Sala De Asteptare

SALA DE ASTEPTARE VICTOR BARLADEANU - Raspantie dramatica intr-un act – PERSONAJELE:

EUGEN MICU, tanar geolog, lucreaza intr-o institutie stiintifica din Capitala ANDREI FABIAN, actor ratat, prieten al lui Eugen, pare – si dupa aspect, si dupa mentalitate – mai batran decat e in realitate VALENTIA CARP, geolog talentat, dara fara valeitati si pretentii CLAUDIA SERDARU, geolog PAMFIL SERDARU, geolog DUMITRU BUJOREANU, dulgher pe marile santiere TUDORA, sotia lui LUCA, fiul sau TANASE IONESCU, din echipa de dulgheri a lui Bujoreanu MANOLE PARLOG, din echipa de dulgheri a lui Bujoreanu HORATIU GRIGORIU, fost professor de facultate al lui Eugen si al Valentinei; e in present, pensioner, dar n-ar vrea sa para RADULEA, ceferist SAFTA, tovarasa cu “curatenia” Calatori care se perinda prin sala de asteptare

Actiunea se petrece in vara anului 1961, in sala de asteptare, clasa a II-a in Gara de Nord

E inca noapte. Zorii zilei vor bate mai tarziu, timid, in ferestre. La inceput, in sala de asteptare se afla un singur calator – un taran mustacios, care doarme. Apoiiti face aparitia Radulea, un ceferistbatran, carunt, care face insa eforturi vizibile de a se tine tot timpul drept, neincovoiat; in urma lui paseste safta, o fetiscana durdulie, cu o matura si o galeata in maini.

RADULEA (manios): N-ai dat baremi o data cu matura! Ca zac muntii de praf. . . (Pune degetul pe o banca si-l ridica negru) SAFTA (casca): Mai e timp. . . RADULEA: Timp? (Se uita la ceas.) Peste o jumatate de ora soseste Vatra-Dornei. Are legatura cu Timisoara. O sa vie oamenii buluc, de n-ai sa ai loc s-arunci un ac. Si tu – stai si casti . . . SAFTA (oarecum intimidata): Pai, pan-acu’ ce, am stat? facui curat la a-ntaia. RADULEA: Aha, acolo te-ai grabit! Ca-i a-ntaia! Ca vin aia cu oneteul. . . (Striga, scos din sarite) Si ce daca aici nu vine oneteul? Si ce daca-I a doua? Inseamna ca sa lasi murdaria pana-n tavan? (Se stapaneste) Baga-ti in cap, Safto: sala de asteptare e fata garii. Fie ca-i a-ntaia, fie ca-i a doua. Dupa asta ne cunosc calatorii. Ne lauda, ori ne injura . . . SAFTA (bodoganind): Ho, c-am inteles! Iaca, matur in fata garii. O fac luna. (Matura cu gesture largi, demonstrative; taranul stranuta, mormaie ceva) RADULEA (adresandu-se direct publicului): Asa-I Safta: n-are nivel, si pace. Si fara nivel, astrazi oemul nu-i om. O s-o critic in sedinta, de-o sa-i iasa untul. . . Ca nu mai merge asa! Ce-s eu, dadaca, sa ma tin tot timpul de capul ei si s-o tot mustruluiesc, panami iese sufletul? C-acusi ma duc inapoi la “miscare”. . . M-au pus aici responsabil cu salile de asteptare, zicand ca-i mai usor. Cica tot mai am eu doar doar un an pana la pensie. (Cu ironie trista) Cum s-ar zice, tot stau eu in sala de asteptare a harcii cu coasa. Si ce-I mai grozav e ca, la drept vorbind, sa ma picuri cu ceara si tot nu mai plec de-aici. Fiindca-I – cum sa va spun – asa, mai deosebit, mai interesant. . . Si omul alearga totdeauna dupa deosebit si intereseant, ca, de, e om! Cati oameni nu se perinda pe-aici zilnic?! Si fiecare cu treburile lui, cu felul lui de a fi, cu soarta lui. . . (Aratand spre taranul care doarme) Uite-l pe dansul, de pilda. Cine stie din ce colt de tara o fi venit azinoapte cu treburi in Capitala! O fi brigadier la o gospodarie si , poate, l-au trimis la vreun institute sa se consulte cu specialistii. Pana atunci, mai trage si el un pui de somn, pe apucate. . . (Intra gafaind o femeie intre doua varste, care consulta mereu, cu nervozitate, ceasul) S-au iat-o pe tovarasa asta. . . I-a fost frica sa nu piarda trenul. Nici acum nu s-a linistit. Siti si dumneavoastra cat de neplacut e sa pierzi trenul! Cine stie ce treburi o mana spre Timisoara, sau Galati, sau Constanta?!. . . Poate e o tesatoare fruntasa, care se duce sa impartaseasca si altora din experienta ei. . . S-au poate e, pur si

simplu, o mama, care pleaca sa-si vada fiul pe cine stie ce santier indepartat. . . (Intra un om intre doua varste, cu ochelari, adus de spate, purtand o servieta o servieta enorma, plina varf) Fara indoiala ca tovarasa aceasta se duce pe teren sa faca o revizie contabila. Intra aici ca la el acasa. E obisnuit cu garile; pentru el, fumul locomotivelor a devenit la fel de firesc cume pentru brigadierul de alaturi mireasma granelor coapte. . . (Intra o pereche foarte tanara, brat la brat, ochi in ochi, urmata de un cortegiu de oameni veseli si galagiosi, unul din ei cu acordeon) Ce parere aveti? (face discret, cu ochiul) Pariez ca au venit la gara direct de la nunta. Zboara porumbeii in cine stie ce colt de tara, sa-si petreaca luna de miere. Si nuntasii nu s-au lasat, au venit dupa ei. O sa plece trenul si, multa lune, tinerii n-or sa auda tacanitul trenului si suierul locomotivei, ci cantecul vessel al acordeonului. . . (Intra Eugen Mincu, un tanar inalt, slabanog, imbracat cu o pedanterie oarecum nefireasca pentru locul si ora respective; tine in maini un buchet de flori de sezon.) A, dar pe tanarul acesta parka-l cunosc. . . Unde l-am mai vazut?. . . (Ramane cateva clipe pe ganduri) Da, stiu. Tot aici. Acum o luna. . . Si acum doua luni. . . Si acum trei luni. . . Din luna in luni vine aici, in sala de asteptare a garii si. . . asteapta. Asteapta pe cineva, care. . . (Tocmai in clipa aceasta intra pe usa Andrei Fabian, un pic “facut”, dar nu intr-atat incat sa nu-si pastreze asa-zisa “luciditate”, de fapt o poza cinica, arboreta destul de inabil.) Nu, nu pe el il asteapta. Pe omul acesta, de altfel, nici n-ai avea de ce ca-l astepti. Poti fi sigur ca, la ora asta, il gasesti numai aici, in preajuma bufetului garii. (Badjocoritor) Singurul loc unde se mai poate bea un coniac – ultimul in contul zilei de ieri, primul in conturul zilei de ieri, primul in contul zilei de ieri, primul in contul zilei de ieri, primul in contul zilei de azi. . . (Se retrage in umbra) ANDREI (malitios): Eram sigur. Tovarasul geolog Eugen Mincu in persoana. . . La raspantie de traiesctorii terestre, acolo unde se intalnesc si se despart toate itinerariile lumii. . . Ma onorezi cu o hartie de un sfert? EUGEN ( e vizibil ca intalnirea nu-I prea face placere, dar ii da banii): Noroc, Andrei. ANDREI (consulta ceasul): Iata ora cand e ridicol sa urezi noapte buna, dar nici buna dimineata nu-ti vine sa spui. E ora cand oamenii cumsecade dorm in asternuturi calde, langa solduri moi de femei credincioase. . . La ora asta ratacesc prin lume doar nebunii si poetii. . . (Masurandu-l de sus pana jos pe Eugen) Si inca o categorie: indragostitii, care au cate ceva si din unii si din altii. . . EUGEN (ostentativ dispretuitor): Si betivii, care sa nt prea lucizi ca sa fie nebuni, si prea ametiti ca sa fie poeti. . . (Zambeste ironic) Tu, mai Andrei, daca nu te-ai realizat pe scena, te realizezi in viata: joci perfect rolul cinicului, dezabuzatului. Numai, o nuanta prea timid. . . ANDREI: Ce vrei? Stilul modern: sobru, retinut, fara glas patetism si stridente. . . (Cu autoironie amara) Si cand te gandesti ca in teatru regizorii nu vor sa-mi dea roluri tocmai din pricina (subliniat) exceselor melodramatice. . . (Trece la atac direct) Iar tu, Eugene, fara sa ai inalte studii actoricesti, ai ajuns sa joci atat de bine rorul indragostitului, incat poti fi luat, fara gres, drept un veritabil Romeo lesinat. (Compatimitor) Iar o astepti pe Valentina. . . EUGEN (se inchide in sine): O astept. ANDREI: De ce? EUGEN: Pentru ca. . . (Furios) Nu crezi ca-I absurd sa-ti dau explicatii in acest loc? ANDREI: Locul? Cel mai potrivit. Garile, ca si bisericile, sant locurile cele mai potrivite pentru spovedanii. Cuvintele se dizolva la fel de bine pe fumul de locomotive, ca si in

fumul de tamaie. Spovedeste-te, baiete, ca atat astepti. (Pauza) Vad eu, arzi de dorinta s-o urmezi pe Valentina in apostolatul ei geologic. EUGEN: Si dac-as arde de-o asemenea dorinta? In definitive, sant geolog. ANDREI: O, fireste, e nobil, e inaltator! Atat de inaltator, incat atinge limitele supreme, cand nobletea se confunda cu ridicolulul. Ce poate fi mai sublime decat sa te tarasti pe colturi de stanci in cautarea unui sens al vietii pietrificat, mineralizat, prefacut in incremenire muta si rece?! EUGEN (acru): In orice caz, e mai uman decat sa te tarasti prin carciumi. Ce sa-I faci? Unii cauta sensul vietii in inaltimi, altii – in subsoluri inecate in aburii vinului. ANDREI: Coniacului, draga, coniacului. Sa fim seriosi, Eugene, nu te vad eu pe tine cutreierand luni si ani de zile pustietatile battue de vanturi si ploi de dragul unei glorii indoielnice si efemere. EUGEN (pe ganduri): Nu-I vorba de glorie. . . ANDREI: De ce altceva ar putea fi vorba? De dragoste? Esti prea vanitos ca sa fii capabil de asa ceva. Si, desi nu-ti plac betivii, esti prea lucid ca sa te imbeti cu apa chioara a vorbelor umflate. De s tiinta? Ma faci sa rad. Ti-au trebuit doar atatea eforturi ca sa-ti creezi aici, in Bucuresti, faima unei munci dezinteresate si neobosite la altarul s tiintei pure. (Raspunzand unui gest de lehamite a lui Eugen) Daca nici faima asta nu te face fericit. . . EUGEN (autoironic, cu iz de tristete): Fericit!. . . (Pauza) Mai incape vorba?! Cumplit de fericit. . . ANDREI: (demerit): Aha, inteleg! Jertfa neapreciata. . . Vesnicia nemultumire creatoare. . . Te prinde grozav! Nimbul asta e mult prea comod, si tu mult prea destept ca sa renunti uspr la el. EUGEN (iritat): Ai o placere sadica, Andrei: sa tavalesti in norori notiunile cele mai limpezi, pasiunile cele mai adevarate. . . ANDREI: Pasiuni? Nemultumire? Sa fim sinceri, Eugene! Nu stiu ce impresie faci tu acolo, la voi, in adunarile alecela savante, dar aici, intre patru ochi, zau ca nu te prind ifosele astea rasuflate, de neinfricat scutier al majestatii-sale Stiinta. Ma, fie vorba intre noi : tu ai nevoie de sclipirea fosforescenta a Capitalei, de vaporii benzinei si luciul asfaltului, de frumusetea mondenelor, catarate pe zgarie-norii tocurilor cui. Nu te vad pe tine in postura de erou al unei idile pastorale, desfatandu-te cu delicii rustice, in mijlocul unei neturi salbatice si pure, ca in prima zi a creatiunii. . . EUGEN (brusc, dupa o scurta tacere): Stiu. Acum stiu! ANDREI: Ce stii? EUGEN (taios): De ce te-ai ratat ca actor. ANDREI: Poti sa ma informezi si pe mine? E unul dintre putinele lucruri care ma intereseaza cu adevarat pe lumea asta. EUGEN: Nu cunosti oamenii, ma. Cum sa-I faci atunci sa traiasca pe scena? RADULEA (iese din coltul de umbra al scenei si verbeste publicului, in vreme ce cei doi continua o discutie mimata in fundul scenei): Ii vedeti? Discutia asta a inceput nu azi, nici ieri. Dureaza de multa vreme. Numai eu i-am vazut pe aici de cel putin zece ori, la fel de certareti si aprinsi. E o discutie de o viata intreaga. Fiindca e vorba nu de marturisiri, ci de ceva mare si insemnat: de locul omului pe pamant. Unde sa traiasca: pe piscuri, sau in hrube? (Se aude un suierat de locomotive si vacarm de oameni care umplu gara) Auziti?? A sosit Vatra-Dornei. Pun

pariu ca discutia lor se va curma. Pentru ca incepe alta. Mai mare. Nu in general. I n particular. (Se retrage in umbra) (Intra in sala de asteptare un grup de oameni veseli, cu rucsacuri in spinare. Printre ei Valentina Carp, o tanara scunda si plapanda, a carei gingasie extreme de feminina este in violent contrast cu pasu-I barbatesc, cu chipul ars de soare si batatorit de vaturi, cu gesturile-I repezi, hotarate. Alaturi – Pamfil si Claudia Sedentaru. Amandoi inalti si bine legati, cu acel aer comun, capatat de-a lungul anilor de convietuire, care-I face pe unii soti sa semene intre ei ca frate si sora.) EUGEN: )cu o bucurie umbrita de vizibila framantare, intinde buchetul de flori): Valentino!. . . VALENTINA (azvarle rucsacul pe podea si se repede in imbratisarea lui): Eugene! ANDREI (muscator): Actorii sunt acum de prisos. Teatrul se joaca in viata. . . (Face o reverenta catre cei doi si pleaca). VALENTINA (priveste cu curiozitate in urma lui): Ce-a vrut sa spuna? EUGEN: Nimic. Are marele talent de a vorbi multe, fara sa spuna nimic. E, de altfel, unicul lui talent. CLAUDIA (se apropie vesela de Valentina) Ei, ne despartim, Valentino. . . VALENTINA: Nu pentru multa vreme, sper . PAMFIL: Concediul e concediu. In primul rand, o sa dormim trei zile incheiate. Nu-I asa, Claudia? Pe urma. . . Dar ce n-o sa facem pe urma?! Luam la rand teatrele, cinematografele, concertele. . . Program cultural in lege. Radaptarea la civilizatie. CLAUDIA: Si o sa batem strazile ca niste liceeni. Sa vedem ce cartiere nu mai recunoastem. . . PAMFIL: . . .Iar tu, Claudia, o sa te exclaim la fiecare pas: uite, vezi, in betonul asta sa stii ca s-a folosit calcarul pe care l-am descoperit noi anul trecut. . . Si marmura pe care calcam in sala asta de concerte vine tocmai din zacamintele descoperite de noi avum doi ani. . . CLAUDIA (joaca “imbufnarea”): E singurul meui orgoliu, trebuie sa recunosti, Pamfile. VALENTINA: Nu e orgoliu, Claudia. E constiinta locului tau in viata. EUGEN: Ar fi cazul, Valentino, sa ma prezinti. Nu de alta, dar sa nu fac si eu o criza brusca de orgoliu. VALENTINA: A, uituca mai sunt! Si cu manierele, de , ca-n munti. . . Logodnicul meu, Eugen Mincu. Un adevarat expondent al civilizatiei metropolitane. Iar acestia sunt sotii Serdaru, colegii mei de echipa. Tovarasi de drumetie si de geologie. EUGEN (cu ironie retinuta): O familie de oameni ai inaltimilor. . . VALENTINA (vesela):Si ai adancurilor. (Apasat( Bogatiile mari sunt in adancuri, Eugen. (Catre cei doi) Ei, ce sa va urez? Concediu placut. . . Si peste o luna, cu forte noi etc.,etc. . . CLAUDIA: Si tu Valentino? Cu concediul tau cum ramane? VALENTINA: La iarna. Schi, patinaj etc., etc. Pana atunci – in Apuseni. Ma asteapta acolo echipa mea cea noua. (Osi consulta ceasul) Mai am exact o ora. (Cu o privire semnificativa spre Eugen) Raman aici pana la plecarea trenului. . . (O saruta pe Claudia, ii strange mana, barbateste, lui Pamfil; cei doi pleaca) EUGEN: (priveste ganditor in urma lor): O familie pe roate. . . VALENTINA (brusc redevine serioasa):O familie, Eugene! O adevarata familie! EUGEM: Stiu. Uniti la bucurie ca si la necaz, la usor ca si la greu. . . Scrie si-n Codul familiei.

VALENTINA: Nu stiu dac-au avut timp sa-l citeasca. Mai curand cred ca si l-au scris singuri. Cu mintile si cu inimile lor. E cel mai trainic cod din lume. EUGEN (cateva clipe fumeaza in tacere, apoi rar, hotarat): Nu mai merge asa. Trebuie sa ni-l cladim si noi pe-al nostru. Codul nostru. Caminul nostru, Valentin o. Intelegi? VALENTINA (ironica): Al nostru! Numai al nostru! Izolat de lume cu un zid de beton armat! Sau, el putin, cu un gard de fier forjat. Scria sip e stemele seniorilor medievali: “Casa mea e cetatea mea”. EUGEN (se stapaneste sa nu izbucneasca; vorbeste calm, cu dorinta vadita nu numai de a convinge, dar si de a impresiona): Intelege-ma, Valentina, nu mai poate dura la infinit situatia asta imposibila. O dragoste consumata prin gari, sub fumul locomotivelor, in valamsagul salilor de asteptare. . . E un romantism – iarta-ma – cam demodat. Nu mai sunt un adolescent. . . VALENTINA (ii intrerupe, dur, potopul de vorbe): Ai fost oare vreodata? EUGEN: Ce intrebare! VALENTINA (pe ganduri): Da, ai fost. . . Stiu bine c-ai fost. Dar e mult de-atunci. Tare mult. . . EUGEN (cu un zambet iritat): Nici zece ani. . . VALENTINA: Vezi, Eugene, exista durate care nu se masoara cu anii. Nici macar cu erele, ca la noi, in geologie. Adolescenta n-are varsta si termene. Nu cunoaste riduri. Nici scleroze. E in suflet. Sau nu e. EUGEN (cu acelasi zambet vadit fortat): Si ce-ai fi vrut sa fac ca sa-mi pastrez nearatata aceastapardalnica de adolescenta? VALENTINA: Stiu eu?! As fi vrut, poate, sa strabati muntii impreuna cu mine in cautarea minereurilor ascunse. . . EUGEN: Sa urc si sa cobor. O viata intreaga asa sa fac, sa cobor sis a urc. VALENTINA (apasat): Sa uric, Eugene, numai sa uric! Ani de-a randul. O viata intreaga. Fara termen. Si, fiindca veni vorba de an si termene. . . Iti amintesti, Eugene? Au trecut cei trei ani. . . EUGEN (mohorat): Stiu. Azi (consulta cesul) la ora opt, treizeci si doua de minute si paisprazece secunde se implinesc trei ani. . . VALENTINA (nu ia in seama ironia): Ce ai de spus? EUGEN (intr-o revarsare neretinuta): Ca viata nu e si nu poate fi o inlantuire nesfarsita de scadente, ca ziua salariului, plata chiriei, darea examenelor. . . VALENTINA: Poate si trebuie sa fie! Pentru ca viata e un lant nesfarsit de raspunderi. (Pauza) N-ai spus oare tu, cu mana pe inima, ca daca pana in trei ani nu realizezi nimic de seama in stiinta parasesti Capitala si vii cu noi in expeditii? Si? Rezultatul? EUGEN: Stii prea bine. . . O lucrare. . . VALENTINA: Izbutita? EUGEN (nesigur): Nu stiu. . . Nu-mi dau seama. . . (Enervat) Si apoi, stiinta e prea mare ca s-o inghesui in trei ani. VALENTINA: Fara indoiala. Cere o daruire totala, fara reserve. (Amar) Numai ca, dupa cate-mi dau seama, tu ai vrut ca ea singura sa ti se dariue. Iar tu, pur si simplu, s-o accepti cu marinimie. Ca e sti baiat bine. . . (Subliniat) Numai ca aici fara reprocitatea absoluta nu exista nici macar un simulacru de dragoste. EUGEN: Vorbesti cu mine de parc-as fi cel putin un criminal. VANETINA (repede): Nu, sa nu spui asta!

EUGEN: Doar stii prea bine ca nu trag chulul, ca nu m-am tupilat intr-un locsor caldut, ca – slava Domnului – acolo unde ma aflu muncesc vartos, din zori si pana-n noapte. . . VALENTINA: Stiu. Generalizezi rezultatele cercertarilor noastre. Faci bilanturi, tragic concluzii. . . EUGEN: (izbucneste): Si ce vezi rau in asta? Oare numai munca ta are prêt? Munca mea nu face nici doua parale? (Dandu-si seama ca iesirea a fost cam prea “din topor”) A, da, imi dau seama! Tovarasa noastra Valentina Carp, sefa de expeditie geologica, nu mai agreazadecat aerul tare al inaltimilor, miresmele padurilor de pin. Munca celor de la centru ii da senzatia aerului mucegait de praful bibliotecilor. VALENTINA: N-am spus asta. Si nici n-o cred. EUGEN: Atunci? VALENTINA: Cred ca munca voastra e utila. Chiar foarte utila. Ba, mai mult, ca fara ea ceea ce facem n-ar valora nici cat o ceapa degerata. Dar. . . (Pauza incordata) De-abia dup ace cunosti bine munca de zi cu zi acolo, departe, in mijlocul oamenilor, poti adduce in stiinta daca nu un suflu, baremi o adiere proaspata, innoitoare. Adierea vietii. Ce sa-ti ascund? Cred ca nu aici este locul tau. EUGEN: De ce? VALENTINA: Pentru ca. . . pentru ca alta ti-e chemarea, Eugene. Si, pentru ca esti tanar. Pentru ca mai esti inca tanar! Pentru ca tineretea cere indrazneala, si indrazneala adevarata nu tio da decat viata. Pentru ca nu-I nimic mai tineresc decat sa aduci stiinta in viata si viata in stiinta. EUGEN (cu un ras nervos): Batranii nostrii vorbesc de “pacatele tineretii”. Vad insa ca, in ochii tai, insasi tineretea noastra e un soi de pacat capital, caruia trebuie sa-I tragem ponoasele. . . VALENTINA: Nu, nu-I un pacat. Nici o virtute. E un dar. Un dar pe care nu se cuvine sa-l iorosesti, dar nici sa-l pastrezi in seif, ca un avar. . . Esti multumit, Eugene? EUGEN (ostentativ): De ce n-as fi? (Vazand ca ea tace, nu se mai poate stapani) Ce astepti de la mine? Ei bine, nu, nu sunt! Ma zbucium. Bajbai. Dau din colt in colt. Nici eu nu stiu ce vreau. . . (Crud) Acum esti bucuroasa? Iti simti orgoliul sadisfacut? VALENTINA (trista): Deloc. Absolut deloc. (cu emotia in glas) Crede-ma, Eugene, acolo sus, in pustietatiile acelea nu intotdeauna idilice, ai timp berechet sa gandesti. Sa-ti confrunti sentimentele. Sa primesti vi ata si oamenii lucid. Sa-I vezi limpede, ca in oglinda unui lac de munte. Nu ti-as vorbi astfel daca nu m-as fi gandit la noi, la viata noastra, mult, mult de tot. Chinuitor de mult. . . Si daca nu (pauza, apoi isi smulge cu greu cuvintele) . . .dacanu mi-as fi dat seama ca te iubesc, da, te iubesc la fel ca in ziua cand te-am vazut intaina oara in aula facultatii. Cum poti sa iubesti un om pe care nu-l simti alaturi, cu care nu impartasesti, vorba ta, nici bucuria ta, nici necazul, nici usorul, nici gruel? (Ofteaza) Ute, ca se poate!. . . Nici eu nu imi dau seama cum, dar. . . se poate. EUGEN (incurajat de neasteptata ei declaratie, ii ia mana in mainile sale): Eu imi dau seama. Ma iubesti cum te iubesc si eu pe tine: asa cum sunt, teribil de simplu si teribil de complicat. . . Am sa-ti mai spun ceva: iubesti in mine si speranta unei vieti tihnite, fara catarari si coborasuri, aici, in Bucurestiul nostrum, in mijlocul freamatul modern, cu lumini si muzica, cu toalete si premiere. Cu tot ce. . . VALENTINA (isi smulge mana din mainile lui si se indeparteaza): Nu, asta nu!. . . (Il priveste adanc si trist) Cat de putin ma cunosti, totusi, Eugene! EUGEN (descumpanit): Bine, dar atunci. . . VALENTINA: Atunci? (Pe ganduri) Stiu eu? Poate ca iubesc in tine tocmai pe acela care ai putea sa fii. . . (Imcercand sa-si alunge tristetea cu un zambet) M-am indragostit de un portret. . .

Se intampla. . . De un portret care m-asteapta in gara si-mi ofera flori. . . Romantism demodat in plin secol al vitezei, nu-I asa? (In clipa aceasta intra in sala de asteptare un grup de oameni veseli, cu infatisarea unor muncitori care pleaca spre un santier. E familia Bujoreanu: Dumitru, nevasta-sa, Tudora si fiusau, Luca, iar alaturi de ei, Tanase Ionescu si Manole Pirlog, membri ai echipei lui Bujoreanu) RADULEA (iese din conul de umbra al scenei): Si pe acesti calatori ii cunosc. Vin din cand in cand in gara. Rar, ce-I drept. Atunci cand pleaca spre vreun nou santier. E faimoasa echipa de dulgheri a lui Dumitru Bujoreanu. Ati auzit de ea, desigur. Mereu s-a scris despre ei in ziare. Batranul Dumitru Bujoreanu a ridicat cu mainile lui schelarile la Bicaz, la Onesti, la Bucecea. Pretutindeni si-a lasat cate o frantura din suflet si a plecat mai departe. Ce de, tara intreaga e in constructie si peste tot e nevoie de dulgheri destoinici!. . . (Se retrage in umbra) DUMITRU (vazand-o pe Valentina, exclama): Uite-o si pe tovarasa Valentina Carp. Salutam geologia! VALENTINA (cu bucurie exploziva): Noroc bun, nea Bujorene! Noroc bun, tovarasi! Se putea sa nu va intalnesc in gara?! Dar incotro? DUMITRU: Plecam intr-acolo de unde vii dumneata. . . Ridicam o fabrica. Dup ace si-au terminat treaba geologii, vin constructorii – asta-I lege . VALENTINA: Legea noastra, nea Bujorene, Noi am facut-o. Dar dumneata, tovarasa Tudora? Tot nu te rabda inima sa ramai pe langa casa? TUDORA: Cum sa raman, fatuca? (Hatru) Pai, daca n-oi respire eu aerul de scandura negeluita si de beton, cum oi putea trai?! (Ofteaza) Tot pe drum, pe drum, pe drum – asta-I cantecul dugherului. TANASE (vessel): Si-al nevesti-si, ca d-aia-I nevasta de ditamai fruntas, cu ordine si medalii! MANOLE: Mai cu seama acum, cand nea Bujoreanu si-a luat feciorul in echipa. (Il impinge pe Luca, dar acesta, timid, se tine mai in umbra) TUDORA: Da, tovarasa Valentina, mi l-a tras dupa el si p-al mic, ca – zice – dac-ai terminat scoala, hai cu taica pe satier, ca acolo-I viata. DUMITRU: Nu-I asa , baiete? Zi sit u! LUCA: Asa-I tata! DUMITRU (madru catre Tudora): Pai, vezi? TUDORA (continuandu-si gandul): Si cine sa le faca acolo o ciorba calda, cine sa-I spele, saI coase, sa-I carpeasca daca nu proasta de Tudora? (Carteste, dar e vadit ca n-ar schimba viata asta pe nici o alta viata) De, nevasta de santioerist!. . . (Cu un gest semnificativ spre Eugen) Te-ai maritat, fatuca? Vad eu ca ti-ai pus cununa de lamaita. Si acu’, mergeti impreuna prin munti, sa cautati pietre, nu-I asa? (Convinsa ca nici nu poate fi altfel, nu observa incurcatura Valentinei si zambetul risipit al lui Eugen) Sa va fie cu noroc, copii, sis a va inmultiti familia cu niste pui de geologi voinici si frumosi, ca voi! Ca tara are nevoie de meseriasi multi si buni, nu-I asa, barbate? DUMITRU (a observat incurcatura tinerilor si vrea sa curme lubutia Tudorei) Daca spui tu. . . Haidei, fratilor, mai repede, ca pierdem trenul! (Strange energetic mana Valentinei si a lui Eugen) Noroc, tovarasi! Si spor la treaba! Si sa ne vedem mereu cu bine! (Ies toti, intr-o harmalaie vesela) EUGEN (priveste in urma lor; cu o unde de admiratie): Se duc pe santier ca la nunta!. . .

VALENTINA: Fiindca acolo e nevoie de ei. Siu eu stiu asta. Simt asta. De-aceea sunt atat de veseli. (Pe ganduri) Nu exista bucurie mai mare, Eugen, decat sa simti ca oamenii au nevoie de tine, de munca ta, de mainile tale, de mintea ta si de inima ta. . . (In clipa aceasta intra in sala de asteptare, cui o servieta voluminoasa sub brat, profesorul Horatiu Grigoriu, inalt, masiv, cu parul alb, inca abundant, cu sclipiri tineresti in ochii umbritide sprancene stufoase) PROF. GRIGORIU (zarindu-I pe cei doi): Gaudeamus igitur, vivat Academia! VALENTINA (bucuroasa): Ce surpriza extraordinara! Sa va intalnim, tovarase professor, aici, in gara, in zorii zilei! PROF. GRIGORIU (joaca “supararea”): Care surpriza, domnisoara? Pentru mine nu-I nici o surpriza. Unde-ai fi vrut sa-mi intalnesc fostii studenti decat pe un drumeag de munte sau intr-o gara, in asteptarea trenului? Asta v-am invatat, asta faceti. Cutreierati tara, ii scormoniti maruntaiele, ii faceti radiografia adancurilor, ii ascultati pulsul, ii scoateti la lumina comorile. . . Din zori, cand orizontul are culoarea feldspatului potasic, pana-n amurg, cand aerul se scalda in visiniul rodonitului. . . (Fiecare cuvant e rostit cu o adevarata delectare, cu un vers) EUGE N: Bine, dar dumneavoastra. . . ? PROF. GRIGORIU: Eu? Fac si eu ce-am invatat de la profesorii mei. Pornesc din nou in expeditie. (Vazand privirea uimita a celor doi) Ce va uitati asa la mine? Parc-ati fi intalnit in cale o stanca imensa de turmalina policroma, sau o grota cu sarmale de Golgonda. EUGEN: Nu stiu daca doctorii v-ar permite. . . PROF. GRIGORIU: Doctorii! Aculta-ma pe mine, tinere, nici un cardiolog nu-ti cunoaste inima mai bine decat ti-o cunosti tu insuti. Am fost chemat acum la o consfatuire in legatura cu problema unor noi zacaminte, si mi-am consultat singur inima, fara nici un cardiolog. Mia zis sa ma duc. Neaparat sa ma duc. Nu-I asa ca am o inima desteapta? Ptiu-ptiu, sa n-o deochi! Si iata-ma acum in drum spre Apuseni. VALENTINA: Spre Apuseni? (Cu veselie dezlantuita) Acolo merg si eu! PROF. GRIGORIU (curtenitor): Daca accepti scumpa domnisoara, un cavaler atat de – hai sa spunem – in floarea varstei, iti sta la dispozitie. EUGEN (vadit incurcat): Stiti, tovarase professor, v-am trimis nu de mult o lucrare. . . PROF. GRIGORIU (scurt, nu vrea sa alunece intr-o discutie neplacuta): Da, am primit-o. Am si terminat-o. (Pauza) Ai citit mult, domnul meu. EUGEN (arunca o privire trumfatoare spre valentine, dar, totusi, cu o retinere “modesta” in glas): Credeti, tovarase profesor?. . . PROF. GRIGORIU (oarecum amuzat): Da, e vadit ca ai devorat biblioteci intregi. Lucrarea mi-a amintit de acele teribile pesteri-sugative din muntii Atlas care sorb tot ce e vlaga, raspandind in schimb de jur imprejur uscaciune. Stiinta – asculta-ma pe mine, tinere – e stiinta adevarata numai atunci cand fertilizeaza, nu cand usuca. Dumitale, dragul meu, iti lipseste ceva essential, poate mai essential pentru stiinta decat pentru poezie. E vorba de pasiune, de clocotul launtric. Dumneata nu arzi. Palpai. (Catre Valentina) Eu ma duc la tren. Nu-mi place niciodata sa alerg in ultimul minut(Se inclina cu o politete rece catre Eugen si iese) VALENTINA (pauza, apoi se rupa din plasa de ganduri care o invaluise): E timpul sa ma duc si eu pe peron. Peste douazeci de minute pleaca trenul. (Subliniat) Nu poti ramane o viata intreaga in sala de asteptare!

EUGEN (inchis in sine, mohorat): Pleci. Iar pleci!. . . Din nou pleci!. . . Ca si acum trei luni, ca si acum sase luni, ca si acum un an. . . VALENTINA (isi pune rucsacul pe spate): Ca si peste un an. . . si peste doi. . . Meseria nu tio alegi pentru o zi, Eugen. Nici pentru o saptamana. EUGEN: O sa-ti ocupi locul in compartiment, o sa privesti pe fereastra, o sa faci un semn cu mana. . . Si atat. Nici un zambet, nici o lacrima. . . VALENTINA (inabusit): Lacrimile nu curg numai pe obrazi. Curg si in suflet. Acolo ard, parjolesc. Ca lava. (Isi frange brusc revarsarea, temandu-se sa nu para prea sentimentala) La revedere, Eugen. I-ati sit u concediu de iarn, sa mergem impreuna la schi. (Cu o ironie trista) Sa urcam. . . Sa coboram. . . Macar atunci – impreuna. (Ar vrea sa-l imbratiseze, dar se teme sa izbucneasca in plans si o zburgheste pe usa) EUGEN (are un moment intentia s-o urmeze; striga in urma ei, repezindu-se spre usa): Valentina! (Se opreste in prag, vadit framantat) RADULEA (iese, manios, din umbra): Nu, hotarat, nu ma mai rabda inima sa sr\tau doparte! Orice ati zice dumneavoastra, ma amestec! Vine o clipa cand nu stiu care simt – al saselea, sau al saisprezecelea – iti spune ca soarta unui om depinde de tine, de un cuvant al tau. Si ce daca omul asta nu ti-e nici fiu, nici frate, nici prieten? Ti-e tovaras! De ce nu mai porti carnetul rosu in buzunarul de la piept? Nu ca sa te simti raspunzator pentru toti oamenii? (Se apropie, cu o tigara in mana, de Eugen) Aveti un foc? EUGEN (cu gandul aiurea): Da. (aprinde un chibrit) RADULEA (priveste ceasul): Mai e un sfert de ora. Sau, mai précis, saisprezece minute. . . EUGEN (repeat masinat): Saisprezece minute. . . RADULEA (desface un ziar): Ati vazut? EUGEN (numai de asta nu-I arde): Ce sa vad? RADULEA: A evadat Alvaro Cunhal. EUGEN: Cine? RADULEA (explicativ): Alvaro Cunhal. Conducatorul Partidului Comunist din Portugalia. Un om si jumatate! A fost retinut douazeci de ani in spatele gratiilor. EUGEN: Si. . .? (Ar vrea sa spuna: “Si ce ma privesc pe mine toatea astea?”) RADULEA: Nimic. Pur si simplu, ma bucur. Ca un copil ma bucur. Parca eu insumi i-as fi altoit una peste bot lui dom’ Salazar. Cand l-au omorat banditii pe Lumunba, ma simteam de parcami-ar fi tras mie niste gloante in ceafa. Pentru ca, vezi mata, tinere, nimic pe lumea asta nu trebuie sa te lasa nepasator. Totul te priveste. Absolut totul! (Cu o oarecare rezerva) Bineinteles, daca iti bate in piepi o inima oameneasca. . . (Priveste din nou ceasul) Mai sunt unsprezesce minute. . . (Eugen ii azvarle o privire zapacita: “Ce legatura are una cu alta?”) Stiu, tinere, exista raspantii in viata cand crezi ca e mai bines a ramai singur-singurel, tu cu tine insuti. Ca sa-ti alegi in voie drumul. Si, de fapt, tocmai in clipele acelea ai mai mare nevoia de un am alaturi de tine. Aricine ar fi el. Fiinta omeneasca sa fie. (Pe un ton sever, de o severitate evident paterna) Cati ani ai, tinere? EUGEN (nedumerit): Douazeci si sapte. RADULEA: Douazeci si sapte? Exact varsta lui Gangrin! (Taios) Si ce lumi noi ai descoperit? EUGEN (se zburleste): Nu oricine e facut sa descopere lumi noi. RADULEA: Ai dreptate. Poate ai descoperit atunci vre-un nou strat geologic. . . Ca doar asta ti-e meseria, nu-I asa?

EUGEN (manios): N-am descoperit nimic. Nu m-am descoperit nici pe mine insumi. (Cercetand cu nervozitate ceasul.) Straturile geologice nu se gasesc pe toate drumurile. . . RADULEA (il priveste drept in echi): Si, mai ales, nu se gasesc sub trotoarele Caii Victoriei. . . (Vazand privirea lui Eugen atintita spre ceas) Mai sunt opt minute. (Apasat) Numai opt. . . Si un anumit tren pleaca. Da, oricat ai incerca sa-l alungidin gand, pleaca. AsaI la noi: trenurile pleaca exact dupa orar. (Cu o oarecare melancolie) Salile de asteptare se golesc. Persoanele la fel. Mai ramane doar cate un intarziat. . . (Brusc) Si sa stii ca pana diseara nu mai pleaca altul. . . (Rar, cantarind fiecare cuvant) Intr-un compartiment te asteapta cineva care plange. Da, de data aceasta a razbit-o: plange nu cu lacrimi launtrice, din acelea care nu se vad, ci cu lacrimi mari, siroind in vazul lumii pe obraji. . . Te asteapta straturile nedescoperite. (Eugen alearga dintr-un colt in altul al salii de asteptare, zbatundu-se ca intr-o cusca, se loveste de oameni care-si manifesta in chip felurit supararea, prinveste in jur ca ametit. In clipa aceasta intra Andrei Fabian). ANDREI: Vezi? Ce ti-am spus eu? Mi-am luat coniacul de dimineata si tot aici te gasesc. Cu picioarele solid infipte in solul asfaltat al Capitalei, semet si demn, ca un adevarat Hercule care a infrant balaurul tuturor ispitelor. Bravo tie! Nu te-a atras nici poezia zarilor indepartate, nici eroismulde parade al cautatorilor de avutii subpamantene. Ai ramas tu insuti. . . (Eugen ridica privirea spre Andrei, ca trezit dintr-o lunga si siudata letargie. Il scruteaza curios, de parka acum l-ar vedea pentru intaina oara, apoi ii azvarle o privire de dispret. Febril, se uta la ceas. Dintr-un salt tasneste spre usa. Din prag mai apuca sa spune lui Radulea.) EUGEN: Nu stiucum te cheama, tovarase. Nici nu vreau sa stiu. Atata doar iti spun: multumesc! (De afara) Multumesc si la revedere. RADULEA: L-ati vazut? Stiti incotro a fugit? Spre casa de bilete. N-a mai vrut sa ramana vesnic in sala de asteptare. Chiar si intr-o sala eleganta si comoda ca a noastra. (adresandu-se catre culise) Grabeste-te baiete! Mai sunt (isi consulta ceasul). . . numai trei minute. Trenul n-are voie sa intarzie. Hai, faceti-I loc, tovarasi, sa-si cumpere mairepede biletul! Mai sunt doua minte. . . Un minut. . . Iata-l, alearga pe peron. . . (Catre spectatori) Va prinde oare trenul? Ce parere aveti, oameni buni?

CORTINA