Da , Sorin acesta este Destinul, să credem în Iluzie! -Ce se întâmplă dacă nu credem? -Dispărem definitiv, Sorin. -A crede în Iluzie este echivalent cu a accepta un Destin care să ne despartă mereu , Lumină Divină? -Cu regret Sorin, se pare că da! -Să devin mereu Finit alături de Infinitatea Ta sau Infinit atunci când eşti Finită prin Infinitatea mea?! -Acesta este Destinul, Sorin! -Acum du-te Sorin!, trebuie să mergi dragul meu fiindcă şi pe Mine Mă arde un foc din ce în ce mai mistuitor, iar dacă nu vei merge ne vom distruge, pentru totdeauna. -Ce foc, dragă Lumină Divină? -Este focul viu al Destinului care nu iartă şi care mă îndeamnă să te trimit de aici cât mai repede . Vrei să mor, Sorin? -Cum să vreau aşa ceva, te iubesc , Lumină Divină. -Încep să ard, Sorin ! * Atunci m-am hotărât să redevin Finit şi să mă reîntorc la Maya, frumoasa pe care o părăsisem fugind prin spatele timpului dorind atât de mult atunci să devin etern şi infinit! M-am reîntâlnit cu Maya şi am trăit o viaţă alături de ea, după care m-am reîntos la Lumina Divină . * Când am deschis ochii am realizat că în cele câteva ore de somn trăisem mai multe vieţi în alte lumi mea, Dana Cristina,. Era primăvară şi odată cu venirea zorilor se auzea ciripitul insistent la păsărilor care habar nu aveau prin câte lumi am umblat în noaptea care s-a scurs.După un timp am început să scriu o carte despre aceste întâlniri cu Lumina Divină, chiar mai mult, am vizitat Sfinxul din munţii Carpaţi, împreună cu soţia mea , de la poalele căruia am cules câteva pietricele de mărimea unei unghii ca şi amintire.Cunoşteam bine acel loc unde nu cu mult timp terestru în urmă eram alături de Lumina Divină şi de Dara. De data aceasta nu am mai căutat-o pe J.K. fiindcă mi-am dat seama că nu are nici un rost.Ştiam că odată şi odată o voi întâlni. Într-o zi printr-o împrejurare uimitoare am primit un e-mail de undeva din Virginia de la o anume J.K. care mă întrebase de unde anume îi scriu? I-am răspuns ,că ştiam de acest nume de la Lumina Divină,cu toate că m-am gândit că poate fi doar o simplă coincidenţă de nume,că niciodată nu-mi va răspunde cu LIGHT J.,cum îmi spunea cândva Lumina Divină. Mesajul pe care l-am primit a fost următorul: “I am survivor of a near-death experience ,and I have come back from The Light to Bring spiritual healing to world ,as a healer . So, Light is compelling and magnetic. Light J. Nu am cuvinte să exprim ce anume am simţit când am citit acel atât de aşteptat :LIGHT J.! Îmi venea să râd ,să plâng ,să sar de bucurie dar în acelaşi timp eram copleşit de emoţia pe care cred că nici măcar un cercetător nu o poate simţi atunci când se află în pragul unei descoperiri epocale.J. K.,există cu adevărat şi nu este orice J. K., ci aceea care mi-a răspuns cu acel Light J.,fără să ştie că de fapt tocmai asta aşteptam. Abia atunci am realizat că măreţia lumilor prin care trecusem s-a dovedit a fi cât se poate de adevărată, că întradevăr am fost purtat Pe Aripile Luminii Divine. 159

Ştiu că va veni o zi când mă voi reîntoarce la Lumina Divină, când viaţa pe care o mai am de trăit alături de Lumina Divină nu valorează nici măcar o fracţiune de clipă, din momentul când m-am despărţit de Ea. TESTAMENT Aseară 22 octombrie 2005,am hotărât să nu fiu pentru nimic în lume înhumat în vre-un mormânt în care să-mi putrezească corpul chiar dacă sufletul meu l-a părăsit .Nu fiindcă ar mai avea vre-o importanţă ci pentru că energia purificatoare a focului va împlini Destinul care mi-a fost hărăzit.Doresc să fiu incinerat iar cenuşa să-mi fie dusă la Sfinxul din munţii Bucegi ,România, de către soţia mea,Dana Cristina ,în cazul că va trăi mai mult ca mine,în caz contrar de oricine altcineva,şi să fie aruncată în vânt ,pe aripile căruia să plutească către munţii din zare.Nu doresc nici un însemn funerar,cruce sau placă comemorativă ,care să amintească că în acel loc ,cenuşa trupului meu a fost redată naturii care a zămislit-o,şi pe care am iubit-o din toată inima ,întreaga mea viaţă.Nu vreau lacrimi şi nici procesiuni plictisitoare care oricum nu-şi au rostul.Moartea este o nouă naştere .Voi renaşte mai liber şi mai fericit alături de Lumina Divină,de personajele mele Irene ,Christine,Lama ,Anthony Mc Coulough,unde îi voi aştepta cu drag pe cei apropiaţi mie din lumea cu timpi şi spaţii,care nu au părăsit-o încă ,sau îi voi reîntâlni pe cei care şi-au luat rămas bun înaintea mea.Averi nu am şi nici nu mi-a plăcut vreodată acest lucru ,întrucât bogăţia şi lăcomia aparţine doar întunericului din noi.Chiar dacă New Age va aduce anumite venituri prefer ca acestea să fie folosite de către urmaşii mei doar pentru acoperirea unor nevoi strict necesare iar surplusul să fie folosit pentru ajutorarea celor săraci sau bolnavi.Nu uitaţi că viaţa pământească nu este altceva decât o fărâmă de timp datorată Iluziei Vieţii care nici nu poate fi comparată chiar prin intermediul aceleiaşi Iluzii a Vieţii cu Eternitatea. Fie ca fericirea ,împlinirea şi regăsirea de sine să vă îmbrăţişeze la pieptul lor. Sorin Cerin sau Sorin.

160