Sorin Cerin - Destiny In Română

SORIN CERIN

PE ARIPILE LUMINII DIVINE în limba engleză

“ The Origin of God”

PSYCHO

1

CAPITOLUL 1

Îmi amintesc acum, după atâţia ani, când zorii se încleştau cu noaptea într-o apocaliptică luptă a trecutului cu prezentul, câştigând mereu o nouă dată în calendarul eternităţii prezentului topind trecutul şi viitorul, asemenea soarelui de dimineaţă, care înveşmântă cu razele sale firave fulgii de nea, transformându-i în lacrimi pe geamurile autocarului cu care călătoream din Los Angeles spre Dallas. Erau lacrimile iernii americane. Atunci, în acel greyhound, am întâlnit-o prima oară pe Irene. Aveam peste douăzeci şi patru de ore de când pornisem din Los Angeles. Alături de mine se aşezase, la El Paso, acea tânără frumoasă, cu ochii verzi, tulburători, cu părul şaten care-i cădea în bucle pe umeri asemeni şuvoaielor de ape care se împleticesc în cascadă, revărsându-se pe umerii stâncilor, tânăra ce avea să-mi devină soţie, să-mi dăruiască un fiu, să-mi determine însuşi destinul vieţii mele. * Astăzi s-a terminat şi sejurul meu de trei zile în Olanda, unde m-am aflat datorită unor probleme de afaceri. Mă ocup cu tranzacţiile operelor de artă. Am decolat de puţin timp de pe Aeroportul Shiphall din Amsterdam, cu destinaţia Sydney, Australia şi escală la Singapore. În Australia voi sta o săptămână, după care mă voi reîntoarce acasă, în Statele Unite. Mă aflu într-un Boeing 747, înconjurat de stewardese drăguţe. Cele trei zile pe care le-am prins în Amsterdam au fost friguroase şi înnourate. Chiar şi olandezii erau de părere că e prea frig pentru această perioadă din aprilie. În prezent, dispun de o avere care depăşeşte opt sute de milioane de dolari, cu toate acestea, mă simt mult mai sărac ca înainte. Toată ziua de ieri am alergat prin Amsterdam, iar seara târziu am înnoptat prin aeroport până dimineaţa, când urma să zbor. Nu ştiu de ce am ales aeroportul, la hotel m-ar fi aşteptat o cameră luxoasă. Pe unul din fotolii, alături de mine, se aşeză o bătrână îmbrăcată pestriţ, care probabil nu avea somn, mă ţinuse treaz toată noaptea cu discuţii interminabile despre accidente de aviaţie, de care ar fi aflat în ultimii cincizeci de ani. Din politeţe trebuia să o ascult. – Era imediat după război, mai precis, în anii cincizeci, când erau avioane cu elice, care nu erau aşa de periculoase ca astea cu turbină, în care dacă intră câteva păsări, avionul cade. Câte avioane nu s-au prăbuşit astfel, zise bătrâna. – Aţi zburat mult în viaţa dumneavoastră? – Oh, da, spuse bătrâna cu un aer superior, şi încă cât! O singură dată am aterizat forţat, undeva în Colorado. – Ce faceţi în Europa? – Am vizitat Olanda, era una din puţinele ţări europene pe care nu le-am vizitat. Încă din tinereţe am iubit excursiile. – Când aveţi zbor? – Mâine, la prânz. – De ce aţi venit noaptea în aeroport şi nu aţi rămas la hotel? – La hotel? Oh, nu, la hotel sunt singură şi e tare plictisitor. Aici, în aeroport, eram sigură că voi găsi pe cineva cu care să pot conversa, aşa, de dragul conversaţiei. Astfel, baba începu să turuie ca o moară stricată, ore şi ore în şir, iar eu să mă prefac că o ascult, din complezenţă, cu ochii împăienjeniţi de somn, dând mereu aprobator din cap şi înjurând-o de fiecare dată, în 2

sinea mea. Pe la două noaptea m-am hotărât că trebuie, cu orice preţ să scap de babă şi i-am spus că doresc să joc un blackjack la cazinoul din marele aeroport olandez, Shiphall. Credeţi că am scăpat? Nu, şi baba vroia blackjack. Aşa că după două mâini, la care am pierdut, bineînţeles, deşi dealerul mai mult dormea decât să fie atent la joc, am renunţat, luându-mi locul în apropierea porţii de unde urma să iau avionul în următoarele ore. Când, în sfârşit, am crezut că mi-am găsit liniştea şi că voi ajunge să aţipesc puţin, după vreo oră, cine credeţi că apare? Un adevărat monstru? Nu! O calamitate? Nu! Era Baba. – N-aţi vrea să corespondăm? Eu am să vă scriu din Statele Unite, iar dumneavoastră din Australia, zise bătrâna căreia i-am spus că plec spre Australia. – Nu locuiesc în Australia ci la New York. Sunt american cu unele probleme de afaceri în Europa şi Australia. Simţeam că-mi plesnesc venele, că însuşi uraganul El-Niño şi copilul său şi strănepoţii uraganului sunt pe holurile Aeroportului Shiphall. – Da? Sunteţi american? Din New York? Să ştiţi că viaţa n-are sens fără conversaţie, zise baba cu o umbră de oftat în glas. – Ce anume vedeţi în conversaţie? – Însăşi raţiunea de-a exista. Când nu comunici eşti un om mort. – Bine, dar la trei şi jumătate noaptea, a comunica nu vi se pare cam greu? spusei eu crezând că baba se va prinde că mă deranjează şi că mă va lăsa în pace. – Oh, nu vă faceţi griji, pe mine nu mă deranjează absolut deloc, chiar îmi face o deosebită plăcere. Când eram tânără, eram cu Mark, unul din foştii mei soţi. El era de loc din Virginia; a murit pentru că şi-a dorit să moară, puteţi să înţelegeţi asta? Să doreşti să mori? Să te sinucizi? Să admiţi că viaţa n-are nici un sens? Eu iubesc viaţa, mi-e frică de moarte. Oare acolo poţi conversa? – Probabil, i-am răspuns iritat. – Probabil, dar nu sigur. Când eşti mort nu mai ştii nimic de tine, sau poate o fi lumea de apoi şi devii chiar foarte conştient, dar când conversezi te pierzi total în istorii, încât iarăşi uiţi de tine. Prefer ultima „uitare de tine“ doar pentru că mi-e frică de moarte. – Credeţi că un anumit comportament, anumite hobby-uri chiar, se datorează fricii de moarte? – Tinere, să nu uiţi asta niciodată, sunt o bătrână care o viaţă întreagă a reflectat la acest subiect. Frica de moarte naşte conversaţii pentru unii, alţii tricotează, escaladează munţi, înjură, fură sau mint, sau conduc autoturisme sau vapoare. Frica de moarte naşte un hobby sau îţi creează un tabiet. În tinereţe bărbaţii îşi doreau conversaţii cu mine şi-i refuzam. Acum îmi doresc eu să conversez şi, în mare parte, sunt refuzată. Bătrânei i se prelingeau şiroaie de lacrimi din ochii albaştri, încă tineri, ce contrastau atât de intens cu pielea zbârcită a obrajilor săpaţi de anii nemiloşi care s-au scurs pe faţa ei. Pe dată mă încercă un sentiment de milă. Poate că atunci am dorit din tot sufletul să o ajut, dar eram la fel de neputincios ca întreaga natură umană în faţa Divinităţii. Nu ştiam nici ce a fost în viaţă şi nici unde locuieşte de fapt, dacă are familie, fraţi, surori, copii. Eram doi călători într-un aeroport dintr-un continent oarecare, dar atât de îndepărtaţi prin vârstă şi spaţiu, încât numai întâmplarea, această pălărie a sorţii, putea să se aşeze pe capetele noastre. – Credeţi că există iubire adevărată, pură, ca în romane, o întrebasem pe bătrâna doamnă, care privea într-un punct fix. – Dacă-mi pui o astfel de întrebare, poate că dumneata încă n-ai întâlnit-o. – Poate n-am nici o şansă, ca încă o dată în viaţă ... deja mă consider destul de în vârstă, am treizeci şi cinci de ani. Alţii la vârsta mea ... – Cum poţi să vorbeşti aşa, tinere? Iubirea să nu o cauţi niciodată, niciodată. Ea vine singură, asemeni unui hoţ care se furişează noaptea într-o casă de oameni înstăriţi. Vine, se furişează şi fură tot, absolut tot, orice independenţă a vreunui sentiment, vis, dorinţă sau împlinire. Toate sunt dependente de persoana pe care o iubeşti. Natura Umană în sine tinde către dependenţă, către această poezie pe care noi, oamenii, o considerăm iubire, când stelele devin mai frumoase şi florile mai atrăgătoare, când dimineţile se răsfrâng asemenea unor săruturi prelungi ale timpului când suntem convinşi că am găsit fericirea dar, de fapt, aceasta stă în suferinţă, da, în dulcea suferinţă a iubirii, împletită cu pasiuni şi glorii şi certuri pătimaşe. Toate astea ne lipsesc, cu toate că nu ne dorim gloria, dar tindem spre ea, spre pasiune. Abia atunci uiţi de sentimentul morţii în întregime, înţelegi ce este eternitatea, iar moartea, ceva pe care poţi să-l înfrunţi cu uşurinţă. Câţi nu s-au sinucis din dragoste? Acesta e paradoxul Naturii Umane, dragă tinere, omului îi e 3

frică de moarte dar îşi doreşte marea iubire, acel sentiment pur şi absolut care-l poate împinge spre moarte, iar el să o primească cu braţele deschise, ca fiind un salvator al propriei sale iubiri. Sensul existenţei constă în nonsensul ei. Vezi negrul acela care lustruieşte toată noaptea coridoarele acestea interminabile? – Da, îi răspunsei, vizibil interesat, de această dată. Pot să spun că intrasem în acea fază a oboselii când nici să dormi nu mai e necesar, când organismul funcţionează cu de la sine putere, asemenea unei maşini căreia i s-au stricat frânele. – Ei, negrul ăsta, dragă tinere, s-ar putea să fie mult mai fericit decât noi doi la un loc, sau mult mai trist, fireşte. Fericirea nu constă în avuţie, în funcţii, bani sau mai ştiu eu ce linguşitori în jurul tău. Fericirea e atunci când tu, ca fiinţă umană, te consideri împlinit cu adevărat, iar aceasta, fără aşa-zisa mare iubire, nu există. Crezi că un mare patron, care are averi de milioane de dolari, e fericit? Îţi spun sigur că, atâta timp cât nu a descoperit marea iubire, nu. Se va autosugestiona că e superior altor oameni şi poate că, din punctul de ved vedere al averii, este, dar nu e fericit. Sunt unii care aleargă spre fericire o viaţă întreagă şi nu o găsesc. Asta nu pentru că nu ar şti unde să o caute, ci, pur şi simplu, o refuză ca fiind ceva străin conştiinţei lor. Atunci acceptă ideea că o viaţă e o continuă suferinţă, că ei sunt nişte adevăraţi luptători, care o înfruntă, dar este fals, sunt oameni înstrăinaţi de ei înşişi încât propria lor dată de naştere e o simplă zi din calendar, când şi-ar fi dorit să nu se fi născut. Viaţa nu trebuie înfruntată, ci acceptată ca atare, cu toate bucuriile sau neajunsurile ei. Niciodată un rău nu este cel mai mare rău, întotdeauna va fi un altul şi mai rău. În viaţa mea am făcut şase luni de închisoare; era la sfârşitul anilor cincizeci. Un accident stupid de automobil. Mi-am recunoscut vina. Băusem o sticlă de şampanie şi am urcat la volan. Cred că acolo, în închisoare, am învăţat să fiu fericită, da, e ciudat, dar am învăţat să devin pe deplin fericită. Am devenit conştientă că răul care se abătuse asupra mea era cu mult mai mic decât situaţia în care se aflau condamnaţii la moarte, dar chiar dacă vreodată soarta mi-ar hărăzi celula condamnaţilor la moarte, aş înţelege că sunt lucruri şi mai rele, iar viaţa trebuie trăită trăind-o, şi nu să trăieşti viaţa mort. Unii eroi care au căzut pe câmpul de luptă crezi că erau trişti pentru că ştiau că vor muri? Nu, pentru ei era o mândrie; moartea pentru o cauză devenea un adevărat ideal; mulţi erau un fel de kamikaze, în felul lor. Aceştia sunt oameni care, înţelegând viaţa, înţeleg şi moartea ca pe o Filosofie cât se poate de simplă, ca pe ceva normal despre care nu trebuie să te întrebi. În momentul în care îţi pui o mie şi una de întrebări, devii de tot atâtea ori mai înstrăinat de tine. Crezi că eu, în toţi aceşti optzeci de ani pe care îi am, nu m-am întrebat niciodată de ce m-am născut, de ce n-am murit încă şi de ce, acum, mă aflu în acest aeroport din Amsterdam, Olanda? Răspunsul e o simplă conversaţie. Acum poate înţelegi de ce avem nevoie de conversaţie, de ce, câteodată, simţim nevoia să admirăm Carul Mare, Calea Lactee, câte o noapte întreagă, simţind freamătul Universului într-un suflet rătăcit pe drumurile timpului terestru atât de întortocheate şi enigmatice. Mulţi ani m-a obsedat chiar şi însuşi conceptul de enigmă. Mulţi ani l-am echivalat cu Viaţa însăşi, cu Moartea însăşi şi cu Destinul. Dacă atunci le consideram pe toate trei o enigmă, acum sunt convinsă că fiecare în parte este o enigmă. Deci trei enigme. Un singur lucru e cert: Iubirea. Ea există şi-n viaţă şi-n moarte şi-n destin. Există aievea, asemeni unui nimb de stele peste un deal cu fân proaspăt cosit. Există în mirosul de fân, în ţârâitul greierilor sau în bolta înstelată, dar existenţa ei nu înlătură cele trei enigme, ci le adânceşte, asemeni unor fântâni săpate adânc în stâncă, din care ţâşneşte, în plin deşert, apa rece şi purificatoare a vieţii, apa care ne semnează momentul naşterii după care vom deveni conştienţi de Dumnezeu. Apa mărilor şi oceanelor, care ni-i strigă prin vuietul valurilor pe cei nenăscuţi încă, pe cei care se vor întreba la fel ca noi de Viaţă, Moarte şi Destin, vuiet al oceanelor care se contopeşte cu sirena surdă a vreunui vapor, sirenă ce aminteşte nenăscuţilor că există prezent, adică Viaţă, Moarte şi Destin. Sunt o babă prăfuită pe care, probabil, o asculţi fără să fii atent ce spune, o babă care, în viaţă, a fost profesoară de Filosofie la o Universitate din New York, care, prin meseria ei, a încercat să înţeleagă câte ceva, dacă nu să afle şi, care a ajuns la concluzia că cel mai bun lucru e să nu gândeşti, mda, să nu gândeşti e cea mai înţeleaptă Filosofie, să trăieşti, să iubeşti, să înţelegi fericirea ca ceva ce nu se caută, nu se găseşte şi nu o doreşti ... Bătrâna rămase cu privirea aţintită la un grup de pasageri care se forma la una din porţile vecine. Mijeau zorile. Era o aeronavă care urma să decoleze undeva spre Orientul Mijlociu. Priveam amândoi spre un grup format din trei arabi în ţinuta lor tradiţională, vreo şapte, opt femei care îi însoţeau şi o puzderie de copii care erau ţinuţi în frâu de către mamele lor, care mereu le îndrugau tot felul de cuvinte în limba lor; probabil copiii erau nerăbdători şi emoţionaţi înainte de zbor. La un moment dat, bătrânica zise: – Oare oamenii ăştia sunt fericiţi? Au mai multe femei fiecare, nu ştiu câţi copii. Oare au întâlnit cu adevărat dragostea, oare ei ştiu ce înseamnă împlinirea de sine? Eu le-am căutat o viaţă întreagă. 4

Dragostea, Iubirea, Fericirea, împlinirea, şi nu le-am găsit cu adevărat. Nu le-am găsit fiindcă le-am căutat. Priveşte, Sir, la orbul acela din spatele arabilor. Oare el a găsit Calea? Oare noi nu suntem poate mai orbi decât el? El se ajută de un baston alb, noi nici măcar de acesta nu ne putem ajuta. Oare noi chiar Vedem? Chiar Auzim? Chiar Simţim? Sau toate astea le vom şti când apa din noi va fi în talazurile furioase ale mai ştiu eu cărui ocean, vuind a dorinţa încarnării viitoare a nenăscuţilor care, poate, au trăit cu secole în urmă. De ce ne e dat blestemul Vieţii, al Naşterii şi al Morţii? De ce suntem blestemaţi să alergăm pe drumul vieţii, desculţi, cu tălpile sângerânde, istoviţi, însetaţi, fără să găsim decât arareori o fântână la care să ne domolim setea? De ce au ajuns unii semeni de-ai noştri să se autoflageleze în public pentru a alunga acest Blestem? De ce a fost nevoie să existe Hristos? Să învie pentru noi? De ce îl aşteptăm să Revină pe apele nenăscuţilor încă ale oceanelor? De ce S-a jertfit Hristos pentru Noi? De ce avem nevoie de Hristos? Şi El se află în Noi, în toţi? Pentru că există Blestem! Bătrâna privi spre poarta unde, înainte, se aflau arabii. Avionul a decolat de mult. Acum, arabii trebuiau să fie deasupra norilor. Privea la poarta pustie sau în gol. Nimeni n-ar fi putut să-şi dea seama la ce gândeşte. A rămas, o perioadă, nemişcată, după care mi-a spus: – Te rog să nu te superi pe mine, Sir, ştiu, multă lume nu mă bagă în seamă, poate sunt prea învechită pentru ei, cine ştie. Încerc să-mi găsesc şi eu liniştea. Asta e tot. Când am călătorit de la New York la Amsterdam, doamna de alături şi-a pus căştile la urechi doar ca să nu mă asculte. Am senzaţia că nimeni nu mă mai înţelege, că sunt o relicvă, anticar rătăcitor pe câte o cale aeriană a globului, că noile generaţii nu mai sunt interesate de viaţă sau moarte sau destin. Poate că le trăieşte mai profund negândindu-le. Nu ştiu. S-a ajuns la o adevărată alienare a erei post-industriale, când omul devine maşină, sau mecanism în angrenajul social. Poate din această stare concepţia lui despre existenţă s-a nuanţat, acceptând-o ca pe un dat cu iz de blestem suportat de Hristos în faţa computerului conectat la Internet. Eu nu suport computerul şi nici Internet-ul. Să nu mă întrebi de ce că nici eu nu ştiu să-ţi spun. Mda, habar n-am. Bătrâna duse mâna la tâmplă şi-şi sprijini cotul de unul din spătarele fotoliului. Privea pe fereastră la avioanele care rulau pe pistă sau făceau diferite manevre prin aeroport. Probabil citea numărul mare de sigle al companiilor aeriene, sau poate privea spre avioane fără să le vadă, nu ştiu. Într-un târziu adormi cu gura larg deschisă, horcăind zgomotos. Deja pasagerii începură să se strângă la poarta pentru Singapore, Sydney. Bătrâna dormea în continuare. Aş fi vrut să o trezesc. Să-i cer adresa să-i scriu. Îmi părea rău, chiar foarte rău, că mă despart de ea. O cunoşteam de câteva ore şi parcă aş fi cunoscut-o de-o viaţă. Îmi devenise una dintre cele mai dragi persoane. Îmi venea să o scutur, să o trezesc, dar dormea foarte adânc. Era mai bine să se odihnească, să rămână cu visele ei dintr-un alt timp, poate dintr-o altă existenţă, când era tânără şi curtată şi iubită şi mai ştiu eu ce tipi tremurau de bucurie că ea le face favorul de a se întâlni cu ei. Nu ştiam nici cum o cheamă, nici adresa ei. Da, atunci aş fi vrut adresa ei mai mult ca niciodată, aş fi vrut să-i scriu săptămânal o scrisoare, să-mi scrie de existenţă, de viaţă, de moarte şi iubire. Abia acum când „Boeing“-ul de Sydney trăgea la burduf, simţeam ce dureroasă e despărţirea de această bătrână, simţeam câtă nevoie am avut să o întâlnesc în viaţă, măcar o dată, şi câtă nevoie aş fi avut să-mi mai scrie. În cele din urmă, am luat un pix şi am început să-i scriu adresa mea, numărul de telefon şi cuvintele: „Viaţa devine frumoasă când ţi-e cu adevărat dor de cineva, când doreşti măcar un cuvânt să-ţi fie adresat de acea persoană, darămite o conversaţie. Al dumneavoastră, pentru totdeauna, Sorin sau Sorin, după cum îmi zic cunoscuţii.“ I-am strecurat bileţelul într-un buzunar al hainei. M-am îndreptat către punctul de control al stewardeselor şi am intrat în avion. Ploua mărunt şi rece la Amsterdam. Întâmplarea a făcut să am locul la fereastra prin care puteam observa, prin geamul mare de sticlă al aeroportului, bătrânica cum dormea. O priveam fără să mă clintesc. Într-un târziu am auzit vocea unei stewardese care ne explica ce şi cum trebuie să punem centura de siguranţă şi aşa mai departe. De altfel, nu mă interesa. Ochii mei înlăcrimaţi priveau aţintiţi spre bătrâna care dormea adânc. Plângeam. Avionul se puse în mişcare. Ca să o văd, acum trebuia să întorc capul. Aerogara devenea din ce în ce mai mică. Bătrânica se pierdu în depărtare. Urma să plece undeva în America, oare se va trezi la timp? Nu ştiu. Plângeam. Deodată am auzit motoarele ambalându-se puternic. Avionul prindea din ce în ce mai multă viteză. Ne aflam în aer, decolam. După câteva minute, norii grei de plumb se transformară într-o ceaţă din ce în ce mai luminoasă până când dispăru, lăsând soarele să inunde întregul bord al avionului. 5

La o lună după ce am ajuns în Statele Unite, am primit o vedere cu următorul conţinut: „Nici eu n-am crezut să-mi fie dor, atât de dor de o conversaţie. Cu mult drag, Louise Robinson.“ De atunci n-am mai primit nimic, niciodată.

CAPITOLUL 2

Stewardesele au început să servească pasagerii, iar un pilot ne anunţa prin microfon că ne aflăm deasupra Berlinului. Am putut desluşi poarta Brandenburg şi ce mai rămăsese în nouăzeci şi şapte din fostul zid , celebrul Zid al Berlinului, care acum părea un şarpe tăiat în mai multe felii. Oare de ce am avut atâta nevoie de ziduri în istorie? Personalitatea umană, dacă a avut libertatea de a merge indiferent unde şi mereu spre nicăieri, şi-a construit ziduri, tocmai ca sentimentele să capete un sens, o închisoare proprie din care să plângă, să se zbată în zbuciumul vieţii pentru a crea. Încă un indiciu că adevărata fericire umană constă în suferinţă. Omul liber e omul încătuşat de el însuşi. Omul împrejmuit de ziduri e omul liber să gândească, să viseze mereu la ce e dincolo de acel zid. Am cunoscut mai mulţi emigranţi care, după ce scăpaseră din spatele zidului, deveneau apatici, striviţi de libertatea înşelătoare a călătoriilor peste frontiere. Erau nefericiţi, şi-ar fi dorit iarăşi zidul, poate visau noaptea că-l construiesc. Era unicul moment al fericirii lor depline, dar libertatea frontierelor nu le mai permitea libertatea construirii zidului. Unii cetăţeni ai libertăţii frontierelor îl urau iar ceilalţi îl adorau asemeni unei zeităţi care a murit şi, într-o zi, va reînvia. Abia după dărâmarea zidului, şi unii şi ceilalţi au înţeles ce diferiţi sunt, câte Căi Lactee îi despart şi, paradoxal, nu. Unicul lucru care-i unea era tocmai zidul, simbolul legăturilor trainice din natura umană. În cele din urmă, ruinele lui au fost colorate şi desenate cu grafitti. Astfel, părea mai uman şi pentru unii şi pentru alţii. Întotdeauna, pe om l-a atras ambalajul mai mult decât conţinutul. Care-i diferenţa dintre sălbaticul de pe insula cutare, care vindea materie primă foarte valoroasă în schimbul unor pietricele colorate, dar strălucitoare, şi omul modern, care se complace în victimă a industriei publicitare deşănţate şi care cumpără cutare produs doar că e împachetat ţipător sau aparţine unei mărci lăudate în exces de susmenţionata industrie publicitară? Nici Una! şi unul şi altul au nevoie de un zid, dacă se poate, colorat cu grafitti sau ambalat cât mai uman cu putinţă. Vom putea oare scăpa vreodată de zid, să privim imensitatea necruţătoare în faţă? Nu cred! Avem nevoie de zid ca de un scut, un punct de reper, după care să ştim că urmează Ceva, decât să ştim că după imensitate nu mai urmează Nimic. Din această cauză ne naştem cu zidul în inimă şi murim cu pământul din noi, încercând să-l trecem abia în momentul în care tot ce e material lăsăm în spatele lui, iar ce e spiritual, după el. Zidul din noi e însăşi graniţa dintre materie şi spirit, care nu va putea fi niciodată înlăturată, cât timp suntem Oameni. Dărâmând un zid, nu înlături materia lui, ci, la fel de mult, spiritul care l-a creat, în speţă, frontiera dintre viaţă şi moarte. Întrebarea e: ce pui în loc? Nici unul dintre cele două spirite nu-l va accepta pe celălalt. Răspunsul, în cazul de faţă, a fost simplu şi atât de complicat: Desene cu Grafitti. Ambalaj. Culoare care să acopere istoria personalităţii umane. Dacă se poate, peste griul mohorât al zidului să se aştearnă culori cât mai vesele, mai primitoare, astfel încât turiştii să se fotografieze cu mult drag în spatele zidului, iar El, Zidul, să devină un fel de suvenir prin miile de pietricele luate de turişti în poşete, geamantane sau rucsacuri, un suvenir vesel al unei istorii colorate în nuanţe ţipătoare. Istoria societăţii umane, dacă n-ar fi cunoscut războaie, atrocităţi, mârşăvii, laşităţi, trădări, ar fi trebuit, neapărat, să le inventeze pentru ca, prin ele, să poată trece zidul spre spiritualitate şi cultură. Sufletul uman, prin sine, e şi închisoare şi libertate, şi social şi antisocial, şi biserică şi crâşmă, şi credinţă şi necredinţă şi toate acestea vor fi cât timp va fi Omul: fiinţă angelică sau fiinţă demonică? Poate cel mai complet tratat de demonologie e istoria omenirii, adevărata istorie şi nu aceea cântată de tot felul de linguşitori sau interesaţi ai vreunui moment. * 6

O mai vizitam, din când în când, pe soţia mea. Ultima dată, acum un an, mi-a spus: „Care Sorin? Ah, cel care a fost în Los Angeles şi acum e atât de bătrân, atât de bătrân, are nouăzeci de ani.“ Eu aveam patruzeci de ani şi mă aflam în faţa sa. Ce puteam să-i spun. O priveam. Nu mai avea mutra aceea fină şi copilăroasă pe care o întâlnisem într-un greyhound, ca pe urmă să ne promitem iubire fără de sfârşit. Trăsăturile i se înăspriseră. Avea o privire pierdută şi dezinteresată de tot ce e în jur. Privind-o, au început să mă năpădească multe amintiri din anii pe care i-am petrecut împreună. Ziua în care l-am pierdut pe băieţel şi l-am căutat amândoi, îngroziţi, la zeci de posturi de poliţie din New York. Fericirea noastră când, după trei zile, l-am găsit undeva, la un post de poliţie din Queens. Îmi amintesc de după-amiezele în care navigam pe East River sau de concertele din Grand Central Park, când cântam şi dansam şi ne sărutam şi, nu o dată, în ploaie. Ziua în care doctorul m-a anunţat: „Soţia dumneavoastră a născut un băiat.“ Când am dus-o să nască… Ce frică îi era ... Când împărţeam acelaşi pat, învăţând… Trecuseră mai mult de zece ani de când era în sanatoriu. Au început să-i strălucească şuviţe albe de păr. În tot acest timp, nu a fost an în care să nu vin să o văd, împreună cu Mark. El este tot ce mi-a mai rămas de la Irene. Aş da orice să o fac bine. Câteodată simt ce greu îmi este fără ea. Nu cred că aş mai putea accepta vreodată o altă persoană în inima mea. Chiar dacă în acest timp am mai încercat de vreo două ori să încep o relaţie. De fiecare dată a fost un eşec. Nu puteam să stau cu o tipă în pat şi să mă gândesc la alta. Cu toate că sărmanele femei nu aveau nici o vină pentru ce mi se întâmplase mie, cu toate că şi-ar fi dorit şi ele, cu adevărat, să-şi clădească o căsnicie solidă, pe sentimente de iubire adevărată, sinceră, nu s-a putut. Recunosc: vinovatul eram eu. După câteva zile aveam un sentiment ciudat de ură şi deznădejde, în acelaşi timp. Mă simţeam ca un fel de adulterin scârbos şi mincinos, care stă cu amanta în casă, timp în care soţia e plecată cu treburi, în oraş. Dacă peste un astfel de sentiment aş fi trecut, într-o oarecare măsură, peste celălalt în nici un caz. Celălalt sentiment era că Irene nu poate veni acasă deoarece femeia respectivă a pus stăpânire pe mine, pe casă, pe totul. Pe vieţile noastre, într-un cuvânt. Mereu mă întrebam ce caută tipa respectivă în casa Irenei, în bucătăria Irenei. Ştiu că e ciudat, dar aşa gândeam, aşa simţeam, ani şi ani de zile. Îmi era imposibil să-mi refac viaţa şi totuşi ... Îmi venea să plâng privindu-mi soţia abătută şi pierdută, undeva într-un ospiciu din Miami. Eram despărţiţi în fapt de zece ani. Încă nu divorţasem. I-am spus: – Vreau să divorţez, Irene. Nu ştiu ce-mi veni să-i spun, poate că aveam nevoie să închei o pace cu mine însumi. – Să vii la mine cu divorţul; sunt avocată. Vă divorţez eu. Să-mi spui cum o cheamă pe soţia ta şi ce a făcut. Nu am mai zis nimic. Soţia mea era chiar ea. Mulţi cunoscuţi mi-au zis că ar fi trebuit să-mi refac viaţa în toţi aceşti ani. Nu ştiu de ce nu am putut. Parcă ar fi fost ieri când nu era bolnavă. Au trecut zece ani. În cele din urmă i-am spus: – Nu ştiu ca soţia mea să fi făcut ceva, o iubesc foarte mult. O cheamă Irene. – Da? Numele mi se pare puţin cunoscut. Dacă o iubeşti mult, de ce vrei să divorţezi de ea? E frumoasă? – Da, e foarte frumoasă. – Aveţi copii împreună? – Da, un băiat. – Atunci de ce vrei să divorţezi? – Pentru că ea nu mai e! am strigat la un moment dat. Nu mai e cu mine, alături de mine. Sufletul ei nu mai există în adevăratul sens al cuvântului. – A murit? – Într-un fel, da. Lacrimile începuseră să-mi brăzdeze obrajii. – Şi-aţi înmormântat-o? – Încă nu ... – Înmormântaţi-o întâi! – Să o înmormântez în sufletul meu? i-am răspuns ca pentru mine. – Sunteţi fericit? – Nu, am răspuns mecanic, fără să gândesc. 7

– Sărmanul de tine, eşti nefericit. Oricum, vreau să te ajut să divorţezi. Să o uiţi pe nemernica aceea care te-a făcut nefericit. Să-i spui că fericirea nu se cumpără, nu e marfă. Câţi ani are copilul? – Cincisprezece ani. E băiat. – Ah, băiat. Ce mult mi-aş fi dorit să am şi eu un băiat. – Dar ai, i-am spus eu în cele din urmă, fără să mă mai pot abţine. – Nu, dragă domnule, te înşeli. Eu nu am pe nimeni. Mi-aş fi dorit să am un băiat, dar sfinţii din ceruri nu mi-au dat voie să-l am. – Pe tine te cheamă Irene, sunt soţul tău, i-am spus în cele din urmă. – Eşti nebun, domnule. Cum poţi să afirmi aşa ceva? Eu sunt nemăritată şi nu am pe nimeni. Recunosc, sufăr pentru faptul că nu am pe nimeni; dar ăsta e destinul meu amar. – Chiar nu vrei să mă recunoşti? am întrebat-o eu. – Dacă mai continui cu tâmpenii din astea să ştii că nu mai avem ce discuta. Am să-mi chem secretarul şi am să-i ordon să te dea afară. Secretarul nu era altcineva decât un brancardier gras şi albinos, care se postase în spatele salonului-celulă în care se afla Irene, trăgând, din când în când, cu urechea. – De acum încolo am să te ascult, i-am răspuns, încercând să-mi ascund durerea care-mi şerpuia sufletul. – Atunci, putem discuta, domnule? – Da. – Câţi ani aţi stat cu fosta dumneavoastră soţie? – Am cunoscut-o acum şaptesprezece ani. Am stat împreună aproximativ şase-şapte ani, dar suntem despărţiţi de zece ani. Am cunoscut-o ... Mă întrerupse cu întrebarea: – Unde aţi cunoscut-o? – Într-un greyhound. Veneam din Los Angeles şi mă îndreptam spre Dallas. – Parcă am auzit de numele ăsta: Dallas. – Sunt convins că aţi auzit, doamnă, m-am adresat eu cu formula politicoasă „dumneavoastră, doamnă”. – Ei, bine, şi pe urmă? – Pe urmă am rămas împreună. Din Dallas ne-am mutat în New York. Soţia mea primise o bursă la Universitatea Columbia. E ciudat, dar de când ne-am cunoscut, n-am stat despărţiţi nici măcar o singură zi, ani de zile. Am iubit-o foarte mult, doamnă. Obişnuiam să ieşim după-amiezele la docuri sau pe Fifth Avenue sau să ne sărutăm în câte o caleaşcă pe care o închiriam de la colţ, de lângă Grand Central Park. Am iubit-o! O chema Irene. – Îmi dau seama că ai ţinut la ea. Unde aţi avut domiciliul comun? – La început, l-am avut în Dallas. Pe urmă ne-am mutat la New York, în Manhattan, vizavi de Lincoln Center – ştiţi dumneavoastră, centrul cultural, cu toate că împărţeam un apartament cu încă o colegă de universitate. Am locuit acolo timp de trei luni ca, în cele din urmă, să închiriem un „two bedrooms” în Brooklyn. – Erau certuri dese între voi? – Nu pot să spun că nu ne mai certam câteodată, dar nu pentru că între noi ar fi fost ură sau alte sentimente negative, ci pentru că ne iubeam prea mult. Atunci când iubeşti sincer, te şi cerţi. – O fi, răspunse ea tăcută. – Era într-o dimineaţă de februarie. În New York ninsese toată noaptea cu fulgi mari. Troiene de zăpadă se aşterneau asemenea unor soldaţi pe marginea drumurilor. Simţeam aerul curat, de zăpadă, cum îmi inundă plămânii. Ea nu venise acasă de o zi. Nu ştiam unde înnoptase ... – Eraţi gelos? – Se prea poate. Am căutat-o la facultate, la prietena ei, Linda, prin restaurantele de la docuri şi nimic. În sfârşit, spre seară am revenit acasă. Nici nu ştiam cum a trecut ziua. Înainte de a intra în casă am cumpărat o sticlă de whisky de la un grocery din colţ. Acasă nu era nimeni. Credeam că m-a părăsit. Am început să beau. Curând, zbuciumul meu sufletesc era acompaniat de ameţeală şi de tăria alcoolului. Am spart câteva lucruri prin casă. Stăteam, pierdut, pe fotoliul din sufragerie. Într-un târziu a sosit ea. S-a aşezat pe covor la picioarele mele, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Aproape că-mi trecuseră aburii alcoolului. Nu ştiam ce să-i spun. Am tăcut amândoi vreme de câteva zeci de minute. Cred că nici unul nu 8

ştiam ce să ne spunem atunci. Îmi venea să plâng, să râd, să izbucnesc de fericire, de durere, de nervi de ... nici eu nu ştiam ce simt în acel moment. Aş fi vrut să spună ceva; măcar un sunet şi totuşi ar fi fost prea mult, prea de neînţeles, prea de ... ireal. Atunci am înţeles că într-o poveste de iubire nu-i bine să vorbeşti, că sentimentele n-au cuvinte, iar adâncimea ochilor nu se termină niciodată; şi când credeam mai tare în toate astea, mi-a spus cu o voce tremurândă: – Iartă-mă. Nu ştiam ce să înţeleg. Parcă, în acel moment, s-ar fi surpat pereţii unei catedrale, parcă toate maşinile din Manhattan ar fi claxonat, parcă însele cerurile s-ar fi deschis în toată splendoarea lor acceptându-i atât pe cei mai evlavioşi oameni, cât şi pe cei mai păcătoşi. Atunci, fără să ştiu, fără să vreau, fără să înţeleg, am spus: – De ce? Asta a fost tot, şi afară încă ningea şi auzeam viscolul cum biciuia fereastra, care vibra asemeni unui suflet ce iubeşte. Mi-a îmbrăţişat picioarele, iar eu îi mângâiam părul. Am stat aşa până dimineaţa. Când, în sfârşit, ninsoarea se oprise. Nici unul n-a simţit câtuşi de puţin oboseala. Ne-am îmbrăcat, am coborât cu liftul şi am ieşit în oraş. Troienele erau atât de mari încât maşinile abia reuşeau să se strecoare pe străzile îngheţate. Am vrut să luăm un taxi. Toate erau ocupate. Nici unul nu ne-am spus încotro mergem. Mergeam şi atât. Am trecut pe lângă colţul de la Grand Central Park, unde, în toamnă, aşteptam caleştile şi am ajuns pe Fifth Avenue. Am mers preţ de câteva zeci de minute şi ne-am oprit în faţa Catedralei St. Patrick. Am cerut să vorbim cu un preot. Era chiar episcopul. Ne-a întrebat ce căutăm acolo. I-am spus că vrem să ne căsătorim. Nici unul nu-i spusesem celuilalt înainte de a ajunge la catedrală, ce vrem să facem, de fapt, acolo. Am privit-o îndelung şi întrebător pe Irene. A aprobat din cap, ca şi cum ar fi fost ceva cât se poate de normal, ca şi cum am fi discutat acest subiect ani de zile, de-o viaţă, încă din alte existenţe. – Când? a întrebat episcopul. – Cât mai repede, am răspuns amândoi, fără să ne fi dat seama că spunem acelaşi lucru. – Aveţi verighete? ne-a întrebat episcopul. – Nu, dar ea mă aşteaptă aici şi eu vin într-un sfert de oră, am spus eu, gândindu-mă la bijuteriile de pe străduţele perpendiculare cu bulevardul pe care se afla catedrala. A încuviinţat din cap. – Eu am să revin peste o oră aici. Să fiţi pregătiţi. I-am spus Irenei să mă aştepte pe una din băncile catedralei. În nici cincisprezece minute eram înapoi cu două verighete gata gravate; stăteam alături unul de altul, ca şi cum am fi aşteptat să se producă una din minunile biblice sau, dacă nu, întâlnirea de gradul trei a omenirii cu alte civilizaţii. Nici nu ştiu când a sosit bătrânul episcop, în odăjdii preoţeşti. Ne-a poftit în faţa altarului. Orga mare şi sobră a Catedralei St. Patrick intona nu ştiu ce partitură. În final am spus „da” uitându-mă în ochii ei, care exprimau acelaşi lucru. Ne-am îmbrăţişat. Abia târziu ne-am dat seama că nu invitasem pe nimeni la cununie, iar că martori au fost doi tipi care se rugau în catedrală. Oameni pe care nu-i vom mai întâlni vreodată. Întâmplător, leam pierdut adresele. Irene mă privi detaşată total, ca şi cum nu ne-am fi cunoscut niciodată. – Ce poveste frumoasă aţi avut! Cât mi-aş fi dorit şi eu în viaţă să cunosc pe cineva ca dumneavoastră. – Şi mie mi-ar plăcea să cunosc pe cineva ca dumneavoastră. Chiar pe dumneavoastră, dacă nu vă supăraţi, i-am spus eu, crezând că aşa voi găsi un canal de a încerca să o readuc la realitate. – Deocamdată eşti căsătorit cu o alta, domnule. – Da, aşa e. – Întâi divorţaţi şi apoi mai vedem noi, îmi răspunse, schiţând un zâmbet scurt. Era pentru prima oară când, cel puţin câteva secunde, nu mai era pierdută. Era prima oară când am văzut-o aşa cum era ea cândva. Dar, doar câteva secunde; secunde care, pentru moment, m-au făcut să cred că undeva, în sufletul fiecăruia, există o fereastră, care, indiferent cât de bolnavi am fi, se poate deschide, măcar pentru o frântură de clipă, o frântură de speranţă, de lumină. – Pentru asta poate mă ajuţi dumneata, doamna avocat, să pot divorţa. Cred că ar fi un lucru bun. – Da, am să te ajut. Nu ştiu de ce simt nevoia să o fac, altfel faţă de alţii. Privi spre fereastra cu gratii de culoare gri şi la stropii de ploaie care se prelingeau pe ea. – Poate că vă place New York-ul, i-am răspuns, ezitând puţin. – Poate şi asta, domnule. Un motiv mai serios nu aveţi? Mă faceţi geloasă pe tipa asta. De ce nu-mi spuneţi că e o nemernică, o curvă, o ticăloasă? 9

– Dacă dumneavoastră, doamnă, doriţi. şi dacă aşa credeţi..., chiar credeţi că aşa avea o şansă, vreodată în viaţă, să aspir la mâna dumneavoastră, i-am spus cu un aer cât se poate de ferm în glas. – Asta nu se ştie niciodată. Poate. Mai întâi trebuie să vă întocmesc dosarul de divorţ. Când voi fi gata cu el, veţi primi un plic acasă, prin poştă, în care vă voi anunţa cum stau lucrurile. Cred că aţi lăsat adresa dumneavoastră secretarului meu. – Da, am s-o las. – Acum puteţi pleca, dar vă rog să aşteptaţi răspunsul meu; am să vă scriu negreşit. Când am auzit-o vorbindu-mi astfel, au început să mă podidească iarăşi lacrimile. Nu-mi venea să mă despart de Irene, ea fusese totul pentru mine în viaţă. Atâţia ani petrecuţi împreună, am trecut prin atâtea bucurii şi necazuri, iar acum să ne despărţim ca doi străini undeva, la un ospiciu, în Florida. Aş mai fi vrut să stau alături de ea, să o mai privesc, să-mi mai vorbească; orice, numai să-mi vorbească, fie ca unui străin, dar să o simt aproape, să o ţin în braţe, să-i simt suflarea care ne-a unit atâţia ani de zile. Oare toate astea să fie sub semnul blestemului de a nu fi împreună? Groaznic blestem. Era iarnă şi ploua la Miami. Întreaga Florida era sub ape. Ce iarnă americană lacustră era în acel an. Simţeam cum putrezesc plantele, cum vor să-şi renege trupurile, care, în urmă cu luni de zile, erau propria lor mândrie, fiind admirate de la gâze până la oameni. Acum, ploaia le putrezeşte amintirile din vară, încercând să şteargă cu buretele stropilor ceva ce a fost. Am părăsit sanatoriul, încercând să mă abţin să gândesc. Simţeam, pentru prima oară, nevoia de gol sufletesc, de spălare de amintiri de către stropii ploilor iernii americane. Ploaia, mai binefăcătoare ca niciodată, îmi spăla fruntea cu stropii reci, asemeni unor săgeţi de gheaţă, care vor să-ţi ucidă orice amintire, orice durere, să rămână doar ea singură, ploaia şi atât, rece şi impersonală a iernii americane. Miam ridicat ochii spre cer aşteptând să primesc cât mai mulţi stropi pe faţă, pe ochi, pe frunte, pe buze şi, deodată, m-am văzut, întrebând în şoaptă sau în gând, oricum nu mai are nici o importanţă, ştiam doar că am întrebat însăşi norii, cerul, ploaia, iarna americană, am întrebat: „De ce?”. O singură dată, fără să mă repet, fără să aştept vreun răspuns, fără să mai cred nimic, fără să înţeleg ceva şi, fără să mă mai întreb, de fapt. Era ceva mecanic, asemenea unei frunze care cade şi gata… a ploii care picură şi gata… a stâncilor care străjuiesc oceanul şi atât… doar atât! * Simţeam cum respiră greu datorită sarcinii. Am adormit. Era înainte de miezul nopţii când m-a trezit. Avea dureri mari. Nu ştiam cum să o ajut. Am chemat salvarea. Nici nu ştiu cum a venit, cum goneam pe străzile pustii ale New York-ului – doar câte un autobuz întârziat şi aproape gol îmi amintea că nu ne aflăm într-un oraş fantomă. Era iarnă şi ploua. Am ajuns la spital. Au dus-o la sala de naşteri. O ţineam strâns de mână, pe urmă ne-am despărţit pe hol, unde am aşteptat-o. Îmi amintesc cum mi-a spus: „– Fii tare, hai să fim tari amândoi!”. O auzeam cum striga în durerile acelea îngrozitoare. Ploua în rafale, biciuind zgomotos geamurile spitalului. Ea striga, striga, striga şi ploua, o ploaie rece pe care, atunci, o simţeam fierbinte, o ploaie de foc, într-o iarnă americană de foc. Doamne, toată noaptea s-a chinuit îngrozitor; aş fi vrut s-o ajut, să fac ceva, dar degeaba. Nu aveam nici o putere să-i curm suferinţa. Au venit zorii cu strigăte şi durere şi oboseală şi speranţă şi emoţii, da, emoţii cât cuprinde. Erau zorii iernii americane şi ploaia nu se oprise. Priveam pe fereastră la tulpinile plopilor îmbibate de apă. Atunci, am avut, deodată, sentimentul că trăim pe o planetă lacustră. şi iarăşi strigăte şi rafale de vânt şi durere dar şi speranţa unui nou început – al unei noi vieţi. Atunci am înţeles pentru prima dată că şi oceanul şi ploaia şi iarna americană şi plopii şi cerul vor să fie văzute şi simţite, iar o nouă viaţă nu se naşte niciodată întâmplător, cum nici zborul unui fluture nu este întâmplător; s-a demonstrat că prin fâlfâitul aripilor sale poate naşte un uragan pe cealaltă parte a planetei şi asta doar punând în mişcare anumite particule, dislocând o anumită cantitate de aer, care , în timp, se intensifică, având repercusiuni din cele mai neaşteptate – şi asta pentru că un fluture a zburat la momentul potrivit. De ce? Pentru că există destin dar nu şi întâmplare, fiindcă doar nouă ni se pare întâmplător ceea ce se petrece în natură. Câteodată îmi mutam privirea spre un ceas impersonal din holul spitalului. Mă întrebam mereu cât e ora, ca şi cum aş fi fost pe punctul de a pierde avionul, dar fără să citesc niciodată ora, de fapt. Habar n-am cât era. Ce importanţă avea timpul în sine? Conta doar faptul că eram interesat, mai mult ca niciodată, de existenţa timpului în sine şi nu de o oră anume. Cu toate că întrun târziu am realizat ce se întâmplă cu mine, că, de fapt, chiar ar fi trebuit să ştiu cât e ora, dar ceva mult 10

mai puternic, superior propriei mele dorinţe, mă readuse la un fel de teamă amestecată cu emoţie, de a măsura Marele Timp. Cum să pot eu, un muritor de rând, să măsor eternitatea? Cum să pot jigni Eternitatea cu o oră, un minut, o secundă anume, dimensiuni care nu se sfârşesc niciodată fiindcă, poate, nici nu există. Atunci am auzit pe cineva venind în spatele meu. Erau paşi grei şi apăsaţi. Mi-am întors privirea de la fereastra pe care se prelingeau în şiroaie stropii iernii americane. Era doctorul. N-am putut să-l întreb nimic. Aşteptam să se întâmple ceva de parcă aş fi fost un simplu spectator la propria mea viaţă şi acum aş fi dorit să ştiu cum va continua acţiunea piesei cutare de teatru sau a filmului respectiv. Oare va merita să aplaud la final sau nu? – Aveţi un băiat, mi-a spus doctorul. N-am putut să-i spun nimic sau, probabil, i-am spus ceva fără să-mi dau seama. Tot ce ştiu e că m-am trezit deodată singur cu ochii aţintiţi pe ceasul la care nu-i citisem ora. Deodată am privit cu atenţie limbile mari şi negre. Era ora zece şi patruzeci şi cinci de minute. Am repetat în gând, de nu ştiu câte ori, acel zece şi patruzeci şi cinci de minute. Limbile mari şi negre se depărtaseră demult din acea poziţie, dar pentru mine rămăseseră nemişcate la zece şi patruzeci şi cinci de minute. Atunci am înţeles pentru prima dată în acea zi că eu citisem şi reţinusem, în sfârşit, o oră. Că unde se mai aflau limbile ceasului pe urmă, nu mai avea nici o importanţă. Se născuse o viaţă, iar o oră, un moment, prinsese o identitate, prinsese şi ea viaţă. Ploua şi era iarnă americană. O asistentă tocmai spălase copilul şi-l aduse spre patul soţiei. Am privit-o cum şi-a revenit dintr-o dată, dintr-un fel de toropeală, probabil fiind şi foarte obosită. Am privit-o cum l-a luat în braţe, cum şi-a atins faţa de corpul copilului. Atunci am simţit că ei, de fapt, continuau să fie una şi aceeaşi fiinţă: mamă şi copil. După puţin timp m-a observat şi pe mine cum mă îndreptam spre patul ei. – Ai văzut ce voinic avem? mi-a zis abia putând să vorbească, în timp ce asistenta luă băiatul să-l înfăşoare într-o pătură albă. – Da, cred că va fi un vlăjgan sportiv, aşa cum ţi-ai dorit tu. E sănătos şi puternic. – Da, dragul meu. Vino mai aproape. Prinde-mă de mână. Chiar dacă adorm, să stai lângă mine. OK? – OK, draga mea, i-am răspuns. Am luat un scaun şi m-am aşezat lângă ea, în salon. I-am prins mâna. – Te iubesc. Sunt foarte obosită… – Te iubesc. Sun alături de tine. La scurt timp adormi adânc. O priveam cum doarme, cum respiră, cu ochii încercănaţi, dar cu o mimică ce exprima linişte şi împăcare de sine. O simţeam fericită până şi în somn. Durerea, suferinţa, i-au adus atâta bucurie. E un paradox ciudat al vieţii, este ecuaţia de bază pentru care existăm: să suferim pentru a putea deveni fericiţi. Ne dorim atât de mult fericirea încât, deseori, preţul plătit pentru a o dobândi nici nu mai contează, şi întotdeauna este mai mare. Acesta e mirajul vieţii: să alergăm pe stadionul clipelor, până la moarte, încercând să urmărim adevărata fericire, care, odată prinsă, se transformă ea însăşi în suferinţă, fiind înlocuită de o altă fericire ... o alta, o alta ... pe care, de fapt, nu poţi să o atingi niciodată. De aici, şi tendinţa omului de a nu se opri, de evolua sau involua spre nesfârşit. Acesta e nesfârşitul din sufletul uman. O coloană infinită a sufletelor noastre. Mă cutremur la gândul că în viaţă nu ar exista suferinţă, această încătuşare care nu te lasă niciodată să cunoşti adevărata şi efemera fericire pământească. Dacă am realiza efemeritatea acestei fericiri, dacă am realiza că ea nu există în fapt, decât mirajul ei, atunci am înţelege că însăşi suferinţa e deplina noastră fericire care ne este dată pe pământ. Simt palma Irenei în palma mea. E inertă dar caldă. Doarme. E fericită pentru că a trăit clipa. Clipa poate fi fericire, doar clipa. Pe urmă, amintirea clipei. Amintirea unui timp – deci, amintire! Niciodată prezent. Mereu trecut, mereu un trecut, mereu ceva de retrăit, ceva ce parcă nici nu ar fi aparţinut vieţii, încât începi să înţelegi frumuseţea suferinţei a amintirilor. În sfârşit, abia atunci poţi să afirmi cu adevărat că-ţi trăieşti viaţa. Toate astea, fără să gândeşti la relativitatea adevărului. Iar dacă o faci, dacă gândeşti sau nu gândeşti la adevăr, la relativitatea lui, cel mai real şi adevărat moment e atunci când te rogi la Dumnezeu, când simţi cu adevărat freamătul Universului din jurul tău, acea muzică fastuoasă a sferelor astrale pe care Creatorul ne-a dat-o drept refren al iubirii, al vieţii, al împlinirii şi, în primul rând, refren al Speranţei. Abia atunci să-ţi ridici privirea spre cer, fără să cauţi un nor sau un senin anume, doar să-ţi ridici privirea spre cer, încât persoana ta să se contopească cu freamătul astral, încât Lumina Creatorului să-ţi inunde sufletul, până şi în cele mai ascunse cămări ale sale, încât să înţelegi că însuşi Creatorul L-a dat pe unicul Său Fiu să moară răstignit pe lemnul crucii, în cele mai mari chinuri, pentru a ne spăla păcatul, 11

pentru a ne reda speranţa. Indiferent de religie, Creatorul e cel care ne-a dat, prin El însăşi, Speranţa. Indiferent dacă eşti creştin sau musulman sau hindus, prin religia ta obţii o speranţă, o fereastră spre fericire sau împlinire spirituală. Pentru creştini e Fiul care S-a sacrificat pe lemnul crucii, e destinul crud şi înfiorător pe care L-a înfruntat tocmai pentru ca noi să înţelegem că trebuie să ne purtăm propria cruce până la capăt. Trebuie să înţelegem că la naştere ne aflăm cu toţii la poalele muntelui Golgota. Pe urmă primim fiecare o cruce pe care trebuie să o luăm în spinare. Nu cotează dacă pentru unii crucea e mai uşoară, iar pentru alţii este mai grea. Pe tot parcursul vieţii trebuie să o cărăm pentru a ajunge undeva, în vârful unui munte, în vârful suferinţei fericite a noastre sau a fericirii plină de suferinţă, unde ne aşteaptă întotdeauna şi pe fiecare şi negreşit, Moartea. Oare cum ar fi viaţa noastră dacă nu ar exista pe lume trandafiri? Dar spinii trandafirilor, dar coroana de spini a Mântuitorului? Oare n-am fi infinit mai săraci fără coroana de spini? Mai nefericiţi, mai izolaţi? Da, izolaţi, mai izolaţi unii de alţii? Fiecare religie are o coroană de spini chiar dacă ea nu apare. E coroana de aur şi diamante a vieţii, a sufletelor. E coroana dragostei şi milei, cea care nu va porni niciodată un război, fiindcă unica luptă pe care o duce este aceea de a iubi şi a iubi şi a iubi pe aproapele tău. Ce ne-am face fără spini? Ce ne-am face fără trandafiri? Cred că fiecare am trăi mult mai liniştiţi fără diamante, fără perle, dar nu şi fără spini. Am să mă întorc acasă şi am să-i cumpăr Irenei un buchet mare de trandafiri roşii, de trandafiri roşii cu spini; ba nu, am să comand să umplu o cameră întreagă cu trandafiri roşii. Noi ne purtăm o viaţă crucea. Hristos a purtat-o, dar pe urmă a fost răstignit. Noi nu suntem răstigniţi. Noi ne eliberăm prin moarte. Adevăratul Rege a fost răstignit pentru poporul Lui, fiind încoronat cu o coroană de spini. Toate astea pentru a lua pe umeri păcatul poporului său, care, de peste două mii de ani îl are ca Mântuitor. Într-un târziu am părăsit spitalul. Irene încă dormea. Ploaia se oprise iar razele soarelui inundau New York-ul ca la un mare festin, unde se aşezau cuminţi la masa pământului. * Mi-e dor de Irene. Oare nu-şi va reveni niciodată din nebunie? Soţia mea, o nebună? Îmi amintesc de conversaţia pe care am avut-o cu iluminatul Lama tibetan, Den Xing, care, stând în poziţia „lotus”, a încercat să-mi răspundă la câteva din întrebările mele care mă măcinau. – Te aşteptam să vii, tinere, mi-a spus Lama cu o voce atât de moderată, încât nu dezvăluia nici o urmă de uimire, de emoţie, de mirare şi nici un alt sentiment în glas. – Ştiaţi că voi veni? – Da, ştiam. şi ştiu şi de ce ai venit. – Da? am întrebat eu, mirat. – Am să te învăţ o tehnică prin care vei putea lupta împotriva demonului care o ţine prizonieră pe soţia ta, furându-i însuşi destinul. Demon care este Vocea ce încearcă să o coordoneze, Vocea ei lăuntrică atât de străină. Pentru aceasta va trebui să te supui unor reguli foarte stricte. Doar aşa vei putea primi puterea necesară de la duhurile bune, vei putea avea sorţi de izbândă. – Ce trebuie să fac, mărite Lama? – În primul rând. să nu-mi spui „mărite”. – Am înţeles, am răspuns eu. – Să încerci să laşi toate sentimentele negative la poarta mănăstirii în care va trebui să rămâi o lună întreagă alături de călugării ce vor face incantaţii pentru spiritele benefice. Ele pot să se lupte cu cel care-i ţine sufletul soţiei tale întemniţat într-o realitate oarecare. Cred că ştii ce înseamnă sentimente negative: ura, egoismul, frica, lenea şi alte asemenea acestora. Curajul va fi cel care trebuie să te călăuzească mereu, deoarece tot destinul tău îl vei urma, indiferent dacă ţi-e teamă. Cât timp vei sta în această mănăstire nu ai voie să consumi o altă mâncare decât aceea pe care ţi-o vom da noi, adică tsampa. Nu ai voie să te gândeşti la femei, la acte sexuale sau să te masturbezi. Curăţenia trupească şi sufletească trebuie să devină adevărata faţă a fiinţei tale. – Bine, dar eu nu mă masturbez! – Ţi-am spus pentru viitor. În toată această perioadă te vom învăţa o tehnică, care, la un moment dat al vieţii, îţi va fi benefică. – Când va fi asta? 12

– Când vor dori spiritele care sunt de acord să te ajute. Niciodată să nu mai întrebi când, pentru că poţi supăra spiritele, cele care îmi spun în acest moment că odată vei fi ajutat. Destinul tău se va derula astfel încât vei ajunge la o răscruce împreună cu cea care-ţi este soţie. La acea răscruce se va da o luptă aprigă între spirite, unde şi tu va trebui să fi pregătit asemeni unui vânător de tigri, care nu poate ieşi la vânătoare fără armă. – Ce tehnică va trebui să învăţ? am întrebat eu. – Aceea de a vorbi cu sufletul soţiei tale în realitatea care o ţine întemniţată, de a vorbi cu demonul care o asupreşte, o tehnică pe care voi o numiţi hipnoză. – Oare voi reuşi? l-am întrebat pe Lama, cu o undă de neîncredere în glas. – Cu siguranţă vei reuşi, tinere. Din primul moment ţi-am simţit puterea privirii. E asemenea unui vultur care atacă un miel rătăcit pe podişurile îngheţate. Spiritele, sunt de acord şi ele să te ajute. Totul e să ştii sigur că ceea ce vei începe vei dori să duci până la sfârşit. Orice jumătate de măsură te va readuce înapoi, la punctul de la care ai plecat. – Cum aţi reuşit să aflaţi despre boala soţiei mele? – Era o noapte înstelată, când cerul era atât de senin şi de intens luminat de luna plină, încât puteam desluşi de la fereastra mănăstirii măreţele vârfuri ale Munţilor Himalaya, vârfuri care, mai tot timpul se ascund deasupra norilor. Acum era senin şi zăpezile lor sclipeau într-un mod misterios în razele argintii ale lunii. Ştiam că în acele zăpezi şi gheţuri stau întemniţate multe suflete de alpinişti, morţi în timpul escaladărilor. Spiritele munţilor nu vor ca sufletele să-şi găsească pacea şi le vor sclavele lor pentru eternitate. După cum ţi-am spus, tinere, în acea noapte am intrat în transă, desprinzându-mi corpul astral de cel fizic. Odată ce m-am desprins de corpul fizic, m-am îndreptat, cu puterea gândului, către vârfurile luminate misterios de lună, ale cărei raze răzbăteau până la mănăstire pe un cer senin, fără urmă de cel mai mic norişor. De când m-am desprins de trup şi până am ajuns pe vârful Everest, totul era mirific, o privelişte cum rareori poţi vedea, n-o întâlneşti nici în imaginile despre paradis, aşa cum ni-l imaginăm fiecare, pentru că, să nu uiţi niciodată, tinere: fiecare om are propriul său paradis. În vârf am hotărât să intru într-un alt plan mental, încercând să-l caut pe cel al alpiniştilor morţi, pe cel care le ţine sufletele încătuşate, planul mental în care sălăşluieşte spiritul acestui munte: Everest. Am intrat în primul plan mental în care, în loc de vârf de munte înzăpezit, eram pe ţărmul unui ocean, pe o căldură toridă, era ziua şi în spatele meu se întindea o junglă tropicală prin copacii căreia sălăşluiau păsări exotice şi pe liane se balansau o sumedenie de maimuţe gălăgioase. Ciudat era că ştiam că în acel moment, raportat la realitatea în care m-am născut, mă aflam pe vârful Everest, noaptea, cu lună plină şi nu în junglă. Deja eram obişnuit, tinere, cu mirajul acestei existenţe. Misiunea mea din acea seară era să aflu realitatea în care se afla spiritul muntelui cu sufletele alpiniştilor morţi. Am intrat într-o altă realitate, era un oraş imens, cu zgârie-nori, metrou, cu oameni grăbiţi, care alergau dintr-un loc în altul cu treburile zilnice. Curios e că mă aflam în apropierea unui aeroport, unde decolau şi aterizau avioane în fiecare minut. Oraşul avea un nume ciudat care, bineînţeles, nu există pe nici o hartă a realităţii noastre, nici limba care se vorbea nu-mi păru cunoscută. După taxiurile aeriene care împânzeau văzduhul alături de marile aeronave, ştiam că mă aflu undeva în viitor. Tot aşa am mai trecut prin câteva realităţi dintre care una mi s-a părut cel puţin ciudată. Aici oamenii stăteau atârnaţi într-un fel de copaci, dar nu erau copaci propriu-zis, ci unele forme existenţiale care-i susţineau ca pe nişte fructe, încât aveai impresia că oamenii cresc în copaci, ca fructele. Poate, într-adevăr, creşteau în copaci. Câte alte planuri existenţiale am mai văzut în care locul oamenilor era luat de tot felul de ciudăţenii, care păreau alcătuite din ceaţă sau din nişte simple linii. Ceea ce-ţi spun eu, tinere, depăşeşte orice imaginaţie şi este adevărat. Dar tot la fel de adevărat este că noi, din propria noastră realitate, din planul nostru existenţial, din planul nostru mental, nu putem concepe decât realităţile asemănătoare cu a noastră. Pe celelalte nu le înţelegem. Când am spus că oamenii erau din ceaţă, de fapt nici nu erau oameni, doar noi, în orbirea noastră căutăm un tipar oarecum asemănător cu al nostru, căutăm un numitor comun cu al nostru, fără să-l găsim, deoarece în alte planuri existenţiale acesta nici nu există raportat la planul nostru. Ceea ce e mai ciudat este că nici planurile lor, probabil, nu au un numitor comun cu al nostru, cu toate că existenţa noastră se interferează în acel spaţiu, dar în cu totul alt plan mental. Ce să mai zicem de alte şi alte spaţii care, la rândul lor, deţin alte şi alte planuri mentale, care nici măcar nu interferează cu al nostru. La un moment dat, tinere, mi-am dat seama că, încercând să găsesc spiritul Muntelui Everest, caut acul în carul cu fân, pentru că aş fi putut alerga prin sute şi sute de realităţi fără nici un rost. M-am oprit într-o realitate unde toate creaturile ei duceau o viaţă acvatică, numai că oceanul era un 13

fel de plasmă incoloră, nu spun că am văzut o realitate unde creaturile pluteau în imponderabilitate, iar substanţa vitală era una şi aceeaşi: nisipul. Astfel, m-am oprit şi m-am rugat profund, căzând, oarecum, într-un fel de transă dublă. Deodată mi-au venit în ajutor câteva spirite puternice cărora spiritul Muntelui Everest le pricinuise unele necazuri. Mi-au promis că îmi vor arăta calea spre ascunzătoarea spiritului Everest, care vine în realitatea noastră şi fură suflete. Mi-au spus că va trebui să le urmez timp de o viaţă pentru a ajunge la spiritul Everest, adică timp de optzeci de ani, numai că optzeci de ani scurşi în acea existenţă, pe Pământ înseamnă doar două ore. Am fost de acord. Astfel am trăit o viaţă alături de acele spirite. Încercările au fost şi ele multe şi grele, dar, fiind conştient de misiunea pe care o am de îndeplinit, le-am trecut cu bine. Atât le-am cerut spiritelor, ca la o anumită vârstă, cât mai fragedă, dacă se poate să am şi o iluminare cu privire la misiunea pentru care m-am născut în acea realitate. Pot să-ţi spun că scara socială în acea realitate era mult diferită faţă de aceasta, din realitatea noastră. Acolo, la cele mai înalte nivele nu se aflau bogaţii sau cei născuţi în rang nobiliar, ci înţelepţii, doar că înţelepciunea nu consta în ştiinţă şi nici într-un fel sau altul de credinţă, ci în felul în care fiecare reuşea să-şi construiască o statuie dintr-un fel de nisip, statui care, datorită unei alte forţe gravitaţionale, cu dibăcie, puteau avea un echilibru perfect. Ei, tocmai această tendinţă spre perfecţiune a echilibrului statuilor acelor locuitori, din cadrul acelei existenţe, li se imprima în suflet. Un fel de stare benefică cu care se şi hrăneau. Se hrăneau cu echilibru. Ştiu că în existenţa noastră e imposibil, dar nu şi în a lor. Nici măcar nu aveau formă de oameni, ci fiecare făptură avea o formă diferită: de stea de mare, de cal de mare, de şarpe sau tot felul de figuri pe care până şi geometria le-ar nega crezându-le imposibilă existenţa, având fiecare în parte un număr de dimensiuni, în funcţie de vârstă. La naştere, făpturile erau unidimensionale, pe urmă deveneau bidimensionale, pe urmă tridimensionale şi tot aşa, până la optzeci de dimensiuni când survenea marea trecere, adică moartea. Vârsta unei astfel de fiinţe era în funcţie de numărul de dimensiuni. Cu timpul, am înţeles şi de ce hrana era luată din echilibrul statuilor în care se regăseau aceste entităţi, pentru că fiecare făptură, cu cât devenea din mai multe dimensiuni spaţiale, cu atât avea mai mare nevoie de echilibru între propriile-i dimensiuni. Lipsa de echilibru al statuilor era la fel ca lipsa hranei la oameni. După o perioadă oarecare, lipsa hranei la oameni duce la inaniţie şi, apoi, la deces, pe când, la acele făpturi, lipsa echilibrului statuilor ducea la pierderea echilibrului făpturii, la surparea dimensiunilor sale, una în alta şi la dispariţia acesteia. Cel mai interesant lucru pe care l-am trăit în acea existenţă a fost că această nevoie continuă de echilibru, această luptă pentru echilibru, îţi transforma fiinţa într-o entitate deosebit de puternică, aproape de neînvins în multe dintre planurile existenţiale. Cei care ajungeau la şaptezeci sau optzeci de dimensiuni erau deja nişte spirite deosebit de puternice, care se luptau mental cu antilumea lor, cu acele spirite ale căror dimensiuni există tocmai prin dezechilibru. Un fel de invers al lumii pe care am cunoscuto, care, de fapt, era un fel de paradis al spiritelor, să-i zic aşa. De ce paradis, dragă tinere? Pentru că nimic nu poate fi mai superb, nici o senzaţie din lume nu-ţi poate spune cât de încântător, de mirific, de liniştit şi de frumos e atunci când, în sfârşit, cu toate dimensiunile sufletului tău, îţi croieşti echilibrul. Pentru aceasta ai mare nevoie de meditaţie. De la o dimensiune la alta meditau tot mai mult, tot mai profund pentru a-şi găsi echilibrul. Paradisul lor era echilibrul. Pe acea planetă, să-i spun aşa, deşi nu sunt sigur dacă era o planetă, fericirea nu era nicidecum acompaniată de peisaj. Aici, pe munte, poţi să priveşti în depărtări, spre celelalte creste înzăpezite, să admiri turmele de iaci şi florile care înveşmântă poalele trenei munţilor, asemeni unor broderii colorate din hainele împăraţilor. Aici, pe Pământ, putem să exclamăm: „acel peisaj superb, privelişte măreaţă”, dar acolo, în acea existenţă, cu desăvârşire nu. Pentru ei, unicul peisaj superb, unica privelişte măreaţă, era statuia pe care şi-o creau, un fel de alter ego, în care se regăseau şi pe care o modelau tot timpul vieţii, modelându-se pe sine, totodată. Aceste făpturi, aceste spirite, găseau în interiorul lor, în comuniunea cu propria lor statuie, pe care o modelau mereu, o fericire şi o linişte de nedescris, încât cele mai frumoase peisaje pământene şi-ar pierde tot farmecul în faţa fericirii de a simţi rezonanţa echilibrului vibrând în toate dimensiunile fiinţei tale. În această rezonanţă găseau şi privelişti minunate şi muzici care te vrăjeau cu melodicitatea lor divină şi înţelepciuni pe care cei de pe Pământ nici nu le-ar fi putut visa vreodată. Abia acolo am înţeles ce înseamnă să trăieşti cu adevărat realitatea unui vis. Cred că un suflet pământean programat la coordonatele spaţiale, temporare şi psihice care există pe Pământ, la dorinţa de libertate prin spaţiul priveliştilor care ne înconjoară, ar fi murit, cu siguranţă, de plictiseală, s-ar fi autodistrus, neînţelegând de fapt acea lume, în care adevărata trăire consta într-un echilibru al interiorizării. Orice celulă de închisoare, cât de neprimitoare ar fi ea, i s-ar fi părut unui suflet uman un paradis în comparaţie cu acea existenţă, pentru că noi trăim iluzia mediului ca pe o unică şi deplină realitate, fără să 14

înţelegem cât de efemeri şi neînsemnaţi suntem. Astfel am petrecut optzeci de dimensiuni fericite în acea existenţă, umbrite, rareori, de entităţi dintr-o existenţă opusă, care, după cum ţi-am mai spus, se hrăneau cu dezechilibru. Era un fel de imperiu rival al cărui mod de viaţă ar fi stricat liniştea noastră meditativă, echilibrul, distrugându-ne. Unica armă împotriva acestor spirite era să ne mărim cât putem rezonanţa echilibrului nostru, să ajungem la o stare de beatitudine, astfel încât, cu echilibrul nostru să le dezechilibrăm, dezechilibrul lor aducându-le un fel de echilibru. Folosesc expresia „spirite malefice” pentru că acestea erau mereu cele care încercau să ne atace şi să ne distrugă. Dacă noi eram spirite adepte ale armoniei universale, ale unei arhitecturi a păcii şi înţelegerii cosmice între spirite, celelalte erau tocmai opusul. Spirite care provocau ura, dezbinarea, disarmonia cosmică. Erau adeptele cuceririlor totale, eliminării din univers a tot ceea ce au învins, ceva de genul „învingătorul ia totul”. Acceptau o competiţie a valorilor negative, de ură, egoism, ticăloşie, deoarece considerau adevărată sintagma „scopul scuză mijloacele”. Considerau extinderea spaţială exterioară drept factor vital al evoluţiei lor, ca atare. Pentru aceste spirite priveliştea spaţială exterioară era ca pe Pământ, simţită pe baza unor criterii asemănătoare. Ele nu se hrăneau prin găsirea unui echilibru al propriilor statui în care să-şi oglindească dimensiunile sufletului, ci se hrăneau cu energia sufletelor din alte planuri mentale, cum ar fi şi cele de pe Pământ, suflete care nu există prin meditaţie interioară, ci trăiesc ideea spaţială a mediului înconjurător, ca privelişte sau peisaj. Toate aceste suflete tridimensionale, printre care şi cele de pe Pământ, erau o pradă bună pentru sufletele malefice. Astfel, unele suflete malefice mai puternice îşi luau anumite spaţii în anumite planuri mentale, iar altele doar dădeau câte o raită prin asemenea planuri mentale, pentru a-şi înrobi câte un suflet, cu energia căruia să se hrănească. Şi aşa, la o anume dimensiune, pentru că acolo nu puteam să-i spun vârstă, am avut o stare de iluminare, care mi-a dezvăluit misiunea pentru care mă aflam acolo. Am înţeles că mă născusem în acel plan mintal, pentru a-i da de urmă spiritului malefic care sălăşluieşte pe Everest, ucigând alpiniştii cărora le fura energiile sufleteşti. Cu timpul, din dimensiune în dimensiune, că e impropriu să zic din an în an, am realizat, prin meditaţie, cât mai multe aspecte despre aceste spirite malefice, ale dezechilibrului, încercând chiar să comunic cu unele dintre ele, cu toate că simţeam nişte dureri îngrozitoare şi stări de rău care nu pot fi descrise, deoarece chiar şi comunicarea meditativă îmi crea mari distonanţe şi distorsiuni în rezonanţa echilibrului meu. Căutam spiritul care, în planul mental din care am plecat, sălăşluia pe vârful Everest. L-am găsit foarte greu şi total întâmplător într-una din luptele pe care le duceam pentru a nu fi ocupaţi de aceşti malefici. Tot căutând, dragă tinere, spiritul Muntelui Everest, am intrat în contact cu un spirit care mi-a zis că el este mai modest. Că nu are puterea şi nici scara ierarhică pe care o are spiritul Muntelui Everest. Că el se hrăneşte doar cu energia unei femei din Statele Unite ale Americii, al cărei suflet îl ţine captiv, într-o existenţă dintrun plan mental intermediar, care aparţine, în primul rând, paradoxurilor şi ambiguităţilor. Dacă te vei lupta vreodată cu acest spirit, să ştii, tinere, că cea mai de temut armă pentru el este paradoxul. El o ţine pe americana Irene închisă între gratiile paradoxurilor, de unde îşi trage seva atât de necesară existenţei lui. Orice pământean, oricât ar fi de bun, de evlavios, de perfect, undeva, în adâncul fiinţei lui, ascunde şi partea negativă a sufletului, aceea a urii, geloziei, răutăţii, pe care nu o poate nega. Aşa am fost lăsaţi să ne naştem în acest plan mental, de către Creator. De aceea energia malefică a sufletelor noastre este atât de căutată. Acesta este modul prin care am aflat de soţia dumitale. Celelalte lucruri, privind familia ei, au venit de la sine, printr-o simplă meditaţie. – Vă mulţumesc din inimă, Lama. – Mie nu trebuie să-mi mulţumeşti, ci spiritelor care m-au ajutat să mă nasc în acel plan mental şi care au avut viziunea întâmplării, ca eu să fiu vrednic să aflu cine este Vocea care îi vorbeşte soţiei tale, tinere. – Deci spiritul acela dialoghează cu ea prin Voce? am întrebat eu. – Da, tinere, prin Voce. Când va veni momentul revelaţiei pentru tine şi soţia ta, numai spiritele ştiu. Dar ce pot să-ţi spun sigur e că, în acel moment, tu nu vei lupta cu sufletul soţiei tale, ci cu Vocea, acea Voce malefică ce îi va striga asurzitor în gânduri, încercând să-i nimicească orice urmă de voinţă, de dorinţă, de amintire, de speranţă, din sufletul ei, şi aşa secătuit de energia care îi este furată în fiecare moment, în fiecare clipă prin care aleargă spre moarte pe calea destinului. De aceea, dragă tinere, va trebui să te lupţi, cu toată energia fiinţei tale, cu duşmanul invizibil, care va fi acea Voce, cu însăşi neîncrederea, delirul şi discordanţa soţiei tale. Abia atunci, încercând să distrugi Vocea cu propriile sale arme, ale paradoxurilor, vei realiza că, încetul cu încetul, soţia ta va reveni la realitate... la viaţa din spaţiul şi nivelul 15

mental unde timpul... şi dorinţa... şi voinţa... există. Spiritul Vocii a dus-o într-unul dintre cele mai îngrozitoare nivele mentale. Acela unde există multă suferinţă, dar lipseşte cu desăvârşire voinţa şi speranţa. – Cum s-a întâmplat, Lama, că am ajuns aici, în Tibet, tocmai la tine? De ce nu am mers la un alt Lama, la o altă mănăstire? Să fie doar o întâmplare? – În nici un caz nu e o întâmplare, tinere. M-am gândit la tine odată ce te-am descoperit şi ţi-am transmis telepatic calea pe care trebuie să o urmezi pentru a ajunge la mine. Ştiu că nu ţi-a fost uşor, ai zburat multe ore cu avionul, ai mers cu autobuzul pe drumuri de munte, iar ce a fost mai greu, au fost cele două săptămâni care ţi-au trebuit să ajungi, la pas, până la această mănăstire, aflată la aproape şapte mii de metri înălţime. – Aş vrea să ştiu, dragă Lama, dacă Irene îşi va reveni până la urmă? – Nu pot să-ţi spun, tinere, zise Lama cu aceeaşi voce, oarecum impersonală. Nu pot să-ţi spun pentru că nu e bine să ştii destinul dinainte. Ce s-ar întâmpla dacă fiecare dintre noi ne-am cunoaşte dinainte destinul? Am şti clipa morţii sau clipa când vom avea un accident sau o mare bucurie. Asta ne-ar distruge pentru că nu am mai trăi cu adevărat viaţa. Ziua morţii noastre ar deveni un fel de execuţie pentru noi, programată cu mult timp înainte; a unui accident, la fel. Iar ziua unei mari bucurii ar veni atât de greu încât trecerea celorlalte zile ar deveni un calvar atât de mare încât ar estompa bucuria. Însuşi sensul existenţei constă în necunoaşterea destinului. Aceasta îţi creează iluzia de stăpân asupra tot ceea ce faci şi simţi în viaţă, îţi creează iluzia care, de fapt, e rezultatul sensului existenţei. Deci sensul existenţei este iluzia. Fără ea, tinere, ai fi pierdut, întreaga omenire ar fi pierdută. Nu vei şti destinul tău chiar dacă îl cunosc. Niciodată n-am să-ţi spun nimic despre el pentru că aş supăra spiritele care te ocrotesc, tinere. În viaţă ai nevoie de foarte multă meditaţie ca să-ţi cunoşti doar o parte din destin, şi nici aşa nu este sigur dacă ai această putere sau nu. Puterea de a-ţi învinge orice speranţă. Odată ce ştii ce va urma, nu mai speri la nimic, iar omul fără speranţă este un om mort. Chiar dacă destinul tău ar fi foarte fericit sau foarte nenorocit, tot nu ţi-aş putea spune, tinere. Speranţa e cea care fericeşte un destin nenorocit şi evenimentul cel care-l termină, adică moartea, tinere. Ce pot să-ţi spun este să nu te laşi niciodată învins de-a lungul întregii tale vieţi. Să ştii că ori de câte ori vei fi învins într-o luptă, aceasta nu va face decât să te întărească, să devii mai puternic şi mai profund. Să ştii să găseşti în fiecare eşec o victorie şi în fiecare victorie, un eşec. Prin ceea ce treci tu au mai trecut şi alţii; şi prin ceea ce au trecut alţii vei trece şi tu. Să nu crezi niciodată că omenirea începe şi se termină odată cu tine, dar nici să te laşi călcat în picioare de lupta aprigă a vieţii. Încearcă să lupţi benefic în viaţă, prin Echilibru. Acesta va fi arma supremă care va învinge până şi paradoxul în lupta cu Vocea Irenei. Acum va trebui să-mi răspunzi la câteva întrebări, tinere. Crezi în Creatorul Universului şi al spiritelor? – Cred. – Cum consideri că există Marele Creator, te-ai întrebat vreodată? – Nu, Lama, nu m-am întrebat la acest nivel. De altfel, refuzam să gândesc până acolo, pentru că planul nostru mental nu ne permite să gândim astfel. – Este foarte adevărat, tinere, planul nostru mental, tridimensional, ne dă totuşi trei coordonate ale Marelui Creator ale cărui raze le simţim în întâmplările destinului nostru, raze care, uneori, dor, dar cărora trebuie să le mulţumim pentru că prin durere preţuim fericirea, pentru că trebuie să ne cizelăm pentru a ne apropia de Marele Creator. – Coordonatele prin care îl simţim existent pe Marele Creator sunt Iubirea, Înţelegerea? – Coordonatele prin care ştim că există Creatorul şi că este alături de noi, sunt spaţiu infinit, timp etern şi conştiinţă a spaţiului infinit, a timpului etern şi a absolutului, pe scurt, Conştiinţa Adevărului Absolut. Acestea sunt coordonatele de bază prin care ştim că Marele Creator al Universului există şi pentru noi. Întotdeauna, tinere, în Conştiinţa Adevărului Absolut există iubirea profundă, absolută, bunătatea, înţelegerea şi toate reprezentările pozitive ale Conştiinţei noastre ridicate la puterea absolutului, care este cea mai adâncă profunzime pe care o poate percepe spiritul uman. Noi tindem către Creator, tinere? – Da, Lama. – Poţi să-mi spui de ce? – Pentru că avem nevoie de iubire, de puritate şi de alte lucruri asemănătoare, a căror amplitudine maximă o găsim doar tinzând spre Marele Creator al Universului. 16

– Este adevărat, tinere, ce-mi spui. Dar de unde ştim noi că Marele Creator al Universului nu are în Creaţia Lui şi partea malefică a acesteia? De unde ştim noi că nu tindem şi spre aceasta când dorim doar iubire absolută? – Asta nu pot să-ţi explic, Lama, şi nu cred că se poate explica. – Se poate explica foarte uşor, tinere. Oare dacă nu ar exista durere, ne-am putea da seama ce este cu adevărat opusul ei, lipsa durerii? Dacă n-ar exista întristarea, am putea înţelege fericirea? Dacă n-ar exista moartea, am putea înţelege viaţa? Dacă n-ar exista noaptea, am putea înţelege ziua? Dacă n-ar exista desfrâul, am putea înţelege puritatea? Dacă n-ar exista bunătatea, am putea înţelege răutatea? Dacă n-ar exista răul, am putea înţelege binele? zise lama privind meditativ spre un colţişor al templului. – Nu am putea înţelege nimic din toate acestea, am răspuns. – Astfel, tinere, va trebui să înţelegi că Marele Creator al Universului ne iubeşte când ne dă o durere, sau o întristare, sau o suferinţă. Când ne lasă să ne luptăm de atâtea ori, deznădăjduiţi, cu noi înşine, pentru a ne regăsi de fiecare dată, poate cu o fărâmă mai înţelepţi, mai puri, mai aproape de adevăr; şi cu cât suntem mai aproape de adevăr, cu atât suntem mai fericiţi, tinere, cu atât ne dăm seama cât de mult trebuie să-L iubim, să-L preamărim şi să-L căutăm pe Marele Creator al Universului, care pentru tine, tinere, este însuşi Dumnezeu. Aceasta e Calea spre Lumină. Cât trăim în acest plan mental, în această existenţă, va trebui să-I mulţumim Marelui Creator al Universului, în primul şi în primul rând, faptului că datorită Lui Existăm. – Aş avea o întrebare, Lama. – Ascult, zise acesta, stând parcă încremenit în poziţia „lotus”, – Nu înţeleg care era sensul statuilor în existenţa pe care ai trăit-o, Lama. În nici un caz nu cred că echilibrul ar fi existat doar din diferite proporţionalităţi interioare şi exterioare ale statuilor. De ce îşi modelau acele fiinţe propriul chip? De ce nu alte chipuri? De ce trebuiau neapărat să modeleze şi nu să coase, de exemplu, sau să sape? Oare numai în această oglindă a statuilor se puteau regăsi? De ce nu se uitau în oglindă? Ar fi scutit o sumedenie de efort. Toate acestea, Lama, nu le înţeleg. Oare sensul vieţii acelor fiinţe era de a-şi sculpta o viaţă întreagă propria lor statuie? După moarte ce se alegea de statuile rămase fără stăpân? – Statuile rămase fără modelator erau distruse, zise Lama. – Atunci care era sensul existenţei statuilor? Dar al acelor fiinţe care îşi închinau viaţa modelării neîncetate? – Aici, tinere, ai ajuns la cheia celor văzute şi nevăzute, la cheia echilibrului, al sensurilor existenţei, vieţii şi Universului făcând excepţie doar Marele Creator al Universului. Cheia tuturor lucrurilor şi fenomenelor, a paradoxurilor, este Absurdul, al cărui sens doar Creatorul îl poate dezlega. Absurdul este esenţa vieţii, a morţii, a planurilor mentale, a întregului Univers. Orice sens îi vom da vieţii, acţiunii în viaţa pe care o trăim, ori de câte ori vom accepta o competiţie, o întrecere, o luptă, tot ceea ce credem noi că are sens, chiar şi un sens atât de pronunţat încât să-ţi dai viaţa, să devii erou, în ştiinţă, pe câmpul de luptă, oriunde, totul se reduce la Absurd, atât în timp, în spaţiu, cât şi în conştiinţă. Oricât de durabil e ceea ce clădim, într-o zi se va nărui. Chiar dacă credem că naţiunea noastră sau ţara noastră va dura etern, ne înşelăm. Într-o zi, planeta pe care trăim va fi doar praf cosmic. Atunci să acceptăm că vom ocupa, pentru eternitate, alte şi alte planete din Univers, alte şi alte spaţii nesfârşite, iarăşi ne înşelăm; pentru că eternitatea timpului echivalează cu dispariţia lui, deoarece etern înseamnă atemporal, fără să mai vorbim de infinitatea spaţiului, care, la un moment dat îşi pierde dimensiunile, pentru că infinit înseamnă adimensional. Orice linie dreaptă vei duce de la un punct, dacă vei dori ca aceasta să fie infinită, capătul ei va ajunge întotdeauna la punctul de unde ai pornit. Deci spaţiul infinit este un punct, care nici el nu există de fapt. De aceea, dragă tinere, ca să existăm avem nevoie de Iluzie. Ea ne ţine în viaţă. Trecerea timpului şi nesfârşirea spaţiilor e doar o iluzie; la fel şi moartea şi viaţa, şi tot ce ne înconjoară, în afară de Marele Creator al Universului, care deţine şi cheia Absurdului. Un singur lucru cred, dragă tinere: Absurdul. Absurdul îl putem găsi în fiecare realitate sau plan mental. În planul nostru mental, antagonismul Absurdului cu Iluzia naşte Paradoxul, iar din lupta celor trei se naşte Echilibrul. Şi în viaţa de pe Pământ avem atâta nevoie de Echilibru. Chiar dacă nu ne hrănim cu el, fie că vrem sau nu, Echilibru este factorul vital, ceea ce ne uneşte, ne ajută să creăm o conştiinţă individuală şi socială cu anumiţi factori comuni cum ar fi simţurile, somnul, limbajul, ajungând până la legile juridice, care ne obligă să avem un comportament adecvat. Viaţa noastră, existenţa noastră constă în absurd şi paradox, doar că noi trăim iluzia, cea care naşte, împreună cu absurdul, paradoxul. Trăind iluzia, fără să vrem creem paradoxuri, care ne aduc la o stare de echilibru. 17

– Cu toate astea, Lama, cum îţi explici Absurdul? – Această întrebare mi-au pus-o mulţi dintre călugării din această lamaserie. Pe acest subiect discut de foarte mulţi ani, fără să-i găsesc o esenţă şi fără să cred şi să vreau să o găsesc, pentru că Marele Creator al Universului foloseşte Absurdul ca o realitate prin care dă sens legilor Universului, ale Fiinţei şi ale Iluziei. Niciodată nu vom putea să-l descifrăm fiindcă doar Creatorul lui are această putere. A descifra Absurdul este echivalent cu a distruge întregul Vis care este acest Univers şi pe care Marele Creator al Universului ni l-a dăruit întru Fiinţă. – Atunci, Lama, Fiinţa devine echivalentă cu Visarea? – Da, tinere, ai dreptate. Tot ce ne înconjoară, de la naştere până la moarte, munţii, văile, fulgii de zăpadă, zborul vulturilor, frumuseţea, iubirea, durerea, totul, dar totul, tinere, e un vis, o iluzie. – Care e diferenţa, Lama, între visele noastre de atunci când dormim şi cele din starea de veghe? Dacă totul e un vis, de ce putem face departajarea între aceste două stări? – E foarte simplu, zise Lama. În iluzia stării de veghe intervine, în mod direct, paradoxul, pe când, în iluzia stării de somn, paradoxul intervine în mod indirect sau diferit. Iar acum să-ţi dau un exemplu concret. Simţurile, în starea de veghe, funcţionează transmiţând creierului aşa-zisele informaţii din mediul înconjurător, cum ar fi temperatura, imaginea, gustul, mirosul; putem simţi un măr pe care-l avem în mână. Trăim iluzia simţurilor, a organelor care ne compun corpul. Ei bine, fiecare acţiune a acestor simţuri are ca substrat paradoxul sub formă de varietate, în cazul de faţă. Acel măr putea să fie galben, dar, paradoxal, el este roşu, cu toate că are acelaşi gust. Astfel, iluzia stării de veghe creează varietatea prin paradox, în mod direct, cu toate cele cinci simţuri, adică: văz, auz, miros, pipăit şi gust. Acel măr putea fi, în mod paradoxal, o pară sau o căpşună sau un alt fruct. Un fruct ar fi putut fi înlocuit, în mod paradoxal, cu un alt aliment şi tot aşa se naşte varietatea în cadrul iluziei aşa-zisei stări de veghe. În starea de somn, iluzia nu se mai bazează pe aşa-zisele simţuri, care, şi ele, sunt tot o iluzie, ci pe elemente cunoscute ca fiind existente în iluzia datorată paradoxurilor stării de veghe. Niciodată nu vom visa arhetipuri pe care nu le cunoaştem nici în starea de veghe, să zicem fiinţe care existau în planul mental în care eu am trăit optzeci de dimensiuni. – Îţi mulţumesc, Lama, pentru tot ce m-ai învăţat până acum. Ştiu că această discuţie îmi va rămâne întipărită în minte întreaga mea viaţă. La un moment dat mi-ai spus că o armă împotriva Vocii e însuşi paradoxul. Aş vrea să ştiu dacă schizofrenia are la rădăcini însuşi paradoxul sau e o altă iluzie a existenţei noastre, Lama? – După cum ţi-am mai spus, Irene se află într-un plan mental intermediar sau, mai bine zis, între două planuri mentale, de unde acel spirit malefic se poate hrăni cu energia emisă din boala ei, din discordanţa ei care este schizofrenia. În ceea ce priveşte esenţa bolii, diferenţa faţă de esenţa iluziei pe care o trăim noi este că, la Irene, la boala ei, antagonismul şi lupta dintre Absurd şi Iluzie nu naşte Paradoxul, care, în cele din urmă, să se contopească cu celelalte două, cum se întâmplă la persoanele sănătoase. Irene acceptă fiecare lucru, fiecare fenomen, profund distorsionat, la ea simţurile nu creează iluzia de varietate, de mişcare, cum se întâmplă la cei sănătoşi, cu ajutorul paradoxului. La Irene, această varietate şi mişcare sunt create doar de Absurd şi nu de Absurdul Iluziei, care naşte Paradoxul, ca, în cele din urmă, toate trei să devină Fiinţă. Irene acceptă Absurdul ca pe unica rădăcină a Iluziei, ca o realitate de sine stătătoare, ceea ce şi este, dar nu în Iluzia Irenei ci în Gândul Marelui Creator al Universului. Aceasta este deosebirea dintre boală şi normalitatea noastră. – Adică, am intervenit eu, simţirea Irenei este Absurdul? – Iluzia Irenei este Absurdul, zise Lama. – De ce paradoxul poate deveni o armă? l-am întrebat pe Lama. – Pentru că-i poate insufla Irenei existenţa lui ceea ce ar readuce-o la normalitate şi ar alunga spiritul malefic. – Când credeţi, Lama, că îşi va reveni Irene? – Când va accepta paradoxul şi nu va rămâne ancorată doar la Absurd. De aceea îi va fi cea mai mare teamă spiritului malefic, ştiind că dacă îl învingi pe tărâmul paradoxurilor şi Irene le va accepta, se va însănătoşi. – Acum aş vrea să te întreb, Lama, ce e bine să faci în viaţă şi ce nu e bine să faci? – Şi pe acest subiect am putea să discutăm o viaţă fără să ajungem la o concluzie concretă. – De ce? 18

– Pentru că necunoscând Adevărul Absolut nu putem afirma cu certitudine ce e bine şi ce e rău, răspunse Lama. – Unii spun că nu e bine să gândeşti rău despre alte persoane, pentru că tot acest rău se poate întoarce asupra ta, că nu e bine să fii desfrânat, să ucizi, să minţi, să înjuri şi multe alte lucruri considerate fărădelegi. – Iluzia noastră individuală cât şi Iluzia noastră socială ne-a demonstrat cu prisosinţă că aceste lucruri nu sunt deloc bune. Ele atrag maleficul hrănindu-l cu răutatea din noi. După cum am mai spus, răutatea există în fiecare din noi într-o anumită măsură, mai mică sau mai mare. Important e să ştim să o ţinem ferecată în cămările sufletului fiecăruia. Iluzia care ne menţine Fiinţa peste clipele Destinului ne-a învăţat că cele mai mari fărădelegi sunt, în primul rând, cele care îi rănesc pe alţii prin noi înşine. O parte din acestea devin fărădelegi dacă ne rănesc şi pe noi. De exemplu, nu e voie să ucizi dar nici să te sinucizi, nu e bine să-i minţi pe alţii, dar nici să te minţi singur, cu bună ştiinţă. Tot ceea ce duce la distrugerea societăţii şi a individului este malefic. Noi, ca societate, trăim prin Fiinţare, adică construire, evoluţie, dezvoltare, iar ca individ, prin Fiinţă, adică conştiinţă, adică cognitiv, afectiv şi volitiv, toate incluse în Iluzie, Paradox şi Absurd. E la fel de bine de ştiut că trăirea Absurdului ca realitate, de către individ, duce la o alienare mintală, iar trăirea Absurdului de către societate, duce la alienare socială. – Maleficul e una din cauzele alienării sociale? l-am întrebat pe Lama. – Maleficul e una din armele care ajută cauzele ce duc la alienarea socială, răspunse Lama. – Cum consideraţi societatea în care trăim? – E o societate cu prea mult malefic ce izvorăşte din sufletele oamenilor. Experienţa ne-a demonstrat sau adevărul iluziei noastre, că maleficul a dus întotdeauna la suferinţă, războaie, într-un cuvânt: durere. Cred că avem nevoie şi de linişte, fericire şi iubire, mai ales de iubire. Mai cred şi că orice rău pe care-l provoci astăzi, mâine se poate întoarce împotriva ta; chiar şi un gând negativ, care, pentru tine, nu înseamnă mare lucru, te poate răni într-o zi. Pentru fiecare există o karma, cum o numiţi voi, occidentalii, şi anume: ceea ce vei păţi azi, se datorează zilei de ieri, şi ceea ce vei păţi mâine, zilei de azi. De aceea gândurile noastre bune, neîncălcarea legilor ne ajută pe fiecare în parte, într-un tot unitar. – Atunci cum rămâne cu ceea ce mi-aţi spus adineaori, în privinţa răului? Tot dumneavoastră aţi spus că n-am şti ce înseamnă binele dacă n-am cunoaşte răul, şi nici ziua, dacă n-am cunoaşte noaptea. Oare dacă toţi am fi buni, perfecţi, ar fi mai bine pentru noi? – De data aceasta, tinere, e vorba de evoluţia despre care am mai vorbit şi ţi-am spus că e rezultatul varietăţii, care ştii bine cui se datorează. Evoluţia nu înseamnă stagnare. Fiecare nivel spiritual are maleficul şi beneficul său, doar că aceste două noţiuni distincte şi antagonice, sunt la fel de diferite pe cât de diferite sunt şi nivelele spirituale. Într-un nivel spiritual inferior maleficul va avea proporţii catastrofice, iar beneficul de o intensitate foarte mică. Într-un nivel spiritual superior, maleficul va avea cu totul alte proporţii, aproape fiind contopit cu beneficul, ajungând la nivelul cel mai de sus unde aceste două noţiuni nu mai există. După cum bine vezi Iluzia ne învaţă că planul superior pentru noi tinde spre benefic. Noi, ca şi conştiinţe, dorim să evoluăm pozitiv, deci spre un sens anume, pe care noi îl considerăm pozitiv, în sensul de acceptabil. Tot ceea ce acceptăm devine, pentru noi, pozitiv, iar ceea ce respingem, negativ. Asta nu înseamnă că ceea ce acceptăm nu poate fi şi malefic sau ceea ce respingem nu poate fi şi benefic. Câţi oameni nu sunt autorii unor infracţiuni şi câţi oameni nu resping ideea de bunătate, de pace, de iubire. Deci, după cum am spus, Iluzia ne-a dat conceptul de evoluţie. Noi, oamenii, tindem spre ceva, spre Paradis, de exemplu. Important e că tindem; astfel, Iluzia dă un sens existenţei noastre. Fiecare dintre noi vom încerca să urmăm acel sens indiferent dacă deznădăjduiţi sau plini de noi înşine, fericiţi, îl vom urma. Sensul acesta ne arată un anumit nivel spiritual, diferit de cel în care ne aflăm, deci, nevoia de schimbare, fie ea pozitivă sau negativă. În concepţia mea, ca spirit, pozitiv, acceptabil e: iubirea, gândul bun şi curat, altruismul, supunerea, modestia, suferinţa... da, suferinţa folosită drept unealtă pentru iluminarea căii spre fericire, şi câte şi mai câte, dragă tinere, şi de ce nu, bucuria. Mereu trebuie să fim bucuroşi pentru iluzia pe care o avem de la naştere şi până la moarte, iluzie ce se numeşte viaţă; să fim bucuroşi că nu suntem singuri în univers, ci întotdeauna este alături de noi Marele Creator al Universului de la care, de câte ori vom ridica, în noapte, privirea gândurilor noastre, vom primi lumină, atât de multă lumină, încât ne va ajunge din plin ca să nu greşim Calea spre Moarte şi spre o nouă Viaţă. – Deci, liberul arbitru e o componentă a Iluziei. 19

– Exact, zise Lama, privind spre un grup de călugări care se închinau în încăperea unde se ardeau tot felul de mirodenii. Tocmai datorită acestui liber arbitru, rugăciunile noastre există. Ştim că putem decide în cadrul acestei Iluzii, care este Viaţa. Liberul arbitru face parte din acea varietate dată de Paradoxuri. Să recunoaştem că Marele Creator al Universului ne cunoaşte destinul odată ce poate descifra şi Absurdul, odată ce are putere nemăsurată. Odată ce ne cunoaşte destinul, acesta există deja şi nu mai poate fi schimbat. Paradoxul face ca noi, prin voinţă, să avem şi liberul arbitru, cu toate că acesta e doar o simplă iluzie că poate schimba destinul, iluzie de care avem atâta nevoie şi care ne dă un sens. Sufletele noastre se revarsă spre moarte asemeni unui fluviu care-şi caută oceanul. Destinul fluviului e pecetluit, se va revărsa în ocean; doar că liberul arbitru poate interveni, în cazul sufletelor, cu sintagma „depinde în care ocean”. Sintagmă care este întru totul adevărată, deoarece fiecare ocean în parte e un anume nivel spiritual pe scara de valori a Absurdului, desluşit doar de Marele Creator al Universului. – Cu cât te întreb mai multe, Lama, cu atât parcă simt nevoia să-ţi mai pun alte întrebări. Cu cât aflu mai multe şi cred că, în sfârşit, am înţeles, cu atât îmi dau seama că, de fapt, mai am atât de mult de înţeles. Dacă, la început, când am venit la această lamaserie, credeam că va trebui să-ti pun doar o întrebare, două, pentru a putea înţelege ceea ce mă frământă acum, realizez că nu mi-ar fi de ajuns mai multe vieţi şi, cu toate acestea, concluzia ar fi tot Absurdul, Paradoxul şi Iluzia. Abia acum realizez ce nesfârşită e neştiinţa mea. Oricum, toate acestea mă vor schimba foarte mult, în profunzime, o schimbare pe care o doream de foarte mult, mult timp, dar care n-ar fi putut surveni fără această conversaţie, fără o parte din ştiinţa ta, Lama. Aici am realizat că nesfârşitul e un punct, poate nici atât, iar eternitatea e lipsa timpului şi toate duc la Absurd. Acum aş dori să ştiu de ce scara de valori a nivelurilor spirituale, a planurilor mentale, a evoluţiei spirituale, atât de dorită de voinţă, de liberul arbitru, de cele mai pure şi profunde sentimente de înălţare a fiinţei, se bazează pe recele Absurd? – Această întrebare tinere, e cheia cheilor. Ce pot eu să-ţi desluşesc acum este motivul existenţei ei; cât priveşte rădăcina ei, descifrarea ei, asta nu o poate şti şi face decât Marele Creator al Universului. Cu toate că dorim înălţare, noi şi noi nivele spirituale, aceste vor tinde, ca număr, spre nesfârşit. Iluzia care va patrona Fiinţa, în fiecare dintre aceste nivele, se va schimba, fiind mereu diferită, de la un nivel la altul; beneficul va fi aproape unit cu maleficul, chiar dacă în unele niveluri superioare, maleficul de acolo e mult superior beneficului de aici, precum în unele niveluri inferioare nouă, maleficul de aici să fie mult superior beneficului de acolo. Astfel, Iluzia este mereu alta, de la un nivel la altul. Paradoxurile sunt altele. Doar Absurdul e acelaşi, deoarece el nu poate avea o scară axiologică proprie, un anumit nivel. Dacă un lucru sau un fenomen este absurd, e absurd şi gata, fără ca să aibă un grad de comparaţie la modul „mai absurd”. Deoarece şi celălalt fenomen cu care se face comparaţia e tot absurd. Deci, unicul lucru care nu se schimbă, indiferent de nivelele spirituale, e absurdul. El rămâne unicul factor comun al nivelelor spirituale, unicul liant care le grupează pe acestea într-un tot unitar în faţa Marelui Creator al Universului. Iluzia şi Paradoxul sunt într-o continuă schimbare de la un nivel la altul. Liberul arbitru, la fel. Componentele Iluziei, la fel, vor naşte paradoxuri din ce în ce mai diferite, până când acestea se vor anula reciproc. Paradoxurile, într-un sistem atât de superior, încât beneficul devine, la un moment dat, monocolor, se anihilează. Lipsa lor duce la Iluzia pură alături de Absurd, iar Iluzia pură devine de la sine Absurd. Asta se întâmplă şi în sistemele malefice, unde maleficul devine mono-color. Paradoxurile dispar, rămâne Iluzia pură, care devine, de la sine, Absurd. După cum ai observat, tinere, liberul arbitru, voinţa, dorinţa de a evolua, duce, chiar şi într-un sistem al cărui destin e cunoscut dinainte către o evoluţie care se va sfârşi alături de Marele Creator al Universului. – Nu pot să nu te întreb contrariat, iluminate Lama. – Întreabă-mă, tinere, discuţia cu tine îmi face plăcere. – Cum se poate ca şi nivelele spirituale malefice să se îndrepte spre Dumnezeu, spre Marele Creator al Universului? am întrebat eu, profund mirat de data aceasta. – Se poate, tinere. E liberul arbitru, sunt componentele conştiinţei care vor duce la anihilarea paradoxurilor, ajungându-se la Iluzia pură. Dacă data trecută nu ţi-am spus cum devine Iluzia pură, prin anihilare, Absurd, am să-ţi spun acum: Iluzia pură, rezultată din sistemele benefice, se va uni cu Iluzia pură rezultată din sistemele malefice, pentru că fiecare va dori să o învingă pe cealaltă, să o răpună. Ambele vor avea aceeaşi putere adică, benefic pur şi malefic pur, care, în cele din urmă, se vor anihila, rămânând unicul şi de necontestat Absurdul care poate să primească şi numele de Indescifrabilul sau Neînţelesul. 20

– Dar, iluminate Lama, noi, prin Absurd, vom face parte din Marele Creator al Universului? Absurdul este o componentă a existenţei Lui sau e o entitate distinctă? – Noi suntem un gând al Marelui Creator al Universului. Un gând şi nimic mai mult. Gândul îi aparţine dar nu face parte din persoana Lui, nu-L compune. – Deci, gândul, iluminate Lama, e diferit de persoana Marelui Creator al Universului? – Da, răspunse Lama. – Cum poate Marele Creator al Universului să accepte ca maleficul să evolueze la fel de mult ca şi beneficul, ajungând să se anihileze reciproc? De ce nu distruge maleficul? – Ele trebuie să se anihileze, zise Lama, tocmai pentru a preamări Absurdul, pentru a-i da deplină întâietate, pentru ca victoria finală să aparţină doar Absurdului. – Ce alte înţelesuri ai mai putea da Absurdului, Lama, în afară de Indescifrabilul şi Neînţelesul? – Alte înţelesuri, tinere? zise Lama, după care continuă. Enigmaticul, Misteriosul, Nepătrunsul, Sensul Sensurilor ... – Sensul Sensurilor? am intervenit eu interogativ. – Da, răspunse rece Lama. – Adică, iluminate Lama, care e, de fapt, Sensul Sensurilor? – Absurdul, răspunse meditativ. – Adică, nu înţeleg, am continuat eu. – Descifrarea Absurdului o face doar Marele Creator al Universului. În Iluzia pe care o trăim, fiecare lucru sau fenomen are un sens bine stabilit, ca rezultat al dorinţei, al sentimentelor, al voinţei, al unei acţiuni, al unui fenomen. Sensul ne e dat de legităţile naturale şi spirituale care guvernează lumea în care trăim, începând de la legea gravitaţiei şi terminând cu legea bunului simţ, dragă tinere; toate aceste imprimă un sens existenţei noastre. La fel se întâmplă şi la alte nivele spirituale, unde sensul existenţei fiinţelor este dat de nivelul respectiv, de legităţile care acţionează acolo, care sunt total diferite faţă de cele care acţionează aici. Pentru asta va trebui să gândeşti cu totul şi cu totul alte structuri şi alte legi. La treapta cea mai de sus, când dispare liberul arbitru, la treapta beneficului sau a maleficului, cu siguranţă dispare şi legitatea ca dorinţă, voinţă, sentiment şi altele. Odată dispărută legitatea dispare şi sensul ca vector cu direcţie. Ambii vectori, adică ambele sensuri ale sistemelor malefic şi benefic, se anihilează reciproc, lăsând în urma lor Absurdul, adică suma tuturor sensurilor, în care direcţia vectorială spre evoluţie sau involuţie nu mai există. Spaţiul şi timpul sunt infinite, contopindu-se şi prăbuşindu-se în ele însele, căzând inerte la picioarele Marelui Creator al Universului, zise Lama. După acea discuţie cu iluminatul Lama Den Xing, am mai rămas în lamaserie timp de o lună. În această perioadă am fost ajutat de unii călugări să învăţ ritualurile tibetane, cum să mă rog, cum să mă adaptez acelui tip de hrană, tradiţional, care se numeşte tsampa, un fel de amestec din grâu pisat şi orz, sau altă plantă cerealieră. Pot să afirm cu mâna pe inimă că după ce am terminat acea călătorie în Tibet, eram alt om. Simţeam cum, înăuntrul fiinţei mele, se aprinse un foc care începuse să mă schimbe. În primul rând aveam o voinţă mult mai puternică, un curaj pe care înainte nici nu-mi imaginam că l-aş putea avea. Frica de moarte mi-a dispărut total încât, de la acea vizită, gândul la moarte a ajuns chiar să mă mulţumească, fiindcă ştiu că moartea nu este decât o trecere dintr-un nivel spiritual în alt nivel spiritual şi această trecere depinde doar de noi, cât de bine ne pregătim în timpul vieţii pentru a primi marea trecere aşa cum se cuvine, pentru a evolua într-un nivel spiritual superior. De când am locuit luna aceea în lamaserie, am devenit un om care îşi redobândise încrederea, oarecum pierdută din el, dintr-o persoană apatică, care se considera învinsă, am devenit un om care ştia cum să devină mereu un învingător. În lamaserie, alături de vârfurile înzăpezite ale munţilor şi de vânturile tăioase, am înţeles calea ce, cu răbdare, va trebui să o urmez în viaţă. De fapt, totul era atât de simplu încât nici mie nu-mi venea să cred. Cu toate acestea, acea simplitate era atât de greu de înţeles. Pentru a fi pregătiţi nu numai pentru moarte, dar şi pentru viaţa de aici, de pe Pământ, va trebui să lăsăm la o parte trufia, gelozia, egoismul, minciuna, hoţia, pe scurt: răutatea din noi, din fiecare, încercând să o înlocuim cu iubirea, altruismul, devotamentul, onestitatea, modestia şi lista încă ar mai putea continua. Toate acestea sunt lucruri atât de simple, atât de uşor de realizat, pentru a ne schimba şi, cu toate acestea, atât de greu şi, în acelaşi timp, şi mai mult decât atât, atât de greu de înţeles. * 21

Marile imperii s-au născut prin sânge, umilinţe, violuri, furturi şi sacrilegii. Cei mai slăviţi, cei care discern în numele dreptăţii, sunt tot reprezentanţii marilor imperii. Cum e oare, acest nume al dreptăţii? Nu îl cheamă cumva Demonic? Atunci să nu ne mirăm că avem nevoie fiecare de un zid; măcar să ne ascundem în spatele lui şi tot îl dorim. Încet, oraşul dispare în urmă. Încerc să adorm. Sunt, cu adevărat, mai obosit ca niciodată. Curând ne vom afla deasupra Varşoviei, capitala Poloniei. Privesc instinctiv la ceas. Acum ar trebui să se îmbarce şi bătrânica guralivă din America. Oare s-o fi trezit din somn? Pleoapele îmi devin grele, ca de plumb. Gândurile mele rămân undeva în aeroportul din Amsterdam, la o persoană care, pe cât de antipatică mi-a fost la început, pe atât de dragă mi-a devenit la urmă. Aud un sunet, ca de clopoţel, urmat de vocea unui pilot care ne anunţă că ne aflăm deasupra Varşoviei. Un oraş cu bulevarde drepte, încercuind cvartalele de blocuri asemeni unei alei pe care stau înşirate câteva batalioane de soldaţi prusaci, în linie cât mai perfectă. Ştiam că în cel de-al Doilea Război Mondial acest oraş a fost, pur şi simplu, ras de pe faţa pământului. A urmat reconstrucţia – o nouă identitate a acelui moment, un mod de a privi viaţa al polonezilor, undeva între stilul cazon şi cel răzvrătit. De ce răzvrătit? Pentru că regimul de înălţime al unor clădiri sfidase pe cel al altor clădiri. Probabil aristocraţia roşie sfida la fel? S-a încercat crearea unui stat prin care toţi cetăţenii să fie egali, să nu fie nici un patron, nici un bogat şi unde s-a ajuns? Bogaţii să fie exterminaţi, presa să devină aservită, iar unii săraci şi iarăşi nu Toţi, să devină noii bogaţi din Imperiul Roşu. Ciudat e că bogaţii roşii erau într-un număr mult mai mic decât foştii bogaţi, dar săracii roşii într-un număr mult mai mare şi mult mai săraci, atunci? Multe popoare au ajuns la concluzia că a încerca să elimini Mizeria Umană dintr-o societate nu faci altceva decât să o amplifici la forme care frizează absurdul. Da, ar fi ideal să fim cu toţii egali, la fel de deştepţi, de talentaţi, de buni, numai că, individul în sine nu este niciodată perfect egal cu oricare dintre aproapele său. Natura a creat diversitatea umană tocmai pentru a putea asigura evoluţia omenirii. Oare ce s-ar întâmpla într-o societate unde toţi ar fi obligaţi să devină genii, talentaţi, bogaţi şi egali printr-un comunism aberant? Credeţi că o astfel de societate e posibilă? Mă îndoiesc. Unde ar mai fi poezia fiecăruia dintre noi, aspiraţiile, speranţele? Oare nu sar destrăma? Poezia sufletului uman ar deveni o odioasă odă adusă Conducătorului Iubit, aspiraţiile ar deveni egale cu visele Conducătorului, iar speranţele la fel? De ce Conducător? Deoarece ştie oricine că pentru a ţine egali indivizi cu personalităţi diferite, deci fără nici un indice de egalitate între ele, e nevoie de o mână de fier, de o Dictatură. La sfârşitul mileniului doi, Omenirea şi-a dat seama că nu există nici un echivalent între Dictatură şi Mizerie Umană, acceptând-o, fără echivoc, pe cea din urmă. Avem nevoie de Mizerie Umană pentru că ea e cea care ne reprezintă visele, aspiraţiile, speranţele. Fără ea n-ar exista această cursă nebună în societate prin care indivizii tind să se depăşească reciproc, folosind nu doar rareori, anumite mijloace murdare. Dar asta suntem noi, fiecare individ în parte, diferit de celălalt, fiecare cu propria lui Mizerie Umană în suflet, cu egoismul lui, cu gelozia, cu ura, cu invidia, factori care, paradoxal, au dus, într-o oarecare măsură, la evoluţia societăţii, factori pe care îi negăm, dar de care avem nevoie. Nu cred că există om fără păcat, care să nu fi greşit într-un fel sau altul, cum nu cred că există sfinţi care să nuşi accepte propriul păcat şi să nu se căiască pentru el. Însuşi termenul de sfinţenie constă în a accepta cu umilinţă Mizeria Umană şi, pe urmă, a încerca să o înlături. Câţi indivizi dintr-o societate nu vor să devină bogaţi sau celebri sau mari personalităţi? Doar gândul la un asemenea statut include iarăşi cel puţin un element al Mizeriei Umane, trufia. Câţi au ajuns şi nu merită un asemenea statut? Câţi l-ar merita şi sunt nişte iluştri necunoscuţi? De ce? Aici intervine factorul absurd al întâmplării care ajunge destin, chiar Divinitate; da, în cele din urmă: Divinitate. Nu vom putea gândi decât în funcţie de un zid. Nu vom putea înţelege destinul sau Divinitatea decât cocoţaţi pe acel zid, care niciodată nu va fi îndeajuns de înalt ca să privim peste muntele Destinului Omenirii, al acelui Alfa şi Omega, peste uriaşul munte al Începutului şi Sfârşitului, pentru a-L vedea, în toată splendoarea, pe Dumnezeu. De altfel, mulţi dintre celebrii şi bogaţii de azi vor fi praful de mâine pe care vântul uitării îl va spulbera spre orizontul vreunei înserări, înnegrind razele astrului care va îmbrăţişa picioarele sfârşitului vreunei zile al mai ştiu eu cărui mileniu. Am adormit. Îmi amintesc că visam o plajă întinsă, undeva în Florida; valurile îmi spălau picioarele care lăsau urme în nisip. Eram un fel de fantomă şi totuşi aievea. Unul din valuri aduse la ţărm un portofel. L-am ridicat, nu erau bani, decât o legătură de chei şi nişte acte, un permis de conducere şi altele. Aparţinea unei femei, care avea în jur de treizeci de ani, părul şaten închis, cu tenul alb şi ochii verzi. Îmi amintesc că în permisul de conducere citeam un nume: Sandra. Priveam în jur încercând să o găsesc, dar plaja era pustie. Am luat portofelul gândindu-mă să-l trimit prin poştă la adresa din permis. Deodată eram la un ghişeu oarecare, 22

impersonal ca toate ghişeele poştale. O funcţionară, la fel de oarecare şi de impersonală, îmi explica pentru a nu ştiu câta oară, că adresa din permisul de conducere, nu este completă. Aşa ceva nu se poate. Mă trimitea să las actele la poliţie. Chiar m-am gândit să le duc, dar pe drum ajungând undeva în faţa Palatului de Justiţie din New York, m-am răzgândit, îmi părea foarte rău după poza Sandrei, chiar îmi devenise familiară, simţeam că o iubesc, cu toate că nu o văzusem niciodată. N-am înţeles de ce în vise suntem mai buni, mai sentimentali, mai profunzi, da, mult mai profunzi decât în viaţa reală, trăind fiecare sentiment la alte cote, mult mai adânci, uneori fără nici o comparaţie, cu cele din viaţa reală. Stăteam la un moment dat, îngândurat, pe una din multele trepte care se aştern în faţa colonadelor vechii clădiri a Palatului de Justiţie din New York. Priveam îngândurat la unele maşini cu iz de epocă, altele ultramoderne, care întorceau în faţa mea, schimbându-şi direcţia. Acest palat, fiind o clădire masivă, străjuia una dintre cele mai frumoase zone, cu cafenele şi magazine primitoare, din New York. Priveam spre nicăieri şi totuşi parcă aşteptam ceva, parcă pe Sandra. La un moment dat, dintr-o cafenea de pe un colţ al unei clădiri din faţa mea, am văzut ieşind o femeie, cu un pardesiu alb, un păr şaten închis, puţin ondulat, care i se revărsa până la nivelul umerilor, răzvrătindu-se la spate, pentru că deasupra urechilor era încorsetat de două agrafe dispuse lateral. Un nas drept, roman, încadrat de doi ochi vii, superbi, verzi, cu sprâncene proeminente, ce se arcuiau puţin obraznic, sfidând fruntea, dându-i un aer de un irezistibil echilibru, de o frumuseţe aparte, fiind şi o femeie înaltă şi bine proporţionată. Era Sandra. M-am ridicat de pe trepte şi încercam să o strig, să alerg spre ea. Strigam întruna: Sandra! Sandra! Sandra! Dar ea nu auzea. Se întoarse şi coborî grăbită spre bulevard, în direcţia opusă Palatului de Justiţie, parcă s-ar fi îndreptat spre China Town. O urmăream strigând-o. La un moment dat, a cotit pe o străduţă; curând am ajuns şi eu acolo. O pierdusem. Rămăsesem cu actele ei şi atât. Eram deprimat. Am tresărit şi mi-am dat seama că mă aflam în avion şi că totul nu a fost decât un vis. Iar se auzi soneria şi unul din piloţi care ne anunţă că ne aflăm deasupra Moscovei, nu demult, capitala Imperiului Roşu. Prima senzaţie, când m-am uitat în jos, a fost de oraş care nu are un sfârşit, de oraş imens, la fel ca şi ţara pe care o conduce, a cărei capitală este. Cu toate că ne aflam la mai bine de zece mii de metri altitudine, fiecare linie a orizontului ne anunţa că Moscova nu s-a terminat nici acolo. Palatele impunătoare de pe malul Nevei mi se părură la fel de graţioase, ca şi cum m-aş fi plimbat la poalele lor. Eram cu gândul undeva între vis şi realitate. Undeva între palatele de pe Neva şi fiinţa enigmatică pe care o pierdusem în vis. Cu puţini ani în urmă, din aceste palate se decidea soarta unei părţi din planeta pe care, cu prisosinţă o locuim, fiindcă cealaltă parte a planetei le aparţinea palatelor de pe malul Potomacului, Washington. În aceste palate ale Moscovei se decidea soarta şi mizeria şi moartea şi viaţa a miliarde de oameni, în frumoasele palate care acum zâmbesc înveşmântate în razele soarelui, zâmbetul sinistru al dictaturii, al lagărelor de concentrare, al gulagurilor, al morţii. E un zâmbet şi ăsta, nu-i aşa?

CAPITOLUL 3

La orizont îşi fac apariţia Munţii Urali. Vecinul meu cred că a aţipit sau poate se gândeşte cine ştie unde. Stă cu ochii închişi şi cu capul rezemat de spătarul fotoliului pe care l-a întins, transformându-l aproape într-un pat. Dealurile înverzite, de un verde închis, nordic, se pierd în unduiri din ce în ce mai mari. Parcă aş fi aruncat cu o piatră într-o baltă cu mătasea broaştei şi acum, valurile făcute de apă, ar fi dealurile peste care zburăm. Stewardesa mă serveşte cu o bere rece. Motoarele avionului se aud asemeni unui bondar, un zumzet slab. Cine să fie frumoasa femeie din visul meu? Nu, nu o cunosc încă, nu, nu cred să o fi văzut undeva. Oare fericirea constă în iubire? Sau e total opusă? Niciodată nu m-am gândit să dau o definiţie fericirii. Cred că fericirea e ceva în care ne regăsim, ceva familiar nouă pe care nu l-am avut niciodată, nu-l vom avea decât în iluzia că într-o bună zi îl vom ţine în palmele bătătorite de viaţă,care sunt îngrozitor de reci, ceva care să-l ducem la buzele noastre, ceva cu care să încălzim rugul cuvintelor, acel ceva pe care, dacă o singură dată l-am avea în viaţă, n-ar mai fi niciodată fericire. Aceasta e adevărata fericire, o Fata Morgana a ambiţiilor şi aspiraţiilor noastre, pe care vrem mereu să o îmbrăţişăm, dar n-o vom avea niciodată, niciodată nu-i vom săruta buzele pline de patimă şi nici nu o vom putea privi adânc în 23

ochii mirajului ca o frumoasă poveste de iubire. Orice Fata Morgana, dacă devine realitate, nu mai este un vis, deci o dulce Suferinţă. E dat în natura umană ca orice devine tangibil şi cucerit să-şi piardă pe loc din strălucirea acelei iluzii a absolutului, adică a Fericirii. Să dorim un nou vârf, un nou ţel, ăsta e sensul existenţei noastre, eternul ţel, eternul pisc pe care să-l cucerim. Fără asta, am deveni nişte morţi vii. O societate apatică, care s-ar autonega, în cele din urmă. N-ar mai crea, n-ar mai construi, totul ar deveni indiferent şi ne-am autodistruge. Motorul vieţii este competiţia şi al fericirii este Fata Morgana. Atunci, de ce existăm? Doar să lăsăm cutărui urmaş o casă, un scaun, un dulap, pe care le-am creat noi. Să lăsăm celor nenăscuţi noile realizări ale timpului nostru, ale societăţii prezentului? Să puim nou-născuţi, care şi ei să facă la fel, doar de dragul de a face toate astea, de a ajuta la evoluţia unei societăţi ale cărei ţeluri sunt iluzorii? Pentru a aduce nenăscuţii pe o planetă, care să ne urmeze, la fel, nenăscuţii nenăscuţilor nenăscuţilor? Ştim ce vrem de fapt? Viaţa înseamnă, pentru majoritatea, şi foarte multă suferinţă, şi decepţii şi luptă, nu e deci un vis cu zâne şi poveşti din O mie şi una de nopţi. Oare să nu gândim ce vrem, să fim atât de masochişti cu noi înşine cât şi sadici cu nenăscuţii? Oare să nu ştim că sintagma „Viaţa e frumoasă” aparţine sută la sută unui paranoic, nu unui tip care gândeşte? Atunci, de ce vrem neapărat nenăscuţii? De ce vrem ca aceştia să vină pe Pământ? Doar să avem un obiect al nostru care să ajute la unirea unei relaţii sau pentru că aşa dă bine în societate? Viaţa însăşi e un semn de întrebare. Încotro ne îndreptăm şi de unde venim în hăţişul de sentimente şi praguri prin care trecem pe drumul dintre naştere şi moarte? Doar Divinitatea are un cuvânt de spus. Doar cel etern şi nemuritor va şti de ce e asta soarta nenăscuţilor şi care e sensul vieţii. Senzaţiile noastre ne lasă să credem că nimic nu se petrece în natură la întâmplare. Că fiecare val care loveşte ţărmul are sensul său, că fiecare bătaie de aripi a unei gâze îşi are sensul ei, că fiecare gând rău sau bun îşi au sensul lor, că fiecare blestem sau iertare îşi au sensul lor şi fiecare vreme îşi are vremea ei şi, toate la un loc, clădesc Vremea Destinului unde naşterea şi moartea sunt doi copii care clădesc un castel de nisip pe ţărmul mării, dărâmat de apă odată cu refluxul. Doar Vremea Vremurilor nu-şi mai are vremea sa, care e eternitatea în sine, unde spaţiul şi timpul se unesc într-o îmbrăţişare a existenţei eterne, a entropiei controlate de însuşi Marele în Sine, El în Sine şi de la Sine, care a născut Cuvântul Primordial şi Gândul Primordial şi Iubirea şi Absolutul şi Adevărul şi Speranţa, Dumnezeu. El, Marele în Sine, care ne lasă să vedem fericirea doar într-o Fata Morgana ce se depărtează mereu de noi, tocmai pentru a ne putea regăsi în moarte şi în salvatorul său atribut, învierea. Tocmai pentru a înţelege că nu trăim şi nu vom putea trăi Niciodată Vremea Vremurilor pentru că aceasta nu se trăieşte, nu se naşte, nu moare, n-are o Vreme a ei, e Eternitatea. Fără Naştere şi Moarte n-am fi putut înţelege, în sufletele noastre Eternitatea. Şi atunci vom învia încercând să ne găsim mântuirea, încercând să-i sorbim fiecare lacrimă din ochii săi neîndurători, ai dreptăţii Dumnezeieşti, şi acolo, în prag de eternitate, vom înţelege şi importanţa naşterii şi a morţii. Mulţi vom dori iarăşi naşterea, strigând în abisul Universului: „Iertare, Iertare, Iertare, Dumnezeule!”, dar ceasul ne-a fost hărăzit încă de pe vremea când eram nenăscuţi; şi tot ce trece pragul morţii nu se mai întoarce la naştere decât, poate, cu o altă identitate. Acolo unde nu e durere şi nici suferinţă şi nici plânset şi nici parvenire şi nici minciună, dar nici ascunziş, acolo e doar Eul fiecăruia, cu bune şi rele, în timpul Vieţii. Cu iubire şi blestem, cu dorinţe şi mârşăvie, cu păcat şi nelegiuire. Acolo, fiecare trebuie să ştie că nimeni nu ne va mai trece Styx-ul înapoi pentru a o lua de la început. Trebuie să ştim că fiecare avem o energie în noi, în funcţie de faptele noastre, care se aşează pe portativul hărăzit de faptele fiecăruia în parte. Abia acolo vom şti dacă suntem lăsaţi sau nu să trecem pe sub Vremuri spre Vremea Vremurilor şi abia atunci vom înţelege ce dureroase sunt toamnele şi ploile şi ninsorile şi societăţile şi naşterile şi destinele şi morţile faţă de Absolut. Cât de târziu ne revenim câteodată sau cât de puţini sunt cei care o fac, cei care încearcă să lepede păcatul, lepădând minciuna şi mândria, viclenia şi parvenirea, îmbrăcând haina pură a adevăratei milostenii, a modestiei şi a sacrificiului de sine, în primul rând, toate astea dedicându-le semenilor, acelor suflete cu care împărţim Vremea şi norii şi ploaia şi cuvintele. Să înţelegem că înstrăinarea de sine ne reprezintă ca un supus etern al Vremurilor. Şi nici ploaia şi creta spălată de ea pe asfalt nu ne salvează în sufletul nostru, mereu înnourat. Şi plouă şi plouă în Noi, în sufletul nostru atât de greu plouă şi atât de plumburii sunt norii din noi, iar eu zbor, zbor, la mare înălţime peste nori, peste Noi înşine, peste suflet. Tot ce-mi doresc într-o bună zi e regăsirea de sine. Nu e aşa că trebuie să credem în ceva? Ne naştem cu vina de a exista, această vină de la Geneză dată, la ce ne-o ajuta atât de mult nu ştiu, însă ştiu că trebuie să ne scăpăm încetul cu încetul de eternul Păcat Originar ca să ne dedicăm vieţii. Spune viaţă şi spui păcat. Spune naştere şi spui păcat. Spune moarte şi spui... linişte. Oare bucuria vieţii nu constă în a păcătui trăind intens ca pe urmă să avem motiv de căinţă? În fine, unii 24

consideră că păcătuiesc prin însuşi faptul că s-au născut într-o lume a păcatului. Care om n-a păcătuit măcar o dată? Care sfânt n-a fost Om? Care iubire n-are un început? Care carne nu va muri? Care sânge va curge etern? Care mireasă nu va îmbrăţişa niciodată mormântul? Care pasăre nu se va opri din zbor? Care vreme nu va trece? Care păcat nu va fi spălat măcar de lacrimile norilor ale vreunui mileniu uitat de timp şi de memorie? Atunci, măcar să auzim strigătul puternic al suferinţei timpului solar, strigăt care ne anunţă la fiecare bătaie surdă de orologiu solar, că totuşi marea salvare se apropie în moarte. Câte galaxii pierdute de vremuri nu pot vedea ochii noştri în timpul vieţii, câte valuri auzim lovind isteric în stâncile ţărmurilor, câte râsete sau lacrimi sau dureri înăbuşite ale suferinţei adânci, adânci ca o fântână a durerii fără sfârşit din care ne servim cu nesaţ, însetaţi de viaţă, nu vom şti! Toate astea pentru sexul a două fiinţe cărora va trebui să le mulţumim că ne-au adus pe lume, iubindu-i. Părinţi, părinţi ai păcatului, care ne-aţi adus în păcat prin păcat, pentru a fi însetaţi la fântâna vieţii, pentru a bea până la capăt din paharul biblic al suferinţei, pentru a ne scălda aripile frânte în apa lui ca, apoi, să încercăm zborul spre moarte, nu înainte de a lăsa ceva urmaşi la acelaşi pahar, urmaşi care vor lăsa alţii şi alţii şi paharul nu se va goli niciodată, pentru ca cei nenăscuţi să-şi umezească şi ei buzele în paharul biblic al suferinţei, pentru a şti în viaţă ce e Dumnezeu, de ce avem nevoie de Dumnezeu, de ce trebuie să vrem să trăim şi aşa mai departe. Astfel vor spune şi urmaşilor lor: „Beţi din apa vieţii ca să trăiţi, că altfel nu simţiţi bucuria suferinţei”; altfel, acest masochism, care e istoria omenirii, n-ar fi existat şi nici sadici care să coordoneze masele masochiste în numele mai ştiu eu cărui ideal, cărei speranţe spre eternul mai bine. Privesc la câmpia nesfârşită deasupra căreia zburăm, Siberia. Locul de surghiun al atâtor destine dar şi locul în care mulţi s-au regăsit pe sine degerând de frig sau tăind copaci din codrii interminabili, care îngropau în păienjenişul crengilor atâtea suspine ce acum se află în tulpinile pe care se scurg răşini asemenea unor lacrimi ale neuitatelor suferinţe. Trupurile celor morţi se află în pădurea de tulpini unde fiecare copac are o poveste a lui, a unui destin venit din cine ştie ce cătun european sau asiatic pentru a da istorie frunzelor care, oricum, se prăpădesc în toamnă, amestecându-se cu solul pentru a o lua de la capăt, aceeaşi istorie, acelaşi timp şi, totuşi, altul. Ce mare e Siberia de când zbor deasupra ei. Se înserează, luminile de poziţie ale avionului se sting şi se aprind pe aripa care tremură din când în când, asemeni trupurilor celor din lagărele de muncă în frigul Siberiei. De ce tremură aripile? Înserarea aduce cu ea un orizont roşu, dând incandescenţă aripii care tremură; e focul ne-aprins şi dureros al bătăliei surde dintre zi şi noapte în care se zămislesc dorinţele şi iubirile zorilor ce vor veni, în miliarde de vise. Vise cu aripi sau fără, cu patimi sau fără, cu noi sau fără noi, dar întotdeauna doar Vise şi atât, şi apoi, iarăşi Destin. Îmi pun căştile la urechi. Caut un post cu ceva muzică, ceva care să-mi placă. Nu, nu vreau nebunia rockului, vreau ceva lent, poetic. Găsesc, în sfârşit. Încerc să adorm. Închid ochii. Siberia, sănii, zăpezi nesfârşite, zurgălăi la hamurile cailor, castele de gheaţă, conace vechi cu geamuri încremenite în flori de gheaţă şi fumuri care se ridică vertical din hornuri ascunse după turlele caselor, asemenea unor sentimente ascunse dar deosebit de puternice, la fel ca gheţurile ce se topesc în primăvară, târziu, lăsând în urma lor covoare multicolore de flori, asemenea unor cuvinte de dragoste care nu se mai sfârşesc niciodată, amintind de castelele de gheaţă topite în sinceritatea lor rece şi transparentă a frigului din şoaptele de dragoste ce trec nesfârşitele întinderi dintre secunde. Deschid ochii. E noapte. Bolta înstelată îmbrăţişează întunericul negru al Siberiei asemeni unui grec care dansează Sirtakis şi prinde nisipul cu mâinile, îl răvăşeşte cu picioarele, luându-l, în cele din urmă, în pumni şi sărutându-l cu privirea într-o continuă iubire. Şi câte poveşti nu s-au sfârşit fără de timp şi n-au început cu eternitate în Sirtakisul Siberian, în ochii care-şi pierd adâncimea unii în alţii, în sufletele care sau reunit la focurile ce mocneau în cămine, la focurile ce mocneau din seva celor ucişi. Dădeau căldură şi speranţe şi vise ca într-un ultim dans etern al bolţii înstelate cu Siberia. Luna singuratică, mare şi străină, călătoreşte alături de aeronavă fără să uite nici măcar o ramură de copac din codrii nesfârşiţi. Aici, sus, luna e fără ramuri. Jos, nu. Sus e cald, jos e ger. Sus, cuvintele se rostesc prin hărţi, jos, prin sentimente. Şi-aici e cald şi acolo-i ger. O stewardesă trece prin dreptul fotoliului meu. Mă întreabă în şoaptă dacă doresc ceva. Doar să pot adormi puţin. Zâmbeşte profesional şi se depărtează la fel de fantomatic precum se apropiase. Aş vrea să pot dormi. Ceva nu-mi dă pace. Să fie Calea Lactee care, aici, deasupra Siberiei e mai strălucitoare ca nicăieri în altă parte sau Carul Mare, sau gândurile care nu-mi dau pace? * 25

În Dallas, în acel an era o iarnă umedă şi mai rece ca de obicei. Atât de umedă încât simţeai frigul cum ţi se strecoară duşmănos în oase. Ploile parcă nu se mai opreau. O cunoşteam pe Irene de câteva luni. N-am să uit niciodată acea dimineaţă când a primit un plic de la Universitatea Columbia din New York, care o anunţa că i-a fost oferită o bursă de studii în cadrul facultăţii de drept a acelei universităţi. Nici unuia nu ne venea să credem ochilor cu toate că era adevărat. La acea vreme, amândoi urmam studiile în Dallas. Cu mare greu reuşisem să mă înscriu la Texas University. Irene nu-mi spusese nimic despre demersurile ei de a obţine această bursă deoarece nu spera într-o rezolvare pozitivă a situaţiei şi, oricum, toate aceste demersuri le făcuse cu luni de zile înainte ca ea să mă cunoască pe mine. Atunci am aflat şi eu. Recunosc că o asemenea alternativă mă luase cu totul pe nepregătite. Nu ştiam ce o să fie, să mă bucur sau să fiu trist. Dacă eu nu mă voi putea descurca în New York? Dacă un asemenea succes ar fi îndepărtat-o pe Irene de mine, un pârlit pe atunci, care trăia de pe o zi pe alta, care nu era sigur că în New York îşi va putea găsi un job pentru a se putea întreţine? Irene mi-a spus despre obţinerea bursei cu un oarecare sentiment de vină. Sa cuibărit în braţele mele şi am stat aşa vreme de câteva minute fără să ne zicem nimic unul altuia. Îi simţeam doar respiraţia precipitată şi inima care-i zvâcnea. Mă luase pe nepregătite. Nu ştiam ce să-i spun. A-i interzice categoric să plece la Columbia ar fi fost o dovadă de egoism şi de răutate din partea mea. A-i spune că sunt de acord să plec pe un drum pe care n-am mai fost niciodată şi care nici nu ştiam unde mă va duce, iarăşi mă punea într-o oarecare stare de expectativă. Ştiam, o simţeam, că în sufletul ei se dădea o luptă surdă, rece, nemiloasă, între un lucru pe care şi-l dorea atât de mult şi mine. Atunci am realizat pentru prima dată că Irene mă iubeşte cu adevărat când mi-a zis: „Să ştii, Sorin, că nu este neapărată nevoie să accept această bursă. În definitiv e o simplă ofertă şi atât. Pot să o accept sau să o resping. Fără tine nu voi pune niciodată piciorul în New York. M-am gândit bine, Sorin. Nu pot să te las în Dallas şi eu să stau în New York despărţită de tine. Rămân!”. În acele momente îmi venea să zbier, nu ştiam exact ce să fac. Îmi era teamă de necunoscut, de faptul că s-ar putea să o pierd pe Irene, ne-putând să-i asigur ceea ce, probabil, ar avea nevoie. Oare mă va iubi mereu ca şi acum? Oare nu se va schimba Irene niciodată? Aş fi vrut, în acele momente, să fac timpul să se oprească în loc. Eram la o răscruce de drumuri şi nu ştiam pe ce cale să o apuc. În cele din urmă am început să gândesc după o oarecare logică. Mi-am spus că, în definitiv, Irene mă iubeşte cu adevărat. O iubeam la fel şi eu. O iubeam foarte mult pe Irene. Dacă o iubeam atât de mult pe Irene, după cum pretindeam eu în sufletul meu, asta însemna că ar fi trebuit să las orice sentiment de egoism la o parte, să las teama care mă stăpânea – că s-ar putea să o pierd pe Irene – şi să accept ideea că nici un sacrificiu nu e prea mare atunci când iubeşti. Că şi atunci când iubeşti trebuie să ai curajul să înfrunţi anumite etape ale dragostei tale, la fel ca un luptător, la fel ca un vapor care nu întotdeauna navighează pe ape liniştite. Până la urmă i-am spus Irenei: „Voi merge cu tine la New York, Irene. Te voi urma, spre binele tău, până la moarte. Poate ne vom căsători acolo, Irene.”. Atunci, cu toate că stătea în braţele mele ca un copil, s-a întors, m-a cuprins de după gât cu ambele braţe şi mi-a zis: „Să ştii, Sorin, că sufăr de schizofrenie; într-o zi poate se va agrava. Oare vei accepta o asemenea nevastă?”. Eu i-am răspuns: „Da! Nimeni nu ne va putea despărţi vreodată!”. * Îmi amintesc că era o toamnă arămie şi însorită când am ajuns la New York. Bunicii îşi plimbau nepoţeii prin Grand Central Park. Căldurile înăbuşitoare de peste vară se retraseră undeva în Sud. Nu pot să uit ce stânjeniţi ne simţeam în aglomeraţia, freamătul, tumultul new-yorkez, noi, care eram obişnuiţi cu liniştea şi spaţiile largi din Dallas. Totul era nou pentru noi. Amândoi simţeam un fel de teamă faţă de necunoscut. Ne era teamă că tocmai acest înceţoşat necunoscut să nu care cumva să ne despartă. În momentul în care am coborât din greyhound şi ştiam că ne aflăm într-un subsol din Strada 42, unde se afla staţia de autocare, am privit amândoi, în acelaşi timp, un panou electronic, imens, care indica plecările autocarelor din New York. Sunt convins că şi Irene, la fel ca mine, căuta ora de plecare a greyhound-ului spre Dallas. Când privirile noastre s-au întâlnit, mi-am dat seama de penibilul situaţiei, astfel încât am lăsat capul în jos, ruşinat. Nici unul nu putea să spună nimic celuilalt. Nu pentru că nu am fi avut ce sau pentru că nu am fi dorit să comunicăm unul cu celălalt, ci, pur şi simplu, simţeam, în acel moment, că orice am fi spus nu era de ajuns. Mai necesita un răspuns şi o întrebare şi un alt răspuns şi o altă întrebare. În cele din urmă, m-am adresat Irenei, pe un ton care nu lăsa să se întrevadă nici o emoţie, ca şi cum i-aş fi spus „Dă26

mi cana aceea, te rog!”. Ştiam că oricât de emoţionat aş fi, ceea ce simţeam nu putea fi exprimat în cuvinte şi nici în gesturi. Gândurile mă duceau la următoarea întrebare: unde vom dormi? Oare vom găsi şi pentru noi un locşor în această gigantică metropolă, unde să locuim? Ştiam că banii nu ajung nici pentru o lună de cazare, darămite să mai şi mâncăm. I-am spus: – Suntem la New York, Irene? Nu ştiu de ce am făcut-o la modul interogativ. Doar ştiam că suntem la New York. Nu mai trebuia să o întreb pe Irene dacă aşa era. Ştiam amândoi, la fel de bine, unde ne aflam cu toate că ne mişcam asemenea unor roboţi către locul unde trebuia să ne primim bagajele. Nu ştiu cum ne-am pus rucsacurile pe umeri; ce ştiu sigur e că la ieşire am văzut un bulevard înţesat de maşini care claxonau asurzitor, ştiu că se însera şi un bărbat negru ne-a oferit serviciile lui de a ne căra bagajele la un taxi. Ştiu sigur că n-aveam chef să ne dăm ultimii bani pe taxi, aşa că am căutat o staţie de autobuz. Pe vremea aceea nu eram deprinşi cu subway-ul. În cele din urmă am găsit un autobuz dar pe care noi l-am luat într-un sens greşit. În loc să ne ducă în partea de nord a Manhattan-ului, ne-a dus undeva în Brooklyn. Am realizat asta abia în momentul în care traversam podul Brooklyn. Atunci l-am întrebat pe un tip dacă autobuzul ajunge şi în partea de nord a Manhattan-ului. Îmi amintesc că tipul nu ne-a răspuns crezând că suntem nişte drogaţi care vrem să ne batem joc de el. Adevărul e că arătam destul de jalnic, fără să mai adăugăm cât de obosiţi eram după aproape trei zile de călătorie continuă cu greyhound-ul din Dallas până în New York. Am repetat întrebarea. Până la urmă ne-a răspuns o femeie cam la vreo patruzeci de ani. Iam explicat de unde venim şi unde vrem să ajungem. În sfârşit am primit informaţiile de care aveam nevoie. Am coborât în apropierea unei staţii de subway. Odată ajunşi în această staţie am descoperit cu surprindere că oricine dorea putea să-şi aleagă, gratis, o hartă cu toate liniile metroului new-yorkez. În sfârşit ştiam şi noi ce tren trebuie să luăm pentru a ajunge la destinaţia dorită. Când, în sfârşit, am ajuns la poarta Universităţii Columbia era, nici mai mult, nici mai puţin, de două dimineaţa. Paznicii nici nu au vrut să audă când le-am spus să ne lase în campus la acea oră. Amândoi eram sfârşiţi de oboseală. Am aflat că, pentru a primi acces în campus, Irene trebuie să completeze nişte formalităţi. Ne-am retras într-un părculeţ din apropiere, unde ne-am întins pe gazon, aşteptând venirea zorilor. Stând cu spatele pe iarbă şi cu privirea spre cer, înţelegeam că bolta înstelată din New York nu diferă faţă de cea din Dallas. Irene mi-a spus: – Observi, Sorin, că sunt aceleaşi stele ca şi în Dallas? Cerul trebuie să fie cu noi, Sorin, şi este. Ne spune să ne simţim în acest oraş ca şi acasă. – Mai e cineva cu noi, Irene? – E sigur cu noi, Sorin, zise Irene. – Cine? am întrebat-o eu. – Dumnezeu, bineînţeles. – E adevărat, Irene. Când îl ai pe Dumnezeu alături de tine te simţi acasă oriunde ai fi în această lume. Îmi amintesc când am fost luna aceea în California, ştii tu, când am venit din Los Angeles. De fapt, am locuit aproape un an în Las Vegas. Până atunci, niciodată n-am mai fost atât de departe de Texasul meu drag, Texasul meu natal. Să ştii că Dumnezeu m-a ajutat foarte mult, mai ales că, dacă în acea zi nu eram în acel greyhound cu care veneam din Los Angeles şi treceam prin El Paso, nu te-aş fi întâlnit pe tine, Irene. – Iar eu, Sorin, dacă nu eram la Denver şi nu m-aş fi reîntors în Dallas, de asemenea nu te-aş fi întâlnit. – Crezi în hazard; în întâmplare, Irene? – Cred, Sorin. – Crezi, Irene, că Cineva acolo Sus ... Uite spre steaua aceea singuratică. O vezi, Irene? şi i-am arătat cu degetul steaua cu pricina. – Da, Sorin, văd. – Crezi că şi steaua aceea există din întâmplare, prin hazard? – Asta nu, Sorin. Steaua aceea a fost lăsată de Dumnezeu cu un scop precis pentru existenţa ei, zise Irene. – Dacă acea stea a fost lăsată de Dumnezeu şi noi ne călăuzim după o stea ca şi aceea, dacă fiecare din noi am avea o stea a noastră, a destinului nostru, mai crezi în hazard? Mai poţi crede că noi ne-am întâlnit întâmplător în acel greyhound. Eu nu pot să cred asta, Irene. Ştiu că tot ceea ce mi se întâmplă e lăsat cu un scop precis. Noi nu suntem nişte simpli executanţi ai propriului nostru destin, ci mai mult decât atât: destinul în sine. Tot ce ni se pare întâmplător este exact invers. Noi nu putem înţelege, nu putem cuprinde cu mintea conexiunile care se fac în natură, pentru ca întâmplarea să nu mai fie întâmplare, ci destin. Oare 27

tu, Irene, ce ţi-ai dori cel mai mult pe lume? Ceva care să devină un fel de ţel suprem al tău? Am întrebat-o privind la bolta înstelată. – Ce mi-aş dori cel mai mult pe lume, un ţel al meu suprem? Nu cred, Sorin, că ceea ce-ţi doreşti cel mai mult pe lume trebuie să-ţi devină şi un ţel al tău. Un ţel pe care va trebui neapărat să-l atingi. Dar mai bine încearcă să ghiceşti tu, Sorin, ce crezi că mi-aş dori cel mai mult pe lumea asta? – Să termini Dreptul la Columbia? – Nu, Sorin, n-ai ghicit. – Ce n-aş da eu să mă pot înscrie la o facultate unde să studiez artele, istoria artelor, cred că ar fi minunat. – Te-am rugat să ghiceşti ceva, Sorin, zise Irene pe un ton mai răstit, de data aceasta. – Da, Irene, încerc să mă gândesc la ce ţi-ai dori tu cel mai mult pe lumea asta şi nu-mi vine în minte, i-am răspuns. – Un om care pretinde că-l iubeşte mult pe celălalt ar trebui să ştie ce anume îşi doreşte cel mai mult partenerul lui. – Te iubesc, Irene. Mi-e ruşine să fiu aşa de prost încât să nu pot ghici ceea ce ţi-ai dori tu cel mai mult. Să fii o tipă foarte bogată, i-am zis. – De data asta te depărtezi mai mult de subiect. – Nu ţi-ai dori să ai în puşculiţă câteva miliarde de dolari? – Nu, Sorin, şi nu cred că acele miliarde m-ar face şi fericită. Nu ştiu de ce, Sorin, dar întotdeauna am considerat că bogăţia prea mare nu e o mare fericire pentru posesorul ei ci, mai degrabă, un handicap. La un anumit moment, banii sunt cei care-ţi creionează viaţa, care ţi-o subjugă, transformându-te într-un veritabil sclav al banilor. Pentru mine, Sorin, nu este un ideal faptul de a deveni bogată. Detest să privesc lumea în acest mod, ba pe deasupra să mă mai plimb şi într-o limuzină, cu nasul pe sus, plină de înfumurare. Oare aşa mă vezi pe mine, Sorin? – Nu, Irene. Bineînţeles că nu. Eu am spus doar aşa, ca o idee. Poate pentru a da naştere unei conversaţii din care să înţeleg care este lucrul pe care ţi-l doreşti tu cel mai mult, Irene. Poate ţi-ar place să ai o inteligenţă deosebită. Să fii un geniu într-un domeniu anume. – Nu, Sorin, acum chiar că o iei razna. Chiar nu ai înţeles niciodată că oricât de inteligent ai fi, oricât de mare geniu ai fi, tot un nimic rămâi. Cu cât eşti mai inteligent cu atât vei realiza că ai mai mult de studiat. Şi cu cât vei studia mai mult cu atât vei realiza că, de fapt, ai cu mult mai mult de învăţat decât credeai la început, aşa că pentru mine n-ar fi lucrul pe care să mi-l doresc cel mai mult. – OK, Irene. Mă dau bătut. M-ai învins. Poţi să-mi spui ce îţi doreşti tu cel mai mult? – Da, Sorin, am să-ţi spun doar dacă ... – Doar dacă... ? Am înţeles! M-am aplecat spre ea şi am sărutat-o câteva minute după care mi-a zis: – Aşa mai merge, Sorin, acum am să-ţi spun. Acum doi ani am fost în vizită la o soră de-a mamei mele care locuieşte în Australia. Eram la Melbourne. Acolo, în acel oraş am vizitat un Mall. Era undeva pe centru. Nu puteam înţelege cum de în acel Mall se afla un turn istoric care, cândva, reprezenta frumuseţea şi semeţia arhitectonică din Melbourne, iar acum, ca un bătrân neputincios care a trecut strada de către un tânăr, se afla sub oblăduirea braţului generos al Mall-ului al cărui tavan îl ocrotea de intemperii, adică de ploi, de vânturi, de absolut tot ce l-ar putea distruge, ţinându-l alături de produsele expuse la vânzare, ca pe un trofeu. Parcă Mall-ul i-ar spune mereu: „Ei, vezi, bătrâne general? Tot eu, un simplu caporal, e adevărat că mercantil, te am la mână!”. Acolo, în acel Mall am făcut a doua mea criză de nervi. M-au luat cu salvarea şi m-au dus la o clinică din Melbourne. După două săptămâni de zile mi-am mai revenit oarecum şi m-am reîntors acasă. Mătuşa mea m-a însoţit din Melbourne până la Dallas. Ştii ce anume nu suportam în acel Mall, Sorin? Faptul că, nu cu foarte mult timp în urmă, acel turn nu avea nevoie de braţul „generos” al Mall-ului, de acoperişul său. Cândva, bătrânul general privea cerul înstelat nu prin prisma acoperişului acelui Mall. Cândva, deasupra frunţii lui strălucea Steaua Sudului, aşa cum asupra unor oameni de seamă străluceşte câte o stea a destinului lor. Îmi amintesc şi acum, Sorin, de mutra pe care a făcut-o maică-mea când am ajuns în Dallas. Înnebunea de furie, nu alta, văzându-mă iarăşi acasă, după nici o lună în Australia. Şi-ar fi dorit să rămân acolo peste vară, în timpul vacanţei. Era fericită că scăpase de mine măcar pentru trei, patru luni, iar acum, când mă vedea înapoi, nu-i venea să creadă. Era atât de furioasă încât am crezut pe moment că e gata să sară la bătaie. Mătuşa i-a povestit ce s-a întâmplat în Melbourne. Ştii ce a spus mama? 28

„– Face pe nebuna nemernica asta mică. Îţi spun eu că nu are nimic. De ce n-au mai ţinut-o la nebuni în Melbourne? De ce ai adus-o în Dallas? Uite că şi-a revenit. Întotdeauna voi, familia, aţi fost împotriva mea, eu sunt o victimă de-a voastră,” striga mama învinuindu-şi sora şi pe mine de cine ştie ce motiv imaginar. Poate că în acele momente aveam nevoie de linişte mai multă, pentru că abia ieşisem dintr-o criză depresivă puternică, care, după cum spuneau medicii, ar fi fost din cauza schizofreniei. I-am spus mamei: „– E adevărat, mamă, nu am nimic. Tot ceea ce m-a întristat şi m-a îndurerat a fost că Steaua Sudului nu se reflecta pe fruntea generalului, pe Turnul din Mall, ci pe braţul caporalului, pe acoperişul Mall-ului.” ştii ce mi-a spus, Sorin? „– Ce stele visezi nenorocito, nemernico? în loc să-ţi stea capul la lucruri mai pământeşti, cum ar fi un job, să mai câştigi şi tu un ban, ţie-ţi stă capul la stele? Auzi la ea, nebuna! Steaua Sudului! Tu n-ai voie să te gândeşti la stele, ai înţeles!?” Striga, în timp ce începuse să mă tragă de păr, cu toate împotrivirile mătuşii mele. Atunci am intrat într-o altă criză, cea de-a treia criză a mea şi cea mai gravă. Din acel moment m-am pierdut şi mi-am revenit abia după multe luni de zile, în Clinica Crystal Medical Center din aria metropolitană a Dallasului. Eram internată în secţia doctorului Kaufmann. El era şef de secţie, iar de mine se ocupau doi doctori tineri, foarte de treabă. Am înţeles asta după ce am început să-mi revin. Amândoi îşi sacrificau ore în şir din timpul lor pentru a-mi face diferite şedinţe de psihoterapie sau teste care să mă ajute să-mi revin. Acum, Sorin, ce crezi că mi-aş dori cel mai mult de la viaţă? – Ca Steaua Sudului să strălucească pe fruntea generalului, i-am răspuns, în timp ce priveam bolta înstelată. – Poate şi asta. Dar ceva mai mult de atât, ce anume crezi că ar putea fi? întrebă Irene, oarecum în şoaptă. – Mai mult de atât nu cred că voi afla vreodată, Irene. I-am răspuns în timp ce-mi ridicam fermoarul la canadiană întrucât mă cuprinsese frigul din acea noapte de început de octombrie new-yorkez. – Vezi steaua aceea singuratică, Sorin? – Steaua aceea de care am vorbit referitor la destin şi întâmplare? – Da, Sorin. Exact acea stea. – O văd, Irene. – Tot ce îmi doresc pe lume este ca acea stea să nu dispară niciodată de pe boltă. Să ne călăuzească mereu destinul, care nu este o întâmplare oarecare, ci un destin lăsat de Dumnezeu, la fel ca destinul acelei stele, care ne-a demonstrat în această noapte, când n-avem unde dormi, că ne aflăm în faţa Providenţei, că Ea ne-a dat iubirea pe care ne-o ducem pe propria noastră Golgotă, până la capăt. Fie ca această steluţă a noastră să strălucească mereu, a spus Irene pe un ton grav dar şoptit. – Să te audă Dumnezeu, Irene, i-am spus privind la steluţa pe care de acum încolo aveam să o considerăm steaua noastră. Cu toate acestea, n-am putut să n-o întreb: – Şi totuşi, de ce ai ales această stea, Irene? – Pentru că această stea ne uneşte, dragul meu Sorin. Acum ai înţeles? Mi-a spus asta pe un ton care mie mi s-a părut patetic. – Da. I-am răspuns poate în gând, poate verbal, oricum nu mai are nici o importanţă. Tot ceea ce consider eu că a meritat vreodată în viaţă să fac a fost să văd acea stea singuratică, care nici nu ştiu ce stea este şi nici din ce constelaţie face parte. Tot ceea ce avea vreo importanţă era că, într-o noapte de început de toamnă, a fost pentru prima dată când m-am regăsit pe mine însumi, pe mine, ca suflet. Toate astea s-au datorat Irenei, care a ales o stea ce ne unea sufletele noastre. Ei, bine, această stea şi-o dorea Irene cel mai mult în viaţă. Acea stea singuratică, poate sfioasă, undeva într-un colţ de Univers, o stea care nu pregeta să-şi trimită lumina ei palidă şi totuşi persistentă în sufletele noastre obosite de greyhound. Nici nu ştiu cum am adormit. Tot ceea ce am aflat a fost că, a doua zi dimineaţă, dispăruseră atât rucsacurile noastre cât şi încălţămintea pe care o puseserăm alături de rucsacuri pentru a ne simţi mai comozi pe iarbă. Eram desculţi. Fără nici un ban şi, mai rău, fără nici un act. N-am să uit niciodată acea dimineaţă, când m-am trezit. Nu ne venea să credem că am fost jefuiţi. Aveam impresia că trăim un coşmar, un vis, doar atât, şi că, în curând, avea să se facă dimineaţă iar noi ne vom trezi. Prima care a deschis subiectul a fost Irene: 29

– Oare visez, Sorin? Eşti aici, în carne şi oase? Oare chiar ni s-a furat tot ce am avut? Ce ne facem acum, dragul meu Sorin? Şi eu simţeam la fel, că visez, că tot ceea ce ni se întâmpla nu putea fi sub nici un fel real. Eram la fel de disperat ca şi Irene. Nu ştiam cum ne vom descurca într-un oraş atât de mare ca New York-ul. Eram, întrun cuvânt, ceea ce se cheamă îngrozit. Nu ştiam nici ce să-i răspund iubitei mele Irene. În nici un chip nu aş fi dorit să afle starea mea de spirit. Poate că eu eram chiar mai deprimat decât ea. Deodată, mi-a venit aşa, ca o idee, să nu-i descriu situaţia cu adevărat tragică în care ne găseam, fără să-mi dau seama că, de fapt, nu făceam altceva decât să o accentuez. Astfel, i-am spus Irenei: – Da. E adevărat, Irene. Tu visezi, nu trăieşti în realitate. Dormi liniştită până când te vei trezi. În momentul acela, Irene şi-a pus capul pe iarbă şi a închis ochii. Atunci mi-am dat seama cât de mult am greşit. Irene nu realiza că, de fapt, trăia realitatea. Aşa dură, monstruoasă, amară cum era, dar era realitatea şi trebuia să o acceptăm ca atare. Toate astea nu-mi demonstrau câtuşi de puţin boala de nervi a Irenei, adică nemernica aceea de schizofrenie, care avea să mi-o fure într-o zi. Şi eu, care nu aveam un asemenea diagnostic, simţeam că-mi vine să urlu, să sparg ceva şi, dacă nu ar fi existat aceste posibilităţi, să accept şi eu că ceea ce trăiam nu era decât un vis urât. Chiar dacă ştiam că nu e aşa, chiar dacă eram cât se poate de convins de realitate. Acum, tot ceea ce trebuia să fac era să o conving şi pe Irene, fără să-i provoc o criză, că tot ceea ce trăim unul lângă celălalt, nu e nimic altceva decât pura şi nemiloasa realitate. Înţelegeam că cel mai greu lucru pentru mine, în acele momente, era să-i inoculez iubitei mele realitatea în care ne aflam. Recunosc, cu mâna pe inimă, că mi-a trebuit ceva timp până când am convins-o pe Irene să accepte ideea că suntem desculţi, fără rucsacuri şi, ceea ce era mai rău, fără bani şi acte. Tipii care ne „lucraseră” în timpul nopţii o făcuseră atât de bine încât au avut grijă să ia cam totul de l la noi, lăsându-ne doar în blugi şi în cămăşi. Ar fi fost poate mai bine dacă acea noapte, cu steaua Irenei care ne uneşte, ar fi fost puţin mai răcoroasă, poate că am fi îmbrăcat canadienele şi acum le-am fi avut. Mi-o amintesc pe Irene cum a spus într-un târziu: – Să mergem la Columbia. Tu ce spui, Sorin? – Sunt de acord, Irene. Cu toate astea nu prea ştiam ce putam face acolo, fără nici un act. Dar, în anumite cazuri, orice iniţiativă, acţiune, este binevenită. Asta o ştiam şi din alte situaţii stresante în care m-am mai aflat, în viaţă. Oricât de stresat eşti atunci când faci ceva, parcă stresul nu mai e atât de profund deoarece te concentrezi la acţiunea în sine, la ceea ce faci. Faptul de a ne îndrepta spre Columbia desculţi şi fără acte, era întru totul un lucru pozitiv, un semn de curaj. Mergeam ţinându-ne de mână şi având grijă să ocolim pietricelele sau chiar cioburile de sticlă care ne-ar fi putut răni tălpile, Cu toate astea, mai călcam din când în când pe câte o pietricică mai ascuţită, ceea ce ne obliga să mai şi oftăm când corpul tăios al pietricelei întâlnea tălpile noastre. Într-un târziu i-am spus Irenei: – Ei, ce spui, iubito? Chiar nu ţi-ar conveni să avem câte un miliard de dolari în acest moment? Toate aceste cuvinte le-am pronunţat pe un ton voit ironic, într-un spectru a ceea ce s-ar fi dorit o glumă din partea mea. Tocmai atunci, când eram mai disperaţi, eu o întrebam pe Irene dacă şi-ar dori sau nu să fie miliardară. Răspunsul ei la gluma mea, care s-a dovedit a fi de prost gust, a fost cât se poate de tranşant: – Nu! A zis acel „nu” cu un aer cât se poate de firesc, încât mi-a dat impresia că ne aflam în faţa unei mese îmbelşugate, cu lumânări şi cu un fireplace care ardea şi ne încălzea picioarele, în timp ce ne sorbeam din ochi unul pe celălalt, servind fiecare câte o cupă de şampanie.

CAPITOLUL 4

30

Acum, după atâţia ani, când, cu toate că posed o avere de peste opt sute de milioane de dolari, călătoresc cu avionul la clasa a treia, simt nevoia să dorm, ca un vagabond oarecare, pe un fotoliu din aeroport şi sunt cu atât mai fericit cu cât reuşesc să comunic cu oamenii nu în calitate de magnat care se ocupă cu opere de artă, ci în calitate de om. Abia acum înţeleg ce a vrut să spună Irene cu atâţia ani în urmă. Faptul că sunt bogat nu înseamnă că sunt şi fericit. Într-o bună zi voi dona toţi banii unor organizaţii pentru săraci. Urăsc limuzinele luxoase, reci şi impersonale, care te aşteaptă la un aeroport sau altul, supuse, ca nişte sclavi mândri, gladiatori, care privesc totul din jur cu trufie şi aroganţă, strigând: „Pentru noi nimic nu are valoare, nici durerea şi nici sângele.” Tot ce contează e banul, care e regele regilor. Cu el putem oricând cumpăra şi destine şi viaţa şi moartea. Un singur lucru nu poate cumpăra banul: Iubirea sinceră! Dar acesta e ceva desuet, ceva care nu mai e la modă, între noi, gladiatori neînfricaţi şi curajoşi pe scenele pieţelor şi tranzacţiilor internaţionale. De aceea urăsc limuzinele. Chiar dacă bătrâna din Aeroportul Shiphall din Amsterdam mă enerva la început, ea seamănă atât de mult cu mine. Am lăsat, în acea noapte, un loc cu adevărat exorbitant, la cel mai scump hotel de cinci stele din Amsterdam. De ce? Pentru a sta ţeapăn pe unul din fotoliile aeroportului, asemenea unui tip care nu avea unde dormi,şi nu-şi permitea să închirieze o cameră în cel mai jegos motel din Olanda. După ce am încheiat tratativele pentru achiziţionarea unui Rembrandt, am urcat într-un taxi şi am vizitat oraşul. Trecuseră mai bine de câteva ore de când mă plimbam prin Amsterdam, fără să vreau să mă reîntorc la hotel. Mă simţeam al naibii de străin, de angoasat. Mi-am dat seama că la fel de străin m-aş fi simţit într-un oraş din Statele Unite. Nu era o înstrăinare de „departe de casă” şi nici una de limbă sau obiceiuri sau diferite lucruri, aspecte, cu care eu nu eram obişnuit. Era o înstrăinare de bogăţie, de lux, de tot ceea ce-mi părea impersonal, prea profesional, lipsit de valoare intimă. Aici cred că e esenţa a ceea ce am simţit: lipsa de valoare intimă. Oricât ar fi aceasta de cosmetizată prin lux, bogăţie, profesionalism, ireproşabil, de înaltă calificare şi clasă, avem nevoie de cu totul altceva. De o persoană care să şi greşească alături de tine, care să nu te considere obiectul muncii ei şi nici fulgul de zăpadă care, dacă nu e tratat cum trebuie, se topeşte şi, astfel, se pierde un client preţios. Când am sunat la recepţie şi le-am spus că vreau un bilet de avion către Australia, la clasa turist, mi-au adus, după o oră, un bilet la clasa întâi. Când le-am spus că n-am greşit şi că vreau un bilet la clasa turist, mi-au oferit acel bilet din partea hotelului, absolut gratuit. M-am enervat şi am părăsit hotelul. Nu puteau crede că vreau cu adevărat un bilet la clasa turist. Nu puteau accepta ca un client de-al lor să zboare la clasa turist. Eu nu mai puteam accepta prejudecăţile, xenofobia şi impersonalitatea care le slujeşte. Este adevărat, nu vom putea alunga prejudecata din conştiinţa omului. Prejudecata este unul din actorii principali ai marelui edificiu care se numeşte civilizaţie. Ea este dinamul care a întreţinut flacăra competiţiei. Este un sentiment care clasează sufletul ce o menţine, pe o anumită treaptă axiologică, sub care va exista întotdeauna alte şi alte lucruri inferioare şi care, prin inferioritatea lor, nu vor ajunge la nivelul acelui suflet. Din cauza acestui nenorocit actor, care este prejudecata, în afară de o civilizaţie angoasată, al cărei principal fundament este Absurdul, întâlnim toată gama de reflexii sociale ale Prejudecăţii, cum ar fi: rasismul, rangurile de la cele nobiliare până la cele date de puterea banului, clasele sociale şi absolut tot ce duce la o separare, divizare, a anumitor trepte pe care le recunoaşte civilizaţia. Oare ar putea exista o civilizaţie fără Prejudecată? Aşa, în forma pe care o cunoaştem noi, mă îndoiesc. Ar trebui să fie o civilizaţie în care pionul principal, omul, ca fiinţă care a creat-o să nu fie străină de sine, să nu fie exponentul alienării, în orice direcţie s-ar produce aceasta, fie în industrializare, cultură, mediu ecologic, până la cele mai noi forme şi mult mai perfide cum ar fi clonarea. Clonarea în sine este tot un rezultat al Prejudecăţii şi, de ce nu, în ultimă instanţă, al tipului de civilizaţie pe care noi l-am creat. Începând de la modele şi curentele arhitectonice ale construcţiilor, indiferent că sunt palate sau zgârie-nori, până la modele şi construcţiile arhitectonice în Filosofie sau tehnologie, toate, dar toate, se datorează, în ultimă instanţă, Prejudecăţii. Nu vom putea niciodată să vorbim de civilizaţie fără să rostim: Prejudecată. Întrebarea cea mare este dacă fiinţa umană, ajunsă la un anumit stadiu de dezvoltare, va reuşi, în cele din urmă, să învingă Prejudecata, pentru a se regăsi pe sine? Oare Prejudecata să fie mai mult un apanaj al educaţiei? Adică educaţia să ne dea gradul de civilizaţie?, în nici un caz! Ştiu că mulţi consideră educaţia la baza civilizaţiei, a nivelului atins de aceasta. Oricât de mult am învăţa la şcoală că o prejudecată sau alta este nocivă, o vom aplica noi oare, cu adevărat, în practică? Când ajungem pe stradă şi vedem că fiinţele care compun societatea se includ într-un sistem social, geo-politic, cultural, de mediu sau ecologic, care ne îndeamnă să acceptăm prejudecata ca ceva fără de care nu putem exista, nu vom putea niciodată să uniformizăm total societatea fiindcă, astfel, întregul arsenal de valori s-ar prăbuşi, iar rezultatul ar fi tot un dezastru. S-a văzut foarte 31

bine în comunism unde a dus o prea mare uniformizare. În nici un caz la dispariţia Prejudecăţii, ci la transformarea ei, într-o culoare şi o nuanţă diferită. Unica armă de a lupta împotriva Prejudecăţii este să o acceptăm ca atare, să ne lăsăm sufletul ros de incisivii ei nemiloşi până în ziua în care vom realiza cu toţii ce înseamnă să devii cu adevărat străin de tine însuţi, ce înseamnă să doreşti intimitate, personalizare în pofida depersonalizării puternice pe care ţi-o dă Prejudecata. De aceea zbor la clasa turist. * Am reuşit să trecem de poarta cerberilor de la Columbia, care, în noaptea trecută, era închisă şi păzită cu străşnicie. Acum nu ne-a mai spus nimeni nimic deoarece ne-am amestecat într-un grup de studenţi. Nu ştiu de ce, dar odată intraţi în campus, amândoi am respirat uşuraţi. Ştiu că unele priviri se mai opreau asupra picioarelor noastre, dar în situaţia în care ne aflam nu ne păsa câtuşi de puţin că suntem desculţi. Astfel am ajuns la secretariat. Când Irene i-a spus că nu posedă nici un document întrucât acestea i-au fost subtilizate în noaptea care a trecut, secretara, o tipă cam de cincizeci de ani, înaltă, dar uscată, ca o iapă rătăcită câteva săptămâni în deşert, cu sânii căzuţi şi faţa smeadă, ne-a îndemnat, la modul cât mai isteric cu putinţă, să vorbim cu decanul. Nu pot să uit penibilul situaţiei din acea zi, din momentul în care am intrat în biroul decanului, desculţi. La secretariat nu s-a observat, fiind un ghişeu, dar în cabinetul decanului, unde eram doar noi, faţă în faţă cu el, urma să se observe cât se poate de bine. În sfârşit, se deschide uşa decanului. În faţa noastră se desfăşura un cabinet luxos, cu mobilă de epocă. La birou, decanul, un tip care să tot fi avut vreo şaizeci de ani, cu o mutră acră, de nobil englez, care nu şi-a băut ceaiul de o săptămână, pe motiv că l-am deranjat. În momentul când a început să ne măsoare cu privirea de sus până jos şi a văzut că suntem desculţi, şi-a pus o pereche de ochelari pe nas, poate că nu ne vedea îndeajuns de bine picioarele. Irene a fost cea care i-a povestit ce ni se întâmplase şi de ce ne aflăm în cabinetul său. Tipul răsufla ca o locomotivă care urcă un deal. N-am să-i uit niciodată graţioasele sale cuvinte: – Câtă obrăznicie, să intri în aşa hal, domnişoară, în biroul meu! Ce anume doreşti? Să-ţi dau eu documente? Pentru aceasta va trebui să te adresezi Poliţiei şi pe urmă să vii să-ţi faci formele de înscriere. Nu uita, zise nemernicul, cu un aer de fericire ironică în glas, mai ai trei zile. Dacă în trei zile nu eşti cu actele în regulă, cu formalităţile de la universitate completate, locul tău e ca şi pierdut, dom-ni-şoa-ră! Acest ultim cuvânt l-a silabisit în mod intenţionat. – Auzi acolo, mai zise el. Ce tupeu, să vină la mine să le rezolv eu problemele. Eu nu sunt soră de caritate, ne-am înţeles, Anderson? îi spuse Irenei. Pesemne că eu nici nu existam pentru dementul acela de decan. Dacă până în acel moment eram oarecum încrezători că ne vom descurca, de data aceasta ne părăsise orice speranţă. N-aveam bani nici măcar pentru un bilet de subway. Nici nu ştiu cum am ieşit din clădire şi ne-am aşezat pe iarbă, în curtea mare a campusului Universităţii Columbia. Ce mi-a plăcut în acea curte a fost că se afla pe un fel de pantă, de fapt, întregul campus se afla pe o pantă a unui deal. – Ce facem acum? întrebă Irene, fără să trădeze vreo emoţie în glas. Nu i-am răspuns. Priveam la mulţimea de studenţi care se perindau prin zonă. Am stat fără să mai scoatem vreun cuvânt cred că mai mult de o oră. – Ei, Irene, ce mai spui? Cum ţi se pare New York-ul? am întrebat-o, încercând să înveselesc un pic situaţia. – Un oraş pe cinste, răspunse ea, ironic. – Adică? Fii mai explicită, iubita mea. – E oraşul şi situaţia pe care mi le doream cel mai mult în viaţă, dragul meu Sorin. – Presupun că nu regreţi faptul că ne aflăm aici. – Nicidecum. A fost dorinţa mea, Sorin. Este? În momentul când a pronunţat ultimul cuvânt a început să plângă. Plângea în hohote, ca un copil ce şia pierdut jucăria preferată. Mi-a spus, printre sughiţuri: – Îmi pare rău, Sorin, că te-am târât în toată mizeria asta. Crezi că eu am ştiut ce o să se întâmple? Crezi că mie nu-mi vine să înnebunesc? Oh, să fii sigur că da, Sorin. Văzând-o că plânge, am îmbrăţişat-o încercând să o calmez. Nu puteam să-i spun nimic. De fapt, nici nu ştiu dacă în acel moment ar fi fost bine să pronunţ cel mai mic cuvânt. Probabil, auzind hohotele de plâns ale Irenei, am atras un mic grup de studenţi, care ne priveau curioşi. O tipă blondă, cu părul lung, legat în coadă şi cu ochii albaştri, s-a apropiat de noi. 32

– Mă numesc Linda şi sunt la Drept. Pot să vă ajut cu ceva? La auzul acelor cuvinte magice, „pot să vă ajut”, am crezut că însuşi unul dintre Arhangheli a coborât din ceruri, la plânsetul Irenei. I-am povestit întreaga tărăşenie prin care trecusem. Ne-a spus că are o garsonieră, undeva în Manhattan şi că ne invită pentru câteva zile la ea, până când ne vom putea pune pe picioare. Tot în acea zi am dat o declaraţie la Poliţie cu privire la incidentul care avusese loc cu o noapte înainte şi, astfel, am primit nişte cărţi de identitate provizorii, până când întregul caz avea să se clarifice. Poate că niciodată nu mă voi putea revanşa faţă de Linda. Am locuit la ea vreo trei luni, timp în care nu ne-a cerut nici un ban. Pe urmă am închiriat un apartament two bedrooms în Brooklyn. Norocul nostru a venit odată cu Linda. Irene reuşise a doua zi şi să-şi clarifice formele de înscriere în facultate, iar eu mi-am găsit un serviciu pe cinste. Nici nu-mi puteam imagina vreodată că voi găsi un job aşa de bun. Eram clerck la Hotelul Waldorf Astoria din Manhattan. Adică, pe înţelesul tuturor, căram bagajele clienţilor în camerele care le-au fost repartizate. Salariul era mic dar bacşişul era mai mult decât satisfăcător. Pentru fiecare bagaj cărat primeam câte cinci dolari sau, uneori, chiar mai mulţi, drept bacşiş. Imaginaţi-vă că zilnic căram câteva zeci de bagaje, câteodată depăşind suta. După două săptămâni m-am înscris şi eu la o facultate de istoria artei. Evident că nu aveam bursă, dar aveam posibilitatea nu numai să-mi continui studiile dar să-i asigur şi Irenei un anumit nivel de viaţă. Sărmana Linda, ne-a adus, odată cu ea, şi norocul. Tot ce pot să spun este că am crezut întotdeauna în noroc, în ceea ce se numeşte şansă. Unii avem noroc, alţii nu. Dar şi unii şi alţii ne naştem la fel de goi, pe cât de goi murim. Linda n-a mai apucat să ne vadă şi realizaţi. A murit într-un stupid accident de automobil, într-o dimineaţă de februarie. Ninsese mult în New York în acel an. Cu toate că vedea-i pe toate bulevardele maşini care curăţau zăpada, pe alocuri mai erau unele porţiuni cu pojghiţă de gheaţă. Probabil că se grăbea, întrucât avea viteză mare când a fost nevoită să frâneze brusc pe o astfel de porţiune. A intrat într-un parapet al autostrăzii. N-a mai ajuns la spital, s-a prăpădit pe drum. Asta i-a fost soarta. S-a aflat în locul şi la momentul nepotrivit. Dacă n-ar fi fost obligată să frâneze brusc atunci, cu siguranţă, Linda ar fi avut un alt destin. Cenuşa i-a ridicat-o tatăl ei de la crematoriu, deoarece mama îi murise. Destinul fiecărei stele, fiecărui om, fiecărui lucru stă scris sub semnul întâmplării, undeva în analele cosmice ale Universului. Anale care-l călăuzesc într-un mod cu totul ne-întâmplător. Nu odată mă plimbam cu Irene prin Manhattan, unde avea Linda apartamentul, mai bine spus, one bedroom-ul. Priveam amândoi la cel de-al doilea etaj al unui imobil cu o arhitectură neoclasică, construit, mai mult decât probabil, prin anii treizeci. Ştiam că în mod paradoxal acea clădire ne-a schimbat destinul. Că poate şi datorită ei noi eram împreună şi, de ce să nu recunoaştem, aveam un băiat de toată frumuseţea pe care Irene l-a născut la nici un an de la întâmplarea cu furtul lucrurilor. Este ciudat să gândeşti că acea casă a ucis-o pe Linda şi i-a dat, în schimb, un băiat Irenei. Tot ceea ce pot să afirm cu mâna pe inimă este că acel one bedroom din Manhattan ne-a ajutat să ne punem pe picioare, atât pe Irene cât şi pe mine. Aceste luni, cât am locuit acolo, au fost hotărâtoare în vieţile noastre, în destinele noastre. Şi după ce am terminat facultatea de istorie a artei priveam către acel one bedroom al Lindei, aproape zilnic, cu drag. Tot întâmplarea a făcut să primesc primul meu job de expert în opere de artă clasice, la Lincoln Center. Ei, bine, vizavi de Lincoln Center ce credeţi că se afla? Locuinţa Lindei. Şi iarăşi mă poartă gândul la steaua aceea singuratică pe care o priveam cu Irene, când nu aveam unde dormi şi am stat în parc. Mă gândesc la destinul nostru şi la destinul acelei stele. Pot să zic că ne-am realizat amândoi. Irene a terminat dreptul şi a făcut stagiatura la un cabinet de avocaţi celebru în New York. Pe urmă şi-a deschis propriul ei cabinet. Mie nu-mi mergea rău deloc cu expertizarea operelor de artă, astfel încât după trei ani am lăsat jobul de la Lincoln Center şi mi-am deschis o afacere pe cont propriu. Mă ocupam, ca şi acum de altfel, de tranzacţiile cu aceste opere, afacere care, de ce să nu recunosc, mi-a adus sume de bani frumuşele. Mark, băiatul nostru, creştea pe zi ce trece. Pe scurt, eram o familie fericită. Nu numai că ne obişnuiserăm cu Brooklyn-ul, dar am început să-l iubim, să devină parte integrantă din vieţile noastre, pe care nu am fi putut să o părăsim pentru nimic în lume. De aceea nu ne-am cumpărat proprietăţi în Manhattan sau în Long Island, unde se retrag, de obicei, oamenii cu ceva bani la ciorap, ci în Brooklyn. E adevărat că în partea de nord a Brooklyn-ului, la frontiera cu Queens, dar era în mod evident Brooklyn. Locul unde, pot afirma şi acum, cu mâna pe inimă, că a rămas casa mea şi a lui Mark, fiul meu. De Irene nu pot să spun nimic, deoarece, când credeam că vieţile noastre s-au aşezat pe un făgaş normal şi promiţător, când credeam că nimeni şi nimic nu se poate opune fericirii noastre, a apărut şi decepţia. 33

Într-o seară a făcut o criză îngrozitoare. Începuse să plângă şi să se dea cu capul de pereţi. Striga că e urmărită de extratereştrii şi aceştia inundă lumea. Am înţeles că era o criză ca şi altele despre care ea îmi mai povestise. Am încercat să o calmez pe cât posibil. Nu credeam că din acea seară de iarnă, când ningea cu fulgi mari şi deşi peste New York, vieţile noastre se vor despărţi, destinul lor se va schimba, năruind toate ambiţiile noastre ce se prăbuşeau precum un castel din cărţi de joc. Am chemat salvarea. Îmi amintesc şi acum când un medic chel, mic şi gras, mă întreba aspecte din viaţa Irenei. I-am spus că a mai avut unele crize în trecut dar că nu mai făcuse nici una de când ne cunoscusem. Ceea ce ştiam era din ceea ce-mi povestise ea, despre schizofrenie. Mărturisesc că n-aveam nici un chef să stau la taclale cu chelul în timp ce nevasta mea era sedată şi urcată în maşina salvării. După trei luni de internare la o clinică din New York, am dus-o la un sanatoriu din apropierea oraşului Miami, în Florida. Sanatoriul în care se află şi astăzi Irene, după mai bine de zece ani, timp în care nu m-a mai recunoscut. Din acea zi mi-am crescut singur puştiul, încercând să-i fiu şi mamă nu numai tată, Bineînţeles că oricât de mult m-aş fi străduit să îndeplinesc şi calitatea de mamă, nu reuşeam întru totul. Chiar dacă Mark nu-mi spunea că-i este dor de mama lui, că şi-ar dori-o în casă, alături de noi, ştiam că o face din mândrie. La un moment dat devenise un băiat interiorizat care începuse să comunice din ce în ce mai puţin cu mine, în pofida faptului că încercam să fac tot posibilul pentru a estompa acest declin, deşi ştiam că doar o singură persoană ar fi putut-o face: Irene. * Sincer să fiu, nu m-am aşteptat la nici un răspuns; nu credeam în imposibil şi nici în soartă. Într-o dimineaţă mă sună doctorul Morisson de la sanatoriu. Eram, întâmplător, acasă, deoarece, la acea oră, în mod normal alergam pe stadionul din apropiere. Atunci ploua. Nu cred că trecuse mai mult de o lună de când o vizitasem pe Irene. Deci, Morisson, un tip chel, mic şi cu o burtă enormă, pe care o poartă ca pe un talisman crezând, probabil, că îi aduce noroc. Câteodată chiar m-am întrebat dacă tipul n-ar merita să se interneze în calitate de pacient la sanatoriul pe care îl conduce. E plin de ticuri dintre cele mai ciudate. Ba îşi trage cu mâna mereu urechea dreaptă sau se strânge de nas sau alte ticuri, care, asimilate cu o privire semipierdută, te face să-l confunzi cu pacienţii. Unica lui salvare este halatul alb cu ecusonul gigantic care-i atârnă la piept agăţat de un lănţişor metalic. Deci, la telefon era Morisson. Tipul părea destul de bine dispus. – Alo, aş dori să vorbesc cu domnul Sorin ... – Sorin la telefon. – Îmi pare bine, domnule Sorin. Morisson la telefon. – Care Morisson? – Cum care? Medicul de la sanatoriul unde este internată soţia dumneavoastră. – Ah, mda, îmi amintesc. Îmi cer scuze, doctore Morisson. – Lăsaţi asta la o parte. V-am sunat ca să vă anunţ că dânsa mi-a spus că doreşte să fie avocatul dumneavoastră. Ha, ha, rânji Morisson la telefon. Adică, înţelegeţi şi dumneavoastră ce fel de avocat. – Înţeleg, i-am răspuns, cu toate că pentru rânjetul acela îmi venea să-l înjur sau să-i închid telefonul. – Aşa că, stimabile domn, te rog să-mi trimiţi o cerere prin care să-ţi exprimi acordul expres că vrei să fi reprezentat de dânsa la divorţ. Părerea mea e să o trimiţi cât mai repede. S-ar putea să iasă ceva din treaba asta. – Adică, doctore? – Păi nu înţelegeţi? Ea se simte utilă în conştiinţa sa. – Credeţi că aşa e? am întrebat eu. – Bineînţeles că aşa cred. Dintr-o stare de acest gen poate re-ajunge la nişte sentimente şi de acolo ... – De acolo..., doctore? – De acolo poate să-şi ... – ... revină, doctore? – Ştiu eu? Mi-e frică să dau un astfel de pronostic. – Să dea Dumnezeu, doctore! – Trimite-ne cât mai urgent ce ţi-am cerut. La boala ei orice sentiment e aur, domnule, aur curat! – Astăzi vi le trimit prin poştă şi să auzim numai de lucruri bune pe viitor, doctore! 34

– Aşa să fie, domnule Sorin. Ceea ce încercam eu să gândesc, cu teamă, e adevărat, o făcuse şi Morisson. Îmi era teamă de eşec, de boala în sine. Oare pot sentimentele să alunge delirul, acel demon al bolii, care s-a înţepenit în trupul acestei femei? Cine ştie ... Orice e posibil. În acea dimineaţă m-am apucat de scris următorul text: „Subsemnatul ... „ aşa şi mai departe, data, localitatea, mai jos: „ ... doresc să fiu reprezentat de Irene ...” aşa şi mai departe, ... avocat, în procesul de divorţ cu ...” aici e aici! Iniţial mă hotărâsem să-i folosesc prenumele real, nu şi numele pentru ca, în cele din urmă, după ce am compus textul, să trec şi numele real. Tare mi-aş fi dorit să aflu cât mai repede cu putinţă dacă propriul ei nume şi prenume, văzute pe o astfel de cerere, reală în cele din urmă, ar avea vreo rezonanţă în gândirea lui Irene. În text am scris simplu: „doresc să divorţez deoarece soţia mea este alienată mintal, suferă de schizofrenie paranoică şi trăim despărţiţi de mai bine de zece ani, ceea ce nu-i deloc plăcut pentru un bărbat aflat în plină tinereţe.” După trei zile mă sună Morisson. – Domnule Sorin? – La telefon. – Doamna avocat se află cu mine la birou şi doreşte să vă adreseze câteva întrebări, dacă sunteţi de acord. – Se mai pune problema, domnule doctor? – OK., atunci îi dau receptorul. – Alo, alo. Era vocea Irenei, aceea pe care o cunoşteam dintotdeauna, neschimbată. – Da, am răspuns eu. – Domnule Sorin ... – Eu, la telefon. – Sunt avocata dumneavoastră în procesul de divorţ cu Irene ... – Da, ştiu. Spuneţi-mi, vă rog. În acel moment aşteptam să se întâmple o minune dumnezeiască, să-mi spună că nu este de acord cu divorţul, la fel cum ar fi făcut pe vremea când era sănătoasă. Să-mi spună: „Hei, Sorin, ai înnebunit? De ce vrei să divorţezi, omule?”. Dar vocea ei îmi răspunse rece: – Cred că veţi avea succes în acţiunea pe care o doriţi, iar copilul va trece în întreţinerea dumneavoastră, deci veţi câştiga şi copilul. – Şi copilul, am repetat eu, încercând să-mi stăpânesc plânsul ale cărui lacrimi mi se prelingeau de pe faţă pe receptorul telefonului. – Da, şi copilul, a repetat Irene, pe urmă am auzit iarăşi vocea groasă a bietului Morisson, care era aproape la fel de dezamăgit ca şi mine. În cele din urmă i-am spus: – Ce-ar fi, doctore, să-i fac o vizită cu copilul? Poate astfel ar avea o tresărire. Oricum, e un început cu procesul, oricât ar fi de firav acest început şi, oricât ar fi de fals în realitate, el există, totuşi, doctore Morisson, ce zici? Doar faptul că-şi recunoaşte identitatea de avocat e un pas înainte, un pas uriaş, deoarece aceasta este adevărata ei identitate, ce spuneţi doctore? – Da, domnule Sorin, e un pas dar ca să acoperi câţiva kilometri e nevoie de foarte mulţi paşi, indiferent că-i faci alergând sau nu. – Aşa e, doctore, doar că noi vom alerga. A doua zi am plecat până în cealaltă parte a New York-ului, în Bronx. Eu locuiesc în Brooklyn. Fiul meu urmează un colegiu în Bronx. L-am găsit pe Mark la cursuri. Când mă văzu pe holurile lungi şi interminabile, nu-i veni să creadă că sunt eu. Mark, copilul meu, un tânăr de cincisprezece ani, înalt, şaten, purtând un tricou albastru pe care scrie STOP şi atât. – Ce vânt te aduce pe aici, daddy? – Un uragan, de data aceasta! – Ei, atunci trebuie să fie ceva foarte serios. – Este, Mark. Aş vrea să mergem împreună până la Miami. – Miami? Pentru ce acolo? m-a întrebat de parcă nu ar fi cunoscut pe nimeni acolo. – Să mergem la mama ta. – Oh, nu, daddy. – De ce nu? – Ştii că nu-mi place să merg acolo. 35

– Dar n-ai fost de foarte mulţi ani, erai un copil de cinci ani când ai fost ultima dată. – Nu, te rog mult, nu mă obliga să merg acolo. – De ce, Mark? – De ce să merg? Oricum e mama mea şi nu-mi place că e acolo, nu mi-e indiferent şi-apoi, ştii foarte bine că nu se poate face nimic în cazul bolii ei. Încă nu s-a găsit un leac. Să merg şi să mă privească precum un străin, ea oricum nu se va mai face bine niciodată. – Crezi că niciodată, Mark? – Sunt sigur, daddy. – Ei, tocmai asta e, că de data asta există o şansă. – Daddy, tu mai bine ai încerca să nu mai alergi după potcoave de cai morţi şi să te gândeşti la orice altceva. – Cum să mă gândesc la altceva când însuşi doctorul Morisson mi-a spus că e bine să vii, că de data asta există o şansă. O şansă, Mark, şi totuşi e un lucru enorm! – Eu nu prea cred în şanse din astea, daddy. Şi apoi, nu tu ai spus o dată că Morisson ar trebui neapărat internat şi el în ospiciu? – Mark, sunt tatăl tău, sunt tutorele tău legal şi de data asta ai să mă asculţi. Şi am să te duc cu forţa dacă cu vorba bună nu vrei să mergi. – Nu, daddy! îmi spuse Mark, după care o luă la fugă. – Stai, Mark, nu înţelegi să stai! Băiatul alerga pe holurile nesfârşite. Eu, după el. Când am ajuns la ieşirea din colegiu, dispăruse. Cred că dacă l-aş fi prins în acel moment i-aş fi tras câteva palme. Îmi amintesc că, în acea zi, la întoarcerea spre casă, conducând spre highway, l-am lovit pe un idiot în partea dreaptă a maşinii lui. Doar i-am zgâriat-o puţin şi pentru asta a trebuit să dau şapte mii de declaraţii şi teste celor de la circulaţie. Toată distracţia cu amenda cu tot, că era vina mea, m-a dus la o mie de dolari americani. Ca totul să fie complet şi să nu lipsească nici un tacâm de la masă, tipul de la circulaţie îmi spuse: – În nici un caz n-aţi dat mult, domnule Sorin. Amenda a fost foarte mică pentru că ploua. E iarnă în America, ceea ce v-a adus noroc, iar ce-aţi plătit până la o mie de dolari tipului cu maşina e înţelegerea dumneavoastră, pentru că aţi paradit-o. E bine ca oamenii să fie cu plata asigurărilor la zi. – Aşa e, aveţi perfectă dreptate, i-am răspuns printre dinţi, după care am închis portiera şi am demarat în trombă, gândindu-mă la modul cât mai fructuos posibil de a-i mulţumi lui Mark pentru binele pe care mi-l făcuse în ziua aceea. Am ajuns acasă, am derulat robotul telefonului. Nici urmă de Mark. În cele din urmă am hotărât să plec singur a doua zi dimineaţa, iar lui Mark să-i declar război, cel puţin pentru o perioadă de cinci ani, pentru ceea ce a făcut. Dimineaţa, când mă îndreptam spre maşina pe care o lăsasem în faţa garajului, Mark mă aştepta stând rezemat de bordura căii de acces în garaj. – Deci, lume nouă pe la noi! am încercat eu să intru în vorbă. – Am venit, nu ştiu de ce, spuse Mark. – Urcă Mark, i-am spus, nu înainte de a deschide portiera cu telecomanda electronică din buzunarul meu. Amândoi ştiam că vom ajunge la Miami abia a doua zi, de dimineaţă. Tot drumul i-am explicat lui Mark de ce cred într-o şansă, chiar într-o minune, în cele din urmă. Mark refuza să creadă în minuni, nu de alta, dar nerealizarea lor ar fi fost mult mai dureroasă pentru el, cu cât ar fi fost mai sigur că se va îndeplini. M-a întrebat dacă mama lui l-a iubit când era mic, cum se purta aceasta cu el atunci când era sănătoasă, dacă se ocupa de el. I-am explicat cât de mult îl iubea, cum ieşea cu el în Grand Central Park din New York, cum îl ţinea în braţe. Ce fericită a fost la maternitate când a auzit că are un băiat, cum îl alăpta, cum se juca cu el, cum îl ţinea de mâini şi-l ajuta să facă primii paşi. În Philadelphia, ploaia de peste zi se transformase într-o ninsoare cu fulgi mari, care se topeau imediat ce atingeau solul umed, albind, pe ici, pe colo, doar ramurile copacilor. În cele din urmă, târziu în noapte, am ajuns în Miami. Îmi amintesc şi acum, eram la sfârşit de ianuarie, în plină iarnă americană. Am tras la un hotel din apropierea gării din Miami. Eram sfârşit de oboseală. Nici nu ştiu cum am adormit, trezindu-mă a doua zi, dimineaţa târziu. De la New York până în Miami condusesem întruna, cu mici opriri la staţii de benzină sau la câte un fast-food, unde înghiţeam ceva în grabă şi, pe urmă, iarăşi la drum. Cred că nici atunci nu ne-am fi trezit dacă o cameristă n-ar fi bătut în uşă, întrebându-ne dacă mai ţinem camera ocupată şi pentru a doua zi deoarece ziua hotelieră se termina la ora douăsprezece, iar noi dormeam încă la ora unsprezece patruzeci şi cinci. 36

– Da, am răspuns eu. Plecăm în câteva minute. Nu ştiu de ce gara aceea din Miami mi s-a părut mare, un palat gigantic, auster, cu multe coloane şi piatră tristă. Mă rog, e senzaţia subiectivă a fiecăruia. În schimb, pe o parte a gării vei întâlni un adevărat talcioc, cu tarabe şi taverne, ca-n Orient, unde poţi să bei o bere în plină stradă sau, mai la deal, în faţa gării, poţi urmări oricând un show sexy cu tipe bine clădite, care te invită oricând la mai mult, dar după perdele, deoarece în statul Florida prostituţia este interzisă. Într-un târziu am ajuns la sanatoriu. La intrare, Mark a avut o mică ezitare, dar, în cele din urmă, m-a urmat asemeni unui copil pe tatăl său Brancardierul îmbrăcat în alb ne-a deschis uşa metalică în spatele căreia se afla Irene. – Acum e sedată, domnule, intraţi liniştiţi, spuse brancardierul, aşteptând să-i îndes o bancnotă în buzunarele mari ale vestonului alb. – Bine, mulţumesc, după care i-am îndesat în buzunar o bancnotă de cincizeci de dolari pentru a fi mai grijuliu, chipurile, cu Irene. Uşa se închise în spatele nostru. În sfârşit, eram toţi trei, întreaga familie. Eu, Mark şi Irene, într-un salon de ospiciu. Ce privelişte ne-a rezervat soarta, m-am gândit atunci. Irene stătea culcată, cu ochii în tavan, fără să ne dea nici o explicaţie, nici o atenţie. Mark o privea ciudat, cu dragoste în acelaşi timp; legea sângelui. – Irene! am spus eu, aproape în şoaptă. Irene! am repetat eu, mai ferm de data aceasta. Nici un răspuns. – Mamă! a spus, aproape strigând, Mark. Abia în momentul acela îşi întoarse privirea spre noi. Ne privea de parcă era ceva normal ca noi să fim acolo, de parcă făceam parte din mobilierul la fel de rece şi intangibil ca întotdeauna. – Mamă! a repetat Mark. Sunt eu, Mark, băiatul tău. Mă recunoşti, trebuie să mă recunoşti, zise Mark în timp ce se apropia de patul ei, aşezându-se pe o margine. În cele din urmă, Irene spuse şoptind: – Cu ce treburi pe la mine, domnilor? – Cum cu ce treburi? zise Mark. Cum cu ce treburi? Eşti mama mea, iar eu sunt fiul tău. Sunt Mark, fiul tău. Înţelegi? ... – Eu n-am nici un fiu, nici un fiu, zise Irene. – Cum nu, mamă, chiar nu mă recunoşti? încercă Mark pentru ultima oară, în timp ce ochii i se umeziseră de lacrimi. Chiar nu mă recunoşti? – Eu sunt avocata Irene ... Nu am copii, n-am avut soţ, sunt o persoană liberă, liberă ca pasărea cerului. – Aşa este, am intervenit eu. Dumneavoastră sunteţi avocata care a fost de acord să accepte cazul meu de divorţ, am zis derutat de faptul că nici faţă de Mark nu avusese nici o tresărire. Cu toată dezamăgirea mam hotărât să lupt în continuare, oricât de greu mi-ar fi fost. – Ah, da, sunteţi cu cazul acela de divorţ? – Da, cu divorţul, iar acum am venit cu fiul meu, poate aveţi de discutat şi cu el ceva. – Deci, tânărul e fiul dumneavoastră? – Da, el e fiul meu. – Cum te numeşti dumneata, tinere? îl întrebă Irene cu un zâmbet profesional. – Mark, răspunse băiatul, cu ochii înlăcrimaţi, privind spre mine. Eu, în acel moment, i-am făcut semn să fie bărbat, aşa cum ne-am promis unul altuia încă din maşină, când eram pe drum. – Mark? zise Irene. – Da, răspunse el. – Pari cam supărat, tinere. Nu? – Puţin, zise Mark, sforţându-se să zâmbească. – De ce? Nu eşti de acord cu divorţul? – Ar fi şi n-ar fi, am intervenit eu. – Adică, cum n-ar fi? O iubeşte pe mama lui? O iubeşti, Mark? Spune-mi! zise Irene. Acesta se uită în ochii mei încercând să găsească un răspuns. În acel moment, recunosc, nici eu nu ştiam ce răspuns să-i dau. Dacă i-aş fi spus că o iubeşte, s-ar fi putut ca Irene să refuze procesul, iar dacă i-aş fi spus că nu, poate că l-aş fi rănit pe Mark, care, indiferent de situaţie, îşi iubea cu adevărat mama. În cele din urmă, Mark zise: – Oare ea mă iubeşte? 37

Acest mod de a răspunde printr-o întrebare mi s-a părut, în acel moment, genial. Ştiam că orice întrebare are un răspuns, deci, Irene trebuia, de data aceasta, să-i răspundă. Doar, în definitiv, era mama lui. – Cum pot eu să ştiu dacă femeia aceea te iubeşte, tinere? – Dar dacă dumneavoastră, doamnă avocat, aţi fi în locul ei, v-aţi iubi fiul? zise Mark. – Dacă mi-aş iubi fiul? Ce întrebare! Normal că l-aş iubi. Cât de mult îmi doresc un fiu şi ce rău îmi pare că nu am un copil. – Dar ... zise Mark. – Eu aş propune să vă descriu anumite momente din viaţa ei, faţă de Mark. OK? Poate aşa veţi înţelege mai bine relaţia dintre ei. – OK, zise Irene. Eram fericit că de data aceasta eu am fost cel care a reuşit să bareze acel „dar” al lui Mark, care ar fi putut să fie anteriorul unui dezastru ideatic din capul lui Irene, dacă ar fi fost urmat de o propoziţie de genul „Dar ai un fiu!”. * Privesc zorii care înving vârfurile uriaşilor munţi din Pakistan. Întunericul se scurge, asemeni unei umbre a trecutului, în văile misterioase, unde albul zăpezii e ascuns aproape pentru totdeauna, asemeni unui sentiment pe care nu-l poţi rosti niciodată pentru că însăşi nenorocita ta de soartă nu-ţi dă voie, pentru că te-ai născut sclavul propriilor clipe pe care le trăieşti, încercând o viaţă întreagă să fugi de timp, de tine, de propriul tău destin. Avionul tresare din când în când, asemeni unui copil care, în sfârşit, a adormit după un plâns zdravăn. Câte o stewardesă se plimbă printre scaune, observând pasagerii. Când ajunge în dreptul meu, mă întreabă dacă doresc ceva. Dau negativ din cap. Nu ştiu de ce, în acel moment, am spus în şoaptă: „Linişte”. Credeam că m-am auzit doar eu însumi. Nu. M-a auzit şi stewardesa încât mă întrebă: – Ce doriţi, domnule? – Nu, nimic, i-am răspuns. – Poate doriţi să beţi sau să mâncaţi ceva. – Nu, în nici un caz. Apoi se îndepărtă zâmbindu-mi profesional. Vreau linişte, linişte, linişte, linişte... E tot ce vreau. Cum poţi să transformi o cascadă într-un lac liniştit, în oglinda căruia să se reflecte norii şi primele stele ale înserării? Cum poţi să schimbi trecutul şi amintirile şi clipele pe care le-ai îmbrăţişat de la naştere descoperind, încetul cu încetul, o realitate ce-ţi era dată şi pe care trebuia să o îmbrăţişezi ca pe o iubită cu care dansezi un tango celebru, un dans fără oprire cu şiroaie de sudoare pe faţă, cu un ritm din ce în ce mai infernal, mai pasional, în acelaşi timp, un dans al vieţii şi al morţii deopotrivă, al a fi sau a nu fi, al iubirii dar şi al urii, al desfrâului, al nebuniei. Deodată, linişte. Privesc iubita în ochi. Privesc realitatea în ochi. Mă privesc pe mine în ochi. Aş vrea să continui dansul infernal, nebun, alienat, cu propria mea realitate, chiar dacă curge sudoarea pe mine, chiar dacă tot corpul mă doare îngrozitor şi picioarele îmi sunt însângerate şi dâre roşii din sângele meu colorează scena vieţii pe care dansez, chiar dacă nu mai am puterea să dansez, să-mi mişc măcar un deget al piciorului, eu vreau să dansez dansul alienat al realităţii, cel puţin, mental, chiar dacă mă prăbuşesc pe scenă şi în jurul meu nu e nimeni şi scena e roşie de sângele meu irosit pentru dans, totuşi vreau să dansez. Asta e viaţa. Deodată cad epuizat. Şi, în sfârşit, mă odihnesc. Simt liniştea care nu-mi dă voie să dansez. Şi liniştea devine, la un moment dat, infernală şi la fel de obositoare ca şi dansul în sine. Şi, pe urmă, mult mai obositoare, mai chinuitoare şi-mi doresc să părăsesc scena dar mai am clipe de trăit. Simt robotul biologic din mine care mai vrea dans dar e sleit de puteri; nu mai vrea liniştea infernală a amintirilor. Nu mai vreau trecut. Vreau o altfel de linişte. Aceea a locului unde nu se simte nici o adiere de vânt, unde până şi o lebădă stă încremenită ştiind că la cea mai mică bătaie din aripi ar distruge imaginea eternă a norilor, care se reflectă în oglinda lacului, asemeni unei frontiere dintre două eternităţi, dintre două realităţi, dintre două lumi. O frontieră de unde să pot privi şi înţelege nebunia, de unde neînţelesul să devină înţeles şi cruda realitate, irealitate. Unde îngerii să stea la masă cu păcătoşii din noi înşine. Să fie lumină şi aripi alături de gândurile noastre, alături de iubirile noastre, să cânte în cete zburând prin văzduhul nostru, care există datorită conştiinţei noastre, a fiecăruia, care există prin noi cei care îl vedem, prin nou-născuţi din păcat şi din păcat originar. Văzduh senin şi necuprins primesc cetele îngereşti, spălate, în apa lor sfinţită, pe mâini, de păcatul nostru. Atunci să fii 38

alături de cei fără păcat şi fără prihană, iar viaţa şi realitatea noastră să fie undeva, uitată şi trecută, odată cu noi undeva, în nefiinţă şi Nirvana. Nu cred în nebunie ca ceva patologic ci, mai degrabă, ca la o trăire într-o altă realitate unde roşul devine alb şi frunza care pluteşte în aer, purtată de vântul rece al toamnei, o superbă lebădă, care a părăsit lacul liniştii, trecând frontiera într-o altă realitate, unde fiecare lucru, gând, sentiment, are o altă valoare, capătă o altă identitate, iar conştientizarea se face sub auspiciul altor legi care guvernează natura acelei realităţi. În realitatea noastră, frontiera care ne arată alte realităţi este însăşi relativitatea. S-a demonstrat fizico-matematic că prin dormitorul unei case pot trece trenuri, că în interiorul unui somptuos palat poate sălăşlui un trib de canibali în plină junglă. Pentru teoria aceasta s-a primit Premiul Nobel în fizică. E ciudat, dar e adevărat! Prin nebunie sufletul trăieşte într-o altă realitate, trupul rămânând în aceasta. Oare noi chiar trăim realitatea pe care o vedem, o simţim şi suntem convinşi că există? Oare, raportaţi la alte realităţi, nu suntem nişte bieţi nebuni, ciudaţi şi orbi? Atunci, suntem noi în stare să judecăm Divinitatea? Niciodată. Suntem siguri că un copac este copac? Un autoturism sau o floare sau o broască ţestoasă sau o masă sau o veioză, sunt ele însele? Oare noi suntem noi înşine? Oare ne cunoaştem? Marile învăţături ale omenirii, sunt ele învăţături? Geometri, care ne arată că dreapta e rotundă şi teorema lui Pitagora se mărgineşte la un anumit spaţiu, se va opri aici? Noi suntem noi? Oceanul, cu valurile sale care se lovesc de stânci, apa care ne dă viaţă şi-n care ne naştem, e apă? Atunci biblicul „Crede şi nu cerceta” nu e mai adevărat ca adevărul însuşi? Iar noi, mai falşi şi mai păcătoşi, dar trufaşi şi plini de noi înşine, gata să afirmăm că cunoaştem realitatea, să afirmăm totodată, în orbirea noastră, că există şi relativitate? Atunci realitatea nu e relativă? Cel puţin Divinitatea ne-a arătat clar acest lucru. O realitate relativă nu mai e o realitate, ci o Des-ti-nyminalizare continuă, o transformare continuă şi asta, în funcţie de sufletul prin care se cerne sau pe care-l cerne existenţa. Poate cel mai adevărat moment al existenţei noastre este atunci când ne rugăm la Dumnezeu, indiferent de religie, indiferent de prisma prin care-L vedem, că suntem creştini sau musulmani sau hinduşi sau de o altă religie. Nimic nu poate fi mai adevărat ca iubirea şi, mai presus de aceasta, Iubirea de Dumnezeu, care să strălucească prin simplitate şi puritate, fără să te întrebi, trufaş: „Eu ce primesc în schimb?”, fără să-ţi pui întrebări asupra cărţilor sfinte sau a Divinităţii. Toate câte există, există prin Destin, iar acesta se datorează Unicului şi Eternului Dumnezeu. Avem doar impresia că ne cunoaştem, avem impresia că trăim intens viaţa fără să trăim, că ne naştem fără să existe naştere, că suntem importanţi fără să însemnăm câtuşi de puţin ceva, că murim fără să existe moarte şi, în cele din urmă, că existăm fără să ştim cum şi de ce! Soarele a răsărit îmbrăţişând cu razele sale vârfurile uriaşe şi înzăpezite ale Munţilor Himalaya. Zburăm la douăsprezece mii de metri. În acest magnific răsărit de soare îl regăsesc pe Dumnezeu mai aproape de mine ca niciodată. Deodată simt cum o linişte deplină îmi cuprinde gândurile şi sentimentele; simt nevoia să mă rog, să-I mulţumesc Lui pentru liniştea adevărată, pentru acest magnific răsărit. „Doamne, Dumnezeule, îţi mulţumesc pentru liniştea adevărată pe care o regăsesc când mă gândesc la Tine, fie ca tot zbuciumul vieţii mele să existe numai cu Voia Ta, pentru a-mi şlefui sufletul, pentru cine ştie ce nivel al existenţei, pe care nu-l înţeleg. Iartă-mă că greşesc gândind la greutăţile vieţii ca la o povară şi nu ca la o descătuşare de păcat, cu fiecare clipă care trece şi mă apropie de moarte. Fie lăudat Numele Tău de Eternitate, Doamne, Dumnezeule, care eşti iubire şi bunătate. Numai Tu poţi înţelege realitatea fiindcă numai Tu eşti peste toate planurile spirituale la poalele cărora, probabil, ne aflăm noi. Suntem orbi şi nu putem înţelege nici planul spiritual aflat deasupra noastră, darămite nenumăratele planuri spirituale, care se înalţă, fără sfârşit, la picioarele Tale asemeni unui fir de praf la poalele unui munte. Mă închin Ţie, Doamne, Dumnezeule şi iartă-mă pe mine, păcătosul, că nu ştiu să Te caut întotdeauna cum ar trebui, că păcătuiesc şi prin faptul că încerc să înfrunt, câteodată, valurile vieţii de unul singur, suferind cumplit, naufragiind de cele mai multe ori în portul unor clipe îngrozitoare, în loc să-Ţi cer ajutorul, întărindu-mă doar cu simplul gând care mă duce la Tine. Amin.” Iarăşi îmi revin în memorie momentele când Irene îl privea nepăsătoare pe Mark; când soarta o puse să devină un pseudo-avocat al propriului ei proces de divorţ, cântărind legalitatea sau cele întâmplate în propria ei viaţă, ca şi cum ar fi fost o străină oarecare ce n-ar fi trecut şi n-ar fi cunoscut viaţa ei. Îmi amintesc cum i-am spus: – Cu soţia mea l-am avut pe Mark în urmă cu ... Îmi amintesc că seara, înainte de a naşte, am privit un film de comedie. Am râs pe rupte. Pe urmă am pregătit o omletă din nu ştiu câte ouă. E normal, nu ştiu de ce, foarte rar îmi iese o omletă ca lumea, în primul rând să nu fie arsă! Cu toate că era arsă, i-am dus-o la pat. Se mişca foarte greu. Vroiam să o ajut, cât de cât posibil. 39

– Frumos din partea ta, domnule, zise Irene. – Credeam că-mi va da cu omleta în cap ... – Şi, nu ţi-a dat? – Oh, nu, mi-a spus că e cea mai bună omletă pe care a mâncat-o în viaţa ei, după care mi-a pus mâna pe burta ei, zicându-mi: „– Simţi cum mişcă? Precis va fi un băiat zdravăn, un vlăjgan solid. Cum crezi că va arăta? – Păi, în primul rând, băieţii seamănă mai mult cu mama, deci cred că va fi leit maică-sa! – Mi-ar place să aibă ceva şi din tine, nu eşti tu chiar cel mai rău şi mai urât om din lume!” După ce glumi, zâmbi şi se aşeză în braţele mele, în timp ce eu îmi treceam mâinile prin părul ei, mătăsos şi cârlionţat. * Mi-am aruncat pardesiul pe bancheta din spate a auto-turismului şi am pornit spre Atlantic City. Las Vegas-ul nostru new-yorkez. Nu ştiu de ce m-am hotărât să opresc pe drumul ce mă ducea către Atlantic City, Doream să mă afund într-un cazino, căutându-mi norocul asemenea unui căutător de aur dar care urăşte, mai mult ca orice pe lume, tocmai aurul. Ceilalţi participanţi la trafic, care se aflau în urma mea, au început să mă claxoneze strident. Nu ştiu dacă auzeam cu adevărat gălăgia claxoanelor, cât aveam impresia că în urechile mele se sparge zgomotul produs de şuieratul unui tren ce tocmai trecea prin gara simţămintelor şi angoasei mele. Toate astea, pentru că aglomeraţia mi se părea familiară, pentru că, într-un fel, cu totul întâmplător, mă aflam pe un pod, chiar la ieşirea din New York, un pod ce-l consideram aglomerat cu propriile noastre clipe, ale celor care trăiam şi ne aflam în acel moment pe el. Brusc, mi-am imaginat că viaţa e un pod între naştere şi moarte, neştiind că după moarte, adică după ce voi fi traversat şi depăşit actualul pod, voi întâlni un altul care-mi va readuce naşterea. Nu-mi amintesc cu exactitate cum am pornit maşina, dar tot ce ştiu e că aveam nevoie de un cazino la fel cum, cândva în adolescenţă, simţeam nevoia să mă duc la curvele ce aşteptau tăcute, la şosea, apariţia vreunui client. De zeci de ori mi-am dorit să merg la curve, să le întreb cât se poate de serios: „Cât face?”, pe urmă să le urc în Lincoln-ul meu de ultimul tip, care exista numai în visele mele şi să le duc în patul meu pentru a face sex. În acel moment, până şi imaginaţia mi se stopa, pentru că gândul meu de adolescent, referitor la sex, se reducea la o dorinţă şi nu la o tehnică sau o imagine anume. Brusc îmi era ruşine de propriile mele gânduri şi amânam vizita la curve pentru o altă şi altă dată, care, de ce să nu recunosc, a avut loc câţiva ani mai târziu. Ceva similar simţeam acum faţă de o ruletă. Am ajuns la concluzia că deosebirea dintre sex şi ruletă depinde doar de vârstă. Am înţeles că tot ce căutam în acel moment era o ruletă a propriei mele vieţi, un fel de oracol, care, odată învârtit, avea să-mi dezvăluie, în adevărata sa goliciune, Destinul. Mergeam la cazino nu pentru că aş fi vrut să câştig sau să pierd sau pentru că aveam foarte mulţi bani şi vedeam în asta un mijloc de a pierde timpul. Pur şi simplu am pariat pe sumele cele mai mici. Cred că alături de ruletă mă simţeam mai în siguranţă; poate pentru că vedeam neprevăzutul cu ochii mei, pentru că emoţia şi neliniştea se transformaseră într-o viziune asupra viitorului, viziune atât de străină trecutului şi necunoscutului. Acum vedeam necunoscutul rotindu-se cuminte în faţa mea. Nu mă interesa un număr anume, chiar dacă uneori câştigam, alteori pierdeam. Alături de mine, câteva persoane căutau, cu priviri pierdute, speranţa unui număr câştigător. Pentru ei, jocul la ruletă e totul, e viaţa lor, e jocul cu riscul, cu neprevăzutul. Unii au ajuns să tremure gândindu-se că tot câştigul lor, poate pe o lună, l-au cheltuit în câteva ore. Le priveam disperarea şi, cu toate acestea, nu se opreau, chiar dacă vedeau că pierd. Doreau să mai încerce o dată. Credeau în şansă, în risc. În nebunia întoarcerii la alte puncte cardinale ale destinului. Unii pierdeau, alţii câştigau, dar şi unii şi alţii veneau de mulţi ani la ruletă. Cei care au câştigat, urmau să piardă, iar cei care au pierdut, aveau să câştige data viitoare. Cu toate că credeau în risc, în şansă, nu înţelegeau că nu acestea erau importante pentru ei, nu înţelegeau că nici măcar norocul nu avea nici o importanţă. Nu înţelegeau că oricât de bogaţi ar fi fost, oricât de mult ar fi câştigat ei, tot ar fi venit să mai joace pentru că, pentru ei, nu conştientizarea şansei sau a norocului era importantă şi nici îmbogăţirea sau sărăcirea, ci ruleta, într-un cuvânt Viitorul, nevoia de a se regăsi pe ei înşişi, cunoscându-şi destinul dinainte. Acelaşi lucru care mă adusese şi pe mine în acel cazino, cu diferenţa că pentru mine, ruleta însemna mai mult decât propriul meu destin; însemna şi destinul unui nou-născut abia venit pe lume: Mark. Priveam cum se pun jetoanele pe nişte numere care, la prima vedere, erau lipsite de viaţă, dar care, odată 40

alese, puteau să însemne un eveniment; da, un Eveniment, indiferent dacă fericit sau nefericit, indiferent dacă era câştigător sau necâştigător; un Eveniment. Ce poate fi un jucător împătimit la ruletă decât un însetat de evenimente, nu de bani sau alte scopuri. Am fost şi în Las Vegas. Am văzut oameni putred de bogaţi, care jucau cu o aviditate de nedescris şi asta nu pentru că ar fi avut nevoie de bani sau de alte onoruri, ci pentru că, astfel, trăiau evenimentul, trăiau falsa idee că ei ar fi un fel de Creatori care, alegând un număr, acela va fi un eveniment, un câştig sau o pierdere, la fel cum noi avem un număr al unei date de naştere, dată de naştere care poate să fie la fel ca la ruleta câştigătoare sau ne-câştigătoare. Au fost şi multe cazuri mai nefericite, să le spunem aşa, în care unii şi-au pierdut întreaga avere şi, cu toate acestea, au continuat să joace. CAPITOLUL 5 Îmi amintesc că, pe vremea când locuiam în Las Vegas, această capitală mondială a jocurilor de noroc, am avut un vecin care închiriase, ca şi mine, un apartament obişnuit. Într-o zi, din vorbă-n vorbă, am ajuns să ne povestim anumite momente din viaţă. După ce i-am spus că sunt texan şi că locuiesc doar pentru un an sau doi în Las Vegas, mi-a povestit că era, de loc, din New York, fiind unicul fiu al unui industriaş deosebit de bogat. Încă din tinereţe intrase în caruselul jocurilor de noroc, care, la un anumit moment, deveniseră o obsesie pentru el. S-a mutat în Las Vegas unde a fost proprietarul unei reşedinţe somptuoase dar neşansa îl urmărise tot timpul, ajungând să-şi piardă întreaga avere, inclusiv casa şi maşinile luxoase. În cele din urmă a ajuns homeless, dormind pe străzile Las Vegas-ului mai bine de trei luni. Mi-a povestit cât de dezamăgit era. Nu ştia încotro să o apuce. Până la urmă s-a angajat ca om de serviciu chiar la cazinoul care îi furase averea. Spăla holurile şi toaletele unui etaj sau culegea hârtiile şi resturile aruncate nestingherit de clienţi. Ce credeţi că făcea cu leafa pe care o câştiga? O juca aproape pe toată încât, deseori, renunţa şi la mâncare. Era un om care pierduse sute de milioane de dolari ca să câştige doar câteva sute de dolari pe lună. Era fericit în ziua când conducerea cazino-ului îi majorase salariul la o mie şi zece dolari lunar. Părinţii lui muriseră înainte de a se muta în Las Vegas. Nu avea pe nimeni. Când a fost foarte bogat nu dorise să se căsătorească pentru a nu fi coordonat de cineva în viaţă. Atunci, toată lumea era alături de el. Avea o sumedenie de prieteni, de femei care împărţeau bucuroase din farmecele lor, prin paturile elegante. Nu simţea nevoia de o soţie. Era prea plin de sine. Ceea ce m-a uimit cel mai mult la acest om a fost că nu ura câtuşi de puţin cazino-ul care îl sărăcise, ba, mai mult, îl iubea; dar îl iubea cu întreaga lui fiinţă, pentru că sărăcia îl coborâse din turnul lui de fildeş, unde a stat cocoţat cât timp a fost bogat. L-a ajutat să trăiască în lumea reală, cu bunele şi relele ei. L-a ajutat să înţeleagă că şi femeile care se culcau cu el nu alergau după el, ci după un miraj, acela al puterii pe care ţi-o dă banul. De fapt, şi ele erau un fel de jucătoare, la fel de împovărate de obsesia jocului, chiar dacă nu la ruletă, a jocului de a miza pe un tip sau altul, pe realizările lui, pe bogăţia lui, pe norocul lui, încât, la un moment dat, nu mai căutau persoana, ci doar ceea ce însemna ea. Cum nici pentru el nu conta numărul pe care fixa jetoanele, nu conta numărul în sine, ci evenimentul sau trăirea care ţi le oferea acel număr. Nu o dată l-am întrebat, chiar dacă prin întrebarea mea devenisem puţin cinic, şi anume: ce a simţit în acel moment, când şi-a văzut averea pierdută? Când mi-a răspuns că a avut un sentiment de fericire, l-am crezut nebun. Cum poţi să fii fericit când vezi agoniseala generaţiilor dinaintea ta, pe care ai moştenit-o, pierdută? Cum poţi să fii fericit când pentru fiecare înghiţitură de pâine va trebui să munceşti din răsputeri, încât sudoarea să-ţi curgă pe frunte? Abia acum îl înţeleg. Oricât de bogat ai fi în viaţă asta nu înseamnă că eşti şi fericit. Poleiala de aur a bogăţiei poate să-ţi ascundă mult mai bine durerea din suflet decât unui om sărac, care stârneşte milă şi compasiune. Cu cât vei deveni mai invidiat şi mai izolat de cei medii sau săraci, cu atât sufletul tău va sângera mai mult pentru că tu ai nevoie, în primul rând, nu de cuvinte măsluite sau de zâmbete false, nu de laude fără fundament sau declaraţii de iubire sau prietenie false, ci ai nevoie, mai mult ca niciodată, de adevăr, de a sparge cuşca ce te desparte de cei mulţi, de a rupe izolarea, de a deveni dintr-un asocial un social. Aceasta este natura sufletului uman. Oricât va încerca să teatralizeze anumite momente, ele devin false şi dureroase cât timp nu se bazează pe un fundament real. Şi cei mai răi infractori simt undeva, într-o cămăruţă din adâncul sufletului lor, această nevoie ancestrală, nevoia de fundament. Bineînţeles că după ce şi-a pierdut averea, vecinul meu a devenit un alt om. Prietenii au început să-l ocolească, femeile nu-i mai căutau avide noul pat, lumea îl privea normal, fără să se prosterneze în faţa lui, ba chiar mulţi oameni îl 41

priveau de sus, afişând un fel de mândrie sau emfază prostească, greu de înţeles. Deh, treapta socială! îmi povestea cum, de data aceasta, el era cel care-i linguşea pe cei bogaţi, care-l privesc de sus. Mi-a mărturisit, foarte sigur de ceea ce-mi spunea, că nu-şi mai doreşte să fie ceea ce a fost, iar dacă soarta i-ar mai da vreodată o astfel de posibilitate n-ar mai fi niciodată cel de dinainte. Au trecut vreo zece ani de atunci. Eram un copilandru pe acea vreme, poate de aceea nu l-am putut înţelege atunci pe vecinul meu. Cu anii, însă, totul s-a schimbat. Dacă atunci îl credeam un nebun sau un fel de aventurier, acum l-aş privi cu alţi ochi. Aş vrea să-l mai reîntâlnesc măcar o dată în viaţă. Aş avea atât de multe de povestit cu el, încât nu cred că mi-ar ajunge doar câteva zile. Dar sunt convins că nu-l voi mai întâlni niciodată. Câţi oameni, pe care i-am cunoscut de-a lungul vremii şi care au însemnat ceva în viaţa mea, n-am să-i mai văd niciodată. Unii sunt pe alte continente, pierduţi, alţii au murit. Am senzaţia că suntem nişte călători într-un tren. Fiecare se află în compartiment cu mai mulţi. În fiecare gară mai coboară câte un călător, poate chiar din compartimentul tău, pe care nu-l vei mai revedea niciodată, niciodată, chiar dacă ţi-a fost tată, frate, bunic. Gările au nume de zile, de luni, de ani. Fiecare avem o gară a noastră, unde vom coborî şi vom trece podul fără întoarcere al Styx-ului. Atunci ne vom lua rămas bun, pentru totdeauna, lăsându-le celor dragi sau celor cunoscuţi doar amintirea noastră, care va muri odată cu ei. Menirea noastră este să murim în fiecare clipă câte puţin, să călătorim cu trenul vieţii, aşteptându-ne cuminţi, în compartiment cu ai noştri, propria gară. Moartea e o revenire la Marele Timp prin care eu, călătorul, însetat de stelele dimineţii, de mireasma fânului cosit, de crestele munţilor, de vuietul oceanelor, de iubire, cobor, cobor în gara mea cu nume de zi, de lună, de an. Pe peroane e pustiu; trenul cu voi a plecat spre alte gări, spre alte timpuri. Îmi iau rămas bun. Orice aş spune, cuvintele sunt reci, nu vor putea exprima focul mistuitor al dureroasei despărţiri, dar nici pe cel al revederii spre viaţa veşnică. În ziua aceea nici n-am pierdut, nici n-am câştigat. Într-un târziu am ajuns acasă. Seara am băut vin roşu până când m-am ameţit. * Îi am în faţa mea pe Mark, nou-născutul de atunci şi pe Irene. Mark a crescut ani de zile fără mamă, iar Irene nici măcar nu realizează că este soţia mea şi mama lui Mark. Se crede o avocată care vrea să mă ajute în procesul de divorţ împotriva soţiei mele. Soţia mea este chiar ea! Cea care ascultă rece tot ce-i povestesc eu despre naşterea lui Mark. – Deci, aţi fost alături de soţia dumneavoastră şi în cele mai grele momente. Vă înţeleg, domnule, nici judecătorul nu va avea nimic de obiectat în ceea ce priveşte comportametul dumneavoastră, care, până acum, mi s-a părut exemplar. Încă o iubiţi? Poate că o mai iubiţi încă. – Da, o mai iubesc! am răspuns strigând. – Atunci de ce vreţi să divorţaţi de ea? – Pentru că... pentru că ea nu convieţuieşte cu mine. Într-un fel, am şi eu nevoie de un fel de libertate, să-i spun aşa. – Aveţi pe altcineva? – Nu, până în prezent nu am avut şi nu am pe nimeni mai serios în viaţa mea. – De ce nu încercaţi să o readuceţi înapoi la dumneavoastră, dacă o iubiţi? Ea are pe altcineva? – Nu. Nu se pune problema la modul acesta. Este cât se poate de cuminte. – De ce nu luaţi legătura cu ea şi să-i spuneţi sincer sentimentele dumneavoastră faţă de ea? – Am încercat de mai multe ori. – Şi? – N-am reuşit, n-am reuşit, n-am reuşit! am repetat eu. – Sunteţi dispus să mai încercaţi?, spuse Irene. – Da, dacă aş şti că într-o zi, fie ea chiar ultima mea zi din viaţă, aş putea să o aduc înapoi. – Nu cred că divorţul e o soluţie fericită pentru dumneavoastră, dragă domnule, zise ea. – Atunci, ce mă sfătuiţi să fac? – Să aveţi răbdare, zise Irene. Să vă mai gândiţi. Niciodată nu e bine să te pui împotriva dragostei. – Da, nu e bine să te împotriveşti dragostei, am repetat eu. – Poate pot eu să vă ajut, domnule. Voi încerca să vorbesc cu dânsa, să-i explic ce mult a însemnat în viaţa dumneavoastră, zise Irene. 42

Cum să nu fi vrut. În acel moment îmi veni să-i spun: „Irene, draga mea, tu eşti adevărata mea soţie, tu eşti cea de care eu nu doresc să divorţez.” Cred că am făcut bine că m-am abţinut în ultimul moment. Ştiam că dacă i-aş fi spus toate acestea aş fi pierdut orice relaţie, fie ea şi de nebunie cu ea, adevărata Irene. I-am răspuns: – Nu cred că aveţi cum să mă ajutaţi. Situaţia nu e chiar atât de simplă. – Nu e simplă? Voi, bărbaţii, vă pricepeţi întotdeauna să vă complicaţi existenţa, complicând lucrurile. Eu, totuşi, voi încerca să vă ajut. Spuneţi-mi, unde se află? Habar n-aveam ce să-i spun în momentul acela. Îmi era frică să-i mărturisesc realitatea pentru că mai încercasem de atâtea ori înainte şi niciodată n-a acceptat-o, ba mai mult, rupsese orice relaţie şi legătură cu mine, pe o perioadă mai mare de timp. Ea era doar o avocată care putea să intervină în faţa judecătorului pentru a putea susţine cutare sau cutare cauză într-un proces. Îşi dorea cu ardoare să devină soţie, mamă, să aibă o familie. Dar în momentul când aceasta venea să o viziteze, implorând-o să i se alăture, spunându-i că i se duce lipsa, se depărta dintr-o dată de dorinţele ei, de visele, de idealurile ei, devenind rece şi obtuză la orice încercare de-a noastră de a ne apropia afectiv de ea. Îşi dorea afectivitate, dar atunci când o avea nu putea să o accepte; parcă o speria, parcă ar fi fost un vis prea frumos pentru ea. Atât de frumos încât nu putea fi acceptat, încât orice apropiere de astfel de lucruri i se părea o minciună sfruntată, ceva oribil, obscen, poate mai mult decât o înjurătură. De altfel, nici nu ştiu dacă ea ar mai putea iubi, dacă însuşi sentimentul de iubire nu-i devenise un fel de noţiune fără sens, o simplă abstractizare doar. Până la urmă m-am hotărât să-i povestesc despre ea ca despre o altă persoană, dar cu un traseu cumva similar cu al ei, încercând să stabilesc o punte, cât de mică, o legătură de complementaritate, să stabilesc un fel de numitor comun: – Soţia mea se află într-un sanatoriu de boli nervoase, stimată doamnă avocat. Acest „stimată doamnă avocat” era, de fapt, certitudinea de distanţare faţă de o persoană străină pentru ea, dar faptul că se află întrun sanatoriu de boli nervoase era, de fapt, numitorul comun dintre ea şi persoana imaginară despre care-i vorbeam. – Sărmana fată! E bolnavă? zise Irene. – Da, e bolnavă. Aş da orice să se facă bine. – Poate vorbesc totuşi cu ea, aş vrea să o văd. La ce sanatoriu este? – Undeva lângă Los Angeles, pe cealaltă coastă. Am ales Los Angeles-ul pentru că distanţa între acesta şi statul Florida este foarte mare. – O să mergem acolo. Când am auzit-o, mi-am dat seama că ea nu realizează distanţa, că, pentru ea, câteva mii de mile erau o nimica toată. Cu toate astea, nu realiza nici situaţia ciudată, în care se afla ea însăşi, într-un atare sanatoriu, să dea consultaţii juridice în propriul ei birou, adică salon. Încercam să mă furişez cumva în subconştientul ei, să găsesc o portiţă pentru propriul ei subconştient. Totul cu un numitor comun. – Nu cred că aţi dori să o vedeţi, doamnă avocat, am zis eu, încercând să o îndepărtez de ideea drumului care s-ar fi putut dovedi o iremediabilă capcană în decursul conversaţiei deoarece dacă aceasta ar fi avut ca deznodământ acţiunea, aceea de a face călătoria, de a o vedea, de a-i vorbi, s-ar fi putut bloca în faza aceasta, pentru că o astfel de călătorie era imposibilă. Am dat un pas înapoi, zicând: – Nu cred că ar putea purta o discuţie coerentă cu dumneavoastră, fiind atât de grav. – Bine, domnule, dar ce boală atât de gravă are? De ce suferă sărmana? – De schizofrenie, m-am hotărât să-i spun, în cele din urmă. De fapt, era chiar diagnosticul ei. Mark, băieţelul, ne privea şi nu-i venea să creadă că o astfel de discuţie este reală. Şi totuşi mi-am dat seama de mirarea din ochii lui, dar şi de acea stare de apatie mecanică pe care o capătă organismul ori de câte ori trebuie să accepţi ceva de neînţeles, ca fiind ceva perfect normal, iar ceea ce este cât se poate de normal să devină atât de abstractizat încât să îmbrace haina celor mai elucubrante neînţelesuri. – De schizofrenie, repetă Irene, cu aceeaşi mirare pe care o puteam citi pe faţa lui Mark. – Da, stimată doamnă, confirmai eu. – E o boală gravă, din câte ştiu. Mulţi îşi pierd minţile din cauza ei, zise Irene. Nu-mi venea să cred că o aud spunând aşa ceva. Adică, era conştientă că prin această boală ajungi la nebunie. Nu puteam înţelege. Cum să fii conştient că ajungi la nebunie cu o astfel de boală, tu să o ai, să fii cel vizat, să vorbeşti despre tine la o altă persoană, să... Oricum, nu ştiam ce să mai zic. Ajunsesem întrun punct mort. 43

– Credeţi că nu are nici o şansă de vindecare? am întrebat-o eu după un timp. – Şanse de vindecare, domnule? – Da, şanse de vindecare, doamnă avocat. – Din câte am auzit eu, nu. Dar probabil că or mai fi şi excepţii, de ce să nu gândim pozitiv. Poate se va întâmpla o minune tocmai cu soţia dumneavoastră. Am înţeles ce mult ar însemna pentru băiatul acesta să-şi recâştige mama, iar pentru dumneavoastră, soţia. Niciodată în viaţă nu trebuie să acceptăm înfrângerile ca pe ceva iremediabil. Mereu trebuie să luptăm, să fim noi înşine nişte învingători. Simţeam că undeva, în subconştientul ei, exista o forţă de luptă deosebită, îi simţeam iarăşi superioritatea conştiinţei ei, ca altă dată, înainte de a se îmbolnăvi, înainte de a deveni inconştientă de această nemiloasă boală. – Aş fi de acord să fac totul pentru ea, să lupt până în ultima clipă alături de ea, dar, concret, nici nu ştiu ce ar trebui să fac. Mark mă privea uimit şi, totuşi, mă aproba din cap. Atunci începusem să prind parcă mai multă putere şi să-i fac, cu tot riscul, o vagă aluzie: – Dacă dumneavoastră, doamnă avocat, aţi suferi de o astfel de afecţiune, cum credeţi că ar trebui să se comporte soţul dumneavoastră? Credeţi că ar fi bine să vă viziteze mai des, să încerce să fie alături de dumneavoastră mereu, poate, aşa, să vă aducă la realitate? Mark mă privi mai ciudat ca niciodată. Înţelegeam din priviri că mă aprobă, dar mai mult de atât nici nu avea cuvinte să-şi exprime sâmburele de speranţă care încolţea în sufletul său. În schimb, eu aşteptam reacţia Irenei: – Da, zise ea, privindu-mă prima dată cu alţi ochi în care simţeam un dram de nedisimulată căldură, ceva ce-mi amintea de vremurile trecute. Am privit-o în ochi la fel ca înainte. Începu să tremure, parcă stăpânită de nişte frisoane ciudate. Nu ştiam ce să-i spun; să merg pe calea avocatei sau pe cea a adevăratei Irene? – Da, domnule, zise după un scurt răgaz. Nu ştiu ce să vă spun. Poate că ar trebui să fiţi cât mai mult timp alături de ea, să-i vorbiţi, să încercaţi să-i oferiţi cât mai multă iubire. Da, cât mai multă iubire ... – Vă este frig, doamnă avocat? Văd că tremuraţi, zise Mark, de data aceasta. – Nu, nu ştiu dacă este frig, băiete. Ceva mult mai mult! – Mult mai mult? continuă Mark. – Da, ceva nedefinit, ceva pierdut, ceva ce mă blochează şi mă doare. În definitiv, nu e povestea mea, nu? – Aceasta poate să fie povestea oricăruia dintre noi, am intervenit eu. – Povestea oricăruia dintre noi..., repetă Irene. – Dumneavoastră ce simţiţi la o asemenea poveste? Am încercat să deschid o nişă în psihicul ei prin această întrebare. – Cum adică, ce simt? – Vi se pare o poveste banală? întrebă Mark. – Banală n-aş zice, am răspuns eu, aşteptând o confirmare din partea Irenei. – E cutremurătoare. – Ce credeţi că ar trebui să fac în momentul de faţă? am întrebat-o iar. – Aici, nu sunt eu cea care ar trebui să hotărască. – Dar cine credeţi că ar trebui să hotărască? – Cred că răspunsul nu stă în puterile omeneşti. – Atunci, în puterile cui? întrebă Mark. – Oare, noi, oamenii, chiar să nu putem face nimic, să fim atât de slabi, atât de neînsemnaţi, încât să nu ne putem crea un destin? Da, un destin. Când am spus ultimul cuvânt, am accentuat intenţionat, aproape silabisind, cuvântul „destin”. Irene privea pierdută spre o fereastră mare, cu gratii albe, care parcă încerca să-i cearnă privirea către copacii care se zbăteau în furtună, afară. Ploua isteric,dar nu se auzea datorită geamurilor duble şi etanşe. Era un fel de fereastră surdă, dar nemiloasă, cu vegetaţie, cu frunzele pe care le ridica în înalt, parcă dorind să fure acest simbol trecător al copacilor, să îi lase goi, fără amintirile verii, dar mult mai puri. O furtună care vroia să încremenească timpul, ţinându-l prizonier în braţele vânjoase ale vijeliei din spumă de ocean şi muşchi de nori, cu glas de vuiet şi inimă de vârtej. Irene îşi întoarse privirea spre mine, încercând să mă măsoare, oarecum, cu privirea. Îi simţeam focul care ardea mocnit în ea, dar nu ştiam de ce natură sunt flăcările lui. 44

În definitiv, indiferent de foc, tot foc e, tot plasmă mistuitoare din care s-a zămislit Universul şi viaţa şi noi, la dorinţa Creatorului. – Un destin cât de mic, cât de neînsemnat, un fir de nisip pe ţărmurile oceanelor. Atât. Un destin pe care aş vrea să îl schimb; să iau trecutul şi prezentul în căuşele palmelor mele, să le modelez ca pe un lut pe roata olarului, să le simt cum capătă o formă, un suflet din sufletul meu. Da, e nevoie de mult suflet în fiecare ulcior ... – E nevoie, repetă Irene. E nevoie de mult, mult suflet. Dar dacă ulciorul se sparge chiar la izvorul cu apa vieţii, dacă în loc de ulcior sunt nişte nenorocite de cioburi? Ce e de făcut? – Nici atunci nu e totul pierdut. Voi lua fiecare ciob cu suflet din mine şi voi reface ulciorul, lipindu-l, ca într-un puzzle al vieţii. A doua oară când voi ajunge la izvor am să-l ţin mai cu grijă, strâns în palmele mele, să nu-l mai scap şi de data aceasta, să pot lua în el apa sfântă a vieţii, a destinului nostru. – Destin, destin, destin... repetă Irene într-una, când în şoaptă când strigând, când mai repede, când mai încet, de vreo zece, douăzeci, treizeci de ori. Credeam că discuţia noastră ajunse la un punct mort, că era pe cale să înceapă o criză. La un moment dat, chiar mi-a venit ideea să chem doctorul, dar, după o vreme, Irene a tăcut brusc. Începu să-şi legene capul dintr-o parte în alta, pe urmă tot corpul, privind pe fereastră afară, la copacii biciuiţi de furtună. După câteva minute se opri din legănat la fel de brusc precum tăcuse. Privirea i se aţinti asupra lui Mark şi, după o scurtă pauză, îl întrebă: – Tu crezi în Dumnezeu, băiete? – Da. – Crezi în Dumnezeu sau în destin, băiete? – În amândouă, răspunse Mark. – Nu se poate să crezi în amândouă. Dumnezeu creează destinul, dar destinul nu-L poate crea pe Dumnezeu. Dar îl poate naşte în sufletele pline de durere care, cu ochii pierduţi, au nevoie de un reazem, de o consolare, de un umăr pe care să plângă. Mulţi găsesc această consolare în Dumnezeu. Da, da, în Dumnezeu! Tot ce s-a întâmplat între voi ţine de un destin anume, bun sau rău, tot destin se numeşte şi tot de Dumnezeu e lăsat. Trebuie să ştim să suferim în viaţa care ne-a fost dată şi să-i mulţumim Dumnezeului nostru, nu numai pentru succesele noastre, dar şi pentru insuccesele noastre. Şi nu numai atunci când învingem, ci şi atunci când suntem învinşi. Nu doar când suntem fericiţi, ci şi când tristeţea sau nenorocirea ne apasă. Da, da, pentru fiecare lucru trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu. Chiar dacă primim o palmă trebuie să întoarcem şi obrazul celălalt şi asta, cu toată smerenia care ne caracterizează, uitând de trufie sau minciună. Un om care nu ştie să primească o palmă e un om slab, un om care nu-L simte îndeajuns de aproape pe Dumnezeu pentru a-I primi cu drag suflul Său divin care dă putere, dă tărie şi, mai mult de atât, dă speranţă. – Sunt de acord cu infailibilitatea destinului dar eu, ca soţ al ei, ce ar trebui să fac să nu mă lupt cu morile de vânt? Să zicem că dumneavoastră vă puneţi în postura soţiei mele. Aţi fi bolnavă de schizofrenie, această boală nenorocită, care, nu numai că-ţi schimbă personalitatea şi care, nu de puţine ori, îţi distruge şi viaţa ta şi pe cea a familiei tale, dar te poate trece într-un alt tărâm de unde cu greu, cu foarte mare greu, te mai poţi întoarce. Pentru unii specialişti în această boală, o întoarcere este imposibilă. Imaginaţi-vă că aţi fi soţia mea bolnavă. Puteţi să faceţi lucrul acesta? am plusat eu, încercând să mai fac un pas către realitate, încercând să o ancorez undeva, aproape de fiinţa ei reală, cu soţ şi copil, şi nu imaginară. – Dacă aţi fi mama mea, ce aţi face? interveni Mark. – Ce aş face? Greu de zis. Începu din nou să-şi legene capul de la dreapta la stânga şi invers. Nu ştiu ce aş face. În primul rând îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu sunt într-o asemenea situaţie. În al doilea rând, mi-e greu să-mi imaginez pentru că eu n-am avut niciodată un soţ sau un copil. Mi-aş dori foarte mult un copil. Foarte, foarte mult. Dar aşa ceva este imposibil pentru că nu am un soţ, iar ca soţ, nu pot accepta aşa, netam nesam, pe oricine şi oricum. Normal că trebuie să deţină o anumită avere, să posede o anumită diplomă universitară, dacă se poate, chiar mai multe; un doctorat. Eu mă consider o femeie cu o cultură deosebită şi nu cred că aş putea accepta orice idiot alături de mine. Se opri din legănat. Nu aş putea accepta pe oricine şi oricum. – Din câte cred eu, aţi avut destui pretendenţi, care v-au cerut mâna, nu? – Pretendenţi? Ştiu eu? Poate că am avut dar nu-mi amintesc. Sunt foarte ocupată cu serviciul meu. – Înţeleg că aţi avut mulţi clienţi aici, în biroul dumneavoastră? 45

– Nu ştiu dacă erau clienţi care aveau nevoie de consultaţii juridice sau unii medici, cărora, în schimbul tratamentului pe care mi-l dau, le asigur consultaţii juridice. – Fantastic! am replicat eu, fără să-mi dau seama. – De ce fantastic? întrebă Irene. – Pentru că o avocată aşa renumită ca dumneavoastră încearcă să le facă bine unor bieţi doctori, intraţi în cine ştie ce procese, în schimbul a, probabil, unui banal tratament, nu? După cum arătaţi, nu cred că e ceva grav, nu? – Oh, nu, domnule! O banală răceală, nimic deosebit. – Sunteţi de mult timp răcită? – Cum adică de mult timp? – În sensul în care şi eu am avut o gripă luna trecută, am zăcut la pat aproape două săptămâni, înghiţind pumni întregi de doctorii, care mai de care mai colorate dar şi amare. Dar la dumneavoastră nu cred că este atât de grav, precum a fost la mine, nu? – Nu. La mine e o răceală uşoară care durează, durează, durează, du-rea-ză. Nu pot să ştiu exact timpul pentru că pentru mine nu are nici o importanţă. Oricum, timpul este o simplă noţiune abstractă şi atâta tot. Pe nimeni n-ar merita să-l intereseze timpul. Câteodată cred că nici nu există. Ce-s zilele sau lunile sau anii? O simplă numărătoare şi atât, nimic mai mult. La fel ca şi banii. Nişte cifre. Urăsc cifrele. Nu ne ajută la nimic, decât ne încorsetează vieţile în anumite canoane. Bogăţia şi sărăcia se măsoară în cifre; tinereţea şi bătrâneţea, la fel; cantitatea, viteza, data unei despărţiri, câte nu se măsoară în cifre. Cifrele ne înstrăinează pe unii de ceilalţi, doborându-ne psihicul la pământ. Nu mai vreau cifre, nu! Striga de-a binelea acum. – Nici pe mine nu mă interesează cifrele, am zis eu încercând să o calmez oarecum. – Nu, nu, nu, nu! striga ea. Mi-e teamă de cifre! Să vă spun un secret, începu să şoptească de data asta. Aţi auzit de numerologie? Ei, numerologia, este o ştiinţă care se ocupă cu cifre, cu numere, domnule. Unele sunt adevărate semne lăsate cu blestem de faraoni, da, ele vin de la faraoni, din Egiptul Antic. Ele prevestesc viitorul oamenilor. Cum viitorul nu e numai fericit, ci şi nenorocit, pentru mulţi, ele prevestesc nenorocirea. De aceea mi-e teamă. Fiecare dată de naştere, fiecare cifră din această dată de naştere se adună cu celelalte, iar rezultatul este un număr care înseamnă ceva, nu, nu!? începu Irene să strige iar. Nu vreau să aud de numere, urăsc numerele! Fără ele n-am avea diviziuni între bogaţi şi săraci, între zile cu durere sau zile cu fericire, între valoare şi non-valoare, între superior şi inferior. De ce să existe oameni superiori şi oameni inferiori? De ce să existe oameni superiori şi valoroşi şi trufaşi, iar alţii să se chinuie, săracii, în inferioritatea lor, în non-valoarea lor? De ce să nu fie toţi egali? Ori valoroşi ori fără valoare. Nu crezi că ar fi mai bine? Asta nu înseamnă că sunt o comunistă. Nu! Toate astea le-aş dori să se întâmple ca lăsate de Dumnezeu, şi nu menţinute printr-o dictatură sau alta. Unde a dus această goană nebună pentru valoare, pentru întâietate într-o societate? La războaie, la moarte, la privaţiuni de tot felul, într-un cuvânt, la suferinţă. Doar suferinţa generează progres, indiferent dacă acesta din urmă este evolutiv sau involutiv. Tot progres se numeşte. Spuneţi-mi, domnule, dacă armele, din ce în ce mai perfecţionate, sunt o necesitate? Evoluţia tehnologică, în special a tehnologiei informaţiei, va duce la cea mai feroce dictatură asupra fiinţei umane, la dictatura tehnologiei asupra sufletului. Cum te-ai simţi dacă pe străzi ar fi camere de luat vederi, minuscule, pe care nici să nu le observi, sau care să fie de dimensiunile unei muşte care zboară liniştită prin aer, ce captează şi transmite atât imagine cât şi sunet, unor computere care ne verifică pe toţi, distrugândune orice urmă de intimitate? Da, orice urmă de intimitate, de care avem atâta nevoie. Cum credeţi că ar arăta o poveste de iubire fără intimitate? Dar discuţia dintre copil şi părinte, dintre soţ şi soţie? Oare toate aceste raporturi nu s-ar schimba radical? Iar dacă toate aceste raporturi vor fi schimbate, oare nu va fi schimbată şi societatea, în ansamblul ei? Nu va fi o societate programată de cei care se vor afla în spatele camerelor de luat vederi, de cei care vor superviza toată această nebunie, care, la rândul lor, vor fi coordonaţi de o decizie unică? Atunci, unde duce valoarea? Diferenţa dintre superior şi inferior? Dacă decizia unică, care ne va coordona acest summum de valori, va fi o mediocritate parvenită prin tot felul de meschinării politice, cum vom ajunge? Suferim, murim, pentru a ajunge la un anumit vârf, pe care noi îl numim valoare, şi unde ne trezim? Pe un podiş plan înconjurat de alţi munţi, mult mai înalţi, decât nivelul podişului. Atunci ne vom simţi, cu siguranţă, mult mai lipsiţi de valoare decât în momentul când am pornit urcuşul către ea, cu milenii în urmă. Toate astea n-ar fi nimic dacă ar fi doar nişte simple teorii, dar dacă totul se transpune în practică, dacă societatea va decădea într-o alienare greu de oprit, războiul va deveni 46

un factor normal, părându-ni-se ceva nu numai banal dar şi necesar. Moartea, în condiţii înspăimântătoare, la fel. Tot ceea ce înseamnă mizerie a naturii umane, să devină literă de lege, Constituţie, de la care să nu te poţi abate; nenorocirea semenilor noştri să fie privită cu fericire şi dată drept exemplu bun de urmat. Unde vom ajunge? De asta mi-este groază de numere. – Vă înţeleg întru totul, doamnă avocat, zisei eu. Dar să recunoaştem că, în această existenţă care ne-a fost dată de Dumnezeu, nu ne-am putea descurca fără numere. Poate că e mai bine să nu ne obsedeze, să nu avem acel număr treisprezece în memorie ca fiind ceva malefic. Oricât am încerca să ne îndepărtăm de ele, nu facem altceva decât să le apropiem sub o formă sau alta şi aici doresc să vă dau un exemplu. Astăzi e o anumită dată, care este exponentul unui număr ce-ţi aduce ghinion, dar tu încerci să nu conştientizezi ideea de număr. Pe stradă vei plăti o anumită sumă de bani, tot un număr; vei cumpăra un anumit număr de pâini şi, fiecare astfel de diviziune reprezentată de numere menţin încătuşat parcursul vieţii. Noi avem un număr de mâini, de picioare, de degete. Chiar dacă în marea noastră covârşitoare majoritate suntem la fel, purtăm numerele pe noi, în noi, alături de noi, toată viaţa noastră. Având o teamă de numere, de fapt simţim o teamă de noi înşine, chiar dacă am fi convinşi că numerele vor duce la o alienare socială, că sunt impersonale, prin ele existăm noi şi ele există prin noi. Însăşi viaţa e un număr. Cum am deveni dacă n-am putea aprecia mărimea spaţiului sau trecerea timpului, sau momentul naşterii şi al morţii, ca moment în sine? Cum ar fi dacă societatea n-ar avea un număr de indivizi? Fiindu-ne teamă de numere, ne e teamă de viaţă. Dumnezeu ne-a învăţat că trebuie să ne trăim viaţa aşa cum ne-a fost dată. Sunt de acord cu asta. Înainte cu câteva minute mi-aţi spus că există un destin, un destin pentru atâtea şi atâtea lucruri, dar, mai presus de toate, un destin pentru atâtea şi atâtea vieţi. – Înspăimântător, domnule Sorin, Destinul e şi el un număr! – Şi totuşi, doamnă, dacă ar fi să vă consideraţi soţia mea, să fiţi bolnavă ca ea, oare ce aţi face? – În primul rând, odată ce sunt în deplinătatea facultăţilor mele mintale, nu mă pot imagina sau, mai bine zis, îmi este imposibil să mă imaginez cum aş arăta şi cum aş reacţiona în cazul în care le-aş pierde. Aici e graniţa dinte vis şi realitate. Rareori, aproape niciodată, realizăm că visăm atunci când visăm şi dormim adânc; la fel şi în starea de veghe realizăm realitatea fără ca în acel moment să dormim. Astfel, eu cred că sunt trei stadii: primul, realitatea, al doilea, frontiera dintre vis şi realitate, iar al treilea, visul. Fiecare în parte sunt relative. Visul poate oricând să devină realitate şi invers, astfel devine relativă şi frontiera care le desparte, deoarece e una când visul e coordonat de realitate şi cu totul altceva când realitatea e coordonată de vis. Atâta timp cât acum nu visez, n-am nici o posibilitate să vă fac o proiecţie a visului meu în realitate. E ca şi cum ţi-ai dori să dormi un somn cu vise, iar tu nu poţi nici măcar să aţipeşti o secundă. Cred că schizofrenia e un vis. Eu trăiesc doar realitatea. Aşa că mi-e imposibil să vă relatez cum aş proceda dacă aş avea boala soţiei dumneavoastră şi aş fi ea însăşi. Nu pot dormi în stare de veghe. Nici El Greco nu cred că dormea în momentul când a pictat „Criştii însângeraţi”; cred că privea undeva la orizont boala fără să o vadă ci doar să o simtă. Ani de zile a pictat în ospicii, ani de zile a fost un grănicer pe frontiera realitate-vis, încercând să le cuprindă pe amândouă, dar a fost un grănicer şi nimic mai mult. Adevărul e că avem atâta nevoie de vis. Cum credeţi că ar arăta oamenii fără vise? Oare speranţa nu este un vis? Ce neam face fără speranţă? Cu siguranţă că n-am putea exista. Ne-am autodistruge. Realitatea e un vis la fel cum şi visul devine realitate, deoarece, precum există realitate în vis, în stare de somn, să existe vis în realitate, în stare de veghe. Problema e cât e vis şi cât e realitate în stare de veghe. Dacă visul în sine depăşeşte frontierele realităţii, ajungem să trăim în vis şi, de la sine, vom fi consideraţi discordanţi de cei care trăiesc mai mult realitatea. Cu toţii avem acel sâmbure de schizofrenie în noi; problema se pune la cât de mult visăm în realitate, dacă putem să facem o distincţie între realitatea pentru care am fost programaţi biologic, să o înţelegem ca atare, şi vis, unde majoritatea covârşitoare a oamenilor n-a mai fost programată biologic să-i înţeleagă aspectele, trăindu-l social. Ce ar fi dacă am fi programaţi biologic să trăim un anumit vis paralel cu realitatea înconjurătoare? Am fi perfect normali şi în visul acela dar şi în realitate. Ce ar fi însă când am fi programaţi biologic să trăim cu toţii visul, fără să ştim de realitate? Cu siguranţă visul ar fi o realitate de necontestat, iar realitatea reală, să-i spunem aşa, ar fi doar un simplu vis, dacă ar fi trăită de una sau câteva persoane, într-o covârşitoare minoritate, iar acel vis, dacă s-ar suprapune realităţii societăţii, dacă s-ar suprapune stării de veghe, ar deveni schizofrenie, cu toate că el ar reprezenta, de fapt, adevărata realitate. – Aşa este, am replicat eu, nevenindu-mi să cred că o persoană bolnavă, în definitiv, chiar de schizofrenie, poate aborda subiectul distanţându-se de boala propriu-zisă, din punctul de vedere al unui om 47

sănătos, integru chiar, care înţelege întregul proces din exterior, dar este incapabil să-l abordeze din interior, ca şi cum ar fi o persoană schizofrenică. Să fie teama, să fie o stare de obedienţă faţă de boala pe care nu o poate accepta ca boală? Sau mai degrabă o existenţă pe care o trăieşte într-o cu totul altă dimensiune psiho-socială, unde realitatea îşi are canoanele ei bine stabilite, la fel ca realitatea noastră. Dar ce m-a uimit cel mai tare a fost că ambele realităţi coexistă, se interferează într-un summum complex de trăiri şi senzaţii, unica distonanţă fiind, în cele din urmă, criza de identitate pe care tot noi o clasificăm astfel deoarece din prisma bolnavului, ea apare ca o realitate sine qua non, care, la rândul ei, nu poate fi nici combătută nici schimbată. Irene are o capacitate uimitoare de a Filosofa cât se poate de complex asupra factorilor dintre maladiv şi sănătos, ca o generalizare, dar îi este imposibil să accepte patologicul în interiorul fiinţei sale. Aici cred că e principala poartă care stă ferecată cu o mie de lacăte şi ne desparte unul de altul. Înstrăinarea de realitate şi niciodată de sine. Sinele său, în complicitatea lui, s-a schimbat, a suferit o transformare inerentă, odată cu evoluţia bolii, o transformare care nu i-a mai permis să accepte realitatea, faţă de noi, care am fost programaţi biologic pentru asta. Odată ce a survenit disensiunea respectivă, sinele a devenit din ce în ce mai interiorizat, mai familiar cu el însuşi, regăsindu-se, mai mult ca niciodată, în propriile sale trăiri ancestrale, refuzând tot mai accentuat nivelul nostru de valori, înstrăinându-se de societate dar regăsindu-se mai mult decât biologicul care-l susţine pe sine. Aici este o mare dilemă. Alienarea umană porneşte de la înstrăinarea de sine la nivelul normalităţii dar o prea aprofundată regăsire de sine frizează, implicit, patologicul, indiferent dacă acesta se datorează bolii sau nu. Deci, în concluzie, alienarea duce la distrugerea societăţii, dar şi la regăsirea valorilor noastre ancestrale, în sufletul fiecăruia duce, de asemenea, la distrugere. Astfel, e nevoie de echilibrul treptei noastre existenţiale sau, mai bine zis, planului nostru existenţial. Societatea nu poate exista decât printr-un summum de numitori comuni pe care îi au indivizii care o alcătuiesc, cum ar fi: aceleaşi simţuri, aceleaşi percepţii ale realităţilor înconjurătoare şi, nu în ultimul rând, la obiceiuri şi tradiţii, chiar dacă ele pot deveni independente, în felul lor, una faţă de alta, dar, în mare, atât de asemănătoare. Deci, diversitate şi varietate, dar în cadrul aceloraşi canoane existenţiale, cum ar fi simţurile. În cele din urmă m-am hotărât să-i adresez Irenei următoarele cuvinte: – Să recunoaştem acest paradox: unicitate prin diversitate şi varietate. Oricât de diferiţi am fi unii de alţii, societatea pe care o reprezentăm şi care ne reprezintă la fereastra noastră de timp, de-a lungul istoriei, e unică, cu bunele şi relele noastre. Unici suntem şi noi dar, implicit, atât de asemănători unii altora. Înţeleg motivul pentru care nu puteţi accepta, doamnă avocat, să intraţi în pielea unei biete schizofrenice şi să dialogaţi cu mine. Tocmai pentru că dumneavoastră nu sunteţi o schizofrenică, aşa mi-aţi afirmat. Dar tot dumneavoastră mi-aţi spus că boala poate însemna şi o experienţă trăită într-o altă realitate. Dacă realitatea patologică, să-i spunem aşa, ar fi o reprezentare a paradisului pe care fiecare suflet îl doreşte, de ce nu aţi putea accepta paradisul ca atare? Dar chiar mai mult, doresc şi eu să intru în acest joc, adică să-mi imaginez o trăire paradisiacă ca aparţinând realităţii ei. Ce părere aveţi? Oare a-ţi accepta să vă hipnotizez pentru a o întâlni pe soţia mea în realitatea ei? Tot ce îmi doresc este să trăiesc un experiment pe care l-ar trăi soţia mea la acea clinică din depărtare. Să ştiu dacă merită să divorţez sau nu. Chiar nu vreţi să-mi daţi o mână de ajutor, doamnă avocat? – Am să fac tot posibilul, zise Irene. Când am auzit, nu-mi venea să cred urechilor. Era tot ce mi-aş fi dorit în acel moment. Pentru mine nu era un experiment, ci o posibilitate de a ne regăsi amândoi în acelaşi plan mental, de unde să încerc să o readuc înapoi, în planul nostru, pentru totdeauna. – Nu am cuvinte să vă mulţumesc, i-am răspuns. Mark mă privi nedumerit, neînţelegând ce se petrece de fapt, ce anume doresc să realizez împreună cu mama lui şi soţia mea. Totul va fi o hipnoză, un fel de delir sistematizat, prin care să ne regăsim împreună în acel plan ideatic şi de valori. – Am totuşi o întrebare, zise Irene. – Spuneţi-mi. – Mi-aţi spus că vreţi să intrăm amândoi în paradis!? – Da, aşa am spus. Dacă doriţi, puteţi să-mi spuneţi pe nume: Sorin. – Bine, Sorin, am să-ţi spun aşa, iar tu poţi să mă chemi ... parcă am uitat. Spune-mi, să zicem... Irene. Nu ştiu de ce îmi vine numele ăsta în minte. Parcă mi-am uitat numele, parcă aş fi cunoscut pe cineva cu acest nume ciudat: Irene. De ce să-mi fi uitat numele? Dar ce nevoie am eu de nume acum? se întrebă Irene, uitându-se lung şi întrebător la mine, dar totuşi absentă. 48

– Deci pot să vă spun Irene? Acest lucru era deja un indiscutabil succes pentru mine. Era un prim pas făcut către restabilirea propriei ei identităţi. Deja un lacăt al monstruoasei porţi se deschise. Mai erau atâtea lacăte, dar, orice mic succes, într-o asemenea situaţie, echivala cu a muta un munte din loc. – Poţi să-mi spui Irene, Sorin. Era pentru prima oară când, după mulţi ani o auzeam adresându-mi-se la modul acesta. – OK, Irene. – Înţeleg absolut tot, Sorin, dar, totuşi, nu sunt convinsă de un aspect legat de paradis. – Adică cum, Irene? Paradisul e tot paradis, indiferent cum l-am lua. – Eu mă îndoiesc. – De ce? – Cred că fiecare om are propriul său paradis. Te asigur că un drogat îşi vede paradisul plin de heroină sau marijuana, un vânător, plin de animale care stau, aproape nemişcate, în bătaia puştii, un afemeiat va vedea paradisul ca fiind un ţărm de râu, cu femei goale, care abia aşteaptă să-l îmbrăţişeze, deci, câte suflete atâtea paradise. Nu sunt întru totul de acord cu Freud care susţine că întregul nostru paradis stă în jurul sexului. Eu nu suport sexul. Poate pentru că nu pot să iubesc. Aş vrea să iubesc, dar nu pot. Nu ştiu exact de ce sunt atât de rece faţă de toată lumea. Iubirea mi se pare cu totul şi cu totul o simplă noţiune abstractă. Faptul că deja începuse să vorbească despre iubire, despre paradise, realizam că mă apropie, încetul cu încetul, de ea. Nominalizarea cuvântului iubire mi se pare un mare vârf cucerit. – Oare cum e când iubeşti? se întrebă Irene. – Cum să fie? Simţi în tine o flacără care arde mocnit, dar nu e foc, nu e căldură, nu e nimic fizic, decât suflet. Simţi cum sentimentele, speranţele, dorinţele, trăirile profunde sunt flacăra focului din tine, care-ţi dă aripi şi te eliberează de angoasă, de ură, de josnicie, de tot ce e negativ în tine. Realizezi că unicul lucru de preţ care ne e dat să-l trăim în existenţa noastră e acel moment, efemer, totuşi, al iubirii. – Ce fantastic trebuie să fie când iubeşti! Tu eşti un tip sexual? mă întrebă Irene. – Nu la modul excesiv, dar de ce mă întrebi? – Să văd dacă paradisurile noastre sunt asemănătoare. Dacă nu eşti în mod excesiv, tot eşti. Eu nu sunt deloc. Eu nu suport sexul. Îl consider o josnicie, o mizerie pe care a inventat-o natura ca să putem procrea. Mi-e scârbă doar când aud de cuvântul sex. Poate nu e bine să fiu aşa, dar simt ceva care îmi creează această frustrare, ca şi cum aş fi legată cu lanţuri grele de copacul purităţii veşnice şi nu mă pot desprinde de el niciodată. Ţi-am vorbit despre sex doar pentru a vedea dacă merită să trăim într-un paradis comun, chiar şi în joacă. Cred că paradisul meu e foarte diferit de al tău. Eu, în definitiv, nu accept nici iubirea, pentru că nu o pot trăi decât abstract. Nu-mi amintesc să fi iubit vreodată în viaţă. Mi se pare o mare tâmpenie. Să simţi că zbori, să-ţi ardă flăcări în suflet, deci o senzaţie de plenitudine pe care o au drogaţii. Eu nu sunt o drogată şi nici nu vreau să devin vreodată, zise Irene cu un uşor aer de nelinişte în glas. Într-adevăr, Irene nu luase niciodată droguri, în viaţa ei, dar de iubit, iubise şi asta, pe rupte. Atât pe mine cât şi pe Mark. Abia acum am putut să aprofundez criza de identitate în care se afla. Poate că unica soluţie ar fi să-i spun că nici eu nu suport sexul, iar de iubit, doar tâmpiţii pot să o facă. Cred că ar fi fost unica ieşire din labirintul în care mă aflam şi a cărui rezolvare o căutam. În cele din urmă i-am spus: – Ai perfectă dreptate, Irene. ţi-am vorbit la modul acela despre iubire doar pentru că n-aş fi vrut să mă respingi. Erau nişte cuvinte goale, crede-mă, ştiind că multor doamne le place acest sentiment la fel de mult ca şi cafeaua de dimineaţă. În ceea ce priveşte sexul, nici nu poate fi vorba ... – Eşti impotent? mă întrerupse Irene. – Nu, de ce întrebi? – Fiindcă doar impotenţii susţin că nu le place sexul. Sau probabil nu-ţi place sexul cu o femeie şi eşti homosexual. – Nu, Irene, nu sunt nici una nici alta. – Atunci care este raţiunea pentru care nu-ţi place? Mi-am dat seama că Irene dorea, în mod subconştient, să mă atragă într-o cursă bine ticluită de inteligenţa de care, oricum, cu toată boala de care suferea, nu ducea lipsă. O ratare, în acel moment, ar fi dus, cu siguranţă, la o scindare a planului de valori comun şi, cu siguranţă, la spulberarea ideii de paradis 49

comun prin care aş fi intrat în subconştientul ei şi, de acolo, regăsind-o, aş fi implorat-o să se întoarcă la mine. – Nu-mi place să fac sex, pentru că mă simt la fel de rece şi de distant faţă de acest lucru, ca şi tine. Unde e puritatea adevărată? Unde e absolutul adevărat? în sex? Nicidecum. Mi-e scârbă de sex. Cred că avem acelaşi plan de valori. Cred, cu tărie, Irene, că paradisul tău e şi al meu. Că nu trăiesc o criză de identitate cum crezi tu că aş trăi. – Da, credeam asta. Dar de unde ştii tu ce credeam? Chiar poţi să-mi citeşti gândurile? – Nicidecum. – Atunci de unde chestia cu criza de identitate pe care, cu adevărat, o simţeam la tine? – De la discuţia despre sex şi iubire. Când ţi-am spus că eu cred cu adevărat în sex şi iubire, sunt convins că ai considerat că sufăr de o gravă criză de identitate. – Aşa e. Doar un nebun poate crede în sex şi iubire. – Când ţi-am spus adevărul, te-ai cam îndoit. – Da, m-am cam îndoit pentru că prima dată mi-ai spus cu totul altceva, dar, totuşi, eşti sănătos, căci mi-ai spus că, nefiind nici impotent, nici homosexual, nu suporţi sexul şi deteşti iubirea. Adevărul era cu totul altul şi anume: nici un bărbat sănătos nu detestă iubirea sau sexul cu o femeie. Aici am observat ce adâncă e distonanţa Irenei faţă de planul nostru de valori normal, care înseamnă iubire şi sex. De ce să nu recunoaştem importanţa sexului nu numai ca factor de procreare, dar şi ca liant social, mental, ca o descătuşare de energii. – Sunt de acord să începem, domnule Sorin. Mark stătea cuminte pe un fotoliu preferând să nu intervină. I-am spus să părăsească salonul deoarece vroiam să rămân singur cu Irene, aşa că am chemat medicul, i-a deschis uşa, închizând-o la loc cu un fel de brutalitate profesională, dacă nu tipicară. – Acum, Irene, vreau să ne aşezăm fiecare pe câte un fotoliu pe care doresc să le punem faţă în faţă. În timp ce vorbeam aranjam cele două fotolii din încăpere în poziţia dorită. – Mi-e teamă, Sorin. – De ce să-ţi fie teamă? Nimeni nu vrea să-ţi facă nici un rău. – De ce faci toate astea? Ăsta era genul de întrebare pe care atunci, în acel moment, nu mi-aş fi dorit-o pentru nimic în lume. M-am hotărât să-i explic cât mai concis. – Mi-ai promis că vrei să mă ajuţi în legătură cu soţia mea care e internată într-un ospiciu, la mii de kilometri de aici. – Cum aş putea să te ajut? întrebă Irene, privind fereastra. – Pur şi simplu, ajutându-mă să trăiesc în universul ei, al bolii ei. – Da, dar paradisul meu n-are nici o legătură cu boala ei, nu-i aşa? – N-are nici o legătură. Aş vrea, în primul rând, de la tine, să ştiu ce simte o femeie în propriul ei paradis, faţă de un bărbat? Soţia mea, prin boală, sunt conştient că are un paradis al ei. Te rog, ajută-mă să intru şi eu, doar pentru câteva momente, într-un paradis feminin. Bineînţeles că pe mine nu mă interesa nicidecum paradisul feminin al mai ştiu eu cărei tipe, ci tocmai al ei, care era adevărata mea soţie. Speram ca prin aceasta să trăiesc măcar câteva minute, dacă nu mai mult, alături de o reală Irene şi, în cel mai bun caz, să încerc să o chem de acolo. Oare va reveni? – Sunt de acord, zise într-un târziu, Irene, după ce trecuseră câteva minute mai grele şi mai apăsătoare decât oricare altele în viaţa mea. Ne-am aşezat faţă în faţă, pe fotoliile cu stofă verde. – Dă-mi mâinile, Irene. – E neapărat necesar? – Da, e neapărat necesar. – Simt un fel de teamă. Nu ştiu de ce, dar e o teamă pe care nu mi-o pot descrie. Nu ştiu nici de ce mi-e teamă. O privesc fix în ochi la fel cum m-a învăţat iluminatul Lama tibetan, Den Xing. – Încearcă să te linişteşti, să laşi toate gândurile la o parte. Elimină din gândurile tale, orice sentiment de teamă, de nesiguranţă, de nelinişte. Totul e o linişte deplină, o armonie perfectă în Univers, în jurul nostru. I-am cuprins mâinile, care stăteau reci şi inerte, în palmele mele. Acum, să încercăm să închidem 50

ochii. Totul e linişte. O linişte deplină. Nu ne interesează nimic. Doar pleoapele devin grele. Încercăm, în linişte, să dormim adânc. Adânc dar conştient. Irene, mă auzi? – Da, te aud. Mi-e somn. – Încearcă să simţi liniştea şi armonia Universului. – Da, o simt din ce în ce mai profund. – Simţi că pluteşti, nu? – Da, simt că plutesc. – Poţi să-mi spui unde te afli, Irene? – Nu ştiu, undeva în Univers. – Vezi stele, galaxii? – Da, le simt într-un mod straniu de plăcut. – Cum anume? – Îmi revarsă ceva nedefinit, ceva plăcut, la fel cum îmi revărsa mama, în copilărie. – Nu ştii ce anume îţi revarsă? – Nu. – Ţi-o aminteşti pe mama ta? – Nu. – Atunci, de unde ştii ce-ţi revărsa în copilărie? – E o senzaţie, atât. – Nu poţi defini senzaţia, Irene? – Nu. – Ştii unde anume te afli în Univers? – Nu am idee. – Calea Lactee îţi spune ceva, Irene? – Nu, nu îmi spune nimic ... De ce Irene!? Eu nu sunt Irene... – Cum e Universul în care te afli? întunecos, luminos, cu multe galaxii, stele, comete? Ce vezi acolo? – Da, văd multe galaxii, stele, comete. E la fel ca bolta cerului într-o noapte de vară senină, pe un vârf de munte. Poate mult mai clar. – Dacă te-aş ruga să găseşti Pământul, l-ai găsi? – Să încerc. – Te rog, încearcă, Irene! – Mă deplasez în Univers cu o viteză din ce în ce mai mare. Totul se roteşte în jurul meu. Cu toate acestea e o senzaţie deosebit de plăcută. Ciudat, nu ameţesc câtuşi de puţin! – Ai idee încotro te îndrepţi, Irene? – Nu pot să afirm precis încotro mă îndrept. Tot ce pot să spun e că simt o senzaţie plăcută şi alerg cu o viteză deosebită spre mine însămi, în mine, dacă mă poţi înţelege. – Încearcă să-mi descrii ceea ce simţi, Irene! – Nu ştiu dacă sunt Irene. Întregul Univers cu galaxiile, stelele, cometele din jurul meu, e şi în mine. Simt că devin o entitate şi atât. – Ce fel de identitate ai? – Un fel de dorinţă, speranţă, freamăt astral, care vibrează în mine. Nu pot să explic. Sunt într-un plan mental care nu are noţiunile ce le gândesc eu. Mă atrage spre el. Nu urc, nu cobor, dar le fac pe amândouă în acelaşi timp. Tot ce cunosc există ca ceva ce n-ar fi existat niciodată, iar trecutul se răsfrânge în viitor. Brusc în faţa mea văd o mare spirală. O spirală uriaşă formată din galaxii. Fiecare corp astral din miliardele de corpuri pe care le conţine spirala, are o identitate şi o voce a sa proprie. Un fel de alt şi alt plan mental. – Eşti sigură că sunt aştrii elementele conţinute de spirală? am întrebat eu, ne-ştiind dacă să o las întracolo sau nu. Îmi era, oricum, teamă, să nu fie cuprinsă de un anumit plan mental, încât să nu mai fie cale de întoarcere. Asta ar fi putut duce dacă nu la nebunie totală, la deces. – Seamănă cu aştrii. Sunt nişte sfere luminoase, un fel de sfere de foc. Da, ăsta este termenul: sfere mentale de lumină. – Ai vrea să mergem către acele sfere? Îţi spun ceva, te cheamă? – Da, aş vrea. Nu numai că sunt chemată către ele, dar simt un fel de senzaţie plăcută. – Hai, să mergem într-acolo! Sunt alături de tine, Irene! 51

– Dacă vrei tu să mă chemi Irene, n-ai decât! – Cum ai vrea să te chem? – Gemma, mi-a răspuns. – De ce Gemma? E un nume de stea. – Îmi aminteşte ceva nedefinit de Aurora Boreală, pe urmă de Constelaţia Văcarul, cu marele soare Arcturus. – Bine, Gemma. Atunci, eu cine sunt? – Eşti un suflet pe care l-am pierdut, dar o pierdere fără timp şi spaţiu, pe care am regăsit-o pe Pământ. – Cum poţi defini noţiunea de pierdere fără timp şi spaţiu? Eu nu cred că poţi să pierzi un lucru fără să spui că am pierdut lucrul acela atunci, adică la un timp anume. Nu pot înţelege! – Eu înţeleg, Arcturus. Dar nu găsesc noţiunea să-ţi explic. Ai grijă, Arcturus, că intrăm în spirală. – Te-am înţeles Gemma, sunt alături de tine. Încotro vrei să mergem în spirală? Ai o ţintă anume, Gemma? – Da, Arcturus. Sunt fericită, am o ţintă anume! – Unde, Gemma? – Spre Coroana Boreală. Vom găsi o planetă mai veche decât timpul pe care l-am simţit pe Pământ. – De ce vrei să te îndrepţi într-acolo? Recunosc că la un moment dat aproape că intrasem şi eu în starea de visare în care se aflase Irene, dar am încercat, pe cât posibil, să-mi menţin luciditatea, tocmai pentru ca la momentul oportun să-i pot da o mână de ajutor. – Vreau să merg într-acolo pentru că acolo am fost cu adevărat fericită. – Poţi să-mi defineşti fericirea, Gemma? – O stare de beatitudine, de împlinire de sine, de ... În orice caz, Arcturus, nu am cuvinte! – Poţi să-ţi menţii această stare şi pe Pământ? – Pe Pământ, Arcturus? Niciodată. Mă înfior când aud de planeta aceea. – Încearcă să o uiţi, Gemma. – Da, mai bine să o uit. Vino pe planeta noastră, Arcturus, undeva în Coroana Boreală. Observi ce mulţi sori avem? – Da, îi văd Gemma, i-am replicat eu în timp ce mă gândeam să o readuc înapoi din starea de transă în care se afla. – Îţi aminteşti, Arcturus? – Ce să-mi amintesc, Gemma? – Aminteşte-ţi că în urmă cu mulţi ani, când erai un copilandru, nu ştiu dacă aveai cincisprezece ani împliniţi, ai avut un vis! – De unde ştii, Gemma, de visul meu? – Există o sferă astrală, un fel de nivel mental ideatic, care vrea să-ţi amintesc despre visul pe care l-ai avut şi care te-a marcat întreaga viaţă, fiind unul din visele pe care rareori ni le amintim de-a lungul anilor, Arcturus. * Încercam să-mi re-amintesc acel vis ciudat în care mă aflam undeva pe o planetă necunoscută din solul căreia ieşea un abur ciudat dar care nu se ridica în atmosferă ci rămânea undeva, la un nivel de jumătate de metru de solul împânzit de rădăcini uriaşe şi un fel de plante care, la noi, ar semăna mai mult cu plantele tropicale, din jungle. O voce mă întreba ce caut acolo, iar eu îi răspunsesem că am venit de pe Pământ. Nu ştiu de unde venea vocea dar mă simţeam urmărit. Atunci a apărut o tânără fată care semăna aproape leit cu Irene, doar că avea părul lung, şaten închis, care i se revărsa în torente peste umeri, căzându-i, asemenea unei cascade, pe spate. M-a privit familiar odată ce m-a văzut. Cât eram singur în acea pădure tropicală, nu ştiu de ce am avut senzaţia că sunt urmărit, că am făcut o faptă rea şi că sunt trimis pe Pământ pentru a-mi ispăşi nu ştiu ce pedeapsă. Atunci a apărut Ea, în faţa mea, m-a chemat vorbindu-mi nu numai prietenos dar ca şi cum m-ar fi iubit şi m-ar fi aşteptat cu multă bucurie pe acea enigmatică şi misterioasă planetă.

52

„– Vino!Eu sunt Maya,” mi-a spus Ea. Aveam senzaţia că o cunosc dinainte de a se fi născut vremea, de când Universul. M-am urcat alături de ea într-o navă cosmică, de fapt, semăna mai mult cu un fel de taxi spaţial. Simţeam că o iubesc. „– Crezi că ne urmăresc?”, i-am şoptit eu, privind la un alt taxi spaţial care se intersecta cu noi. „– Nu. Ei ştiu că tu te vei întoarce pe Pământ ca să-ţi ispăşeşti pedeapsa.” „– Dar ce am făcut?” „– N-ai făcut un rău foarte mare, dar ce anume nu pot să-ţi spun.” „– Bine, dar eu te iubesc, Maya!” i-am replicat frumoasei fete în vis. „– Şi eu te iubesc!” mi-a răspuns ea. „– Nu putem fugi undeva împreună?” „– În nici un caz. Pentru a deveni liberi amândoi tu trebuie să te întorci pe Pământ. Să nu uiţi, eu am să te aştept până te vei întoarce pe această planetă. Timpul meu nu e echivalent cu timpul tău, cel pe care îl petreci pe Pământ. Aici va mai dura doar câteva zile până te vei întoarce. Dar acolo durează o viaţă. E un canon pe care l-ai acceptat şi tu, deci trebuie să-l termini.” „– Dar aş vrea să rămân aici, cu tine, Maya” „– Nu se poate, dragul meu, îţi promit că am să te aştept numai pe tine, până vei veni aici.” Acelea au fost ultimele ei cuvinte, pe urmă m-am trezit brusc. De ce să nu recunosc că acel vis m-a urmărit, ca un fel de obsesie, toată viaţa.

CAPITOLUL 6 – Mă îndrept spre acea planetă, Arcturus! zise Irene. – Ai idee cum se numeşte, Gemma? – Deocamdată nu ştiu, tot ce ştiu e că aparţine unui plan ideatic mult superior celui de pe Pământ, zise Irene. – Vrei să spui, Gemma, că aştrii, stelele, planetele, sunt spaţii unde trăiesc suflete la alte nivele mentale? – Oh, bineînţeles, Arcturus! ştii cum pare Pământul văzut dintr-un alt nivel mental? – Nu, Gemma! – E un fel de Lună a noastră. – Fără populaţie, fără construcţii, Gemma? – Da, Arcturus, e un fel de Lună care e pustie şi rece, fără atmosferă, dacă-i putem spune aşa. – Oare la ce nivel mental ne află noi, pământenii? – Aş vrea să-ţi spun dar ceva mă împiedică să fac această afirmaţie? – Unde te afli, Gemma? – Am ajuns pe acea planetă plină de aburi şi rădăcini uriaşe, o planetă umedă, cu plante luxuriante. E planeta ta, Arcturus. – Planeta mea? Aproape că nu-mi puteam ţine răsuflarea de emoţie. Pur şi simplu mă copleşise această stare de luciditate a Irenei. Oare să alerge prin spaţii siderale sau să-mi descifreze mental, printr-o telepatie ciudată, ceea ce gândeam eu? Oricum eram consternat, fiindu-mi teamă să nu ajung chiar eu la un fel de blocaj mental, ideatic. Irene se afla cu adevărat în transă, iar ceea ce-mi relata mai mult mă îngrozea decât să mă liniştească. Nu ştiam ce să fac. Deodată m-am trezit într-un fel de poveste de science fiction, pe care n-aş fi crezut-o nici în ruptul capului, dacă n-aş fi trăit-o în acele momente pe viu. – Este cineva pe acea planetă, Gemma? – Deocamdată nu văd pe nimeni. Aud sau simt o voce care-mi spune „Bine ai venit!”. Simt că totul e pustiu. – Încearcă să întrebi, Gemma, de tânăra fată din visul meu de acum mulţi, mulţi ani. – Întreb mental, Arcturus. Ea se află acum lângă mine. E foarte drăguţă. NUMELE EI ESTE MAYA! Mă priveşte cu căldură. Îmi spune că te-a văzut acum câteva zile pe planeta ei şi că mai ai puţin şi te vei reîntoarce. Îţi transmite curaj, mult curaj. – Te rog, întreab-o, Gemma, cine eşti tu pe Pământ pentru mine şi de ce? 53

Ăsta cred că ar fi unul dintre cele mai cruciale momente în conştiinţa şi subconştientul Irenei, un moment în care frumoasa fată să-i destăinuiască faptul că e soţia mea, iar, la întoarcere, o mare parte din schizofrenie, să-i fie, oarecum, vindecată. Aştept mesajul pe buzele adormite ale Irenei. Irene tace. Pleoapele ochilor încep nişte mişcări spasmodice. Fiecare clipă trece greu. – Arcturus, a mai sosit încă o persoană alături de această fată, care-mi spune că tu trebuie să-ţi ispăşeşti pedeapsa pe Pământ şi nu ai voie să ştii mai multe, după care te vei întoarce înapoi, aici. Acest bărbat înalt, căruia nu pot să-i descifrez în totalitate faţa, e foarte palid. Îţi doreşte succes în ispăşirea pedepsei acolo, pe Pământ şi-mi spune că după aceea vei fi ca toţi ceilalţi de pe planetă, fără să ţi se mai amintească vreodată de greşeala pe care ai făcut-o. Îl întreb mental ce fel de greşeală ai făcut, iar el îmi spune să aşa ceva nu-mi poate destăinui şi nici dacă eu am vreo legătură cosmică cu tine, pe Pământ. Tot ceea ce-ţi recomandă este să te descurci cu propria ta viaţă, acolo unde eşti. – Te rog, Gemma, mai întreabă încă un singur lucru. – Ce anume, Arcturus? – Întreab-o pe tânăra fată ce reprezintă ea pentru mine? De ce mi-a apărut în vis cu mai mulţi ani în urmă? – Acum, Arcturus, îşi voi reda exact cuvintele ei, asta mă roagă să fac. Ea spune că e perechea ta astrală. E jumătatea ta de peste timpuri. Trăieşte alături de tine aproape fiecare încercare prin care treci pe Pământ. Ştie că ţi-e greu dar îţi spune să fii bărbat în continuare. Ea te aşteaptă cu nerăbdare. N-au trecut nici două săptămâni de când eşti plecat. Mai ai o săptămână-două, în timpul lor. Te aşteaptă şi te iubeşte absolut. Mai spune că despărţirea voastră ar însemna distrugerea totală a ambilor, în privinţa Irenei spune să o aduci într-un plan ideatic pe Pământ şi să încerci acolo. Ea nu poate face nimic. – Spune-i, Gemma, că o iubesc! Poţi să faci asta? Prin acest mod încercam să văd dacă Gemma are cel puţin cel mai mic sentiment de gelozie faţă de Arcturus pentru a şti la ce mod trebuie discutat în planul ideatic de pe Pământ, unde cei doi devin Irene şi Sorin. – I-am transmis, Arcturus, că o iubeşti. Acum mă invită într-un fel de taxi cosmic şi-mi spune că mă voi trezi pe Pământ. – Da, Gemma, spune-i că îi mulţumesc, dar roag-o ca trezirea ta să fie undeva în copilărie sau în adolescenţă, undeva în momentul când Irenei i-a debutat schizofrenia. Roag-o să te ajute să simţi ce a simţit Irene în acel moment, Gemma. – Adică să revin alături de părinţii Irenei, Arcturus? – Da, Gemma, cred că ai putea să o ajuţi foarte mult pe Irene, încercând să revii la momentul când Irene era convinsă că are schizofrenie şi a început primul tratament. Deci, Gemma, de data aceasta vei deveni Irene! Ok? – OK! mi-a răspuns. Sunt deja Irene. Am cincisprezece ani, locuiesc undeva în Texas în Dallas. – Ce faci, Irene? – Tu cine eşti? – Mă numesc Sorin Cerin. – Sorin Cerin? N-am auzit de tine. – Mie oricum îmi pare bine de cunoştinţă. – Şi mie, Sorin Cerin. Nu ştiu dacă sunt un înger dintr-un plan mental mult superior celor de pe această planetă, cert este că de data aceasta simt că am o misiune de îndeplinit pe Pământ. Simt că sunt cu mult superior atât acestei existenţe cât şi ale altora. Că trebuie să ajut. Pur şi simplu să ajut. În primul rând e credinţa pentru Creator. Oamenii trebuie să ştie că ei sunt orbi şi surzi, că n-au nici o putere, fie şefi de state, de guverne, sau simpli cerşetori pe o alee spălată de şiroaiele de ploi. Toţi trebuie să înţelegem că ne supunem unei legităţi universale de care nu putem scăpa pentru simplul motiv că această legitate nu numai că face parte din noi înşine, dar chiar noi suntem o mică parte din ea. Ce-ar fi dacă în această lume ar trona altruismul şi bunătatea, oamenii nu s-ar mai ucide pentru a parveni, ar exista o adevărată, dar adevărată dragoste frăţească? Vedeţi pe străzi, în mijloace de transport, semeni de-ai voştri aflaţi în suferinţă şi, oare câţi dintre noi ne aplecăm, cu adevărat, să-i ajutăm? Câţi dintre noi nu am râs văzând un sărman cerşetor tremurând la un colţ de stradă? Chiar dacă nu era râsul sinistru al indivizilor meschini şi plini de sine, era un fel de mândrie pe care o afişam faţă de el. De ce? Din prostie? Nu cred. Din aroganţă? Nu neapărat. Atunci, de ce? Pentru că niciodată, noi, cei ghiftuiţi cu de toate, nu vom înţelege adevărata superioritate pe 54

care o are un cerşetor faţă de noi. Noi ar trebui să fim cei care să-i cerşim măcar un moment de bunăvoinţă şi nu el nouă. Toate acestea îmi veneau în minte, ca şi cum cineva mi le-ar fi transmis, dar ce e ciudat, această transmitere se făcea din mine pentru mine. Oricum simt o speranţă undeva, la orizont, simt că până la urmă, Irene îşi va reveni. Oare să fie o speranţă deşartă? Trebuie să o ajut. Să fac tot posibilul pentru a o readuce din nenorocita asta de boală, care e schizofrenia. – Poţi să-mi spui, Irene, ce vrei să faci astăzi? – De ce mă întrebi? – Ei, aşa, ca să te invit la un cinematograf. – La cinematograf, rulează un film bun? – Cred că da. – OK! De ce nu? Dar astăzi trebuie să merg la şcoală ... Stai să văd ce ore am. Ah, da, astăzi în nici un caz. Sunt ocupată. Mai sună-mă mâine. – OK, Irene, acum voi fi alături de tine. Voi deveni un fel de suflet al tău. Eu voi deveni tu, Irene. Acum pleci la şcoală. Acum ai ajuns la şcoală. Ce vezi? – Mă întâlnesc cu o colegă. Zâmbeşte. Ne salutăm. Îl văd pe profesorul ăla gras, de matematică, poreclit „Gorila” de generaţii întregi de elevi. Acum Gorila e aproape de pensionare. Nu-l suport pentru că nu-mi place matematica. Mă plictiseşte îngrozitor. Am un fel de teamă de Gorilă. În fiecare an sunt pe punctul de a rămâne repetentă din cauza matematicii. Astăzi voi avea, primele două ore, matematică. Voi fi nevoită să văd grăsimile fleşcăite ale Gorilei, care, în afară de numere nu cred că mai are ceva în cap. Mă aflu în clasă. E multă forfotă. Mă enervează la culme forfota. Dar nu mai mult decât Gorila. Aş vrea să fiu liberă, să mă plimb într-un parc. E iarnă, azi-noapte a dat bruma. Suntem la începutul lunii ianuarie, ne aflăm în toiul iernii. Abia aştept să vină martie, când vor înflori copacii. Cel mai mult îmi place în martie, când înfloresc copacii. Nu mai suport încă două ore de plictiseală cumplită. Nu mai suport! Nu mai suport! Ce nemernic! şi-a făcut o meserie din a plictisi elevii. Gorila vorbeşte, vorbeşte... , mai bine ar tăcea. Taci, taci, taci! Ultimul cuvânt l-am spus tare. Gorila se îndreaptă spre mine. Mă întreabă de ce l-am întrerupt din inepţiile pe care le debita. Nu ştiu ce să-i răspund. Mi-e frică să-i răspund monstruoasei gorile. Gorila îmi vorbeşte sarcastic; sunt sigură că de data aceasta nu mai am nici o scăpare cu Gorila. Mă va lăsa repetentă. Nu mai suport! Sunt plictisită, sunt oripilată de matematica Gorilei. Vreau să ies, să fug, să alerg. Gorila îmi vorbeşte întruna, ca o moară stricată. Individul ăsta se crede un fel de Dumnezeu al şcolii ăsteia, al matematicii. Trebuie să-i spun! Nu-i răspund, n-am curaj. Sunt o laşă, o nemernică, care nu e în stare să-i spună unui om în faţă. Unui om. Dar Gorila nu e om, e animal! Ar merita să posede o cuşcă la vreo grădină zoologică. Cred că Grădina Zoologică de la Los Angeles e cea mai mare. Acolo, cu siguranţă, va mai întâlni şi alţi locatari ca el. Cred că sunt multe gorile acolo. Încă mai turuie sarcastic lângă mine. Îmi spune, ironic, că dacă eu i-am spus să tacă înseamnă că sunt un as al matematicii. Gorila mă invită la tablă să-i demonstrez ce matematică cunosc. E ştiinţa care mă enervează cel mai mult. Cred că nimic numi e mai antipatic pe lume decât matematica şi Gorila, care o reprezintă. Privesc la tabla neagră. Ce neagră e! Oricum, nu cred că voi ajunge să o albesc cu ştiinţa mea în ale matematicii. Gorila scrie nişte semne stranii pe tablă. Sunt cifre. Gorila pune un egal şi pleacă. Mă roagă, cu o voce patetică, să continui eu dincolo de egal. Nu e cazul. Habar n-am! Iar am încurcat-o. O nouă notă proastă. Ce va spune mama? Va începe iarăşi cu scandalul. Iarăşi va spune că se sacrifică pentru mine şi că, din cauza mea, nici măcar nu se mărită. Nu vreau tată vitreg. Oare, adevăratul meu tată, de ce a părăsit-o? Nici nu-l cunosc. Aş vrea foarte mult să-l cunosc. Oare mai trăieşte? Nu ştiu. Gorila iarăşi vine la tablă. Îmi spune că aşteaptă să rezolv acest exerciţiu odată. Eu nu aştept absolut deloc. Gorila se întoarce cu spatele la mine, vorbind clasei. Nu mai suport, nu mai suport! Cu tot scandalul pe care o să mi-l facă mama acasă, am să-i scriu Gorilei după egal ceea ce merită. Mi-e teamă că o să mă exmatriculeze din şcoală. Sunt o laşă? De ce să fiu laşă? De ce să-mi fie teamă? Oricum mă lasă repetentă. Scandalul cu mama va fi şi mai mare. Atunci ce e de făcut? Să mă transfer la o altă şcoală. Bună idee! De data asta, Gorilă, am să ţi-o plătesc! Iau creta în mână. Ce rece mi se pare creta de data aceasta, ce mare! încep să scriu dincolo de egalul Gorilei: „O banană bună pentru gorilă, dacă se întoarce la Zoo, în cuşca gorilelor, acolo unde e locşorul său, pentru a nu mai plictisi elevii cu blestematele ei cifre care nu au nici un sens!”. Colegii mei încep să râdă. Gorila încă e întoarsă cu spatele la mine. Îi întreabă pe elevi de ce râd. Crede că am rezolvat greşit exerciţiul. Îmi vine să şterg ce am scris. Ceva mă reţine. Nu, nu am să şterg absolut nimic! Gorila se întoarce. Citeşte. Pesemne că îşi cunoaşte porecla. De cât timp îmi doream să-i văd mutra asta tâmpă pe care o face în acest moment. Gorila 55

e încremenită. Nu-i vine să creadă. Faţa îi devine roşie, ochii îi ies din orbite. Tremură. În sfârşit, marea Gorilă, spaima tuturor, tremură! Nu poate scoate un singur cuvânt. El, care e un limbut fără margini. Care, cât e ziua de lungă, nu ştie decât să râdă de elevi. Am cincisprezece ani şi mă consider o persoană matură. Sunt matură şi n-am să mai permit nimănui să-şi bată joc de mine. Nici măcar mamei mele pe care am început să o urăsc de moarte. O urăsc şi pe ea aproape la fel de mult ca pe Gorilă. Privesc Gorila în ochi fără nici o teamă. Are ochii injectaţi Gorila. Gorila nu mai are ochii limpezi şi vicleni ca atunci când exclamă numere. Gorila se întoarce asemenea unui soldat certat. Se îndreaptă spre ieşire. A închis uşa în spatele ei dar nu trântind-o cum face de obicei, ci cât se poate de delicat. Gorila a devenit educată, finuţă. Colegii mei râd în hohote. Mă aplaudă. Am devenit un fel de erou al acestor laşi, care nu cred să nu-şi fi dorit, într-o bună zi, o astfel de tablă, un astfel de răspuns şi Gorila în faţa tablei. Toţi şi-ar fi dorit, dar nimeni nu ar fi avut curajul. Unii strigă „bravo”, alţii „i-ai făcut-o nemaipomenit Gorilei” şi alţii „nu te lăsa, ţine-o tot aşa! Termină Gorila!”. Uşa se deschide nervos de data aceasta, făcându-şi apariţia directorul liceului, urmat de Gorila îmblânzită. Se opreşte în dreptul meu şi-şi pune ochelarii fumurii, de mafiot. De aici îi vine şi porecla „Mafiotul”. Gorila şi Mafiotul citeau consternaţi ce am scris eu. Cred că nici un citat din Biblie nu l-ar fi citit cu atâta atenţie, şi luare aminte. Deja au trecut vreo cinci minute şi ei tot citesc cele câteva cuvinte ale mele. Probabil, Gorila şi Mafiotul recitesc textul pentru eternă aducere aminte. Poate sunt geniu şi n-am ştiut! De ce nu-l citesc la modul ăsta pe Proust şi mă citesc pe mine? Într-un târziu, directorul mă întreabă cu o voce piţigăiată, stridentă, semirăguşită, abia în şoaptă: – Ai fost la Zoo, la Los Angeles? – Da, îi răspund. – Erau multe ... – ... gorile? interveni Gorila. – Erau, răspund ca şi cum m-aş afla undeva pe stradă şi aş vorbi cu vânzătorul de îngheţată. – Cu cine ai fost la Zoo, în Los Angeles? mă întreabă Mafiotul, de data aceasta cu o voce mai ridicată şi accentuat gâfâită. – Cu mama, îi răspund politicos. – Ai mamă? interveni mirat Gorila. – Eu? Eu am mamă. În sensul că mama mea e om. – Încă nu te-ai liniştit? întreabă Mafiotul. – Sunt foarte liniştită. – Ei, dacă ai mamă... , zice Gorila dar Mafiotul îl întrerupe: – Dacă ai mamă, invit-o mâine, la mine în birou. Ţi-ar conveni o oră anume? continuă Mafiotul plin de emfază, de data aceasta. – Cred că da, îi răspund oarecum plictisită. – La ce oră? întreabă Gorila. Aş vrea să vorbesc şi eu cu ea, continuă cu vocea lui groasă, scoasă parcă din adâncurile unui butoi uriaş. – Mda, la ce oră? îl acoperă Mafiotul cu vocea sa subţiată şi gâfâită. – Cred că v-ar conveni, la amândoi, după miezul nopţii. Pe la unu, două noaptea, le răspund nemernicilor ăstora. – Oh, aşa de dimineaţă! zise Mafiotul încercând să pară ironic, dar vocea care, de data aceasta, deveni şi mai subţiată, îl trădă încât în spatele lui, undeva în clasă, răzbiră câteva sunete înfundate de râs. – Vouă vă arde de glumă? zise Mafiotul, vizibil pierdut. Gorila simţi acest lucru şi intervine vitejeşte în ajutorul tovarăşului de suferinţă: – Fiţi siguri că nu voi uita comportamentul execrabil al vostru. Vă alăturaţi acestei ... Gorila face o pauză şi apoi repetă ... acestei, acestei ... n-am cuvinte, cum să o denumesc? – Om, domnule, îi răspund cu subînţeles. Da, sunt un adevărat Om, cu „o” mare, de sex feminin, pe când dumneavoastră ştiţi bine ce sunteţi! am continuat eu, încercând să nu mă las călcată în picioare. Gorila se întoarce spre clasă, caută câteva priviri care să-i susţină demersul său demagogic, care, cu siguranţă, va urma: – Excelenţa Sa, zice Gorila, încercând să pară ironic. Deci, Excelenţa Sa e Om, pe când eu nu sunt!? Priveşte spre clasă căutând aprobarea colectivităţii. Nu am două mâini şi două picioare, nu am doi ochi, nu am cinci degete la o mână, nu par om? 56

– Şi gorilele au două mâini şi două picioare, doi ochi şi cinci degete la o mână, intervin eu. Nu ştiu de unde am atâta putere de a rezista, dar fac tot posibilul să nu mă dau bătută. Clasa, care, până în acest moment, a râs pe înfundate, a izbucnit într-un râs colectiv, în hohote. De această dată Mafiotul sări în ajutorul Gorilei: – Linişte, vă rog, linişte! Care mai râde să vină cu părinţii în biroul meu, mâine dimineaţă. Însă colegii mei continuă să râdă, fără ca Mafiotul să-i mai poată opri. Cei doi, Mafiotul, urmat de Gorilă, părăsesc sala de clasă. Colegii încep să mă aplaude din nou. Toate bune, sunt un erou, ce plăcut e să fi erou, dar ce-i voi povesti mamei mele când voi ajunge acasă? Am să-i spun pur şi simplu, pe faţă: „Te aşteaptă Mafiotul ... Pardon! ... directorul liceului, în biroul său, mâine dimineaţă.” Precis mă va întreba ce boacănă am mai făcut. Am să-i spun, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Cu curaj. Un om fără curaj e o cârpă a societăţii. Eu nu vreau să devin cârpa nimănui. Vreau să pot spune, deschis, ce-mi place şi ce detest, ce mă doare. Nu mai pot suporta să ţin închis în mine răul. Cu cât îl ţin mai închis, cu atât se amplifică mai tare, mai tare! M-am săturat de toate şi de tot! Ce-ar fi să mă sinucid!? Oare ar fi o laşitate sau ar fi un act de curaj nemaiîntâlnit? Se zice că sinucigaşii sunt nişte oameni slabi, laşi, care încearcă să fugă din faţa greutăţilor vieţii, luându-şi viaţa. Nimic nu mi se pare mai fals! Câţi oameni au avut puterea să-şi ia viaţa? Câţi au acest curaj suprem de a trece într-o lume pe propria lor mână? Cine îi face laşi pe aceşti oameni? Cei care, dacă doar le curge nasul, fug la medic pentru că le e frică de moarte? Tocmai fricoşii îi consideră laşi pe cei care au curajul să-şi ia viaţa. Ce-ar fi să mă sinucid!? Nu cred că ar fi o idee rea. În definitiv, fac ce vreau cu viaţa mea! Care-i sensul vieţii? Acela de a procrea la nesfârşit, noi şi noi indivizi, care să se chinuie o viaţă pe această planetă? De ce? Degeaba! Colegii au părăsit sala de clasă. Sunt singură. În sfârşit, singură! Mereu aud de realizări, de competiţii, de indivizi care se sfâşie pentru bani. Toate astea, pentru ce? Pentru absurdul de a avea un loc mai confortabil într-un cavou? Pentru a avea un sicriu cu câţiva dolari mai scump decât vecinul tău? Să realizăm invenţii? Pentru cine? Pentru alţii şi alţii şi alţii, care se vor naşte pe Pământ, care se vor chinui pe această planetă? Câteodată, plini de trufie şi de aroganţă? Pe toţi trufaşii şi ironicii şi aroganţii i-aş duce la un crematoriu să vadă cum ard cadavrele, să realizeze ce este viaţa, să vadă cenuşa care rămâne din om, indiferent cât de bogat, de puternic sau de sărac a fost, indiferent cât de frumos, de influent sau de meschin a fost. Asta e omul. Cenuşă. Atunci, de ce să mai trăieşti? De ce să te chinui să subzişti? Să încerci să realizezi „ceva”. Un ceva care va consta într-o casă, un serviciu, un copil, dacă nu mai mulţi, care, pe măsură ce cresc, îţi vor cere din ce în ce mai mult, mereu nemulţumiţi? În toţi anii ăştia petrecuţi sub soare, să treci prin tot felul de suferinţe, de neajunsuri, de stări conflictuale, de dureri, de pizmă, invidie, boală, emoţii, teamă şi mai câte altele. De ce toate astea? Ce fericiţi sunt cei care au murit! Îi consider a fi adevăraţii învingători. De ce e viaţa? Pentru că aşa a lăsat Creatorul, Dumnezeu. De ce a lăsat să se întâmple toate cruzimile şi atrocităţile, dacă El e Atotştiutor, Cel mai puternic, iar gândul Lui devine legitate în Univers? Poate că noi, cu mintea noastră, nu putem concepe, nu putem să înţelegem un alt plan mental, superior sau inferior nouă, dar cum să-L putem înţelege pe Dumnezeu? Viaţa ne-a fost dată să o trăim. Nu noi ne-am dat viaţa, ci Dumnezeu. Aceasta aparţine lui Dumnezeu şi, deci, numai Dumnezeu e Cel care poate hotărî clipa morţii. Da, e adevărat! Dumnezeu e iubire, iar eu, o biată fată, să înfrunt iubirea, tocmai Iubirea Supremă, pe care o doresc atât de mult!? Să vină în viaţa mea, să mă alinte cu razele ei tandre şi înţelegătoare. Prin sinucidere, tocmai acest lucru îl reneg: iubirea. Am nevoie de iubire, de Dumnezeu! îmi vine să strig din răsputeri: „Unde eşti Tu, Doamne, Dumnezeul meu? Am nevoie de Tine, am atâta nevoie de Tine! Tu eşti iubire! Am nevoie de iubire, de tandreţe, de înţelegere. Dă-mi, Doamne, puterea să pot lupta şi în continuare, să devin şi eu, odată pentru totdeauna, o învingătoare. Nu mă părăsi, Doamne! Vino în sufletul meu rătăcitor, care are atât de multă nevoie de Tine!”. Am să refuz sinuciderea. Nu pentru că nu aş avea curajul să o fac, ci pentru că nu am voie, pentru că viaţa mea nu-mi aparţine. Aş deveni un fel de hoaţă, mi-aş fura propria mea viaţă. Unde să o ascund pe urmă? Să n-o mai găsească nimeni, nici Dumnezeu, deci nici iubirea? Cred că ar fi cel mai urât furt pe care l-aş putea face vreodată. Eu am nevoie de Dumnezeu. Am nevoie de lumina Lui sufletească, care să-mi lumineze calea pe întunecatele cărări ale vieţii. Am nevoie de dragostea Lui! Cum aş putea fura de la cineva care-mi oferă dragoste, lumină, ocrotire?! Oare, nu ar fi o laşitate mai mare decât frica de moarte? N-ar fi cea mai mare mârşăvie din viaţa mea? Ce nebună sunt! Auzi, Irene, să-ţi treacă prin cap să te sinucizi?! Pentru ce? Pentru Gorilă? Pentru Mafiot? Cred că nici unul dintre ei n-ar putea visa o victorie mai mare. Trebuie să rezist! Doamne, Dumnezeule, ajută-mă! Acum am atât de mare nevoie de ajutorul Tău. 57

Am să merg spre casă, unde o voi întâlni pe mama. Sunt pe drum. Mă salut cu unii cunoscuţi. Am reuşit să prind autobuzul chiar în staţie. Sunt norocoasă! Altfel, aş fi avut de aşteptat cel puţin zece minute. Astăzi nu-mi place să aştept deloc. Nu suport aşteptările, dar cele mai antipatice aşteptări sunt cele când doresc să se termine orele de matematică. Am ajuns la staţia unde trebuie să cobor. Sunt lângă casă. Încă vreo câţiva paşi. Ajung la uşă. Deschid. Îmi pun pardesiul pe cuier. Da, nu se putea altfel! Mama e în bucătărie. Cred că-şi face o cafea, după miros... Mie nu-mi place cafeaua. E amară! O salut. Uită să-mi răspundă. Se face că nu a auzit. Repet salutul pe un ton mai ridicat, poate aşa mă va auzi. În sfârşit, îmi adresează un „bună”, plictisită. Atac eu prima: – Aş avea ceva de discutat cu tine azi, dacă ai puţin timp liber, să-mi acorzi şi mie. – Iarăşi v-au cerut bani ăia de la şcoală? Poate vrei să mergi într-o excursie? Să ştii că n-am bani pentru tot felul de aiureli pe care le visezi, ne-având ce face. – Nu, nu e vorba de bani, ci de cu totul altceva. Mafiotul ... pardon! ... directorul liceului m-a rugat săţi aduc la cunoştinţă faptul că doreşte să discute personal cu tine, nu ştiu ce probleme. – Oh, zice mama, ăştia dacă nu mai cerşesc prin intermediul elevilor, o fac pe faţă. Câţi bani au nevoie? – Nu cred că au nevoie de bani! am ridicat eu tonul. – Atunci, care este motivul, stimată domnişoară? – Adică? Care motiv? întreb absentă. – Motivul?! întreabă mama cu o voce patetică şi ironică. – M-am certat cu profesorul de matematică, îi răspund eu sec. – Cu profesorul de matematică? Nu ne place matematica deloc, după câte ştiu eu. – Da, da ... – Adică cum da? Spune: da, nu-mi place matematica! – Nu-mi place matematica! – Ai curajul să-mi răspunzi în faţă? zice mama, îndreptându-se ameninţător către mine. Eşti o nemernică! Am ştiut asta mereu. Din cauza ta am pierdut atâtea partide bune pentru o căsătorie. M-am jertfit pentru tine, iar acum mă înfrunţi ca pe un gunoi?! Nu mai este o nemernică la fel ca tine în tot Dallas-ul! – Eu n-am zis că eşti gunoi! îi răspund. – Deci nu sunt gunoi, dar ce sunt? întreabă mama, vizibil enervată. – Eşti mama mea şi aş vrea să port un dialog cu tine. – Auzi la ea, prinţesa! Acum vrea şi dialoguri! – Da, vreau dialoguri! am înfruntat-o eu. Niciodată în viaţă n-am mai înfruntat-o cum o fac azi. Azi e ziua când vreau să schimb ceva în viaţa mea. Simt nevoia de schimbare, dar de schimbare adevărată şi nu doar de poleială. – Cu cine să di-a-lo-ghez?!? Cu una ca tine, care mi-a distrus viaţa?! Cu tine?! Niciodată n-am înţeles de ce te-am făcut. Eşti leită golanul ăla de taică-tu. Un ticălos fără pereche! – De ce te-ai culcat cu el dacă era aşa ticălos? i-am spus plină de curaj. Oricum, îmi este indiferent ce va urma ... Ştiu că n-are cum să mă dea afară din casă pentru că plăteşte chirie mai mică numai datorită mie. Casa guvernamentală tot datorită mie a primit-o. Este o casă dată de la guvern pentru care chiria şi cheltuielile de întreţinere sunt mai mult simbolice. – Cum poate o nenorocită ca tine să mă întrebe de ce m-am culcat cu unul sau cu altul?? O scoate din sărite îndrăzneala mea. – Vreau să dialogăm, repet eu. Chiar dacă nu-ţi convine că din cauza mea nu te-ai regulat cu unul sau cu altul, eu tot vreau să dialogăm. – Cu tine? Niciodată! răspunde furioasă. – Ba da! Vei dialoga! Astăzi l-am făcut de tot rahatul pe Gorilă, profesorul de matematică. ~sta este motivul pentru care eşti chemată de Mafiot, mai pe înţelesul tău, de director. – Nemernico! Nemernico! De ce m-ai făcut de râs? De ce trebuie să îndur eu toate astea? O femeie amărâtă şi sărmană, ca mine? De ce sunt eu blestemată de Dumnezeu să fiu obligată să-ţi suport zilnic prezenţa? – Nu numai că a-i să mi-o suporţi zilnic, dar, de acum înainte, vei vorbi cu mine! Îmi vei răspunde, nu la modul ticălos cum o faci acum sau cum ai făcut-o de fiecare dată, ci vei dialoga, regină neînţeleasă de 58

tipii care nu-şi fac milă să te reguleze şi pe tine!!! Data viitoare, când voi lua bursa, îmi voi face milă de tine şi-ţi voi cumpăra un vibrator. Ţi s-a tocit pielea de pe degete de atâta masturbare! Vine spre mine, îmi trage o palmă. Îşi bagă mâna în părul meu şi mă trage de el. De data asta îi bag şi eu mâna în păr şi o trag şi eu de el. O lovesc cu putere, cu putere, cu putere ... Imaginea se schimbă. Sunt undeva pe ţărmul unui ocean. Sunt singură. M-am rătăcit. Nu ştiu ce caut aici. Priveliştea este idilică, mirifică. Aud sunetul unei cascade, pierdută undeva în junglă. Din când în când e întreruptă de vuietul valurilor. Mă simt minunat, aş vrea să trăiesc aici întreaga mea viaţă. Simt că sunt iubită. Mă trezesc într-o încăpere. Are gratii la fereastră. Mă îndrept spre uşă. E din metal şi are un gemuleţ mic, străjuit de gratii. În încăpere nu se află decât o saltea. Abia acum observ! Am mâinile legate la spate, într-o cămaşă cu mâneci lungi. Oh, Doamne! E o cămaşă de forţă. Nu ştiu cum am ajuns aici. Lovesc cu piciorul în uşa masivă de metal. Strig întruna după ajutor. Uşa se deschide. În faţa mea se află un bărbat solid, îmbrăcat în alb. Mă întreabă cum mă simt. Normal că mă simt îngrozitor, odată ce mă trezesc într-un astfel de loc, fără să am nici cea mai vagă idee cum am ajuns aici. Îi spun toate astea. Mă roagă să aştept deoarece va chem un doctor să mă vadă. Îl implor să nu mă lase acolo sau, cel puţin, să nu mai închidă uşa. Îmi explică ceva despre regulament. „OK”, îi răspund, dar numai să vină cu doctorul odată şi-odată. Minutele trec. Uşa se deschide din nou. În faţa ei îşi face apariţia medicul cu încă două asistente şi cu tipul acela solid. – Ei, cum te simţi, păpuşa mea? mă întreabă doctorul, cu o privire iscoditoare. – Dumneavoastră cum credeţi că se simte un om care se trezeşte într-o cămaşă de forţă, închis undeva, într-o celulă ca asta?! – De ce ai ajuns aici? Poţi să ne spui ce s-a întâmplat? – Nu ştiu nimic, doctore. – Desfă-i cămaşa! zice medicul. Bărbatul cel solid îmi desface cămaşa. Să fie transferată într-un salon liber, pentru investigaţii. Uite că mă aflu într-un spital de psihiatrie. Încă nu mi s-a pus un diagnostic. Mi s-au făcut tot felul de analize şi teste psihologice. Sunt chemată la psiholog. Îl am în faţa mea; îmi pune tot felul de întrebări care mie mi se par idioate. Îi răspund. Mă mai întreabă iarăşi de părinţi, de parcă nu i-aş fi spus de o mie de ori, până acum, că nu am tată, iar cu mama nu mă împac deloc bine. Psihologul mă priveşte în ochi şi mă întreabă: – Dar cum dialoghezi cu mama ta, o iubeşti, vă deconspiraţi secretele una alteia sau relaţia voastră este rece total? Iarăşi simt că mi se face rău, simt că tremur. Cum să dialoghez, dialoghez ... di-a-lo-ghez? ... Mă trezesc din nou legată în camera unde am fost la venirea în spital. Acum ştiu unde mă aflu şi ce am de făcut. Cer să vorbesc cu doctorul. – Irene! Mă auzi? Sunt eu, Sorin! – Da, Sorin, ce doreşti? – Aş vrea să simţi iubirea cu care te înconjor. Să simţi că nu ai nevoie să dialoghezi cu mama ta, că o poţi face cu mine. Că-ţi suplinesc şi dragostea maternă şi dragostea paternă. Nu ai nevoie să dialoghezi cu nimeni. Eşti cât se poate de împlinită, de iubită. Doar ştii cât de mult te iubesc, câtă nevoie am de tine. Ce bine e să ai un copil. Nu o accepta pe mama ta, nu-i accepta ideea pe care o are despre tine, ca şi copil. O mamă trebuie să-şi iubească copilul, nu să-l urască. Aşa a lăsat natura şi Dumnezeu, ca lege psihică pe Pământ. Tu trebuie să-ţi ocroteşti copilul, să-l iubeşti, să-i accepţi existenţa până şi dincolo de mormânt, de simţire, de boală, de durere. De ce vrei să-i cauzezi copilului tău aceleaşi traume psihice pe care ţi le-a cauzat mama ta ţie? Încearcă să te reculegi, să te regăseşti pe tine însăţi în tine. Să simţi bucuria primăverii, când înfloresc copacii; fericirea de a simţi liniştea şi împlinirea în viaţă. Toate astea sunt nimic faţă de adevărata iubire. A mea faţă de tine, a ta faţă de mine, a noastră faţă de copil. Simte iubirea mea, a copilului faţă de tine! Simte aerul tare al vieţii, înmiresmat de iubirea, tandreţea pe care ţi le dăm! Fii înţelegătoare cu noi, iartă-ne dacă ţi-am greşit cu ceva. Reneagă orice gând rău faţă de cuvântul „dialog”, orice suferinţă, frustrare sau alienare, referitoare la acest cuvânt. A dialoga este superb. Noi, dorim enorm să dialogăm cu tine, să te înţelegem, să te iubim. Încearcă să vezi cifrele ca pe ceva viu, ceva real, în sensul pozitiv. Nu cifrele sunt cele care aduc rău sau ghinion sau care ne controlează, într-un anumit mod, viaţa. Ele sunt nişte simple reprezentări ale unor lucruri. Ele au un suflet bun dacă lucrurile sau obiectele în sine sau fenomenele pe care le reprezintă sunt benefice. Câtă nevoie avem de cifre! Aminteşte-ţi că şi cele mai fericite momente din viaţa ta au avut o dată, care era reprezentată de cifre. 59

– Îmi amintesc momente fericite, Sorin! – Vei putea, până la urmă, să renegi dialogurile şi cifrele? – Trăiesc fericită, Sorin, zise Irene într-o stare vizibilă de transă. Dialoguri, cifre, toate se rotesc în capul meu. Trebuie să le alung. Mi-e teamă, dar şi ele reprezintă fericirea mea. Dialog cu CINE şi cifrele CE reprezintă? Trebuie să existe ca atare. Nu sunt monştri! În sfârşit, am speranţa că Irene va merge pe calea cea bună, spre vindecare. Acest cu CINE şi CE, este, de fapt, cheia cu ajutorul căreia subconştientul ei va putea deschide poarta care-l desparte de realitatea noastră. În sfârşit, am ajuns la cheie! Această cheie va deschide porţile grele şi ruginite, vechi şi de neclintit, ale Dialogurilor şi ale Cifrelor. CAPITOLUL 7

Schizofrenia, în ansamblul ei, se bazează pe o abstractizare pronunţată a unor fenomene. Întrebarea e dacă Irene va putea conştientiza cu adevărat semnificaţia acestui „Dialog, cu cine?” şi „Ce cifre?”. Debutul bolii a fost sub aspectul unei lipse totale de afectivitate din partea mamei sale, pe un fond de stres accentuat. Ceea ce va trebui să-i inoculez din nou va fi o cât mai mare afectivitate din partea mea. Să o ajut să lupte cu obsesiile care o macină, să i le transform în ceva cu totul absent din viaţa de zi cu zi, care nu va putea, sub nici o formă, să o rănească. Aş vrea să o readuc din transă, să văd care va fi impactul cu viaţa reală, dar, deodată, îmi trece, ca o străfulgerare, prin minte, următoarele întrebări: „Dacă Irene va redeveni avocata străină de mine şi Mark? Dacă obsesia dialogurilor şi cifrelor va începe să se estompeze dar, ce e mai important, criza ei totală de identitate va continua?”. Erau întrebări care mă obsedau pur şi simplu. Învăţasem, special pentru ea, această tehnică de hipnoză, de explorare a subconştientului, de a găsi, la fel ca un explorator sau savant, cheia unui traseu sau pentru a face o nouă descoperire. Aveam senzaţia stranie că sunt un explorator polar, care doreşte să ajungă la unul din polii Pământului, n-are importanţă care, dar nu ştiam ce itinerar să aleg, ce bagaje şi ce cort să iau cu mine. Deodată, am o stare de iluminare şi găsesc cheia la tot ce vreau să întreprind: o hartă mult mai detaliată a ţinuturilor arctice. Problema care se punea era dacă voi putea, cu această cheie, deschide, cu adevărat, lacătele greoaie ale bolii Irenei? Dacă sunt atât de ruginite încât nici propria lor cheie nu le mai poate veni de hac? Atunci, totul să fie iremediabil pierdut? Iarăşi am acea senzaţie de explorator polar, care se luptă cu gerurile, nămeţii, crevasele, viscolele, cu toate nenorocirile de neîndurat, fără să dispere, fără să clacheze, urmându-şi calea conştiincios şi zilnic, ca un neînfricat luptător, într-un război surd, purtat de el cu forţele naturii. Nu cred că neapărat atingerea ţelului promis înseamnă totul. Poate că, e şi bucuria de a lupta; acest mod de a-ţi trăi viaţa mai intens, de a simţi ceea ce, în limitele normalului îţi este aproape imposibil. – Ce simţi în acest moment, Irene? – O stare de beatitudine, ceva îngeresc, nu pot să-mi explic ce. Merg pe o cărare, undeva într-o pădure. E dimineaţă, un soare plăcut, e plin de fluturi, văd câteva ciuperci, ajung într-o poiană. E minunat aici, iarba verde şi mătăsoasă. Mă întind pe iarbă cu faţa spre cer. Privesc cerul. E senin. Un albastru intens, fără nici un norişor deasupra capului. Simt cum freamătă viaţa şi timpul în jurul meu. Simt cum o clipă poate deveni eternitate, iar o viaţă trăită de un om, doar o clipă. – Poţi să-mi spui, Irene, ce meserie ai? – Ce meserie să am? Crezi că în această lume mirifică, încremenită, contează o meserie anume? Crezi că-mi doresc să am o meserie? Ar fi ultimul lucru pe care l-aş dori de la viaţă. – Meseria de avocat îţi spune ceva? – De ce nu vrei să mă laşi în acest decor de basm, să stau în linişte? De ce mă determini mereu să-mi amintesc lucruri pe care nu mi le pot aminti? Care nu ştiu dacă au existat. – Ştiu că e foarte greu pentru tine, acolo, să discuţi pe acest subiect. Dar, totuşi, te rog, fă un efort şi spune-mi ce-ţi spune cuvântul „avocat”? – Acum, nimic. Absolut nimic! – Ei, bine, Irene, tu ai fost şi eşti într-adevăr avocat. – Da? şi ce-i cu asta? 60

– Îţi aminteşti vreun proces pe care l-ai ţinut? – Nu sunt sigură dacă am fost avocat, darămite să-mi mai amintesc şi vreun proces ţinut de mine! – Te rog mult de tot, Irene, trebuie să-ţi aminteşti de ultimul tău client! – Încerc să mă concentrez, dar nu pot. Am un fel de amnezie care nu mă lasă. Întreabă-mă altă dată, nu acum. – Când să te mai întreb, Irene? – Într-o altă existenţă. – De ce într-o altă existenţă şi nu acum? – Ceva nu-mi dă voie să mă apropii de acest subiect. Simt un fel de teamă doar când mă gândesc la aşa ceva. – Teamă sau amnezie, Irene? – Şi una şi alta. Abia acum realizam ce perfidă era boala. Simţea că îi dau târcoale şi vreau să o alung din conştiinţa Irenei, iar ea, nenorocita de boală, încerca să se apere prin toate mijloacele posibile, pe toate căile posibile. Parcă presimţea că vreau să o înving. Boala devenise temătoare. Ştia că, odată ce ajung la ideea despre avocatură cu Irene, la ultimul client, mai este doar un pas ca de la ultimul client să ajungă la soţul ei, şi la Mark, fiul, ceea ce şi eram în realitate. Boala a încercat să-i fure sufletul Irenei, la fel ca un tâlhar la drumul mare. Schizofrenie hoaţă, nenorocită, am să-ţi vin eu de hac într-o bună zi! Am să merg până la capăt. Trebuie să găsesc o logică în conştiinţa Irenei. Ceva care să accepte, care să-i devină un fel de far călăuzitor. O armă împotriva bolii. – Crezi în Dumnezeu, Irene? – Cred. – Ce înseamnă Dumnezeu pentru tine? – Dumnezeu e pacea interioară, e bucuria, iubirea, absolutul, e Creatorul. Lumina verii, coloritul imaculat al toamnei, oceanul, munţii, Pământul, Universul, totul e din Dumnezeu, creat de Dumnezeu, – Ai spus bine, Irene, pacea interioară. De ce aceste două cuvinte? – Pentru că doar cu ajutorul lui Dumnezeu vom găsi adevărata pace din noi înşine, o pace care are puterea să alunge gândurile negre. – Sunt şi gânduri albe, Irene. – Ce fel de gânduri sunt acestea?zise Irene. – Sunt gânduri de iubire, puritate, adevăr, milă, fericire ... – Înţeleg. – Nu crezi că există o interferenţă între gândurile negre şi cele albe? – Interferenţă? Nu înţeleg, fii mai explicit!, îmi zise. – Gândurile de iubire, de adevăr, de milă, pot deveni negre din albe. Iubirea poate căpăta o altă faţetă, opusă altruismului, plină de gelozie, cum adeseori se întâmplă deoarece când iubim o persoană, un lucru, dorim ca acea persoană sau acel lucru să ne aparţină numai nouă şi nimănui altcuiva. O astfel de iubire nu mai e un gând alb, ci unul negru. Adevărul, în relativitatea lui, poate primi o gamă nesfârşită de feţe. Nimeni, în afară de Dumnezeu, nu ştie care este reala faţă ascunsă a Adevărului. Eşti de acord cu mine? – Sinceră să fiu, da! Unde vrei, de fapt, să ajungi, Sorin? – Ai răbdare şi vei afla! De ce eşti atât de curioasă?! – Simt o teamă nedesluşită. Un fel de luptă dură care se duce în fiinţa mea, ea împotriva ei. Un fel de început al unui război civil aparţinând propriei mele fiinţe, dus undeva în adâncurile ei, nedesluşite nici măcar de mine. Simt că încerci să creezi o logică, care, chiar dacă tinde să îndeplinească toate elementele ei demonstrative, mă determină să nu mă supun. Nu ştiu de ce, Sorin! Ajută-mă! Ceva mă face să cred că jucăm amândoi o partidă de şah, iar tu faci câte trei, patru mutări înainte ca Evenimentul să se producă. Acum am realizat de unde Teama, ancestrala Teamă! Totul vine de la logică, de la mutările tale de şah anticipative, de la teama că un întreg sistem logic s-ar putea dărâma deoarece e Ceva ce nu-mi permite să-l accept. Şi cu toate acestea, mi-e frică să nu pierd jocul de şah, să mă învingi, să îmi iei pionii şi regele, care nu mai ştiu dacă este Alb sau Negru. Totul e relativ în lumea asta nu, Sorin? – E relativ. Dar la un anumit nivel putem să discernem cât de cât diferenţa dintre Alb şi Negru. – E dureros de adevărat, Sorin. – Spune-mi, te rog, Irene, numele de Mark îţi spune ceva? 61

– Mark, Mark, Mark, şopti Irene, în stare de transă. – E o piesă albă sau o piesă neagră? am întrebat-o. – Vai, Dumnezeule! E o piesă neagră care-mi declară război direct! Sunt ameninţată să-mi pierd foarte multe piese de pe tablă din cauza acestei piese care se numeşte Mark! Deodată Irene devenise foarte agitată. Trupul ei se încordase spasmodic, ochii, pe jumătate întredeschişi, priveau spre tavan, cu pupilele ridicate spre frunte, încât eu nu mai puteam desluşi decât albul ochilor. Deodată îmi trecu un gând negru care mi-a produs acea senzaţie ciudată de sperietură straşnică, pe care o simţi pe şira spinării. Era cât pe aici să intru în panică. „Linişteşte-te”, mi-am spus de câteva ori. Trebuie să mă liniştesc, altfel situaţia va scăpa cu totul de sub control. Trebuie să-mi regăsesc logica şi să acţionez cât mai rapid, înainte ca vaporul să se scufunde. Boala lupta puternic împotriva mea. – Am să iau de pe tablă piesa cu numele de Mark. Uite că am luat-o, Irene! Am strigat eu încercând să o liniştesc. Uite, Irene, piesa se află în mâna mea. E neagră, la fel cum ai spus tu, cea care joci cu albele. Priveşte cum Regele Tău – de fapt, boala, dar asta nu i-am mai spus-o – a reuşit să elimine piesa Mark. După o perioadă, destul de lungă, criza Irenei începu să dea semne de estompare. Pulsul ei reveni la normal şi-mi zise: – Niciodată n-am văzut o piesă pe tabla de şah atât de ameninţătoare. Era monstruoasă, pur şi simplu. Cu siguranţă m-ar fi învins. – De unde eşti atât de sigură, Irene, că te-ar fi învins? – Era prea neagră, prea ameninţătoare! zise ridicând glasul. – Nu tu mi-ai spus că Crezi în Dumnezeu? – Da. Cred! – Nu poate Dumnezeu să-ţi aducă pacea interioară? – Poate. – Atunci, concentrează-te la Dumnezeu, simte-L cu adevărat în sufletul tău, simte-i bunătatea şi iubirea cu care te înconjoară! Linişteşte-te! – E nemaipomenit! zise Irene. Sunt aproape de ceva nedefinit, de iubire, speranţă, linişte. Aş vrea să mai rămân aici, Sorin! – Asta şi doresc! încearcă să rămâi acolo, să nu te depărtezi de acel loc! Ce-ai zice să jucăm acolo o partidă de şah? – De şah? – Da, Irene, o partidă de şah! Trebuie să recunoşti că piesele, alături de Dumnezeu, nu pot fi decât Albe, adică numai bune. – Deci tu propui, Sorin, să jucăm albe împotriva albelor?! – Exact. Acum ai înţeles, Irene! – Cum vom putea face diferenţa dintre Albele mele şi Albele tale? – Tot cu ajutorul lui Dumnezeu. Voinţa Lui şi Bunătatea Lui fac posibil orice lucru, eşti de acord, Irene? – Sunt de acord. Fiecare va şti care sunt Albele lui după Voinţa lui Dumnezeu. – Acum, Irene, fii atentă! De data asta voi deschide jocul cu un simplu pion, o simplă amintire. – Să-ţi văd mutarea, Sorin. – Doi tineri se întâlnesc într-un greyhound care venea de la Los Angeles şi se îndrepta spre Dallas. Ea, o tânără de nici douăzeci de ani împliniţi, el, de douăzeci şi unu. Ea, cu un pardesiu roz deschis, el cu un costum jerpelit de blugi. Ei, studenţi, undeva în Dallas. Întâmplarea face să călătorească pe scaune alăturate. El o întreabă dacă nu îi este frig. Ploua. Era o ploaie rece de iarnă la El Paso. Ea îi răspunde că îi e puţin frig. El o ameninţă că peste câteva ore în munţi va fi mult mai frig. Ea îi spune că vine tocmai de la Salt Lake El o întreabă dacă a fost la schi. Ei râd. El o priveşte în ochi. Ea îşi coboară privirea pudică. El o mai priveşte încă o dată în ochi. Ea nu-şi mai coboară privirea. Ei se sorb în priviri unul pe altul şi orele trec, ajung la Pecos. El o acoperă cu haina lui soioasă de blugi. Abia atunci realizează că nici măcar nu-şi ştiu numele unul celuilalt, că nici măcar nu se cunosc. Ea îi explică că n-are decât mamă, că tatăl a murit, ceea ce nu era adevărat. El îi spune că e fiul unor tipi bogaţi din San Diego dar că e student în Dallas, ceea ce iarăşi nu era câtuşi de puţin adevărat. Ea îi spune că-şi iubeşte mama şi o respectă doar că n-are timp să treacă pe la ea destul de frecvent, deoarece o femeie singură se descurcă mai greu cu banii ceea ce iar nu era adevărat decât doar că se descurcă mai greu cu banii. El îi 62

spune că este proprietarul unui Jaguar nou nouţ pe care-l ţine parcat în garaj ca să nu-i facă prea multe mile la bord, ce iarăşi nu era câtuşi de puţin adevărat. Ei visau. ~sta era unicul lucru al naibii de adevărat. La fel de adevărat era că cei doi se plăceau că aveau să se mai întâlnească şi pe viitor în pofida faptului că şi unul şi altul ştiau că nouăzeci la sută din ce au discutat pe autobuz nu erau decât nişte simple vise, dar ce mai contează, important e că începeau să se iubească. Au închiriat un apartament împreună undeva în Carlton un cartier din Dallas unde el ar fi vrut să rămână mereu. – Am înţeles pionul zise Irene, dar care e mutarea? – Adică? – Adică mută-l într-un pătrat. – A, într-un pătrat am repetat eu ca şi cum abia atunci mi-am amintit că la şah o mutare înseamnă un deznodământ, un pătrat înseamnă un deznodământ... – Deci mutarea ta Sorin, este? – Prefer să mă mai gândesc un minut Irene. – Bine Sorin, aştept nerăbdătoare. Dacă mutarea i-ar provoca o nouă criză? Un fior de teamă îmi dădu iarăşi târcoale. – Mutarea e în acest pătrat. – Adică Sorin? – Cei doi tineri de atunci se numesc: Sorin şi Irene. Acum e rândul tău să muţi Irene, i-am răspuns plin de speranţe. – Da e rândul meu. Toate piesele sunt Albe deci nu pot să-mi fac rău, nu mă pot răni, zise Irene. Dumnezeu e cu mine. – Nu Irene, nu te pot răni piesele. Sunt Albe iar Dumnezeu e cu tine! i-am replicat eu ridicând puţin tonul. De data aceasta simţeam că sunt la un pas de reuşită. Nu, n-ar fi putut să-mi scape. Cred că aceeaşi senzaţie pe care o simt acum o au alpiniştii când se află la numai câţiva metri de vârf. E o senzaţie de plenititudine amestecată cu speranţă cu setea de reuşită şi toate la un loc, un strop din ceea ce se numeşte măreţia naturii umane. Oare conştientizează Irene ce înseamnă numelor celor doi tineri, ce înseamnă pentru propria ei viaţă această mutare prin care am deschis eu jocul de şah? Oare îşi dă seama că odată propriul nostru destin a mai jucat cândva şah, cu atâţia ani în urmă, într-o frumoasă iarnă americană care n-am fi dorit să se sfârşească niciodată şi ne aduse iubirea în sufletele noastre însetate de vise şi pline de speranţă. Irene îmi povesti cum puse mâna pe un pion şi-l ridică în aer. Ţin acest pion strâns în pumnii mei şi încerc să-i găsesc un pătrat, un spaţiu unde să-l aşez. Mi-e cu atât mai greu cu cât în acest joc toate piesele au o culoare: Albă. Simt un fel de caldă deznădejde, da, da, acesta e cuvântul potrivit stării mele din acest moment: deznădeşde caldă. Nu-mi pot spune cu exactitate de ce, dar un fel de amintire dureroasă nedezluşită îmi dă târcoale. – Dumnezeu e alături de tine Irene, încearcă să-ţi aminteşti. – Dumnezeu e alături de mine şi deznădejdea dispare. Rămâne doar căldura sufletească a unei amintiri. Trebuie să te rog Doamne să-mi apui ceva despre această amintire, zise Irene ridicând oarecum patetic tonul. Se opri. Tăceam amândoi. Nu vroiam cu nici un preţ să o întrerup. Minutele se scurgeau unele după altele. În cele din urmă zise Irene – Alb împotriva Albului, Eu împotriva mea, cine câştigă? Dumnezeule! strigă Irene. Bărbatul acela, băiatul acela din Greybound era de fapt – era un fel de fost, un fel de fost iubit. Nu ştiu ce să mai înţeleg. Simt că se întoarce lumea cu mine. Nu poate fi adevărat. Într-adevăr au existat „O dată Sorin şi Irene”?. Erau fericiţi, se iubeau, da s-au iubit foarte mult. Sorin, încep încetul cu încetul să te regăsesc, vino alături de mine. Doar nu delirez? Cum să fiu eu acea Irene!? O Voce venită de nicăieri îmi spune batjocoritor că eu nu sunt acea Irene, acea Irene a fost cu mult timp în urmă, n-are nici o legătură cu mine, cu toate acestea ceva mă face să cred că eu sunt acea Irene, Vocea devine din ce în ce mai ameninţătoare, mai isterică. Vreau să o înfrunt, să fug de Voce să nu o mai aud. Simt că mi se sparg timpanele, îmi strigă într-una că eu nu sunt acea Irene, acea Irene a fost cu mult timp în urmă, n-are nici o legătură cu mine, cu toate acestea ceva mă face să cred că eu sunt acea Irene, Vocea devine din ce în ce mai ameninţătoare, mai isterică. Vreau să o înfrunt, să fug de Voce să nu o mai aud. Simt că-mi sparge timpanele, îmi strigă într-una că eu nu sunt acea Irene, că sunt o cu totul altă persoană. Încep să nu o cred. Vocea se transformă într-o senzaţie de jenă, da de jenă. Trebuie să-mi fie jenă, să-mi fie ruşine că îndrăznesc să mă consider acea Irene. Vrea să mă simt ca şi cum m-aş afla plimbându-mă în pielea goală 63

pe stradă, ca şi cum aş fi nevoită să fac sex cu ultimul golan de pe stradă în văzul trecătorilor. Ceva mă face să lupt. Nu ştiu ce anume dar trebuie să înving şi senzaţiile acestea nenorocite. Gândul mă duce la Dumnezeu, cred că Dumnezeu e Cel care îmi dă putere în aceste momente. Cel care mă ajută cu adevărat. Îl chem pe Dumnezeu de undeva din adâncurile sufletului meu. Simt cum mă aude, cum vine să mă ajute. Vocea şi Senzaţia dispar încetul cu încetul alungate de o pace interioară, razele iubirii Domnului Dumnezeu se răsfrâng binefăcătoare asupra mea. Tot ce pot spune e să îţi mulţumesc Doamne! Îţi mulţumesc pentru că prin Tine Doamne am început să mă regăsesc prin hăurile amnezice pe unde mă rătăciserăm. Sunt Irene iubita lui Sorin. – Eşti Irene iubita mea, i-am răspuns. Era pentru prima dată când plângeam după foarte mulţi ani. Nu ştiu de ce, pentru mine plânsul nu e un simbol neapărat al tristeţii ci mai degrabă un mod de a-ţi linişti emoţiile, un fel de supapă a trăirilor interioare intense. M-am apropiat de faţa Irenei. Buzele mele i-au atins palidele ei buze. Ce mulţi ani au trecut de când am sărutat-o ultima oară. Norocul meu a fost că-mi amintisem că vorbesc cu un om în stare de transă. Îi priveam mâinile inerte. Nu-mi venea să cred că m-am regăsit în subconştientul ei. Îmi era teamă ca la trezire să nu redevină acea persoană rece pe care o transformase boala. Era pentru prima dată când după atâţia ani realiza adevărata ei identitate chiar dacă nu şi pe aceea de soţie şi mamă. Acum sunt sigur că mă aflu pe calea cea bună. Ştiu că lupta mea nu a fost în zadar, că Dumnezeu, a fost mereu alături de noi în această grea încercare. Ce m-a uimit la Irene a fost şi dorinţa ei de a lupta împotriva bolii, de a ieşi undeva la lumină, la suprafaţă, chiar dacă Vocile şi Senzaţiile lor o opreau. Încerca să le îndepărteze, parcă realizând că toate acestea se datorează unui mare hoţ care i-a furat sufletul puţin câte puţin. Acesta fiind Schizofrenia. Într-un cuvânt dorea să se regăsească pe Sine, pe reala Irene şi nu pe bolnava Irene, pe cea care a iubit şi şi-a întemeiat o familie, a realizat ceva în societate integrându-se în ea şi nu pe cea distonantă care accepta delirul drept realitate. Amândoi am luptat cu toate fiinţele noastre în aceste momente pentru a ne regăsi. Îi priveam mâinile stând cuminţi în ale mele. Îmi era frică să se trezească, n-aş fi vrut pentru nimic în lume ca aceste mâini pe care le-am iubit şi le iubesc atât de mult să devină reci şi impersonale, mâinile doamnei avocat şi atât. – Aş vrea să te rog ceva Sorin, zise Irene. – Te rog, spune, i-am răspuns temător oarecum ca nu cumva să se năruie tot ce am clădit. Ştiu că ar fi fost de ajuns cea mai mică rafală de vânt emoţional ca întreg edificiul să se prăbuşească. Normal că aş fi luat-o iarăşi de la început, iar şi iar până aş fi reuşit. Eram convins de data aceasta, că odată ce am ajuns în subconştientul ei până la acest nivel nimic nu va mai putea să mă întoarcă din drum. – O forţă interioară, nevăzută îmi spune să continuăm Partida de Şah pe care am început-o. Până acum n-am mutat decât câte un pion fiecare, zise Irene. – De ce vrei neapărat să continuăm această partidă? Ţi-o spune Vocea, sau e doar o dorinţă a ta pentru a vedea care e câştigătorul? – Vreau să văd cine va câştiga Sorin! Da e adevărat, mi-o cere Vocea! Deci eşti de acord? – Bineînţeles draga mea. De data aceasta am înţeles, cel care nu era de acord nu era Irene ci Schizofrenia, Schizofrenia dorea să se dueleze cu armele ei cele mai de temut: emoţii, senzaţii, sentimente, dorinţe, speranţe, teamă, angoasă, nelinişte, delir, durere, alienare. Şi toate acestea pe câmpul de luptă ales de ea: Tărâmul Minţii. Schizofrenia dorea să continuie această Partidă de Şah surdă, crudă, ascunsă, în care învingătorul să ia totul, inclusiv sufletul. În care cel învins să piardă totul, sufletul. Era o partidă mai mult decât pe viaţă şi pe moarte, o partidă în care paradoxal îi avea ca protagonişti pe noi, eu şi Irene, cei care ne iubeam, dar că, Irene în acest joc nu era decât o revoltă a acestei boli şi atât. Ştiam că mă lupt de fapt cu Schizofrenia şi nu cu Irene. De ce ar fi dorit Schizofrenia să continuie Partida de Şah? pentru că la primele mutări s-a văzut învinsă. Ce necruţătoare boală. Vrea să joace până la ultima suflare, nu vrea să-şi recunoască înfrângerea până când şi ultima piesă de pe tabla de şah va fi pierdută. Ştiam că sufletul Irenei va depinde de inteligenţa, abilitatea şi agilitatea mea, că nu pot în nici un fel să pierd această partidă chiar dacă niciodată nu mi-a plăcut şahul în viaţă, de data aceasta nu-l mai consider plictisitor şi nici sportul celor ce n-au ce face. Îmi dau seama pentru prima dată că şahul e sportul sufletului, având între cele două tabere ale sale, iluzii, speranţe, vise, dar şi deznădejdi şi înfrângeri. Oare noi nu jucăm şah de la naştere cu propriile noastre speranţe, dorinţe, sentimente? Oare nu astfel ne clădim destinul care în mod paradoxal nea fost DAT!? Acelaşi paradox ca cel al diversităţii în unicitate este şi acesta al şahului pe care îl jucăm în viaţă încercând să ne clădim un destin care e de fapt clădit din naştere de însă Dumnezeu deci paradoxul e între jocul de şah al vieţii şi predicţie. Dacă prima dată am mutat câte un pion doar pentru a-i demonstra 64

Irenei calea greşită pe care i s-a abătut sufletul furat de boală, de data aceasta boala nu o va lăsa din imperiul ei până ce nu o voi învinge definitiv. – Deci Irene, ambii avem piesele de aceeaşi culoare eşti de acord? Am întrebat-o sperând că va fi de acord, deoarece am ştiut ce a însemnat piese de culori diferite, adineaori. – Nu sunt de acord! mi-a răspuns exclamând. – De ce? – Fiindcă Vocea vrea doar piese incolore. – Întreabă-ţi Vocea Irene, de ce este de acord cu piesele incolore pe o tablă de şah? – Ca înfrângerea să devină totală, să devină o înfrângere de Sine, cu aceleaşi piese. – Întreabă-ţi Vocea Irene dacă înfrângerea ta nu este şi a mea. – Este, îmi răspunde Vocea. – De ce? – Pentru că piesele sunt la fel de incolore zise Irene. Ce perfidă era Vocea, încerca să mă înfrângă chiar dacă aş fi câştigat, pe motiv că am fi câştigat noi împotriva noastră. Dacă piesele erau de culori diferite, planul s-ar fi schimbat dar nu cred că aş ajunge cu Irene până la capătul jocului întrucât perfida boală nu ar lăsa-o să termine. Văzând că va fi învinsă şi o va pierde din braţele ei monstruoase, ar fi fost capabilă de orice. – Întreabă-ţi Vocea dacă e de acord să jucăm cu piese de culori diferite? Adică alb şi negru. – Nu! răspunse Irene? Vocea îmi spune un Nu categoric. – De ce, îi răspund cu o întrebare. – Pentru că Voi nu puteţui fi tabere adverse, nu e voie să vă învingeţi unul pe altul, deoarece doar dacă nu învinge-ţi va exista un câştigător, ceea ce înseamnă că niciodată nu vei putea învinge Vocea. Aşa îmi spune Vocea strigându-mi în ureche. – Întreabă-ţi iarăşi Vocea Irene, cum ar trebui să fie piesele ca să putem juca, ce culoare, şi ce va trebui eu să fac ca să pot câştiga. – Vocea îmi spune Sorin că piesele să fie incolore, nici albe şi nici negre, iar ca să câştigi nu vei putea da mat şi nu vei putea înlătura ultima piesă de pe tabla vieţii de şah. – Ce va trebui să fac ca să câştig Irene? La modul concret, ce va trebui să fac? – Ca să câştigi îmi spune Vocea, va trebui să te laşi învins câştigând şi să câştigi fiind învins aceasta este cheia Partidei de Şah a vieţii. Niciodată nu vei câştiga învingând. – Sincer să fiu Irene, nu prea înţeleg, mai bine spus nu pricep deloc. Dacă-i dau un mat de toată frumuseţea Vocii, nu sunt câştigător? – Nu! – Dacă mă învinge sunt câştigător? – Nu. – Dacă nici nu înving, dacă nici nu sunt învins cum să devin câştigător? – Ţi s-a mai spus Sorin: câştigă fiind învins sau fii învins câştigând. Accepţi? – Nu pentru că nu ştiu ce trebuie să fac Irene? te rog întreabă Vocea ce anume trebuie să fac? – Vocea îmi spune Sorin că nu poate să-ţi spună ce anume trebuie să faci. Dacă accepţi bine, iar dacă nu trebuie să te consideri învins înainte de a începe partida. – Nu mă pot considera învins, fie ce-o fi, eu oricum doresc să începem această Partidă de Şah cu toate că Vocea nici nu vrea să-mi spună regula Jocului, o regulă prin care să demonstrăm învingătorul. – Vocea îmi spune Sorin, că însăşi regula va trebui să o găseşti tu singur. Şi acest aspect face parte din taina jocului, accepţi? Nu ştiam ce să fac. O nouă încercare de a reuşi să-i scot Vocii o regulă anume sunt convins că ar da greş, atunci? Cum să faci o Partidă de Şah fără reguli? Da, chiar am să întreb: – Cum să faci o Partidă de Şah fără reguli? o întreb pe Irene sperând totuşi într-un răspuns. – Dimpotrivă Sorin, şahul la fel ca şi viaţa se bazează pe reguli foarte bine conturate dar pe care va trebui să le descoperi tu însuţi, acesta este adevăratul Şah al Vieţii, accepţi Sorin, sau o lăsăm baltă? Oare dacă n-aş accepta, dacă totul e o cursă a Vocii prin care încearcă să mă ademenească într-un vârtej numai de ea ştiută unde să mă înfrângă fără nici un drept de apel? Dacă numitorul comun la care am 65

ajuns deja cu Irene, acela de a accepta sintagma: „Irene iubita lui Sorin” nu e un pisc pe care l-am cucerit iar Vocea, odată, ce va fi trezită din transă o va pierde definitiv? Nici nu ştiu ce să înţeleg. Mai bine o întreb: – Spune-mi Irene, dacă aş refuza să joc această partidă de şah, ai putea accepta acel: „Iren este iubita lui Sorin”? Deodată Irene redevine agitată, începu să respire din ce în ce mai des zicând: – Dacă Sorin nu vrea să lupte pentru Irene, dacă Sorin este un laş, oare chiar există Sorin .... – Există! am întrerupt-o eu. Sorin va lupta pentru Irene până la capăt. Va accepta Partida de Şah. Iarăşi îşi reveni încetul cu încetul la normal. Acum am înţeles că Irene avea nevoie ca Sorin să o salveze, era conştientă sau mai bine zis subconştientă că starea în care se afla nu era nicidecum din cea mai bună. Se simţea, ceea ce iarăşi e deosebit de important, se simţea într-un Turn de Fildeş de unde să fie salvată de cavalerul ei rătăcitor pe nume Sorin. – Anunţă-ţi Vocea Irene că accept Partida de Şah. – Vocea este de acord să începem. – Mutările celor doi pioni de dinainte s-au anulat? Deci e anulat şi „Irene iubita lui Sorin”? – Da Sorin, aşa îmi spune Vocea. Începem o nouă partidă, şi ultima. Toate piesele sunt incolore. – De acord, Irene. – Cine mută primul? întreb eu. – Nu sunt reguli prestabilite doar ţi s-a mai spus! Pion la C cinci a mutat Vocea. Pion incolor la C cinci. Deci Vocea iese la atac, a mutat în faţa nebunului. Vrea să mă sperie trecând intantaneu în faţa Irenei. Acum ştiu că dacă şi-ar reveni din transă ar redeveni aceeaşi femeie impersonală şi rece de dinainte, cu o profundă criză de identitate încât nici nu m-ar recunoaşte. O mică fisură ar putea fi, deoarece în dorinţa ei de a o domina, Vocea s-a dezvelit, lăsând descoperit nebunul, or acesta din urmă e însăşi existenţa şi chintesenţa Vocii care, probabil există sub stele de când e omenirea şi va pleca de aici odată cu ea. – Irene, draga mea Irene ... am zis eu. – Vreau să joci Sorin, joacă, joacă, joacă, joacă. – Acest joc al Vocii! zic eu. – Acest joc al vieţii şi morţii, al iluziei şi deziluziei, al frunzelor toamnei şi al frunzelor primăverii, al poeziei Sorin, al adevăratei poezii izvorâte din dialoguri, din di-a-lo-guri Sorin, dintre mine şi Voce, dintre mine şi tine, dintre trăire şi orgasm. Da Sorin, oricât de ciudat ţi s-ar părea orgasmul ne-a adus pe toţi în această lume, această Mayă efemeră, ne-a ajutat să venim la viaţă, să dorim să trăim, să murim, să visăm, să suferim. Să suferim Sorin pentru un orgasm al părinţilor noştri, pentru dorinţa lor de a face sex şi a noastră la rândul nostru de a face sex. Să suferim pentru nişte organe sexuale, să fim geloşi, să ucidem, să ne autoflagelăm din falsă pudoare să acceptăm că sexul nu e una dintre necesităţile noastre vitale, ci ochelarii din bibliotecă sau delirul nu ştiu cui, considerat de unii cultură. Înseamnă să ne ucidem puţin câte puţin. Vreau sex, sex nebun, sex întruna încât să am un orgasm fără sfârşit, să trăiesc prin orgasm. Oh, Doamne, în momentul acela orgasmul ar deveni ceva normal, ceva obişnuit şi eu tocmai de asta nu doresc normalul, ci anormalul, tocmai de aceasta accept să fug de o anume realitate să-mi îmbrăţişez Vocea mai mult ca şi pe tine Sorin, pentru că Vocea nu acceptă în existenţa sa Iluzia pe când tu o accepţi. Orgasmul cu sfârşit e o Iluzie, o Maya, la fel ca şi iubirea cu sfârşit, de care mi-e teamă într-o existenţă ca a ta Sorin, mie teamă că orice iubire nu ţine decât foarte puţin deoarece intervine plictiseala şi intrarea în normal „care de fapt mă ucide pe mine, o persoană care doresc absolutul în toate”. Iartă-mă Sorin dacă sunt atât de absolutistă. Prefer Vocea care alungă existenţa oricărei iluzii, unde totul poate deveni absolut şi adevărat. Spune-mi Sorin, poţi să trăieşti şi sexul şi iubirea în profunzimea lor în acelaşi timp? Poţi să ţi-o tragi toată ziua cu cel iubit dar procentajul ca să trăieşti şi sexul şi iubirea în acelaşi timp e nul deoarece vreau orgasm fără sfârşit. Consider Vocea binefăcătorul meu pentru că în realitatea mea toate sunt posibile mai ales absolutul de care ţi-am mai spus. Mie teamă şi scârbă de realitatea ta Sorin, nu aş mai vrea niciodată să ajung acolo. Încearcă să mă ocoleşti, să mă laşi în pace, să dispari pentru totdeauna din viaţa mea, din existenţa mea. Vreau să conştientizezi că Vocea este soţul şi iubitul meu, că Vocea este tot ce-mi doresc eu mai mult pe lume, că liniştea şi speranţa se găsesc doar alături de Voce. – După câte ştiu eu Irene noi jucăm o Partidă de Şah, este? Am întrebat-o încercând să-i întrerup delirul referitor la Voce. Cel puţin prin dreptul care-l am în faţa acestei table de şah, de jucător, să încerc o continuare a jocului. Eram oripilat de modul josnic prin 66

care mă atacă Vocea, încercând să amestece orgasmul cu iubirea. Ştiam că e cazul să fac şi eu o mutare, altfel cine ştie ce reguli ar fi putut inventa pe tabla de şah încercând să mă declare învins. Era pentru prima oară când îmi era dat să aud despre o poezie a orgasmului, oare chiar să existe? Oare falsa pudoare a societăţii să se învârtă acasă prin paturi, în jurul acestei poezii?, pe stradă să-l recite pe Goethe şi în pat sexul oral cu Flautul fermecat? Atunci care este delimitarea spaţiului dintre poezie şi obscenitate? Aici e cursa pe care Vocea dorea să mi-o întindă. Avea dreptate că acest joc de şah era fără reguli dar supus totuşi unei singure reguli generale: relativitatea frontierelor, în cazul de faţă între moral şi imoral între obscen şi poezie. M-am hotărât pe loc. Voi muta un pion incolor din faţa turei în partea dreaptă a tablei de şah la poziţia H patru. De ce?, vreau să-mi eliberez tura, această piesă cu bătaie lungă, acest grănicer al tablei de şah. Vreau să trasez o delimitare strictă între nonsensul orgasmului continuu, orgasm cu care a ademenit-o Vocea pe Irene şi sex. – Nu te pot combate Irene. Mi s-ar părea o nebunie să o fac, odată ce tu eşti atât de unită faţă de Voce. – Chiar dacă m-ai combate nu cred că ai putea avea vre-un argument cu nefericita ta de tură care încearcă să-mi îngrădească gândurile încercând să traseze frontiere peste tot. – Nu zic că nu e cum spui tu, Irene, dar din punctul meu de vedere simt că avem nevoie de frontiere chiar şi într-un spaţiu nesfârşit. Că frontierele fac parte în mod intrinsec din viaţa noastră, din voinţa noastră chiar şi din dorinţe sau speranţe care de multe ori le credem fără frontiere. Spune-mi draga mea, dacă nu ar exista aceste delimitări cum am putea face deosebirea între bine şi rău, între dragoste şi ură, între ceea ce vrem de la dorinţă sau speranţă şi până unde vrem ca acestea să ajungă şi până unde nu vrem. Crezi că alături de Voce orgasmul va fi la fel de intens? Crezi că alături de Voce iubirea se va uni total cu orgasmul încât ai să le poţi trăi pe amândouă distinct, etern şi la fel de intens? Te asigur că nu! Unde am ajunge dacă am trăi o senzaţie intens şi etern, îţi spun eu draga mea, la anularea acestei senzaţii, la inexistenţa ei. Orice fenomen se desfăşoară în cadrul unei frontiere temporare, aici pe Pământ. Încercând să prelungeşti la nesfârşit o senzaţie e exact cum ai mânca acelaşi fel de mâncare la nesfârşit. Chiar dacă la început mâncarea ţi s-a părut delicioasă, dar cu timpul ea va deveni calvar. Nimeni nu spune să nu ai orgasm intens, să nu iubeşti, dar cu toate acestea va trebui să le accepţi în anumite limite, să te supui lor, pentru a putea cu adevărat să le trăieşti şi mai intens pe urmă. Trebuie să ne supunem întreaga viaţă limitelor pentru a le depăşi, astfel vom putea urca treaptă cu treaptă, limită cu limită, până când vei izbuti să urci la nesfârşit şi să atingi nemărginitul căţărându-te pe limite şi în nici un caz ignorându-le. Asta cred că e o altă regulă a acestui joc de şah pe care am descoperit-o! Aşa este Sorin, Vocea îmi spune că eşti un jucător destul de bun încât poţi deja să te consideri un învingător cu toate că nu ai învins. – Ce perfidă e Vocea aceasta Irene. Nu, nu vreau să mă consider în nici un caz, nici învins, nici învingător, pentru că sufletul tău e undeva pe un tărâm alături de Voce. Ştiu că la cea mai mică greşeală pot să pierd totul, poate definitiv şi iremediabil. Trufia e o regulă în această partidă, o regulă care aparţine numai celui învins total, celui slab. Şi aici e nevoie de o limită. Dacă te consideri peste o anumită limită eşti trufaş, eşti plin de sine iar dacă nu o depăşeşti devii o persoană mult mai profundă chiar dacă nu neapărat altruistă, o persoană care înţelege că trufia e un exponent al înstrăinării de sine, al alienării umane. Spune-mi Irene dacă tu ai fi o fiinţă fericită simţindu-te străină de tine însăţi? Te rog să-mi răspunzi sincer să nu mă minţi, doar de dragul de a câştiga Partida de Şah. Spune-i Vocii să se cunoască pe ea însăşi şi să realizeze dacă e străină de ea sau nu. Repet!, nu vreau minciună, altfel întregul joc de şah se prăbuşeşte în el însuşi, anihilându-se iar şansa de a fi cu adevărat învins va fi practic nulă. – Da, ai realizat Sorin o altă regulă a acestui joc, să fii viclean, şiret, dar niciodată să nu te minţi pe tine însuţi, altfel se năruie întregul edificiu, dispare jocul de şah şi eşti o frunză a toamnei dusă pe apele unui râu fără nici o ţintă precisă. – Da, sunt de acord, să nu te minţi pe tine însuţi, dar vreau să-mi răspundă Vocea la întrebare, dacă nu o poţi face tu Irene? Spune-mi te rog, în momentul când nu te supui unor limite, când eşti trufaş, când poezia tinde să devină un orgasm prelungit când sexul tinde să devină poezie iar orgia iubire nu e o alineare a personalităţii individului, a naturii umane?, nu e o înstrăinare de sine? – Vocea refuză să răspundă Sorin. – Vocea va trebui să-mi răspundă Irene, deoarece mutarea turei mele a avut loc sub auspiciile limitelor frontierelor, a nesfârşitului care nu sunt decât principalele atribute ale înstrăinării de sine însăşi a fiinţei umane în cazul când sunt filtrate prin prisma indiferenţei faţă de ele însele. Aşa că draga mea Irene, 67

Vocea va fi obligată să-mi răspundă la întrebarea mea: Avem sau nu avem nevoie de limite, sunt acestea apanajul înstrăinării de sine sau nu a personalităţii umane care nu coexistă cu acestea ci există prin acestea? – Vocea-mi răspunde Sorin că ea coexistă cu acestea dar nu poate exista prin acestea, de aceea e mereu în căutare de orgasm nesfârşit, de poezie a sexului, de trufie, de tot ce poate fi absolut sau etern. E mereu în căutare, e mereu pe o cale care duce la ele dar fără să le găsească fiindcă e străină de Ea Însăşi încercând să se regăsească prin acest joc de şah. – A alerga pe calea spre absolut sau etern, fără să-l cuprinzi niciodată, nu este o iluzie Irene? – Ba da, este o iluzie. – Deci va trebui să admiţi fără tăgadă că Vocea ta a minţit când adineaori a spus că ea nu acceptă iluziile, că ea trăieşte refuzând iluzia de a la sine. – Vocea-mi spune că a fost doar o simplă viclenie, un simplu şiretlic. – O simplă viclenie sau şiretlic Irene, e tot o minciună sfruntată pe care Vocea în isteria ei, văzând că pierde teren mi-a adresat-o. Vreau să recunoască deschis în faţa logicii că a fost o minciună! am strigat eu. – Vocea nu are nici un fel de lipsă de logică Sorin, ea nu se poate supune nici unei logici. – E adevărat Irene, unica ei logică e minciuna. – Nu Sorin! zise Irene strigând. – Dar care Irene!? i-am răspuns pe acelaşi ton eu. – Care? Găseşte tu cheia Sorin? – Deci ea a spus că există în afara iluziei, da? – Da, Sorin, zise Irene. – A afirmat că aleargă spre absolut spre etern? – Da. – Ai recunoscut că această goană nebună este o iluzie? – Da. – Aceasta e cheia Irene. Vreau ca Vocea să recunoască că a fost sub puterea acestei mutări ale mele. – Da, Vocea recunoaşte Sorin, dar te întreabă de ce nu afirmi că a pierdut la această mutare? – Fiindcă la acest joc de şah nu se pierde şi nu se câştigă niciodată, doar se regăseşte. – Doar se regăseşte, repetă după mine Irene. – Adevăratul puternic e cel care va avea puterea să-l regăsească pe celălalt. Cel slab se va înstrăina total de celălalt şi de sine însăşi, i-am zis cât se poate de apăsat. – Vocea îmi spune Sorin că, conform acestei logici existente pe Pământ şi în sufletele noastre, ai câştigat dar până la urmă nu ai nici o şansă de câştig final, fiindcă cel care va învinge cu adevărat va trebui să învingă în primul şi primul rând Logica paradoxurilor .... – Logica paradoxurilor, am repetat eu. – Exact zise Irene. – Poţi să fii mai explicită? – De această dată bineînţeles. Va trebui să ne demonstrezi de ce este logic şi nu ilogic paradoxul. Când vei găsi o logică în a te supune limitelor pentru a atinge nesfârşitul sau diversitate în unicitate, plural ca unic, vei putea să ne învingi. Dar cu toate astea va trebui să fii deosebit de atent Sorin? pentru că toate, dar absolut toate vor fi în contextul vieţii mele, al destinului meu. Când vei putea explica paradoxul în contextul de adineaori s-ar putea să câştigi. Acum vom muta eu şi Vocea o nouă piesă incoloră pe tabla de şah a vieţii, vom muta, vom muta, zise Irene de parcă ar fi fost în clasele primare şi ar fi dorit să-şi ţină în aşteptare partenerii de joc pentru ca apoi deodată să le dea concluzia finală asemeni unui fulger care să-i facă cât mai vulnerabili în apărare. Vom muta nebun la C şapte. Mie îmi place cifra şapte e o cifră norocoasă şi totodată mă înspăimântă pentru că e cifră. Săptămâna are şapte zile. Eram undeva la un spital. Nu mai ţin bine minte unde. Parcă în statul Victoria, în Australia la o mătuşă ... Îmi amintesc că ajunsesem acolo pentru că m-am cocoţat în turnul istoric din Mall-ul aflat pe centrul Melbournului. Nu ştiu cum am ajuns până în vârf. Mi-e aproape imposibil de imaginat. Ce ştiu e că am început să plâng în hohote odată ajunsă în vârful turnului istoric din Mall. De ce? pentru că urcând pe acel turn aş fi vrut să ating o limită maximă, ceva ce e necuprins şi nemărginit. Aflându-mă în vârful lui mi-am dat seama că deasupra mea nu sunt stelele şi nici tăriile albastre ale văzduhului, ci plafonul banal şi impersonal al Mall-ului, deasupra 68

mea e acelaşi plafon ca şi pentru cei de la poalele turnului. Durerea mi-a fost cu atât mai mare cu cât acest turn cândva reprezenta o înălţime respectabilă în Melbourne, era un fel de turn de veghe, unde cei care ajungeau în vârful lui se simţeau mult mai aproape de cer şi nu de un tavan impersonal aparţinând amatorilor de shoping. Dureroasă conservare a trecutului, a unor clipe care nu acceptau sub nici o formă tavane, fie ele construite din cele mai scumpe materiale. Imaginaţi-vă ce trist poate fi pentru acest turn care cândva strângea în braţele lui necuprinsul, nemărginirea Alpilor Albaştri sau a Pacificului, astăzi, să fie un simplu obiect de a atrage cumpărătorii în interiorul unui magazin, chiar dacă se întinde pe mai multe străzi. Oare la fel să fie şi viaţa, un fel de turn din care ne credem invincibili, de necuprins în speranţe, aspiraţii, idei şi sentimente ca în cele din urmă să devenim doar o curiozitate de vârsta a treia pe una din străzile vreunei metropole, privită condescendent de majoritatea trecătorilor cu tavan de Mall în sentimentele şi speranţele lor, la modul: sărmana bătrânică sau sărmanul bătrân. Neştiind că aceşti „sărmani” cândva au fost aidoma acestui turn, fără nici un tavan deasupra capului lor prin care să nu poată vedea stelele, sau frunzele toamnei sau mugurii dureroşi ai primăverii ce ne amintesc de frunzele trecute care au fost odată într-o viaţă, într-un timp, într-o speranţă, într-o idee, într-un vis. Astfel câte generaţii de frunze nu au avut un romantism mult mai autentic decât acesta cu tavan, iubiri mult mai profunde faţă de un simplu interior de shoping în care se zâmbeşte comercial, o poezie a vremii, a sentimentelor nepoluate de ţevile de eşapament ale autoturismelor şi de ce nu, chiar de faimoasele instalaţii de aer condiţionat atât de vehiculate în reclame de prost gust unde nu lipsesc niciodată trupurile goale. Să mai punem la socoteală noua modă a comerţului cu sentimente? Doreşti să auzi câteva cuvinte tandre s-au să-ţi spui durerea cuiva la un telefon? Plăteşti. Îţi plăteşti propriile cuvinte pe care le aştepţi de la cei din jurul tău. E de ajuns să formezi un număr comercial de telefon. Toate reclamele sunt pline cu astfel de numere de telefon unde cât plăteşti eşti servit cu ceea ce doreşti, surogat de iubire, de romantism, de cuvinte indecente, tot ceea ce doreşti, doar dacă plăteşti. Vrei să auzi cuvinte despre sex, suni, plăteşti şi poţi oricând trăi o partidă de sex platonic la telefon asortată cu cele mai oribile perversiuni. Totul e să doreşti să accesezi un număr al cărui reclamă te cheamă cu o falsă discreţie. „Numai pentru tine, perversiuni, dacă doreşti cuvinte tandre cu sex”. Totul numai pentru tine şi totul, dar totul numai pentru atâţia dolari pe minut. Altă reclamă îmi spunea: „Doar aici găseşti o prietenie romantică, doar aici vei plăti doar atâţia dolari pe minut. „ O altă reclamă: „Vrei să te regulezi în cele mai diferite stiluri posibile, încearcă-mă? pentru numai atâţia dolari pe minut. „ Culmea am citit şi o reclamă care mă anunţa: „Dacă vrei sentimente adevărate accesează-ne, pentru, doar atât pe minut. Plăcere garantată. „ Spune-mi dacă a ieşi cu nebunul cât mai repede pe tabla de şah a Vieţii nu e o necesitate? Spune-mi dacă nebunia nu e o normalitate, dar o reală normalitate faţă de acest adevăr care cuprinde încetul cu încetul totul fără să ierte nimic? Mâine poimâine voi citi prin reviste, ziare sau televiziuni şi o reclamă de genul: „Vrei cu adevărat să înnebuneşti? Poţi s-o faci pentru câteva minute alături de noi pentru numai atâţia dolari pe minut şi nouăzeci şi nouă de cenţi. „ De ce să nu înnebunesc gratuit. Peste o perioadă nu o să-mi ajungă salariul să-mi plătesc o oră de nebunie. Ţi se pare normal să ajungi să plăteşti într-o societate pentru un strop de romantism, pentru câteva cuvinte cu încărcătura sentimentelor? Oare societatea care acceptă doar şi ideea de dragoste, de iubire, de sentimente pe bani, este o societate normală? Recunoaşte Sorin, aceasta e o societate anormală? O societate bolnavă, în derivă, care merge cu paşi repezi spre autodistrugere, spre adevărata nebunie colectivă unde regele de necontestat e banul unde totul se învârte în jurul lui, unde cele mai pure şi curate sentimente sunt murdărite de acest odios monarh care e banul, prin venele căruia nu curge sânge, ci cifre, da, ai auzit corect, cifre !!! Acum poate vei înţelege cu adevărat de ce cred Vocea, fiindcă Vocea şi doar Vocea e cu adevărat aproape de mine, nu-mi spune că o discuţie cu ea mă costă atâţia dolari pe minut urmaţi de nelipsiţii nouăzeci şi nouă de cenţi, sentimentele Vocii mi se par pure, reale, adevărate şi asta nu că ar fi gratuite, poate sunt momente în care realizez că preţul plătit în sentimente Vocii e chiar mai mare. Trebuie să accepţi Sorin că sunt sentimente adevărate, chiar dacă uneori am impresia că Vocea atât de apropiată mie ca trăiri, emoţii, speranţe, dorinţe, e un fel de alter ego al meu şi asta durează doar cât un fulger etern care hrăneşte solul cu electricitatea sa, dând mamei Terra o nouă porţie de hrană pentru a prinde putere să ne ţină în braţele ei din ce în ce mai zbârcite, mai bătrâne. Mamă Terra care şi tu ai devenit o sărmană bătrână în ochii acestor reali nebuni care cer bani pentru sentimente şoptite la bandă rulantă, care sunt dezinteresaţi de poluare, încât preferă un cauciuc nou la maşină sau un coş de fabrică decât apele şi aerul tău curat. Preferă sticla de plastic şi legume voluminoase pline de îngrăşăminte cancerigene decât ceea ce este natural. Cu toate acestea sunt şi unii indivizi treziţi la realitate care ar prefera produse naturale în 69

locul otrăvurilor ieftine, numai că iarăşi îşi face prezenţa monarhul nefast care va duce omenirea la pieire, această fiară din apocalipsă care este banul. Tot ce este natural este mai scump şi deci mai puţin accesibil. Industriile care poluează sunt rentabile deci se vor menţine în continuare, pentru că nu viaţa şi calitatea vieţii de pe Terra contează, cum nu contează nici ceea ce va rămâne după noi celor nenăscuţi încă, ci contează banul, contează rentabilitatea. Problema e că această rentabilitate e cât se poate de malefică, oricât am încerca să o aducem la un numitor comun cu forţele benefice omenirii şi personalităţii umane, ea, doar ne amăgeşte fără ca vreodată să fie şi benefică. Ceea ce este rentabil nu este şi bun. Ce ne-a adus rentabilitatea nouă oamenilor? Înstrăinare de sine, angoasă. Să nu-mi spună nimeni că nu e aşa Sorin! Sentimentele pe bani sunt rentabile, sexul plătit de asemenea, persoane de companie care te iubesc o seară întreagă şi-ţi spun numai cuvinte de dragoste sunt de asemeni rentabile. Fiecare am devenit un sclav al rentabilităţii, o maşină care nu e altceva decât o mică părticică din acest angrenaj imens al frustrării care e rentabilitatea. Să zicem că evoluând cu timpul omenirea va putea face faţă departajării unor atribute care nu pot fi îndrituite de rentabilitate cum ar fi sentimente, iubire, speranţă şi de ce nu în ultimă instanţă şi destin. Putem vorbi de destine rentabile şi destine nerentabile Sorin? Putem afirma că acest destin nu este rentabil deoarece persoana care îl posedă nu este un bancher sau un individ „ajuns” politician sau mai ştiu eu ce grangur într-un domeniu sau altul? Bineînţeles că nu! Rentabilitatea este ceva împotriva naturii, psihicului uman. Dacă ar fi doar în folosul naturii umane atunci natura ar fi trebuit să-i lase pe toţi sub steaua rentabilităţii banului. Nu este aşa. Natura nu acceptă banul, de aici şi lupta aceasta nemiloasă între Ban şi Natură, între poluare şi puritate între murdar şi curat. E adevărat, natura departajează anumiţi indivizi biologic printr-o lege a selecţiei, lege care se răsfrânge şi asupra celorlalte vieţuitoare, dar această lege nu are nimic în comun cu Banul şi rentabilitatea financiară. Totul e biologic. Să ne imaginăm că natura nu s-ar opune banului, profitului, poluării şi ar evolua pe baza unei legi a selecţiei financiare. Toţi ar deveni din naştere nişte persoane foarte bogate, cei săraci ar fi eliminaţi. Fiecare nou destin ar fi selectat cu grijă, să devină unul din ce în ce mai bogat, să-şi permită să acceseze linii telefonice cu plată care vând sentimente întreaga lor viaţă. Poţi să-mi spui Sorin cum ar arăta societatea doar din bancheri şi bogaţi? O societate unde n-ar exista săraci? Unde fiecare ar putea să-şi cumpere ce doreşte ci cât doreşte? Unde persoanele de companie, aceşti vânzători de iluzii sau sentimente ar fi şi ei putrezi de bogaţi? Unde banul ar trona ca un necontestat Rege? Oare acea societate a iluziilor cumpărate n-ar fi o societate a nebuniei? Oare noi suntem departe de o astfel de societate? Pe de o parte pot să afirm că da, iar pe de alta că nu. Cei care mai pot salva omenirea, alienarea şi angoasa societăţii în care trăim nu sunt cei bogaţi care-şi permit să-şi cumpere câte iluzii vor pe bani, oameni care într-o anumită măsură sunt alienaţi, ci tocmai cei săraci, care încă nu au trecut de frontiera acestui prag înspăimântător care este banul şi puterea care ţi-o dă atunci când îl posezi cu toate că este o falsă putere. Cei săraci încă mai trăiesc ideea unui sentiment gratuit cum ar zice bogaţii, dar al unui sentiment contra altui sentiment cum de altfel e şi în firea naturii, mai speră într-o viaţă unde nu totul se învârte în jurul banului, unde pilonul principal care susţine arhitectura vieţii nu este banul ci iubirea, de aceea uneori mă gândesc cu compasiune şi îi privesc cu condescendenţă pe cei foarte bogaţi. Ei nu sunt fericiţi, sunt nişte oameni foarte trişti atunci când revin cu adevărat cu picioarele pe pământ. Cu siguranţă realizează că ei nu-şi trăiesc viaţa de fapt, că propria lor viaţă e o iluzie la fel ca şi banul pe care îl posedă, un miraj şi atât, un drog care în cele din urmă îi face să treacă peste clipele vieţii ce le-a fost dată pe acest pământ nu ca şi nişte oameni vii, ci ca să trăiască asemeni unor morţi în viaţă, asemenea toxicomanilor, ce trăiesc doar iluzia, doar senzaţia falsă că sunt puternici pe vecie şi nu o putere efemeră care-i va acompania doar până la mormânt, trăiesc iluzia că sunt iubiţi şi poate uneori chiar sunt dar aproape de fiecare dată astfel de iubiri devin o dramă pentru că arhitectura vieţii lor se bazează pe cerere şi ofertă, pe o rentabilitate a garanţiilor lor, a ceea ce-şi doresc de la viaţă şi o astfel de rentabilitate e în funcţie de piaţă. Piaţa la rândul ei e mereu în schimbare, în transformare, nu are nimic stabil în esenţa sa, ceea ce e în totală discordanţă cu sentimentul iubirii care să le călăuzească paşii în viaţă. De aceea majoritatea celor bogaţi le sunt oameni trişti care aleargă după iluzii ca însetatul din deşert după apă. Cred în sentimente plătite cu bani, ei cred în iubiri plătite cu bani şi ceea ce este trist este că ei sunt cei puternici într-o societate şi tot ei fac zarurile după bunul lor plac încercând să aducă legile societăţii pe care o conduc, la nivelul lor de înţelegere atât a iluziilor cât şi a deziluziilor, de aceea şi pentru cei săraci devine uneori o modă comportamentul bogaţilor, devine un fel de încercare de a trăi iluzia a ceea ce tu nu vei ajunge niciodată, un bancher de exemplu. E nevoie şi de cei săraci şi de cei bogaţi dar de ce avem noi nevoie cel mai mult este de bunătate, dragoste de oameni, înţelegere. Toate acestea să nu fie spuse doar la 70

întruniri într-un context sau altul ci să fie folosite în viaţa de zi cu zi. Nu sunt o comunistă şi n-am acceptat niciodată comunismul pentru că este o alienare socială dusă la paroxism, este o societate în care toţi tind să devină uniformi, ceea ce e iarăşi împotriva naturii. În comunism nu există nici măcar o supapă care să creeze un echilibru cât de cât împotriva angoasei, a alienării şi înstrăinării de sine a individului. În comunism sentimentele nu se plătesc ca în publicitatea sistemului capitalist, în comunism ele se primesc cu sau fără voia individului dar obligatoriu de la conducătorul mult iubit şi întotdeauna genial care cu mintea sa nemaipomenită şi iarăşi întotdeauna strălucită a decis ca cei egali lui întru naţionalitate se poarte în primul rând unicul şi de neclintitul şi indubitabilul sentiment şi anume: dragostea faţă de conducătorul iubit, încât nu e nevoie de bogaţi şi nici de săraci, încât nu contează dacă un om suferă sau moare de foame, el are datoria indubitabilă de a-şi iubi conducătorul până la moarte şi mai mult decât atât până dincolo de moarte. Acesta e comunismul, acesta e alienarea socială ajunsă la paroxism. În capitalism cel puţin, tocmai lipsa la un anumit nivel a banilor îi eliberează pe unii oameni dându-le posibilitatea să-şi trăiască din plin viaţa. Lor nu le trebuie neapărat, nu simt nevoia să-şi cumpere sentimente de o leafă întreagă, când ştiu că cu acei bani pot duce o viaţă mai mult decât decentă iar cu puţin efort se găsesc şi sentimente contra sentimente, adică aşa cum a lăsat natura în modul ei optim de existenţă. Ceea ce am afirmat până acum e stadiul din ce în ce mai pronunţat în care societatea tinde să creadă în ban ca în ceva care le poate da orice, absolut orice, uitând că anumite lucruri nu se pot cumpăra, încercând mai mult decât atât să obţină o rentabilitate. Ceva ce sub nici un chip nu se poate exprima „e rentabil că te iubesc”, Oare e astfel de propoziţie mai e iubire, oare un astfel de mod de a privi lucrurile nu duce la alienare? Pot să afirm că e rentabil să cumpăr cutare sau cutare marfă dar în nici un caz să iubesc. Dragostea nu e o marfă, sentimentele nu sunt o marfă, noi nu suntem o marfă, oarecare, pe care ne poate cumpăra fiecare după bunul lui plac de pe taraba mai ştiu eu cărui traficant de vise. De aceea m-am urcat pe turnul din Mall. De aceea am strigat căţărată acolo în vârful turnului: Morţilor vii reveniţi la viaţă! Există viaţă din belşug pentru fiecare! Veniţi şi luaţi viaţă morţilor vii, săturaţi-vă de viaţă, e gratuită! Nu costă doar trei dolari şi nouăzeci şi nouă de cenţi, e gratuită! Puteţi mânca câte vieţi doriţi, până vă săturaţi, până veţi realiza că a trăi nu înseamnă a cumpăra, şi nici a zâmbi comercial şi nici a face reclamă ci a trăi înseamnă a primi gratuit sentimente şi iubire şi speranţe. A trăi înseamnă a fi iubit, a fi fericit şi a te considera mereu un învingător. A trăi înseamnă a iubi şi tu pe altul, a-l ajuta, a-l înţelege şi totul gratuit fără nici un ban. Noi suntem oameni nu suntem mărfuri. Lăsaţi mărfurile pe rafturi şi veniţi şi mâncaţi viaţă, mâncaţi până să vă plesnească burţile pline cu reclame şi sentimente din coloranţi sintetici şi stabilizatori. Acelea nu sunt sentimente ale vieţii ci ale distrugerii. Mâncaţi adevărata hrană naturală şi nu reclame mincinoase despre cea mai bună şi ultimă firmă cu persoane de companie care te pot iubi pentru o seară, te pot săruta şi invita la un restaurant pentru numai cinci sute de dolari şi nouăzeci şi nouă de cenţi. Veniţi şi încercaţi să primiţi viaţă, adevărata viaţă! Pe urmă a venit un echipaj de pompieri. Nu ştiu cum au reuşit să intre cu maşina în Mall. Tot ce ştiu e că doi tipi s-au căţărat pe o scară înaltă care izvora dintr-o maşină de pompieri. Erau în costum de pompieri. Când au ajuns în dreptul meu iam întrebat dacă în nebunia lor chiar cred că a luat turnul foc? Mi-au răspuns că nu. – Atunci ce căutaţi aici nebunilor. Dacă nu e foc? – Am venit să te coborâm pe tine, mi-a răspuns unul dintre tipi cu o pălărie mare trasă pe ochi încât abia puteam să-i zăresc o parte din faţă. Atunci am realizat pentru prima dată că în jurul meu la poalele turnului se strânse o mulţime de lume, unii mă aplaudau iar alţii mă fluierau. – De ce să mă coborâţi pe mine? V-am chemat eu cumva aici? – Trebuie să vii cu noi mi-a răspuns celălalt. – Priviţi le-am strigat celor de la poalele turnului, priviţi-i pe aceşti doi nenorociţi nebuni care în nebunia lor au impresia că arde turnul deşi nu văd nici o flacără, nici cea mai mică urmă de fum pe acest turn!!!! Strigam cât mă ţinea gura. – Aceşti sărmani nebuni echipaţi în pompieri ar trebui coborâţi imediat de aici. Aici nu arde nimic dar absolut nimic, vă asigur eu. Ce crede-ţi că vor să stingă aceşti nemernici? Focul realităţii, al înstrăinării de sine, al angoasei, al lipsei de viaţă a unora, foarte mulţi dintre noi? Ce vor să stingă aceşti nemernici? Ajutor!!! Ajutor !!! Ajutor !!!! Vor să devin şi eu un mort viu la fel ca ei, vor să devin un fel de frunză ruginită dusă aiurea pe râul vieţii, ajutor!!!! Pe urmă nu mi-am mai amintit nimic. M-am trezit la spital. Acolo .... Am întrerupt-o încercând să o întreb: 71

– De ce-ai mutat nebunul şi nu turnul? Iar dacă mi-ai povestit despre turn, dacă acesta era un fel de necesitate al vieţii tale, de ce n-ai mutat la această mişcare turnul? – Pentru că speram la început ca mutarea să aparţină turnului şi nu nebunului, dar în momentul când am ajuns să îmbrăţişez în palmele mele turnul, când l-am simţit stingher şi trist în sufletul meu, stând tăcut sub un tavan oarecare de Mall, el care înainte era unul dintre cele mai falnice turnuri din Melbourne a cărui frunte era acoperită în nopţile de vară cu stele şi al cărui nimb era însemnat cu Steaua Sudului ce crezi că am descoperit? Ce crezi că devenise falnicul turn de altădată? După cum bine ştii, un simplu obiect de negoţ, care să adune turişti şi cumpărători, care să-i privească decăderea, să-i calce în picioare amintirile, terfelindu-i şi clipele care-l mai despart de dispariţia sa totală? Oare aceste clipe chiar există? Oare acest turn nu a dispărut de mult dintre noi, trăind ca mulţi alţii, ca un mort în viaţă? Oare de ce n-aş face şi eu parte dintre aceste cohorte de morţi vii, de ce? Poate mi-ar fi mult mai uşor să trăiesc aşa, să convieţuiesc aşa. Am încercat dar nu ştiu de ce n-am reuşit să devin o moartă vie. Şi ce am realizat? Am realizat că a fi un mort în viaţă, e o nebunie, o alienare, la fel ca şi turnul, un mort în viaţă. Un nebun. De aceea am ales nebunul, ca fiind turnul vieţii mele. – Crezi Irene că va veni o zi în care turnul nu va rămâne nebun datorită tavanului care-i ascunde Steaua Sudului? – Atâta timp cât cerul înstelat va fi înlocuit cu un tavan, cred că va rămâne zise Irene. – Ce anume crezi că ar putea duce la prăbuşirea tavanului care se află deasupra turnului? – În nici un caz pompierii care vin doar să stingă focul din sufletele noastre şi atât şi nimic mai mult Sorin. Ca un astfel de tavan să se prăbuşească ar trebui în primul rând să ne luptăm fiecare cu noi înşine, să nu acceptăm ideea de suflete marfă, să nu ne vindem sentimentele la tarabă. Crezi că aşa ceva va fi posibil vreodată? – Poate într-un viitor astral, i-am răspuns Irenei. – Viitor astral, de ce nu pământean? îmi zise Irene. – Pentru că în fiecare etapă a istoriei omenirii pe care noi o cunoaştem au existat suflete-marfă, sentimente vândute pe bani, ceea ce mi se pare impropriu deoarece un sentiment nu mai e sentiment dacă e vândut pe bani. Sufletul omului nu are numai părţi bune. Trebuie să acceptăm şi partea malefică a sufletului care se află în noi în fiecare. Odată ce noi nu suntem perfecţi nu ne putem aştepta ca societatea pe care o formăm să fie perfectă. Oare cum ar arăta o societate aşa- zis perfectă în care toţi indivizii sunt profunzi, unde toţi iubesc sincer, unde a dispărut orice urmă de reclamă falsă sau mincinoasă, unde toţi iubesc sincer, unde nu există minciună nici ură, nici nelinişte? O societate în care banul e uitat până şi în cărţile de istorie ale copiilor, unde nu există pornografie nici dezmăţ, o societate care şi-a închis toate bordelurile, în care fiecare face dragoste cu celălalt doar ca urmare a unei iubiri profunde şi în stilul celui mai sobru bun simţ, o societate în care nu există nici hoţi, nici criminali, nici ticăloşi. O societate în care politicienii să fie sinceri şi să vorbească la fel de suav ca şi copiii din corul bisericii? O astfel de societate vrei Irene, un turn care să nu fie în nici un Mall? Un turn perfect cu Steaua Sudului deasupra frunţii sale, în care să nu sălăşluiască decât cuvinte tandre şi şoapte de iubire, un turn care să nu fie supus capriciilor vremii, pe care ploaia să nu-l atingă, vântul să-l ocolească iar razele soarelui să-i ţină umbra ele însele pentru că turnul să rămână etern cu poezia lui cu tot acolo unde e. Oare aceea ar mai fi poezie? Noi ne naştem ca să murim. Nu poţi să-mi spui că viaţa nu se sfârşeşte niciodată. Tot ce ne înconjoară va muri într-o bună zi, se va transforma până şi planeta pe care locuim. Peste miliarde de ani va fi praf cosmic şi atât, atunci nu-i poţi cere unui turn muritor să fie etern, unui suflet imperfect de om să fie perfect. Cum ai suporta tu sau altul o asemenea societate perfectă? Am să-ţi spun eu: îngrozitor. Poate la început ţi-ar place, dar pe urmă, întreaga perfecţiune ar deveni un iad al imperfecţiunii, ai ajunge la concluzia că alergând însetată spre perfecţiune ai găsit exact opusul său în acel punct terminus al trenului propriilor tale speranţe şi dorinţe. Omul prin natura sa este într-o goană continuă spre perfecţiune, dar, doar într-o goană continuă şi atât, nimic mai mult. Sufletul omului se complace în această situaţie de a alerga mereu spre o Fata Morgana pe care nu o va întâlni niciodată, de-ai accepta himera ca pe ceva personalizat, ca pe ceva aievea, dar când ar atinge Fata Morgana, ar simţi-o în braţele lui în carne şi oase, ar săruta-o şi ar face dragoste cu ea şi-ar da seama că Fata Morgana e un monstru cu mai multe capete înfiorătoare, că Himera care a devenit realitate e însăşi Iadul. Ce ne-am face fără iluzii? N-am putea exista. Am ajunge să ne întâlnim mai repede cu Fata Morgana, pe care oricum nu o vom mai întâlni niciodată, tocmai datorită naturii umane, naturii care acceptă această goană nebună şi continuă pe tot parcursul Vieţii 72

după o Fată Morgana. Acesta e sensul adevărat al Vieţii. Într-o societate perfectă viaţa n-ar avea nici un sens, s-ar autodistruge printr-o alienare mult mai pronunţată decât există în prezent în societatea noastră. Şi am să-ţi spun un lucru foarte important Irene un lucru pe care îl consider important ca tu să înţelegi ceea ce renegi şi de ceea ce fugi. Alienarea socială nu are ca rădăcină părţile negative ale fiinţei umane cum ar fi răutatea, egoismul, minciuna, ticăloşia şi altele, alienarea este însăşi rezultatul unei prigoane prea rapide spre perfecţiune, spre absolut. Sunt convins că edilii Melbournului au acceptat amplasarea turnului în Mall tocmai pentru a-l feri de intemperii, tocmai pentru a-l salva. Oare aceasta nu e o cursă nebună spre perfecţiune? Unica lui şansă de a-l face să dureze cât mai mult era să i se construiască deasupra frunţii sale un tavan. Astfel goana spre perfecţiune şi nesfârşit a ajuns la Mall. Ştiu că tu ţi-ai fi dorit ca acest turn să fie undeva în aer liber. Da, poate că aşa ar fi fost ideal, dar idealul ar fi dus la distrugerea lui. Ai fi preferat să vezi o ruină prin care să şuiere vântul!? Luna să-l străbată cu razele sale reci într-o noapte când cucuvelele să cânte concertul sinistru în onoarea Timpului? Ai fi preferat ca Turnul să fie plecat dintre noi, plecat până şi din amintire? Ai fi preferat ca toate cuvintele închise în pereţii lui să devină doar o amintire şi ea uitată?. Spune-mi tu Irene ce fel de perfecţiune îţi doreşti? O societate în care bogaţii să nu fie bogaţi iar săracii să nu fie săraci? Aşa ceva e imposibil, aşa ceva nu va fi niciodată. În orice societate e nevoie de ambele categorii sociale atât de bogaţi cât şi de săraci. Mi-ai spus despre alienarea unor tipi cu bani care cumpără sentimente. Aici iar intervine iluzia care ne ajută să alergăm spre perfecţiune dar să nu ajungem niciodată în iadul ei. Sunt de acord cu tine că acele sentimente pe bani e pur şi simplu vânt curat, e o goană după vânt, dar ce s-ar întâmpla cu tipul care n-ar avea iluzia să cumpere sentimente şi ar realiza că a plătit minute de vânt cu doar trei dolari şi nouăzeci şi nouă de cenţi? Crezi că pe viitor n-ar mai accesa linia telefonică care-ţi fură sentimente? Îţi spun eu că ar accesa-o, pentru că are nevoie de iluzie, pentru el aceasta e aur, iar aurul care-l deţine probabil e fier ruginit de cea mai proastă calitate. Societatea are nevoie de oameni bogaţi la fel ca de săraci, doar că alienarea unora e deosebită de a celorlalţi şi asta nu ca intensitate sau durată ci în primul rând ca mod de exprimare. Fără bogaţi şi săraci am ajunge să negăm Iluzia, iluzia săracilor de a deveni bogaţi, această alienare care durează de o întreagă istorie, care a dus la progresul real al omenirii şi iluzia bogaţilor de a învinge timpul moartea, adevărul şi iubirea, o altă alienare care a contrabalansat alienarea săracilor, ca fiind o alienare concretă plină de sudoare faţă de cea ideatică plină de trufie a celor bogaţi. Aceste două adevăruri sunt greutăţile care se aşează pe talerele balanţei sociale. Niciodată nu e bine când una atârnă mai greu decât cealaltă.

CAPITOLUL 8 Echilibrul dintre aceste două alienări duce la un conformism social iluzoriu al perfecţiunii. Dezechilibrul celor două alienări duce inevitabil la angoasă. Lipsa unei greutăţi din balanţă duce la o societate moartă. În comunism, angoasa şi dezechilibrul social era deosebit de pronunţat. Aici societatea nu era întru totul moartă pentru că contrabalansarea cu greutatea celor bogaţi se făcea la modul meschin. Cu toate că nu se recunoştea oficial că potentaţii acelui sistem dispuneau de proprietăţi luxoase şi mari sume de bani, fiecare om ştia că ele existau, le vedea cu proprii lui ochi, dar accepta minciuna ca făcând parte din morală, dorindu-şi şi el ca într-o bună zi să poată agonisi şi de ce nu, chiar să parvină, într-o funcţie sau alta a sistemului respectiv. În acest sistem iluzia nu era acceptată sine qua non decât sub formă de speranţă sau dorinţă dar întotdeauna cu un substrat pozitiv şi nicidecum ca fatalitate. O astfel de sacralitate era iremediabil condamnată distrugerii. Într-o astfel de societate arbitrul libertăţii de acţiune a individului nu există dar se vehiculează la nivel doctrinar de „libertate deplină”, factor care duce invitabil la o crâncenă dictatură. Când lipseşte greutatea celor săraci din balanţă şi rămâne doar a celor bogaţi se ajunge tot la un fel de comunism, tot la dictatură şi tot la minciună ca politică de stat. Deci draga mea Irene, ceea ce vrei tu, dacă doreşti să devină posibil înseamnă să te autodistrugi cu bună ştiinţă, înseamnă să părăseşti această lume cu binele şi cu relele ei pentru a alege perfecţiunea deplină, adică infernul. Tot ce pot să-ţi spun e că perfecţiunea constă în imperfecţiune şi imperfecţiunea în perfecţiune. Paradisul naturii sufletului 73

omenesc constă în imperfecţiune, pentru că sufletul în sine e imperfect. Ceea ce doreşti tu e însăşi anihilarea sufletului uman şi acceptarea unui robot meschin, ca individ, într-o societate pe care ţi-o doreşti. Unde fenomenul care să troneze în societate să fie stereotipia. E imposibil. Paradisul nu există în stereotipie, în perfecţiune, deoarece toate acestea ar duce la plictiseală, dar nu la o plictiseală oarecare, periodică, ci la una pe tot parcursul vieţii, într-un cuvânt la infern. Da, draga mea Irene, avem nevoie şi de hoţi şi de mincinoşi, de ticăloşi, de toată gama de infractori. Avem nevoie de mizerie umană pentru a putea privi curăţenia ei. Eu aş privi în locul tău Turnul din Mall ca un simbol al înălţării umane fără să realizez că deasupra lui există şi tavan. Pentru mine nu există acel tavan încât de fiecare dată când fac cumpărături şi trec pe lângă acel turn îi privesc zâmbetul său suav de bătrân aflat în parc cu mâna plină de floricele de porumb pentru porumbei dar şi trecutul său demn de ostaş care a rezistat eroic pe meterezele istoriei. Tavanul nu există, doar cerul care se află deasupra sa şi bineînţeles Steaua Sudului. Pentru mine în afară de grandoarea şi frumuseţea lui, nu există nimic altceva. – Înţeleg, Sorin, ce ai vrut să-mi explici, dar Vocea îmi strigă isterică în urechi paradox, paradox, paradox! paradox! – Ce anume vrea să afirme cu aceasta Irene? – Că tot ceea ce ai afirmat poate fi paradoxal, aşa-mi spune iarăşi Vocea. – Paradoxal!? am răspuns eu oarecum mirat. – Da paradoxal, zise Irene. – E adevărat. Spune-i Vocii că are dreptate. În orice există un paradox, chiar şi în disertaţia mea. E adevărat Irene, Vocea are dreptate, paradoxal dar are dreptate. Deodată Irene începe să dea semne de nelinişte. Respiraţia îi devenise iarăşi sacadată într-un ritm din ce în ce mai alert. Începu să lovească din ce în ce mai repede şi mai puternic, podeaua, cu picioarele. – Ce e Irene? am întrebat-o eu. – Mi-e teamă Sorin, mi-e îngrozitor de teamă, simt că mă sufoc, îmi simt propria moarte cum se apropie. – Nu se poate aşa ceva Irene, tu eşti bine, eşti sănătoasă, n-ai nici un motiv să mori, i-am replicat eu încercând să o calmez. – Nu Sorin, Vocea îmi spune că voi muri. Simt o teamă cum n-am simţit niciodată în viaţa mea. Mie greaţă, sunt disperată, ajută-mă Sorin! ziese Irene în plină criză. Deodată mi-a trecut prin minte să o readuc din transă dar atunci va redeveni iarăşi o bolnavă într-o gravă criză de identitate. Eram oarecum nehotărât. – Irene! am strigat eu. – Sunt aici Sorin, pe patul de moarte. – Nu eşti pe patul de moarte, ci în braţele mele. Te rog întreabă Vocea ce aş putea face ca să te linişteşti? – Vocea îmi spune Sorin să pleci, să dispari cu adevărat pentru totdeauna din viaţa mea. – Tu vrei asta, draga mea Irene? – Nu, n-aş vrea, voi plânge după tine. – Spune-i toate astea Vocii, Irene. – Vocea mi-a spus că le-a auzit îndeajuns de bine, Sorin. – Întreabă Vocea ce anume a supărat-o? – A spus că nu e treaba ta, Sorin! zise Irene. – Voce nemernică, ăsta e cel mai murdar şantaj, am strigat eu. Ştiu că ai o putere mare asupra Irenei şi doreşti să mă las învins pe tabla de şah. O şantajezi pe Irene cu moartea iar pe mine cu crizele Irenei. Eşti o Voce laşă şi meschină. Ţi-e frică că te voi învinge şi acum încerci pe toate căile posibile să întrerupi partida de şah a vieţii Irenei pentru că-ţi fuge preşul de sub picioare, pentru că simţi că vei pierde chiar şi pe o tablă de şah cu piese incolore, fără reguli şi totuşi cu reguli la fel de stricte ca într-o cazarmă habsburgică. – Taci, Sorin. Taci!! strigă deodată Irene Taci, taci! taci. Vocea îmi spune să taci! Îmi sparge timpanele. Parcă mi-ar şuiera în urechi sirenele a zece locomotive deodată. Taci Sorin că altfel mor de zgomotul Vocii, altfel nu mă vei mai avea niciodată! strigă Irene, ducându-şi mâinile la urechi încercând parcă să estompeze zgomotul puternic produs de Voce. 74

– Tac, Irene. Linişteşte-te! i-am strigat eu. Spune-i Vocii că doresc să continuăm jocul, indiferent de ce se va întâmpla! – Un singur lucru te roagă Vocea, Sorin, zise Irene agitată. – Ce anume? – Să nu-i mai spui niciodată, dar niciodată că are dreptate, să nu mai fi de acord cu ea, să nu o tratezi ca pe o prietenă, ci ca pe un duşman. N-ai voie niciodată să-i spui Vocii că are dreptate, că e adevărat ce-ţi spune. Niciodată să nu-i răspunzi Vocii prin paradoxuri, doar prin lucruri concrete, ai înţeles Sorin, concrete!, strigă Irene la fel de agitată ca înainte. Ştiam că ar fi trebuit imediat să accept propunerea Vocii, pentru ca Irene să revină la linişte, dar mai ştiam un singur lucru şi anume că în acest moment de agitaţie îmi va fi taxată la maximum fiecare greşeală de către Voce, ştiam că eram asemeni unui comandant de avion când se află la un pas de a se prăbuşi. Aveam nevoie de sânge rece. Mă aflam acolo pentru a o salva pe Irene, femeia pe care o iubeam cel mai mult. Până la urmă i-am răspuns Vocii: – Sunt de acord cu Vocea Irene, doar că atunci doresc şi din partea ei să-mi răspundă prin lucruri la fel de concrete ca şi mine! – Vocea îmi spune că nu este de acord, zise Irene agitată. – Spune-i că nu e corect cum procedează. Regulile sau chiar neregulile între doi adversari trebuie să fie aceleaşi pe tabla de şah a vieţii. Spune-i Vocii Irene că ceea ce doreşte ea nu mai este şah. Odată ce regulile mele sunt mai stricte decât ale ei, jocul n-are cum să continue. – Vocea îmi spune să continuăm Sorin? zise Irene. – Deci Vocea acceptă falsul şi murdăria, josnicia şi ticăloşia, pentru că ceea ce doreşte ea e un fals ordinar. Ea are voie să facă mutare cu paradoxuri eu nu !? În momentul acela Irene se învineţi cu adevărat la faţă. Era cât pe ce să cedez când deodată, se linişti. Respiraţia îi reveni la normal. Pulsul de asemenea. Mâinile le lăsă în jos, astfel încât am avut posibilitatea să i le iau în palmele mele. Nu ştiam ce se întâmplă. Ce e cu această acalmie bizară oarecum. Minutele treceau fără ca Irene să-mi spună vreun cuvânt. O bună bucată de timp am tăcut pentru că nu vroiam să o neliniştesc. În cele din urmă m-am hotărât să-i adresez câteva cuvinte. – Acum te simţi mai bine Irene?, nici un răspuns. Oare Vocea îţi interzice să comunici cu mine? nici un răspuns. Chiar nu vrei să-mi răspunzi nimic?, nici un răspuns. Atunci m-am hotărât să-i spun: – Paradoxal dar înainte erai vorbăreaţă şi acceptai să joci şah. Deodată Irene tresări şi zise: – Să ştii Sorin că Vocea îmi spune să continuăm jocul. – De acord, am răspuns eu. – Vrea să-l jucăm până la ultima piesă. – De acord, am replicat iarăşi. – Vrea să acceptăm şi paradoxurile. – Bineînţeles, am zis eu. Mereu am dorit acest lucru dar ce anume a determinat Vocea să-şi schimbe atitudinea? Răspunsul Vocii este: „ – Nu accept falsul pentru că doresc cu adevărat să te înving, nu prin fals. „ – Aha, am răspuns eu, în sfârşit cădem la acelaşi numitor comun alături de prietena şi iubita mea Voce. – Nu mai spune aşa Sorin, zise Irene. Vocea nu este nicidecum prietena ta, ea e adversara ta. – Nu, nicidecum, e prietena mea. Ea face totul ca să-mi fie bine. Am răspuns în acest mod ştiind că e singura cale care poate aduce Vocea la disperare. Să o iubeşti, sau de ce să nu te împrieteneşti cu ea? Oare aş putea să mă împrietenesc cu Vocea?, – Aş dori să fim prieteni, Irene, să devin un bun prieten al tău şi al Vocii. – Al meu eşti Sorin, dar nu şi al Vocii, care te urăşte. – De ce mă urăşte, Irene? – Pentru că o înfrunţi, pentru că nu te declari învins . – Dar întâi să terminăm jocul. – Tocmai de aceea nu te poate suferi Vocea. – Eu da! Spune-i că o iubesc pur şi simplu. – Ea te detestă, Sorin. – Ce anume aş putea să fac în timpul jocului ca să mă îndrăgească Vocea? – Să nu mai joci, Sorin. 75

– Nu există nici o altă alternativă? – Nu, Sorin. – Eu oricum nu simt nici un fel de sentiment negativ faţă de Voce. O consider un simplu partener la acest joc. Dat fiind rândul meu de a muta, paradoxal voi muta turnul la H trei. – De ce? mă întreabă Irene. – Pentru că turnul meu din Mall e liber, e un turn al visării, al speranţei şi de ce să nu accept al iluziei, al acestor componente pe care se sprijină însăşi conceptul de civilizaţie. – De civilizaţie? repetă Irene. – Da, de civilizaţie. Tot ceea ce a dus la conceptul de civilizaţie a fost visul, speranţa şi iluzia. Tot ce a prins un contur cât de cât clar poartă azi numele de civilizaţie. Tehnologiile, marile metropole, arta, cultura într-un cuvânt, morala, moda şi câte şi mai câte fac parte din civilizaţie indiferent că vrem sau nu că ne place sau nu că ne place. Acum e rândul tău Irene să faci o nouă mutare. Aştept. – Eu şi Vocea vom muta nebunul la H doi, chiar în spatele turnului tău infailibil, Sorin. – De ce, Irene? – Ca să te oblig să muţi calul din faţa nebunului. – De ce să mut calul, de ce tocmai calul, Irene? – Pentru că nu suportă Vocea caii. Caii aleargă liberi pe întinderile nesfârşite, caii ale căror viaţă e drumul, e Calea ce o urmează la nesfârşit. Vocea nu suportă această Cale, această cursă nebună de la naştere spre moarte spre perfect. Vocea nu suportă caii Sorin, zise Irene puţin agitată. – Sunt de acord Irene că Vocea nu suportă libertatea visului, al eternei curse spre perfecţiune, spre autodepăşire. Vocea preferă să stea nemişcată la margine de drum şi să nu accepte că şi pe acel drum se poate circula. De ce atacă tocmai cu nebunul, de ce Irene? – E voia Vocii, zise Irene. – E NEVOIA Vocii Irene, pentru că acceptă nebunia şi neliniştea şi imposibilul, abstractizând la nesfârşit tot felul de cifre care nu duc la nici un rezultat, făcând tot felul de operaţii matematice ingenioase fără nici un folos. – Ce fel de matematică, Sorin? – O matematică a gândirii Irene, unde Vocea încearcă să personalizeze abstractul, să-i dea viaţă morţii şi morţii viaţă, să ucidă caii pentru că sunt vii şi aleargă pe calea vieţii, fiindcă sunt un simbol al mişcării al acţiunii luate ca atare şi nu abstractizată şi întoarsă încât totul să devină o reală alienare, o eternă suferinţă. – Vocea va călări pe caii înaripaţi ai îndoielii de aşa zisele adevăruri ale vieţii, zise Irene. – Da, Irene, i-am răspuns: din îndoială se naşte o parte a adevărului, dar din îndoială se nasc şi o sumedenie de alte şi alte adevăruri care sunt minciuni, deoarece nu pot exista mai multe adevăruri despre un lucru. Deci Vocea trăieşte de la sine într-un spaţiu ireal imaginar, în orice caz nu în realitatea noastră. – De ce nu o laşi să-şi aleagă realitatea care doreşte, să aibă iluzia sa. Nu tu spunea-i, Sorin, că e nevoie de iluzie? – Draga mea Irene, sunt de acord ca Vocea să aibă iluzia sa, dar ceea ce vreau eu să-ţi demonstreze încercând să câştig acest joc pentru tine şi numai pentru tine, este ca tu să accepţi iluzia mea şi nu iluzia Vocii. – Şi Vocea joacă acest joc încercând să-l câştige numai pentru mine, zise Irene cu o tonalitate vizibil afectată. – Vocea are iarăşi dreptate. Dar dreptatea Vocii e un adevăr al îndoielii. * Nu mai comunicasem de mai bine de un sfert de oră cu Irene. O priveam în starea ei de transă. Încă mai avea acele trăsături de acum aproape douăzeci de ani, pe chip îi apăruseră doar două, trei riduri, abia vizibile, la coada ochilor. Câte un fir de păr argintiu strălucea în lumina soarelui de după-amiază. Sunt alături de ea, încercând să-i aplic acea tehnică pe care am învăţat-o în lamaserie; tehnica prin care să-i înlătur Vocea, încercând să o redau pe Irene societăţii. Ştiu doar că această Voce există şi numele ei este Schizofrenie. Voi încerca, cu orice preţ, să înving Vocea prin propriile sale arme, pe tărâmul de luptă al psihicului. Partida de şah dintre mine şi Voce va continua, chiar 76

dacă va încerca să se ascundă, să fugă, să mintă şi să ucidă. Eu voi avea răbdare până la momentul oportun, când îi voi da lovitura de graţie, voi alunga-o spre tăriile celor patru vânturi de unde a venit. Ce nu ştiu sigur este cum va reacţiona Irene, în clipa în care va realiza că este bolnavă, că Vocea este schizofrenie şi că viaţa ei a fost furată de boală, cu atâţia ani irosiţi. Oare va regreta Vocea, o va urî, va avea un şoc atât de puternic încât ar putea face o criză fatală sau, pur şi simplu, va accepta realitatea aşa cum este, conştientizând că anii care i-au fost furaţi nu se vor mai întoarce niciodată înapoi. – Unde te afli, Irene? Poţi să-mi spui ce vezi? am întrebat-o în şoaptă, pentru a-i induce o stare de linişte. – Abia au reuşit pompierii să mă coboare din turn. Iar eu sunt în cămaşa de forţă şi în ambulanţă. Nu ştiu unde mă îndrept. Mi-au făcut o injecţie, probabil un calmant, deoarece îmi simt tot corpul greu, sunt ca şi anesteziată. – Ieşi din acele clipe, Irene! Tocmai te afli la spital, în Dallas, după ce mătuşa ta te-a adus din Australia în Statele Unite. Ce faci acolo? – Sunt într-o sală. Medicii de aici îi spun sală de re-socializare. – Eşti singură? – Nu sunt singură. În jurul meu sunt mai multe persoane cu care discut. – Vocea, te-a părăsit? am întrebat-o. – Cum să mă părăsească?! E aici, cu mine! – Te înţelegi bine cu celelalte persoane? – Aşa şi-aşa. – Poţi să fii mai explicită, Irene!? – Fiecare o ţine, într-un fel, pe-a lui! Nu vor să mă asculte. – Dar tu îi asculţi pe ei? – Nu! – De ce, Irene? – Pentru că nu mă lasă Vocea. Ea cunoaşte totul iar eu nu pot să o înfrunt. – De ce, Irene? – Poţi tu, un elev în prima clasă, care n-a învăţat încă abecedarul, să înfrunţi un profesor universitar?! – Chiar atât de mare este decalajul dintre tine şi Voce? – Da. – Înseamnă că accepţi ca Vocea să facă orice cu tine? – Da. – Dacă ar veni într-o zi un învăţat, care să înfrunte Vocea, demonstrându-ţi că adevărurile ei sunt false, a-i renega-o? – De ce îmi pui astfel de întrebări? – Răspunde, te rog, Irene! – Nu ştiu cum aş putea accepta ca Vocea să fie neadevărată, falsă, mincinoasă! – Da, Irene, este falsă, mincinoasă! – Eu nu am voce falsă, Sorin! Cânt frumos! – Nu mă refer la glasul tău, ci la Voce. – Nici în cel mai ascuns gând al meu nu voi accepta ideea că Vocea e mincinoasă, că adevărurile Vocii sunt false. – Ei, vezi, Irene!? Poate şi ceilalţi din sala unde te afli au Vocile lor. Fiecare Voce în parte susţine că ea deţine adevărul absolut şi nu o alta. Crezi că pot exista mai multe adevăruri absolute? – Nu, Sorin! Doar unul singur, care este deţinut de Vocea mea. – Poţi să demonstrezi, Irene? – Voi încerca. – Demonstrează-le că tu ai dreptate! – Nu ştiu dacă voi reuşi, Sorin. Poate că vor accepta să trăiască în minciuna lor de până acum. – De unde ştii că ceea ce spun ei nu e adevărat, pe când ceea ce afirmi tu, e adevărul şi încă adevărul absolut? – Pentru că Vocea mea are dreptate. – Ce te face să crezi asta, Irene? – Ce mă face să cred în dreptatea Vocii? – Da, Irene. 77

– Ceva la fel de puternic ca întrebarea ce mă face să trăiesc: oare exist? Bineînţeles că exist, Sorin! La fel de mult precum cred că exist, cred şi în Voce. Tu ai putea spune că nu exişti, că eşti mort? – Nu, Irene. – Ei, vezi!? La fel se întâmplă şi cu Vocea mea. Ea există, e adevărată şi-i la fel de vie ca şi mine. În momentul în care Vocea ar muri aş fi la fel de moartă şi eu. Dacă aş realiza că Vocea m-ar minţi, mi-aş da seama că existenţa mea e o minciună, că eu, Irene, în carne şi oase, nu exist! Eu sunt, probabil, altcineva!? – Dacă ai realiza că eşti o altă persoană, Irene? – Ce aş face dacă aş fi o altă persoană? – Da, draga mea Irene! – Tu ce ai face să ştii că nu eşti Sorin, ci cu totul altcineva? – E greu de spus. – Exact! şi la mine la fel. – Poţi să-mi spui cu cine te afli în sala de resocializare? – Cu mai multe persoane. – Ce faceţi acolo? – Conversăm. Câteodată ascultăm muzică. – Muzică? am întrebat-o eu. – Da, muzică! Vine un medic şi ne pune muzică. – Îţi place muzica pe care o asculţi acolo? – Da, mă linişteşte! – Cine sunt celelalte persoane? Ai găsit un punct comun cu ei? – În conversaţii, nu! – Dar în ce? – În îmbrăcăminte. Toţi avem nişte combinezoane albastre şi suntem tunşi scurt. – Tunşi scurt? – Da, Sorin! până şi femeile. – Sunt şi bărbaţi la Resocializare? – Da, Sorin. – Cine sunt persoanele de acolo? – Sunt: Vânătorul, Episcopul, Şeful de Stat, Mama, Dulceaţa, Contesa, Filosoful şi eu. – Ţ ie cum ţi se spune? – Avocata, spuse Irene. – Şi, practic, ce faceţi acolo? Doar discutaţi şi ascultaţi muzică? – Nu! – Atunci? – Unii pictăm, alţii confecţionăm plicuri. – Plicuri? Ce fel de plicuri? – Plicuri în care se pun scrisori. Exact ca cele de poştă. – Interesant! – Da, eu pictez iar Dulceaţa dansează ridicându-şi combine-zonul, lăsând să i se vadă picioarele grase şi pline de varice. – E tânără Dulceaţa? – Nu. Are vreo şaizeci de ani. E foarte grasă. – De ce îi spuneţi Dulceaţa? – Pentru că este prostituată şi face strip-tease la un restaurant de lux. – Chiar este Dulceaţa prostituată şi face strip-tease? – Ea a aşa a spus. – Dar tu? Tu ce eşti, Irene? – Eu sunt avocată. – Crezi că Dulceaţa are şi ea o Voce a ei? – Nu ştiu! – De ce nu o întrebi, Irene? – Nu-mi place Dulceaţa! 78

– Eşti geloasă pe dulceaţă? – Pe o prostituată nu pot fi geloasă. Chiar dacă face şi strip-tease şi este şi top model, o priveşte. Eu nu sunt şi nici nu vreau să fiu. Pe mine nu mă reprezintă ceea ce face Dulceaţa. – Adică? – Nu vezi cum îşi mişcă fundul? Cum îşi arată picioarele? Cum îşi mângâie sânii în timpul dansului? – Poate, într-o zi, vei reuşi să porţi un dialog şi cu Dulceaţa. – Ce fel de dialog să port eu, ca Avocată, cu una ca Dulceaţa? – Nimeni nu vorbeşte cu ea? – Sunt mai mulţi care se înţeleg cu ea, însă prietenul cel mai bun al Dulceţei este şeful de Stat. – Şeful de Stat!? am repetat eu, mirat. – Da. – Ce stat conduce? – Numele ţării este Psihonia. – Nu-mi amintesc de un astfel de stat. Poate mă ajuţi tu, Irene! – Psihonia se află undeva în continentul Psihotis. Este un stat cu o suprafaţă destul de mare, cu multe bogăţii. – Este democraţie, Irene? – Şeful de Stat mi-a spus că democraţia este aşa de mare în Psihonia încât şi-a pierdut toţi dinţii încercând să-şi convingă electoratul să-l voteze. – Adică a fost lovit până i-au căzut dinţii?! – Nici vorbă! A vorbit atât de mult în faţa electoratului încât dinţii i s-au tocit şi, astfel, i-a pierdut. – Se pot toci dinţii vorbind? – Bineînţeles! în Psihonia este posibil. Mi-a dezvăluit Şeful de Stat care m-a invitat şi pe mine în ţara lui fantastică, dar nu-i voi accepta invitaţia. – De ce, Irene? – Pentru că Şeful de Stat a făcut-o pe Dulceaţă cetăţean al Psihoniei. Ceea ce înseamnă că este un stat cu moravuri uşoare. – Într-o democraţie populaţia este cea care hotărăşte. – Şeful de Stat vrea să-mi dea viză de Psihonia. La el în ţară nu se poate intra decât pe bază de viză deoarece sunt foarte mulţi emigranţi ilegali, care schimbă piaţa forţei de muncă în Psihonia, luându-le locurile de muncă locuitorilor autohtoni. Sunt reguli foarte stricte deoarece Psihonia are un nivel de viaţă foarte ridicat. Privesc, în acest moment, spre Şeful de Stat, care-mi zâmbeşte plin de sine, cu gura lui fără dinţi şi cu unul din ochi învineţit, scoţându-şi burta în evidenţă, în mod voit şi ţinându-şi mâinile la spate. Îi fac semn să vină la mine. Dulceaţa dansează lângă Episcop. Şeful de Stat este gelos şi vine spre mine, călcând apăsat. Îmi spune: „Am tot respectul pentru dumneavoastră, doamnă Avocat. Se apleacă reverenţios înaintea mea.” – Întreabă-l, Irene, cum funcţionează democraţia în Psihonia? – Îmi spune că în sensul acelor de ceasornic. – Nu înţeleg, Irene. Întreabă dacă nu cumva există partide care să se lupte între ele la alegerile electorale? – L-am întrebat şi spune că în Psihonia nu sunt partide ci doar ceasuri ale căror limbi merg într-un singur sens, arătând ora exactă de câte ori el, ca şef de Stat, doreşte să o citească. Munca lui, îmi spune, este să ştie cât e ceasul şi atât. Cu cât citeşte mai bine ora cu atât ţara lui merge mai bine spre culmile de progres şi civilizaţie ale omenirii. Guvernul, în Psihonia, este format din ceasornicari care repară ceasurile ce vor fi citite de preşedinte. – Dar populaţia, Irene? Populaţia din Psihonia ce este, cu ce se ocupă? am intervenit eu. – Populaţia din Psihonia, Sorin, este compusă din ingrediente precum stabilizatorii, aromatorii, îndulcitorii, coloranţii. Toată această populaţie de ingrediente ajută la prepararea hranei pentru festinul naţional. – Festinul Naţional? – Da, Sorin! Pentru Festinul Naţional la care mănâncă Şeful de Stat cu Ceasornicarii. O parte din fondurile lui merg la subvenţionarea diplomaţiei şi a unor războaie. – Diplomaţie? – Şi încă ce diplomaţie, Sorin! Psihonia este o membră activă a comunităţii internaţionale, făcând parte, cu succes, nu numai din structurile internaţionale globale, ci şi din alte structuri internaţionale 79

regionale, din care fac parte numai state cu democraţii solide, ca şi Psihonia, ale căror populaţii sunt învăţate să citească ora exactă şi au până şi dreptul de a afla cât e ora, chiar din gura Şefului de Stat. – De ce trebuie să afle cât e ora din cuvintele Şefului de Stat şi nu prin proprii lor ochi? De ce, aceste ingrediente sau populaţii, nu sunt învăţate cititul orei? – Şeful de Stat îmi spune, Sorin, că ingredientele nu pot, prin însăşi democraţia imaculată care le conduce, să posede ceas. Ingredientele pot doar să cunoască, teoretic şi filosofic, esenţa democraţiei, dar seva ei va fi suptă mereu de Şeful de Stat şi de Ceasornicarii care-i întreţin ceasul. După cum am mai spus, în Psihonia democraţia funcţionează în sensul acelor de ceasornic. – Cred că n-am înţeles, i-am şoptit Irenei. Cu toate acestea, Irene, întreabă-l ce va face Dulceaţa într-o astfel de ţară, ca Psihonia, cu o democraţie atât de avansată? – Şeful de Stat îmi spune, cu o oarecare demnitate în glas, că este vrăjit de farmecele de nedescris ale Dulceţei şi că un astfel de top model n-ar putea avea un alt soţ decât un Şef de Stat, care să o facă fericită pentru tot restul vieţii ei, copleşită cu daruri, iubire şi, mai presus de toate acestea, cu suprema cinste pe care nu o au decât Ceasornicarii: să citească ora exactă cu proprii ei ochi şi să danseze cât doreşte în jurul ceasului care-i va înlocui bara de strip-tease. – Aş vrea să-l mai întrebi, Irene ... – Nu pot să-l mai întreb nimic deoarece aleargă, negru de gelozie, ca Othelo, spre Episcop! Nu suportă ca Dulceaţa să danseze, arătându-şi nurii, în faţa Episcopului, care a început să o pipăie. Şeful de Stat strigă: „Dulceaţo! Te implor, nu mă ucide! Îţi voi da tot ce-ţi doreşti. Vei deveni Prima Doamnă din Psihonia! Te implor, nu-l lăsa pe acest imbecil nenorocit să te atingă! Nu-l lăsa să vadă farmecele tale de zeiţă coborâtă din Olimp!”. Este îndurerat Şeful de Stat, Sorin, zise Irene. Acum, intervine Episcopul care, în acest moment, o ţine în braţe pe Dulceaţă, iar aceasta se ghemuieşte lasciv în poala lui. „– Afurisit să fii tu, Şefule de Stat, care-ţi permiţi să-i vorbeşti astfel unei prea cuvioase feţe, ce aparţine credinţei!” Şeful de Stat, intervine Sorin: „– Cărei credinţe aparţii, Episcopule, de o ţii în braţele tale pe Dulceaţă?” Dulceaţa miaună şi-i spune Şefului de Stat: „– Lasă-mă să fiu iubită! Nu-mi fura din iubire! Lasă-mă să mănânc multă, multă iubire, că mi-e foame!” Nu ştiu, Sorin, cum nu se sufocă Episcopul, care e un om mic şi slab, sub mărimea Dulceţii, care este îngrozitor de grasă! Văd că Episcopul rezistă şi-i spune, gâfâind totuşi, Şefului de Stat: „– Care e credinţa mea, nemernicule care furi ceasuri de la toţi colegii? Credinţa mea este Credinţa! Eu cred în Credinţă şi atât! Din ce este Credinţa mea formată? Din forme diferite şi atât. Ce sunt aceste forme? Nu ştiu! Forme, forme şi atât! Credinţa mea e formată din forme, e la fel de formată ca formele care o formează şi care sunt formele credinţei. Formele credinţei, dar foarte multe forme, forme, forme!!!” Acum intervine din nou Şeful de Stat. – Ce spune, Irene? – Şeful de Stat îl întreabă pe Episcop dacă poate face şi forme de ceasuri cu formele lui. Îi sugerează că ar putea să-i umple formele cu ceasuri. Iar Episcopul îi răspunde: „Cu ceasuri, pramatie? Cu ceasuri pe care le întorci tu cu ceasornicarii tăi în Psihonia? Doreşti ca formele credinţei mele să funcţioneze atunci când fixezi ceasul, în timpul pe care-l vei dori? Eu, Episcopul credinţei, cred în credinţă şi atât! „ – Acum intervine Dulceaţa, Sorin, care-l întreabă pe Episcop dacă el crede şi în ea, la care Episcopul tresare speriat, împingând-o pe Dulceaţă din braţele lui strigând: „Tu ai forme pline, Dulceaţo! Tu ai forme pline! Formele în care cred sunt formele de credinţă, sunt goale! Forme goale!” Dulceaţa se dezbracă de combinezonul albastru şi îi spune Episcopului: „Acum, preasfinte, formele mele sunt goale! Sunt goale!” şi se roteşte, în paşi de dans, în faţa Episcopului. Văzând această scenă, Şeful de Stat cade în genunchi, implorând-o pe Dulceaţă să se îmbrace deoarece gelozia îl macină cumplit. Cu cât acesta imploră mai multă milă, cu atât Dulceaţa este mai agitată. Episcopul cade şi el în genunchi, strigând: „Acum cred în aceste forme goale! Cred în formele goale! încep să simt credinţa din ce în ce mai puternică!”. Episcopul se prinde de sex, strigând: „Ce credinţă puternică am!!!”. Acum intră în sală trei bărbaţi îmbrăcaţi în alb. Se reped la Dulceaţă, căreia îi pun combinezonul albastru, cu toate că Şeful Statului strigă cât îl ţine gura: „Criminalilor!!! Am să vă condamn la moarte, pentru că puneţi mâna pe 80

Dulceaţa mea, care este prima doamnă în Psihonia, aleasă în mod democratic de un popor care ştie să citească până şi ora exactă!” Episcopul strigă şi el, tot din poziţia îngenuncheat: „Nemernicilor! Cum puteţi să vă bateţi joc de credinţă, de formele ei goale? Aţi săvârşit un sacrilegiu de care veţi fi chinuiţi o viaţă întreagă!” După ce au îmbrăcat-o pe Dulceaţă, cei trei îl iau pe Şeful Statului din poziţia îngenuncheat şi-l pun la masă. La fel fac şi cu Episcopul. Dulceaţa dansează. De data aceasta intervine Filosoful, un bărbat înalt şi gras, care spune: „Administraţia şi Religia stau la masă, cuminţi. Ce a rămas? Subtila dansatoare şi de la aceasta dansul, dansul şi atât! Ea mai dansează încă, pierzându-şi credinţa care o înveşmânta. Oare şi-a pierdut credinţa, Episcopule?”. Episcopul priveşte spre Dulceaţă zicând: „Da, şi-a pierdut credinţa pentru că nu mai are forme goale! Credinţa e pură, e goală, e sinceră şi adevărată. Formele credinţei, Filosofule, nu pot fi umplute cu nimic, nici cu ceasuri, pentru că atunci nu mai sunt ale credinţei!” Când Episcopul a folosit cuvântul „ceasuri”, Şeful Statului a început să strige spre urechea Episcopului: „Tic-tac! Tic-tac! Tic-tac!”. Acesta îl înfruntă, strigând şi el: „Formele credinţei sunt goale pentru că sunt umplute cu credinţă şi credinţa-i goală, că-i pură, nu se îmbracă niciodată şi nu umblă cu mănuşi. Filosoful strigă şi el: „Mănuşile sunt un simbol suprem al Filosofiei. În ele se ascund palmele de frigul iernii, iar mănuşi sunt şi sufletele noastre, care nu suportă să strângă metalul îngheţat de ger cu palma goală. Acest metal este cel din care se fac ceasurile Şefului de Stat.” Şeful de Stat strigă în continuare: „Tic-tac! Tic-tac! Tic-tac!”. Văzând că spiritele s-au înfierbântat, Mama intervine împăciuitor. Mama, o colegă de înălţime medie, cam la cinci zeci de ani, cu o faţă slabă, costelivă. Nu ştiu de ce am întotdeauna impresia că această femeie seamănă cu o iapă, având botul proeminent. Mama le spune: „Terminaţi, mămică, cu certurile acestea! Ele nu vă sunt de nici un folos. Nici lui John nu i-au fost vreodată de folos. Dormi liniştit, John!” Mama ţine mereu în braţe o pătură în care-l vede pe John. Eu nu-l văd pe John în pătura Mamei. Eu nu văd nimic în această pătură. Doar Mama poate să-l vadă pe John, copilul ei, pe care-l alăptează din tinereţe, după cum mi-a spus ea. „– Tu să taci, femeie netrebnică!”, îi răspunde Episcopul. „Tu să te supui bărbatului tău, tatăl copilului tău. Unde ţi-e bărbatul, adulterino?” „– Eu nu sunt adulterină, părinte. Soţul meu e plecat la muncă şi trebuie să sosească din clipă în clipă. Nici nu ştiu dacă voi avea timp să-mi alăptez copilul până vine el. Sexual, sunt o femeie cinstită, părinte.” Episcopul îi zice: „Cinstită? Sexual? Pe cine interesează sexul?” Filosoful intervine întrebător: „Sexul, Episcopule?! Dar tu n-ai privit graţiile Dulceţei? Nu ţi-a plăcut goliciunea ei?” Episcopul îi răspunde Filosofului, contrariat: „Eu? La graţiile Dulceţei? Nici vorbă! Am privit la graţiile credinţei, la puterea acesteia, la cât e ea de adevărată! Da, Filosofule, la cât de adevărat este adevărul golgoluţ! De aceea Dulceaţa era goală. Dulceaţa era un adevăr al credinţei, Filosofule, care nu poţi gândi deloc cu filosofia ta!” Filosoful intervine: „Adevărul gol-goluţ al credinţei tale e sexul, Episcopule! Pentru că atunci când vedeai adevărul gol-goluţ, când o vedeai dezbrăcată pe Dulceaţă, stăteai cu mâna pe sex. E o himeră adevărul tău gol-goluţ!” Şeful de Stat strigă în continuare: „Tic-tac! Tic-tac! Tic-tac!”. Mama îşi alăptează copilul. Vânătorul se îndreaptă ameninţător spre Episcop, strigând; „Te-am prins, animalule! Te-am prins! ştiam eu că dacă stau la pândă, până la urmă te voi prinde. Am să mă lupt cu tine până la ultima suflare!” Episcopul strigă iar cât îl ţine gura: „De ce? De ce? De ce mă vânezi pe mine?” „– Cum să nu te vânez pe tine, animal sălbatic, când adevărul tău este o himeră? Eu vânez himere, mai ales himere!” „– De ce nu vânezi hiene? Hiene, hiene ca şi Filosoful?” „– Pentru că eu sunt Vânătorul de himere, himere, himere!!!” Episcopul strigă după ajutor. Spre Vânător se îndreaptă doi bărbaţi îmbrăcaţi în alb. „– Am să mă lupt cu voi!” strigă Vânătorul. „Am să vă ucid şi pe voi pentru că şi voi sunteţi Himere! Himere! Himere!”. Cei doi bărbaţi în alb încearcă, cu greu, să-l imobilizeze pe Vânător, pentru că acesta este un bărbat solid, cu un corp atletic, înalt şi musculos. Vine şi cel de-al treilea şi-i pune Vânătorului o cămaşă albă, cu mâneci lungi. Acum îmi dau seama că este o cămaşă de forţă fiindcă-i leagă mâinile la 81

spate. Vânătorul se zvârcoleşte spasmodic, aruncându-se pe podea. Episcopul se ridică de pe scaun, lovindu-l cu picioarele pe Vânător. Acesta suportă loviturile înţelegând că, în această ipostază, Episcopul deţine superioritatea. Episcopul e fericit şi dansează cu Dulceaţa, pipăind-o pe fund, în timp ce Şeful de Stat ticăie. Unica persoană care lucrează de zor plicuri este Prinţesa, o tânără de douăzeci de ani, care-şi aşteaptă mereu prinţul în Turnul Soartei, după cum spune ea. – Ai văzut, Irene, că şi Prinţesa are un turn al ei? – Da, Sorin, numai că turnul ei e total diferit de turnul meu acoperit, din Mall. Eu, în turnul meu acoperit, nu aştept pe nimeni. Eu nu locuiesc în el, cum face Prinţesa, care nu admiră turnul în sine, ca mine, ci, pe ea, turnul o ţine captivă în aşteptarea prinţului. Eu însămi vroiam să scap din captivitatea turnului din Mall. Turnul meu este mult mai diferit decât turnul Prinţesei, Sorin. Prinţesa nu-şi iubeşte turnul, îl urăşte, îl detestă, îi simte murii reci, după cum chiar ea mi-a mărturisit. Pentru ea turnul în care se află e cu totul străin de sufletul ei, e total impersonal. Turnul meu este cu totul altceva. În afară de mine, Prinţesa este singura care vrea să facă ceva. Confecţionează plicuri cu o adevărată manie. Am întrebat-o într-o zi de ce are nevoie de atâtea plicuri ? Ea mi-a spus că vrea să-i trimită scrisori prinţului ei, care este plecat să poarte un război împotriva duşmanilor regatului lor. Am rugat-o să-mi povestească ceva despre regatul în care trăiau. Mi-a spus că-n acel regat era un rege puternic şi temut de toţi supuşii săi, pe nume Regele Delir, alături de iubita lui soţie, Regina Delira. Amândoi duceau o viaţă retrasă, într-unul din palatele lor, şi chibzuită, în sensul că nu făceau excese de nici un fel în ceea ce privea mâncarea, băutura sau petrecerile. Bunul simţ şi dragostea de regatul lor, pe nume Deliria, era tot ce-i caracteriza. „– Fiul lor, prinţul, devenise soţul meu într-un mod foarte ciudat. Ştiam că sunt o fată din popor, că nu am sânge albastru în vene. Nici nu mă gândeam că un astfel de nobil va putea fi, într-o bună zi, iubitul şi soţul meu. Dar întâmplarea face minuni şi, într-o zi, fiind la o fântână arteziană din cetate, un fel de Fontana di Trevi a zilelor noastre, plină de turişti, ce crezi că am făcut?”, mă întreabă Prinţesa. „– M-am urcat pe o balustradă, care despărţea bazinul cu apă de turiştii propriu-zişi. Am sărit în apă şi am început să strig: „Veniţi şi beţi din Apa Vieţii! Ea face minuni!!”. M-am dezbrăcat de haine, am rămas în pielea goală şi am început să beau apă, multă apă, foarte multă apă, încât aproape că m-am înecat cu Apa Vieţii. Era prea multă viaţă în fântâna aceea. Vreau să le recomand tuturor că, oricât de însetaţi ar fi de viaţă, să nu bea niciodată prea mult din Apa Vieţii, că se pot îneca şi muri.” Am întrebat Prinţesa de ce s-a dezbrăcat la pielea goală în fântână? Aceasta mi-a răspuns că astfel se simţea mai aproape de Apa Vieţii. Bariera hainelor era înlăturată. În cele din urmă, a continuat să povestească Prinţesa, fiind aproape moartă, pentru că se înecase cu Apa Vieţii, a sărit Prinţul de Deliria să o salveze. A luat-o în braţe, a dus-o la mal, iar Prinţesa a deschis ochii în timp ce Prinţul de Deliria îi făcea respiraţie gură la gură. Mereu mi-a povestit ce mult i-a plăcut acel moment. Prinţesa îl consideră cel mai frumos din viaţa ei. Prinţul de Deliria a dus-o la spital, s-a îndrăgostit de Prinţesă şi a luat-o în căsătorie, făcând o nuntă ca-n poveşti, la care au participat invitaţi din toate colţurile regatului sau ale lumii. – Te-am ascultat cu mare plăcere, draga mea Irene, dar aş vrea să afli de la Prinţesă câte ceva despre istoria Deliriei. În primul rând, aş vrea să ştiu de unde cunoaşte această denumire minunată a regatului în care trăieşte? – Bine, Sorin, am să las pentru puţin timp pictura şi voi merge să port o discuţie cu Prinţesa. – Ce pictezi în acest moment, Irene? – Pictez un soare mai mare decât rama tabloului, un soare care depăşeşte această încăpere. – Cum reuşeşti să faci asta pe un şevalet de câteva zeci de centimetri, Irene? – Foarte simplu, Sorin, pe şevalet pictez doar acea minusculă fărâmă din soare care este sufletul şi centrul lui. – Poţi să-mi spui cum arată sufletul soarelui ? – E curat. E alb. Tot tabloul meu este de un alb imaculat, încât nu a mai fost nevoie de nici o picătură de vopsea.Ca să-mi reuşească o asemenea pictură a trebuit să mângâi coala de hârtie cu pensula uscată, fără nici un pic de vopsea. Astfel am reuşit să pictez sufletul pur al soarelui. – Cam cât timp ţi-a trebuit ca să finalizezi o astfel de capodoperă, Irene? – Deja lucrez de câteva zile bune! – Fenomenal, draga mea! – Am ajuns lângă Prinţesă. 82

– Întreab-o, te rog, care e istoria Deliriei? De unde a auzit pentru prima dată de numele Deliriei? Spune-i că Deliria este un regat respectat şi foarte iubit pe plan mondial şi, te rog, să-i mai spui, că am tot respectul faţă de înţelepţii conducători ai Deliriei. – I-am spus toate acestea, Sorin. Prinţesa îmi spune că: „După ce am fost salvată de Prinţ, au venit cei de la ambulanţă pentru a mă transporta la spital. Un tip i-a spus prinţului meu Delirează în timp ce-i ţineam mâna într-a mea, sărutând-o din când în când. De atunci, din prima clipă, am simţit că sunt îndrăgostită nebuneşte de Prinţ, că nu am nevoie nici de titlurile nobiliare ale părinţilor lui şi nici de bani. Tot ce vroiam în acel moment era dragostea eternă şi nesfârşită, care mi-o purta şi de care aveam atât de multă nevoie. În momentul când acea persoana i-a zis prinţului meu, Delirează am ştiut că face parte din marea familie nobilă Delir, familie căreia îi aparţine şi Regele Delir, alături de Regina Delira, din Regatul Deliria. „ – Întreab-o, te rog, în ce mod s-a despărţit de Prinţ? – Prinţesa îmi spune că a ajuns aici, în Turnul Sorţii, împreună cu Prinţul, iar după nunta lor ca în poveşti, Prinţul a plecat la război. – Unde a avut loc nunta lor, Irene? – Prinţesa mă priveşte fericită, spunându-mi ca pe holurile Turnului Sorţii, unde până şi îngerii îmbrăcaţi în alb, au venit s-o admire zicând mereu: „ Delir! Delira! Deliria!”. Prinţesa îmi povesteşte, Sorin, că au fost cele mai frumoase clipe din viaţa ei, clipe la care au participat şi Filosoful, Şeful de Stat, Episcopul, Mama, iar Dulceaţa a dansat cum numai zânele cele mai sublime o pot face. – Cum i s-a părut nunta prinţesei Şefului de Stat? – L-aş întreba, Sorin, dar încă ticăie: „Tic-tac! Tic-tac! Tic-tac!”. – Atunci întreabă pe altcineva, pe Filosof, de exemplu. – Filosoful îmi spune că în acest moment e într-o meditaţie profundă. – La ce anume meditează, Irene? – Îmi spune că nu-i dă pace relaţia profundă dintre sex si biserică, dintre orgasm şi rugăciune, dintre poziţiile de făcut dragoste şi religie. – La ce rezultat a ajuns Filosoful, Irene? – Îmi spune ca Dumnezeu ne-a lăsat să existam doar în urma unei partide straşnice de sex a părinţilor noştri, care, la rândul lor, exista datorita altei partide de sex a bunicilor, a străbunicilor şi tot aşa. Pe noi, zice Filosoful, Dumnezeu ne-a lăsat sa ne regulăm întruna, de-a lungul istoriei, pentru a procrea. Religia ne spune că existăm datorită voii lui Dumnezeu. Păi dacă o astfel de existenţă este voia Lui, de ce să ne fie ruşine de un fapt normal biologic şi de ce să-L condamne religia, cu atâta străşnicie, pe însuşi Dumnezeu? „– Nu-L condamnă!” strigă Episcopul. „– Îl condamnă, canalie!” strigă Şeful de Stat. „– Hai, iubiţilor, nu dansaţi şi voi cu Dulceaţa?” zice Dulceaţa. „– În antichitate, continuă Filosoful, erau adevărate temple ale iubirii, unde dragostea şi regulatul în sine deveneau religie. Oare nu ne-am depărtat de noi înşine, nu ne-am înstrăinat într-o mare măsură tot de noi înşine, când am alungat sexul din viaţă, catalogându-l drept obscen şi dând naştere unei pudori deşănţate, care tocmai asta-i oferea sexului: plapuma sub care să ascundă cele mai mizerabile orgii? Oare lui Dumnezeu îi place să ne ruşinăm de corpul pe care L-a creat? Ce este mai adevărat în viaţa unui om decât faptul că dă naştere unei alte vieţi? Oare religia să dorească suspendarea procreării şi moartea umanităţii? Atât timp cât Religia nu va adopta sexul ca pe ceva normal, aşa cum e hrana, cât timp discuţiile în biserici despre acest lucru vor fi cu desăvârşire atribuite celui rău, să nu ne mirăm că însăşi Religia se înstrăinează de noi. Mai ales celor pe care-i credem cu adevărat, înstrăinându-ne nu numai de Religie, ci şi de noi înşine.” „– Taci, nemernicule!”, interveni Episcopul. „Filosofia ta e vax, e egal cu zero tăiat într-o mie. Cum să se îndepărteze religia de noi? Ea este aproape! Aproape!” striga Episcopul. „– Să nu te mai dai la Dulceaţa, canalie!” interveni la fel de tare Şeful de Stat, care continuă să ticăie. Episcopul se ridică de la masă şi se îndreaptă spre Dulceaţă, care, fiind obosită de atâta dans, stă lungită pe podea, zicându-i: „– Cum poate acel Filosof nemernic să facă un asemenea raport? Auzi tu, îmi e şi frică să admit, să repet, adică între religie şi sex.” „– Dar care e raportul, Iubi?” îl întrebă Dulceaţa pe Episcop. 83

„– Nici un Iubi!” interveni Şeful de Stat. „Eu ca Şef de Stat al Republicii Psihonia, îl consider pe acest nemernic Episcopul şi nu Iubi. Am să dau o lege in Psihonia ca Episcopul să nu primească voia de a vorbi cu viitoarea primă doamnă, Dulceaţa.” „– Da, Şefule de Stat, ai să asupreşti biserica interzicându-i să vorbească cu Dulceaţa?! E un sacrilegiu. Am să mă plâng comunităţii internaţionale că în Psihonia nu se respectă cele mai elementare drepturi ale omului, cum ar fi religia,” zice Episcopul. „– Bine, Episcopule! Am să le respect, dar să termini mai repede discuţia cu Dulceaţa! şi fără apelativul Iubi, ci cu Episcop.” „– Fără Iubi?!” zice Dulceaţa profund contrariată. „– Fără!” zbieră Şeful de Stat. „– Ei bine, atunci, în calitate de primă doamnă, mă voi adresa miniştrilor ceasornicari ai Psihoniei să schimbe funcţionarea democraţiei. Voi lăsa ca democraţia să funcţioneze în sensul acelor de ceasornic, dar la o altă oră. Toate astea pentru că tu, Şefule de Stat, nu respecţi libertatea de exprimare, care face parte tot din drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.” Şeful de Stat se ridică de la masă şi se îndreaptă spre Dulceaţă. Aceasta se retrage, oarecum scârbită de bărbatul care tocmai s-a aşezat lângă ea. Episcopul o urmează şi el. „– Nu te depărta de mine, Dulceaţo, primă doamnă a Psihoniei! îţi jur iubire eternă, dar nu da comandă miniştrilor ceasornicari să-mi schimbe ora exactă. Acum poţi să foloseşti şi acest odios nume, Iubi, dar ar fi mult mai bine dacă, in prealabil, mi l-ai adresa şi mie.” „– Ţie!? Nici într-un caz!” îi răspunde Dulceaţa Şefului de Stat. „– Poate mie, că eu sunt cu cultele!” zise Episcopul. „– Ţ ie, da!” răspunse Dulceaţa, după care continuă: „ Iubi! Iubi! Iubi!” strigând cât poate la urechea Episcopului. Episcopul sare în picioare din poziţia în care se afla, culcat pe podea, şi zice: „– Doamne, ajută-mă! Era să mor, atât de puternic era acel Iubi.” „– Vreau să fie puternic! Să-l simţi!” zice Dulceaţa. Şeful de Stat reîncepe sa ticăie. Episcopul abia acum îşi începe pledoaria: „– După cum ştiţi, dragi credincioşi... „. Episcopul ia o figură solemnă, „deci, după cum bine ştiţi, dragi credincioşi, roaba lui Dumnezeu, Dulceaţa, m-a întrebat cum se poate face comparaţie între Religie şi ce face omul în pat cu nevasta lui? Nu se poate compara!” strigă Episcopul. „În pat e una, la biserică e alta.” „– Trebuie să recunoşti Episcopule”, strigă Filosoful, „ că starea noastră psihică de zi cu zi e şi în funcţie de sex, pentru că sexul e o necesitate, de aceea şi în funcţie de starea noastră psihică îl căutam pe Dumnezeu. Nu poţi admite că Dumnezeu trebuie considerat ca fiind un factor străin de actul sexual. Adică, Episcopule, vrei să afirmi ca Dumnezeu, care le ştie pe toate, nu are habar ce se întâmplă sub plapumă, încât acest act trebuie exclus? Cum ar arăta omenirea dacă ar dispare cu desăvârşire actul sexual? Dacă neam cupla doar în perioada împerecherii, ca la animale şi atât? Dacă n-am conştientiza orgasmul? Am să-ţi spun eu Episcopule: ar fi o omenire care L-ar pierde pe Dumnezeu pentru totdeauna. Pentru că n-ar mai exista iubirea, dragostea sau chiar dacă ar exista ele n-ar mai avea nici o relevanţă în comparaţie cu cele de acum. O gamă întreagă de sentimente ale conştiinţei s-ar estompa, încât ne-am animaliza. E paradoxal ce-ţi spun dar, la fel cum avem nevoie de religie, avem nevoie şi de sex. Generaţiile viitoare vor înţelege acest lucru mult mai bine decât am făcut-o noi în trecut. Nici Dumnezeu n-ar exista în conştiinţa oamenilor dacă n-ar fi sexul; ţi-am explicat, Episcopule că sentimentele primordiale ale conştiinţei umane, fiind anihilate, însăşi iubirea, dragostea, bunătatea, puritatea, ar dispărea din noi, determinându-ne să nu-L mai căutăm pe Dumnezeu. De aceea, Episcopule, între Dumnezeu şi sex există o puternică legătură. Falsa pudoare a secolelor, morala străină de noi înşine prin ruşinea excesivă de sex, a dus la majoritatea relelor care au distrus omenirea. Războaie, crime pasionale, gelozii, minciună, alienare, dictaturi, legi constituţionale, care nu reflectau nicidecum populaţia reală care le vota, ci morala falsă şi mincinoasă a pudorii, această psihoză care a făcut atât de mult rău, atât populaţiilor care s-au succedat de-a lungul mileniilor, cât şi Religiei însăşi. Toate acestea s-au întâmplat pentru criminala pudoare şi falsa morală de a stabili adevăratul raport între sex şi Dumnezeu.” „– Blasfemie! Blasfemie, Filosofule!” strigă Episcopul mai agitat ca niciodată, făcându-şi semnul crucii, cu mâna, în aer. „– Tu vorbeşti de blasfemie?!” zice Şeful de Stat. 84

„– Dacă nu e Blasfemie, Iubi? Poate că avem nevoie de sex cât mai mult şi pentru a-L cunoaşte cât mai bine pe Dumnezeu Iubiţicule?” îi zice Dulceaţa, Episcopului. „– Ce e sexul?” intervine Prinţesa. „El nu există, decât eterna iubire. Abia în eterna iubire îl descoperim pe Dumnezeu.” „– Tu să-ţi vezi de plicurile tale pentru prinţ!” zise Filosoful. „– Eu L-am găsit pe Dumnezeu prin sex,” zise Mama, „prin sex am acest minunat copil pe care-l alăptez mereu, prin sex nebun, zi de zi. Având acest copil, L-am găsit pe Dumnezeu.” „– Taci târfă!” îi reteză Episcopul orice posibilitate de continuare a discuţiei. „Depinde ce fel de sex!” tună acesta după care lasă vocea moale şi vorbeşte aproape şoptit, dar apăsat: „Deci, dragi drept credincioşi, după cum v-am mai spus, tot Dumnezeu a creat şi sexul, dar depinde cum e făcut. Cu cine? Una e să te culci cu propriul tău soţ şi alta e să te culci cu o persoană străină. Una e să săvârşeşti adulter şi alta e să fi în deplină legalitate.” „– Legalitate?!” zice Filosoful. „Oare legalitatea nu e şi un rezultat al moralei mincinoase, al falsei pudori? Oare fiinţa umană este programată ca o viaţă întreagă să întâlnească un singur partener? Mă îndoiesc! După doi, trei ani intervine plictisul, şi atunci, soţii nu convieţuiesc decât din interes, pentru că au anumite bunuri în comun, poate din prietenie, din obişnuinţă sau pentru că le e teamă de singurătate, crezând că nu vor mai putea întâlni un alt partener stabil. Vreau să ştiu care fiinţă umană nu s-a gândit măcar, cum e să faci sex cu altă fiinţă? Să nu-mi spună mie Episcopul că nu-i plac femeile! E ahtiat după frumuseţile Dulceţii! Oare dulceaţa e soţia lui?” „– E a mea!” zise Şeful de Stat. „E prima doamnă!” „– Sunt a lui Iubi!” i se adresă Dulceaţa Episcopului. Acesta e, pur şi simplu, împotmolit în propriile afirmaţii şi nu dă nici un răspuns. „– Eu nu sunt târfă!” zise Mama, „eu am făcut tot ce a trebuit pentru a avea copilul ce l-am dorit atât de mult în viaţă. Am avut nevoie de sămânţă de bărbat, cât mai multă, cât mai mare, cât mai tare, mai tare, ah! Ce orgasm!” strigă Mama. „– Opreşte-te, târfă, că te bate Dumnezeu!” zise Episcopul. „– Te părăsesc definitiv! Te alung din sufletul meu!” zice Dulceaţa. „Nu mai vreau să te văd vreodată pentru că n-ai recunoscut că sunt a ta. Pleacă de aici, popă amărât, care nu-L cunoşti pe Dumnezeu!” Episcopul este mai agitat şi mai abătut ca niciodată. Tremură din toate încheieturile, din ce în ce mai tare. La un moment dat, strigă: „– Te iubesc, Dulceaţo! Te iubesc!” „– N-o iubeşti, c-ai plecat!” zice Şeful de Stat. „E soţia mea, prima doamnă din Psihonia şi un râios ca tine nu are voie să o iubească. Calci pe cărări care sunt împotriva Lui Dumnezeu,” continuă, meditativ şi calm, acelaşi Şef de Stat al Psihoniei. „– Iubirea e permisă”, zise Episcopul. „– Trebuie să fie permisă!” intervine patetic Prinţesa. „– Cât mai multă, multă, multă iubire!” zise Mama. „Pe mine să nu mă faci tu târfă, popândăule, că dacă mă ridic la tine va fi vai şi-amar de pielea ta! Aşteaptă numai să-i dau copilului să sugă din pieptul meu şi, pe urmă, am să mă ocup eu, personal, de tine, popă nemernic, care insulţi o femeie serioasă, cu copil, ce se află la casa ei şi, pe deasupra, mai are şi bărbat.” „– Deci e permis să mă iubeşti, Episcopule! Vrei să stai cu mine în pat la nesfârşit? Hai, spune, Episcopule! Spune că mă doreşti, că vrei să facem sex fără oprire!” zise Dulceaţa. „– Nu-mi spune Episcopule, te rog, Dulceaţo!” „– Cum vrei să-ţi spun?” „– Iubi!” „– Întâi răspunde la întrebare!” „– Răspunde!” zice Şeful de Stat, care nu mai ticăie de multişor, devenind, brusc, cumpătat, ba chiar diplomat. „– Spune!” zise şi Filosoful. „– Bine, am să spun, dragi credincioşi, că e ...”. Episcopul tace. Tremură din toate măruntaiele după care continuă: „Deci, iubita mea Dulceaţă, eşti soţia Şefului de Stat?” „– Da!” zise acesta din urmă, înaintea Dulceţii. 85

„– Da!” zise şi Dulceaţa, cu un zâmbet ca de crocodil care-şi pândeşte prada de sub apă, ascuns undeva între ierburi, abia aşteptând să o înhaţe. „– Dacă eşti nevasta Şefului de Stat ...”, zise Episcopul, fiind întrerupt iarăşi de Şeful de Stat: „– Da, nevasta Şefului de Stat din Psi-ho-ni-a!” accentuând intenţionat fiecare silabă în parte. „– Atunci, e în spiritul credinţei mele, al adevărului gol-goluţ, al formelor goale-goluţe.” „– Uite cât de goale”, zice Dulceaţa şi-şi ridică din nou combinezonul până la umeri, lăsând să-i cadă pieile grase şi bătrâne, în faţa Episcopului. „– Mă uit!” zise acesta. „– Deci te uiţi la goliciunea nevestei altuia!” continuă Dulceaţa. „– Mă uit la tine, iubita mea Dulceaţă!” „– Tu să-mi spui, Episcopule, dacă există vreo legătură între Dumnezeu şi sex?” „– Este!” „– Deci, nu mai e blasfemie!” interveni şi Filosoful. „– Nu putem trăi decât cu soţia noastră.” zise şi Şeful de Stat. „– Aşa este!” întări îndrăgostita Prinţesă din Deliria. „– Nuuuuuu! Nuuuuuu! Nu este aşa!” strigă Episcopul. „Nu e adulter! Putem trăi cu mai multe persoane şi cu Dulceaţa. Sunt Episcopul religiei adevărului gol-goluţ de tot, la fel ca tine, Dulceaţo!” „– Aşa este, Iubi!” zise Dulceaţa, victorioasă. „– Nu se poate, popă curvar, să accepţi aşa ceva!” zise, contrariat, Şeful de Stat. „Atunci, înseamnă că alergi după o himeră, că eşti Episcopul Himerei!” „– Nu! Nu! Nu! Himeră!” strigă Vânătorul, încă imobilizat în cămaşa de forţă. „Eu nu vânez hiene ci Himere! Sunt Vânător de Himere şi trebuie să le ucid!” Vânătorul se agită pe podea, lovindu-se cu capul de aceasta, strigând în continuare: „Eu nu vânez hiene ci Himere, domnilor! Am auzit că în această încăpere se află o himeră! Da, domnilor şi doamnelor, e o himeră adevărată, pe care trebuie să o răpun! De o viaţă întreagă alerg după Himere şi încă n-am reuşit să prind nici una, cu toate că am stat zi şi noapte la pândă, în codrii întunecaţi ai gândurilor mele, cu toate că am suportat ploaia şi viscolul, gerul şi căldura sufletului meu, până în prezent nu am reuşit să prind nici o Himeră. Simt că aici, în această încăpere, se află o Himeră, în carne şi oase! în carne şi oase!” repetă Vânătorul. „Vă rog, dragii mei, iubiţii mei, dezlegaţi-mă, să pot prinde Himera!” „– Cum arată Himera în carne şi oase?” întreabă Filosoful. „– În carne şi oase de Himeră!” răspunde Vânătorul. „– Cum sunt acestea?” „– Nu pot să-ţi spun, Filosofule, pentru că ele sunt date de gând.” „– Adică, Vânătorule? Carnea şi oasele Himerei sunt în gândurile noastre?” „– Chiar aşa, Filosofule! Vino şi mă dezleagă numaidecât ca să pot să prind Himera!” Şeful de Stat a început iarăşi să ticăie. Episcopul o sărută mereu pe Dulceaţă. Mama îşi alăptează copilul. Prinţesa confecţionează plicuri, iar eu stau la masă, ascultând pledoariile tuturor să îmi dau seama în ce speţă se încadrează. „– Dar una este carnea pe care o vedem şi o simţim şi cea la care ne gândim,” zice Filosoful. „– Nu-i adevărat! Carnea pe care o gândim e ca şi aceea pe care o simţim există cu adevărat, la fel ca şi carnea şi oasele Himerei după care alerg de atâta amar de vreme. Fie-ţi milă, Filosofule, şi dezleagă-mă să prind odată Himera aceasta!” „– Dar ce este Himera, Vânătorule? E animal, e pasăre, e peşte?” „– E şi animal şi pasăre şi peşte şi toate lucrurile pe care şi le poate dori un om!” „– Şi dragoste, Vânătorule?” „– Mai ales dragoste, Filosofule!” „– În ce ţări trăieşte Himera, Vânătorule?” „– În foarte multe ţări, Filosofule!” „– Şi-n Psihonia trăieşte Himera!” zise, gânditor, Şeful de Stat. „– Nu numai în Psihonia trăieşte Himera, ci şi în Deliria, frumoasa mea ţară, cu Turnul Sorţii unde-mi aştept Prinţul moştenitor al celebrilor monarhi, Delir şi Delira.” „– Poţi să mă inviţi şi pe mine, Prinţeso, în ţara ta, să vânez Himere?” zice Vânătorul. „– Chiar te rog să vii, Vânătorule! Să ne scapi de Himere, deoarece ele atacă, uneori, şi oamenii şi avutul acestora.” 86

„– Şi în Psihonia eşti întotdeauna bine primit, Vânătorule! Acolo te invit eu, Şeful de Stat, la o vânătoare de Himere!” „– Cum să nu vin! Mulţumesc alteţelor voastre dar, acum, aş dori să mă dezlegaţi, pentru a o putea prinde şi pe Himera aceasta, care sălăşluieşte în această sală de palat.” – Mă auzi, Sorin? – Da, Irene! – Oare Sala de Resocializare e o sală de palat? Oare eu mă aflu într-un palat, Sorin? – Ce-ţi spune Vocea ta, Irene? – Tace. Mă lasă să ascult sfaturile tale. – Nu eşti într-un palat, Irene. Te afli într-un spital, de psihiatrie. – Abia acum intervine Vocea şi-mi spune că nu mă aflu într-un spital, ci într-un palat, alături de Vânătorul de Himere. Tu ai vânat vreodată Himere, Sorin? – Fiecare om vânează, măcar o dată în viaţa lui, o himeră! – Unde ai vânat Himere? în junglă? – Nu, Irene. Himera nu e un animal, e un simplu gând, o dorinţă după care alergi în zadar, pentru că ea nu se poate materializa niciodată. – Nu-i adevărat, Sorin! Eşti un mare mincinos! Vocea îmi spune că Himerele există atât în carne şi oase, cât şi în gânduri, la fel ca fiecare animal. Vocea îmi spune că Himerele sunt cele mai râvnite trofee pe care orice Vânător le-ar dori. Nu sunt ceva care nu se poate materializa, nu sunt numai dorinţe neîmplinite, Sorin! Himerele, pentru mine şi Voce, sunt, în primul rând, dorinţe împlinite. Fac parte dintr-un trofeu renumit pe care-l voi pune, într-o bună zi, triumfând, pe perete. Adică, Sorin, vrei să afirmi că aceşti colegi ai mei, din această sală de palat, nu au dreptate? Vrei să spui că aceste magnifice dizertaţii sunt, de fapt, nişte falsuri grosolane? – În marea lor măsură, da, Irene! – Nu-i adevărat, Sorin! Nu-i adevărat! Vreau să dispari din viaţa mea, din conştiinţa mea, din tot ce mă înconjoară şi mă reprezintă! Te rog, Sorin, pleacă! – Nu am să plec, ci am să rămân înfipt în conştiinţa ta, ca un pumnal într-o inimă însângerată. Spune-i toate astea nemernicei tale de Voce, care îţi spune să mă înlături pentru că îi e frică să nu care cumva să împartă cu mine o parte din sufletul tău. Am să-i răspund cu egoism Vocii la egoismul ei, cu răutate la răutatea ei şi cu dispreţ la dispreţul ei, Irene! Spune-i să nu mă pună la încercare, ca să nu simtă pe pielea ei efectele unui război cu mine! – Vocea mea spune că s-a liniştit, Sorin! – Atunci, am nevoie de tine, Irene, să-mi dai o mână de ajutor! – Ascult, Sorin! – Întreabă-l pe Şeful de Stat cum i s-a părut nunta Prinţesei? – Mă îndrept spre Şeful de Stat care, de data aceasta, este liniştit, îl întreb despre nunta Prinţesei, la care el îmi răspunde că: „A fost o nuntă nemaipomenită, cu tot poporul din Deliria! La festivităţi au participat atât reprezentanţii diplomatici ai Psihoniei, cât şi eu, personal. Dulceaţa a dansat pentru întreg poporul atât de frumos şi de suav, încât au coborât la ea câţiva îngeri în alb, care i-au pus o cămaşă de forţă îngerească şi au dus-o cu ei în ceruri, să-L desfete şi pe Dumnezeu cu dansul ei magnific, de zână bună. Dulceaţa a dansat şi pe muzica imnului de stat al Psihoniei, care sună aşa: Tra la, tra la, la la la, tic, tac, tic, tac, tic, tac, la.” „– Cântă-mi acest superb imn al ţării mele şi am să dansez pe versurile şi muzica lui!” zice Dulceaţa, dându-l pe Episcopul, care o pipăia, la o parte şi îndreptându-se spre noi. „– Am să-ţi cânt imnul pentru tine, Dulceaţo, ca să te mai văd, o dată în viaţă, dansând!” Dulceaţa a rămas în pielea goală de acum o bucată de vreme, de când a vrut să-şi arate graţiile de dansatoare strip-tease Episcopului. Cred că Dulceaţa are aproape o sută şi treizeci de kilograme. Nu ştiu cum reuşeşte să-şi mişte capul, Sorin!? A reuşit să se ridice singură rostogolindu-se din poziţia culcat pe spate, în poziţia culcat pe burtă, pe urmă, printr-o mişcare ingenioasă, şi-a îndoit picioarele în poziţia îngenuncheat ca, din această poziţie, ţinându-se cu palmele de podea, să-şi ridice talpa unui picior, călcând podeaua. Pe urmă celălalt picior şi, uite că gingaşa Dulceaţă vine spre noi! Cu toate că nu sunt de acord cu această prostituată, protocolul spune că atunci când eşti alături de un Şef de Stat trebuie să ai un anumit 87

comportament, adecvat unor astfel de ocazii. Crezi că este mai frumoasă decât mine târfa asta de Dulceaţă, Sorin? – Nu, draga mea, nici pomeneală! – Atunci, de ce toată lumea o laudă atât? Dulceaţa în sus, Dulceaţa în jos, Dulceaţa top model, Dulceaţa ... – Nu te impacienta, Irene, din cauza Dulceţii! Alţii o văd atât de frumoasă pe Dulceaţă pentru că au şi ei unele Voci ce le transmit imaginea Dulceţii la superlativ. – Episcopul vine şi el spre noi. E gelos pe Şeful de Stat! Vreau să-l întreb dacă are şi el o Voce, ca şi mine? îmi răspunde: „Sărmana copilă! Cum îţi imaginezi tu că eu n-aş avea o Voce în interiorul sufletului meu? Cum poţi să-ţi imaginezi că n-aş auzi Vocile care mă călăuzesc pe drumul către calea cea bună? Eu aud chiar mai multe Voci, care, uneori, se ceartă între ele, luptându-se pentru a-şi câştiga supremaţia în Univers. Toate aceste Voci, sărmană copilă, sunt nimic faţă de o Voce ca de tunet, atât de puternică, încât ar muta şi munţii din loc, atât de caldă, încât te-ai prăji stând neclintit în faţa ei. Aceea e Vocea Domnului! Da, iubită copilă avocată, eu sunt unicul pământean care poate să audă, în creierul său, Vocea Domnului. De câte ori ştiu că vine spre mine trebuie să mă ascund fiindcă tunetul ei puternic m-ar ucide, iar fierbinţeala ei m-ar arde.” „– Eşti un om deosebit dacă poţi să auzi Vocea Domnului, Episcopule, dar, când o pipăiai pe Dulceaţă, n-ai auzit Vocea Domnului care să-ţi spună că un mare prelat ca tine nu are voie să comită astfel de acte indecente?” „– Nu, Avocato! Nu am auzit Vocea Domnului!” zice Dulceaţa, vizibil enervată de remarca mea, aşa că nu pot să nu o întreb: „– Episcopul mi-a spus că doar el aude Vocea Domnului!” „– Are dreptate! Numai el!” zice Dulceaţa. „– Atunci cum spui că n-ai auzit-o nici tu?” „– Simplu, Avocată deşteaptă! Dacă e atât de puternică încât ar muta munţii din loc, e ca un tunet, ar fi trebuit să o aud şi eu din capul Episcopului, deoarece eram alături de el. Pe deasupra, n-a fost Vocea Domnului, pentru că Episcopul nici măcar nu m-a încălzit, altfel aş fi simţit şi eu ceva din fierbinţeala ei, dacă nu o dogoare adevărată, cel puţin o mică fierbinţeală! – Nu pot să o suport deloc pe târfa asta de Dulceaţă, Sorin! – Ce anume te determină să o ocoleşti, Irene? – În primul rând, Vocea îmi spune că-mi face concurenţă, că mă eclipsează total. – Eşti invidioasă pe Dulceaţă, Irene? – Trebui să recunosc că da. – Ţ i-ar place să intri în graţiile Episcopului sau Şefului de Stat? – Asta, nu! Nu-mi plac nici ei! – De ce, Irene? – Pentru că nu sunt genul meu! – Ce tip de bărbat ţi-ar place, Irene? – Ceva ce nu pot defini. – Dar simţi că acel ceva ce nu poţi defini există sau e doar o dorinţă fără o ţintă anume? – Cred că există în realitate. Aş vrea să fii chiar tu, Sorin! Dar Vocea îmi spune să mă feresc de tine, să nu am încredere deloc în tine. Mereu îmi spune că eşti un om de nimic. – Dacă sunt un om de nimic de ce refuză Vocea să continue partida de şah cu mine, până la final? De ce nu face o nouă mutare? Îi e frică de mine Vocii? – Poate că da, poate că nu, Sorin. Prinţesa a lăsat confecţionarea plicurilor şi s-a dus alături de Şeful de Stat căruia îi spune: îţi mulţumesc din inimă, domnule Şef de Stat, pentru faptul că ai acceptat invitaţia la nunta familiei regale din Deliria! V-aţi simţit bine la nuntă? „– Da, Prinţeso, m-am simţit minunat alături de prima doamnă, Dulceaţa!”. Şeful de Stat continuă să ticăie după terminarea propoziţiei, dar nu şi să tăcăie, adică zice doar: „Tic! Tic! Tic!”. Dulceaţa îl corectează strigând: „Tac! Tac! Tac!”, încât ticăitul Şefului de Stat abia se mai aude. „Vocea ta doar ticăie!?” îi zice Dulceaţa. „– Nu!” răspunde acesta. „– De ce?” îl întrebă, nedumerită, Dulceaţa. 88

„– Pentru că vocea mea tăcăie: Tac! Tac! Tac! dar nu şi ticăie: „Tic! Tic! Tic!”. „– Atunci tu de ce ticăi: Tic! Tic! Tic!?” “– Ca să-mi echilibrez vocea care tăcăie: Tac! Tac! Tac!” „– Cum?” „– Simplu! Vocea tăcăie, eu ticăi cu gura, iar în urechi aud ceasul meu cum merge normal: Tic-tac! Tic-tac! Tic-tac! şi tot aşa!” „– Ce bărbat adevărat şi minunat eşti tu, Şefule de Stat!” zice Dulceaţa, aşezându-se în apropierea lui, pe masă, într-o aşa poziţie încât acesta se opreşte din ticăit, ia o poziţie solemnă, o priveşte, oarecum vultureşte, pe Dulceaţă şi o întreabă: „– De ce, iubită Dulceaţă, mă consideri un bărbat adevărat şi minunat?” „– Nu nici un adevărat şi nici un minunat!” intervine, gelos, Episcopul. „E un bărbat păcătos, un nemernic de politician! Toţi politicienii sunt nemernici!” zice acesta, profund mişcat de comportamentul Dulceţei, timp în care face mereu semnul crucii, în aer. „– Eşti adevărat şi minunat pentru că ...”. Dulceaţa stă o bucată de vreme fără să mai zică ceva, privindu-ne cam de sus. „Pentru că ştii mereu cât e ceasul şi, în al doilea rând, prin ticăit, ne aminteşti tuturor de ora exactă!” „– Asta spune Vocea ta?” o întreabă Filosoful. „– Vocea ta! Vocea ta! Himera mea!” strigă Vânătorul. „Vocea mea este cea mai domolă şi şoptită Voce din lume. Vocea mea îmi spune cuvintele ei sfinte în şoaptă!” „– În şoaptă!?” se miră Episcopul. „– În şoaptă! Dar, cu toate astea, o aud mai puternic decât tunetul Vocii tale, Episcopule!” „– Un simplu şoptit mai puternic decât tunetul!?” „– Exact, Episcopule!” „– Mai puternic decât vuietul unei enorme cascade?” „– Exact, Episcopule!” „– Dar nu e mai fierbinte decât Vocea mea!” „– E mai fierbinte decât jarul încins! Mă arde mereu, mistuindu-mi sufletul! îl aud şi îl simt cum sfârâie deasupra jarului Vocii.” „– Dureros poate fi, Vânătorule!” zâmbeşte fericit Episcopul la auzul veştii că Vânătorul se chinuie. „– E foarte dureros, Episcopule!” „– Nimic nu poate fi mai dureros decât atunci când se naşte o teorie fenomenală, iar aceasta nu-şi găseşte locul în această lume” zice Filosoful, ţinându-şi capul rezemat în palme. „Durerea e moartea teoriei!” strigă de această dată Filosoful, „Iar Vocea e groparul teoriei!” „– Nu înţeleg!” intervine Vânătorul. „Vocea mea mă arde şi-mi şopteşte tunând: Prinde Himera! Prinde Himera! iar Vocea ta îngroapă teoria. Nu înţeleg, Filosofule, fii, te rog, mai explicit!” „– Cum să nu, dragă Vânătorule!” îi zise Filosoful cu un ton de bucurie în glas. „şi Vocea mea îmi aduce multă durere fiindcă îmi îngroapă mereu teoria. Din moment ce îi dau naştere şi văd cum prinde viaţă teoria, vine Vocea tiptil, ca un duşman, care fură fructul vieţii mele şi-l îngroapă în pământul uitării şi al incertitudinii, rănindu-mă profund în adâncul Filosofiei mele.” „– Fantastic!” exclamă Vânătorul. „– Vocea ta, Filosofule, îţi este duşman?” îl întreb eu. „– Da, doamnă Avocat! Vocea mea îmi este un duşman de moarte. O urăsc, dar din tot sufletul, cu toată fiinţa mea! De câte ori vreau să o alung ea revine, din ce în ce mai înspăimântătoare, îmi fură şi bruma de gânduri, de idei, ale genialei şi fantasticei mele teorii despre originea universului.” „– De ce-ţi face Vocea toate astea, Filosofule?” „– De ce-mi face toate astea?! Pentru că nu vrea să ajung să înţeleg originea universului.” „– Crezi că Vocea ascunde ceva de tine?” intervine şi Vânătorul. „– Bineînţeles că da! Mă fură şi ascunde totul de mine, dar, mai ales, motivul pentru care nu mă lasă să ajung la originea universului, să dezvolt propria mea teorie despre geneza universului” zice Filosoful. „– Vocea mea îmi este prietenă!” îi spun eu Filosofului. „– Vocea mea îmi este un bun şi iubitor camarad, dar crud şi nemilos când nu caut Himera,” zise Vânătorul. 89

„– Vocea mea mă iubeşte mai mult ca pe oricine alta!” zise şi Dulceaţa. „îmi este cea mai bună prietenă şi o sfătuitoare. Îmi spune mereu: Eşti cea mai frumoasă şi apetisantă femeie din lume! Nici soarele nu a ajuns la frumuseţea ta supremă!” continuă Dulceaţa, privindu-ne cu superioritate, stând alături de Şeful de Stat, care a luat poziţie solemnă, ţeapănă, nemişcată, fără să scoată un cuvânt. „– Vocea mea este o necesitate!” zice şi Şeful de Stat într-un târziu. „Este ceva fără de care viaţa ar deveni imposibilă. E însăşi esenţa vieţii, a timpului, e adevăratul ceas al tuturor ceasurilor din Psihonia.” „– A mea Voce,” zice Prinţesa, „este suavă şi bună, astfel încât se contopeşte cu Vocea întregii Delirii, ţara mea minunată, cu râuri şi păduri, ţara Prinţului meu, Delir. Simt ce patriovtă e Vocea mea!” „– Patrioată!?” intervine Filosoful. „– Da, patrioată!” conchide Prinţesa. „– De ce?” întreabă Mama. „– Pentru că în ţara mea, în Deliria, tot poporul aude o singură Voce, ceea ce înseamnă unitate şi patriotism. Nimeni, nici cel mai amărât cetăţean al regatului, nu poate asculta o altă Voce, decât Vocea Deliriei. La fel şi Prinţul meu, ascultă tot această mirifică, suavă şi melodioasă Voce, Vocea Deliriei!” „– Eu, am Vocea mereu alături de mine. Mă cicăleşte mereu,” zice Mama. „Nu-mi dă pace o clipă, zicându-mi să-mi alăptez copilul pentru că, altfel, se va îmbolnăvi. Îmi repetă acest lucru în creier de sute de mii de ori. Numai că mie îmi face o deosebită plăcere!” „– De ce, Mamo!?” întrebă Dulceaţa. „Ferească sfântul să rămân gravidă, că avortez imediat. Să nu laşi în mine, da?” i se adresă ea Şefului de Stat, care stă solemn şi zice: „– Ce să las în tine, Dulceaţă?” „– Sămânţă de ceasornicar!” „– De ceasornicar? Sămânţă? Niciodată! Sămânţă de Şef de Stat, da! Asta e normal. Dar Şeful de Stat n-are sămânţă, are rotiţe cu ajutorul cărora funcţionează ceasul prezidenţial şi democraţia în minunata Psihonie!” „– Nici de rotiţe n-am nevoie de la tine, fiindcă nu vreau să rămân gravidă, să-mi stric eu frumuseţe de corp!” „– De ce să nu avem şi noi urmaşi?” „– Ce fel de urmaşi să ai tu, Şefule de Stat?” intervine Filosoful. „Ce fel de urmaşi? Dacă sămânţa ta este formată din rotiţe care se găsesc în angrenajul ceasurilor, atunci copiii tăi ce sunt?” mai întrebă Filosoful. „– Copiii mei, dacă sunt făcuţi cu rotiţe de ceas, normal că vor fi Şefi de Stat, ca şi mine. Adevăraţi oameni, care vor şti mereu să citească ora exactă şi, bineînţeles, mai mult decât atât, vor învăţa să conducă democraţia în ţară, adică în sensul mersului acelor de ceasornic, aşa funcţionează democraţia în Psihonia.” „– Tu, Mama, de ce accepţi Vocea, şi-ţi face plăcere să o auzi, cu toate că te cicăleşte mereu, spunându-ţi să-ţi alăptezi copilul?” o întrebă Prinţesa. „– E normal să-mi iubesc Vocea, atâta timp cât aceasta vrea binele copilului meu! Cel mai scump şi mai sfânt lucru care există pe lume, pentru mine, e copilul! „– După ce se va întoarce de la război Prinţul, poate îmi va dărui un copil, într-o noapte de dragoste, cu lună plină, într-una din camerele Turnului Sorţii din Deliria,” zice Prinţesa. „– Să dea Dumnezeu!” zice Mama. „Cea mai mare bucurie, în această lume, e să fii Mamă, să simţi copilul sugând la pieptul tău, să simţi fiinţa căreia i-ai dat viaţă! Da! Da! Da! îi dau să sugă la pieptul meu! îi dau!!!” strigă Mama, gesticulând cu o mână în aer. „Am înţeles, Voceo! Am grijă de copil, de acest minunat copil!” „– Eu nu vreau să fiu mamă niciodată!” zise Dulceaţa. Episcopul se roagă absent, în genunchi, la picioarele Dulceţei. Şeful de Stat stă drept şi impozant, în picioare, iar Dulceaţa, cu fundul pe masă, în faţa lui. – Mă auzi, Irene? – Da, Sorin, te aud! – Întreab-o, te rog, pe Mama, ce s-ar face dacă i-ar dispare Vocea, dacă în locul copilului ar vedea doar o cârpă, care nu acoperă nici un trup de sugar? Te rog, Irene, să fii, totuşi, atentă cum îi pui întrebarea. Să nu îi spui că copilul ei nu există, pentru a nu face un şoc în faţa ta!, întreab-o doar ce-ar fi dacă, prin absurd, ceea ce nu este câtuşi de puţin adevărat, copilul ei n-ar mai exista şi s-ar trezi, într-o dimineaţă, fără Voce, dându-şi seama că toată povestea cu copilul a fost o simplă nebunie? OK, Irene? 90

– Da, Sorin. Asta fac acum. Irene tace câteva secunde după care zice: Mama spune că „în primul rând, tot ceea ce simt eu nu este nebunie. Nici măcar nu pot să accept o idee cât de mică despre ce ar fi dacă eu aş fi nebună! Dacă totul ar fi o nebunie şi copilul n-ar exista, n-ar exista nici Vocea mea!. Cu toate că Vocea mă cicăleşte tot timpul, am o foarte mare nevoie de ea! Pentru mine este o necesitate vitală, am o foarte mare nevoie de ea. Exact ca şi cum aş bea apă sau aş respira aerul de zi cu zi. Fără Voce aş fi moartă! N-aş mai fi eu, iar eu nu pot fi altcineva!” „– Exact!” intervine Filosoful. „Tu nu poţi fi altcineva. Am să notez în minte această sublimă maximă!” „– Eu nu sunt altcineva!” continuă Mama. „Eu nu pot concepe că aş putea fi altcineva, decât, numai şi numai mama copilului meu, ajutată de Voce. În cazul în care aş realiza că, tot ceea ce reprezintă sensul vieţii mele, nu există, că acest copil este o himeră, m-aş sinucide fără preget!” „– Unde e Himera?! Unde e Himera?! Unde e Himera?!” strigă Vânătorul, pe care nici până acum nu la mai dezlegat cineva. „Vocea mea îmi şopteşte tunând, mă frige ca pe jar, să caut Himera! Să găsesc bestia aceea de Himeră, care se ascunde de mine şi fuge mereu! Vă rog, ajutaţi-mă să găsesc Himera!” mai zice Vânătorul, aproape sleit de puteri, în urma agitaţiei şi zvârcolelii de adineauri, căzând cu capul pe podea. Acum loveşte podeaua cu capul, din ce în ce mai tare, până când câţiva stropi de sânge se preling pe podea. Până la urmă, probabil ameţit de loviturile puternice, cade într-o stare de apatie. Episcopul aleargă la Vânător şi-i şterge cu palma stropii de sânge prelinşi pe podea. Pe urmă îşi şterge faţa cu palma însângerată, mânjindu-se. Apoi spune: „– Sângele apă nu se face! E viaţă! E viaţă! Eu beau viaţă! Eu beau viaţă!”. Episcopul îşi suge degetele, dansând bucuros. „– Tu eşti Episcop, nu eşti Vampir!” zice Filosoful. „– Nu sunt Vampir, Filosofule! Cine nu are nevoie de viaţă? Sângele e viaţă, am citit pe o planşă, în cabinetul unui medic. Dacă e viaţă, eu vreau să mă satur de viaţă, cât mai multă viaţă!” „– Dă-mi şi mie viaţă!” strigă Dulceaţa către Episcop. „– Am să-ţi dau eu, în Psihonia, câtă vrei!” zice Şeful de Stat, supărat, oarecum, că Episcopul reuşi să-i suscite interesul Dulceţei, care-şi mută privirea spre Episcop. „– Deci, nu-mi dai şi mie viaţă?” repetă Dulceaţa, contrariată de fuga Episcopului în celălalt colţ al sălii. Odată ajuns acolo se întoarce cu capul spre perete, încercând, într-un fel anume, să se ascundă de restul societăţii, să beneficieze numai el de viaţă şi atât. – Te rog, Irene, întreabă-ţi Vocea, ce părere are ea despre gestul Episcopului, care s-a mânjit cu sângele Vânătorului? – Vocea mea, Sorin, îmi spune că, de data aceasta, şi Episcopul se va molipsi, prin sângele Vânătorului, de Himera acestuia. Himera e un fel de boală contagioasă, la fel ca gripa sau antraxul, care se transmite de la un om la altul. E o boală gravă. – Tu ai suferit vreodată de Himeră, Irene? – Nu-mi aduc aminte! – Ce poţi să-mi mai spui despre această boală? – Din câte ştiu, această boală conţine nişte animăluţe mici, mici de tot: bacterii. Acestea sunt bacterii de Himeră, bacterii care trăiesc în sângele celor bolnavi de Himeră, la fel ca şi la Vânător. – Vânătorul caută Himera cu ochii liberi, nu cu microscopul. Vrea să o ucidă la fel ca pe o hienă, zic eu. – Greşeşte mult, Sorin! Bacteriile de Himeră se află în el. El încearcă să ucidă bacteriile care îl pun mereu pe drumuri şi pe care nu le va găsi niciodată, pentru că se află în el. – Oare dacă am să mă infectez cu aceste bacterii ale Himerei crezi că voi deveni şi eu ca şi Vânătorul? – E posibil orice, Sorin! CAPITOLUL 9

Abia în acest moment am realizat cât de întortocheate şi fără sens sunt căile Vocii. Ce departe mă aflam de momentul când să pot spune: „Ieşi afară, Voce ticăloasă, din capul Irenei!”, iar Irene să fie întru 91

totul de acord. Ce ciudată e această boală. Ce jocuri ale realităţii reuşeşte să imprime sufletelor pe care le ia în stăpânire. Mama nu-şi poate imagina o viaţă fără copilul său, care nu e altceva decât boala ei, la fel ca şi Himera, boala Vânătorului, sau credinţa, boala Episcopului. Dulceaţa, în urâţenia ei respingătoare, se crede un top model, o frumuseţe, care poate ademeni pe oricine, în orice moment. Şeful de Stat suferă după Dulceaţă şi, cu toate acestea, boala lui constă în obsesia ceasului, a ticăitului, a democraţiei care se roteşte în sensul acelor de ceasornic, pe când a Filosofului constă în moartea teoriei, a căutării continue a unei abstractizări a unui nonsens. Prinţesa îşi aşteaptă eternul Prinţ în Turnul Sorţii, unde este cu adevărat întemniţată, dar nu de viaţa care o ţine într-o eternă aşteptare a Prinţului, ci de Soarta care i-a dat boala, de schizofrenia însăşi. Am observat, în cazul Irenei, ce parşivă îi era Vocea, cum încerca să găsească logică orice aberaţie, pentru a rămâne în continuare în imperiul Vocii. Faptul că Himera primise nume de bacterie şi dorinţa după ceva nerealizabil primise nume de boală, exprimă paralelismul gândirii Irenei, pentru că a alerga după o Himeră, la fel cum o făcea Vânătorul, nu era nicidecum o boală infecţioasă, ci, în primul rând, o boală mintală, dar undeva, în tot acest angrenaj amalgamat, Vocea Irenei şi-a uitat o armă pe câmpul de luptă, tocmai pentru că a încercat să învingă prin minciună. Arma ca atare se numeşte numitorul comun cu numele de boală. La fel cum Himera ideatică te poate îndrepta către o boală psihică, Himera, ca bacterie, te îndreaptă tot către o boală, dar infecţioasă. În ambele cazuri, Himera era o entitate dominatoare de care ar trebui să ne ferim şi care va fi prima treaptă pe care va păşi Irene când va ieşi din pivniţa întunecoasă, unde o ţine încătuşată boala, spre lumina vindecării. Tot ceea ce va trebui să fac este să îi imprim Irenei nonsensul de a alerga după o Himeră. Va trebui să aflu cum au fost aceşti pacienţi ai Sălii de Resocializare într-o viaţă normală? Cum s-au îmbolnăvit? şi asta pentru a putea crea anumite paralelisme ideatice între istoria Irenei şi istoria lor, între Vocea Irenei şi Vocea lor, ceea ce îmi va da o putere mai mare de luptă împotriva Vocii. Aceasta cred că îmi va fi foarte greu dacă nu aproape imposibil deoarece Irene retrăieşte o regresie în timp, în stare de hipnoză, ea de fapt îşi aminteşte trecutul fără să aibă puterea să acţioneze. Unica mea salvare e dacă în acel timp, din acea perioadă a vieţii ei, care s-a petrecut cu atâţia ani în urmă, îşi va putea aminti anumite cuvinte sau comentarii ale cadrelor medicale, cu privire la un pacient sau altul. Cele mai mici indicii m-ar putea ajuta să le construiesc în cele din urmă un profil real al vieţii de dinainte de boală, profil care m-ar ajuta peste măsură în calea spre vindecare a Irenei. Într-o oarecare măsură, aceşti „colegi” ai Irenei sunt şi un alter ego al ei, deoarece cu ea în timpul şedinţei de transă, s-a petrecut un fapt pe cât de ciudat, pe atât de misterios. Să ne amintim că Irene a trăit cu adevărat alături de aceste personaje, cu mulţi ani în urmă, perioadă care face parte cu adevărat din viaţa ei. Episcopul sau Mama, Şeful de Stat sau Prinţesa, Vânătorul, Dulceaţa şi Episcopul, sunt probabil, mai mult decât sigur, personaje care au existat în realitate, bolnavi schizofrenici internaţi la Crystal Center, un fel de ospiciu, nu departe de Dallas, undeva în statul Texas. Dar, cu adevărat ciudat şi misterios, nu sunt aceste personaje, oarecum pitoreşti prin boala lor, cum nu sunt nici comportamentul şi dialogurile lor bizare, ceva ieşit din comun. La astfel de bolnavi, într-un stadiu mai avansat al bolii, astfel de ieşiri din decor sau, mai bine zis, astfel de decoruri discordante, sunt ceva normal, ceva care n-ar trebui să mire pe nimeni. Adevăratul factor ciudat şi misterios survine abia în momentul în care eu îi pun unele întrebări Irenei. Ea, la rândul ei, le pune unor personaje care au existat în trecutul ei, într-un cadru cu Sala de Resocializare din Crystal Centre, unde Irene n-a mai fost de aproape douăzeci de ani. În toate aceste momente Irene era în transă. Deci, pe scurt, vorbea din prezent într-un trecut, cu douăzeci de ani în urmă, unor personaje care, în acest timp, chiar dacă nu toate, poate unele dintre ele, să fi decedat şi, dacă altele trăiau, cum puteau să îi răspundă din acel trecut prezentului în care se afla, Irene? Ea întreba în trecut şi personajele din trecut răspundeau prezentului meu, de acum. Nu e ciudat şi misterios? Oare Irene şi-a creat, în mintea ei, o lume paralelă cu a noastră, bazată doar pe nişte amintiri, pe care le lua ca repere spre a clădi imagini sau răspunsuri ale personajelor din Sala de Resocializare? Dar, mai mult decât atât, varietatea de Voci diferite ale bolnavilor, fiindcă, oricât am încerca să le găsim un numitor comun, aceasta e schizofrenia şi atât. Nu poate fi vorba de o anume stereotipie, iar Vocea Irenei, sub nici o formă n-ar accepta o alta, care să o înlocuiască. Să fie un univers paralel ţesut de Irene în starea de transă? Unul din primele lucruri pe care va trebui să le fac va fi să găsesc câţiva dintre foştii ei „colegi” din Sala de Resocializare, în carne şi oase de data asta, să obţin permisiunea din partea familiilor sau ocrotitorilor lor legali de a intra şi cu aceştia, prin tehnicile de hipnoză, în starea de transă, de unde aş putea impulsiona Vocea Irenei, dar asta numai după ce îmi voi demonstra că acest procedeu va funcţiona. Deci, întâi voi crea un conflict între Vocea Irenei şi o altă Voce a unui „coleg” de al ei aflat în Sala de Resocializare. Voi încerca să îi imprim 92

acelei Voci: îndoiala, iar la urmă va trebui pe tot parcursul conflictului să urmăresc acea Voce, cât şi pe beneficiarul ei, ca în final să îl găsesc în realitate, să văd în ce stadiu concret al bolii se află, odată ce i-am inoculat îndoiala împotriva propriei Voci. De ce nu încerc acest conflict pe sens invers, prin semănarea îndoielii în Vocea Irenei? Pur şi simplu fiindcă îmi este imposibil deoarece nici unul dintre „colegii” ei nu se află în stare de hipnoză, în transă sub controlul meu mintal direct, cum se află Irene. Pe nici unul dintre aceştia nu-l pot trimite la Irene să-i pună întrebări, să se comporte în funcţie de dorinţa mea. Irene este unica persoană „controlată” de mine, căreia pot să mă adresez în mod direct. Afirm că este „controlată” fiindcă se vede foarte bine cât de reticentă este la orice încercare de a înlătura voinţa Vocii, care i se suprapune în mod paradoxal, propriei ei voinţe. Nici Dulceţei, nici Şefului de Stat sau oricărui personaj nu mă pot adresa decât prin intermediul Irenei. Speranţa mea constă în a încerca să mă adresez direct Dulceţei sau şefului de Stat sau oricărui personaj din acea încăpere, în mod direct, avându-l în transă alături de mine. Acesta să i se adreseze Vocii Irenei, via douăzeci de ani în urmă, până în prezent. Atacând-o în acest fel, poate voi reuşi să îi descătuşez, cu adevărat, sufletul de Voce. După câte văd, oricât am încercat să îi combat Vocea, din starea mea reală în starea ei din transă, n-am reuşit. Unica soluţie ar fi ca Vocile să se lupte, prin îndoială, angoasă, nedefinirea unei logici sau a unui sens, pe tărâmul lor transcendental, unele cu altele. Oricâtă voinţă am avea de a încerca prin această poartă realitate-transcendentalitate, nu cred că am reuşi. O astfel de Voce nu poate fi distrusă decât de o altă Voce. La orice partidă de şah, oricât de ingenios gândită şi oricât ai câştiga, Vocea are marele avantaj de a-şi impune propria realitate şi voinţă transcendentală, încât şahul nostru nu ar rămâne decât un simplu joc de copii lângă şoseaua pe care trec camioane grele, încărcate cu suflete, în viteză maximă, spre o ţintă anume. Cum să poată nişte amărâţi de copii să oprească, prin simplul lor joc, acele camioane? Dar venind cu nişte tancuri în întâmpinarea acelor camioane, rezultatul ar putea fi altul. Dar dacă Irene a ţesut, cu propria imaginaţie a Vocii ei, răspunsurile „colegilor”? Atunci, înseamnă că şi-a creat un Univers, paralel cu al nostru, care are o temporalitate echivalentă cu a noastră. Acest lucru poate să mă ducă la un eşec total. Dar dacă nu? Speranţa începe să îmi dea aripi. Va trebui să creez un conflict puternic între Voci, să apelez la o diplomaţie diabolică, aceea de a dezbina şi de a învinge. Nu cred, totuşi, că e bine, în cele din urmă să semăn îndoiala doar într-o singură Voce. Dacă Şeful de Stat e mort de mulţi ani sau chiar de ieri, atunci înseamnă că întregul nostru plan a dat greş. Va trebui, cu certitudine, să deschid acest conflict între Voci şi Irene, cu cel puţin două sau trei Voci. Cu toate că ar deveni foarte periculos pentru Irene, posibilitatea ca Irene să fie atacată în transcendental de Vocile rivale, ar fi mult mai mare dacă acestea sunt într-un număr mai mare, dar şi posibilitatea să găsesc o Voce în carne şi oase, în mintea vreunui „coleg” de-al Irenei ar fi mult mai mare cu cât numărul de Voci atacate va fi mai mare. În cele din urmă, m-am hotărât ca, în acest experiment transcendental să folosesc doar trei Voci, a trei „colegi” din şase. Acestea vor fi Prinţesa, fiindcă e mai tânără şi mai sănătoasă, după aspectul descris de Irene, ceea ce îmi dă o mai mare posibilitate de a o găsi în viaţă după atâţia ani, Filosoful şi Mama. Pe ultimii doi i-am ales, pur şi simplu, aleatoriu. Voi putea vedea dacă acest experiment a reuşit doar dacă mă voi întâlni cu unul din aceste personaje. În cazul în care lupta transcendentală a reuşit, aceste personaje ar trebui să fie, teoretic, vindecate şi, culmea, vindecate cu ajutorul venit dintr-un viitor cu douăzeci de ani mai târziu. Aceşti oameni pot fi acum perfect normali, dacă experimentul meu va reuşi să ajungă cu douăzeci de ani în urmă. Oare, dacă m-aş adresa Prinţesei, care acum este o persoană respectabilă, de acum douăzeci de ani, cu rugămintea de a participa la o şedinţă de hipnoză pentru a-mi ajuta soţia, va accepta? După atâta timp poate că a şi uitat că a fost internată, într-o zi, şi se afla alături de Avocată, în Sala de Resocializare. Dureros e că Avocata, sărmana, a rămas Avocată, iar Prinţesa, Filosoful sau Mama, poate sunt oameni fericiţi, la casele lor. Orice viaţă salvată din ghearele acestui monstru, care este Schizofrenia, este un triumf. Dar tare mult mi-aş fi dorit ca şi Avocata să fi fost sănătoasă. Poate nici unul din aceste personaje nu şi-a revenit. Poate, aşa-zisul conflict transcendental care să semene îndoiala în sufletul Vocilor, nu a reuşit sub nici un aspect. Poate că aceşti sărmani bolnavi sunt la fel ca şi Avocata, vechea lor „colegă”, în aceeaşi situaţie, trăind o existenţă paralelă, cu teoriile Filosofului, care se nasc şi mor îngropate de Vocea lui. Cu Mama care îşi alăptează copilul. Cu „frumuseţile” pur şi simplu scârboase ale Dulceţei. Cu mărinimia Şefului de Stat, cu Prinţesa într-o eternă aşteptare şi, bineînţeles, cu atât de gravul, dar şi de copilărosul Episcop. Toate aceste suflete, alături de Avocată, trăiesc o existenţă transcendentală a lor, care, pentru ele devine cât se poate de normală. Nu şi pentru noi, cei de aici. De câte ori ajung într-un impas, gândul mă duce departe, în Tibet, la acea lamaserie, unde, pot să spun, cu mâna pe inimă, că m-am regăsit pe mine însumi, unde înţeleptul Lama mi-a spus, într93

un moment de iluminare, că, până la urmă, voi găsi Calea, că, pentru orice şi oricine, există o Cale, indiferent dacă aceasta este presărată cu spini sau cu cele mai preţioase pietre. Fiecare om are Calea lui, Destinul său. În acest caz, n-aş vrea să-mi găsesc Calea doar ca destin. Aflându-mă undeva, la răscruce de drumuri, această Cale aş dori să devină cea bună, a succesului, a şansei, a reuşitei. A început să mă bântuie întrebările: „Ce am să fac în urma acestui experiment?” şi „Mama, Prinţesa şi Filosoful sunt la fel de bolnavi?”. Oare voi avea resurse să lupt în continuare? şi dacă voi abandona această luptă, ce-mi va rămâne? Să-mi refac viaţa cu o altă femeie, în care să încerc să găsesc ceea ce am găsit, cândva, la Irene, pe plaja din Corpus Christi? Ziua aceea în care, abia ajunsesem pe plajă, la Corpus Christi, după ce călătorisem cu greyhound-ul aproape o zi întreagă, plecând din Dallas. Ziua aceea când, pentru prima dată am simţit, pe pielea mea, ce înălţător, exuberant şi minunat e atunci când iubeşti cu adevărat, dar şi dureros sau neliniştitor e când îţi simţi atacat din exterior sau zdruncinat acest sentiment măreţ al iubirii. Acolo, în Corpus Christi, i-am spus pentru prima dată Irenei că o iubesc, undeva pe plajă. N-am terminat bine de spus că un val mare a trecut peste noi. Norocul meu a fost că ştiam să înot şi astfel, am adus-o pe Irene la mal. Nici acum nu pot să înţeleg de unde a apărut acel val din Atlantic, deoarece stăteam pe ţărm, cu apa care ne venea până la genunchi. E ciudat, nu? Să îi spui pentru prima oară iubitei te iubesc şi un val să vă măture pe amândoi. Tot ce îmi pot dori este să găsesc un singur „coleg”, sănătos, însănătoşire care să îi fi survenit în urmă cu douăzeci de ani, într-o experienţă ce o voi începe peste câteva secunde. De această dată va trebui să mă lupt, nu numai cu Vocea Irenei, ci şi cu alte trei Voci, care se vor răzbuna în mod sigur pe Vocea Irenei. Sunt curios să văd ce va urma. Va trebui să fac un slalom mintal, cât mai corect, astfel încât celelalte Voci să nu o considere pe Irene drept o ţintă, drept duşmanul lor numărul unu, care vrea să le distrugă. În primul şi în primul rând, misiunea mea de bază, va fi să le strecor înăuntrul fiinţelor lor îndoiala. O privesc pe Irene, inertă, alături de mine. Poate că nu e bine că mi-am amintit de Corpus Christi. Am momente, câteodată în viaţă, când îmi vine să zbier, să plâng, să sparg ceva. Acesta e, cu siguranţă, unul dintre aceste momente. – Mă auzi, draga mea, Irene? – Da, Sorin! – Mă simţi alături de tine sufleteşte? – Oarecum, Sorin! – De ce doar „oarecum”, Irene? – Pentru că Vocea îmi insuflă un fel de teamă faţă de tine. – Transmite-i Vocii tale să fie liniştită! – De ce, Sorin? De ce să fie Vocea liniştită? – Pur şi simplu, spune-i să se relaxeze! – De ce, Sorin? – Deoarece nu am nimic împotriva ei. – Iar încerci, Sorin, pe căi ocolite, să o răneşti? – Nu! De data aceasta nu încerc să o rănesc deloc. – Vocii mele nu îi vine să creadă, Sorin! – Te rog, transmite-i asta! – Oricum, nu te crede, Sorin! – De ce, Irene? – Tu eşti un luptător, Sorin! – Sunt, Irene dar de data aceasta, vreau să îţi las Vocea în pace. – Vocea mea te întreabă dacă vreţi să încetaţi orice tip de ostilitate. – Ah, am spus eu, cu un oarecare regret în glas. – Deci, eşti de acord să încetezi ostilităţile, Sorin? Ştiam că cea care vorbeşte nu e nicidecum Irene, ci Vocea ei care, crezând, probabil, că am ajuns la capătul puterilor sau că mă aflu într-un moment de slăbiciune, încearcă să mă învingă definitiv dându-mi lovitura de graţie. Nu ştiu de ce, dar cu toate că eram conştient că îi voi întinde altă cursă şi mai teribilă acestei nenorocite de Voci, asemenea unui luptător pe un câmp de bătălie, îmi era oarecum greu, dacă nu foarte greu, să îmi accept propria mea retragere, dându-mă învins. Deodată, mi-am amintit de experienţa mea din Tibet, alături de iluminatul Lama, unde am înţeles că, dacă pierd o bătălie, nu pierd întregul 94

război. Poate că pierzând această bătălie, tocmai această pierdere, această înfrângere, să mă ajute să câştig marele război împotriva Vocii. Răspunsul meu a fost oarecum evaziv. – Care ostilităţi? – Deci, din răspunsul tău, înţelegem că între noi nu au existat niciodată nici cele mai mici neînţelegeri, zise Irene. – Între mine şi tine, Irene, nu cred, i-am răspuns eu. – Dar, au existat grave neînţelegeri între tine şi Vocea mea. – Aici, da! E adevărat, Irene, au fost oarece neînţelegeri. – Nu oarece neînţelegeri, Sorin, ci grave neînţelegeri. – Da, Irene, au fost neînţelegeri grave. – Deci, recunoşti? zise Irene. – Da, Irene. Oricum, faptul de a fi într-o duşmănie permanentă cu Vocea ei, nu mă ajuta la nimic în noua mea strategie, ba dimpotrivă, mă încurca. Doream ca Vocea Irenei să îmi fie un aliat, care nu numai să mi se supună, dar, în primul rând, să şi coopereze cu mine, chiar pe tărâmul inteligenţei, în ceea ce va urma, în războiul îndoielii. În cazul în care măcar un subiect, îşi va reveni, îl voi căuta şi-n gaură de şarpe pentru a-l aduce în stare de transă, încercând de data aceea, aceeaşi luptă de acum, dar cu Vocea Prinţesei sau Filosofului sau Mamei împotriva Vocii Avocatei. – Dacă îţi recunoşti înfrângerea, poţi să refuzi continuarea jocului de şah? – Da, Irene, renunţ la continuarea jocului de şah. Am ajuns să mă simt incapabil în faţa superiorităţii Vocii tale. – Cu toate acestea, Vocea mea simte un fel de teamă, Sorin. – De ce, Irene? – Pentru că nu poate înţelege cum aşa, netam nesam, ţi-ai ales singur înfrângerea, fără ca situaţia ta să devină periclitată, într-un fel anume. – Îmi era periclitată, Irene. – Cum, Sorin? – Am văzut că orice aş fi întreprins împotriva Vocii tale era în vag. Mi-am dat seama că nu am încotro, că încerc să introduc întregul Ocean Pacific într-o cutie de conservă. E imposibil să mă lupt cu Vocea ta. Gândirea ei profundă nu numai că întrece graniţele convenţionalului, dar luptă cu logica neconvenţionalului, în sine, ceea ce mie îmi e greu să o fac sunt un simplu muritor, născut mărginit, care nu pot înţelege decât ceea ce poate cuprinde orice minte omenească şi nu mai mult. Vocea ta dispune de puteri supranaturale. Mi-e imposibil să mă lupt cu ea. Nu sunt un laş, nu am fost niciodată, dar nu sunt nici un tip absurd care se crede cel mai tare dintre toţi. Am făcut această disertaţie încercând să conving Vocea Irenei de adevărul spuselor mele, cu privire la capitulare. Toate acelea ar fi fost lucruri cu totul reale şi pentru mine, dacă nu l-aş fi întâlnit în viaţă pe iluminatul Lama, care nu numai că mi-a schimbat radical viaţa, dar, m-a învăţat să nu am teamă de nimic, să înfrunt cu curaj orice vicisitudine a vieţii, să lupt atât împotriva convenţionalului, dar şi împotriva neconvenţionalului. El mi-a dat curaj să nu mă dau bătut niciodată în războiul cu Vocea Irenei, pentru că o bătălie pierdută nu înseamnă şi pierderea întregului război. Toate acestea mi le-am reamintit în aceste momente dureros de grele, când, după ce voi fi semănat îndoiala în cele trei Voci, revenirea la realitate a Irenei, nu va mai fi cum o credeam înainte, o revenire triumfătoare a unui suflet care şi-a învins Vocea, care şi-a învins propria boală, schizofrenia. Va fi o revenire tristă, unde Irene nu va fi deocamdată Irene, soţia mea şi mama lui Mark, ci va mai rămâne, pentru nu ştiu cât timp, de azi înainte, aceeaşi rece şi „doamnă Avocat”. Simt că de data aceasta, dacă nu mă las învins, voi pierde războiul. Acesta cred că e adevăratul paradox al câştigării sau înfrângerii la jocul nostru de şah, despre care îmi spuse cândva Vocea, fără să o înţeleg pe deplin atunci, la început, când am fost de acord să începem jocul. Irene nu scoate nici un cuvânt. Probabil că Vocea ei, încearcă să se gândească mai profund la oferta mea intempestivă. Probabil că, în aceste momente, disecă dacă într-adevăr, am descoperit Paradoxul de a fi învingător sau nu, paradox care spune că vei învinge doar dacă te vei lăsa înfrânt. Cu toate acestea, Vocea nu are de unde să ştie planul meu. Eu voi fi gata să i-o redau pe Irene aşa cum am găsit-o. Nici „redau” nu e un termen corect pentru că, în realitate, nici măcar n-am luat-o. – Eşti aici, Irene? am intervenit după încă o perioadă. 95

– Sunt aici, Sorin! – Ce a hotărât Vocea ta, Irene? – Adică, cum ce a hotărât, Sorin? – Vrea să facem pace? – Vocea mă întreabă dacă această „pace” este pace, Sorin? – Asigur-o că e pace, Irene! – Ce altceva poţi să-i mai oferi pentru pace? – Nu văd ce-aş mai avea de oferit decât capitularea mea! – Cum putem fi sigure că ai capitulat? – Cred că tot ceea ce ţi-am spus până acum a fost destul de convingător. Nu văd ce altceva aş mai putea oferi. Irene stă iarăşi la fel de tăcută, ca şi mai înainte. Sunt convins că în aceste momente Vocea ei se gândeşte cât se poate de intens dacă să accepte sau nu capitularea mea. Totul e să nu se prindă de planul pe care îl aveam în gând, devenindu-mi, astfel, un duşman şi mai de temut decât până acum, care, în loc să mă subestimeze, să mă includă printre posibilii săi adversari de prim rang. Oricum, nu cred că se gândeşte până acolo, dat fiind faptul că eu va urma să părăsesc acest spital şi să i-o las pe Irene în deplină stăpânire. Ceea ce-mi mai trece acum prin minte este dacă alegerea mea a fost bună. În ceea ce îi priveşte pe Prinţesă, Filosof şi pe Mamă ... Prinţesa, după cum m-am gândit, este acceptabilă, pentru tinereţea şi vitalitatea ei. Filosoful, pentru ce? Poate că îndoiala în sufletul lui ar fi mult mai distructivă decât în sufletul Dulceţei, de exemplu. De ce? Pentru că multitudinea de idei, teorii şi alte lucruri din Vocea Filosofului ar duce la o explorare a logicii ideatice transcendentale mult mai puternică decât în capul Dulceţei şi, bineînţeles, mult mai usturătoare pentru Vocea Filosofului. Mama mi se pare şi ea a fi o alegere bună, pentru că fondul ideatic al Vocii ei stă în fenomenul matern, fenomen care, printr-o impulsionare a Vocii, în sensul de îndoială, i-ar reaminti de adevăratul copil, factor determinant în procesul ei de însănătoşire. În cele din urmă, m-am hotărât să devin mai tranşant cu Vocea Irenei, zicând: – Deci, Irene, Vocea ta încă nu are deplină încredere în mine? – Nu în totalitate, Sorin. – Oare , dacă îi spun, că voi părăsi această comunicare cu tine, plecând pur şi simplu, are încredere? – Vrei să pleci, Sorin? zise Irene. – Da, Irene. Am să plec, nu înainte de a mai sta o scurtă perioadă cu tine, deoarece nu te-am văzut de foarte mult timp, şi, după cum bine ştii mi-a fost dor de tine. – OK, Sorin, să-mi întreb Vocea. – Dă-i drumul, Irene. – Vocea spune că încă nu este pe deplin hotărâtă. – Chiar dacă plec, Irene? – Chiar dacă, Sorin. – Ce să fac ca Vocea ta să fie liniştită? – Eşti de acord cu ideile ei? zise Irene. – Da, Irene, ceea ce zice Vocea ta e perfect. – Deci, Vocea mea are întotdeauna dreptate, Sorin? – Da, Irene. Vocea ta are dreptate mereu. – După ce mai stai, o perioadă cu mine, vei pleca? – Da, Irene, voi pleca. – Şi niciodată, dar te rog fii atent ce-ţi spun în acest moment. Niciodată, dar niciodată nu-mi vei mai înfrunta Vocea, pe un tărâm sau altul. – Asta nu înţeleg, Irene. Pe ce fel de tărâm? – Pe un tărâm sau altul, zice Vocea, Sorin. – Dar eu nu trăiesc, nu exist, decât pe tărâmul acesta, Irene. În acel moment, un fior de teamă mi-a cuprins sufletul. Ce vroia să spună Vocea prin: „un tărâm sau altul”? Se referea oare la un posibil atac al meu la un nivel transcendental? Poate. Să-mi dejoace planurile cu inteligenţa ei diabolică? Nu ştiu. Deodată, un alt fior mă străbătu, dar, de data aceasta, de linişte. Eu nu voi ataca niciodată Vocea, nici în transcendental, ci altcineva, care o cunoaşte pe Irene, care a împărţit cu Irene cel puţin un episod din viaţă, în care Irene era posedată de Voce şi acel altcineva avea şi el o Voce, 96

care comunica cu Vocea Irenei în transcendental. Dacă acel altcineva va ataca, într-o bună zi, Vocea Irenei, e cu totul altceva, chiar dacă o va face la rugămintea mea. Eu, niciodată nu voi ataca Vocea Irenei. Jocul de şah, la care stăteam la aceeaşi masă cu Vocea Irenei, s-a sfârşit cu adevărat. – Anunţă-ţi Vocea, Irene, că nici pe alt tărâm nu am să o mai atac vreodată şi am să o las mereu să troneze liniştită în sufletul şi cugetul tău. – Da, Sorin. Vocea mea spune că de data aceasta îţi acceptă capitularea. Putem fi prieteni, Sorin. – Deci, s-a terminat cu duşmănia, Irene? – Da, Sorin. Între noi nu vor mai exista nici un fel de controverse, în nici un fel. Când am auzit-o pe Irene zicând aceste cuvinte, acceptând atât de fericită această blestemată de boală, mi-am amintit de Corpus Christi unde eram iubiţi, prieteni, dar cu totul altfel de prieteni. Ce deosebită e şi prietenia aceasta. – Înainte de a mă despărţi de tine, Irene, aş dori să ne reîntoarcem în Sala de Resocializare, întrucât mă simt bine acolo. – La Sala de Resocializare? îmi răspunde Irene cu o întrebare. – Da, Irene. – Vocea mă întreabă de ce neapărat la Sala de Resocializare? – Ţ i-am mai spus, că mă simt bine acolo! am repetat eu. – De ce te simţi bine acolo şi nu în altă parte? Ştiam că de data aceasta va trebui să găsesc un argument la fel de convingător ca şi atunci când m-am auto-declarat învins la partida de şah ce o jucasem cu Vocea Irenei. Am ezitat să dau un răspuns imediat, încercând să mă gândesc foarte bine la motivul pe care urma să-l invoc. Vocea, simţind, probabil, acea ezitare a mea, interveni tăios: – De ce nu-mi răspunzi? Zise Irene. – Tocmai asta mă şi pregăteam să fac. – Dacă n-ai fi avut nimic de ascuns în privinţa Sălii de Resocializare, mi-ai fi răspuns fără să şovăi. – E adevărat, numai că prima oară am răspuns fără nici o şovăire dar, pe urmă, când mi s-a cerut şi un alt motiv, era normal să mă gândesc, căutând un motiv anume pe care, de fapt, nu îl aveam. Vocea ta îmi cere, Irene, şi alte motive pentru care aleg Sala de Resocializare. Acum ştiam că Vocea se temea să nu pun la cale ceva împotriva ei. Ştiam că va gândi toate posibilităţile în ceea ce mă priveşte şi, bineînţeles, nu va găsi nici una care să o lezeze. Ştiam că Vocea Irenei nu-şi închipuie că o va ataca altcineva şi, mai ales, persoane schizofrenice de acum douăzeci de ani. În cele din urmă m-am felicitat pentru răspunsul pe care i l-am dat Vocii, „fără nici un motiv”, „doar că mă simt bine acolo” şi aşa mai departe. – Vocea mea acceptă să ne reîntoarcem în Sala de Resocializare. – Spune-i Vocii tale că-i mulţumesc pentru prietenia acordată şi pentru înţelegere, bineînţeles! – Vocea mi-a spus să nu o mai flatezi atât de mult că-i devii misterios şi asta nu e bine. Într-adevăr, era cât se putea de adevărat. Devenindu-i misterios Vocii, aceasta ar fi putut să împiedice reîntoarcerea noastră la Sala de Resocializare, ceea ce ar fi dus cu desăvârşire la un adevărat dezastru pe care nu mi l-aş fi dorit absolut deloc. – Unde te afli, Irene? – În Sala de Resocializare. – Eşti singură? – Nu sunt singură, Sorin. – Cine mai e în jurul tău? – Dulceaţa, Filosoful, Prinţesa, Episcopul, Mama şi Şeful de Stat. Slavă Domnului! mi-am zis în sinea mea, că am scăpat şi de această treaptă care, pe moment, îmi dăduse o emoţie cumplită. Abia în ultimul moment am realizat ce s-ar fi întâmplat dacă în Sala de Resocializare Irene ar fi fost singură. Atunci devenea totul o adevărată tragedie. Oricât i-aş fi cerut Vocii să o readucă pe Irene în colectivul „colegilor” nu cred că ar fi acceptat, pentru că atunci ar fi înţeles că se pune ceva la cale, prin intermediul acestora. – Ce mai face Prinţesa, Irene? – Ce să facă? Confecţionează plicuri pentru Prinţ. – Vrei să te apropii de Prinţesă, Irene? – De ce, Sorin? 97

– Aş vrea să o întrebăm ce mai face. – De acord, Sorin! – Dar Vocea ta ce-ţi zice, Irene? – E oarecum fericită. – De ce? – Pentru că îi face plăcere că ai început să te ocupi de altă lume şi nu de mine, ca înainte. – OK, Irene. Transmite-i că, oricum, am renunţat să mă mai ocup de tine. – A înţeles, Sorin şi te întreabă când pleci? – Cât de curând, Irene. – Cam peste cât timp? – Nu ştiu exact. – Vocea vrea să fii mai concret! – Adică? – Vrea să-i spui o perioadă delimitată de timp. – O oră? – E prea mult. – Atunci să-mi spună Vocea cât consideră de cuviinţă. – Vocea îţi alocă treizeci de minute, dar nici o secundă mai mult sau mai puţin. – OK! Am răspuns gândindu-mă că în acest interval am tot timpul să-mi îndeplinesc planurile. – Sunt lângă Prinţesă. M-a întrebat ce doresc de la ea, Sorin? – Spune-i că ai venit doar aşa, să mai vezi ce face! – I-am spus, Sorin. Prinţesa se gândeşte tot timpul la Prinţul ei iubit, care e plecat să se lupte cu duşmanii Deliriei. – Poţi să o întrebi unde anume are loc bătălia? – Da, Sorin. Prinţesa îmi spune că la frontiera muntoasă a frumoasei ţări Deliria. – Întreab-o dacă corespondează cu frumosul Prinţ? – Mi-a răspuns că nu e zi să nu-i trimită măcar o lungă scrisoare de dragoste. – Întreab-o ce adresă are Prinţul? – Răspunsul ei a fost oarecum temător: „De ce mă întrebi? Ce treabă ai tu cu Prinţul meu?” – Spune-i că vrei să-i ceri ajutorul într-o problemă de stat. – Mi-a răspuns: „Ce fel de problemă?” – Poţi să o asiguri de bunele tale intenţii, asigurând-o că un cunoscut de al tău, pe nume Sorin, adică eu, doreşte să obţină aprobare pentru o investiţie la o companie din Deliria. Spune-i că mă ocup de fabricarea unor componente pentru utilaje din industria construcţiilor. Ştiind că aceste construcţii sunt atât de dezvoltate, deţinând un segment atât de important din avuţia naţională a Deliriei, având şi o experienţă vastă în acest domeniu specialiştii Deliriei, doresc să investesc o sumă de bani în această industrie, care, cu siguranţă, îmi va aduce profit. – Prinţesa mi-a spus că-i adevărat că industria construcţiilor e foarte dezvoltată în Deliria şi de aceea sunt foarte mulţi investitori care vin din străinătate, doar că specialiştii constructori din Deliria sunt axaţi numai pe un anumit tip de construcţii. – Pe ce tip de construcţii sunt axaţi constructorii din frumoasa ei ţară, Deliria? – Prinţesa îmi spune că toţi construiesc numai Turnuri ale Sorţii, în care convieţuiesc locuitorii Deliriei. – Excelent, Irene! Spune-i, te rog, că şi eu tocmai Turnuri ale Sorţii doresc să construiesc şi, dacă se poate, să export şi în alte ţări. – Prinţesa îmi zice că Turnurile Sorţii sunt un adevărat simbol naţional al Deliriei, iar pe stema acestui regat se află, bineînţeles, un Turn al Sorţii. Prinţesa mă asigură de prietenia ei deosebită faţă de mine şi de tine, Sorin, şi doreşte să facă tot ce-i stă în putinţă ca să te ajute. Ea-mi mai spune că-i iubeşte pe toţi oamenii care doresc să investească în Turnuri ale Sorţii din Deliria. – Pentru aceasta, Irene, trebuie să-i ceri adresa Prinţului, pentru a avea posibilitatea de a-i cere încuviinţare pentru ceea ce doresc să fac. – Prinţesa este bucuroasă să te ajute, spunându-ţi că e de ajuns să scrii pe plicul Prinţului doar „Alteţei sale, Prinţul din Deliria” şi, în loc de adresă: „Frontiera Muntoasă unde se duce lupta cu duşmanii Deliriei.” Prinţesa e sigură că Prinţul te va ajuta deoarece orice persoană interesată să investească în Turnuri ale Sorţii în Deliria, îl va face fericit. 98

– Spune-i Prinţesei că-i mulţumesc foarte mult pentru ajutorul acordat şi că am să o ţin la curent în privinţa corespondenţei mele cu Prinţul. Era minunat. Sunt fericit că am ajuns să-i intru, oarecum, pe sub piele Prinţesei. De aici aveam deschisă calea pentru a-i semăna îndoiala care să o ducă, inevitabil, la o luptă surdă, internă, cu propria ei Voce şi, într-un posibil final fericit, chiar la însănătoşire. Iar, în caz contrar, să rămână această ordinară şi mizerabilă schizofrenie reziduală. – De data aceasta aş vrea să-i dăm bineţe şi Filosofului. – De ce nu!? Îmi venea să râd de farsa pe care i-o făceam Vocii Irenei, de faptul că adevăratul şah abia acum începea să se încingă. Totodată, îmi amintesc câtă dreptate avea Vocea Irenei când mi-a spus că regulile care vor guverna partida de şah a Vieţii Irenei, vor fi Paradoxurile. – Ce face Filosoful, Irene? – Stă gânditor pe un scaun, retras lângă fereastră. – Spune-i că-mi plac la nebunie teoriile lui filosofice. Că i le-am citit în volumele care i-au fost publicate. – I-am spus, Sorin. Filosoful mă întreabă cine eşti? – Spune-i că sunt un cunoscut de al tău, pe nume Sorin şi, bineînţeles, un tip pasionat de Filosofie. – Filosoful apreciază această pasiune a ta şi îţi mulţumeşte pentru faptul că ai reuşit să citeşti toate volumele pe care le-a publicat până în prezent. Mai spune că oricând îţi poate trimite şi un autograf, dacă vrei! – Sigur că vreau! – Filosoful se iscăleşte neavând nimic în mână cu ce să scrie. Mă refer la creion, pix, cretă, ceva de scris. Filosoful mai spune că, în acest moment, îţi transmite şi autograful cerut direct pe perete, prin perete. El sună cam aşa: „Dragă cunoscut al eminentei Avocate, filosofia filosofiilor a filosofiilor filosofiilor e să nu te gândeşti la nimic.” – Te rog, Irene, întreabă-l pe Filosof cum a putut emite o astfel de sintagmă măreaţă în autograful pe care mi l-a dat? – E simplu, îmi răspunde Filosoful! – Simplu? întreb eu nedumerit. – Da, Sorin. Filosoful îmi spune că e simplu. – Înţeleg, Irene, că el spune că e simplu, dar întreabă-l de ce i se pare simplu? Roagă-l să ne explice şi nouă. – Filosoful îmi spune că orice teorie, oricât de genială ar fi, va exista o alta şi mai genială, care-i va surclasa teoria dintâi. – Dar, Irene, te rog, întreabă-l pe Filosof dacă şi peste teoria aceea genială, care-i surclasase teoria dintâi, va veni una şi mai, şi, mai genială, care să le surclaseze pe amândouă? – Filosoful îmi spune că nu numai atât. Este o regulă ca orice teorie, oricât ar fi de genială, va fi mereu surclasată de una şi mai genială, ceea ce duce la afirmaţia că nici o teorie nu e genială, ci e, pur şi simplu, o pacoste pentru creierul uman, pacoste cu care suntem chinuiţi de nişte nenorocite de Voci – aici Filosoful n-are dreptate, zise Irene – deci, suntem chinuiţi de nişte nenorocite de Voci, zice Filosoful. Ele pot să cuprindă în pântecele lor deformat de atâtea teorii, care se credeau geniale la momentul facerii lor şi suferinţele filosofilor care au creat teoriile şi care, acum sunt hrană pentru nişte simple şi tot atât de chinuitoare Voci. Teorii care n-au fost, în realitate, deloc geniale, odată ce n-au avut puterea să se ascundă sau să lupte prin adevărul lor în sine împotriva Vocilor. Au fost atât de proaste încât orice Voce analfabetă s-a putut hrăni cu ele. „Aici e marea durere!”, zise Filosoful. „Cu cât cred că o teorie este mai bună, mai indestructibilă, mai genială, cu atât Vocea mea se îngraşă mai mult, hrănindu-se cu teoria mea, prinzând tot mai multă putere. Astfel se întoarce înzecit, însutit, înmilionit, împotriva mea, torturându-mă în cel mai barbar mod cu putinţă. Aici e paradoxul vieţii mele. Nu pot să scap de Voce decât printr-o teorie atât de infailibilă, atât de puternică, încât Vocea mea, pântecoasă şi hulpavă, să nu o mai poată sfâşia asemenea unui tigru care se năpusteşte spre o gazelă. Acea teorie să se năpustească ea asupra Vocii, distrugând-o, hrănindu-se cu sângele ei dezgustător, provenit din hoituri de teorii slabe şi fricoase, incapabile de luptă sau de fugă. Dacă n-ar fi Vocea, n-aş scrie niciodată Filosofie, n-aş avea nevoie niciodată să enunţ măcar o 99

singură teorie. Dorinţa de a scăpa de Voce, de a mă descătuşa din lanţurile ei viclene, mă face să sper că, într-o zi, voi enunţa o teorie care o va învinge.” Toate acestea mi le-a spus Filosoful, Sorin. – Da, Irene, îţi mulţumesc şi ţie pentru că mi-ai transmis aceste cuvinte şi Filosofului, pentru bunăvoinţa de a-mi spune despre durerea lui. – Am să-i transmit, Sorin! De data aceasta va trebui ca eu să enunţ Filosofului o teorie care să-i ucidă Vocea, să o sfâşie, cum sfâşie un leu o gazelă. Dar ce teorie să enunţ eu? Cum să fie acea teorie? Ce coordonate să conţină? Pentru a le afla va mai trebui să am un scurt dialog cu Filosoful. Abia acum îmi dau seama că Filosoful pare cel mai puţin bolnav faţă de ceilalţi. Cu toate că el îşi urăşte Vocea şi ar face orice ca să o alunge, cu toate că însuşi sensul existenţei lui e de a lupta împotriva Vocii, ajung să înţeleg că Vocea lui va fi cel mai greu de alungat, în comparaţie cu Vocile celorlalţi, care sunt chiar iubite şi adorate de bolnavi, dacă nu, în cazul Prinţesei o Voce ce îi este indiferentă. Acum realizez ce greu va fi să găsesc tocmai eu o teorie, în locul Filosofului, o teorie care să-i spulbere Vocea. Sper din tot sufletul ca măcar unul dintre aceşti bolnavi să îşi revină şi să se întâlnească cu mine în acest viitor în care îi aştept. Dacă i-aşi găsi pe toţi în stare de boală, nu aş realiza nimic din cauza Vocilor care ar interveni în stare de transă, anihilând dorinţa şi impulsul de care va fi nevoie, pentru a distruge Vocea Irenei. – Te rog, Irene, să-i mai transmiţi ceva Filosofului. – Bine, Sorin. – Spune-i că tocmai el mi-a scris în autograf următorul enunţ: „... filosofia filosofiilor constă în a nu te gândi la nimic”, aşa este? întreabă-l, te rog! – Filosoful mi-a spus că exact aşa este! – Atunci transmite-i că cea mai tare teorie care o va dori Filosoful pentru Vocea lui va fi o teorie filosofică despre nimic. Întreabă-l de ce nu se gândeşte la o astfel de teorie? – Mi-a spus că de mult încearcă să gândească un număr aproape infinit de teorii, dar la una despre nimic nu s-a gândit. Filosoful spune că nimicul vine din nimic, dar gândul şi existenţa de unde vine, Sorin? te întreabă Filosoful. – Gândul şi existenţa vin de la Dumnezeu, Irene. – I-am transmis şi mă întreabă cum se poate ca nimicul să nu fie şi el creat de Dumnezeu? – Spune-i, Irene, că şi nimicul e creat de Dumnezeu. Tot ceea ce gândeşte o fiinţă umană e creat de Dumnezeu. – Filosoful zice că dacă nimicul e nimic, atunci el nu poate fi creat de Dumnezeu, pentru că El creează ceva şi nu putem afirma că Dumnezeu creează nimic. Adică chiar nimic, deci nu face nimic! – Transmite-i Filosofului că Dumnezeu ne-a dat conştiinţă. Orice noţiune existentă în cadrul conştiinţei noastre, există ca o entitate, iluzie, ce-i drept, în cadrul conştiinţei. Odată ce există chiar şi această iluzie a nimicului, există şi nimicul. Viaţa noastră e o iluzie şi ea, dar o iluzie colectivă, în sensul că toţi oamenii au anumiţi factori comuni ai acestei iluzii, cum ar fi simţurile. Pe Pământ nu se nasc oameni cu treizeci şi cinci de simţuri, de exemplu, ci toţi ne naştem cu acelaşi număr de simţuri. De aceea viaţa este o iluzie pe care o trăim colectiv. Orice noţiune din cadrul conştiinţei noastre e o iluzie. Chiar şi atunci când facem cele mai simple operaţii matematice, cum ar fi adunarea sau scăderea, tot iluzie este. Chiar şi când suntem fericiţi că am înfăptuit un anume lucru, tot iluzie este. Viaţa este un vis al unei iluzii şi atât. Chiar dacă visăm mereu, de la naştere până la moarte. Există iluzia în sine? Da, Filosofule, există ca o simplă noţiune a conştiinţei şi atât. La fel există şi nimicul, ca iluzie, ca o simplă noţiune a conştiinţei, ca nimic, de data aceasta şi atât, chiar dacă toate noţiunile sunt tot o iluzie care ne antrenează în visul vieţii. Deci, nimicul există pentru noi, pentru fiecare în parte, ca o noţiune fără de care n-am putea exista, deoarece Absolutul, Absurdul şi Esenţa în Sine se raportează, nu la infinitate sau nesfârşit, ci la Nimic. La acest Nimic se raportează tot ceea ce gândim sau facem sau întreprindem. De ce? Pentru că el este atât limita superioară a lucrurilor cât şi limita inferioară. Tot ceea ce considerăm noi că există, n-ar exista dacă n-ar fi acest imbatabil Nimic. Însăşi existenţa, cu toate atributele ei, se raportează la acest misterios Nimic, în afară de Marele Creator al Universului, de Dumnezeu. El nu se raportează la această limită care, în definitiv, este Nimicul, pentru că El a creat totul, el nu are nevoie de o referinţă, de un punct de reper, la care să se raporteze. Dacă vom spune infinit acesta, oricum, se va raporta la finit, iar acesta, la Nimic. Dacă vom spune etern acesta se va raporta la periodic, iar acesta, la Nimic. Dar dacă spunem Marele Creator al Universului, dacă spunem Dumnezeu, ne dăm seama că orice atribut i-am aduce, n-ar fi plauzibil pentru că 100

Dumnezeu e mai mult decât etern şi infinit. Pentru că Dumnezeu a creat şi prima şi ultima frontieră a spiritului, care este Nimicul. Frontiera trasată de Dumnezeu pentru fiinţa umană. Am putea afirma că Dumnezeu e doar infinit? Atunci L-am raporta automat la Nimic, pentru că infinitul însuşi are ca punct de reper finitul, care are ca punct de reper Nimicul. Astfel este valabil şi pentru eternitate. Faptul că afirmăm că Dumnezeu este infinit şi etern este doar o figură de stil, care să ne exprime superioritatea Lui, atât ca timp cât şi ca spaţiu, dar va trebui să admitem că, în realitate, Dumnezeu e superior şi infinitului şi eternităţii. E însuşi începutul Neînceput şi Sfârşitul Nesfârşit al Universului. Este Marele Creator al Universului, al spaţiilor şi al timpurilor Fiinţei. De aceea, dragă Filosofule, ai avut dreptate când ai afirmat că filosofia filosofiilor este nimicul; dar ai uitat să mai adaugi un lucru pentru ca teoria ta să devină atât de puternică, încât să-ţi înlăture Vocea. Enunţul, dragă Filosofule, este următorul: „Filosofia filosofiilor Fiinţei este Dumnezeu”. Am spus Fiinţei deoarece mă refer la fiinţa umană, ca arhetip. Poate că asta te va ajuta în viaţă, Filosofule! – I-am transmis Filosofului tot ce ai spus, Sorin. L-am întrebat dacă doreşte să-ţi transmită şi el ţie ceva, dar este atât de îngândurat, încât nici eu nu mai pot comunica cu el. Cu toate acestea, Sorin, Vocea mea ar vrea să te întrebe: „De ce doreşti să-i distrugi Vocea Filosofului?” – Spune-i, Irene, Vocii tale că nu eu sunt cel care doreşte să o distrugă, ci chiar Filosoful! Este dorinţa lui, nu a mea! Eu nu mai am nici o obiecţie faţă de o altă Voce. – Chiar aşa, Sorin? – Da! Chiar aşa, Irene. – Atunci, e foarte bine, îmi spune Vocea. – Aş vrea să-i mai transmiţi ceva şi Mamei. – Bine, Sorin! Dar Vocea mea te roagă să te grăbeşti fiindcă au trecut deja douăzeci de minute. Mai ai doar zece minute, după care te rog să pleci, Sorin! – OK, Irene! Zece minute îmi sunt de ajuns. Spune-i Vocii tale că-i mulţumesc pentru mărinimie. – I-am spus dar nu mi-a mai transmis nimic. – Nu-i nici o supărare, Irene. Eu vreau să văd ce mai face Mama, după care o să-mi iau rămas bun de la toţi şi să nu uit să-i las un mesaj Prinţesei. – Ce fel de mesaj să-i laşi? E vorba despre vreo uneltire de-a ta împotriva Vocii mele, Sorin? – Nici vorbă, Irene! Mesajul n-are nici o legătură cu Vocea ta! Vreau doar să-i mulţumesc pentru ajutorul pe care mi l-a dat, dându-mi adresa unde să-l pot găsi pe Prinţ. Spune-i că am şi început investiţia mea în Deliria. Poţi să o anunţi, dacă nu ştie, că am fost invitat, în persoană, la Prinţ, doar că atunci când lam vizitat, Prinţul avea o altă femeie, cu care se săruta şi pe care o numea Prinţesa lui. Când i-am spus de Prinţesa care îl aşteaptă în Turnul Sorţii mi-a răspuns că a părăsit-o de mult, că, de fapt, nu a purtat nici un război, ci plecarea lui la luptă pentru Deliria a fost doar un motiv bine ticluit ca să scape de Prinţesa din Turnul Sorţii, care-l plictisea îngrozitor. – Ţ i-a spus ţie Prinţul Deliriei toate astea? – Da, Irene! Dacă nu vrei să i le spui Prinţesei e treaba ta! Poate nici n-ar fi prea indicat să afle toate astea despre prinţ, am intervenit eu, arătându-mă total dezinteresat de faptul ca mesajul meu să fie sau nu transmis Prinţesei. Asta tocmai pentru a nu semăna nici o îndoială în logica Vocii Irenei, dar mesajul odată transmis ar fi semănat adevărata îndoială, pe care o doream, în sufletul Prinţesei. – Sorin, Vocea mea îmi spune că doreşte ca eu să transmit neapărat acest mesaj Prinţesei, pentru că îi e milă de ea. Pentru că nu vrea ca fata asta să-l aştepte toată viaţa pe nemernicul acela de Prinţ, care-şi bate joc de ea. Tot Vocea mi-a deschis bine ochii de data aceasta, spunându-mi ce escroci sunt bărbaţii şi cum îşi bat joc de dragostea care le-o poartă femeile. Toţi bărbaţii sunt la fel ca Prinţul, îmi spune Vocea. Deci şi tu, Sorin! N-am mai zis nimic. În orbirea şi răutatea ei, Vocea mai făcu o mişcare greşită, în acest joc de şah, imaginar de data aceasta, unde piesele chiar nu au nevoie de o culoare anume. Abia acum înţeleg de ce Vocea dorea piese incolore. După o scurtă pauză, Irene zice: – Să ştii că i-am spus Prinţesei tot adevărul! – Şi ce a zis, Irene? – Ce să zică? E deprimată! A început să plângă. Prinţesa face o adevărată criză, Sorin! E atât de agitată, atât de tare strigă, încât au venit până şi îngerii din ceruri, îmbrăcaţi în alb, care o scot din Sala de Resocializare. 101

– Îmi pare rău pentru ea, Irene! în sinea mea, abia dacă reuşeam să nu strig de bucurie ştiind că îndoiala o va măcina mereu pe Prinţesă, până la însănătoşire. – Să ştii, Sorin, că la Mamă nu mai are rost să te prezint deoarece am intrat în ultimul minut, aşa mi-a spus Vocea. – În ultimul minut? – Da, Sorin, în ultimul minut! – Te rog, Irene, aminteşte-ţi în aceste ultime secunde un singur lucru. Concentrează-te adânc, adânc de tot şi spune-mi dacă i-ai auzit vreodată pe îngerii în alb vorbind despre unul dintre colegii tăi: Dulceaţa, Filosoful, Şeful de Stat, Prinţesa, Mama şi Episcopul? – Încerc să-mi amintesc, Sorin. Nu ştiu sigur... nu-mi amintesc... Parcă, totuşi, de Filosof. Este profesor la o universitate în Chicago. Parcă spuneau că este profesor la University of Chicago. Atât pot să-mi amintesc, nimic mai mult. Vocea îmi spune că mai sunt zece secunde şi se termină totul. – Te iubesc, Irene! Am să te salvez într-o zi. Nu uita! – Adio, Sorin! Deodată, Irene începu să-şi ridice pleoapele ochilor, încetul cu încetul, privindu-mă oarecum somnolentă. Apoi privirea ei vioaie a revenit la normal. – Ei, cum te simţi, Irene? am întrebat eu, curios. – Mă simt bine, domnule, dar nu cred că ne cunoaştem chiar atât de bine încât să ne spunem pe nume. Eu nici nu ştiu prea multe despre dumneavoastră, decât că aveţi o soţie bolnavă de schizofrenie. Ce alte indicii îmi mai puteţi da pentru a susţine acel divorţ? Dacă v-aţi înţeles e bine, atunci nu mai divorţaţi, domnule! Rămâneţi unit cu ea toată viaţa! – Aşa am să fac, am zis eu. Deci, stimată doamnă avocat, mi-a părut bine de cunoştinţă, iar eu mă voi retrage deoarece trebuie să mă întorc la New York, unde locuiesc. – Dar noi suntem în New York acum, cum adică să vă întoarceţi în New York? – Iertaţi-mă, doamnă avocat! am zis pe un ton reverenţios. Aveţi dreptate, ne aflăm la New York! Sunt atât de zăpăcit cu divorţul acesta încât fac nişte greşeli copilăreşti. Realitatea era cu totul alta. Sărmana mea Irene se afla, de fapt, la periferia unei alte metropole şi anume Miami, la aproximativ zece ore de mers întins, cu maşina, de la New York. Nu am mai corectat-o pentru că vroiam să mai comunice cu mine, chiar dacă nu aveam să o salvez, acum. La despărţire aş fi vrut să o sărut, dar ştiam că nu îmi este permis. Eu, soţul ei, eram un străin pentru Irene. Am chemat un înger alb care mi-a deschis uşa. Stătusem cu Irene aproximativ şapte ore. Era un record pentru mine. Mark adormise, aşteptându-mă, pe o canapea aflată pe unul din holurile nesfârşite ale sanatoriului. L-am scuturat uşor şi a tresărit speriat, neştiind ce se întâmplă. Şi-a revenit repede. Mi-a spus că tot aşteptând l-a luat somnul. Nici nu-şi dăduse seama când adormise. Oricum, ştiam ce obosit este din moment ce venise tocmai din New York să-şi vadă mama. L-am dus şi pe el să-şi ia rămas bun de la mama lui, dar l-am atenţionat să fie cât mai formal cu putinţă deoarece se adresează unei avocate şi nu mamei lui. Mark a înţeles. Simţeam că-i venea să plângă în momentul când a zis: „La revedere, doamnă Avocat! Vă mulţumim, şi eu şi tata, pentru că ne ajutaţi cu procesul de divorţ cu mama!”. Când a spus cuvântul „mama” am auzit cum sunetele acestui sacru cuvânt îi rămâneau în gât, neputând să le pronunţe. Aşa că am intervenit eu: – Vă mulţumim încă o dată, doamnă avocat, iar dacă dumneavoastră doriţi vom rămâne în continuare clienţii dumneavoastră. Cine ştie ce necazuri întâmpină omul în viaţă! – Să vă bucuraţi dacă nu veţi ajunge clienţii mei, pentru că, la mine, îi aduc numai necazurile cu legea, iar nu bucuriile! Într-un fel, era adevărat, pentru că tocmai necazurile mă aduseseră la sanatoriu. Necazul de a avea o soţie cu o boală atât de îngrozitoare. Bucuria nu m-ar fi adus niciodată în acest sanatoriu. Pentru că dacă mi-ar fi dat destinul bucurie, soţia mea ar fi fost şi astăzi cu mine acasă, în Brooklyn, New York. Îmi amintesc că, la plecare, am mai privit o dată clădirea sanatoriului, jurându-mi că voi face tot posibilul ca Irene să se vindece. Atât de tare mă obseda acest gând, încât, la un moment dat, m-am trezit că îngăimam nişte cuvinte cu voce tare. Mark n-a aşteptat mult ca să facă o remarcă: – Ce faci, tată!? Mai nou, ai început să vorbeşti singur? Nu ştiam ce să-i răspund. Am zâmbit, am apăsat pe acceleraţie şi am demarat în trombă, îndreptându-ne spre highway-ul care ne ducea spre casă. 102

Amândoi sufeream, amândoi am fi făcut tot ce era posibil să o salvăm pe Irene. Am fi dat orice pe lume ca Irene să fie cu noi, dar Turnul Sorţii care ne-a fost hărăzit, mie şi lui Mark, este acesta cu ziduri reci, austere şi nemiloase. Cu multă suferinţă. Pe drumul spre casă m-au frământat tot felul de gânduri negre, cum ar fi faptul de a face cea mai mare greşeală din viaţa mea, acceptând această metodă de vindecare, într-un fel neconvenţională, pentru Irene. Mă gândeam dacă nu cumva tot ceea ce vroiam eu să fac era imposibil. Dacă Filosoful şi cu Prinţesa sunt la fel de bolnavi? Dacă au murit? Cum oare am putut eu să fiu aşa de idiot crezând că azi, douăzeci şi cinci iulie, anul două mii doi, aş vindeca nişte oameni aflaţi în trecut, adică în douăzeci şi cinci iulie, o mie nouă sute optzeci şi doi? Oare nu era o copilărie sau, mai mult, o tâmpenie fără margini din partea mea, care va avea un deznodământ dezastruos în viaţa Irenei? Eram convins că la Vocea Irenei, eu, Sorin, adevăratul ei soţ, nu mai aveam ce căuta. Poate că ar fi fost mai înţelept să cerşesc Vocii un fel de portiţă de întoarcere? Poate că da! Dar nenorocita aceea de Voce nici nu vroia să pună pe tapet un astfel de subiect. Făcea tot posibilul să scape de mine. Ştia că-i sunt un posibil duşman, dacă nu chiar unul de temut. Oricum, dacă n-aş fi încercat marea cu degetul sau să găsesc acul în carul cu fân, tot naş fi avut vreo şansă. Deodată îmi trecu prin minte că şi Albert Einstein, în teoria sa a Relativităţii, susţinea scurgerea timpului în funcţie de viteza luminii. Deci, timpul se poate dilata sau contracta. Să nu mai vorbesc de teoria tahionilor, acele particule elementare pentru care timpul curge din trecut prin prezent spre viitor, unde se curbează şi revine din viitor în trecut. Toate aceste lucruri mi-au mai adus o uşoară briză de linişte în sufletul meu. * Chiar dacă Irene îşi va reveni, pentru mine va rămâne un mister, întreaga mea viaţă, cum să poţi acţiona din viitor, dintr-un viitor relativ îndepărtat, care, pentru mine şi Irene, era prezent, pentru a schimba trecutul? Mai mult, nu numai că ne aflam la ani buni distanţă de momentele când Irene se afla în Sala de Resocializare, dar, din punctul de vedere al spaţiului, ne aflam într-un alt loc, undeva la un sanatoriu din Miami, Florida, faţă de cel unde avea loc întâmplarea, respectiv Dallas, Texas. De ce nu aş recunoaşte că viaţa noastră e un mister de la naştere şi până în ultima clipă, alimentat din abundenţă cu Iluzia simţurilor noastre, atât cea a conştientului cât şi a subconştientului nostru. Oricum nu era momentul în care doream să vreau, să gândesc, ci, mai degrabă, un moment în care să Cred. Doream să cred în orice: în Dumnezeu, într-o şansă, într-o întâmplare, în picăturile de ploaie care înnegreau asfaltul sau în Destin. Poate că în acel moment de răscruce din viaţa mea am înţeles câtă nevoie avem să Credem în ceva, fără să ne întrebăm de ce sau cum, necondiţionat şi inevitabil. Avem nevoie să Credem şi atât. Fără aceasta nu numai că am fi mult mai înstrăinaţi de noi înşine, nu numai că ne-am minţi cu tot felul de lucruri despre care am fi conştienţi că nu sunt adevărate dar, mai mult decât atât, am fi înfrânţi. În aceasta stă frumuseţea şi mirajul Credinţei şi anume a nu ne lăsa înfrânţi, a nu accepta minciuna pe care o Cunoaştem drept Adevăr şi a-i da Adevărului Iluzoriu, care nu este altceva decât sens, Credinţa noastră, Mister ce va deveni Destin. Astfel, iubindu-L pe Dumnezeu, ne acceptăm Destinul, sorbindu-i fiecare zvâcnire de patimă, iubire, dorinţă, blestem sau înălţare sub vremurile ce au apus de atât de fără de timp, într-un trecut ancestral undeva în viitor. Pentru toate acestea am descoperit nevoia de clopote şi altare şi catedrale dar şi de bordeluri, crâşme şi patimi. Suntem născuţi să pătimim, poate de aceea ne-am creat un Dumnezeu al patimilor în persoana lui Hristos care, îndurerat, pătimeşte pe cruce, patimi aflate la antipozii fiinţei umane, cum ar fi sacrificiul, jertfa, iubirea pentru binele celor mulţi spre deosebire de patimile celor mai mulţi, care constau în mârşăvie, alcoolism, tot felul de ticăloşii, preacurvie şi câte ar mai fi de adăugat. Întotdeauna calităţile Dumnezeului nostru vor fi la antipozi de noi fiindcă, nu o dată, dorim să vedem la Dumnezeu ceea ce noi nu avem. De aceea, în mare măsură, religiile popoarelor n-au exprimat nimic altceva decât ceea ce adepţii lor nu aveau şi unde şi-ar fi dorit să ajungă. Din religii, oamenii au înţeles să lupte împotriva Iluziei Vieţii, fără să se lase înfrânţi de relativitatea adevărurilor care îi înconjurau, acceptând ca atributul suprem al lui Dumnezeu să fie tot ce au mai bun în ei, dar se află atât de departe de sufletul lor totodată fiind obligaţi să înţeleagă că Iluzia Vieţii nu-i pune să cânte în corul unei biserici, ci să lupte pentru a subzista, ceea ce-i face dependenţi de patima vieţii, aceea de a exista. Cu toate acestea, se roagă la Dumnezeu încercând să respire dorinţa de a nu se da înfrânţi, aceea de a se lupta împotriva eternei înstrăinări de sine, care este viaţa şi, mai mult, a-şi aminti mereu că undeva, la antipozii fiecărui suflet uman, au mai rămas şi acele lăcaşuri ancestrale, de dinainte de timp şi naşteri, iubirea adevărată, sacrificiul pentru aproapele, cinstea, modestia 103

şi, nu în cele din urmă, adevărata fericire, care constă în împlinire. Dar aceasta este undeva departe de zbuciumul vieţii, undeva către ceea ce civilizaţiile au văzut înspre Dumnezeu.

CAPITOLUL 10

La un moment dat am început să zâmbesc. Ceva îmi spunea că temerile mele în privinţa Irenei nu au nici un motiv, că până la urmă am să-i înving Vocea aceea blestemată care o ţine închisă în delirul său. Oare mă va ajuta frumuşica ex-Prinţesă a Deliriei? Sau poate Filosoful? Rămâne de văzut. Mâine, la prima oră a dimineţii, voi lua avionul din New York spre Crystal Medical Center din Dallas, acest centru specializat în boli psihice şi voi încerca să aflu ceva despre Filosof, Dulceaţă, Mama, Episcop şi toţi ceilalţi. Aş vrea să ştiu cât mai multe despre viaţa acestor oameni dar, în primul rând, să aflu dacă aceste personaje au existat cu adevărat sau au fost reale doar în cine ştie ce plan mental în care ar fi fost Irene purtată de Voce. Abia acum m-am gândit la acest aspect. Dacă nici unul dintre aceste personaje nu există? Dacă au fost nişte simple fantasmagorii ale Vocii Irenei? Dacă însăşi Vocea Irenei a încercat, în acest mod, să mă tragă pe sfoară, iar eu am picat în plasa ei ca un idiot? Nu cred că ar fi fost posibil deoarece Irene mii descria în mişcare, în acţiune, comunica, lucrul cel mai important, cu aceste personaje. Şi, cu toate acestea, am simţit dintr-o dată câţiva fiori reci pe şira spinării gândindu-mă la ce s-ar fi întâmplat dacă Vocea Irenei mi-ar fi făcut o asemenea farsă. Aş fi pierdut totul din cauza propriei mele neatenţii. La un asemenea joc de şah ar fi trebuit să-mi iau toate măsurile de prevedere în ceea ce priveşte autenticitatea regresiei. Şi, totuşi, un lucru mă linişti. Când am început regresia cu Irene, acceptul de a se supune hipnozei nu mi-a venit din partea Irenei, ci din partea Avocatei. Irene, în acel moment, era doar Avocata şi atât. Avocata care dorea să mă ajute în procesul de divorţ cu Irene. Oare de ce nu mi-a vorbit nimic Avocata despre Irene, în momentul revenirii din transă? De ce Avocata nu mi-a spus dacă merită sau nu să divorţez de Irene? Ceea ce a văzut în starea de hipnoză referitor la procesul de divorţ al Irenei? Acesta e un mister! Divorţul fiind lăsat doar la latitudinea mea. Oare Avocata nu s-a dus în acea stare de hipnoză tocmai pentru a mă ajuta pe mine să o regăsesc oarecum pe Irene? Vocea Irenei să fie o altă Voce decât cea a Avocatei? Nu cred. Cred că Vocea în sine face la fel cum mi-a spus iluminatul Lama într-o zi: „o ţine într-un spaţiu de tranziţie, care aparţine şi nu aparţine în totalitate unei dimensiuni anume.” Poate de aceea Vocea îi oferă o personalitate, când dintr-un spaţiu, când din celălalt, dar pe ambele personalităţi, atât Avocata vizibilă cât şi Irene ascunsă, le ţine sub aceeaşi mizerabilă teroare. Îmi amintesc cât de mult mă furaseră gândurile pe acel drum. La un moment dat, în loc să circul pe partea dreaptă, am luat-o pe stânga, la fel ca în Australia. Era să provoc un groaznic accident de circulaţie dacă Mark nu ar fi fost alături de mine, ca să-mi strige în ultimul moment: „Ce faci, tată??!?”. Abia atunci am realizat că, furat de gânduri, priveam la un camion de mare tonaj, care se apropia de noi în mare viteză, fiind la doar câţiva metri. Priveam la camion cu nepăsare, ca şi cum era normal ca el să se afle în faţa mea, iar eu pe banda stânga de mers. Într-o fracţiune de secundă am virat pe banda din dreapta şi camionul ne depăşi claxonând strident. Dacă nu s-ar fi trezit Mark, care aţipise liniştit, lăsând spătarul scaunului în jos, acum am fi fost cu siguranţă morţi. Claxonatul strident al camionului l-a trezit pe Mark. Eu nici nu-l auzisem şi, cu toate că priveam camionul apropiindu-se vertiginos de noi, nu-l văzusem. În cele din urmă am ajuns acasă, în New York. Era vreo trei dimineaţa. Mark dispăruse în camera lui pe care o ocupă când nu este prea „ocupat” la Colegiu. Oricum, sunt mândru de băiatul meu. Până acum nu mi-a făcut niciodată o prostie atât de mare încât să nu-l pot ierta. De învăţat ... nu este unul dintre studenţii tocilari, care obţin numai calificative „foarte bine”, ci este un student mediocru spre bun. Asta îmi şi doresc. De multe ori chiar sunt fericit când Mark face o tâmpenie sau ia o notă proastă la Colegiu. Mi-e teamă să fie vreun fel de excepţional, de geniu şi, pe urmă, client al mai ştiu eu cărui spital de psihiatrie, mai ales că, din punct de vedere ereditar, după mamă, ar avea o mai mare şansă decât alţi tineri de vârsta lui să ocupe un loc în vreun sanatoriu de profil. De când s-a îmbolnăvit Irene, pot să afirm, cu mâna pe suflet, că am citit până în prezent tomuri întregi despre Schizofrenie, încercând să înţeleg cât mai profund această cutremurătoare maladie. 104

A doua zi, dimineaţa, primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă îndrept spre aeroport, să iau avionul cu destinaţia Dallas, Crystal Medical Center. Ajuns la biroul de informaţii am fost întâmpinat de o tipă slabă, numai că slab, în această situaţie, însemna scheletic, care m-a îndrumat să vorbesc cu doctorul Kaufmann despre bolnavii psihic care au fost la clinică cu mulţi ani în urmă. După aproape o oră, timp în care am făcut anticameră la Kaufmann, asistenta acestuia mă rugă, pe un ton cât se poate de politicos, să intru. Kaufmann, un tip înalt, solid, cam la şaizeci de ani, blond, dar cu un început de chelie, mă invită să iau loc pe unul din scaunele aşezate în faţa biroului său. – Cu ce vă pot fi de folos, domnule? – Sorin Cerin. – Da, domnule Sorin Cerin, vă ascult, zise Kaufmann, după care mă scrută cu o privire pătrunzătoare, lăsându-mă să-i observ ochii de un albastru deschis. – În urmă cu douăzeci de ani, în această clinică, a fost internată pentru un tratament psihiatric, Irene Anderson care, în urma căsătoriei de acum optsprezece ani, a devenit Irene Sorin Cerin. – Cu ce vă pot fi eu de folos, domnule Sorin Cerin? Realitatea era că nici eu nu ştiam cum să-i explic mai bine, doctorului Kaufmann, de experienţa mea, ce friza mai mult paranormalul decât o terapie convenţională oarecare. – Soţia mea suferă de schizofrenie reziduală, fiind internată de mai mulţi ani la un sanatoriu, în apropiere de Miami, în statul Florida. În urmă cu o anumită perioadă am fost în Tibet unde am locuit o lună de zile la o lamaserie. Acolo am fost iniţiat de un iluminat Lama în anumite tehnici transcendentale, comportamentale şi de hipnoză. Ei, bine, doctore, ceea ce am studiat în Tibet am încercat să aplic pe propria mea soţie, încercând să o ajut să se vindece. – Aţi hipnotizat-o? – Da. – Sub ce formă i se exteriorizează boala? – Se crede Avocată. – Avocată? – Da. – Cu dumneavoastră ce comportament are? – Cu mine? Nu mă recunoaşte, dar, mai mult, nici măcar pe fiul ei, Mark. Ieri am fost la ea. Este rece şi pasivă, privindu-ne cu o oarecare superioritate şi aroganţă din postura de jurist. Ea, ca avocat, urma să mă reprezinte în procesul de divorţ pe care, chipurile, i l-aş fi intentat soţiei mele, Irene Sorin Cerin, care, de fapt, este tot ea, numai că nu-şi dă seama. În stare de veghe este Avocata, dar în stare de transă a redevenit Irene, dar o altfel de Irene faţă de cum o cunoşteam eu. Cu totul schimbată. – Adică? – Un suflet ţinut ferecat şi controlat de o Voce, care i se interpune în gânduri, sentimente şi, mai ales, în modul de acţiune. – Da, da, da ... înţeleg. – Odată ajunsă în stare de transă hipnotică, am început să-i explorez trecutul, încercând să aflu în ce condiţii a debutat boala şi, pe urmă, anumite momente din viaţă, când boala şi-a făcut apariţia mai pregnant. Astfel, am ajuns în urmă cu douăzeci de ani când a fost internată aici, la Crystal Medical Center, în Dallas. – A stat mult la noi? – Din câte ştiu eu, vreo şase luni. După care a avut o perioadă de remisie, perioadă în care am cunoscut-o eu. Luni de zile nici n-am ştiut că suferă de schizofrenie. Puteam discuta orice cu ea, nu mi să părea în nici un fel ca fiind o persoană cu un asemenea diagnostic. Pentru mine era perfect normală. Înainte de căsătorie mi-a mărturisit că a suferit de această boală, care spera să nu-i mai revină niciodată. Mi-a povestit că a fost internată aici, la Crystal Medical Center. Regret că atunci n-am mai întrebat-o şi alte aspecte pe care le ştia din timpul internării. Asta a fost o greşeală a mea, doctore. Dar, odată ce am hipnotizat-o, în cursul zilei de ieri, intrând în regresie temporară, am aflat de nişte colegi de-ai ei, dintr-o Sală de Resocializare. Aveţi aşa ceva? – Bineînţeles că avem Sală de Resocializare. Se află în această clinică, în clădirea alăturată.

105

– Irene, am continuat eu, este total aservită Vocii ei. Ceea ce am încercat prin transa hipnotică a fost să-i elimin Vocea, dar n-am reuşit. Cu toate acestea, mai am o speranţă. Aş vrea să aflu câteva date, cum ar fi numele şi adresa unor vechi pacienţi de acum douăzeci de ani. Sau să aflu care a fost soarta lor. – Despre aceşti pacienţi v-a spus doamna Sorin Cerin în transă? mă întrebă medicul mirat. – Da, doctore. – Ce anume vreţi să rezolvaţi aflând date despre aceşti pacienţi? – După cum v-am mai spus, n-am reuşit să-i distrug Vocea soţiei mele. Văzând eu asta, am încercat să distrug Vocile altor pacienţi. – Şi, aţi reuşit? zise medicul zâmbind oarecum întrebător. – Asta vreau să văd. În cazul în care un singur pacient din regresia soţiei mele şi-a revenit, am şanse să o readuc şi pe ea la normalitate. – Cum? întrebă doctorul, curios. – Aduc acel pacient în stare de transă hipnotică. El este cunoscut în regresia soţiei mele ca posesor de Voce, dar, în realitate nu mai e. Cuvintele lui vor deveni un fel de lege chiar şi pentru Vocea soţiei mele, o lege care-i va strecura în suflet Îndoiala şi, deci, însănătoşirea. E un fel de experiment, doctore. Dumneavoastră ce spuneţi despre această idee a mea? – Sincer, domnule Sorin Cerin, nu cred în aşa ceva. Mi se pare ceva de domeniul fantasticului, al absurdului. Nu vreau să vă descurajez dar părerea mea e că ar trebui să vă întoarceţi acasă, să lăsaţi gândurile negre la o parte şi să luaţi nişte tablete, pe care vi le pot prescrie chiar acum, zise doctorul, probabil crezându-mă nebun. Oricum, nu mă interesa ce credea Kaufmann despre mine, important era sămi duc planul la îndeplinire. – Probabil că am nevoie de ceva calmante, doctore, dar, vă rog, totuşi, ajutaţi-mă cu aceşti vechi pacienţi! Poate ştiţi ceva. – Încerc, dar dacă dumneata nu cunoşti nici un nume? În al doilea rând, douăzeci de ani reprezintă, totuşi, o perioadă destul de mare, un timp în care unii oameni pot chiar să uite, domnule Sorin Cerin! zise doctorul pe un ton profesional, de data aceasta, un ton specific psihiatrilor, pe care nu pot să-l sufăr. Este o voce cu un timbru cald, părintesc, prietenos şi înţelegător, fiindu-mi cu atât mai antipatică cu cât accentele ei teatrale sunt atât de prost jucate de absolut toţi psihiatrii. – Tot ce vă pot spune din starea ei de regresie temporară este că-mi prezenta unii colegi din Sala de Resocializare, cum ar fi: Dulceaţa, Filosoful, Şeful de Stat, Episcopul, Mama, Prinţesa. Oare, toate aceste nume, nu vă spun nimic, doctore? Acesta tăcu o perioadă, privind fix spre tavan, într-un colţ anume. Am înţeles că şi Kaufmann începea să gândească şi poate momentul adevărului va veni şi pentru mine. Era de ajuns un singur nume, doar atât şi tot ceea ce-mi spuse Irene s-ar fi adeverit. – Şefi de Stat, Filosofi, Prinţese, Episcopi au fost mai mulţi aici, la Crystal dar, zise Kaufmann gânditor, dar nu-mi amintesc nici un Episcop sau Filosof sau Prinţesă sau oricare altul, de acum douăzeci de ani. – Încercaţi, doctore! Poate totuşi ... am insistat eu. – Încerc, domnule Sorin Cerin, dar sigur nu-mi amintesc. – Credeţi că nu am nici o şansă? – Nu cred, răspunse doctorul pe tonul său profesional. Începusem să tremur. Nu se putea să mi se năruie întregul vis asemenea unui castel din cărţi de joc. Nici nu ştiu cum am părăsit cabinetul doctorului Kaufmann. Eram atât de trist şi de abătut încât, la ieşirea din clinică, n-am mai avut puterea să merg până la propria maşină. M-am aşezat pe una din băncile aflate pe aleile ce străjuiesc Crystal Medical Center. Nu ştiu cât am stat pe bancă. O oră, două, trei, asta n-are nici o importanţă. Ce ştiu este că încercam întruna să găsesc o cale de a afla ceva despre „colegii” Irenei. Priveam spre un grădinar care muncea de zor la feluritele plante ce împodobeau aleile. Când a ajuns în dreptul meu, nu ştiu de ce, am încercat să intru în vorbă cu el. – Astăzi e senin, domnule grădinar! – Da, este o zi bună de grădinărit! – Lucraţi de mult în meseria asta? – De aproape patruzeci de ani. Numai la Crystal lucrez de treizeci de ani, de când s-a înfiinţat centrul medical. 106

– Cred că aţi avut posibilitatea să cunoaşteţi multe istorii, ale unor bolnavi de aici. – Aud şi eu ce se vorbeşte prin clinică. – De obicei, îşi revin în majoritate cei care trec pe aici? ştiu că fac anumite ore de resocializare în Sala de Resocializare. – Aşa este. Dar unii îşi revin, alţii nu. Asta, în funcţie de diagnostic şi de cât de grav bolnavi sunt pacienţii. – Dar de unele cazuri spectaculoase, în care un pacient grav bolnav să-şi revină, aţi auzit? L-am întrebat fără să aştept un rezultat concret, de această dată. A fost un caz, acum douăzeci de ani, al unui profesor de la o universitate din Chicago. L-au adus la noi, în Dallas, deoarece familia lui se afla în statul Texas. El nu era căsătorit. – Nu-şi spunea Filosoful? – Ba da! îşi spunea Filosoful! Nu ştiu câtă legătură avea cu filosofia ceea ce făcea el deoarece este unul dintre cei mai renumiţi medici din ţară, predă medicină la Universitatea din Chicago. Omul acesta a stat vreo trei ani la noi şi nici nu ştia cum îl chema, ca pe urmă, dintr-o dată, să se vindece. Dar nu oricum, ci complet!, ştiu mai multe despre el deoarece, în vremea aceea, se vorbea prin clinică de Filosoful, care a redevenit doctorul Parkins. Aşa îl cheamă, Parkins. Odată cu vindecarea lui, tot în acele zile, a murit o bolnavă care îşi spunea ... – Nu cumva Prinţesa!? – De unde ştiţi? m-a întrebat grădinarul, mirat. – Parcă de Prinţesă am auzit şi eu. – Sărmana fată, zise grădinarul, îşi aştepta Prinţul. Dintr-o dată a devenit foarte agitată strigând că Prinţul a părăsit-o. Suferea îngrozitor. A decedat prin congestie cerebrală. – De Şeful de Stat, de Episcop, de Dulceaţă, de Mama, nu ştiţi nimic? – Nu ştiu, domnule. Aici sunt foarte mulţi pacienţi. Unii vin, alţii pleacă, alţii mor şi alţii rămân. Aşa nu cunosc fiecare pacient. Ce ştiu eu sunt cazuri din acestea, mai deosebite, care se zvonesc prin clinică, de la un brancardier la altul, sau de la o asistentă la alta. Cu medicii, eu nu discut chestii din astea. Medicii nici n-au timp să stea cu mine la discuţii. – Azi l-am întrebat pe doctorul Kaufmann despre Filosof şi mi-a spus că nu-şi aminteşte nimic. – Este posibil! Poate Kaufmann era în concediu în acele zile, ori era plecat la tot felul de congrese sau reuniuni, peste tot în lume, nu numai din Statele Unite. Kaufmann e un medic foarte bun. – Nu am cuvinte să vă mulţumesc, domnule grădinar, i-am spus după care m-am grăbit spre maşina mea. – Dar de ce vă interesează toate acestea? – Am să vă explic eu altă dată! Mii de mulţumiri! I-am strigat de la distanţă. Nici azi nu pot să exprim bucuria pe care mi-o făcuse grădinarul. Nici nu ştiu cum am urcat în maşină şi am demarat, cu destinaţia Chicago. Abia în avion mi-am amintit de frumoasa Prinţesă care îşi aştepta Prinţul în Turnul Sorţii. Sărmana Prinţesă, va rămâne ca o pată în sufletul meu. Regret nespus de mult că a murit. Aş face orice să o readuc la viaţă, dar îmi dau seama că este imposibil. Deodată am trecut de la o stare de euforie, de exuberanţă, pe care ţi-o dă o astfel de reuşită, la una de regret cu privire la moartea Prinţesei. Mi-am dat seama că am ucis-o fără să vreau, încercând să o salvez. Mă simt precum un criminal, care va purta victima pe conştiinţă întreaga viaţă. Oare acesta să fie preţul plătit pentru viaţa Irenei? Abia acum realizez ce mare este. Oare chiar atât de dureroasă să fi fost pentru Prinţesă revenirea la realitate? Oare să fi fost atât de fericită în Turnul Sorţii, unde-şi aştepta nerăbdătoare Prinţul, confecţionând plicuri? Oare, dărâmându-i turnul care o ţinea prizoniera schizofreniei, i-am dărâmat viaţa? Acel turn să fi fost propria ei viaţă? Oare, care o fi propria viaţă a soţiei mele? Oare Irene e fericită cu adevărat în calitate de sclavă a Vocii ei, la fel cum a fost Prinţesa? Tare nu aş vrea ca Irene, la despărţirea de Voce, să facă un şoc. Nu ştiu dacă e bine ceea ce fac. În definitiv, viaţa Irenei îi aparţine ei şi eu o vreau vie, chiar dacă sufletul ei nu este în realitatea mea. Cel puţin pot să o vizitez din când în când, pot să o văd. Nici viaţa Prinţesei nu-mi aparţinea. Am vrut să o salvez, iar eu am ucis-o, ceea ce-mi repugnă şi mă face să mă simt deosebit de vinovat. Abia acum înţeleg ce greu este să porţi, în viaţă, o asemenea povară pe conştiinţă şi acesta este doar începutul iadului care va urma. Regret moartea Prinţesei. Şi toate astea doar pentru a o readuce pe Irene alături de noi. Totuşi, voi lupta până la capăt. Voi avea curaj. N-am să mă las învins. Acum o zi am vindecat un om bolnav, aflat cu douăzeci de ani în urmă. Asta îmi spune că merită să 107

continui lupta, că ceea ce am făcut nu este rău în întregime. Abia aştept să-l cunosc pe Profesorul Parkins. Am să-l caut la Facultatea de Medicină din Chicago. Sper să fie acolo în aceste momente, să nu fie, Doamne fereşte!, plecat în vreo altă localitate sau să lipsească. N-aş mai avea răbdare să-l aştept nici măcar o zi! Odată ajuns la aeroportul din Chicago, după patru ore de zbor, am luat un taxi spre Facultatea de Medicină, unde m-am interesat de profesorul Parkins. Am aflat că era decanul acelei facultăţi şi că, în acel moment, tocmai se afla într-un amfiteatru ţinând un curs studenţilor, de unde avea să revină peste aproximativ douăzeci de minute, în cabinetul său. Am făcut anticameră la Parkins, aşteptându-l cum cred că n-am mai făcut-o niciodată în viaţa mea, pentru nimeni, cu atât de multă înfrigurare. Secretara lui Parkins, o blondă drăguţică, la vreo treizeci de ani, cu sâni provocatori şi mini pe măsură, mă întrebă dacă doresc să servesc o cafea. Am răspuns afirmativ, încercând să-mi înfrâng emoţiile. Ştiam că, peste câteva minute, în faţa mea îşi va face apariţia un om a cărui viaţă am salvat-o, într-un plan mental transcendental ucigând în acelaşi timp, o alta. Un om care, la rândul lui, va putea şi el să-mi salveze viaţa. Oricât am încercat să nu-mi trădez emoţiile, în momentul în care secretara mi-a dat cafeaua, mâna îmi tremura atât de tare încât m-am pătat cu câţiva stropi de cafea tocmai pe cămaşă. Secretara, observând, m-a întrebat dacă mai am nevoie de ceva, asigurându-mă totodată că decanul Parkins este un om de treabă şi cu siguranţă îmi va rezolva problema. Până la sosirea lui Parkins am apucat s-o mai întreb pe secretara lui ce specializare are acesta. Ea mi-a răspuns, mirată că o întreb aşa ceva, de parcă ar fi fost de la sine înţeles că toată lumea ar fi trebuit să ştie că Parkins este chirurg. La scurt timp uşa se deschise şi, în cadrul ei, îşi făcu apariţia Parkins în persoană. Când l-am văzut, am rămas încremenit. Îl priveam ca pe o statuie, ca pe o pictură celebră, undeva într-un muzeu de artă. Nu-mi venea să cred că mă aflam în faţa Filosofului, acum decanul Parkins. Era un bărbat pe la vreo şaizeci şi cinci de ani, cu părul alb ca neaua, tuns scurt. La fel era şi barba lui. Avea o privire analitică, scrutându-mă, am văzut că are ochii verzi. Era costeliv, înalt şi puţin adus de spate. – Domnul a venit aici, tocmai din Dallas şi doreşte să discute cu dumneavoastră, domnule Parkins. – Da, bineînţeles! răspunse acesta. Vă invit în cabinetul meu, domnule! Am intrat într-un cabinet luxos, unde se aflau două computere, mobilier ultra-modern, iar pe pereţi, plin de tablouri cu decanii acestei facultăţi, din ultimul secol probabil. Toate acestea îi dădeau încăperii un aer de seriozitate academică. Abia în momentul când l-am urmat pe Parkins în cabinet, mi-am dat seama că eu nici nu ştiam cum să-i explic ceea ce doream de la el. În nici un caz n-aş fi putut să-i spun direct că am venit să-l hipnotizez ca sămi salvez nevasta. Aş fi vrut să-l iau pe ocolite, făcându-l să înţeleagă ceea ce am realizat eu. Se putea chiar să se simtă jenat şi ofensat amintindu-i-se de un trecut care, sunt ferm convins, că nu-i făcea o deosebită plăcere. M-a poftit să iau un loc pe unul din scaunele care străjuiau o masă, pe care se afla o carte. Era Biblia. Parkins s-a aşezat lângă mine. – Mă numesc Sorin Sorin Cerin, domnule Parkins şi ... – ... aţi venit din Dallas, continuă el. – Da, domnule decan. – Vă pot ajuta cu ceva? M-a întrebat direct, uitându-se la ceas. – Nu ştiu cum să vă spun, domnule decan. – Treceţi, vă rog, la subiect, deoarece peste un sfert de oră încep să ţin un curs într-un amfiteatru puţin mai îndepărtat de cabinetul meu. – Am să încerc să fiu cât mai concis, domnule decan. Dar este o problemă atât de serioasă, încât nu ştiu cum să o expun în doar câteva minute. – Dacă este atât de serioasă, atunci spuneţi-o, domnule Sorin Cerin! – Soţia mea, domnule decan, suferă de schizofrenie. – Eu sunt chirurg, pentru această boală trebuie să vă adresaţi unui psihiatru, domnule ... – ... Sorin Cerin! Numele meu este Sorin Sorin Cerin! – Domnule Sorin Cerin, conchise Parkins. – Ştiu că pentru schizofrenie trebuie să mă adresez unui psihiatru şi nu unui chirurg! – Mai repede, domnule, treci la subiect că mă grăbesc! – Clinica Crystal Medical Center din Dallas vă spune ceva? Parkins mă scrută adânc cu privirea şi-mi spuse: 108

– Nu, domnule, dacă asta vreţi să ştiţi! Acum vreţi să mă scoateţi şi nebun cu presa voastră de scandal!? Nu sunt nebun, domnule Sorin Cerin şi asta aş vrea să vă intre bine în cap! zise decanul, în timp ce se îndrepta spre un birou uriaş, pe care se aflau cele două computere. Ajuns la birou apăsă pe un buton, iar uşa se deschise şi apăru secretara. – Condu-l pe domnul! îi spuse decanul, arătând cu mâna spre mine. – Domnule decan, dar încă n-am terminat! – N-am timp pentru dumneata, domnule. Te rog să pleci! Secretara se apropie de mine şi-mi spuse pe un ton rece: – Vă rog, domnule, să mă urmaţi! – Dar încă ... – Nu se poate să mai rămâneţi în acest birou. – Dar, vă rog! – Dacă nu vreţi să părăsiţi această încăpere chem security guard! – Bine, bine, am spus eu, îndreptându-mă spre uşă. – Vă rog! zise secretara. În momentul în care am ajuns în dreptul uşii, nu ştiu ce-mi veni aşa, dintr-o dată, să-i spun lui Parkins: – Să ştii, Filosofule, că filosofia filosofiilor este nimicul! – La auzul acestor cuvinte, Parkins se ridică în picioare de la biroul uriaş unde se aşezase şi-mi spuse: – Mai spune o dată domnule ... – Sorin Sorin Cerin, l-am întrerupt eu. – Sorin!? Sorin!? Sorin!? zise acesta, mai mult în şoaptă, ca pentru el, dar suficient de tare ca să auzim şi noi. – Filosofia filosofiilor filosofiilor este nimicul, domnule Parkins! Acesta a căzut pe gânduri privind fix la unul din computerele aflate pe birou. După o scurtă perioadă de timp, în care am stat în cadrul uşii, secretara s-a simţit nevoită să-l întrebe: – Ce facem, domnule decan? îl conduc pe domnul sau mai aveţi treabă cu dânsul? – Pofteşte-l înăuntru, zise Parkins, tresărind ca şi cum secretara l-ar fi trezit dintr-un somn adânc. Aceasta îmi făcu semn să intru din nou în încăperea pe care tocmai o părăsisem şi a închis uşa în urma mea. – Îmi cer scuze, domnule Sorin Sorin Cerin! – Spuneţi-mi Sorin, domnule Parkins. – OK, Sorin! îmi cer scuze pentru incidentul de adineauri dar am crezut că eşti trimis de unii duşmani ai mei care doresc să-mi ia locul. Îţi dai seama că n-ar pica prea bine să se facă publică ştirea că domnul Parkins, un medic ajuns la o anumită confirmare a talentelor sale chirurgicale, a fost un nebun oarecare şi unul de legat! Care, timp de trei ani, nici nu a ştiut cine este de fapt. – De unde ştiţi că nu sunt trimis de unul din duşmanii dumneavoastră, domnule Parkins? – E simplu. Niciodată nu mi-ai fi spus enunţul de adineauri. Dumneata eşti un om ciudat, Sorin! Aş vrea, de data aceasta, să-mi povesteşti totul amănunţit! – De acord, domnule Parkins! – Ascult, Sorin! – După cum v-am mai spus, soţia mea suferă de schizofrenie reziduală. În prezent este internată cu regim permanent la unul din sanatoriile din Florida, în apropiere de Miami. – Deci aşa! Te rog să continui! Am început să-i povestesc despre experienţa mea în lamaseria tibetană, despre starea de transă hipnotică în care o adusesem pe Irene şi, bineînţeles, despre trecutul Irenei, Turnul din Mall şi cum a fost internată la Crystal Medical Center. Pe urmă i-am spus despre „colegii” Irenei din Sala de Resocializare, printre care erau şi Filosoful, care ştiam cu siguranţă că este actualul decan Parkins. În cele din urmă am ajuns cu povestirea la momentul în care am încercat să ajut la însănătoşirea Filosofului şi a Prinţesei. E cu prisosinţă să descriu ce mutră a făcut Parkins! – Ştiind că nu pot învinge Vocea Irenei în mod direct, am căutat alte Voci pe care mi-ar fi fost mult mai uşor să le înving, domnule Parkins. – De ce? – Pentru simplul fapt că pentru nici una dintre celelalte Voci nu existam în trecutul lor! i-am răspuns. 109

– De ce aţi apelat la aceste Voci? mă întrebă decanul. – Pentru că nici una din ele nu erau duşmane cu Vocea Irenei. Din contră, undeva, într-un hiperspaţiu sau spaţiu transcendental , puteţi să-i spuneţi cum vreţi, Vocile au un fel de societate a lor, formând un fel de comuniune. Întotdeauna o Voce va asculta o altă Voce aflată pe o coordonată spaţio-temporară oarecum comună, decât un intrus dintr-un timp şi spaţiu străine, care doreşte să le extermine. Este ciudat, domnule Parkins, dar Vocile, chiar şi atunci când au evoluţii şi expresii total diferite, chiar dacă ajung să se combată, ele nu se anihilează niciodată. Ce am putut să observ alături de soţia mea, aflată în starea de transă hipnotică, a fost faptul că în acea Sală de Resocializare, cu toate că erau o varietate de Voci, a Şefului de Stat, a Filosofului, a Vânătorului, a Episcopului, a Dulceţei, a Mamei, a Prinţesei şi a Avocatei, cu toate că aveau personalităţi atât de diferite, ele nu se anihilau unele pe altele, ci formau un summum, dacă vreţi, un fel de Voce comună a Sălii de Resocializare. Indiferent de contradicţiile interne care existau, acestea, la nivel social, dispăreau, dispersându-se într-un univers oarecum exterior Vocilor, ceea ce dădea o notă de consens. Astfel, mi-am dat seama că cea mai puternică armă împotriva Vocilor era îndoiala, care, semănată în fiinţa acestora, ar fi încolţit asemenea unui cancer ce ar fi distrus Vocile în cele din urmă. – Când aţi sădit această îndoială? Mă întrebă Parkins curios. – În cursul dimineţii de ieri. – În cursul dimineţii de ieri? a repetat Parkins. – Da, domnule decan! în cursul dimineţii de ieri, Irene a intrat în transă hipnotică, ajungând, pe bază de regresie temporară, cu douăzeci de ani în urmă, în Sala de Resocializare. – Ce îndoială ai semănat, domnule? – Prinţesei i-am semănat îndoiala că Prinţul ei nu o mai iubeşte, deoarece trăieşte cu o altă femeie cu care o înşela. – Dar Filosofului, domnule Sorin? – Filosofului i-am demonstrat de ce filosofia filosofiilor este nimicul şi cum poate să-şi combată Vocea care-l chinuia cumplit. – E uimitor, domnule Sorin! Eu sunt Filosoful! E uluitor! continuă acesta. Dumitale îţi datorez vindecarea mea de acum douăzeci de ani, prin şedinţa hipnotică de ieri! E fantastic! Dintr-un viitor, cu douăzeci de ani mai târziu, m-ai vindecat în trecut. Nu-mi vine să cred şi totuşi este adevărat! – Este cât se poate de adevărat, domnule Parkins! – Deci dumneata eşti acel Sorin, cunoscutul Avocatei!? – Precum vă văd şi mă vedeţi, domnule Parkins! – Extraordinar! Decanul mă privea mirat nevenindu-i să creadă. Pur şi simplu nu pot să exprim în cuvinte uimirea acestuia. Uşa se deschise şi în cadrul ei apăru secretara. – Am venit să vă reamintesc, domnule decan, că la această oră aveţi curs la amfiteatrul ... – Lasă, lasă, te rog! Anunţă, te rog, că toate cursurile mele de astăzi sunt amânate! strigă decanul cu un ton mai mult gutural decât cursiv. – Secretara, văzându-i faţa roşie ca racul fiert a profesorului, îl întrebă dacă se simte bine. – Mă simt foarte bine! – Am să anunţ anularea cursurilor pe ziua de azi, mai zise secretara. – Poate domnul doreşte o cafea sau un juice, poate îi e foame, vine de la drum lung..., zise Parkins dar eu lam întrerupt zicând: – Nu vă faceţi probleme. E OK! Pe moment nu am nevoie de nimic. Secretara se întoarse şi închise uşor uşa. – Deci, domnule Sorin, ce pot să vă spun decât că nu am cuvinte să vă mulţumesc pentru binele pe care mi l-aţi făcut în cursul zilei de ieri, dar cu douăzeci de ani în urmă. Aşa este! Pare imposibil dar este cât se poate de adevărat. Cu ce aş putea să vă ajut? – Tocmai de aceea am venit la dumneavoastră! – Vă ascult, domnule Sorin, deşi cred că deja ştiu pentru ce aţi venit la mine! – Da, aş vrea să mă ajutaţi să semăn îndoiala în Vocea Irenei, să o readuc la realitate, i-am spus eu decanului. Acesta tresări, fiind dus pe gânduri câteva secunde, apoi îmi spuse: – Sunt de acord să intru în stare de transă hipnotică pentru a vă ajuta soţia aflată în mare nevoie de o astfel de intervenţie. De data aceasta, cel care o va salva va fi Filosoful, domnule Sorin. Filosoful a cărui Voce aţi reuşit să o alungaţi printr-o teoretizare a nimicului. Vă mulţumesc mult, domnule Sorin! 110

– Spuneţi-mi Sorin, v-am mai spus! – OK, Sorin, dacă asta îţi face plăcere! Dar sunt atât de bulversat încât poate nici n-am mai fost atent când mi-ai mai spus asta! – Aş vrea să ştiu ce mai cunoaşteţi despre ceilalţi „colegi”? – Ştiu doar de Prinţesă că a făcut o comoţie cerebrală şi a murit. Îi lipsise foarte mult Prinţul. Despre Şeful de Stat ştiu de la un medic, care s-a pensionat cu vreo cincisprezece ani în urmă, că în viaţa normală fusese aviator militar. Dulceaţa aceea grasă, chiar obeză! Cred că avea aproape o sută treizeci de kilograme iar, când mi-am revenit şi mi-am dat seama de cine sunt înconjurat nu pot să-ţi spun ce şoc am avut! Dacă înainte o vedeam pe Dulceaţă o zeiţă a zeiţelor, după ce nu am mai fost Filosoful, aceasta mi s-a părut o hidoşenie respingătoare. Un adevărat monstru! Un tip simpatic era Episcopul. Medicul acela, despre care ţi-am spus că s-a pensionat, mi-a povestit despre Episcop, că înainte de a se îmbolnăvi era mecanic de tren. Prinţesa fusese studentă, iar Mama vânzătoare. – Dar Vânătorul? – Oh, da, sărmanul Vânător! Ce chinuit era de Vocea lui! – Da, mereu alerga după Himere şi nu hiene, am intervenit eu. – Exact! Era mereu în căutare de Himere şi nu de hiene. După câte am înţeles tot de la acel medic, în viaţa particulară, Vânătorul era cel mai realizat dintre toţi. Fusese ministru. Nu mai ţin bine minte ce minister a condus. Sunt foarte mulţi ani de atunci. – Ştiţi cumva ce s-a mai întâmplat de atunci cu aceşti oameni? – Ce s-a mai ales de ei după aceea, nu ştiu! Eu am părăsit Crystal Medical Center şi, sincer să fiu, nici nu prea m-a mai tras inima să mai merg la acel centru medical. Oricum amintirile nu erau dintre cele mai plăcute şi nu vreau să mi le mai amintesc vreodată. – Deci sunteţi de acord, domnule Parkins, să vă hipnotizez şi să mă ajutaţi în privinţa soţiei mele? – Arnold Parkins! Poţi să-mi spui Arnold. Chiar te rog! îmi zise acesta zâmbindu-mi. – OK, Arnold! am zis eu. – Sunt de acord! Chiar aici, în cabinetul meu. Durează foarte mult timp? – Nu, nici vorbă! Cel mult o jumătate de oră. În nici un caz nu cred să fie nevoie de mai mult. Decanul apăsă pe un buton chemându-şi secretara, care-şi făcu apariţia în uşă zicând: – Cu ce vă pot fi de folos, domnule profesor? – Te rog, să nu ne deranjeze nimeni timp de o oră! Nimeni, în acest interval, nu are voie să intre aici! – Am înţeles! zise secretara după care ieşi trăgând iarăşi uşor uşa în urma ei. – Deci putem începe, Sorin! – Da, aş fi chiar bucuros, am zis eu, simţind cum, pentru o secundă, cabinetul decanului se clătina cu mine. Ameţisem. Timp de două zile, aproape trei, fusesem tot pe drumuri, trecusem prin atâtea emoţii. Eram atât de obosit. Ceva, o forţă interioară, îmi spunea să rezist, că acestea sunt unele dintre cele mai importante momente din viaţa mea. Cu toate acestea, o dilemă puse stăpânire pe mine, în ultimul moment. Şi anume: nu-l pot trimite pe Parkins în trecut, la Sala de Resocializare pentru că viitorul Irenei de până ieri era pecetluit, în sensul că Irene ieri era grav bolnavă. Odată ce ieri era grav bolnavă, nu puteam să o însănătoşesc cu douăzeci de ani în urmă pentru ca, pe viitor, să fie iar bolnavă. Ea, în schimb, nu-l cunoscuse pe Filosof decât în cadrul Sălii de Resocializare, iar o transă hipnotică asupra Filosofului ar fi o regresie în timp acum douăzeci de ani, în Sala de Resocializare, unicul lucru care îi poate face o conjuncţie cu subiectul Avocata. Eu va trebui să-l rog să intre în legătură hipnotică-telepatică prezentă cu subiectul Avocata, ceea ce nu ştiu dacă va reuşi. Orice regresie temporară, chiar şi cu o zi în urmă, nu cred că s-ar putea realiza, deoarece Filosoful n-a văzut niciodată camera de sanatoriu în care se află Irene în prezent. Cu toate acestea, în mintea mea începuse să încolţească un oarecare răspuns, cât de cât plauzibil, care s-ar putea să funcţioneze în atare condiţii. Despre ce e vorba? S-ar putea ca subiectul Filosoful să ia legătura cu subiectul Irene ca entităţi şi nu ca mediu, ori cadru. Ca să fiu mai explicit, cele două suflete încătuşate, împreună cu Vocile lor, au avut până acum o tangenţă, undeva în trecut. Pentru ele nu contează cadrul Sălii de Resocializare, unde s-au întâlnit şi au dialogat în trecut. Pentru ele contează, probabil, dialogul în sine, comunicarea, care se poate efectua şi în prezent, mai ales că acea Sală de Resocializare, sunt convins că avea pentru fiecare în parte o altă conotaţie, în funcţie de felul în care şi boala avea o anumită Voce, a ei. Aşa că, m-am hotărât să încep şedinţa de hipnoză cu domnul Parkins. L-am rugat să se aşeze pe canapeaua masivă, din piele neagră, aflată într-un colţ al cabinetului său. M-am aşezat alături de el şi l-am rugat să mă privească în ochi. Pe urmă: 111

– De data aceasta eşti cât se poate de liniştit. Trebuie să laşi la o parte orice fel de gând. Simţi cum te învăluie liniştea? – Da. – Pleoapele îţi devin din ce în ce mai grele ... – Da, pleoapele îmi devin grele. – În jurul tău e numai linişte, un univers al liniştii, al calmului. Pleoapele îţi devin şi mai grele. – Da. – Acum, voi număra încet până la trei, timp în care liniştea va deveni deplină, timp în care nu mai ai nici un gând, timp în care vei intra într-o lume plăcută, mirifică. – Da, zise aproape perceptibil, Arnold, fostul Filosof. – Încep să număr, Arnold. Unu ... doi ... trei ... Poţi să-mi spui unde te afli, Arnold? Acesta începu să vorbească grav şi sacadat, exact cum vorbesc persoanele în stare de hipnoză. La fel se întâmplase şi în dialogurile mele cu Irene şi, bineînţeles, cu actualul ei alter ego, Vocea ei. – Mă aflu undeva în America Latină, în trecut, e piramida de la Teotihuacan. Soarele străluceşte, dând o lumină caldă somptuoasei aşezări. În jur văd mulţi oameni, care vor să se închine zeilor. Simt ce sfânt e acest oraş ... N-aş mai vrea să plec niciodată de aici! Mă simt atât de bine! – Ce anume simţi, Arnold? – Un fel de stare de beatitudine. – Ştii de ce te afli acolo? – Ca să contemplu frumuseţile acestui oraş sfânt. – Poate şi de asta ... – De ce? – Irene sau Avocata, nu-ţi spune nimic, Arnold? L-am întrebat în şoaptă ca să nu-i provoc un şoc, trecându-l de la o realitate la alta într-un timp atât de scurt. De altfel, în cadrul acestor tehnici, cel care „controlează”, să-i spunem aşa, transa hipnotică, deci hipnotizatorul, va trebui întotdeauna să-i vorbească pacientului său cât mai calm, mai liniştit, fapt ce va înlătura, într-o oarecare măsură, posibilele accidente. – Avocata? zise, greoi, Arnold. – Da, Arnold, Avocata pe care ai cunoscut-o în urmă cu douăzeci de ani, în Sala de Resocializare de la Crystal Medical Center din Dallas. – Da, îmi amintesc de Avocată. – Cum era Avocata? l-am întrebat, încercând să-l introduc cât mai bine în misiunea pentru care făcusem hipnoza. – Era o fată înaltă, suplă, şatenă, cu ochii albaştri. Era o fată care arăta bine. – Îţi mai aminteşti de ce se afla în Sala de Resocializare? – Era bolnavă, sărmana! – Ce boală avea, Arnold? – O boală mintală gravă, delira tot timpul. – Cine se mai afla alături de ea atunci când delira? – Vocea ei, răspunse acesta, fapt ce mă bucură, deoarece ajunse el însuşi la concluzia că Vocea Irenei exista. – O coordona Vocea pe Avocată? – Da, Vocea era de fapt cea care o coordona. – De ce crezi că o coordona Vocea pe Avocată, Arnold? – Pentru că dacă Vocea ar fi părăsit-o, ea nu ar mai fi fost Avocată, ci avocată. – E adevărat, Arnold, că e o mare diferenţă între Avocată, ca nume şi avocată, ca meserie? – Aşa este. – Când ţi-ai dat seama de aceasta, Arnold? – Când mi-am revenit. – Unde te aflai în momentul în care ţi-ai revenit? – În Sala de Resocializare. – Ştii din ce cauză ţi-ai revenit? – Am aflat! – Şi ce ai aflat? 112

– M-a ajutat Sorin. – Ştii cine este Sorin? – Sorin e soţul Avocatei. – Ştii cum o cheamă pe Avocată? – Irene. – Irene, am confirmat eu. – Irene, a repetat Arnold. – Acum aş vrea să te rog ceva, Arnold, se poate? – Roagă-mă! – Aş dori ca, atât Irenei cât şi Vocii ei, să nu le spui niciodată că în spatele tău mă aflu eu. Totul trebuie să pară la fel de natural ca şi cum ai fi singur şi n-ai fi auzit de mine niciodată. De acord? – Sunt de acord! – Ar mai fi încă un lucru. După cum bine ştii, te vei afla acolo pentru a o ajuta pe Irene să scape de odioasa Voce, care e schizofrenia, boala ei mintală. Te afli acolo pentru ca Irene să rămână Irene şi nu Avocata. – Am înţeles ... ştiu de ce mă aflu aici. – De ce? l-am pus să repete pentru a fi sigur că a înţeles şi că această experienţă nu va da greş. – Pentru a-i alunga Vocea Irenei, pentru ca Irene să nu mai fie Avocata, ci avocata. – Exact, dragă Arnold! Acum va trebui să o găseşti pe Irene. Va trebui să te întâlneşti cu ea şi să îi transmiţi ceea ce îţi voi spune eu, afirmând că toate acele lucruri vin de la tine şi nu de la mine. – Am înţeles! – Acum, te rog, caut-o pe Irene! Eşti alături de ea? – Nu, Sorin! – De ce? – Pentru că de câte ori încerc să o găsesc mă înconjoară un fel de văl negru. Am aceeaşi senzaţie pe care o ai atunci când cauţi ceva la un computer şi nu-i ştii codul. – Să mai încercăm, Arnold, te rog! – E foarte greu, vălul negru se transformă într-un fel de vârtej. – Ce culoare are vârtejul? – Nu ştiu dacă are o culoare. Îl simt vârtej şi atât. – Te rog încă o dată, sugestionează-ţi mintal, cu putere, fără nici o urmă de îndoială, că te afli alături de Irene. – Ce văd Sorin! Poate nu ai vrea să ştii! – Ce vezi, Arnold? l-am întrebat eu, cu adevărat îngrijorat. – În faţa mea e o perdea de flăcări, care izbucnesc de nicăieri. În spatele lor se află Irene cu faţa şi cu capul tumefiate, însângerate. În momentul acela m-am gândit că poate Irene într-adevăr se află în pericol, dar nu-mi puteam imagina ca în sanatoriul în care se afla să fie atacată fizic, mai ales că ocupa o rezervă personală, pentru care n-are nici un rost să mă mai gândesc cât plătesc în fiecare lună. Pe moment nu puteam şti ce este cu aceste viziuni. Poate că schizofrenia îşi luase măsuri de precauţie, în cazul în care ar fi fost atacată pe plan mental? Dar, atunci de ce n-a avut Irene aceste viziuni când mi-a favorizat transmiterea gândurilor mele Filosofului sau Prinţesei? Poate că totul se petrecea în trecut, într-un trecut atât de îndepărtat încât nu mai interesa pe nimeni nici măcar schizofrenia. Poate că, în ceea ce priveşte prezentul, e mult mai complicat. Pentru a ajunge să salvezi un suflet furat de boală, trebuie să treci peste anumite piedici, care sunt puse acolo pentru a te descuraja. Acum înţeleg că schizofrenia în sine foloseşte anumite coduri, cât mai dificile, pentru ca uşile străjuite de gratii ale bolii să nu poată fi deschise niciodată. În acele momente, parcă am auzit cuvintele iluminatului Lama: „E nevoie de curaj, de răbdare, de perseverenţă. Depinde doar de tine dacă vei câştiga sau vei pierde un război fiindcă, oricât de ciudat ar părea, nu puterea şi forţa fizică sunt cele care câştigă un război, ci înţelepciunea, curajul, voinţa şi, mai presus de toate, speranţa că faci bine ceea ce faci dar să şi faci bine ceea ce faci.” – Mai există acel scut de flăcări care te desparte de Irene, Arnold? – Da! Acum e atât de puternic, încât nu văd decât vâlvătaia care încearcă să mă înconjoare, ameninţătoare, şi pe mine. 113

– Foarte bine, Arnold. dacă duşmanul e foc, noi suntem apă, noi suntem Oceanul Vieţii, Arnold şi am venit să stingem focul pentru a reda vieţii ceea ce i-a fost furat. Arnold deveni din ce în ce mai agitat. – Ce se întâmplă, Arnold? – Un val uriaş se îndreaptă spre mine. Sunt un naufragiat, undeva în ocean. Înot întruna iar puterile îmi sunt sleite. Te rog, salvează-mă! Peste tot în jurul meu este numai apă şi apă! Apă, apă! Mi-e sete! – Atunci noi suntem aerul pe care-l respiră Fiinţa întru existenţă! – Ajutor! Ajutooor! Sorin! Mă prăbuşesc prin aer de la o înălţime uriaşă! Nici măcar n-am paraşută. Voi muri! Arnold devenise deosebit de agitat, începând să facă spume la gură. Pe moment m-am gândit ce-ar fi dacă l-aş readuce din transa hipnotică. O voce nevăzută parcă mi-a spus: încă o secundă! Timp în care i-am spus lui Arnold: – Noi suntem dorinţa, speranţa, voinţa! Deodată, s-a liniştit de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. L-am întrebat imediat: – Îţi este bine, Arnold? – Da. – Poţi să-mi spui unde te afli? – Într-un loc plin de speranţă, de dorinţă şi de voinţă. Totul e nedefinit. Am doar sentimentul plăcut că sunt plin de speranţă, de dorinţă şi de voinţă, nedefinite. – Ai putea avea speranţa şi dorinţa şi voinţa de a o vedea pe Avocată? De a fi alături de ea într-o încăpere? l-am întrebat pe decan. – Da! – De data asta concentrează-te să fii alături de Avocată şi nu de avocată sau Irene. Da? – Da! – Deci Irene sau avocata nu există pentru tine! Doar Avocata! – Am înţeles! – Acum eşti alături de Avocata care cu douăzeci de ani în urmă se afla în Sala de Resocializare. Unde te afli, Arnold? – Da, o văd pe Avocată! E într-o cameră. E singură. Stă pe un scaun aflat lângă o masă, cu faţa spre fereastră. Priveşte spre lumina care îi inundă încăperea. Razele soarelui răzbat printre gratiile vopsite în alb. – Extraordinar, Arnold! Aşa este! De data aceasta eram deosebit de fericit pentru că mai trecusem de o treaptă sau, mai bine zis, făcusem o mutare inteligentă în adevăratul joc de şah pe care-l jucam, având ca adversar Vocea Irenei. Ceea ce ştiu sigur e că hipnoza, că starea de transă hipnotică, nu funcţionează numai pentru regresie temporară în funcţie de un cadru anume, în care cei doi subiecţi s-au cunoscut, ci, în primul rând, funcţionează aşa cum m-am aşteptat cel mai mult, în funcţie de entităţile care au venit în contact. De data aceasta Filosoful şi nu Arnold, domnul Parkins, o vizitează pe Avocată, într-o transă hipnotică telepatică. Pentru că, la nivel de prezent, pe Parkins nu-l pot numi decât un medium. Abia acum mi-am dat seama şi de o altă greşeală pe care am făcut-o la început cu Arnold, trimiţându-l să o caute pe Irene, persoană care, în această realitate, nu mai există, iar toate datele care duc la ea sunt oprite de o putere de sorginte psihică, exact cum ar fi nişte date dintr-un computer, stocate sub un cod secret. Oare, acest cod să-mi fie folositor la un moment dat, pentru a o vindeca pe Irene? Oare, planul meu cu semănarea îndoielii să nu fie de ajuns? Care sunt coordonatele acestui cod? Dorinţă, Speranţă şi Voinţă? Care sunt stadiile prin care se ajunge la el? Foc, Apă, Aer? Tocmai elementele primordiale ale acestei existenţe. Irene se află sub acest cod, unde este întemniţată de Schizofrenie. Dar Avocata, nu! Ea e cvasi prezentă în această existenţă, ca o susţinătoare incontrolabilă a Vocii. Oare Avocata are ceva din Irene sau Vocea însăşi este bipersonală? Având personalităţi multiple de Voce şi Avocată. Exact ca doi poli magnetici care, dacă nu ar fi existat, nici existenţa noastră nu ar fi fost. Aşa este. Şi particulele elementare ca mezoni, hiperoni, fotoni, tahioni, neutroni, electroni, se supun legilor electromagnetismului, având sarcini pozitive sau negative sau neutre. Ce poate să aibă Vocea Irenei în comun cu fizica cuantică? Oricum, orice informaţie, cât de neinteresantă, în astfel de situaţii poate fi binevenită. Excelent era, în primul rând, faptul că Arnold se afla în starea de transă, în camera Irenei. – Încearcă să comunici cu ea, Arnold! Roag-o, de exemplu, să te ajute la un proces de succesiune. – Încerc, Sorin! 114

– Ce spune Avocata? am întrebat eu iarăşi. – Am întrebat-o de trei ori, nu-mi răspunde nimic. – Atunci spune-i că eşti Filosoful din Sala de Resocializare şi ai nevoie de serviciile ei la un proces civil de succesiune. – Abia acum Avocata se întoarce spre mine. – Ce-ţi spune, Arnold? – Nu-mi zice nimic. – Trebuie să o faci să comunice cu tine, Arnold! – Cum, Sorin? – Nu mă mai chema pe mine! Adică nu-mi mai spune pe nume. Vocea ei, s-ar putea să-ţi intercepteze, într-un fel sau altul, gândurile. Ascultă, te rog! Spune-i că ai venit să-ţi expui o părere de-a ta în privinţa unei teorii filosofice. – I-am spus. – Nu-ţi răspunde? – Nu. – Atunci, spune-i Arnold, următoarele cuvinte: „Filosofia filosofiilor e nimicul. Peste acesta şi nu în cadrul lui, diferit de Nimic, este Dumnezeu, Marele Creator al Universului.” – A spus: „Filosofule?”. În sfârşit, legătura cu Irene era restabilită, prin intermediul lui Arnold de data aceasta, cu toate că i se adresa unei Avocate. – Spune-i că ai vrea să te ajute într-un proces de succesiune. – Avocata spune: „Ce fel de succesiune, Filosofule? Poţi tu să succezi vreo Filosoafă sau vreun alt Filosof? Poţi să succezi o întreagă Filosofie? Ai acest curaj?” – Răspunde-i că da, ai acest curaj. – I-am răspuns întocmai. – Şi, ce-ţi spune Avocata? – Mă întreabă: „Spune-mi, Filosofule, ce anume succede unei Filosofii? O raţiune mai pură? ştiinţa? Cunoaşterea? Să nu mă iei pe mine cu chestii din astea deoarece eu va trebui să te susţin, Filosofule, întrun proces de succesiune, în care instanţa mă va întreba cu siguranţă ce anume succede Filosofiei tale. Ce să-i răspund, Filosofule?” – Ce? mă întrebă Arnold pe mine. – Spune-i că Filosofiei tale îi succede Realitatea. – După ce i-am transmis asta, Avocata îmi spune: „Realitatea, Filosofule? Adică Nimicului îi succede Realitatea? îmi vine să râd, Filosofule! Care Realitate? Aceea a balaurilor sau a poveştilor nemuritoare? Spune-mi, care dintre realităţi?”. Care? Mă întrebă iarăşi Arnold. – Realitatea Iluziei. – Realitatea Iluziei, a repetat Arnold, după care a continuat. Avocata îmi spune ... – Ce-ţi spune? „– Ce sinistru, ce ciudat! Nimicul naşte Realitatea Iluziei într-un proces de succesiune. De ce nu naşte Iluzia Realităţii?” zise Irene. – De ce? mă întrebă Arnold. – Transmite-i, Arnold, că Iluzia Realităţii este acelaşi lucru cu Realitatea Iluziei, doar că e simţit diferit de fiecare dată. Totul e Iluzie. În Realitatea Iluziei subliniem Iluzia care există ca ceva real, iar în Iluzia Realităţii adâncim mai mult conceptul de realitate iluzorie în care realitatea în sine e inexistentă. Prin succesiunea acestor două concepte ajungem, vrând nevrând, la Iluzie. Unica Realitate e Iluzia. Deci, prin urmare? – Avocata mă întreabă dacă şi Vocea ei este Iluzie? – Spune-i, dragă Arnold, că şi Viaţa este o Iluzie. – Avocata îmi repetă: „... de aceea Filosofia filosofiilor e nimic? Dar oare Vocea mea? Vocea mea îmi spune că este unica realitate din Univers!” – Spune-i, Arnold, că un astfel de răspuns nu poate să-l dea nimeni altcineva în afară de ea. Tot ceea ce doreşti tu, Arnold, este să te ajute la un mare proces de succesiune, proces care poate deveni chiar cel mai important Proces din viaţa ei. 115

– Avocata mă întreabă ce anume doresc din toată această listă de succesiuni? Pe cine moştenesc eu de fapt? Lui Arnold îi se prelingeau pe frunte şiroaie de transpiraţie. – Spune-i că tu, în calitate de mare Filosof, moşteneşti atât pe Filosof cât şi pe Filosoafă, deci moşteneşti filosofia filosofiilor, care este Nimicul. Tu doreşti să ţi se facă acte succesorale pe acest Nimic cu toate dependinţele lui, cum ar fi Realitatea Iluziei şi Iluzia Realităţii, inclusiv, vrei tot, absolut tot ce aparţine de acestea. Asta doreşti tu în cadrul procesului de succesiune. – I-am spus, zise Arnold. – Perfect, Arnold! – Cu toate acestea, Sorin, Avocata mă întreabă dacă sunt unicul moştenitor la toate acestea, dacă mai am fraţi sau surori? – Spune-i că eşti unicul moştenitor de drept atâta timp cât eşti unic la părinţi şi nu mai ai nici măcar rude apropiate. – În cazul acesta, mi-a spus Avocata, am toate şansele să câştig procesul de succesiune în privinţa Filosofiei filosofiilor, care e Nimicul; să-mi revină mie atât Realitatea Iluziei cât şi Iluzia Realităţii, ca părţi componente, dependinţe, ale Filosofiei filosofiilor. Aceste dependinţe sunt cam cum ar fi o curte, o grădină, un garaj la o casă, îmi explică Avocata. – Spune-i că eşti de acord. – Avocata mă întreabă în legătură cu fixarea unui termen de judecată. Ce să-i spun? – Spune-i că eşti de acord oricând este posibil. Cu cât mai repede cu atât mai bine deoarece doreşti să beneficiezi de moştenirea ta. – Avocata îmi spune o dată ... – Arnold, n-o lăsa să spună o dată! Spune-i că doreşti chiar în acest moment să vă aflaţi în Sala de Judecată, unde să se dea, neîntârziat şi cât mai grabnic, verdictul în privinţa Filosofiei filosofiilor, a Nimicului şi Realităţii Iluziei cât şi Iluziei Realităţii. – Avocata mi-a spus că este de acord iar acum vrea să stabilească un onorariu. – Onorariu?! am întrebat eu, mirat. – Da. În acel moment mi-a venit o idee în ceea ce priveşte plata aşa că i-am spus Filosofului: – Întreab-o pe Avocată: îşi iubeşte Vocea? – Mi-a răspuns că mai presus decât orice pe lume! – Dacă este aşa, atunci spune-i că cel mai frumos cadou pentru voce, în cazul în care va avea succes cu acest proces de succesiune, ar fi una dintre dependinţele moştenirii de bază, care sunt Realitatea Iluziei şi Iluzia Realităţii, dependinţe care, odată câştigate, una din ele va fi donată Vocii Avocatei, pe vecie. – Avocata mi-a spus că şi Vocea ei este încântată să primească un cadou atât de măreţ din partea Filosofului. Vocea ei îi va rămâne recunoscătoare Filosofului întreaga ei viaţă. Nici nu credea să-i facă cineva un cadou, de o asemenea anvergură, în timpul acestei vieţi. Vocea e nemaipomenit de fericită, îmi zice Avocata. Toate acestea, odată spuse de Arnold, i-am transmis să înceapă procesul numaidecât. – Avocata îmi spune că ne aflăm în Sala de Judecată, în faţa Instanţei căreia trebuie să ne ridicăm în picioare pentru că e rândul procesului nostru de succesiune. – E perfect, minunat, Arnold! – Avocata îmi spune că în acest moment ia cuvântul Judecătorul care zice: „Instanţa începe procesul. Să auzim pledoaria Avocatei. Onorată Instanţă a Legităţilor din Univers. Astăzi avem pe rol un proces de succesiune, al Filosofului, care este unicul copil al părinţilor săi naturali, Filosoful şi Filosoafa, în proprietatea cărora se afla următoarea proprietate, plus dependinţe. Această proprietate este filosofia filosofiilor, care este Nimicul, cu cele două dependinţe, Iluzia Realităţii şi Realitatea Iluziei, care dorim să intre în proprietatea unicului urmaş, Filosoful. Avocata spune că Judecătorul întreabă dacă mai este ceva de adăugat? – Este! Transmite-i Avocatei că doreşti ca una dintre cele două dependinţe să-i aparţină Vocii ei şi anume Iluzia Realităţii, pentru tot restul vieţii Avocatei. Şi asta, drept cadou sau, mai bine zis, plată pentru onorariul pe care i-l datorezi în urma procesului de succesiune. – I-am transmis Avocatei. Aceasta tocmai îi explică Judecătorului ceea ce i-am oferit. Acesta spune: „înalta Instanţă a Destinului hotărăşte ca întreaga avere care este compusă din Filosofia filosofiilor, care 116

este Nimicul, precum şi Realitatea Iluziei să aparţină Filosofului, ca unic moştenitor de drept al Filosofului şi al Filosoafei, iar Iluzia Realităţii să aparţină Vocii Avocatei care, la fel cum Filosoful va trăi în moştenirea lui, aşa Vocea va putea trăi în moştenirea ei”. Abia în acest moment Vocea Avocatei strigă: „Capcană!! Capcană!!! Capcană!!! Nu vreau Iluzia Realităţii! Nu! O vreau pe cealaltă! Vreau Realitatea Iluziei!!! Vreau ca iluzia mea să fie reală şi nu realitatea mea să fie iluzorie! Am fost trădată! Ajutor! Ajutor! Ajutor!!!”. Judecătorul strigă să se facă linişte în sală. Am fost întrerupţi de uşa cabinetului decanului care s-a deschis şi în cadrul ei îşi făcu apariţia secretara căreia i s-a spus să nu ne deranjeze. – Domnule decan, v-a sunat ministrul Învăţământului pentru ora trei ... ora trei ... trei, zise secretara holbându-se buimacă la mine cum îl priveam pe profesor în stare de transă. Vai! I s-a făcut rău domnului profesor? Să aduc nişte apă? – Vă rog să ieşiţi imediat de aici! i-am zis secretarei impertinente. – Trei, trei, repetă Arnold. Judecătorul a spus trei. – Ce anume a spus cu trei? – Nu mai ştiu sigur. Aici este un haos incredibil. La un moment dat interveni secretara ameninţându-mă că va chema paza dacă nu-i spun ce se întâmplă cu decanul ei. I-am spus că este hipnotizat şi se află în stare de transă. Sub nici un chip nu a vrut să iasă din cabinet aşa că am fost obligat să-l readuc pe Arnold la realitate. Până se trezi mai dură vreo douăzeci şi cinci de secunde. Era asemenea unui om care se trezeşte dintr-un somn lung. Văzându-l că îşi revine, secretara se linişti. Experimentul, în cea mai mare parte a lui, era de fapt încheiat. Nu i-am mai povestit decanului Parkins incidentul cu secretara, probabil urma să-l audă chiar din gura ei, câteva minute mai târziu după plecarea mea. Nu o dată mi s-a părut că prostia umană nu are limite. Astfel că secretara lui Parkins ar fi un celebru navigator, explorator, pe oceanele prostiei, unde cred că ar descoperi, cu o uşurinţă de invidiat, noi şi noi teritorii vaste ale prostiei pure, sau dacă o picătură de apă ar reprezenta un Everest al prostiei, cu siguranţă că această secretară ar fi un ocean. La despărţirea de Parkins acesta ar fi vrut să vină cu mine spre Miami pentru a o vizita pe Irene, dar am preferat să fiu singur. Nu ştiu de ce. Întotdeauna am fost o persoană sociabilă şi chiar uram singurătatea. Nu şi de data aceasta. Simţeam singurătatea ca pe ceva ce-mi aparţine numai mie. Un fel de egoism primar, încât mi-aş fi dorit ca fiecare clipă să-mi aparţină numai şi numai mie. Să nu mi-o fure vreun hoţ de clipe. Eram convins că pe Irene o voi găsi sănătoasă. Poate că acel moment nu aş fi vrut să-l împart cu nimeni altcineva. Orice intrus l-aş fi simţit ca un atentator la propria noastră intimitate. Aşa că m-am reîntors cu un taxi la aeroportul din Chicago, pe o ninsoare abundentă, de iarnă americană. Cum avionul care urma să mă transporte spre Miami avea să decoleze peste o oră, am intrat într-un băruleţ de la primul etaj, unde am comandat o bere Budweiser, încercând să-mi savurez victoria atât la propriu cât şi la figurat. De data aceasta eram sigur de reuşită. Ştiam că nimeni şi nimic nu se mai poate opune dorinţei noastre de a rămâne pentru totdeauna împreună. Tot atunci m-am hotărât ca în primele momente după ce ajung în Miami să-i cumpăr lui Irene un uriaş buchet de trandafiri, florile ei preferate. Timpul până la decolarea avionului mi s-a părut o dureroasă veşnicie. Oare câte veşnicii trăieşte un om în timpul vieţii sale? Oare câţi nu sunt cei care-şi doresc veşnicia cu străşnicie, care ar fi în stare să vândă orice, chiar şi pe înşişi, pentru a o obţine, fără să ştie că veşnicia se află în ei şi în amărâta asta de viaţă trăim atâtea şi atâtea veşnicii? Oare acei oameni, vânzându-se pe ei înşişi, nu-şi vând şi propriile veşnicii totodată? Veşnicia se află numai în noi, în fiecare. La fel ca şi spaţiul şi timpul. Ele nu există în afara Iluziei noastre, care este sufletul cu simţurile şi percepţia lui. Materia nu există şi nu a existat niciodată, e o iluzie, existenţa ei ne-o dă sufletele noastre. Chiar dacă e trist ceea ce spun, nici stelele, galaxiile, cometele, nu există în realitate. Ele sunt un vis pe care-l visăm de la naştere până la moarte. Un vis, un simplu vis şi atât! Nemărginirea e în noi. Frumuseţea şi tot ce ştim despre Univers se află tot în noi. Universul e în noi, în fiecare, încât fiecare fiinţă are un univers al său. Cauza înstrăinării fiinţei umane este că în aspiraţiile sale, în speranţele sale şi în sentimentele sale, fiinţa umană le caută pe acestea în exteriorul şi nu în interiorul său. Ceea ce e şi mai grav, fapt ce duce la alienare şi absurd e că până şi conceptul de libertate e exteriorizat de fiinţa umană. Aspiraţia milenară a omului de a ajunge la stele este, de fapt, Alienarea milenară a omului de a atinge Absurdul. Cu cât omul se va căuta pe sine în exterior cu atât se va autodistruge. Marea Regăsire de Sine va începe când fiinţa umană va înţelege cu adevărat că şi stelele, oricât de îndepărtate ar părea, sălăşluiesc în suflet. Unii vor începe să se întrebe 117

cum navele cosmice care au ajuns pe Lună şi au străbătut o distanţă atât de mare, având nevoie de o viteză atât de mare, se aflau în noi? Şi distanţa şi spaţiul şi viteza, toate se află în noi, în acest vis. Conştiinţa fiecăruia este visul individual al fiecăruia, iar mai multe vise, chiar dacă acestea sunt asemănătoare prin termeni precum cultură, societate, civilizaţie, nasc conştiinţa socială. De la masa la care mă aflam puteam privi afară. Am urmărit un avion care decolase, pierzându-se în norii ce-şi rezemau lacrimile îngheţate pe aripile lui. În scurt timp s-a pierdut în nori, în sufletul lacrimilor. În acel moment aş fi zburat şi eu dacă aveam aripi. Peste puţin timp, la Miami şi atât de mult pentru mine, voi afla rezultatul. De fapt, este rezultatul vieţii mele. El îmi va confirma până şi propriul meu destin. Eram sigur că o voi găsi pe Irene sănătoasă, aruncându-şi Vocea la coşul de gunoi al trecutului. Îmi imaginam cum ne vom îmbrăţişa, cum mi-ar fi spus de groaznicul coşmar prin care a trecut, în timp ce eu i-aş fi sărutat tâmplele. Nu mai aveam răbdare. Au trecut atât de mulţi ani de când această mizerabilă boală mi-a furat-o din viaţa mea, din visul meu, dându-i o pseudoviaţă, un pseudovis. Mă gândeam la momentul când va părăsi sanatoriul, când voi zbura alături de ea spre New York, când vom ajunge acasă şi primul lucru va fi să o îmbrăţişez şi să facem dragoste aşa, pe „nepusă masă”, cum obişnuia ea să spună. Oare va mai fi aceeaşi femeie, aceeaşi mamă iubitoare, care fuse până în momentul în care boala a luat-o cu totul? Oare vârsta îşi va pune amprenta de data aceasta? Sunt sigur că vârsta nu este un impediment. Cunosc oameni la şaptezeci de ani mai tineri decât mulţi puşti de şaptesprezece ani. Vârsta biologică nu reprezintă niciodată vârsta psihică, chiar dacă ambele sunt doar nişte elemente ale acestui vis pe care noi îl numim viaţă şi pe care eu simt că-l iubesc în acest moment pe aeroportul din Chicago. Aş fi vrut să trăiesc poate mai multe vieţi, mai multe vise. Mă uitam la ceas aproape la fiecare minut. Simţeam că îmi vine să-i sparg cadranul, să-i mut limbile cu câteva ore înainte, când voi fi, cu siguranţă, alături de Irene. Poate e momentul cel mai greu din viaţa mea, în privinţa răbdării, care-mi era pusă la grea încercare. Mă gândesc că, după câteva zile de acomodare în New York, să-i fac o surpriză Irenei, care nu-şi cunoştea tatăl, pentru că nu-i aflase niciodată adresa. Îmi amintesc cum îmi spunea, cu ani în urmă, că ar dori să-l vadă măcar o dată în viaţa ei. Mereu îmi zicea că mama ei şi-a bătut joc de ea în copilărie şi în adolescenţă. Era o femeie rece care trecea toate necazurile şi neîmplinirile ei în contul Irenei. Irene n-a înţeles niciodată de ce a mai făcut-o, de ce a luat-o la ea? Doar ca să o chinuie? Sunt convins că şi comportamentul mamei Irenei a dus la un debut al acestei mârşave boli: Schizofrenia. Cu toate că nu-şi cunoştea tatăl, Irene era convinsă că acesta era un om bun, care n-ar fi părăsit-o pe mama ei dacă aceasta n-ar fi avut anumite „metehne”, despre care a refuzat întotdeauna să-mi vorbească. Întâmplător am aflat adresa tatălui ei, prin intermediul unui amic care lucrează în domeniul telecomunicaţiilor, domeniu în care a lucrat şi tatăl Irenei, până când a ieşit la pensie. Asta s-a întâmplat acum o lună şi n-am avut timp să mă deplasez până în Philadelphia, unde locuieşte acesta, cu toate că mi-aş fi dorit foarte mult, poate la fel de mult ca şi Irene, să-l cunosc, să depăn amintiri despre Irene bebeluş! Cu toate că au trecut atâţia ani de când suntem despărţiţi, simt că o iubesc mai mult ca niciodată. Îmi amintesc cum îmi povestea Irene că mama ei, în timpul când Irene era copilă, iar pe urmă, adolescentă, obişnuia să-i bârfească tatăl. Cu toate că nu-l cunoştea, simţea că-l iubeşte foarte mult. Ce ştia despre tatăl ei era că îi făcea baie când Irene nu avea decât câteva săptămâni. N-avea nici o poză cu tatăl ei, nu ştia nici măcar cum arată acesta şi, cu toate acestea, simţea că îl iubeşte, că viaţa ei nu este împlinită, până în ziua când îşi va întâlni tatăl. Cu cât îşi iubea tatăl mai mult, cu atât simţea că îşi urăşte mama. Era sigură că acesta nu s-a aflat alături de ea din cauza „metehnelor” mamei sale. Abia acum realizez că am consumat trei beri „Budweiser”, încât am început să ameţesc. Nu ştiu de ce, dar simt nevoia să fiu ameţit. Euforia pe care mi-o provoacă alcoolul îmi este binefăcătoare în aceste momente fiindcă şi fericirea prea mare e la fel de dureroasă ca nenorocirea prea mare şi aceasta pentru că toate contrastele se întâlnesc undeva la extrem, unindu-se. Orice exces cauzează suferinţă. Indiferent că este un exces de atâta bine sau de atâta rău, suferinţa tot suferinţă se numeşte. În sfârşit, a trecut timpul şi urmează se ne îmbarcăm pentru decolare. În avion i-am mai cerut stewardesei bere Budweiser. Nu aveau decât Heineken. Atunci am băut atâta bere Heineken, încât în momentul în care am pus piciorul în Miami, pe care-l părăsisem doar cu două zile în urmă, simţeam că sunt ameţit de-a binelea. Se înnoptase şi aici cerul era senin, luminat de o puzderie de stele, care se reflectau în apa oceanului, pe care am văzut-o prin hubloul avionului, întrucât la Miami am aterizat pe un aeroport ale cărui piste de aterizare şi de decolare erau mărginite de Atlantic, atât de o parte cât şi de cealaltă, încât în momentul aterizării am avut senzaţia ciudată a amerizării. Bineînţeles că am luat un taxi şi m-am oprit la prima florărie întâlnită în cale şi care, la orele douăzeci şi trei, mai era încă deschisă. Îmi 118

amintesc ce buchet uriaş de trandafiri roşii i-am cumpărat Irenei. Ţ in neapărat să amintesc că florile ei preferate sunt trandafirii. Fiind florile ei preferate au devenit şi ale mele, la rândul meu fiind la fel de îndrăgostit de trandafiri ca Irene. CAPITOLUL 11

Iată-mă, în sfârşit, ajuns la sanatoriu, între zidurile căruia se afla soţia mea, Irene. Cei de la pază nici nau vrut să audă să mă lase să intru, deoarece orice vizită se făcea până cel târziu orele nouăsprezece. Norocul m-a însoţit şi de data aceasta şi se datora telefonului meu mobil, pe care-l uitasem întâmplător într-un buzunar al sacoului, cu toate că bateria lui era descărcată aproape în întregime. Cred că nu-l mai încărcasem de vreo cinci zile. Ştiam că am în memoria celularului meu numărul de telefon al doctorului Morisson, cel care o supraveghează pe Irene. Am spus supraveghează şi nu tratează, pentru că a-i administra un tratament unui bolnav aflat într-o stare atât de critică, precum Irene, nu înseamnă că-i şi tratezi această boală, ba din contră, aceasta continuă să macine sufletul pe care l-a luat în imperiul ei, asemenea unor stânci roase de valuri. Am format numărul şi din difuzorul telefonului mi-a răspuns însuşi Morisson. – Alo? – Alo, da! a zis Morisson. – Domnule doctor, sunt soţul pacientei Sorin Cerin. – Îmi pare bine să vă aud, domnule Sorin Cerin, răspunse Morisson cu un aer plictisit în glas. – Vreau să vă spun că mă aflu la poarta sanatoriului şi aş dori să-mi vizitez soţia. – Cum, n-aţi plecat la New York? – Da. Am condus zece ore până la New York, pe urmă am zburat către Dallas, iarăşi am luat avionul spre Chicago şi iată-mă aterizând acum o oră în Miami. – V-aţi cam plimbat, domnule Sorin Cerin! – Asta cam aşa este, domnule Morisson! – Care a fost cauza acoperirii acestor mii de kilometri într-un timp atât de scurt? – Care? Cum care? Soţia mea! Am încercat nişte experimente neconvenţionale cu ea. Poate asta o va ajuta să se însănătoşească. – Domnule Sorin Cerin, e bine că vă iubiţi soţia atât de mult. Dar eu, ca medic psihiatru, vă spun să nu vă faceţi iluzii prea mari în privinţa însănătoşirii soţiei dumneavoastră, deoarece şansele sunt aproape inexistente. Cred că cel mai bun lucru pe care l-aţi putea face, ar fi ca, într-o bună zi, să vă obişnuiţi cu soarta ca atare şi, de ce nu, să încercaţi să vă refaceţi viaţa. Eu mă aflam acolo fiind convins că, în urma experimentelor efectuate, Irene este vindecată şi că în acest moment se afla într-o stare de nelinişte totală, neştiind ce se petrece cu ea, cum ajunsese acolo, iar doctorul Morisson mă sfătuia să-mi refac viaţa. Atunci chiar am simţit că înnebunesc. Îmi venea să-l înjur, să mă bat cu paznicii, să forţez uşa, dar iarăşi mi-am amintit de iluminatul Lama, care-mi spunea să am răbdare, să nu înjur, să nu gândesc negativ, pentru că orice gând rău se întoarce împotriva mea. Astfel i-am răspuns lui Morisson, cu o diplomaţie de care nici eu nu mă ştiam capabil: – Aşa este, domnule doctor! Cred că aveţi perfectă dreptate în ceea ce priveşte modul meu de comportament cu soţia mea. Poate că ar fi mai bine să-mi reiau viaţa de la început alături de o altă femeie. Dacă totuşi am ajuns aici, în această noapte, nu vreau să aştept la uşa sanatoriului până dimineaţa, când ştiu sigur că pentru soţia mea nu există nici zi nici noapte. De aceea, domnule doctor Morisson, vă rog să acceptaţi să-mi pot vizita soţia în această noapte. Credeţi-mă, v-aş fi profund îndatorat. I-am spus toate acestea lui Morisson în timp ce-mi venea să-l strâng de gât şi să-i dau în cap cu buchetul acela imens de trandafiri, pe care abia îl mai ţineam în braţe în timp ce vorbeam la telefon. – Aşteptaţi câteva minute, timp în care îi voi suna pe cei de la pază şi am să-i rog să vă lase să intraţi în sanatoriu, zise Morisson, pe un ton calm şi amabil, dar profesional, adică de psihiatru. – Bine, domnule doctor. Vă mulţumesc! După care am închis telefonul, jigodia asta de Morisson chiar avea impertinenţa să mă creadă nebun după tonul cu care mi s-a adresat. Iarăşi aveam să mai aştept doar 119

câteva minute. Câteva minute care durară o veşnicie pentru mine. În cele din urmă, un tip obez, care era un fel de şef al celor de la pază, îmi făcu semn că am cale liberă să intru pe poarta balamucului. Ştiam că în spatele acelor ziduri se afla Irene, vindecată de data aceasta. Oare ce gândea în aceste momente, când eu mă îndreptam spre ea, pe holurile nesfârşite, pe care, cu două zile în urmă, le traversasem alături de Mark? Uşa masivă din metal, vopsită în alb şi cu vizor, se deschise şi în faţa mea îşi făcu apariţia Irene. Se afla în poziţia şezând, pe o saltea. Odată intrat în încăpere m-am aşezat pe un scaun în faţa ei. Aşteptam cu sufletul la gură să-şi ridice privirea cu care contempla podeaua. Poate că este bulversată de când s-a însănătoşit, poate că are un fel de amnezie a trecutului, de când boala a furat-o cu totul, poate nu înţelege de ce se află acolo. Îmi venea să o strâng în braţe. Să nu o mai las din braţele mele niciodată. Nici acum nu ştiu de ce nu am sărit direct să o îmbrăţişez. În cele din urmă am zis, mai mult în şoaptă: – Irene ... Irene, sunt eu, Sorin! Stătea abătută pe saltea ca şi cum ar fi fost singură în cameră. Atunci m-am hotărât să-i vorbesc mai tare: – Am venit, draga mea Irene! Sunt soţul tău, Sorin! M-aş fi aşteptat să-mi sară în braţe, să se bucure de prezenţa mea. În schimb, ea şi-a ridicat privirea cu care contempla podeaua şi m-a fixat pe mine, fără să-mi spună nici un cuvânt. ţineam strâns trandafirii în mână. Avea aceeaşi privire pierdută şi bizară, pe care am cunoscut-o în perioada ei de boală. Nu era privirea ei. Cu toate acestea, nu puteam crede că Irene nu-şi revenise. Eram sigur că este un joc, o glumă, un coşmar care va trece odată cu ivirea primilor zori ai dimineţii. Irene trebuie să fie sănătoasă, să fie cea pe care o cunoscusem cândva, într-un greyhound ce gonea nepăsător prin iarna americană. Nu se poate, Irene nu era cea din faţa mea! Ce vedeam în faţa ochilor trebuia să fie o altă fiinţă, nu Irene a mea. Poate şi era. Nu ştiu de ce-mi venise în acele momente să-i chem pe cei de la pază şi să le spun că au greşit camera, că, de fapt, Irene se afla într-o altă rezervă. După câteva momente m-a privit şi mi-a răspuns: – Cu ce probleme, domnule, la mine, aşa neinvitat? Toate aceste cuvinte mi le-a adresat pe un ton cât se poate de respingător. – Cum cu ce probleme, Irene? i-am răspuns, simţind că încep să tremur din tot corpul. Irene mă privi la fel de rece după care se uită la trandafirii mei zicând: – Să nu crezi, domnule, că mă vei mitui cu aceste flori antipatice, să-mi trădez clientul la proces! – Irene? am repetat eu, acceptând că totul e o glumă de prost gust. – Dumneata îţi baţi joc de mine, domnule? Eu nu sunt Irene, sunt Avocata! A-vo-ca-ta!!! îmi silabisi cuvântul ca şi cum ar fi vrut să-l înţeleg mai bine. – E o glumă, Irene? am întrebat-o, nevenindu-mi a crede. Câte speranţe mi-am pus în această miraculoasă vindecare. Nu se poate! Un eşec m-ar dărâma! Irene trebuie să fie vindecată. Cu siguranţă că glumeşte! Mă aştept în fiecare moment să sară de pe saltea drept în braţele mele, să mă sărute, să se bucure de trandafiri. Da, de trandafirii care erau florile ei minunate. – Dar Irene iubeşte mult trandafirii! am zis eu, total bulversat. – Nu ştiu care Irene iubeşte aceste flori nenorocite, dar nu şi eu. În definitiv, de ce-mi pierd eu timpul cu tine? Te rog să pleci! Mi-a spus asta în timp ce mă privea duşmănos. În acel moment am înţeles: Irene nu şi-a revenit. Oricât ar fi încercat să glumească cu mine, dar de privit duşmănos nu ar fi putut să o facă. Ştiam că e aşa şi, cu toate acestea, nu puteam accepta realitatea. Iarăşi consideram că totul e un coşmar care va trece odată cu ivirea zorilor. Încă mai ţineam strâns în braţe buchetul uriaş de trandafiri, pe care-l cumpărasem atât de plin de speranţe, de la florăria care parcă mă aştepta pe mine. Deşi vânzătoarea de la florărie ar fi trebuit să plece acasă cu o oră mai devreme, nu a făcut-o. De ce? nici eu, nici ea nu ştiam! Până acum eram ferm convins că nu a plecat spre casă pentru că mă aştepta pe mine, care goneam de la aeroport ca să-i cumpăr Irenei acest buchet imens de trandafiri. Acum nu mai sunt absolut deloc convins că florăreasa mă aştepta pe mine. Cu siguranţă că aştepta pe altcineva. Eu trebuia să fiu acel Altcineva şi nu Eu. Ce bine ar fi ca în aceste momente să fiu altcineva, acea persoană plină de exuberanţă, pe care o aştepta florăreasa, acea persoană stăpână de sine, pentru care şi stelele parcă străluceau în apele Atlanticului, acea persoană care, în schimbul buchetului de trandafiri, a lăsat un bacşiş de cincizeci de dolari. Of, Doamne Dumnezeule, cât mi-aş fi dorit în aceste momente să fiu altcineva, să nu o văd pe Irene privindu-mă duşmănos, să nu-mi silabisească, pentru înţelesul meu: A-voca-ta. Simţeam că m-am rătăcit într-o existenţă care nu-mi aparţine, că viitorul, trecutul şi prezentul sunt nişte noţiuni pe care nu le-am înţeles niciodată. Simţeam că veşnicia nu există şi n-a existat niciodată şi 120

asta nu mi-aş fi dorit deloc. Tânjeam să fiu Altcineva pentru care, în fiecare suflet, existau mai multe veşnicii, atât de multe veşnicii încât neputându-le număra îţi puneau răbdarea la încercare. Abia acum am înţeles ce minunat este în viaţă, când ţi se pune răbdarea la încercare, când ştii că există un timp limită pe care îl aştepţi cu toată fiinţa ta. Abia atunci realizezi de ce multe veşnicii dispune visul vieţii noastre. Acum, când nu mai am un timp limită, când nu mai am ce să aştept, când Irene e bolnavă alături de mine şi ştiu prea bine că nu se va mai însănătoşi niciodată, nu mai am nevoie de răbdare, fiindcă în sufletul meu nu se mai află nici o veşnicie, care să mă impacienteze. În locul veşniciilor au apărut clipele care se scurg la fel de repede ca apele învolburate ale unui râu de munte. Înţelesul capătă conotaţii de Neînţeles şi Absurdul, de înţeles. Unica mea salvare, unicul meu colac de salvare în apele învolburate ale Atlanticului, unde nu se mai oglindesc stelele, este Absurdul. Trebuie să-l înţeleg şi să-l iau ca pe un singur şi înţelept sens al coşmarului meu, care se numeşte viaţă. – Nu înţelegi, domnule, să pleci odată?! mi se răsti Irene de această dată. În acel moment am scăpat din braţe buchetul de trandafiri, care se răspândiră pe podeaua rece şi inexpresivă, cu linoleum albastru. – Nu am venit să vă mituiesc, doamnă Avocat! îmi cer scuze de faptul că n-am putut să vă telefonez înainte de a veni, dar am fost ocupat cu alte probleme de afaceri în aşa măsură încât mi-a fost imposibil să vă telefonez. Cu toate acestea, sper că mă veţi ajuta şi pe mine într-un proces de succesiune. I-am spus toate astea fără să-mi dau seama cum, atunci am mai înţeles un lucru şi anume că oamenii, în anumite clipe, de o intensitate extremă din viaţa lor, când fiinţa le trece prin cele mai neobişnuite încercări, au parte de o luciditate extremă, care e controlată de subconştient. Pentru nimic în lume n-aş fi putut atunci să stau şi să mă gândesc la procesul de succesiune al Filosofului şi nici măcar la faptul că Filosoful s-a însănătoşit şi este, în prezent, decanul medicinist, Arnold Parkins, unul din chirurgii celebri din Chicago. Nu puteam gândi de ce şi Filosoful a putut fi însănătoşit, dar Irene nu. Chiar dacă Prinţesa s-a sinucis, ea a făcut-o la modul conştient. Prinţesa era perfect conştientă că nu există Turnul Sorţii şi că Prinţul ei era doar o Iluzie, care nu aparţinea Iluziei acestui Vis pe care îl trăim. Prinţesa îşi dorea Schizofrenia. Ea se simţea cu adevărat fericită în imperiul Schizofreniei, în al cărui teritoriu se afla şi regatul Deliria cu familia nobiliară, Delir şi Deliria. – Deci aveţi un proces de succesiune, zise Irene, luând o figură demnă şi privindu-mă cu un aer de superioritate. – Da, doamnă! şi de aceea nu am telefonat înainte, pentru că mi-aţi fost recomandată de un vechi client de-al domniei voastre, căruia i-aţi ţinut un proces asemănător. I-am zis acestea încercând să aflu ce s-a întâmplat de fapt cu procesul Filosofului. – Prea bine, domnule! Puteţi să-mi spuneţi ce client m-a recomandat pe mine la dumneavoastră? – Mi-aţi fost recomandată de Filosoful, nu ştiu dacă vă mai amintiţi de el. Irene duce o mână la tâmple şi îşi încruntă fruntea, încercând să-şi amintească de Filosof, Apoi zice: – Da, domnule, îmi amintesc perfect! L-am avut de client acum câteva zile. Era cu un proces de succesiune. I l-am câştigat. – Puteţi să-mi spuneţi ce hotărâre s-a luat în privinţa Filosofului? am întrebat eu, nevenindu-mi să cred. Deci Arnold Parkins a fost cu adevărat în faza de transă hipnotică şi a vorbit cu Irene, doar că în realitatea în care se produse acel proces, deja trecuseră câteva zile, ceea ce denotă o trecere temporală mai pregnantă decât în realitatea noastră. Iarăşi nu-mi veni să cred că Irene era cu adevărat bolnavă. Dacă totul e o farsă şi dintr-o dată va zâmbi şi-mi va sări în braţe?! Cu toate acestea, un alt gând îmi bara elanul şi-mi spuse să nu mai visez, să încerc să înfrunt realitatea aşa cum este, cu tarele ei bune sau rele. Nu puteam înţelege de ce Filosoful nu a avut nici o influenţă asupra Irenei. Odată ce chiar Vocea ei acceptase drept cadou Iluzia Realităţii, adică faptul că Realitatea ei este o Iluzie şi nu Realitatea Iluziei, adică faptul că Iluzia există în Realitate. De ce Vocea ei a strigat: „Capcană!” dacă nu s-ar fi considerat învinsă prin procesul Filosofului? Oare jocul meu de şah cu Vocea Irenei să se fi terminat printr-o remiză şi nu prin mat? Nu pot să înţeleg. Trebuie să privesc realitatea aşa cum este, adică realitate şi nu Realitate. – În privinţa Filosofului, nu pot să vă spun ce hotărâre s-a luat, îmi zise Irene cu o voce tărăgănată. – De ce? – Pentru că deontologia meseriei noastre nu ne permite să spunem ce hotărâri se iau pentru clienţii noştri, răspunse Irene, de data aceasta cu o voce mult mai hotărâtă şi mai dinamică. – Dar dacă vă rog foarte mult? Am încercat eu să obţin o schimbare de poziţie a Irenei. 121

– Chiar şi aşa, nu aveţi vo-ie, dom'le, zise Irene. Nu aveţi voie să ştiţi ce hotărâri se iau într-un dosar sau altul. Nu numai al Filosofului. – Dacă devin clientul dumneavoastră fidel, n-aţi putea să-mi spuneţi până la urmă ce hotărâre s-a luat în acest caz? – În nici un caz, dom-nu-le! în nici un caz! Chiar dacă ai deveni un client al cabinetului meu de avocatură, tot nu ţi-aş putea desluşi rezultatele cu privire la hotărârile celorlalţi clienţi luate de instanţe. – Vă rog foarte mult, am insistat eu! – Dar de ce insişti atât de mult, domnule, să fac o ilegalitate? Adevărul era că devenisem foarte curios de rezultatul hotărârii acelei instanţe transcendentale tocmai pentru a şti ce anume a dus la rămânerea Irenei în imperiul atât de dezonorant al schizofreniei. Aş fi dat orice ca să aflu, poate aşa, cine ştie, într-o bună zi? Cu toate acestea simţeam cum îmi pierd orice speranţă. Irene repetă întrebarea: – De ce insişti să fac o ilegalitate? Abia atunci am realizat că trecuse o bună bucată de timp când, furat de gânduri, am uitat de întrebare. – Eu nu insist să faceţi nici o ilegalitate. – Atunci de ce-mi cereţi să vă spun rezultatul hotărârilor date de instanţe clienţilor mei? – Pentru că vreau să ştiu ce au obţinut odată ce s-au adresat instanţelor, i-am răspuns prompt. – Dumneata cine eşti? – Eu sunt Sorin! am răspuns calm. – Sorin, Sorin, Des-ti-ny, Des-ti-ny, Des-ti-ny! repetă Irene, legănându-se dintr-o parte în alta. – Da, eu sunt Sorin! În momentul când i-am răspuns, s-a ridicat în picioare, ţintindu-mă cu o privire plină de ură, cum nu mai văzusem niciodată la Irene şi cum nici nu credeam că ar putea avea vreodată. – Ieşi afară din cabinetul meu, nemernicule! Ieşi!!! striga Irene cât o ţinea gura. Ai promis Vocii, banditule, că niciodată, dar niciodată n-ai să-mi mai murdăreşti imaginea cu mutra ta urâtă şi cu sufletul tău găunos! Ieşi afară, afară, afară!!! Eu sunt Avocata! Avocata!! Avocata!!! ai înţeles, dobitocule?!! Eu sunt A-vo-ca-ta!!! A-vo-ca-ta!!! A-vo-ca-ta!!! Să nu mai vii în cabinetul meu Niciodată! Niciodată! Niciodată! Ai înţeles? Nici-o-da-tă!!! Nici-o-da-tă!!! Nici-o-da-tă!!! Auzind strigătele disperate ale Irenei, brancardierii au venit, fără să mai bat eu în uşă, însoţiţi de un medic care era de gardă în acel moment. Întâi au imobilizat-o după care i-au administrat un sedativ puternic. Înainte de a adormi ultimele ei cuvinte au fost: „Nici-o-da-tă! ... Nici-o-da-tă! ... Nici-o-da-tă! ...” spuse din ce în ce mai încet şi mai lent până când orice silabă se stinse asemenea unei lumânări care aruncă în noapte ultimele pâlpâiri, după care se stinge. Medicul care îi administrase calmantul Irenei mi-a cerut să plec. De data aceasta m-am conformat. Nici nu ştiu cum am trecut pe holurile lungi, care mi se păreau fără sfârşit, străjuite de camere în care se aflau tot atâtea Voci câte camere erau pe holul nesfârşit. Nu ştiu cum am trecut de poartă, cum am luat un taxi şi nici ce căutam pe faleza din Miami, în plină noapte. Tot ce-mi amintesc este că încercam să caut stele care, totuşi, poate s-ar fi reflectat în apele învolburate şi negre ale Atlanticului. Cu toate că se înnourase şi începuse să plouă cu stropi mulţi şi reci, eu am continuat să caut, până la ivirea zorilor, stele care să se reflecte în valurile înspumate ale Iernii Americane. Cu toate astea, nu ştiu de ce şi nici câte ore mi-am repetat în gând: „Niciodată! Niciodată! Niciodată! Nici-o-da-tă!” căutând, în continuare, stelele din Atlantic.

122

CAPITOLUL 12

I was walking on the endless halls of the airport in Singapore just to relax my feet a little. I stopped in front of some stall with very beautifully adorned jewels. As far as I can see there are some great jewelers in Singapore. "Hi, Sandra! How are you?!" I exclaimed almost without realizing it to the woman standing next to me and admiring the same jewels. I don’t know what came over me, but I can honestly say that it never happened to me before. I had a sudden, uncontrolled reaction. "I’m sorry …" she said."I’m not Sandra." "Yes, probably there is a mistake." There was a mistake in deed, but what stroke me was the fact that the woman standing in front of me looked just like the Sandra in that dream I had at the beginning of the trip when I had fallen asleep a little. I was close to telling her that she had forgotten her certificates near the Palace of Justice in NewYork, I wanted to tell her that I was had called her: Sandra! Sandra! and she didn’t hear me. I wanted to tell her that the beautiful eyes fixing me now were the eyes in my dream. I wonder how she would react if I told her that I dreamed about her. She would definitively think that I am crazy. She would tell me that we had never met, and I dreamed about her …. Maybe she would think that I am crazy. So what? Sometimes we need a little madness in our lives. "I know your name is not Sandra. It was a mistake. I’m sorry …" I told her feeling that I was suffocating, that the words themselves are the rope that tights me to the wood of the gibbet. On that moment I felt I was the most coward man in the world. I don’t know why, but I couldn’t tell her I had a dream about her. I was afraid I might become ridiculous. "It’s a confusion", said the woman and then she turned and walked away. I don’t know why, but this time I wouldn’t like to lose her just like I did in my dream. I ran to her and I told her: "I know you are not Sandra, but I named you like this because I had a dream of you a few hours ago, while I was flXing." "You were flXing?" she asked me. "Yes. In less than thirty minutes my plane will take off from the airport in Singapore. But where are you going?" "Australia", said the woman. "I happen to go to Australia too. We are both probably going to flight in the same plane that came from Amsterdam" I said.

413 "That’s right, sir. I come from Amsterdam too", said the woman,"but what kind of dream you said you had?" "It’s odd, but it is true …." "You should know that this is not my time for flirting", she told me, giving me a kind of strange look. "It’s not about that", I told her. "Then what is it about?" she asked me. "I dreamt you in front of the Palace of Justice in New-York. You lost some papers in my dream and although I ran after you and called you, you waked on one of the streets that cross the boulevard on which the Palace of Justice is. When I got to that street, you were gone. It was a dream in which I felt I loved you …." "You felt you loved me? Me?" said the woman interrupting me, and then she continued:"My name is Christine." "I’m Sorin Cerin." "Where did you say you were going, Mr.Cerin?" she asked me. "I would like you to call me Sorin." I answered. "So, where are you going, Sorin?"

123

"OK, that’s more like it, Christine. I’m going to Australia, more precisely Melbourne." "Are you an Australian?" "Not exactly", I said. "Well?" said Christine. "I’m American. I live in New-York, Christine." "New-York? What a small world", said Christine. "Why, Christine?" "Because I’m an American too and I also live in New-York." "As far as I can see, you travel pretty much", I said. "That’s right. I have a job that keeps me traveling a lot", said Christine, after a moment of silence followed by a sighing."I’m a journalist." "Interesting profession, Christine", I said. "You know something, Sorin, don’t call me Christine. I never liked being called Christine." "OK, but how can I call you then?" "Call me Chris, just Chris." "OK, Chris." "Perfect, Sorin, that’s more like it. What about you?" asked Christine. "What about me?" I asked her. "What do you do for a living?" she asked me. "Art pieces, especially paintings", I said. "Paintings? It seems to be an interesting job. Are you a painter?" "No", I answered."Actually I sell paintings." "Oh, I understand. As far as I can see, you also have a job that keeps you traveling." "Yes, that’s true, it’s just that after a few years to much is as bad as none at all. I wish I didn’t have to travel so much all over this world. A man needs quite after a while." "You don’t seem to be so old." said Chris, smiling.

414 "I’m forty-five." "I’m forty." said Christine."It’s quite an age, isn’t it?" "I think that every person has the age he feels. You can be a child if you are eighty years old as well." "I think you are right here, Sorin. Many old people sink in their second childhood." "This is not what I meant, Chris." "Then what did you mean, Sorin?" "We feel young or old not depending on our biological age but on our soul." "Well, what kind of soul do you think I have, Sorin?" "I think it is young", I answered her looking into her eyes. Only after a while I realized that it was for the first time we were looking straight into each other’s eyes, without her looking away. I could felt a kind of positive energy coming out of her, I felt I needed to lose myself as deep as possible into her eyes, that all the secrets of the Universe are hiding in Irene’s eyes. "If our souls are young, let’s run to the plane, otherwise we might miss it", she told me. I was lost in my thoughts and I almost forgot. Instantaneously, I looked at my watch. There were three minutes until the plane took off. We got to the aircraft just when one of the air hostess was about to close the door. "I travel at business class", said Chris smiling and she went to her seat. "OK, I’ll take that into account." "Please sit down and fasten your seat belts because we are getting ready for taking off", we could hear an air hostess in the board loudspeakers. As I had no other choice, I went to my place, fastened my seatbelt and I noticed a flashing light announcing me that smoking was forbidden on those moments. No problem, I don’t smoke. Suddenly I felt the plane moving. We were running on the

124

airport to the taking off track. During this time we could here the captain’s voice welcoming us on board in the flight with this number, with the destination Singapore – Sidney. I was looking through the windows as we were running in the night on the concrete platforms of the airport. After more than a quarter of an hour we finally stooped. We were on our taking off track. The engines that until now had buzzed softly started to whistle sharper and sharper, more and more powerful, until we started to run with increasing speed. I don’t know why, but every time a plane takes off with me, I have a strange sensation, something between liberty and fear, between mystery and magic, between absolute and our helpless state, of we are as a human being from birth to death. In a word, I had a sensation of absolute and helplessness. Suddenly I didn’t feel the wheels that were running on the track, making the plane shake. We were flXing and my mind took me in a very strange way to the moment of death, wondering if then we will feel this sensation of flXing just like now. Will it be a taking off just like that, or something else? What is really strange is that the human being always wanted to be able to take off even if it meant death. Maybe within our subconscious we are born so that we want to die, so that we understand that life has its meaning only in death and that eternal life wouldn’t be possible just like death doesn’t exist in itself, but only related to life, just like the stars do not shine on the sky without death to which life relates to, without the illusion that is called our existence.

415 What is really true in all this decay that is the dream of each of us, taken for destiny? Is life real? No way, because if it had been real, there would have been such things as death, the absurd or the illusion that we live, which means reality and, in fact, is nothing but a perverse game given by senses and by the existential level in which we live. The senses are nothing else but a standardization of illusion to a large number of individuals that comprise humanity. The real pillars which humanity leans upon are the five senses that each of us has through our genetic information itself. The genetic information represented to us be genes and chromosomes, a pattern that belongs to illusion and that is generalized to all human beings, illusion that is generalized to all human beings who generate a civilization tributary to the genetic pattern itself, to the illusion. How would such a civilization look like, a civilization in which the genetic pattern of the human being would develop several senses during its evolution, instead of five senses we would have, let’s say fifty? Would we be happier? Would we suffer more? Is life real? Then what’s he point in living this dream with time and space? Should everything have a meaning in this world? If everything happens for no reason and the so-called meaning of existence of procreating on and on, of building new civilizations on and on, only exists within us and vanishes when each of us dies? Does everything happen with a purpose? If so, what I that? What is the purpose of life existing just through death, related to death and of death existing through life, related to life? Is there such a thing as death? No, because death always lives through life, just like life exists through death. Then there is no life and no death, no space and no time, nothing else but genetic patterns, the sole traces which the illusion of our existence leaves to know that it also exists beyond life and death, beyond being, somewhere in the Great Contemplation of the Great Creator of the Universe, where the thought exists in itself, without space or time, without its attribute of dimensionality, because this attribute belongs to the senses and perception that will create the thought containing within its structure the spatial-temporality argument without which it cannot express itself, just like a car has to use a certain bridge in order to cross the river. The Great Contemplation which lays at the origin of the existence is a thought that is not structured in the spatial-temporal bonds of some genetic pattern, no matter how many senses it might generate. The Great Contemplation is the thought that doesn’t admit the infinite because the meaning of the infinite exists in its quintessence, just like it doesn’t admit time and space that could create the infinite, or the multitude of spatial-temporal dimensions. The Great Contemplation is the absolute thought of the basic truth, is alpha and

125

omega of the Universe, is the beginning and the end at the same time of the Universe in which we live within one of the endless spiritual-existential levels with billions and billions of stars and galaxies whose lights would flash on the sky, some of them after thousands, others after tens of thousands or millions of years of an existential level with only five senses. An existential level where we know that during our life we would suffer, want, work. First of all work. We also know that if we want to be really happy in life, beside the tribute each of us pays to luck or happening, there is also the suffering that we have to pay for happiness, that price that can kill us, that zeal we have to hunt the happiness that we will never really get to know. The real happiness is a Fata Morgana in our existential-spiritual level.

416 We also know that the only thing that can make us really happy is love; this is maybe the only real thing in the illusory dream of our existence. But we also learned that when you love, you suffer for the simple reason that love is the only thing that verges on the absolute in our illusion, with a genetic pattern of genes and chromosomes. All that verges on the absolute in our existence becomes absurd, precisely because we will never be able to understand, we won’t even get close to is one way or another and thus, when we truly love we become nothing more, nothing less than absurd. And this wouldn’t mean anything if we would become absurd just for the people around us. The unhappiness of the human being relies precisely in feeling the absurd instead of the absolute of love although it is aware of the snowflakes of the feelings that lay in higher and higher heaps at the feet of the Liberty Statue that has been guarding New-York for such a long time. The city I live in, the city Chris lives in, the city we both happen to live in. Any tendency to absolute becomes absurd to us, even if we feel that it is not that way, and this is because we will never be able to understand the absolute. It will remain for the rest of our lives, for each of us, that exorbitantly expensive jewel with pearls and diamonds, which we will never afford, which we will never feel in our palms wrinkled by the work of time, which we will be able to offer to our lover so that we can be really happy when we love. All these because that jewel is called absolute and nobody will ever be born rich enough, because of the genetic pattern he has, in order to be able to obtain the absolute, to take out of the his pocket so much money, banknotes of the Empire of Contemplation, so that to buy it through the bank called meditation. Is chance or the genetic pattern the one that makes us want such a jewel from the absurd, and every time we go to the shop in the window of which there is that expensive jewel, that absolute of our love, we would realize that we are nothing but some vagrants of fate in this life, we would understand that we would never be able to buy it nor even to look at it because it is such a shiny jewel that it would hurt our eyes to bleeding, torturing us in the most horrible way. This is the essence of human happiness, in the sense that all that we could ever want in order to become happy is such an expensive thing that we will never have, and moreover, that thing would cause us the most terrible torments, it would blind us with its brilliance because by the genetic pattern of the illusion we live, we are not ready to be happy, we are not build for that. I’m sorry to say that wherever we might be on the social level and however deceived we might be with joy, or if we would be close to a certain success, this is just a drunkenness state and the next day in the morning we will go through the seediness after drinking, whether we want it or not. We are meant to know only one thing. We know that the jewel of the absolute exists in the shop window of our illusion, that this jewel spreads the purest and strongest light in the world. We also know that we are in a great need of light in the darkness of our life. That this light that we need so much hurts us. That the light irradiated by the excessively expensive jewel of the absolute is love itself. We also know that we are not meant to receive this light and this love in the eyes of our soul that is so blind by birth. Nevertheless, we know one thing: that there is love and light and that we want

126

them as if we were some thirsty people in the desert, who haven’t seen water in

417 days, that we want to sip them although they burn our throat like the fire produced by the hottest plasmas of our feelings, we want them to light us with its powerful spectrum although our eyes will bleed and we shall loose our sight that has only shown us the ordinary and the nothingness so far. Only then we shall understand within this existential-spiritual level we live in one can never love unless he’s blind. In my vision the Universe has the following structure: God, by His Great Contemplation, gave birth or, better said, determined the Evolution without relation to time or space of the Great Contemplation, that is of the Original Thought of God who Contemplates the first form of neo-ontological and gnoseological structuralizing which is the Person, different from God, but which exists in His Original Thought. The Person also has the Power of self-decision, so the Free Will. When I say Evolution, I don’t state that it is subjected to a beginning or an end, because at this level we cannot talk about spatial-temporal dimensionality. The Person next to his Great Creator, God, has an infinite number of Personalizations within his structure, and they are hierarchically inferior to the Person. Why? Because the Person as a whole has a certain function, that of being an absolute system of reference for the infinity of Personalizations who are hierarchically inferior to the Person. Why? The Person’s faces are infinite and each face is a Personalization. A finite number of faces of the Person would determine a Original Thought and a Great Contemplation of the Great Creator, finite, which is not at all true. This is the principle that the God’s greatness relies on. To determine the Person’s and the Personalizations’ Evolution, but without existing because the Existence belongs to spatial and temporal dimensions of a beginning and an end. The Person with his faces, the Personalizations, need Notions, as infinite as the Person’s faces. Well, these Notions are not only as infinite as the Person’s faces, meaning the Personalizations, but also each Personalization has an infinite number of Notions. It would be useless to think that any phenomenon or thing, even if it doesn’t belong to the existence or non-existence, could be Determined by the infinite Evolution without a Notion of Itself. When we talk about an infinite number of faces of a Single Person we accept the idea of infinity within a whole. So it happens with the infinity of Notions within a single face out of the infinity of faces of the Personalization. In a word, infinite within a whole, infinite within infinite. We should admit that no characteristic of a Personalization could be possible without the Notion Itself that denominates the Personalization in question. At the level of Notions as structure, there are the State Notions. There is an infinite number of State Notions within a single Notion and, by their characteristics, they determine the Notion that, in its turn, will determine, by its characteristics, a face of the Person, which means the Personalization.

418 Only now, at the level of the State Notion, we can talk of existence, with its special and temporal dimensional attributes. The existence is a mere State Notion, just like Non-existence and another infinity of such State Notions. At large, that would be my philosophical pattern about the Universe, about God, about Infinite. The Evolution is not necessary an attribute of Existence and neither

127

Determination which might not belong to space and time. The Infinite and the Whole are the pillars of the Universe. The Whole does not mean finite, but the system that fences in the structuralizing of the Infinite and that is asymptotic, in a word, it belongs to some geometry of the Infinite. The Infinite wouldn’t have Develop without the Whole and the Whole wouldn’t have Develop without the Infinite. One represents the reference of the other. I used the word Develop because the one of"Exist" is very improper, as the Infinite and the Whole do not belong to the Existence. The Existence is nothing else but a mere State Notion out of an infinite number of other State Notions. Only when we talk about the Existential State Notion where there is our Spatial and Dimensional Level of three-dimensionality we can talk of TO BE and NOT TO BE. There are an infinite number of spatial and temporal dimensions within a State Notion. It is the same in the Non-existential State Notion or in the other State Notions where we can no longer talk about times and spaces but about their attributes, which are assimilated by other and other representations of ideas that are similar but also different. In the Existential State Notion, among the infinity of Spatial and Temporal Levels, there is also Our World, the one of three-dimensionality, a World that EXISTS through the Illusion of Life with three-dimensional attributes. Only here there are people, us. I wonder how would the Great Contemplation or Its Original Thought and the absolute conceive the chance? To dream about a woman while flXing above Russia and when in Singapore to really meet her? How would chance conceive that this woman is from the same city as I am, from New York? Is everything just a happening in the dream of life? What is the meaning of this happening? No one will ever understand it, just as we cannot understand the meaning of the future or the past or the present either. We cannot understand why we die at a certain date and not at another. Why does life need death and why does death need life? After all, why there is this dualism of the opposites? The two sexes, the two opposites, good and evil, what is meaning for which the Great Contemplation accepted this within our special and temporal level?

419 Why couldn’t we accept seven or eight or a thousand opposites instead of this dualism? I am looking through the window. We are flXing above the Pacific. The sky is cloudy. The clouds wrap the ocean up with their black mantle covering any light that might have come from some ship sailing on these waters. Above, the starry sky that we feel closer by one second of a dream, by ten thousand meters of thought, I know that we are flXing although I am thinking about good and evil. Is it really good that the black mantle of the clouds covers the ocean causing storms and ship wrecks down there, under the clouds? Is it good that there is that mantle of clouds that, once on the continent, will robe in with its tears the green paradise or hell of the jungles? What is really good or bad, paradise or hell? Is it good that there is life or death? Is life bad? Would we know what good is if we didn’t know the evil and we would know what life is if death didn’t exist? Why do we have to relate to a certain system of reference on each moment of our life, of this illusion?

128

What is this system of reference in itself? What external or internal factor does it start from? Is it a social factor, so an external one, or a sentimental, internal one? Never during our life can we really have reference to a different internal or external factor. They both have the same answer, even though the social starts from the individual, cognitive, affective and volitional, which means from the consciousness of each person who, at the level of the masses, verges on their cognitive, affective, volitional, so their social consciousness determines in time the degree of civilization. Thus, we can talk of the degree of civilization of a century, or a decade. Nevertheless, what is the system of reference to which we shall have to accede in order to know good and evil, beauty and foul? One should know that, during the centuries, the notion of beauty and foul changed continuously and we could mention the fashion or the artistic, literary or philosophical trends, which alternated according to the way of understanding this system of reference. In order to think of good and evil, first of all I should ask myself one single question: What is the meaning of our existence on this planet, provided that it is a planet, from the moment we are born to the moment of our death? Do I know it? No! Only the Primordial Thought of the Great Contemplation of the Great Creator of Universe will know it some day. Then, if I don’t know who I am or if I exist because I don’t know whether good or evil, life and death, beauty and foul really exist, what am I? I know all these because I don’t know the real system of reference to which they should limit. And I can only think of one answer to the question: Why do I exist? What is the meaning of existence? And this answer is:"The Absurd". The Absurd is the only system of reference for the dualism of the opposites, namely good and evil, beauty and foul, truth and untruth and so many others.

420 I’m convinced that the dualism of the opposites is dualism and not a billion of opposites precisely because of the single trace left by the illusion of our life within this spiritual level in which we exist, namely our genetic code. Our genetic code that helps us dream, somehow communally, the great dream of civilization, of society, of human history and destiny through the dualism of the opposites, which also knows only the past and present, because the future is always subjected to prediction. If the system of reference for good and evil is the Absurd that incorporates within its structure all the notions that the human mind cannot conceive, such as the spatial and temporal infinite or the infinite of the spirituality levels or of the absolute, we could identify it with the Great contemplation Itself that we shall never be able to comprehend, but again, this identification is an illusion of the Absurd itself, because by its quintessence it allows us to understand all that is meaningless. Thus, we may find as meaningless both the existence of the Great Contemplation and the infinity that exists in the Great Contemplation, without preceding it because the Great Contemplation created the infinite and not the other way around. The Great Contemplation created the Absurd and not the other way around. On the other hand, the Great Contemplation is nothing else but the Contemplation of the Great Creator of the Universe. We are always tempted to grant everything is incomprehensive to the Absurd. And we could say again: if in our case what is incomprehensive is meaningless and absurd, for the Great Contemplation it becomes totally intelligible and it has a meaning, just like the Infinite or the Absurd. Thus, at the level of the Great Contemplation, the Absurd gets a well-defined meaning, intelligible. What we, in this existence, feel that is of no value, of no meaning, on the contrary, at those superior levels is as valuable as possible, having a very concrete meaning.

129

Once every action of ours in the illusion of life based on the dualism of the opposites is limited, as reference point, to the Absurd, we find out that this is actually the well-defined meaning of the infinite, if the incomprehensive, of everything that is meaningless for us, but nothing takes place by chance except for us, entities that we consider to be alive in a world that we cannot understand. So the reference system of the opposites is limited to the Absurd and this is the Absurd that for us means the Will and the Meaning that the Great Contemplation of the Great Creator gave to the Universe. Thus, each soul is permanently limited and related to God. Only now I can say: did God intend paradise and hell for the souls from the Great Contemplation? Then what is hell necessary for? Why didn’t God make us good and perfect from the beginning, owners of some billions of senses in one of the highest spiritual levels possible? Why did He make us stumble against the Absurd when we want to find good and evil, beauty and foul? Why didn’t He offer us the opportunity of having ten billion of opposites instead of two? In order to answer to those questions I’m sure that I could state an infinite number of reasons for which God gave us paradise and hell and suffering and misery and

421 blindness, just like I could also state reasons for which God allowed us to know that there is light and paradise and love even though we shall never have them except from the poets’ pen, because God gave us poetry. I wander what would be like if we understood the Absurd? We would know the meaning of chance and the temporal element that completely prevents us from understanding the Infinite and the Absurd, and this would be the Future, so Prediction. Could we exist if we knew our Future, the time of our death, when we shall love and when we shall suffer, when we shall be killed or stolen from, or hurt or when we shall be rich or when we shall lose everything? Don’t we need the Absurd? Could we understand the Absurd without knowing the three coordinates of Time, Future, Present and Past or the supra-dimensionality of Space beside its three dimensions? What if time itself becomes, at a certain moment, a forth spatial dimension passing from the future to the past through the present? And even if we knew all these, yet we wouldn’t understand the Absurd. Would we accept the idea of Absurd? We would definitively accept it for us, as people, but not for God who is above space or time, who allowed us to exist precisely out of His absolute love for the being. The Prediction, like snowdrifts on the mountain of the future that we should melt with our love for the other fellow creatures, moment by moment, time after time, century after century, millennium after millennium, quietly waiting for out Time, the Time of the Great Passing over the bridge of light of the Absolute that we wanted our entire life, but we were too poor to buy it, without knowing that Prediction was meant by God in order to offer us the great surprise during the Great Passing, when Prediction will tell us:"Now you have the Absolute of Love and Truth for free". Only then we shall understand why God wrapped us in the mantle of Prediction during our entire life on Earth. Only during the Great Passing we shall understand why the Great Creator of the Universe found it difficult to allow us, ever since we are born on this Earth, to know the destiny relived and the unlived love and the noise of the quietness that spitted the drums of our heart, looking for the sea and the whispers and the roaring of the waves that broke the time itself against the cliffs into billions of drops, so that one more generation would feed with time, a century, a millennium, civilizations and cliffs that are wear away like sphinxes.

130

Only during the Great Passing we shall thank Him for giving us the Prediction as a fundamental attribute of our ephemeral happiness, through which He made us live the present that would have lost any trace of relevance if we knew the Future. I myself received, through destiny, from the existence, a drop of moment form the wave of time, broken against the cliffs. A drop that, once alive, fell on the black rock of the shore of infinite and maybe of immortality refreshing it with a drop of love, suffering, and also disappointment, happiness, sad happiness when the drop was called life and destiny and hope and then nothingness. We are flXing at more than twelve thousand meters. Somewhere, a dark blue is profiled against the horizon, which creates a different shade of color in comparison with the dark mist that used to surround us. The only shade of light was piercing through the

422 windows illuminating the wing; there were also the position lights in the top of the wings, intermittently on and out. I know that somewhere towards the horizon the Dawn will emerge and it will soon become another day in the calendar. It will become history just like so many other dawns that the ocean, the geological times, the sailors and the passengers of transcontinental plains knew. Is the fact that I met Christine pure chance? Tell me, God, whether it is pure chance or not. You know everything because we exist through Your Thought, with senses and feelings, creatures whose significance in this life is unknown to me, but we built ourselves transcontinental planes and spaceships. Why do we wittingly accept the lie in our lives? Shall we understand the Absurd and the Infinite some day if we reach towards the stars? Can we get closer to them? No, never, because however closer we might get to the Absolute and the Infinite, we shall never reach either of them, let alone embrace them in the mortals’ arms that are thirsty of Absolute. Then why do we keep trXing to reach the stars? Do we really believe that we would find ourselves billions of light-years away from the Earth? We shall come to understand that however much we might try to distance, however much we might develop the illusion of physical remoteness by means of technologies, it doesn’t exit, just like speed does not exist. It is an attribute of the way in which the illusion of space and time is expressed in our consciousness. The entire Universe exists within each of us and it dies with us. The endless spaces and distances are within us. Prediction is within us, just like the free will, which is nothing else but the unchaining of Prediction from its current metaphysical state and its freedom to fly and to take our will, desire, feelings and knowledge with it. Thus the flight of Prediction is as smooth and unruffled as possible, covering larger and larger spaces and times, and we have no idea that those times and spaces are within our selves. This is the origin of the illusory Free Will that would have never existed if it hadn’t been for Prediction. We can predict an event, we can precede it, but we cannot determine it. Thus, Prediction, by the indeterminism of the Event creates the Free Will that covers will, desire, knowledge, feelings, hopes, but also fear, anguish, courage, vanity, selfishness, pride, and all the bad and good things in the wishes and hopes of the human being. The Free Will is the only liberty, even if it is illusory, of the human being; it is everything that could offer significance to our life, and this is because Prediction cannot determine the Event, even though the Event is determined by the Great Contemplation. Would we be the same if the Event or the Prediction didn’t exist, if the Future wrapped up in its mystery mantle wasn’t unknown to us?

131

423 The paradox of the human creature’s suffering consists in this absurd desire to know its future, to build its future that it doesn’t know, to always climb like a Sissify, carrXing the Uncertainty in its back, the mountain of knowledge. The human being want s to eliminate Uncertainty, Chance, Prediction in order to find itself, in order to reach the top of the mountain, without realizing that if it Uncertainty, Chance, Prediction didn’t exist, it would come to selfdestruction. Why is the Way of Humanity so tread by the footsteps of the Great Cosmic Destiny towards self-destruction? Towards the Apocalypse? Because the Apocalypse is within each of us and, as a paradox, the Apocalypse itself is the one that gives us life and keeps us alive. A great paradox of the human being is that the self-rediscover leads to Apocalypse and the self-alienation leads to life. The more we shout in pubs and bawdy houses or at games, at everything that is, humanly speaking, immoral, it means that we shall live our live but we shall alienate from ourselves. Every time we try to find ourselves again, we shall walk in quick steps towards Death, towards Apocalypse both at individual and social level. Is this terrible Paradox at the basis of the original punishment that we get as a result of the Original Sin? Then what should we choose? Self-rediscover that consists in Death, in Apocalypse or in self-alienation like only the Illusion of out Existence is capable of doing it? Sometimes I’m afraid to live my life because I know it is a"life" sentence as a result of the Original Sin, of a sin that comes from who knows what spiritual and dimensional space, an illusion of a sin for which the Great Contemplation convicted me through the Great Paradox, the Paradox of Suffering: to the Self-rediscovery through Apocalypse and Self-alienation through Life. Then why were we given life? Just to accept that the Free Will gives Life a meaning averting Uncertainty, Chance and Prediction, taking them to Self-destruction, to Apocalypse? It seems that this is the only truth that we can accept, namely the Great Paradox of Suffering. Many philosophers looked for determining cause of the Original Sin. Some stated that long ago, in the dawns of human history, some forerunners of ours would have stained with blood the dawns with their immorality. If it hadn’t been like this, it means that the Great Contemplation would have made a mistake by granting them the liberty to act within the Free Will, a liberty that is harmful for the evolution of both the spiritual levels and for the dimensional ones within the Original Thought of the Great Contemplation. Another cause would be that those forerunners of birth were living, were alive, so their spiritual level was complXing with the laws of the Paradoxes. Naturally, once we mention the paradox, we could also mention the Original Sin. In conclusion I accept that the Original Sin that would belong to Humanity never existed in our Illusory Reality as a fact but as a Necessity.

424 We need the Original Sin because it is our only friend, maybe the greatest friend of our Life. The Original Sin helps us rediscover ourselves, even though we do not live our life with all the opportunities that it might offer us and that would lead to selfalienation. How could we find ourselves by accepting Uncertainty, Chance and Prediction without also accepting the Original Sin? This is the fault of the Absurd and of its Paradoxes in making us feel strangers to ourselves in Life. Thus, we need the Original Sin, because we need the Guilt. Once we accept the Original Sin and the Guilt of existing, we also accept the existence of Uncertainty, Chance and Prediction as part of the surrounding world and we shall never have to understand them because they are given as some bars guarding

132

our cell in the prison of our Destiny, which we shall never escape from, and we shall have to accept the condition of convicted creatures, as a result of our Guilt deriving from the Original Sin. This is the way Religion was created, the only thing in which the human creature can truly find itself. If we didn’t have Religion, Original Sin and Guilt, we would have invented them. This is how we can get to the Apocalypse. We could consider death as liberation. But another aspect of the Great Paradox of Suffering is when some people choose Life with Self-alienation. These are the ones who deny the idea of the Original Sin, of this Great Guilt of existing. The harder they will try to live their life to the full the more they will realize that the limit of the pleasures is the Fata Morgana that doesn’t exist. Those poor people will come to carry their burden on the mountain of their own Destiny in their way to death. That terrible burden of pleasures, of drug dependence, of carnal love, of immortality, of obsessions, of all kinds of vices, of selfishness, of fortunes gathered during their lifetime and of so many other things. Those poor people will not receive death as liberation but, on the contrary, as a great loss, a great misfortune. Both the Self-rediscovered and the Self-alienated are preparing for Death during their entire life, doing nothing else. Something tells me to go to Christine’s seat. I don’t know why. I’m afraid to live my life. I feel that my Destiny is oppressive. I know it isn’t like that. I know that each of us has a book of life, with more or less old pages; each of us has his book, his life. I am going to Australia, to Melbourne, with the Mall Tower whose temples were covered by the roof of the Mall, by the roof of the place where anything can be bought and sold, anything, even feelings, on the counters that are stained by the moments of human condition put up to auction for one single price: life. I remember how my wife Irene was telling me about the Mall Tower. It was many years ago, in Melbourne. I couldn’t understand why the Southern Star didn’t sparkle on the top of the Tower, or of the old general, as Irene used to say. Why didn’t it sparkle on its forehead, but on the mercantile roof of the Mall? Why do we hurry to sell everything? Is quite everything for sale, even the old general from the Mall? With his history, with his live stories, with the moment when the Southern Star was kissing it on its forehead? Why is everything for sale? This is what Irene could not understand. She

425 couldn’t understand that actually the present Civilization chose selling as one of the fewest sciences of self-rediscover, the one of really living your life. What difference does it make if we sell feelings or ourselves? After all, we stake on the moment. On that certain moment when we could really live our life. Even if we lived a thousand years, we want at least one moment within this thousand years to be the moment of our life, of our supreme happiness that we would never forget and that we would experience over and over again by memory. We are desperately looking for this moment, selling everything we have best in ourselves, even the last piece of feeling in order to have money in a Civilization in which everything is for sale, everything can be bought and finally, exhausted by this hard work, we would be rich, not in our souls but in fortunes that can offer us expensive gifts nicely adorned with false and marketable feelings. Just as marketable as our feelings used to be once. Only then we shall realize that love for money and everything that is related to the selling is not love or feeling because the human creature can never actually sell its feelings, because the human creature has one more attribute except the Free Will, namely the Sacred. However much we might try to mix Sacred with Profane or to substitute the Free Will to the Sacred we shall not succeed, because the Sacred represents the Selfalienation and the Profane represents the Self-rediscovery. It was natural that the Civilization, in trXing to find itself again, would accept

133

the"selling", but it could not include Sacred within its empire, because it couldn’t have afforded to sell feelings on erotic lines, at the corner of the street or in advertisements. It is painful that the Sacred represents self-alienation for people and the Profane represents self-rediscovery; it is painful that the Sacred makes us strangers to ourselves just like the feelings that belong to the Sacred. We shall never be able to substitute the Sacred to the Free Will even if we might try to assign it certain characteristics of the Profane. It is painful that the feelings makes us strangers to ourselves, that they urge us to belong to another nature by their Sacred feature, to a stranger nature that we want but we cannot live because it doesn’t flow in our vanes and in our blood, because it is different from the human one. The Profane belongs to the human nature by the Free Will that we would like to assign to the Sacred. Even though the Sacred rests within our aspirations and desires, the Profane rests within our necessities and needs, such as food, subsistence, procreation and so many others. There is another Paradox here, this time between Sacred and Profane. The human being aspires to and wants the Sacred, but he needs the Profane. However much we might try to find that moment of supreme happiness, we shall never have it because we can only exist through Sacred. The feelings belong to the Sacred and no one, regardless the money and positions he might have, will be able to buy a single form of true feeling without receiving it for free from the sacred side of the human being.

CAPITOLUL 13 Some of us find ourselves in Profane, to a certain extend, others in Sacred, but wherever we might be, Life Itself cannot exist without those two dimensions, because one of them, the Profane, for example, is Self Rediscovery and the Sacred, the Self Alienation because Self Alienation means Apocalypse and the acceptance of Death as Liberation and Self Rediscovery means Life, means Profane, means not to accept Death which becomes destruction. So Life cannot exist without Sacred and Profane, without Self Rediscovery, without accepting or denXing death in a certain way and all these are attributes of the Free Will. Profane means not only Self Rediscovery but, first of all, it means the fight against Uncertainty, Chance and Prediction, it means to try and know all of these. As concerns the Sacred, things are opposite because Uncertainty, Chance and Prediction belong to the Guilt coming from the Original Sin, in Sacred the necessity and the needs of human being rely on the Original Sin and the presumed Guilt that comes from it and that is an attribute, over the human being. These are the nourishment and the subsistence necessities of the Sacred. The Original Sin and the Guilt. Paradoxically, the purest feelings that spring from the depths of human being are based on the nourishment and the subsistence necessities of the Sacred, which are the Original Sin and the Guilt coming from it. So our love will not be honest unless we accept the Original Sin and the Guilt coming from it, unless we accept Sacred and, of course, God. We cannot love without God. The Sacred, with all its attributes grew from the debts of the human being, created by the Great Thinking, which, in its turn was created by God and created Religion. The Profane, with all its attributes, which grew from the debts of the human being, created by the Great Thinking, which, in its turn was created by God and created Science. Do we agree that Sacred and Profane belong to life, which was created by God? I’ve always wondered how God could create the Profane. Or how come did God created the Profane? God is defined by Its Sacrality itself. It’s simple: If there was no

134

Sacred and Profane in this existential level we are now living in, we wouldn’t have the Free Will either. So God gives us the possibility of choosing between right and wrong, between beautiful and ugly, between paradise and hell, between so many opposites. The Great Thinking of God created both Paradise and hell for our spiritualdimensional level. Why? Why did He created Sacred and Profane, Paradise and Hell,

427 Science and Religion, Philosophy? For the Free Will, to make us free, to make us feel that we have a meaning in the existence of the Great Cosmic Sorin of the Universe, an illusory sense that offers us an illusory freedom but lets us discern what we have known for a long time, forever. As far as we can see, the reason why God allowed us to know Sacred and Profane with all their attributes is the Free Will which was given to us so that we can Discern, Decide, make a Decision, for our Freedom towards which we tend and which helps us discover the illusory sense of life. Something tells me to go to Christine to business class but another thought takes me to Irene, my wife, whom I haven’t seen for a long time. I don’t know why, but after the deception I had that day when I hoped she would recover, when I was convinced that she would get well just like the Philosopher whom she had cured at a twenty years distance I felt the need to avoid her in my soul. I cannot hope for anything with regard to Irene, although I love her. I remember that day when I landed in Miami being sure that I will return her with her. That day when I bought a large bunch of roses for her in spite of the fact that most flower shops had closed. I thought that the flower girl was waiting for me by the chance I was given by God, by the absolute Chance which was going to give the case for me in the fact that my wife, Irene destiny was going to recover from that pitiless and terrible disease called Schizophrenia. I’ll never forget the moment when, contrary to my expectations, she was raving just like before, when I thought that it was a game and then I was aware of the cruel truth. Irene remained tributary to the diagnosis called Schizophrenia and I became convinced that nothing and no one would ever take her bake from the claws of that pitiless disease. I remember how the roses I was going to offer her fell on the cold and impersonal floor of her room in that sanatorium where she was hospitalized. I remember how, owing to a primary instinct, maybe to a primordial instinct of the human soul, instead of going to empty the cup of sorrow in a pub with cheap spirits, cigarette smoke and drunk whores, of the lowest class, I wanted to go to the cliff, on the shore of the ocean, to listen to its waves and its roar, to feel and to believe at the same time that the Ocean is my mother, my father, my adviser and the one in whose arms I can cry, like a child who either did something bad, or didn’t receive the gift that he had wanted so much for a long time. Somewhere in my subconscious I knew that the Ocean can be indifferent to my pain, that he couldn’t let the stars with their feeble reflections find themselves in its endless mirrors, like an ode of primordial happiness, when from endless waters and starry dust the Illusion of our existence was created. I felt the foamy waves of the Ocean boiling with rage but also helplessness because they knew that him too, the great Ocean, is a mere Illusion, just me and Irene and her disease and everything, including the stars. He knew that somewhere in this Illusion, at the beginning of the Great Illusion of the Human Evolution, he had a mother and a father, he was the precursor of life, Life was born from him, from the Ocean, Illusion was born from Illusion. The two years in which I hadn’t seen Irene had passed so quickly. I used to visit her at least twice a year before. I almost never took the plane from New-York to Miami. I was driving. I never admitted this but, as much as I wanted to see my wife, I felt something strange, a sort of pain that was telling me to postpone my visit for one day, and one more day, and one hour if it was possible and all these not because I didn’t love

428 her and really miss her but because I couldn’t se her like that, in that madhouse, I couldn’t face the reality I was going to meet in Miami and that became too cruel, too strange, too cold. I was like a person who wanted to swim in a pool with cold water

135

and, instead of plunging directly into the water, would step in little by little to get used to the cold temperature. This is how I felt on those moments. That’s why the car didn’t through me directly into the pool, but it was offering me a day or two to get used to the cruel reality that was expecting me in Miami. Mark, my son, told me, not only once, to rebuild my life. Maybe I would like to do that and I know that loneliness is not good either, but I think I lack the courage. I’m a coward, I’m afraid of life after the deception I had. I would like to go to Christine and tell her that I need her, just as much as probably I need air on this moment. I would like to tell her all that, but somewhere inside me there is Irene with a past that stops me. A past that I would like to forget, to through somewhere in a waste box of oblivion. It is a past that doesn’t promise me any future, a past full of grief and restlessness, of torture and disillusions, it’s my past. Many acquaintances suggested me to try and rebuild my life. To forget is not such a hard or impossible thing to do, but not when your own past is concerned. It would mean to mutilate yourself, to shorten your life by a few years. Nevertheless I would agree to try it but I wouldn’t agree to one think: that of being some other person, of not being myself any more. I couldn’t be another person because I would become a false person, painted with oblivion and self denXing and eventually I would feel that my own life does not belong to me any more but to a virtual person who doesn’t even exist in my life. A person who would act on my account without representing me at all, a person who would become a kind of guard for my feelings and emotions. This guard would lock me in a cell, and my feelings and hopes and dreams and obsessions would remain forever closed behind the bars of this cell, with no hope for freedom or escape, with no hope that one day a single feeling or dream or hope could have the slightest goal. So that virtual person would turn from my guard into my own executioner, but not an executioner who would kill this Sorin inside me to create another, but an executioner who, after killing Sorin, would never put anything in his place. Thus, I would become a person without personality, without will, without hopes or dreams, a kind of vegetable that would live and breathe and eat like any other man but the others would not realize that I am nothing else but a marionette of destiny. Maybe on those moments, when I feel the air emptiness, the atmospheric turbulences that make the plane vibrate in all its parts, when a beautiful woman is expecting me to pay her a visit at business class, I realize that in spite of the fact that the dawns are getting more and more persistent reddening the wings of the plane I cannot disown my past. I’m not a renegade and so much less a self-renegade. I cannot accept to ruin my own person because I don’t know what I could replace it with or if I could ever replace it. That is why I’m sitting nailed on this seat without taking my seatbelt off although the necessity of keeping it tight has passed for more than one hour. The flight from Singapore to Sidney lasts for eight hours. Most passengers are sleeping, only the airhost passes through the seats by every now and then checking her sector. Only a slight, intermittent noise can be heard, coming from the engines of the plane.

429 It is strange that all these happen to me in this flight, but it is for the first time when I am honest to myself, when I am trXing to find myself as a human being and not as a businessman who is just making business and nothing more. The clouds vanished leaving the ocean still dark to reveal its face. I don’t know why, but I have always loved the Ocean. I thought of it as a parent of mine, which it is. In reality, it is the parent of all the creatures that live or ever lived on this planet, but I have always considered the mountains as challenge, just like a partner of opposite sex that you would like to know. I’m thinking again of Christine’s beautiful eyes in which I lost myself. I know I need these eyes. I’m aware that Irene’s eyes belong to the past and Christine’s to the present, or even to the future. I don’t know why I don’t have the strength to loosen my seatbelt and walk to the business class. Do I have such little courage? Or maybe Irene is still alive in the present

136

of my soul, so profoundly that my past, which belongs entirely to her and which I cannot disown, cannot accept Christine. OK, Sorin. Christine may be just an incident somewhere in an airport full of flowers and garlands, somewhere in Singapore, and it would be much easier to drive Christine away from my mine, from my conscious, then to forget Irene. What will happen? Will I accept loneliness? Will I accept another woman? And if so, then why can’t I accept Christine, now, on this very moment, on this very plane? Actually this is a limit situation: I cannot create an empty space in my past, which makes me create, in the present, an empty space in my future through loneliness. Both opportunities fight on the neutral land of the present in my soul. Only now, above the Pacific, did I come to be forced to take a decision, maybe the most difficult decision in my life, which I shouldn’t play at the roulette of some business project or of some other person, but it is for me. I feel I cast the dices for my own life in the casino of my own Destiny. Only now I realize why Irene kept telling me that she was afraid of figures and my dices will eventually represent nothing else but figures on life’s play table. I understand why Irene felt that profound terror, arising from the depths of her being when she uttered the word figure. For her, in her delirium, just like for me, in this flight, the word figure means a decision of the chance, of the hazard, of the unknown. It is terrible when hazard runs my life by a mere figure given by the dices of my thoughts, wills, hopes, in the casino of my own Destiny. I feel that a boorish man hand, with dirty nails, with blunt, vigorous fingers, dirty with dust, the dust which our body is built of, with a callous palm, takes the two dices that represent my past and my future. First it squeezes them in its fist, as if the hand would have like to keep the two dices for itself, as if that moment had been an eternity for the hand, then the blunt, big fingers loosen, allowing me to see the two dices of my Destiny. The hand shakes them, shakes them, shakes them so that they are better cast, so that there is no doubt about the fact that this is nothing else but chance, and eventually casts them on a table covered with dark green velvet. My future and my past roll on the table, cast by that impersonal hand. Eventually, they will show a figure, a date, a moment. That will be the moment of decision, the moment when the decision that I take will mark my Destiny. That’s life. I feel that my past weighed too heavy in my balance so it left no room for my future. I feel that I will never be able to disown it because it expresses me as a human being, because there can be no other Sorin. I cannot imagine another Sorin, except for the one who is with Irene. Why should Sorin be with Christine? I wonder if my past

430 could become a little part of the future, so that I can still be Sorin. Could Christine accept my past, could she accept Irene? Only if she does so, she will be able to accept me. I’m talking about a future with Christine and we don’t even know each other. Maybe Christine is married, maybe there is a husband and children waiting for her when she gets home, maybe getting involved with me is the last thing in her mind. We haven’t even discussed this yet. I’m so crazy. After all, Christine could be a symbol of the future, of its uncertainty, a symbol of the mystery, while Irene is a symbol of the past, of what I am, a symbol of the moments we’ve shared together and belong to us, of the moments I will never forget. Christine, as a symbol, can have any name, no matter what that might be. She is a woman as a symbol, the woman who could help me get rid of loneliness, while Irene is the woman who offers me the loneliness. I feel that I’m unable to make a decision, that my free will wouldn’t work, that the dices of my Destiny should be cast again and again, so that the Great Time catch them when they are cast and make that moment eternal, because I don’t want to believe in figures and dates and rules and decisions any longer. Maybe it would be best if I invited Christine to the Mall Tower. Maybe she would accept my invitation. I have wanted to visit Melbourne for a long time, especially he Mall Tower or the old general, as Irene would call it. Maybe the old general will advise me and help me make a decision, so that my Destiny does not become tributary to that rough hand that casts the dices, which will show me the Way that I would have to follow in this illusory existence with unpredictable happenings of the future, where everything seems so accidental that the most stiff laws of the Universe would almost shake if they didn’t know that there is

137

nothing accidental in reality, so much the more in our illusory reality. How could a woman named Christine or somehow else could understand me knowing that my past, to a large extend, will never belong to her, that my past is not cold yet, that it is so hot that it could boil the present and set the future on fire. How would such a woman react, a woman that I would choose only for driving away my loneliness knowing that my past is still an active volcano that splashes with lava my thoughts, feeling, love, in a word the relations that one day we might have? Would she have enough strength to fight against the lava that would set our feeing on fire, could she chase away the volcanic dust of my past, which would burry our love under tons of such lava? I cannot accept loneliness. I’ve been alone for so many years that maybe I forgot how it is to be with another person. Nevertheless an instinct, as primordially as the Ocean’s, tells me to run away from loneliness, to hide from it somewhere in the arms of a woman who, one day, could live me, who would chase away the tons of volcanic dust deposited on my feelings and my thoughts, who one day would put out the lave of my past by its loving eyes, which would assure me that I’m no longer a homeless of feelings, of love, wrapped up in the veil of loneliness, that I have a place of mine where I can live and feel where I would never have to pay a rent to my feelings, where I would never be alone any more. That place will be in a small, but so large for me, part of her heart. I feel that I cannot talk just to myself any longer. I don’t want the eternal dialogue of the deaf-mute people where I, a prosperous businessman, only get professional, well formed phrases and words. I don’t want to buy love for money because I know such thing is not possible and I don’t want to lie in order to buy feelings either, because however hard I tried to keep the lie in a permanent trance, it would turn into delirium and eventually into madness. I don’t want to spend my life as a madman who, in spite

431 of its wealth, will always try to find the philosopher’s stone, running away from loneliness, from its cold and awful tentacles. Sometimes I feel like shouting, yes, crXing out at the top of my voice:"You, miserable fate!!!" Why did Irene have to get this schizophrenia, why her, my wife? I would give all me money, everything I have achieved in more than fifteen years, I would give all this Irene recovered. I understand now why Irene told me once, in a clear night when we were lXing in a park near Columbia University, that she wouldn’t have liked to become very rich, than money meant nothing to her. I understand now how stupid I was the next morning when we woke up and realized that our money, papers and all our things had disappeared and I sort of reproached Irene with the words she had said that she wouldn’t like to be rich. On that morning I wished she told me that she would like to be rolling in wealth, that we could eat because we were starving, that we could put our shoes on because they had been stolen. Irene stuck to her opinion. She fought to the last moment, she didn’t give up no matter what, facing even the dean and eventually she burst into tears, but those tears would not have revealed at all her capitulation, there were tears of revolt. I couldn’t understand her at that time; but I do now! I’m so sorry I didn’t understand her then. I still love Irene. Not a single day goes by that I don’t think about her. Sometimes I feel that my life cannot consist only in thoughts any longer, I feel that I need the present and the future as well, that I can no longer live only in the past, that the cosmic law itself, which guides our steps an the way of life, tells me that the past is neither present nor future and I continue to grant to the past the attributes of the future and of the present I will end by rejecting even the illusory and imaginary meaning of life which is given to you by the future in the present by Uncertainty, Chance and Prediction, whether the Free Will accepts the Sacred and Profane or not. I’m aware that what I do now is to reject precisely what would give my life a meaning, in case I will decide to grant to my past both my present and my future. It would mean that I am no longer fighting for anything, to consider Chance as something inexistent or, anyway, as something I have known for a long time, just like Prediction, let alone Uncertainty. I know my past. If my future will remain Irene, the meaning of my life will

138

consist in the past which will irremediably take me to madness, if not to suicide because the Great Contemplation offered us, in this spiritual-dimensional level, those temporal dimensions: past, present and future. However hard we might try to undermine them, even by lXing to ourselves, we shall never succeed in doing this because then we would only have three choices. The first would be not to live our life, to chase away the moments offered by the Great Contemplation, as time of our life, to the waste box of the existence of this illusion that we live from the moment we are born till the moment we die. The second alternative would be to go crazy, or if not, to accept abnormality as something natural. And a third alternative would be to kill ourselves. No matter what alternative we choose, no matter how much we might lie to our selves intentionally, we will never, bur never, get rid of the mark that we are taking with us anyplace, in all the spiritual levels we are passing through, namely the one of refusing the great good that God, by the Great Contemplation made us, giving us the freedom to choose. By refusing the future, we refuse the Free Will itself given by God for our freedom.

432 No matter how much we might suffer in the destiny that we were given in this world, we will have to accept all the three dimensions of time because, even if for us future means Uncertainty, Prediction and Chance, somewhere in the depths of the Great Contemplation, somewhere in the depths of the of the Original Thought everything is known and everything has a Purpose. The Chance exists only for us, for this spiritual-dimensional level as a way of expressing the Free Will together with the Prediction and Uncertainty, in a word, the Unknown. All the three parts belong to the Unknown, which is the foundation stone of the Free Will. I feel terrified thinking how the world would look like if the Unknown, with its mystery and poetry, didn’t exist, how the world would look like if we knew everything. What if we knew the Future? Then the Future would become Past and the Present would disappear because there would be no border between Present and Future. Thus, the Moment would not exist either, because it couldn’t be measured according to the passing of time, from the past, through the present and to the future, or the other way around, from the future, through the present and to the past, as most processes in our environment, which exists as a result of the Illusion of our existence. What exactly flows from the past to the future, except for the thoughts, hopes, wishes? Maybe our Illusion of existing, of going towards the Future, towards the mysterious Future, will reduce itself to our great Unknown, who created the dimensions of Time itself, creating the Future, the Past, and last but not least the Motion and the Evolution, even though they exist only as Illusion just like the environment. The Movement could never exist without the three temporal dimensions because no object or body could move in a past unless this past has a present and a future, just like it couldn’t be realized just in one present unless there is a future, and the movement could not exist in the future unless the existence of past and present. All the three temporal dimensions could not exist if one of them didn’t exist, just like the Unknown could not exist without the Known in the Great Contemplation of the Great Creator of the Universe. The future belongs to the Unknown, the Past belongs to the Known and the Present to the Moment, which, in it turn, becomes the frontier between the Unknown and the Known, between Incertitude and Certitude. However strange it may seem, the Illusion of our existence as people, the Illusion that we live ever since we are born until we die and that is based on movement, on transformation, on evolution, could not exist if it hadn’t been for the great mysterious Unknown. Without the Unknown, movement, speed, time, and of course space, regardless of how many dimensions, could not exist either. I often wonder how I could measure the Moment. I wonder whether a Moment is a second, an hour, a year or an eternity. We all agree that there is infinite and that it is endless. An infinite space is an endless space; an infinite time is an endless time. Then time and space can be reduced to the Absurd and a their measurement could not be accepted, so we cannot accept that

139

the Moment is ephemeral either. The Moment itself is as infinite as time and space. The Moment exists in the Illusion of our life because the Unknown exists within the depths of this spiritual and dimensional level and it becomes Known through the Moment. The Future that becomes Past through the Moment. In the illusion that we live, we don’t know for sure that a Moment lasts just for a moment or a second and that’s all, because we don’t know

433 how wide this frontier is, the frontier between Future and Past, which we call Present and which doesn’t even actually exist, except in the Illusion that we live. We should each think of the present that we live, does it last a second, a fraction of a second, a billionth of a second? What if everything that is crossing my mind right now comes from the Future and almost instantaneously belongs to the past, and this frontier of the Present is nothing but a reference? We are lXing under this curse that our purest feelings, such as love, kindness, hope, happiness, self-accomplishment, belong and are owed to the Unknown, just like time, speed, movement, space, ourselves. The Unknown is the one that grants us the opportunity of owing the Free Will, but just up to its souls. Not higher. Why not? Because higher there is the infinite and, of course, the Absolute. Then, in case we could pass the Unknown, we would go beyond the Human Condition, the one of never getting to know the Truth, the Absolute or the Absurd, let alone the Great Purpose we were created for, because at the level of universal infinity to create means to start an ordinary process at a well defined time. At the level of the Universe, any dimension receives an infinite connotation. So it happens with time and space, which we know very well, in this illusory existence of ours. Their infinity proves that they are never ending and without beginning and we cannot talk about a Beginning or an End of the Great Contemplation or of our spiritual-dimensional level. If we cannot talk about Creation, it means that we do not exist, it means that the Great Contemplation of the Great Creator does not send forth the Original Thought as long as to send forth means movement and movement means finite spaces and times. In this case, we cannot talk of the endlessness of the Universe either, as long as endlessness also means a spatial and temporal measure. Then we could state that there is no such thing as a poor Illusion either. Is it really necessary that it have an End? Are the spatial-temporal beginning and the spatial-temporal end just some notions belonging to the Infinite, but also to the Absurd and to the Knowledge? The Great Contemplation is not tributary to any time or space, not even to the Infinite, Absurd or Knowledge. The Knowledge created the Unknown within our spiritual-dimensional space in order to create the Illusion of our life with all its spiritual and temporal characteristics. The Great Contemplation is the Original Thought which embodies the dimensional structuralizing of the logic and geometries of the Knowledge, the Absurd and the Infinite that, in their turn, determine everything that can be considered as dimension in the Universe, such as time, space and others that we cannot state but we know that they exist to the infinite, precisely because the Infinite exists and each element has a different multiplication not only as an element and dimension, but also as essence. Beside time and space, which are dimensions, there can be other notions just like them, which would express another sort of dimensions. All these within a Universe where everything is determined and nothing is created, where there is no beginning and no end, where there is just God and His Great Contemplation. Then what is this Great Purpose that we exist for? Can this Great Creator of the Universe, or God, as most people call it, the one who determined the existence of the Great Contemplation by his existence, the one who determined the Original Thought of the Great Contemplation by his existence, have a Saga so that we exist? I don’t think so, because the Great Creator of the Universe cannot compete with anyone and anything in order to determine the existence of a purpose. He cannot have necessities or needs in order to have a purpose and to benefit by the advantages of the action accomplished with a certain purpose. All these are impossible. The Great Creator

434 of the Universe does not have a certain purpose because He doesn’t have a competitor. We cannot talk of two Great Creators of the Universe if, by the absolute meaning of the

140

Universe, we understand everything that exists, the infinite of the dimensionality notions, others than space and time, the infinite of the spiritual and dimensional levels, everything that cannot even be conceived. The Great Creator of the Universe determined the existence of the Universe with no beginning and no end. The notion of Creator itself does only exist within our concept as something that gives birth, that creates, because God or the Great Creator of the Universe did not give birth to this Universe, but He determined it, determines it and He will determine it to exist through the Great Contemplation of His Original Thought. So He is really the Great Creator of the Universe, even though we cannot imagine a creation without a beginning or an end, just like we cannot imagine the Infinite. We cannot imagine other dimensional notions except for those of space and time, because we are"programmed" by our five senses to imagine them, but it does not mean that they actually do not exist. A lot of people will be disposed to think that this trinity: God or the Great Creator of the Universe, the Great Contemplation and the Original Thought are one and the same Person. Nothing could be more wrong. Each of them is a person, different from the other. The Great Creator of the Universe determines the Great Contemplation, which in its turn determines the Original Thought. The Great Creator of the Universe Contemplates the Original Thought. It does not mean that one of those three persons has priority over the others in the existence. No, and this is not because the time does not pass at the level of the Infinite. It passes only when it exists here, within our existence. The Unknown that determines the Future, which, in its turn, determines the Past by the Frontier of the Present. It might seem strange, but just like in our spiritual-dimensional level there is past, present and future, in other level there can be a billion of such temporal notions, instead of three. This means that the notion of Known that belongs to the past and the one of Unknown that belongs to the future can be multiplied in a billion of other notions. From this spiritual and dimensional level, my mind cannot even imagine how a superior level would look like, a level in which all these notions would multiply to a billion. A level where, beside knowledge and unknowledge we would have billions of other notions that we cannot conceive. But there is Time there, although the notions of beginning and end cannot be the same like in our spiritual-dimensional level because the future and the past have a billion of other similar notions. Then the beginning also have a billion of other similar notions but yet different, just like the end has a billion of other similar notions but yet different. Nevertheless, how would a spiritual-dimensional level with a billion of billions of billions of dimensions and different dimensional notions look like? There is Time within these levels although this Time passes by in a completely different manner. There is movement and there are different notions for the Known and the Unknown. This time, let’s imagine that the notion of Time itself also has other billions of different notions, which we cannot even express. I’m not talking about future and past, of dimensional notions of time, but of the temporal notions themselves, different from one another. This would lead to other notions about movement and space. But what if the Temporal notions would compete with other billions and billions of notions that are not related to time or space? Then what? What if all these notions would give birth to a single Notion of the Existence, which, in its turn, would also compete with billions and billions of other Notions, this time not of the existence but distinct notions? Would we

435 get to the concept of Personalization? If the Personalization, as a Notion, were multiplied to the Infinite, wouldn’t it determine the Person, which means the Original Thought that is an determinant outcome of the Great Contemplation over the Person, the Infinite, the Personalization as Notion, the Personalization, the Notion, the Notion of the Existence, the billions and billions of spiritual-dimensional levels of the Great Creator of the Universe or God? The Great Contemplation, God’s Contemplation, determines the Person or the Original Thought, with no reference to time or space, to finite or infinite, with no beginning or end. Even the notion of always, of"for ever", is a notion that intrinsically reflects the temporality, although we should not think of this notion as what it represents, but rather as something that will always be producing itself. Even this

141

always reflects temporality. It is very difficult to find a notion that can represent the period but, at the same time, a notion that would not last at all. The Original Thought, or the Person, is determined by the multiplication to the infinite of the Personalization as Notion. The Personalization as Notion is the outcome of billions and billions of spiritual-dimensional levels that follow one another reaching the one-dimensional level. I wonder what is below this one-dimensional level? Is there the lowest spiritual-dimensional level also preceded by another level? Of course it is preceded by another level, namely by a level with spiritual-dimensional dimensions with contrary characteristics to those we live in. Just like in the case of algebra, where zero precedes one, taken as frontier, and followed by minus one. From that frontier on, a new evolutionary cycle begins, reaching to the infinite, towards the Great Contemplation and God. I admit that the term"begins" is incorrect as long as it represents the period of time, but I shall have to make an exception from the so-called temporal dimension. Why do we need the Person and why isn’t the Great Contemplation and God enough? Why isn’t God enough and why do we need the Great Contemplation and God?"Necessary","to need" is not the issue within this context and we shall not accept the Great Contemplation and the Person as a concept of sine qua non notion. What we say is that: "God contemplated and the Person ordered the Personalization, which, in its turn, determined the Notion, which, in its turn, determined the State Notion and everything that tends towards a new beginning to the Infinite." Our spiritual-dimensional level belongs to the Existential State Notion. At large, these are the asymptotic ideals of the Evolution, although the word Ideal should not be considered with its proper meaning but only figuratively, because at an Infinite Level of Notions, the Evolution receives completely different connotations from the spatial-temporal connotations of beginning, accomplishment, fulfillment, happening. The previous statement would be much more concrete like this:"God Contemplated and the Person ordered the Evolution." I wish I flew continuously, never to land on any airport, to think, towards God, towards the Universe, towards Evolution. Oh, God, the God of the Universe, please give me my inner peace again, let me become indifferent like some people who don’t care about what’s happening to their lives; I wish I became a vagabond, a vagabond of my own destiny. To sleep wherever I get to, to eat whatever I get to. I can feel my bowels rumble, I feel dizzy and I spend the money that I receive out of pity as I beg at the corner of the street on the most stinking brandy. How happy such vagabond must be, not caring about tomorrow, about business or other things. A vagabond who

436 despises everything, including love, feelings, who never in his life loved anything else but a dog that sleeps next to him on an entrance hall, trembling with cold in a frosty American winter. A vagabond for whom the warm look of the dog that became his life companion means everything, for whom all the other dirty, proud, despising looks are worthless. All these because him, the vagabond, had a special philosophy of life, with regard to those people who were giving him despising looks. Why? Because the Vagabond was sadden by the rich, fat and proud people, because these people were crushed by prejudices, by thoughts, by fears. They were the real alienates, not the Vagabond who was trembling with cold next to his dog in some entrance hall on Fifth Avenue where some passer-by would contemptuously drop him a penny, just to be selfimportant. I wish I became that Vagabond, to sleep wherever I get to, to drink stinking brandy, to eat occasionally and no one to ask me anything, not even to respect a certain behavior or language of decency, or to smile at me professionally or show me mountains of kindness. I feel that some day I shall go crazy of so much kindness and attention. I feel like I’m an object exhibited in a showcase that, instead of accomplishing the purpose for which it had been created, lies there still to be admired by everyone, waiting for the shop assistant to replace it with another object, some day. Waiting until, at last, the hairy and trodden hands of the shop assistant would take it away from the showcase. My life is the same, a continuous waiting, in order to be lived. I don’t know why,

142

but I’m always under the impression that, instead of living me life, my destiny is to wait somewhere in the waiting room of life. Isn’t the destiny of the object in the showcase cruel? To lie there in the showcase while it is in fashion, and then to be thrown away because its time wore and something else is in fashion. Isn’t it sad that precisely the object that had been admired by lots of people is the one whose destiny was to belong not even one man? Isn’t it a cruel fate to live in the waiting room of life until you die? To be envied and sapped by others? To become an ideal for other people, while you want to become that Vagabond? I wish people called me to account, just like that Vagabond, chase me away from the hall in which I had slept for one or two nights, I wish I had to find another shelter, another place to sleep. I wish I could refuse to sleep in the shelters of the municipality and to take some trolley, which I had stolen from some supermarket, to the Salvation Army for food and cloths. I wish I could become that beggar on the Fifth Avenue whom I would see every morning begging, and in the evening sleeping drunk, never in the same place. I can’t forget what he told me once, when I stopped and gave him a hundred dollars. I thought he would thank me and he would smile. I was wrong. When I asked him why doesn’t he go to the Salvation Army, he told me: "That’s a place for guys like you. Not for me. Not for me." "I could help you with a job", I told him eventually."I could pay you the rent to a one bedroom, if you’d like to." He looked at me just like a shrink looks at a madman and then he told me in a despiteful voice: "Don’t you think that I could have all these if I wanted to? But you think I want these? You think I want to become like you? Did you ever think if you really want to be what you are? I would want to become what you are, not for the world. You can leave that money down here, if you want to. If you don’t, you can take them away as soon as

437 possible because people will start to sidestep when they see this hundred bill next to their change." I can’t say that I didn’t get angry with the Vagabond at that time. I wanted to grab him, as he was lXing there, being proud, and fetch him a blow, but at the last moment I changed my mind. I admit I was ashamed by the people passing by. I couldn’t accept the fact that a wretch man was mocking at me, a guy with more millions of dollars in the bank than the change he had in his dirty, worn hat. To be honest, all day long I felt like coming down from the fifty-ninth floor of the building where my company had some offices and show him who Sorin Cerin was. All these happened more ten years ago. What I can say is that in the past years I haven’t seen the Vagabond any more. I have never looked for him ever since. Why not? I don’t know. Out of pride, maybe, out of self-respect. I don’t think so. Maybe I, the multimillionaire, was envious, jealous of the Vagabond. Maybe so, but as I was proud and arrogant I couldn’t admit it. I preferred to lie to myself, to live a reality created by myself, after Irene had gone completely mentally disordered. Although it was some kind of pseudo-reality, I could never define it differently, because lXing to myself became some sort of reason to exist, because if I hadn’t played dirty with my own life, maybe I would have lost my mind. This was I thought until not so long ago and, for fear I might lose my senses, I accepted to play my own life in a strange game: me against myself. What was against me has won for a long time and then I won. What was next? It’s simple. One day, I have looked for the Vagabond all over the Manhattan, Brooklyn, Fifth Avenue, Grand Central Park, and Well Street to the north side, in Harlem. I was looking for him, just to tell him that he was so right then, on the Fifth Avenue. I was not my business to offer him a job or a one bedroom, or to give him one hundred dollars, when everybody else gave him five, ten or twenty five cents. Rarely, some hungry or compassionate guy would give him one dollar or even five, but not one hundred. I wanted to ask him to forgive me for the offence of giving him one hundred dollars. I would have done anything to have his forgiveness, but it wasn’t meant to be. The Vagabond had died several years ago. I didn’t even know it. I had envied a dead man for years. I heard it accidentally. I remember how afraid I was that he wouldn’t remember me, how I was thinking of

143

telling him that I was that wretched guy that had offended him with the one hundred bill in stead of giving him a quarter. I remember that I had hold a quarter in my hand all day long hoping that, eventually, I would find the true winner: the Vagabond. In the evening I gave the quarter to another Vagabond. Only that day, while I was looking for him in Manhattan, I understood that he was a real object and I was the object to be exhibited in a showcase. Only then I realized how wrong are most people when their single purpose in life is to become famous, rich, in other words objects in the showcase, without realizing that life should be lived intensively, that time goes by, and the object will be thrown away from the showcase directly to the garbage. All those people know nothing about how terrible it is to live in a showcase, in this waiting room of life, where the meaning of your life is to become admired by the others without realizing that you are ephemeral yourself and you will fade away together with the fashion, and all the eyes that admired you and looked at you with rapture are now devouring another object that is exhibited in the showcase in your place, because your time has passed and you died. Then what is this fame, celebrity or richness that turns us into a showcase object good for? Even if you would become famous by what you create in your life, by an eternal piece of work, if you are an object in the showcase during your life, it is useless

438 to live your life, once it lives you in the waiting room of life. This is the saddest thing. The Vagabond was an accomplished man, a powerful man because he had the courage to become a vagabond, a courage that lacks to many of us, let’s admit it. The day is breaking. Somewhere underneath us I can see a nail-long ship. I can see even the white wake that it leaves behind, in the Pacific. In a few hours we shall land in Australia, in full autumn. How strange! It was the end of April; we left Amsterdam in the spring, when the trees were in blossom and we arrive in Sidney in autumn, when the rusty leaves are falling down easily gliding in order to give birth to another memory of a past summer. Something urges me to go to Christine and tell her: "Don’t you find it strange to go from one season to another in just a few hours? Two seasons, spring and winter, which are so frosty?" I would like to know her answer. I would not expect her to answer me in a wellworn way like: "Yes, I find it strange". Then what? Maybe something like: "No, because we bring spring with us, in full autumn". Such an answer would mean much more to me. What if, somewhere in New York, a husband and a lot of children are waiting for Christine to return? Oh, God, I’m so crazy! I know nothing about her and I’m thinking of her as if I new her for ages, as if we knew each other for years and a feeling of love was taking shape. How strange this happening is! To meet a woman that you dreamt about a few hours ago, to know nothing about her, to feel like you had known her for a very long time, to feel like a you had fallen in love since the beginning of time. Something that keeps you from going to see her although she invited you. Then, like a shield, to try to protect yourself from the unknown, from emotions, from happening itself, which seems odd and out of its place, from your lack of courage, eventually, to protect yourself by philosophizing. I admit that I liked philosophy ever since I was a student. I often regretted the fact that I hadn’t attended the Faculty of Philosophy and I applied for the history of art. The philosophy within the history of art was not enough for me and thus, instead of studXing the Renaissance artists or the antiquity ones, I buried myself in all kinds of philosophical lectures. Eventually, I got really obsessed with this subject. I have always enjoyed reading the other authors and it never crossed my mind to create my own philosophy, as I did in this plane. As far as I can see, my past with Irene and a prospective future with Christine push me into philosophizing, but it is even stranger that my philosophy is not about the two women, nor in relation with them, but about the self-alienation, self-rediscovery that led me to the origin of the existence, to the meaning of the existence, to the Universe, the Great Contemplation, the Original Thought or the Person and to the Great Creator of the Universe, which is God. Without

144

having this intention, I created a philosophy that will remain in this plane, in a past somewhere above the Pacific. A philosophy that will remain mine, and no one will ever hear it or study it. I shall name it Contemplationism. Why? Of course, this name comes from God’s Great Contemplation. Thus, the Contemplationism keeps me stuck on a chair of a present that may not even exist, on a chair between the past that belongs to Irene and a future of uncertainty, concern and anxiety, which may belong to Christine. I don’t know why I name my philosophy Contemplationism as long as no one will ever know about it, just because I have always hated to display my thoughts, my

439 concerns and my dreams. Until this flight over the Pacific, I had no philosophy of mine, but one that I had borrowed from others. A little bit from this theory, a little bit from that theory. I would be lXing if I said that I never asked myself where we come from and where we are going, who is God or how large the Universe is or all kinds of such questions. When I was a child I had a certain way of seeing the world, another philosophy. I was convinced that I knew everything, that there was no secret within my soul. I knew that God made everything and it was enough for me. I wanted to meet the Holly Virgin or Jesus Christ, just like many other children who, through their detailed stories, described such appearances. I often thought of Paradise and I didn’t imagine it with naked women, as I used to see it when I was a teenager, or with rivers of milk and honey. For me, Paradise was a field with plenty of grass and with a colt that I wanted from the bottom of my heart and whose owner had put me off with fine promises about donating it to me in exchange for different services that I was to provide for him. The owner of the colt was a fifty years old farmer fond of the bottle. He had a farm not far from our house in Mc. Kinney, Texas, a place located somewhere north from Dallas, on the road to Oklahoma and which is now almost merged with Dallas. On that time, whenever someone entered Mc Kinney, he could notice a plate with the name of the locality and the number of inhabitants: for thousand three hundred seventy-one. When we moved from Mc Kinney, the place got to five thousand two hundred thirty-three inhabitants. Within a few years it went through a fulminating growth, as the mayor stated. He never could find cloths to fit him and he sold a piece of land in the center of the locality, which belonged to the Mayoralty, on the cheap, to a tailor from Dallas in order to open a local workshop. The mayor was the fattest man I had ever seen. He could hardly walk, but he was very persuasive and he could move to tears the few old ladies in the committee, who decided on who is the winner in the election campaign. Nevertheless, I could never understand why the mayor was the only candidate, just like I could never understand why I loved that colt so much. Maybe because it was black and all black horses in the stories embodied negative characters and the white ones embodied positive characters. I had this tendency of accepting the negative characters, which all the other kids would hate. Paradoxically, I felt pity for them, they aroused my compassion. Maybe this too, but especially because I wanted to be different from the crowd. I never accepted to be a mere gearing within an engine nor to smile or laugh when everybody else does so. I couldn’t stand this standardization within the crowd. If my friend were fantasizing about white horses, as white as possible, I definitively hated white horses and wanted the black ones. Once again I had a reason to want a black horse and a colt was all the more suitable within my soul. I shall never forget that year when, at the risk of fighting with my family, I would disappear from home all day long in order to go see that colt. Back then, I didn’t exactly know why, because I hadn’t asked myself why I named it Paradise. Now I know. For one year, I performed all kinds of services for that farmer who was addicted to drinking, just to let me stay with Paradise, which became fond of me. Whenever I tried to ride it, it would throw me down. The farmer promised me that he would give Paradise to me provided that I brought him a considerable amount of whisky every day. Not a day passed by without me providing him the drink and he would become nervous and agitated when seeing it. At the beginning I thought it would be much cheaper this way, but in time I realized that it became much more expensive. Shortly, I spent the entire amount from my tin

440 145

moneybox, which I hid under a brick of the chimney in the garret. It was the money I saved within about two years. A dollar or some change from my parents for good behavior. It was one hundred thirteen dollar and twenty-seven cents, including the two reddish one-cent coins. Seeing that I was out of money and the farmer still wanted his drink, I became more and more agitated and I started to ask my parents for more and more money, which they noticed and became suspicious. I would always come with a well-fabricated lie when they asked me about the money. I felt I loved Paradise with all my heart, that my life would be meaningless without it. When I stopped giving him his drink, the farmer completely provided me from seeing Paradise. I was broken-hearted. I shall never forget that day when, looking at my knapsack, the farmer realized that I hadn’t brought him anything. It was noon or even past twelve o’clock. That day I was late trXing to convince my parents to give me money. The farmer looked at me like a cornered beast. His body was shaking. It was for the first and last time when I saw him sober. He scowled me away with a sadistic look full of hatred, threatening to kill Paradise as soon as possible. I returned home crXing. All kings of things crossed my mind those moments. The possibility of stealing Paradise, of stealing money from my parents, to take my father’s gun and threaten the farmer and other such things that would help me get Paradise. I was convinced that it was worth to declare open war to the farmer. Eventually I decided to steal Paradise. I wanted to have my own Paradise, at any costs, even if I had to steal it, because it became my only Paradise and my only vision of Paradise. If someone had asked me how do Hell and Paradise look like, I would definitively said that the farmer is Hell and my colt is Paradise. I could not accept the Paradise to be swallowed by Hell, to be incarcerated and killed by Hell. Thus, I decided to kidnap my own paradise from the arms of Hell. On that day, I went home as if nothing had happened. My parents found my behavior suspicious, but they probably thought that I came to my senses. I knew that they wouldn’t accept the colt because they were afraid I might get hurt when riding it or even worse, that I would go for a ride on the highway, which could be fatal. They remained inflexible in their decision in spite of all my hysterias in trXing to convince them. I knew that if I brought the subject about Paradise, it all would have ended in the most diplomatic terms: Of course, it is wonderful to have a colt, but not now, you are too young to have such an animal. Do you want to hurt yourself? And so on, words that I knew before they were uttered. I was seven years old. I had just turned seven a few days before this event. I made a plan of which I thought al after-noon long. As soon as the dark fell, I went to bed without the eternal fuss that I used to put on every night when my parents told me that I should have turned in hours ago. I can still hear my mother saXing:"I’m afraid Sorin might be ill. Doesn’t he act strange? Sorin is somehow ‘too quite’". She was right about me acting"too quite" but it was not because I was ill or because I had decided over night to cut it over with the exuberance, but because shortly after that I was to sneak out through the window and go to the farmer’s stable to steal Paradise, which, in my opinion, belonged to me. I imagined I was a redeeming cowboy who would rage with Paradise the entire prairie sharing justice all around. I put on a cowboy hat, which I think it was as big as me, and I took two toy pistols. This was my cowboy suit when I used to play with other children. After it turned dark, I opened the window and I jumped in the yard. In less than one hour I was with Paradise. Although the farmer had two dogs, neither of them barked because they knew me. At the age of

441 seven my life philosophy was called: Paradise colt. Shortly after, I was running beside Paradise surrendered by endless cornfields. It was a starry night. I asked Paradise if someday he would have wings to fly with me to the stars. He answered with a slight neighing. Soon, I felt drowsy. I fell asleep next to Paradise in the cornfield. I remember how happy I was when the down broke. Maybe it was the happiest morning in my entire life. Paradise had slept on his belly next to me. When I woke up, he started to lick me face. It was a sign of love. The police eventually found us twenty miles from Oklahoma, after three days. I had almost lost my conscious because of the starvation. Although I had been starving I didn’t want to separate from Paradise so there was no

146

way I would have returned home. Eventually Paradise was really offered to me after I told the police how I spent all my money on the farmer’s drink. How different the Paradise is depending on age. Long ago, my Paradise was a colt. In time, this Paradise changed, just like the philosophy about the world, about life. At the beginning I knew for sure that I was living on the planet because the stork brought me; in time, the stork turned into sexual contact then into a philosophy of the chance, and finally I reached the conclusion that nothing happens by chance but it is due to the Great Contemplation, God and Person. I named this philosophy Contemplationism and, at present, I am its only supporter and of course I’ll be the last one, as long as I don’t share it with anyone. I don’t intend to write it in a journal or to publish it. It was born in my mind and it will die in my mind. I wonder how many philosophies were born in this way during the existence of humanity? How many great philosophers remained just some illustrious anonymous persons? And how many great writers and artists? Why? The destiny of humanity would have been different if some of those people would have put their ideas into practice. I don’t know which complex, of inferiority or selfishness, stops me from publishing my thoughts. Maybe they are not interesting at all. What if they are? I don’t think so. If, yet, they were interesting, this is my business. Maybe many philosophers started to philosophize during such moments of maximum psychical intensity, when they had to choose between two or several ways. Who knows? I wonder how would humanity look like without philosophy? Would it be the same? It is like I would state that humanity could exist without thinking. It would definitively not be the same. If religion is a necessity for man, the philosophy is man himself. Ever since we are born, until we die, we philosophize, day by day, hour by hour. Whether we realize it or not. A dialogue between two persons, however curt it might be and however meaningless, it is philosophy. Each word that we utter is philosophy. Even when we curse or we pray in a church. Any thought of ours is philosophy. Each of us is a philosopher even if we are not known by humanity. Each word contains a philosophy. I was as surprised as possible when I took a word from the dictionary and I started to dissect its meaning, its origin, the reason for which it appeared and everything so that I realized what a large philosophical theory a word, a single mere word, can contain. Language reflects man’s soul and consciousness. I would define language as a drop of the social consciousness that belongs to a society on a certain level of its development. If you want to understand a society, you should first study its language. Thus, you will be able to understand both the spontaneity of the respective society and the degree of profoundness, culture, evolution, in a word, the degree of civilization. Language is the mantle that covers the civilization in its journey towards evolution, towards the frozen poles of knowledge, without which we could not make a single stem on the way of development. By studXing a people’s language, you

442 study its soul. It is a kind of mark of the respective people’s social consciousness. Without language you will never be able to completely understand its history or culture or its degree of civilization and so much the less its future. I think that the futurologists should not seek all kinds of external sources when thinking of the future of humanity, but they should try to study the history of its language, which are the words that come from one or several ancient languages and exist in the present as common words in the languages that form the current world civilization consisting in the national civilizations. The researchers should also know which are the words mutually used in certain languages and what they express. Why certain languages with a similar degree of civilization have certain words and others don’t? Is it only because of the historical factors and because of their customs? I doubt that. The researchers should also really define the notion of word. They should not limit to a definition like: the world expresses something, or it an expression of a piece of news or of a phenomenon and stuff like that. I agree to these, but how come the researchers don’t ask themselves why the word expresses what it expresses, why does it sound like that, how was it formed, what’s the connection between spirit, expression, symbol, sound and judgment? And because I am thinking of judgment and words, I can say that sometimes I thought of the creation of a new science in the future, where each word would correspond to a number but never

147

considered by chance or according to the number of letters, as in numerology. Each word would be given a number according to very strict criteria, such as: what exactly it expresses, what is its history, what is the root of the respective word, and so on, by erudite physiologists who would confirm the percentage in which that word is used in the language of the respective civilization, the extend to which it influences the language, as a root or as common term and also other characteristics. According to the psycho-social importance of the word and to the reason for which it is used, the respective word would be assigned a number, depending not only on the number of letters, as in numerology. These numbers can be included in different mathematic operations and finally a man’s psychical state would be a simple equation of a certain degree, in which certain numbers are used to actually represent the words. I only think of that as an example. Based on this, a new science could be created, a kind of psychomathematical literature, a science that in time would have its own peaks, a science that would find the equation or the integral of a line or, by generalizing other mathematical operations due to each sentence or literary expression, the respective numbers would represent philological theories. A poem could be written in a few mathematical operations, just like a psychical state, a delirium or other states of the human being, expressions that would be uttered or thought. Thus, this would eventually lead us to a mathematical language of thoughts. Once such a science is developed, it would have great opportunities of studXing the human mind, not only through words, but also mathematically. It could be possible for mathematics, in its turn, through different formulas and equations, in a word through operations, starting from the mathematical statements initially established by researchers, to develop a science of psychology, philosophy or mathematical literature that would be much superior to the current ones, which do not have the mathematical expression. Only then we shall understand that the mathematical philosophy will become the mother of all sciences, so first of all a science, as the philosophy is not a science at present. Maybe somewhere in the olden times it existed but, because of some disastrous evolutions of some civilizations, it turned into numerology as an empirical continuation of mathematical

443 literature, psychology and philosophy. In such a stage, mathematics would enrich itself from the other sciences and, of course, from philosophy and, in its turn, it would considerably enrich the others. The secret with such a science of words or psychomathematical literature relies on discovering a single number that the man’s soul, with its genetic code and its number of senses, would really assign to a word in a language, but of course only to a single word or to a single letter. Such a discovery cannot be made without the establishing of some accurate and reliable criteria proving that a number x belongs to only one word or letter. I think this would be one of the greatest discoveries of humanity. From that moment on, civilization would advance in another rhythm and humanity would understand how important the Science of Words or the unification of the world with the figure is. The airhostesses began to bring breakfast in. Soon they will approach my seat. My thoughts travel from philosophies and al kinds of future sciences to Christine. Something tells me to go to her seat at business class, as soon as I finish breakfast. Who knows? Irene comes to my mind again. I remember how she would think of Sweetie as a real example of beauty, being jealous of her, of her success with the State Chief and the Bishop. I cannot take the Chimera Hunter or the Philosopher out of my mind either. I cannot forget the Princess who was making envelopes, which she would send to the Price from the nice kingdom of Deliria. I am thinking of Irene and then of Christine. Why Christine, whom I have just met, I don’t know exactly. I cannot say that I love her or that I couldn’t live without her and yet I experience some kind of strange feeling, which cannot be defined because it is not love, or compassion, or friendship, or so much the less dependence or usage to this person. Why? I have no clue and I have no intention of trXing to understand why, because I might lie to myself. I had better ask myself why the State Notion gives birth to the Notion. Because an infinite of Notions as State will give birth to the Self Notion or the Pure Notion. Because all the possibilities of State Notions are within infinite and,

148

as a whole, they will create the Pure Notion or the Notion. Then, I’m thinking of the Personalization, which is determined by the Notion. It is true, a whole of an infinity of Notions gets a certain Personalization, a certain face, let’s call it sort of empiric. Well, a whole comprised of an infinite number of Personalizations, meaning faces, becomes Person, singular, next to God’s Great contemplation. Very well, Sorin Cerin, Contemplationist Philosopher for himself, just for the moment, in a plane to Sidney, Australia, a plane that would bury the Contemplationist for good in its board. Once it arrives to the destination, Sorin Cerin will probably never be interested in this philosophy because just on those unique moments in his life he feels the need to philosophize and to think of himself as a philosopher. I am smiling. I am talking about myself to the third person. Maybe such a way of approaching the matter induces me a state of so-called beatitude, perhaps a screen for me to hide behind, for Sorin Cerin to hide behind. Actually I am talking to a stranger named Sorin Cerin, about him as a philosopher, knowing that he is me, but trXing not to take this into consideration. Maybe Sorin Cerin, which philosophizing, is the stranger inside me, maybe I am a stranger to myself and Sorin Cerin becomes the opposite of the stranger inside me. I don’t know and I don’t want to know which Sorin Cerin is the real one. The one who hides himself behind the screen of the philosopher, being afraid to face life? The one who sees the other Sorin as a stranger? Philosophy was born out of fear. I know it for sure. Maybe the real Sorin Cerin is the one who doesn’t want to philosophize, the one

444 who finds the Contemplationism as an absurdity that shouldn’t even be considered, even though it might become one of the best philosophical theories of humanity. Why? Because one Sorin Cerin does not need philosophy and the other needs it, because both of them are fighting for supremacy. Nevertheless, they both have a common denominator, namely the idea that philosophy was born out of fear. One of them wants to face fear directly, and the other wants to use it as a screen to protect him against the future, by philosophizing. One Sorin Cerin is not interested at all in being the author of a great philosophical work, considering it sort of indecent once it is born out of fear. He would like to destroy all the philosophies of the world and to attend classes of stunt, practice, which would give more meaning to its existence than all the philosophies. Although he doesn’t want to become the author of a great philosophical work, the second Sorin Cerin does not consider philosophy as indecent and moreover he thinks it is very useful. A kind of lantern in a dark cave, with whom you can discern. This Sorin Cerin will not face fear, but he will hide behind it, meditating. I don’t know which of those two Sorin Cerin is me. I cannot even choose between them, because they both live inside my soul, which is why I become an unpredictable, spontaneous person. Sometimes I wish I became a parachutist but I’m afraid to fly in a plane. Just like now. Every time I become aware of the fact that I’m on a plane, I feel shivers getting me to panic. Maybe such an awareness makes me think of Irene and Christine, at the two dimensions within my soul, which, whether I want it or not, give birth to philosophy, clearing away the fear. Is it normal for me to state that there are an infinity of Notions within a whole, that these Notions determine and do not create the Personalization, in their turns, and that an infinity of other wholes determine the Person? Can we talk of a whole that would represent a system, a structure comprised of an infinity of other"smaller" wholes? Is this possible? It is, as long as"the infinites of other wholes" are merging into a single infinite, which is the Person. This would be the first possibility. There is also a second possibility, namely that we cannot talk of Notional States, of time and space, at this level. They vanish from our temporal-dimensional level where, to another dimensionality, time could become a mere dimension, a fluid that flows and nothing else. Anyway, when changing from the Existential State Notion, it loses all attributes. Thus, we are"designed" with our senses and three-dimensionality in such a way that we can only conceive infinity by relating it to the finite. For us, oneness means something finite. Beyond other frontiers, at the level of the Universe, of the Great Contemplation, oneness is the infinite. Thus, we can talk of"Oneness in infinite". Another question would be how could so many infinites exist in a single infinite, which is, in fact, the Person. The word"infinite" itself is improper and I have an

149

explanation for that: Because there is no space or time at those levels. Even if we thought at the level f our five senses, we can o it, considering that there is an infinity of Persnalizations within the Person and an infinity of Notions within each Personalization and an infinity of State Notions within each Notion and an infinity of Spiritual Levels within each Stare Notion. We can only define two State Notions: Existence and Nonexistence. But beside these ones, there are an infinite number of others. Well, how can so many infinites that define boundlessness be included in a single infinite? Very simple, actually. Once the Person is infinite, so it has no end and no beginning, it has an asymptotic function, which will never create a"space" although the word"finite" is improper. This is because the Person is not measured according to any parameter. We can state the following:

445 Anything that includes the infinite between its frontiers will also be infinite. Since we talk of inclusion, we can also talk of oneness within the infinite and we can talk of several stages within the infinite, which will determine one of the most troubled sentences, namely:"the existence of several unique stages within the infinite proves that we, in our own life, live the illusion of the finite, which determines the fact that everything we feel, know, want, in a word, our individual consciousness, namely our knowledge, will and feelings, are a great illusion because everything happens within the infinite and we think finitely." In my opinion, a true man is not an over learned person or a philosopher or guru, but a person who takes life as it is, without asking himself thousands of questions, because he will not manage to find out much about life and even if he did, I don’t think he would understand a thing. Let’s imagine that one day, some tables containing the secrets of the Universe would fall down from the sky, concretely mentioning why the infinite is infinite and why we think as we do. I think that even then there would be many philosophers and scholars who would lie saXing that they understand"why it is like that" and others would ask"why isn’t it like that". The important thing is not what they say but the fact that none of them will understand a thing. This is a little part of the meaning of life: Competition. The real wise man keeps aside, trXing to live the moments of his life by cultivating the land or carrXing out all kinds of routine activities because he will be the one who understand that this Competition itself is nonsense. He will know that everything good that has been accomplished in this world was not at all the outcome of the harsh fight for food or fame or power, because he will know that the great achievements of humanity have been made only by divine inspiration, many times secretly, or by some people who didn’t even want to accomplish that. The great geniuses of humanity did not sought for food, but they received divine inspiration in their souls. They sacrificed themselves for a piece of work that didn’t remember them of the advantages in life and also killed them, setting them free from this devilish world. Some day, I would like to read a novel with inner anxiety, close to human nature, and not these so-called pieces of work in which the anxiety is carefully chased to a stereotypical and boring fluency. I don’t think that people’s thoughts or mine can be framed in chapters or arrangements nicely inserted by some writer or another. I am thinking now of the possibility of putting these thoughts down in a novel that I would keep somewhere in a drawer of my heart. I don’t think that in order to write a novel it is necessary to give certain fluency to the thoughts and concerns of your character. I mean I shouldn’t think of Irene or Christine when I reflect upon philosophy. First I should finish philosophizing and then carry on with the two women. This is the way most writers would precede. They would not go back to philosophy because it wouldn’t work, I mean it is not fashionable. When you, as a writer, get to write a novel for your readers, then the novel will be an artificial hybrid, something between literature and advertising. The anxiety of a character must become real, having a real fluency. In real life no one will think of a certain subject and then, after having finished it, start another. No other person would be able to read or control his struggles because he does not have a reader for his own thoughts. I would like to read novels that have not been written for readers, novels that would express not an artificial realism, but a natural, human one, as sincere and complex as possible, a

150

realism of man thoughts not an artificial floral arrangement well directed in certain moments. It is true that not all people think of philosophy as I do now. Maybe some of

446 them never really did it in their life, others can curse with passion. And that curse, uttered in a certain context, can be one of the greatest philosophies that non of the socalled philosophers or writers would have been capable of stating, let alone the concerns that are different from one person to another, the thoughts that are also differ just like Paradise. I am sure that a shop assistant in a supermarket will have totally different thoughts, different struggles from a catholic archbishop, for example, but they are not inferior. This is what we should learn in our life: not to be artificial because it leads to social alienation, first of all. I’m sure that most people will think that the archbishop’s thoughts and struggles are more profound, more pertinent to be taken into consideration. And this is a big mistake. Most of us tend to give preference and to believe the persons who achieved a certain social rank, and eliminate the others in this competitions. This happens because in any society there is a very injurious Prejudice that quickly leads us social alienation. We started to consume all kinds of musical works, which are in no way related to the notion of music, written by dilettantes in this domain, just because the press and advertising made them famous. Just because advertising created a fashion. But it is even more painful that these artificial works, which do not represent us and which are supported by the king of our civilization, money, are overlapping our own lives, which are hanged in a hallstand at the entrance where they are left to be forgotten like some clothes that we have bought by mistake and do not like. We rarely remember the fact that our life lies hanged in that deserted hallstand to get dusty and sometimes we wear it in some lucky, bloomy day when our artificial"daily" life would not accompany us outside on such weather. This is life in the modern society of current civilization; this is the statute of our real life in comparison to the artificial one in this civilization. This is the reason for social Alienation and Fear and, of course, for the Absurd. It is worth mentioning that the artificial life existed in parallel to the real life not only in our civilization, but also in the past civilizations. Since the first civilization took shape, this pseudo-perspective of man, namely the artificial life, also took shape. We could not speak of civilization if we didn’t also speak of the parallelism of those lives. What I find most interesting is precisely this parallelism of lives. The parallelism between the real life and the artificial one gave birth to Civilization, Alienation, Fear and Absurd. Thus, we have another paradox, namely: There is no civilization without the two parallel lives of the individual, namely the real and the artificial one and the more we advance in civilization, the more alienate we shall become and our life will get more and more grotesque connotations regarding the Absurd; in our civilization’s wish to advance, we shall witness its destruction. The more we shall try to develop the values of civilization, the more quickly we shall draw ourselves closer to Apocalypse. The more advanced our civilization will be, the closer it will get to suicide. The Alienation, Fear and Absurd shall reach maximum quotas. A few hours ago I was asking thinking about the Absurd as the Person resulting from God’s Contemplation. Having our five senses, being helped by the consciousness that was given to us in this world, we can only approach the Person at the level of Absurd and the Personalization at the level of Paradox. Any Paradox is a regularity that has its own Personalization through the statement it represents. This does not mean that the Personalizations represent only regularities of Paradoxes or only regularities. They represent any Evolution as generalization, so a pluralism. The Absurd represents the Person as singular, the Original Thought, and the meaning of the Great Contemplation’s

447 meanings, which we shall never be able to discern. Each of our thoughts is within the Person Contemplated by God. A civilization without Absurd could not exist, as it could not exist without Alienation because it would become a perfect civilization, like the Original Thought, which is completely impossible. Thus, the Person would find itself in civilization, which cannot happen. The Civilization’s way to Apocalypse and the Humanity’s way to the Great Liberation. The Apocalypse will also destroy the Paradox

151

that keeps us kneeled and shackled in the current spiritual-dimensional regularity, namely: We need an Original Sin and a Guilt in order to become free, but the more free we are, the more we realize that we get more and more shackled because we relate ourselves to the Unknown. The more we shall try to set us free, trXing to advance as civilization, the more we realize that we are heading towards death, suicide and Apocalypse. This is man’s condition:"To have the illusion of dust, to know all his life that he is made out of dust and that he will become dust, to leave behind something built on the dust, even it is just a cross in a cemetery, as a sign that he joins the other nameless people who wanted to leave a sign suggesting that they defeated dust, a sign that they support their forerunners in creating new values of civilization in its way to human condition’s self-liberation, without any one to mention that this would be accomplished through death, suicide and Apocalypse, because all these are, even in the diversity played by the Illusion of Life, nothing but some gates, which are so important that the fact of uttering them or thinking of them could represent a way towards Fear, Alienation and Blasphemy." Paradoxes, Alienation, Fear, Absurd belong to gnoseological while from the neo-ontological point of view we can accept that everything that includes the concept of Person, such as State Notions, Notions, Personalization, as a determinant of the Great Contemplation of the Great Creator of Universe or God,"existing" at a completely different level throught what we understand by"to exist". It is not about another form of existence or nonexistence, but something above all these, something that cannot be uttered with the power of human mind unless we assign the totally different multiplication (for example existence and nonexistence) of some State Notions, multiplied to the infinite. As long as we approach this matter from the ontological point of view, so from the existence in the sentence, we realize that we need a term to express the ontological but not to use existence as a base. That term should be named Contemplationist Neo-ontology. Thus, the concept itself would be named Contemplationist Neo-ontology. I don’t think that any particular change is necessary from the gnoseological point of view, which is the knowledge, because the knowledge itself as a theory can verge on the State Notions, being related to the contemplationist neo-ontology. I named it"contemplationist" because the ontology verges on the existence. The neo-ontology, as a concept, can become the opposite of existence but it cannot have a general image on the State Notions. The relation between gnoseological regarding the Great Contemplation and contemplationist neo-ontological results in the Great Creator of the Universe or God. God is the origin and the name of the Universe. He is the Knowledge, the Great Contemplation and the Person, he is the absolute and the Absurd and everything that can be included in the Personalization and the Notion. He is Everything and also all the different forms of the statement. Everything that cannot even conceive, but which Is even without existing, just the existence and nonexistence and the State Notions. In God there is everything that exists and that do not exist and another infinity, different from

448 what there is and there is not. God is more than the Beginning and the End because these are within Him, being reflected also by spirits that are limited in dimension, which see their illusory existence according to the parameters of dimension that actually do not exist, did not exist and will not exist except in the nothingness of a soul who believes that he will reach God if he reaches the stars. Only now I realize that the airhostess has served breakfast. It is on the plate coming down from the back of the chair in front of me. I didn’t realize that I had received food until a woman’s kind voice asked me whether I have finished eating. I answer I haven’t. Probably she can notice that too. She walks away without saXing a word, without reproaches or scenes, without reminding me that she had brought breakfast in for more than one hour, like in the cheap, artificial novels where writers, in their race for sensational, try to put in the mouth of their characters all kinds of lines that they would never say, for the world. I think that one of the best novels for me would be the one in which the characters can hold a dialogue, scream, converse by saXing nothing. I am not thinking of a novel of the deaf and dump characters but of one

152

that would reflect exactly the reality, the way in which a person actually lives his life. We can often see large crowds of people on the boulevards of the great cities and they seem dump, walking quite. It is not like that al all because, if we could hear our thoughts and concerns we would definitely go insane. It doesn’t mean that these people do not hold a dialogue in a certain way, even if they often keep quite or do not express their impressions in any way. The real conversation of the human being is when he doesn’t use the spoken Word, no matter whether he converses with himself or others through thoughts. Words often become an armor or a screen behind which most of us can hide. The society needed words, precisely to lie to itself, in its way to Alienation and Apocalypse. I admit that we need this language, which could have become a language of thoughts and not of spoken words, a language of our concerns, of the explosion of human being towards kindness, love, happiness, on our Universal Evolution. We have lost, maybe for good, the language of thoughts, of souls, receiving in exchange the delusive language of spoken words because our history, the history of humanity proved us that our way towards happiness, love and welfare goes through Civilization. That decision sealed the humanity’s fate, we were sentenced to expiate the Original Sin, as a Guilt for having chosen Civilization. Thus, the Word was born, as an instrument to seal humanity’s fate sometime in a moment of choice in the dark times of history. From that moment on, our way towards Alienation, Fear, Absurd and Ignorance remained closed. From that moment on, the evolution of Civilization pushes us to choose the Original Sin, to accept the Guilt as a necessary property of Civilization and ethics deriving from it. The Sacred, Profane and Science were created from the Word. I would like to be able to write a novel of thoughts, a novel of silence, but I am not so sure I can do it because I am tributary to Civilization, to its history, to the Sacred and Profane, to the Perfidious Word. I am looking at the large red disc of the sun, which, after having spent a whole night in the depths of the Ocean worming its cloudy heart with rays and light, it leaves, giving birth to another date in the calendar of the great love between the Sun and the Ocean, a love that created life on this planet somewhere between some forgotten dawn. A new separation means new dawn, a new rediscovery, a new evening and thus, between dawn and night and night and dawn humanity lives with its souls burdened by so much life, by poetry and philosophy, by stress and

449 sex, by love and religion, by science and deceiving accomplishment. A road trodden by so many destines and hopes. A road coming from a great love story, written over and over again during the forgotten histories between the Sun and the Ocean, always leading to the death of destines in order to refresh with their souls new and new dawn and evenings without which the years could not bear days in their souls any more, but nothingness and the millenniums would be mere dead leaves carried away by the starry winds with no purpose. But what would be worse? The thing that neither the mind, nor the stars would understand, in relation to which the moments of the millenniums and the naught of the years would be some mere jokes delivered when having a glass of cheap wine. Would it be worse not to have a history? Maybe. Would it be worse not to know the notion of destiny? Maybe. Then? It would definitively be worse if we didn’t know that God exists for our destinies too.

CAPITOLUL 14

Chapter Twenty-Five

"Haven’t you finished your breakfast yet?" I heard a voice that seemed familiar to me. As I was absorbed in my own thoughts, I didn’t give credit to my hearing. I felt I was dreaming. I was staring to the wing of the plane that was lightly vibrating because of the atmospheric turbulences. The voice got more insistent:

153

"Is my presence here inconveniencing you, Mr. Sorin Cerin? I turned my head. It was Christine in flesh and blood. I couldn’t believe my eyes. On one hand, I was extremely happy because she had looked for my, but on the other hand, I imagined Irene there in front of me." "No it isn’t, Chris. On the contrary. Please, sit down." Only then I noticed that my neighbor had got off in Singapore and the seat was free. Thank you for the invitation, said Christine, and she sat next to me smiling with understood implication. A smile that I had never found in any other woman, something between joke, irony, mystery and desire, which made her even more enigmatic than she was at the beginning, when I met her in Singapore airport. "This is not business class, in deed," I noticed. "Maybe not, but I grew to like it here more. I can adapt very fast, Sorin, said Christine." "I’m not that malleable when it comes to adapting, although I have traveled a lot in my life", I told her. "Each person has its nature", said Christine, and she helped herself with a slice of kiwi from my portion. I found this gesture really charming and I smiled. "Haven’t I invited you to my seat, Sorin? Why didn’t you come?" "I would rather not answer to this question so that I won’t have to lie", I said to Christine. "Perfect. I finally met a real guy. He would rather keep quite than lXing", said Christine. "That’s right, Chris, I would rather keep quite." "Then I agree with you, Sorin. Sometimes silence can become a reliable ally in a person’s life", said Christine, visibly amazed and with a shadow of sadness in her voice. "Really?" I answered evasively, trXing not to upset her. "Maybe my presence here is inconveniencing you. I’ll leave. I’ll be waiting for you at my place, that is if you still want to come, Sorin, isn’t it?" And she tried to stand up from the next seat. I can’t describe the feeling I had on that moment, all I can say is that I grabbed her arm and I nailed against her chair. She didn’t expect me to do that and neither did I. She looked at me amazed, she took a deep breath and she told me:

451 "So I gather you don’t want me to go, Sorin?" I became that Sorin again, instead of Mr. Sorin that I was a few moments ago when our relationship was rather cold. "No, Christine, I don’t want you to go. All this time since we took off from Singapore I kept thinking at you and another person, who …" "Who? she interrupted me." "Who once meant something for me. I’m talking about my wife, Irene", I told the woman. "Oh, you’re married." "Yes, Christine. Maybe that’s why I didn’t come to your seat." "You should have told me from the beginning that you are a married man instead of letting me think about you", said Christine. "Well, I didn’t realize that you would really think about me, Christine" "I want to leave, Mr. Sorin…" "Sorin", I continued. "Sir", she said emphatically. "You should know, Christine, that I’m glad that you thought about me and this means I mean something for you. All this time I thought of you as my own future, without being able to make a difference between my future and your person, Christine." "I want to go, Sorin", said Christine visibly offended. Frankly, I didn’t think that she had also thought of a possible relation with me. All these gladden me, they make me think there is a chance for my hopes. Maybe I shouldn’t have told her that I was married in such a direct manner, maybe I should have prepared her a little bit, who knows. Anyway, I think it would be much better to tell her the truth about Irene. Most probably she thinks I am married guy who is met in New York, in J.F. Kennedy airport by his loving wife and a crowd of children shouting together: We couldn’t wait for you

154

to come home, daddy! What have you brought us?, and I, like a Santa Clause, careful, with a big, red bag, with no ashes traces from who knows what scaled chimneys, would tell them:"Oh, my dear children, if you were good, daddy brought each of you a book and a nice present. And I would say all these, but not before kissing each of them, on their forehead. And I would eventually take out my bag which, instead of ashes spots, would be full of airports’ labels stuck on it. I feel like laughing. I can’t control it and I burst into roars of laughter. This time Christine really wants to stand up but I nail her down. Maybe this way she feels flattered, courted, who knows? She looks at me as if I were a freak. Yes, I think this is the right word: Freak! Eventually, I decide to tell her the truth: "OK, Christine. If you really want to go, suit yourself, but I want you to let me tell you a few words about my marriage." "You are also sadistic, Sorin? You know I don’t like to …" "I swear, she is my former wife. I haven’t been with her for about thirteen years. I haven’t seen her for almost two years." "Why do you tell me all these? Do you think I care?" "I don’t know whether you care or not, Chris. All I want you to know when you think of me as a married man is that I can’t ever live with my wife again because she is seriously ill and she is hospitalized in a mental sanatorium. She suffers from advanced schizophrenia. I tried to do everything I could to help her but it was in vain, there was no result." "Then why are still married to her?" asked Christine.

452 "Because I took a decision once." "A decision? What decision?" asked Christine. "Do you really want to know?" I replied. "Yes! I mean … whatever, if you want to tell me, tell me, if you don’t, don’t", said Christine and her cheeks tuned red. "If I don’t, I don’t?" I replied, trXing to make her feel forced to confess the reason she became interested to find out what decision I had taken some time ago. "And yet, I would like you to tell me, Sorin", said Christine. "OK, I will tell you this secret of mine on one condition: I would like you to tell me why are you so interested in finding it?" I asked her. "Because, I don’t know how to start …" "Tell me, Christine." "Because I realized that maybe our encounter on the airport in Singapore was not just an accident. Just like you, I have been thinking of us all the time since we took off …" "Of ‘us’, Chris?" I interrupted her. "Maybe", she answered smiling. "My little secret is that I didn’t want to get divorced because, at a certain moment, I didn’t think that I would meet another woman for whom I would feel something, at least as powerful as I felt for Irene, my former and present wife. You can call her as you want to. I don’t even know if she is still my wife. Maybe she just belongs to my past. The sooner I understand this and the more sincere I am to myself, the better it will be for me. I have accepted to lie to myself, to live a parallel, different life for a long time. I would tell to myself that she would recover and some day she would come home, but it wasn’t like that. I tried to help her in every possible way. What did I get? Nothing, Chris. I wanted to help her with medicines and with unconventional practices. As the situation didn’t improved with medicines, I studied some practices in a lamasery in Tibet. I found a great person there, a noble soul, a Lama who had patience with me, listened to me and then taught me many practices that help me not only in my daily life, but for feeling my own Destiny, on the great way of life, heading without regrets towards death. It is important that you know how to live your life so that you never regret anything, so that everything fate might bring you, you face it with dignity without accepting any compromises that might alleviate your pain for the moment, just like pain killers, and then, after the sedative effect is gone, the pain bursts just like a volcano

155

stirred within the depths of dust." "Maybe those unconventional practices were not beneficial to her", said Christine, this time looking straight into my eyes. I felt that this question was not this question, but another one. I felt that her question, her soul’s question was this:"Do you still love her so much that you are trXing every possible way to bring her back to you or, seeing that there is no other way of saving her, you capitulated and tried to forget her like a coward? Will you be able to love me like you loved that woman? All those words didn’t have to be uttered, I felt them springing out of Christine’s soul. I wished I answered her soul directly, but something was telling me that I shouldn’t show that I could read a woman’s thoughts. You would only achieve a temporary victory, but the fate of the entire war would remain sealed in the prejudice of the man. No woman will accept a man who could read her mind like an open book laXing somewhere in a shop window at

453 the corner of the street. An indestructible element of womanliness relies in the mystery that she can have over a man, in feeling that she is one mental step ahead him, because mental is one of the few attributes through which a woman can excel as against the man. A woman could not measure her physical strength with a man, nor other attributes that reflect the manliness. To succeed in proving a woman that you can read her soul any time day or night is equivalent to ignoring her womanliness. Eventually, I told her: "I think that hose practices are beneficial to her. A mentally disturbed man fully recovered by the respective practices with my help. This is a complex problem and there is no point in discussing it now." I used that"her" instead of Irene because that was the way Christine used it. I noticed the subtle but also subversive mark through which woman names her possible rival. Even if she were sure that she would never have to face Irene, the latter became a mere pronoun, whose name should not be uttered. This is an essential element in the so-called game of the woman. Always, even within the subconscious, when it’s about another woman together with her boyfriend, husband, lover or just a guy that absolutely"all" the other women want, they will have a shortcoming, she will try, by the"other’s shortcomings", to reveal more and more qualities for herself, so that she would also find a shortcoming to God if she could and if she weren’t convinced that, by drawing divine hate upon her, she might become really ugly, strictly and figuratively speaking. "Did that mentally disturbed man recovered as a result of your trXing to cure him?" asked Christine. "Yes, Chris." "Fantastic. Then why didn’t she recover?" "I don’t know, Chris. I wish she did, Chris. I really don’t know why it wasn’t like that. I gave it a lot of thought about what I could have done wrong. I’ve been thinking about what happened again and again, thousands and thousands of times in my mind. I couldn’t find any clues to show my Why she didn’t recover." "That’s strange, Sorin". To be honest with you, I don’t really believe in these unconventional practices", said Christine. "I still believe, for example the Philosopher …" "Who?" asked Christine. "That guy who recovered as a result of the practices I learned in that lamasery in Tibet." "OK, Sorin, let’s say I agree with you, then why do you think the woman you’ve been with didn’t recover? What do you think the cause might have been? The reason? The essence, if you want to?" said Christine with a victorious look, thinking that I will finally give up. Irene turned from"she","the woman", which proved me that Christine started to push it to the peak level of tolerance. It was a specifically feminine way of getting the hang of things. If she were completely uninterested in Irene, she wouldn’t have talked about her as"the woman". To be honest, I wished I forgot about Irene. I knew this was not possible, as it would have been completely impossible to live without the past, which would have made me reject the future. Doesn’t Christine realize that she might become the future? Anyway, I will have to prove her that I cannot live without

156

the past, that is belongs to me, as it is, goods or bad. This time, trXing to feel the temperature of a liquid that is still hot, she burned her finger. So I decided to answer her:

454 "I think and I’m sure that the reason, the essence, the cause why Irene didn’t recover is this: Sorin". I answered saXing Irene instead of she. I almost uttered"my wife Irene", which would have pushed even farther towards the back of the battle-front. "Irene’s Sorin", said Christine, syllabifXing the name of my poor wife as if she would have heard it for the first time now and she had to memorize it. This time I was more than convinced that Christine was interested in me, that her presence on that seat was not purely figurative. Why shouldn’t I admit, she had brought me a feeling of joy. I wish she understood that: "I have a past, Chris, a past that I cannot change, however much I would like to. You know very well that the past is a used future in which the Free Will is so worn out that it cannot be used any more. Each of us has its past, good or bad, it is ours, it belongs to us and however hart we might try to run away, to hide from it, it is impossible, Christine." "Why do you think it is impossible?" asked Christine. "Because without the past we cannot be given a future, because the future is connected to the past. There are some temporal dimensions that we cannot ignore, Chris." "Maybe you are right, Sorin. In a way, I like the way you think. Not all men are …." Christine paused and she tried to continue a phrase which she probably wouldn’t have liked to say, realizing that she had given herself away. "Aware like me, Christine?" "That too. Not all men are both married and profound." "Profound, Chris?" I replied. "Yes, Sorin." "What do you understand by men’s profoundness? A guy who uses aftershave every morning, who uses perfume and who knows how to court women?" "Maybe this too, Sorin." "And, yet, Christine, what do you understand by that profoundness?" "I can’t tell you exactly. Anyway, I don’t think I find a man profound because he can philosophize and neither because he has clean shoes or because his feet smell nice when he takes off his shoes in the plane. Maybe the way he kisses, the way he knows how to understand a woman, to listen to her and, why not, to console himself all his life with the fact that he has a wife whom he cannot enjoy as he likes. First of all he has to prove that he is a men. To let the woman go first. Regardless the situation. To buy her flowers, and the list might go on for three lives and I still couldn’t say what a woman actually wants from a man so that she can consider him profound. Don’t you find it strange, Sorin?" "Oh, of course, I find it really strange. You, women, are so difficult to understand." I knew that such an answer would please Christine. The truth is that I found her answer strange, in deed, but not unexpected. I expected something like that. A woman will never accept a dimension or a phrase that would strictly define what makes a man profound because she wouldn’t be a woman any more. They always have to feel that they are the center of the Universe, that profoundness was given by God only for them, that man was absent from the place where God shared out all the positive attributes, including profoundness. There is only one thing that the woman refused. That was the physical strength. She didn’t need it and she gave it to man so he can work, tough, physical work to victual the table.

455 "that’s right", said Christine."A man should have something of all these to be profound." "Of what you have just told me, Christine?" "Yes, Sorin." "But, Christine, although you have told me so many things about a man should

157

have in order to become profound in the eyes of a woman, I would like to ask you to tell me one thing. I would like you to tell me what can make a man profound in the eyes of a woman, to reduce all that you could enumerate for three lives to a single word." "I don’t think that’s possible, Sorin." "Please try, Christine." "I’ll try, but why do you necessarily want to know that? Don’t you think it is too early? We have just met", said Christine. "It’s true, Chris, we know each other for a short time, but this doesn’t mean that …." I didn’t want to go on, neither. This time I realized that I have made a mistake trXing to let my soul out. Christine immediately caught it and she attacked: "This doesn’t mean what?" she interfered. I realized that I have no other choice but to tell her what I felt for her on that moment. "This doesn’t mean that you are indifferent to me, or maybe that I’m not indifferent to you either." Her look met mine. I could notice in her eyes a sort of bewilderment, just like you would take a thief by surprise in front of the money safe. I knew that she knew and that she was expecting such an answer but she didn’t think that I would have the courage to lay it in front of her so"safe and sound". "Maybe you are right", said Christine, looking for the first time within the depths of my soul. It was for the first time when she did that. I could feel her exploring me, piece by piece, bit, by bit, pulling me down so that afterwards she would put the pieces back together. "However, Chris, can you tell me one single word which can reflect exactly the man’s profoundness?" She continued to look into my eyes without blinking."I would like to be as honest as possibly with me, Chris" I told her while I was looking into the endlessness of her eyes. I felt like there was a deaf battle in each of us, a battle with future, with destiny. I felt that neither of us wanted another painful past that would come on the wings of future like a tornado and leave behind the ruins of some feelings, of a love that grew somewhere over twelve thousand meters above the Earth, over the Pacific, in a flight from Singapore to Sidney. "Honestly, honestly", said Christine. "Honestly", I answered. "Sex", whispered Christine. "Sex", I repeated. And that’s all."Would you leave me my past, Chris?" "I will, but take care of the future." "OK, Chris." "I’m afraid, Sorin." "Of what, Chris?" "Of the endlessness in your eyes, Sorin. I wouldn’t like the past to come again and cloud you eyes", whispered Christine. "Do you think that, Chris?" "I don’t know, Sorin?" "Are you afraid of the past?"

456 "I don’t know, Sorin?" "You shouldn’t be." "Why not?" "Because being afraid of the past you won’t be able to accept the future. We all have to understand that life, through love and goodwill, has unforeseeable resources of understanding that the sun always raises after night and the first rays of light will warm our destinies in their way towards …" "Death", said Christine. "Towards death", I answered too. "But the daybreak is coming, Sorin." "A new day is coming, Christine." "After night", said Christine. "After such a long night", I answered. On that moment I felt our lips drawing close to each other, I felt the endlessness in her eyes becoming clearer that ever. I can feel the

158

heat of her leaps. We were kissing for the first time. I hadn’t done it in so many years. It all came by itself, and neither of us could understand what was going on within our souls. We were flXing and we were kissing, and all the philosophy in the world, all the philosophical words are not as a true kiss, which you want without knowing why, through which you can feel the person you love, you want or you just kiss, that its breath is one with your breath, that you both have one heart throbbing your blood to your hot lips, like a whole, irreparable, but most of all it is the deep look with closed eyes. All these can be found in a kiss. Something more than philosophy. Only now I understood why each century had its philosophy and why man started to philosophize probably since the most immemorial times. The answer is as easy as the kiss itself. Man was born alone and what he didn’t understand was:"Why wasn’t he born as a whole? Why is he predestined to look for his half which he will never actually find because love does not last more than two or three years. Then there is boredom and restlessness. The person who used to be a god in your soul, is just a piece of meat today. The one who used to shine more bright than diamond and more noble than gold, becomes darker than soot and less noble than cooper. Then why are we looking for our match? Why are we cursed to never be really happy? People who say that they love their partner after twenty years of marriage just like they did at the beginning are lXing. During all these years, their love turned into friendship but not any kind of friendship, but one between two surfeited people, defeated by life and selfish, especially selfish. Why? Because at a certain moment you will come to see your partner as your own asset, together with the spoons, forks, house, flower pot, soap or teeth brush. And yet you will lie to yourself that your feelings for him or her are great love, in fact you would probably feel something much deeper if somebody stole your house. In this case you cannot state that you are madly in love with your house because it would be false. What you can state is that you are terribly sorry about the house, because it was yours and you find it difficult to let go. It is a kind of selfishness to feel that an object belongs only to you, just like the soap or the teeth brush. Of course, the level of"suffering" also depends to the importance of the respective object. Of course you would rather lose a teeth brush than your house. It is the same with a husband and wife after several years of living together. The only binder that really keeps them together their selfishness towards each other. The idea that the other person that you used to see as your half belongs to you today. His/her qualities that used to make you fall for him/her are of no importance today. All

457 that matters is that you live the first moments at the highest intensity because those that would come after two or three years of living together won’t be the same by far. Many married couples accept lie as being a king of savior of their marriage, accepting the socalled false love just because they don’t want to lose a person that belongs to them like the grass trim machine, for example. In way, I think they are right here, because they don’t want to lose what they have built during the long years of hard work. There are many coupes that pretend to love each other and yet they sleep back to back. Don’t I sincerely love Irene? Was I lXing every time I said that I loved her, that I couldn’t live without her? Were those ten years we spent hoping that she would recover a price we had to pay to the absurd? I’m still kissing Christine. We feel like to people lost in an endless desert, two people who, after several days of crawling, finally reached an oasis with thick palm trees and ice-cold water whose waves shine in rays of the morning sun. That oasis is called the Kiss Oasis. While I’m kissing Christine I cannot help but thinking again of those ten years I spent without a woman, a kind of monk without monastery, and all these because I would state that I loved Irene. I admit that at the beginning I really loved her, but after a few years our love, which was so passionate at the beginning, turned into a tiresome habitude for both of us. We knew that we were both trXing hard to keep our marriage floating, especially because we had Mark, a boy who definitively needed both his parents. But then what happened when I lost Irene? Did I love her so much that I didn’t realize? Is love hidden someplace behind the destinies of the two spouses so it appears

159

like a bright comet when a break appears in their life? Until a short while ago they were one and the same person, as alien as possible from itself, as dehumanized as possible, loosing everything of what once was called the personality of a couple in love and full of life, becoming an entirely opposite person, changing the glaring pink for the black of"the love that changes in time", saXing instead of the passionate words of love:"I couldn’t live without you" or"I wouldn’t like to live a single moment without you because that moment would seem forever", words like:"Tomorrow will be another boring day. I wish I could go to the mountains or to the sea-side, anywhere. I feel that I must change the landscape, to relax". Although, at the beginning, there was no better way of relaxing than to be with the person you were in love with. At a certain moment, when I realized I had lost Irene it hurt, not the need I once had, that imperious need of change, but exactly: the change. Then I understood that Irene, by her own existence as a wife, refused me that variety of having other women too, a liberty of mine that did not only consist in the sexual issue but first of all emotional. I understood that Irene, by her presence, was creating a monotony that o got used to and that I wanted as long as I knew that it existed. When the whole monotony had ended, I could see the seriousness of the illness that sapping her. I wouldn’t have wanted to lose her for the world, because monotony became a habit that I couldn’t realize. How necessary can the disappearance of the habit can become to me! Maybe I loved this habit of being a married man, with a family, bored, just like any other married man, of his wife after several years of marriage, with a children, but also with a wife who goon in everything, in sex, in keeping company, in cleaning the house. Women feel the same way. Just like men, the interest of keeping a marriage they lost a few years for, makes them overlook the boredom, the stereotypy, in a word the

458 monotony that characterizes life in two. They both come to lie themselves, believing in that story of great love that never dies and in the books and movies of questionable taste in which everything is eternal, in which both she and he cover each other with lots of feelings and kisses that would fertilize their souls and sexes for ever. I think I’ve been kissing Christine for over ten minutes. I think I never kissed anybody for such a log time before. After all, our whole life is a folly that is worth living only for getting to know own strait jacket if not strictly speaking, at least figuratively. I kiss Christine’s hands thrown around my neck. I would give anything to know what she is thinking of on those moments. If she knew what I am thinking of, would she still kiss me so passionately? Who knows? I’m thinking that losing Irene I lost a habit, a habitude that I found very hard to part with. Irene was, at the same time, a woman in bet a housekeeper and an excellent businesswoman. I lost all these in one person. I admit that, on that moment, I thought I couldn’t find a woman with so many qualities any more. In time, marriage changed me too, as it happens in most people’s cases. I turned from a hunter who rarely misses his prey, into a soft guy who is always given the prey on the table. I was like an animal that had been kept in a cage for a long time that at a certain moment forgot how to procure its food, when it is set free again, it doesn’t know what to do with its freedom, longing for the captivity. This is what happened to me too. After so many years I got used to Irene in bed and in daily life as well. I got used to receive everything I wanted, including sex, as if it was normal to deserve it any time, day or night. Nevertheless, I knew that I was one of the most naive men because I wasn’t cheating on her! The more things I got without moving a finger, the more pronounced the monotony became and the more I was thinking of other women. It is true that on those moments I didn’t realize how much I needed monotony. In spite of my thoughts of debauchery, I didn’t realize that I wasn’t the same guy any more, the one who knew how to flirt with at least a quarter of the women in Dallas. I had completely lost my hunter sense. I was like a beast that is given the prey in readiness in a cage of a zoo bearing the name of: marriage. Only now, after more than ten years I realize that I have this instinct again. That I have to make a change of plans in my life, that my old cage itself have rusted for a long time now and the zoo went bankrupt. I am kissing Christine like I never kissed anyone before. I kiss her with a passion that comes

160

from fury I am feeling right now, a fury of the fate because I lost ten years of my life uselessly, trXing to follow the Absurd. Now, through this long kiss I realize that I no longer need any philosophy, that the most profound philosophy that ever existed is:"Enjoy the moment and don’t ask why". I realize now why philosophy was born and how. First of all it was born out of fear and of the human suffering, of Human Condition that includes in its arsenal of illusions two truths"Suffering and Love". During our lives, the Absurd prevents us from ever understanding on of those two truths of the Human Condition. Then we philosophize. When we are sad, happy, in grieved, full of love, of passion, when we don’t know which way to go in life: we philosophize. Considering the number of philosophical sentences, which were written, but especially unwritten, we can realize what the history of humankind meant: Punishment and Expiation. This is our history. Beside the fact that Suffering and Love are the two Coordinates of the Human Condition, we are not even allowed to Love for ever in this life. Why? Because we don’t have access to happiness. That’s why now, when I’m losing myself in this long kiss in which I felt

459 that we tore up like some prey animals that have finally got to hunt their first prey after long years of captivity in a wild morning of their life, I knew why we were kissing so wild. I understood the importance of that sentence that had crossed my mind a few minutes ago: Enjoy the moment and don’t ask why! "Are we happy on those moments, are we really happy? Am I really happy like was when I was a child and during some winters when could see how it snowed with large wet flakes?" New-York was wonderful when the first snowfalls were coming down. All the kids from my building in Manhattan were running to the backyard where they used to happily scream and jump about, said Christine still holding her arms round my neck. Then she went on: I wish you became that first childhood snow in my heart, Sorin, and never melt away, but last forever, said Christine obviously excited. "On the contrary, Christine, I wish you always left traces in my soul by stepping on the snow drifts that gathered there as a result of the eternal snowfalls, Christine." "Let God decide, Sorin." "You’re right, Christine." "Where exactly are you going in Australia, Sorin?" "To Melbourne", I answered her. "I’m going to Melbourne too", said Christine with a joyful and a little bit amazed tone of voice. "How is it that we both have the same destination?" I asked her obviously surprised this time. "I don’t know, Sorin, I think it is destiny. Do you really believe in Destiny, Sorin?" "Yes, actually I’ve told you that before having you by my side I had been thinking about Sorin over and over again. I even succeeded in creating my really own philosophy, which I didn’t believe I was capable to conceive, to formulate nor to understand some things that seemed totally inaccessible to me before." "What kind of philosophy, Sorin?" "A philosophy which I would like to keep to myself, as I’m a little afraid that you won’t understand me and even if you understood me and you completely agreed with me I think the best thing is that each man should be allowed to have a certain philosophy of his own, hidden somewhere in a corner of his soul. From what I know, people seldom agree to discuss philosophic matters and that is not because they wouldn’t want to do it. For this kind of activity one needs solitude and first of all one needs to really listen to himself, to try to understand himself and last but not least he mustn’t lie to himself, he must try to be honest with himself, sincerely admitting all his passions, desires, feelings and last but not least: his weaknesses. All this things can’t be done with words as they are not entirely the power and the magic of thinking. That’s why I don’t believe in spoken philosophy as I don’t believe in the philosophical verbal dialogue but only in the one thought by oneself." "Do you believe in madness, Sorin?"

161

"Why are you asking me that, Christine?" "Because a man like you would never be able to answer such a question by yes or no." said Christine. "You’re right, Christine, I couldn’t allow myself to state that easily that I’m a guy who believes in madness or who thinks little of it. What I can tell you, Christine, is that our life, slave to so many paradoxes, is a madness that some simply call: the

460 Adventure. The trouble is that the adventure is inoculated in our flesh and bones through our own genetic code, since we are born. Our life wouldn’t exist if this adventure or society wouldn’t exist either. We need this shadow of madness to get us out of the mirage of this illusion that is our life, to become somehow unforeseeable for ourselves through it. The more unforeseeable and spontaneous we become, the more we will succeed to play more tricks on life, eventually making it let itself be lived by us and not let it live us. On the other hand, I don’t think we need the pathological aspect of madness in our spiritual-dimensional level. It’s nothing but the cruelest and at the same time the merciless indicator that wants to show us how we can be dead, as souls of course, for this spiritual-dimensional level in which we find ourselves. The madmen’s souls exist at some other different spiritual levels, but their bodies remain here like vegetables. There is a golden rule of the mob, that is: if you don’t conform to its principles you are considered discordant so, in more popular terms, mad. I don’t deny that these madmen could live with their souls in some existential system in which they are normal and think as normal as one can, but in our spatial-dimensional system they are discordant." "Who are you, Sorin?" said Christine smiling. "Who am I, Christine? It depends how you want me to answer you to this question." "As sincerely as you can, Sorin." "I don’t know who I am", I answered her on the most self-confident tone of voice. I couldn’t lie to her. "Then?" Christine asked. "Then, I sometimes try to discover myself, but I haven’t really managed to find much about myself except that my name is Sorin Cerin, a guy who liked philosophy in his teenage and college years and then reached the conclusion that it was no good to him and that it was just a waste of time …" "Why?" Christine interrupted me. "Why what?" I asked her. "Why did you think of it as a waste of time?" "For the mere fact that I’ve never succeeded in building up my own outlook on world and life, on spirit, until I was put in a very strange situation in life." "What situation?" whispered Christine. "The situation in which I had to choose between my past, between Irene and my possible future, Christine, that is you. During this period in which I’ve been thinking how to decide my future by trXing not to erase my own past which actually represents me and which, if I had erased would have totally depersonalized me, I came up with my own philosophy, this time without even wishing it, entirely mine from a neoontological, that is existential point of view, and from a gnoseological one, that is, from the point of view of the knowledge. Before, I had come to consider the philosophical study a waste of time as I was in a position where I had read entire volumes by philosophers, some of them subjective idealists, others objective idealists and others even materialists, but what I can sincerely say is that, the more I read, trXing to define a concept of my own about world and life, the more I felt that I was deeply sinking into ignorance, incertitude and absurd. All this until one day when I decided never again to read a philosophical page. What is even stranger is the fact that I would have considered anything possible

461 but I would have never thought that I would come to build up my own outlook on world and life if I met a woman somewhere on a airport at the tropics." "It means I’m auspicious to you?" asked Christine.

162

"As I can see, the night turned into day, Christine." "I would like you to describe me a little bit of your philosophy situated between two airports and two women, on a plane over the Pacific." "I don’t think this is the right time Christine and also, I’m not sure I can remember where my thoughts have been during hours and hours of flight. I think I’ll try to describe it to you in a few words, but not here and not now, but in Melbourne, what do you say?" "O.K. Sorin, if now you’re not willing to." "I wouldn’t want you to get upset, Chris?" "Don’t worry, everything is OK", said Christine smiling and then continued:"If you don’t want to do it now, you don’t want to and that’s that." "I promise I’ll tell you in Melbourne." "O.K." said Christine."I have one more question and then my list of questions for this flight is over, Sorin." "What question, Chris?" "Where have you met Irene? Better said how, in what circumstances have you two met?" "Again it’s a strange incident. It happened also in a mean of transportation!" "Just like that?" said Christine. "Not really." I answered her."It was a Greyhound. I was coming from Los Angeles and I was returning home to Dallas." "To Dallas, Texas?" said Christine. "Yes, I’m originally from Texas, I was borne in Mc Kinney, a suburb of Dallas." "I like Texan men, they are straightforward." said Christine. "I like New York women too, they are smart." "You don’t have to praise us so much, Sorin. And then what?" "Irene had got on at El Paso. She happened to sit down on a chair on my right." "Oh, yes", said Christine laughing and then she went on."On the father’s right, right?" "Something like that Christine, if you like it." "I like it, Sorin, because right now I also happen to sit on the father’s right." We both laughed. "So that’s how you’ve met her", said Christine again. "Yes, Chris, like that." "Somehow similar to me. Also during transportation." "Exactly, Christine." "Did you also kiss her too?" "Not really." "Let’s say, I believe you Mr. Cerin", said Christine on an amused tone. "By no means like that. It is for the first time in my life I kiss a woman like that. I think it was more than a quarter of an hour." I answered her. "A quarter of an hour?" said Christine amazed. "Something like that", I said.

462 "You really don’t realize what time means? It lasted exactly twenty eight minutes and thirty seconds?" "How do you know, Christine, have you been looking at the watch all that time?" "Nothing like that, Sorin, but I peeped at the watch the moment we started kissing as I would have wished this flight to be as long as possible, I didn’t wanted it to end because I was somehow afraid I wouldn’t see you again. I was under the impression that the whole kiss had only lasted for two or three minutes but when my eyes accidentally stopped on the hands of the watch I realized that twenty eight minutes and thirty seconds had past." "I think you would enjoy a job somewhere in a control post or in a control tower." "Why, Sorin?" "As you always know the exact hour you would never fail in such a job." We both laughed and hugged. In the end Christine whispered to me:

163

"Only now when I found out you were a Texan I realized we actually didn’t even know each other. I don’t know why, although we know each other for such a short while, I have the impression that I’ve known you forever, that our souls are older than the Time itself, which, whether I wanted or not, hasn’t been doing anything else for an entire history but divide or separate destinies." said Christine and curled herself up into my arms. "You are right, Chris", I said, for the first time noticing the sweet smell of her favorite French perfume. "What I can’t understand, Sorin, is how were you able to save the Philosopher but not Irene?" Christine asked me. "It is true, my dear Chris, for me everything is a puzzle I can’t solve. I’ve tried so many times but in vain." "Do you have many things to do in Melbourne?" asked Christine. "So and so", I answered her. "Don’t joke with me Sorin, I really want to know." "Really?" I answered her. "All right, I’m going to get angry", said Christine on a spoilt tone. "Maybe you shouldn’t", I answered her."All the things I have to do don’t take more than four hours, what about you, Christine?" "Oh, maybe two days and more after you have finished." "Meaning?" I asked her. "I have to do a three days broadcast for the news bulletins for the TV station I work at from a conference on ecological matters attended by South Pacific area governmental officials." "And that means?" I asked her. "It means?" Christine answered with a question. "It means you will be busy all day long." "Normally I should but actually I won’t", said Christine while picking up the little plastic tray with the breakfast on it and giving it to the flight attendant. "What do you mean?" I asked her. "I have no intention of staXing there twelve hours to listen all kinds of meaningless chatting. No one will take any measure anyway. This kind of conferences are the attributes of some politicians who wish to go up in the electors’ choice or of some governments who wish to show their interest for the waters of the oceans which are so

463 polluted that even the whales have started to commit suicide. Then they will chatter endlessly about the ozone layer which is in a continue degradation and which only the long time would be able to restore. Our lungs, the mortality in the animal world will be again taken into account and again the same poetry without too much action. Why?" "Why?" I answered her with another question. It’s been more than a year since I’m with Christine. I’ve grew to love her more and more each day, feeling that my life belongs to every day and every moment that we were meant to share together. We have spent two weeks in Melbourne. Those have been unforgettable moments. I remember the Mall Tower Irene had told me about. I don’t know why I do it, I’ve never asked myself why and I’ve never will. I want no more questions, no more philosophy. All I know is that I asked Christine to marry me next to the Mall Tower, in the center of Melbourne. I’ve told her:"Christine, can you see the rain that trickles down on the old general’s forehead, on the forehead of the Mall Tower? Do you think that the rays of the Southern Star can’t get through the clear glass ceiling?" It was the beginning of the Australian winter. I looked at the general’s forehead where Irene had climbed once. But I could feel Christine’s warm hand in mine. I started tearing. I knew that one day, in her youth, by making an alliance with the old general, Irene used to fight a war of her own faith, of her own Destiny, in a word, a war of everything that was limited with the endlessness she wanted to conquer, to identify through it as the stars do on the shiny mirror of the ocean when it is still and pensive, seriously thinking at life itself which it gave to those beings mostly made up of its bodily waters. And in spite of all this I haven’t even asked

164

myself: why? After all, it was useless. Irene had left with her soul for other spaces, abandoning the old, time-hunted general which stays in our Spiritual-Dimensional Level. Why? Why does it rain in the Australia in winter? Why do the flocks of sheep graze peacefully on the gentle hills defXing even the eternity with their white spots which wipe away the yellow green of the hills bored with all that time which has weathered their faith since who knows what distant geological eras. Why? Why was I feeling Christine’s soul next to me and Irene’s abandoning me, in those moments? Why did I wish to find it again without ever truly finding it? Why? Didn’t I know what I wanted and where I was heading? Why was I crXing over the past, because of the past and in the same time running away from it? Why was I trXing to understand what was impossible to understand and to cry in the silence: Where to? Then I turned my eyes from the old general and looked Christine into her eyes. I wanted to tell her that all the gold in the world is a stinking swamp, that the highest mountains are just little sand knolls made by children in the summer on the beach, that the Sahara desert is the Canaan of the humanity and the never-ending ice fields from the poles are the furnace in which even the strongest metals can be melted down if and only if there is only one feeling of past and of future. Then, on that moment, I simply told her, on the most natural tone of voice:"why don’t you marry me, Chris?" She answered me: "Why don’t you marry me, Sorin?" I answered her nothing because there was nothing more to say and I couldn’t have said anything anyway. Once more I turned my eyes to the old general which I had identified as a boundary between my past and my future, as my own present which identifies me. On that very moment I thought of myself as being an old general, hidden from the deteriorating powers of time somewhere in a Mall, in order to be preserved. I don’t know why and actually I don’t even want to know why Irene had once picked this

464 Mall Tower as being that thing which represented her the same way that today it represents me? Why? Why is the night followed by day and then again by night? It’s been three years and three months since I last saw Irene. Today I received a phone call from Mark. He called me somewhere in Bronx to have a talk. He wouldn’t tell me on the phone what was about. As a matter of fact why would he? We arranged to meet me at a corner of a street where he asked me to leave my car and take his. I had bought him a second hand Chevrolet as I knew they were strong cars and as a beginner he needed something solid. I asked him while he was driving what was the reason of this unusual invitation. I can say that lately Mark had started to visit me more and more seldom and he was never the one who made the invitation. I saw him heading towards Manhattan and about to cross the bridge that connects the island to the continent. I asked him:"Where are we going, Mark?" He answered me: "Surprise, daddy, surprise!" Then I let him drive quietly. I was sure he was inviting me at some football game or something else of the kind. After all, I was his father and it was the most normal thing for him to feel the need to be with his own father once in a while. We got somewhere in the south part of Harlem and we were heading towards the Lincoln Center. After a short while Mark turned to the right and I realized I was on the street under which the subway with the number three red was rolling. I instantly realized I was two steps away from Columbia University. I was sure we’ll pass the University but Mark suddenly made a left turn on one of the little streets which were close to Columbia, just in front of the park where me and Irene had slept many years ago. It was the park where we had slept our first night in New-York, where we had our things and money stolen. I couldn’t but ask Mark: "What made you bring me here?" Surely he didn’t know about that unforgettable night spent in the park. Could it be just a coincidence, just an accident? Mark answered me, this time with the most nervous voice. "Daddy, I’ve told you, it’s a sur-prise!" "O.K. In the end why not wait. I hope it wouldn’t last that long, Mark, until I found out what your surprise is about because this park means something to my past, because…"

165

"I know." says Mark interrupting me. "Because …"On a bench in front of me there was Irene in person. I couldn’t believe it. Her look was different. I noticed she almost hadn’t changed a thing all this fifteen years. Just a few locks of white hair. That look of sick person had disappeared from her eyes. She had the look I always knew, the look I had got so accustomed with. She stood up in front of me with her eyes lost in mine. Neither one of us could say a word. We stayed like that for a long time. I don’t know why I’ve asked her: "Is this really you?" although it was useless. I immediately realized what a stupid question I had uttered. I couldn’t find any purpose to it until, after letting a few moments pass, Irene answered me:"And you?" Only then did I realized that actually the question I asked without thinking wasn’t stupid at all, that it needed an answer which I found it as difficult to give as it would have been for me climb the Everest from foot to top with a mule on my back. And me? Was I really me? Me, Sorin, a Texan who one day stole Paradise the foal or met Irene in a greyhound that rolled between El Paso and Dallas. My God, Irene had recovered. I was trXing to be strong although I was feeling like screaming and crXing. Am I really

465 my? Maybe Sorin Cerin is a stranger and I feel he will abandon me today. It had got dark. It was snowing with big snowflakes although this was New-York. I haven’t even realized when it started to snow. In the end it is an American Winter, sincere, pure, so that there’s no use for words anymore. "Are you cold?" said Irene as I only had my coat on. I had left my overcoat on the backseat of Mark’s car. "Cold?" I repeated under the form of a question. These were maybe the most torrid moments of my life. I wished I were cold. But no, that was impossible, impossible, impossible, I was hot like hell, so hot that at one point I felt the need to loosen my necktie. I would have wanted to hug her, but I realized I couldn’t, even now I don’t know why. Maybe because Christine was waiting for me at home, maybe because I didn’t even know if I was me anymore. I knew there were big, thick snowflakes in an American Winter. That three years and three months had past since the Philosopher experiment, that that"Three" which the Philosopher’s secretary had said when he was in trance state had been decisive. "If you still think you are really you, look for us, I’ve recovered" said Irene while she and Mark were heading towards his car. I stayed in the park for one more hour without being able to say a word. I had forgotten my over coat in Mark’s car. The snow had fallen down on the benches and probably on me because much later I felt the snow burning me like a sacred fire of the beginning of the world. I kept asking myself over and over again without being able to come up with an answer:"Why is the American Winter snow burning? Why? Why necessarily this number: three?"

166

167