Riscuri Si Hazarde Naturale

I. HAZARD ŞI RISC – ÎNCADRARE CONCEPTUALĂ ŞI METODOLOGICĂ 1.1. Generalităţi Este cunoscut faptul că mediul înconjurător şi societatea umană suportă adesea acţiunea unor fenomene extreme periculoase cu origine diferită, naturală sau antropică, ce pot produce dereglări distructive şi brutale în anumite sisteme sau situaţii prestabilite. Aceste evenimente (cutremure, erupţii vulcanice, tsunami, alunecări de teren, furtuni, inundaţii, secete, incendii, accidente tehnologice, situaţii conflictuale etc.) se produc de regulă pe neaşteptate şi pot provoca numeroase victime în rândul oamenilor şi animalelor, un volum mare de pagube materiale, dezechilibre ecologice şi chiar grave tulburări ale stării psihice şi morale a populaţiei ce intră sub incidenţa fenomenului respectiv. Numai în ultimii ani lumea a fost supusă unei mari diversităţi de evenimente dezastruoase: cutremure majore în SUA, Japonia, Armenia, Iran, Egipt, Turcia, Salvador şi India, cicloni tropicali în regiunea Caraibelor şi furtuni violente pe coasta atlantică a Europei, inundaţii mari în Bangladesh, Pakistan şi regiunea Mississippi din SUA, manifestări vulcanice în perimetrul Pacificului (Filipine) şi Mării Mediterane (Sicilia), dezastre tehnologice precum exploziile din canalizarea orăşenească din Guadalajara (Mexic) şi incendiile dintr-o serie de localuri publice din Filipine, dispute politice şi sociale în Kuwait, Kurdistan, Somalia, Mozambic, fosta Iugoslavie ş.a. La nivel global, în ultimii 35 de ani, numărul marilor catastrofe a crescut necontenit, cu o accelerare netă la sfârşitul anilor ’80, cu repetarea evenimentelor extreme, atât naturale cât şi tehnologice. Datele statistice arată că în ultimele trei decenii, la nivel planetar, diferitele dezastre au determinat moartea a peste 8 milioane de persoane, boli şi suferinţe pentru mai mult de 1 miliard de oameni, pierderi şi distrugeri de bunuri materiale de sute de miliarde de dolari. În medie, anual, dezastrele reprezintă cauza a 25 000 de morţi şi a circa 3 miliarde dolari distrugeri economice. Statisticile indică, de asemenea, excluzând marile accidente legate de transporturi, că în lume se produc în fiecare an, ca număr (sau frecvenţă), circa 180 catastrofe, în timp ce la începutul anilor 70, numărul lor era mai mic de 100. Repartiţia pe mari categorii a evenimentelor catastrofice în lume, în ultimii 35 de ani, indică predominarea celor naturale (66%), restul (34%) fiind de natură antropică. În privinţa numărului de victime, cele mai ucigătoare sunt seismele (cu circa 41% din victime), urmate de inundaţii (30%), cicloni tropicali şi furtuni (14%), vulcanism (2%), restul, de 13% din numărul victimelor fiind datorate evenimentelor catastrofice de natură antropică. Creşterea efectivă a frecvenţei evenimentelor naturale catastrofice care se constată în prezent, cât şi a costurilor lor globale, poate fi pusă pe seama mai multor factori: -episoade ciclice care guvernează diferitele hazarde naturale - creşterea globală a populaţiei, concentrarea sa în mari aglomeraţii -creşterea vulnerabilităţii comunităţilor umane -neglijenţă privind previziunea, măsuri şi activităţi insuficiente de prevenire -creşterea sensibilizării populaţiei şi a cererilor venite din partea unui public din ce în ce mai preocupat de atingerile aduse siguranţei şi securităţii sale

Principalul factor responsabil de recrudescenţa riscurilor este, în opinia noastră, creşterea vulnerabilităţii comunităţilor umane. Alături de caracteristicile naturale care determină gradul de vulnerabilitate, omul crează sau agravează vulnerabilitatea prin nenumărate modalităţi: -instalarea, din raţiuni economice, în zone vulnerabile, urbanizarea şi industrializarea accentuată în siturile expuse riscurilor -densitatea de ocupare şi de frecventare a teritoriilor de risc, forma şi tipul de utilizare a spaţiului; -natura şi calitatea construcţiilor; -dependenţa, din ce în ce mai crescută, a urbanului de diferitele reţele tehnice, care sunt susceptibles de a fi perturbate, fie în mod natural fie antropic (precum distrugerea conductelor de apă, de încălzire, a cablurilor electrice sau de telecomunicaţii etc.); -mobilizarea crescândă a spaţiului subteran în serviciul urbanizării (linii de metro, tuneluri, parkinguri subterane etc.) lărgeşte în manieră îngrijorătoare spectrul vulnerabilităţii; -multiplicarea cazurilor de comportament subversiv, a actelor de delincvenţă etc. (care ţin deci de social) adaugă o dimensiune suplimentară vulnerabilităţii Nivelurile atinse de anumite evenimente sunt alarmante, punând guvernelor, şi nu numai, o problemă majoră : necesitatea unei capacităţi foarte ridicate de a face faţă cheltuielilor pe care le implică distrugerile. Riscurile legate de acestea interesează un foarte mare număr de organisme, indiferent dacă au caracter ştiinţific, tehnologic, juridic, economic, administrativ sau decizional. În acest sens, apare perfect justificată crearea unor organisme cu responsabilităţi şi atribuţii în ceea ce priveşte prevenirea, protecţia şi intervenţia în caz de dezastre, atât la nivel de state cât şi la nivel internaţional. La nivel de state, este evidentă preocuparea factorilor de decizie pentru crearea unui cadru optim pe plan naţional de cercetare ştiinţifică şi de punere sub control a acestor fenomene, pentru diminuarea efectelor lor. Existenţa sistemelor de prevenire a dezastrelor şi de depăşire a efectelor acestora, este condiţionată de capacitatea statului respectiv de a-şi evalua resursele disponibile, de forţa şi nivelul tehnologic. Evident, cea mai mare atenţie dar şi progresele cele mai importante se înregistrează în cazul ţărilor dezvoltate, deşi în majoritatea ţărilor funcţionează unităţi şi formaţii de apărare civilă, se întocmesc (sau se actualizează) planuri pentru înştiinţarea şi alarmarea populaţiei în cazul unor dezastre, au loc periodic aplicaţii de amploare (ca în cazul SUA, Angliei, Germaniei, Greciei, Turciei ş.a.). În România, primele unităţi de protecţie civilă au fost înfiinţate în 1933. În prezent, Protecţia Civilă este parte componentă a sistemului naţional de apărare şi cuprinde, conform Legii Protecţiei Civile din 1996, ansamblul măsurilor adoptate şi al activităţilor desfăşurate pentru protecţia populaţiei, a bunurilor materiale, a valorilor culturale şi a factorilor de mediu, în caz de război sau dezastre. Formaţiunile Protecţiei Civile, coordonate de Comandamentul Protecţiei Civile, colaborează cu unităţile administraţiei publice, cu formaţiunile de Cruce Roşie, cu unităţile de pompieri, jandarmi, poliţie şi gardieni publici. Organizarea şi conducerea activităţilor de apărare împotriva dezastrelor este asigurată de Comisia Guvernamentală de Apărare împotriva Dezastrelor, înfiinţată în

1994, condusă de către primul-ministru. Măsurile pe care aceasta le stabileşte devin obligatorii pentru toate persoanele fizice şi juridice. Comisia guvernamentală cuprinde Comisii centrale specializate pe tipuri de dezastre, Comisii judeţene şi Comisia municipiului Bucureşti şi a judeţului Ilfov, care au atribuţii complexe legate de apărarea împotriva diferitelor dezastre. Pe plan internaţional, în 1989, ONU a hotărât (prin rezoluţia 236) să desemneze deceniul 1990-2000 drept “Deceniul Internaţional pentru Reducerea Efectelor Dezastrelor Naturale” (IDNDR), cu dezvoltarea structurilor necesare şi demararea unui amplu program de cercetare. De altfel, în cadrul ONU funcţionează mai multe organisme, precum Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu (UNEP), Centrul Naţiunilor Unite pentru Asistenţă în caz de Urgenţă de Mediu (UNCUEA) şi Departamentul Afacerilor Umanitare (DHA). UNEP acordă, între obiectivele sale, un loc important conceptului de evaluare a riscului şi prevenire (avertizare) a dezastrelor. UNCUEA a fost mandatat, prin decizia 16/9 din 1991 a Consiliului de conducere al UNEP, să acţioneze, în cooperare şi în relaţii de coordonare cu alte agenţii ale ONU, în special pe linia evaluării şi răspunsului la situaţiile de urgenţă de mediu datorate activităţilor umane, dar şi la alte tipuri de urgenţe. Noul DHA, creat în 1993, are rolul de a coordona şi integra rapid răspunsul agenţiilor Naţiunilor Unite la crizele umanitare. În cadrul acestuia sunt încorporate Oficiul de Coordonare al Naţiunilor Unite în caz de Dezastre (Office of the United Nations Disaster Relief Coordinator, OUNDRC) şi Reţeaua de Urgenţe Internaţionale a Naţiunilor Unite (UNIENET), cu o puternică reţea de calculatoare şi experienţă considerabilă în domeniul dezastrelor naturale. De remarcat alte două organisme, UNEP-Industrie şi Mediu, Centrul Programului de Activitate (IEPAC) şi Programul de Pregătire şi Intervenţie la Nivel Local (APPEL), prin intermediul cărora ONU abordează de asemenea problema dezastrelor şi urgenţelor de mediu. În aceeaşi ordine de idei menţionăm existenţa unor organisme create în scopul de acţiona pe linia prevenirii din timp a fenomenelor de secetă şi a foametei: Organizaţia pentru Agricultură şi Alimentaţie a Naţiunilor Unite (FAO) şi Sistemul de Prevenire a Foametei (FEWS). În Europa, în mai 1987 a fost semnat Acordul EUR-OPA, Riscuri Majore, care reuneşte 21 de state din CE şi are ca obiectiv cooperarea internaţională pentru atenuarea efectelor riscurilor naturale şi tehnologice majore sau pentru cercetarea ştiinţifică a acestora. România a ratificat, în 1990, Protocolul Internaţional de la Geneva, prin care se stabileşte conceptul de “protecţie civilă”, îndeplinirea sarcinilor umanitare destinate să protejeze populaţia civilă împotriva ostilităţilor sau împotriva catastrofelor şi să o ajute să depăşească efectele lor imediate. La acest protocol s-au mai adăugat alte două convenţii: una priveşte notificarea rapidă a unui accident nuclear, iar cealaltă, acordarea de asistenţă în caz de accident nuclear sau urgenţă radioactivă. Statul român a încheiat, de asemenea, o serie de acorduri şi înţelegeri, la nivel guvernamental, cu statele vecine: cu Republica Moldova (Acord cu privire la colaborarea în domeniul protecţiei civile şi ajutor în caz de calamităţi, catastrofe şi avarii de mari proporţii) ; cu Bulgaria (tratat încheiat în conformitate cu scopurile ONU, luând în atenţie

Documentul general de la cea de-a 3-a întâlnire a CSCE de la Viena, din 1989 şi Docmentul de la Helsinki, din 1992) ; cu Ungaria (înţelegere între Inspectoratul General al Apărării civile din Ministerul Apărării Naţionale al României şi Comandamentul Apărării civile din Ministerul de Interne al Ungariei, precum şi Regulament privind apărarea împotriva inundaţiilor produse de cursurile de apă). 1.2. Terminologie 1.2.1. Hazard, dezastru, catastrofă În literatura de specialitate s-a făcut uz de o diversitate de termeni (fenomene extreme, fenomene periculoase, hazard, risc, calamitate, dezastru, catastrofă, cataclism etc.) pentru a dimensiona şi cuantifica amploarea unor evenimente naturale sau antropogene deosebite şi pagubele materiale produse. Numeroşi oameni de ştiinţă străini (Pech 1988, Crozier 1988, Chardon 1990, Valla 1990, Davy 1991, Béthemont 1991, Degg 1992, Rosenfeld 1994, Seliverstov 1994), dar şi români (Bălteanu 1992, Bogdan 1992, 1996, Bogdan, Niculescu 1992, Jelev 1992, Ianos 1993, 1994, Zăvoianu, Dragomirescu 1994, Ciulache, Ionac 1995, Grecu 1997, Diaconu şi colab. 1997, Bălteanu, Alexe 2000 ş.a.) s-au preocupat de complexa problematică a riscurilor reprezentate de aceste evenimente şi a definirii şi utilizării termenilor cei mai potriviţi, definiţia multora dintre noţiunile frecvent vehiculate fiind fixată între parametri cantitativi: pagubele materiale şi victimele omeneşti. În aceste condiţii s-a impus ca o necesitate preocuparea pentru elaborarea unor norme în vederea utilizării unei terminologii unitare pe plan internaţional pentru cercetarea unor asemenea evenimente. O contribuţie importantă în acest sens a avut-o editarea de către ONU şi Secretariatul IDNDR, în 1992, a unui dicţionar de termeni, “Internationally agreed glossary of basic terms related to disaster management”, privind principalii termeni folosiţi în studiile dezastrelor. Caracterul aleatoriu al acestor fenomene de mare anvergură, imprevizibile, constituind de multe ori adevărate salturi calitative, praguri în evoluţia unui sistem, care eliberează energii imense şi determină dezordine, dezechilibre pe scara de evoluţie normală a mediului înconjurător, este cel mai bine exprimat prin sintagma “hazard”. Conform dicţionarului amintit, hazardul reprezintă “un eveniment ameninţător sau probabilitatea de apariţie, într-o anumită perioadă, a unui fenomen cu potenţial distructiv”. Într-o definiţie mai cuprinzătoare, putem conchide că hazardul reprezintă un fenomen extrem, natural sau antropic, cu probabilitate mare de manifestare într-un anumit teritoriu şi într-o perioadă dată, cu grave consecinţe pentru mediul înconjurător şi societatea umană, depăşind măsurile de siguranţă pe care aceasta şi le impune. Dimensiunea hazardelor poate fi apreciată în funcţie de efectele pe care le induc asupra structurii interne şi funcţionalităţii unui sistem şi deci, în funcţie de rezistenţa la schimbare a sistemului respectiv. Unele hazarde realizează un risc de importanţă redusă pentru ansamblul sistemului, apărând ca banale accidente în evoluţia acestuia, ca fluctuaţii, oscilaţii în jurul traiectoriei normale de evoluţie (incendii, furtuni, alunecări superficiale de teren). Alte hazarde afectează sistemele într-o mai mare măsură, constituind adevărate rupturi funcţionale, cu producerea unor importante pagube materiale şi victime omeneşti, dar fără a determina o schimbare totală a sensului de evoluţie (inundaţii, cutremure,

epidemii, explozii sau incendii de proporţii ş.a.). În acest caz sistemul respectiv are, de regulă, capacitatea de a reveni la normal. Când manifestarea unor hazarde introduce o ruptură profundă, care determină schimbarea totală a sensului de evoluţie a sistemului faţă de traiectoria iniţială, se poate vorbi de dezastru, catastrofă ori cataclism (explozii vulcanice, cutremure catastrofale, coliziunea cu Pământul a unor obiecte cosmice precum meteoriţii de mari dimensiuni sau asteroizii ş.a.). Asemenea evenimente depăşesc capacitatea de rezistenţă a sistemului, conducând la integrarea acestuia în mediul său, respectiv moartea sistemului. Este de la sine înţeles că în acest caz funcţionarea societăţii umane suferă grave întreruperi, pe care nu le poate depăşi prin mijloace proprii. Există variate nuanţe în definirea termenilor de dezastru ori catastrofă. În literatura de limbă franceză termenul mai mult folosit este cel de catastrofă, considerat sinonim cu dezastru (Zăvoianu, Dragomirescu, 1994). Catastrofele ori cataclismele exprimă două contrarii ale aceleaşi unităţi (faţă-revers): un aspect fizic, material, obiectiv, cognoscibil şi cuantificabil prin consecinţele produse, şi un aspect imaterial, subiectiv, incognoscibil, care rămâne în sfera probabilităţii şi care reflectă gradul de percepţie, de cunoaştere, de civilizaţie al societăţii care le suportă. Catastrofele/cataclismele sunt specifice doar pentru regiunile locuite, care sunt cele mai vulnerabile. În literatura de limbă engleză apare mai mult termenul de dezastru. După Degg (1992), dezastrul rezultă din “interacţiunea spaţială dintre un fenomen extrem al mediului şi o populaţie care este sensiblă la aceste procese şi probabil la pierderile tangibile şi intangibile”. În dicţionarul IDNDR dezastrul este definit drept “o gravă întrerupere a funcţionării unei societăţi, care cauzează pierderi umane, materiale şi de mediu, pe care societatea afectată nu le poate depăşi cu resursele proprii”. Apare evident deci că se poate vorbi de un dezastru numai în cazul în care un fenomen extrem afectează populaţia sau rezultatele activităţii sale, provocând pagube mari. În acest sens, Degg (1992) consideră că un hazard nu presupune întotdeauna un dezastru. El nu este malefic pentru om dacă nu există o interferenţă spaţială între aria de extindere a fenomenului respectiv şi aria unei populaţii vulnerabile la acest proces (Fig.1). Dacă cele două areale interferează, în funcţie de gradul de vulnerabilitate, este posibil ca un hazard (cauza) să provoace un dezastru (care este efectul).

Organizaţia Mondială a Sănătăţii defineşte dezastrul ca fiind orice eveniment care cauzează pagube, distrugeri ecologice, pierderi de vieţi omeneşti şi deteriorarea sănătăţii şi a serviciilor în ceea ce priveşte sănătatea, la o scară suficient de puternică, astfel încât să justifice un extraordinar răspuns sau intervenţie din afara comunităţii afectate. Ministerul Sănătăţii şi Bunăstării din Suedia a definit dezastrele drept situaţii în care se crează un dezechilibru între nevoile acute şi resursele locale disponibile. De asemenea, în literatura de specialitate se menţionează că un hazard poate fi considerat un dezastru atunci când pagubele produse depăşesc anumite praguri. După Sheehan şi Hewitt (1969), citaţi de Degg (1992), un dezastru este atunci când un hazard provoacă cel puţin 100 de morţi sau rănirea a cel puţin 100 persoane sau pagube de cel puţin 1 milion dolari SUA. Compania Swiss Re din Zurich consideră că se poate vorbi de un dezastru atunci când sunt inventariaţi cel puţin 20 de morţi iar pagubele sunt de cel puţin 16,2 milioane dolari SUA. O secţiune a ONU defineşte ca “dezastru semnificativ” pierderile de cel puţin 100 vieţi umane şi de 1% din produsul intern brut. Un raport pregătitor pentru Conferinţa mondială asupra climatului (Roma, 1995) evalua preţul vieţii umane la 1,5 milioane dolari într-o ţară “bogată” şi la 100 000 dolari într-o ţară “săracă”. Această parte a raportului a trebuit să fie înlăturată, într-atât de şocant a apărut faptul de a atribui o valoare statistică persoanei umane, care are valoare universală. 1.2.2. Vulnerabilitatea Vulnerabilitatea este definită de dicţionarul IDNDR drept “gradul de pierderi (de la 1% la 100%) rezultate din potenţialitatea unui fenomen de a produce victime şi pagube materiale”. Ea pune în evidenţă cât de mult este expus omul şi bunurile sale în faţa diferitelor hazarde, indicând nivelul pagubelor pe care poate să le producă un anumit fenomen. Gradul de vulnerabilitate depinde de un ansamblu complex, reprezentat de populaţie, construcţii, infrastructură, activitatea economică, organizarea socială şi eventualele programe de expansiune şi de creştere a potenţialului unui anumit teritoriu. Continua deteriorare a mediului şi creşterea aglomerărilor urbane contribuie la accentuarea gradului de vulnerablitate la diferitele dezastre. Un seism, o furtună sau o inundaţie de o anumită amploare pot aduce atingeri nesemnificative unei zone foarte slab populate, pe când, în cazul unei zone puternic urbanizate, un eveniment chiar de o mai slabă amploare poate provoca distrugeri considerabile. De asemenea, efectul general al unui dezastru dintr-o ţară sau o regiune dată depinde în mare măsură de nivelul economic al acesteia. Un eveniment care afectează un anumit număr de persoane şi cauzează anumite pagube, poate avea un efect dezastruos asupra unei ţări cu o economie slabă, în timp ce un dezastru cu o magnitudine similară, într-o ţară cu o economie puternică, poate fi trecut cu vederea. Aşa cum am menţionat, un incident considerat minor într-o ţară dezvoltată, poate reprezenta o urgenţă majoră, cu valoare de dezastru, într-o ţară cu posibilităţi reduse de răspuns (de intervenţie) în astfel de situaţii. Un grad mare de vulnerabilitate la eventualele hazarde se întâlneşte în ţările cu o creştere explozivă a populaţiei şi o urbanizare accelerată, cu standarde foarte scăzute ale construcţiilor, fără o planificare şi o asigurare tehnică suficiente, iar populaţia are un nivel de educaţie redus şi facilităţi medicale necorespunzătoare. De altfel, repartiţia pe

Glob a acestor dezastre, evidenţiază faptul că 68% dintre acestea s-au produs în regiunile lumii a treia, plus Japonia şi Australia. Aici s-au înregistrat, în medie, circa 2066 victime/dezastru, în timp ce în SUA şi Canada valorile au fost de 19 morţi/dezastru, iar în Europa vestică, de 99 morţi/dezastru. Într-un studiu UNDRO, din 1990, privind evaluarea impactului evenimentelor dezastruoase asupra economiilor în ultimii 20 de ani, se arată că primele zece locuri în privinţa predispoziţiei la dezastre (cu alte cuvinte, cele mai vulnerabile) sunt ocupate de următorele ţări: Montserrat, Vanuatu, Nicaragua, Burkina, Rep. Dominicană, Insulele Cook, Ciad, Bolivia, St. Lucia şi Yemen. Unele ţări au un indicator relativ ridicat, doar pe baza unui singur eveniment dezastruos produs în perioada respectivă, gradul în care acestea au fost afectate fiind neaşteptat de mare. Tot la fel, alte ţări, supuse unei lungi serii de dezastre serioase de diferite tipuri, s-au dovedit a avea economii destul de puternice pentru a suporta cu bine efectele acestora. 1.2.3. Riscul Dintotdeauna societatea umană a fost nevoită să-şi asume anumite riscuri ca sa poată exista şi îmbunătăţi condiţiile de viaţă. Necesitatea identificării de noi resurse materiale şi energetice, ca şi nevoia lărgirii spaţiului de locuit, îl determină pe om să rişte, chiar dacă nu poate aprecia în întregime efectele ulterioare ale unor decizii. În fapt, riscurile sunt definibile atunci când, în sistemul fizic, unul sau mai multe elemente ating un nivel al forţei, intensităţii sau cantităţii, ieşite din comun. Aceste forţe ieşite din comun pot antrena deranjamente în ecosisteme, până la nivelul geosistemului şi, mai ales, pot produce dezordine în aşezările umane. Numai acestea din urmă fac obiectul evaluărilor, în termeni umani mai întâi (atingeri posibile aduse persoanelor) şi apoi în termeni materiali (atingeri aduse bunurilor). Geomorfologul francez J. Tricart, într-un articol privind pericolele şi riscurile naturale şi tehnologice (1992), face distincţie între termenii pericol şi risc. El defineşte pericolul drept un fapt brut, neavând în mod necesar consecinţe. Pericolul devine un risc doar atunci când ameninţă o fiinţă sau un obiect. Când acest risc s-a realizat şi a reuşit să provoace importante distrugeri, se poate vorbi de o catastrofă. Noţiunea de risc, care o integrează pe cea de evaluare, nu poate fi deci aplicată valabil dacă omul nu este implicat, dacă nu este vorba de implantarea, organizarea grupurilor umane în spaţiu. El este dat de interferenţa dintre diferite fenomene şi vulnerabilitatea aşezărilor umane. În acest sens, se poate spune că “orice geografie a riscurilor nu poate fi decât o geografie umană”. De asemenea, vulnerabilitatea oamenilor şi a bunurilor create nu poate fi evaluată decât în funcţie de localizarea acestora. Riscul este dat de caracterul aleatoriu al unor fenomene, de faptul că ”nici data şi nici locul viitorului caz, eveniment, nu pot fi determinate doar pe baza cunoaşterii stărilor anterioare”. El constă esenţialmente într-o judecată de valoare (cantitativă), legată de pagubele susceptibile de a fi produse de către diferiţi agenţii naturali sau antropici. După dicţionarul IDNDR, riscul reprezintă “numărul posibil de pierderi umane, persoane rănite, pagube asupra proprietăţilor şi întreruperi de activităţi economice în timpul unei perioade de referinţă şi într-o regiune dată, pentru un fenomen natural particular şi prin urmare este produsul dintre riscul specific şi elementele de risc”. În accepţiunea noastră riscul reprezintă probabilitatea reală de expunere a mediului înconjurător şi a societăţii umane la acţiunea unui hazard de o anumită

mărime, cu grave consecinţe, previzibil într-o anumită măsură. El presupune două laturi: pe de o parte, fenomenul fizic aşa cum este el şi posibilitatea de repetare a lui la scări şi cu efecte mult mai mari, iar pe de alta, potenţialul acestuia de a produce dezastre de diferite grade unor grupuri de oameni aflate într-un anumit stadiu de percepţie, de cunoaştere. Sistemele geografice puternic umanizate sunt ameninţate de cele mai diverse şi frecvente riscuri, întrucât aici intervenţiile externe şi dinamica schimbărilor interne au efecte neaşteptate. Unele riscuri sunt asumate de societate, altele sunt pasive, putând fi reactivate în orice moment, iar cea de-a treia categorie este reprezentată de cele necunoscute încă. Riscul poate fi exprimat matematic, ca produsul dintre hazard (H), elementele expuse la risc (E) şi vulnerabilitate (V): R = H⋅ E ⋅ V Prin urmare, riscul există în funcţie de mărimea hazardului (cutremur, alunecare de teren, inundaţie etc.), de elementele expuse la risc (populaţie, bunuri materiale, activităţi economice etc.) şi de vulnerabilitatea lor (adică de gradul de expunere a omului şi bunurilor sale în faţa hazardelor, de nivelul pagubelor pe care poate să le producă un anumit fenomen)(Bălteanu, Alexe, 2000). Deşi societatea şi-a creat şi perfecţionat sisteme de control ale riscului, eficienţa lor este relativă având în vedere complexitatea problematicii riscului, implicarea a numeroase necunoscute în cunoaşterea acestuia. De aceea, cu toate că riscul ar putea fi apreciat între anumite limite, realizarea sa rămâne, de regulă, întâmplătoare, respectiv nu se ştie când, unde, cât şi sub ce formă va apărea evenimentul “anticipat” (Ianoş, 1994).

II. HAZARDELE ŞI EVALUAREA RISCULUI 2.1. Clasificarea hazardelor Hazardele pot fi clasificate după diverse criterii: origine, mod de manifestare, frecvenţă, pagube produse, grad de potenţialitate de a produce pagube etc. 2.1.1. Clasificarea după origine împarte hazardele în două mari categorii: geologice climatice

Hazarde naturale geografice

oceanografice

-cutremure -vulcani -taifunuri -uragane -valuri de -valuri de -secete etc.

frig căldură

- valuri - tsunami - El Niño

hidrologice

-inundaţii -procese de albie

geomorfologice

-deplasări în masă (alunecări de teren, curgeri noroioase etc.) -eroziunea -deşertificarea

ecologice

-biodiversitatea speciilor

biologice

-epidemii -invazii de lăcuste -progresul tehnic

tehnologice

-poluarea -radioactivitatea -creşterea populaţiei

Hazarde antropogene sociale

-urbanizarea -şomajul

2.1.2. Clasificarea după modul de manifestare şi perioada de instalare: - cutremure Hazarde cu caracter violent

- vulcani - taifunuri, tornade etc.

- furtuni locale însoţite de grindină etc. - alunecări catastrofale, avalanşe Hazarde cu caracter progresiv Hazarde cu caracter lent

- perturbaţii mediteraneene (cicloni mediteraneeni cu evoluţie retrogradă) - fenomene de uscăciune - fenomene de secetă

- ceţuri de radiaţie şi evaporaţie

2.1.3. Clasificarea după pagubele produse (după Zăvoianu, Dragomirescu, 1996): victime umane

După Sheehan, Hewit După Swiss Re După Gares, 1994

pagube aduse economiei victime umane pagube aduse economiei victime umane

cel puţin 100 morţi cel puţin 100 răniţi cel puţin 1 mil. dolari SUA cel puţin 200 morţi cel puţin 16,2 mil. dolari SUA cel puţin 200 morţi

2.1.4. Clasificarea după suprafaţa ocupată, durata activă, principalele efecte etc. (după Chardon, 1990): - Gigacatastrofă (explozii vulcanice) - Megacatastrofă (mari seisme; erupţii vulcanice; secete tropicale) - Mezocatastrofă (erupţii vulcanice mai mici; seisme cu intensitate mai mică; valuri de frig; oraje; tornade) - Catastrofă (mici seisme; tornade; ploi excepţionale) - Fenomene cu localizare punctuală (procese de versant; torenţi noroioşi; furtuni cu grindină) 2.2. Efectele hazardelor Manifestarea diferitelor hazarde crează efecte pe multiple planuri, în special ecnomice, sociale şi ecologice. 2.2.1. Efectele economice pot fi exprimate cel mai bine prin pagubele, atât reale cât şi potenţiale, provocate de hazarde: - pagubele reale sunt reprezentate de pagubele care se produc efectiv în urma manifestării unui hazard şi pot fi directe (reprezentând distrugerile şi deteriorările de bunuri imobiliare şi mobile, costul lucrărilor de intervenţie, evacuare şi ajutorare) şi indirecte (pierderile înregistrate de economia naţională la unităţi neafectate de hazardul respectiv, dar a căror activitate este perturbată din cauza legăturilor care există între ele şi unităţile afectate direct de hazard). - pagubele potenţiale reprezintă diferenţele dintre rezultatele activităţilor care s-ar desfăşura pe un teren anumit (de ex., luncă) în condiţiile în care acesta nu ar fi afectat periodic de un hazard (de ex., inundaţie) şi rezultatele activităţilor care se desfăşoară efectiv pe terenul respectiv într-un regim dat de existenţa riscului (inundabilitate, în exemplul nostru). 2.2.2. Printre cele mai importante efecte ecologice amintim: modificări la nivelul reliefului, în special în ceea ce priveşte echilibrul şi dinamica versanţilor, modificarea calităţii aerului şi apelor de suprafaţă şi subterane, schimbarea calităţilor fizico-chimice ale solului, modificarea florei şi faunei zonale, atât terestră cât şi acvatică, creşterea riscului de producere şi propagare a bolilor endemice ş.a. Efectele ecologice sunt în totalitate necuantificabile şi necesită pentru ameliorare (dacă aceasta este posibilă) perioade de timp îndelungate.

2.2.3. Efectele sociale ale hazardelor prezintă o gravitate mult mai mare, a căror eliminare este o condiţie cu implicaţii directe asupra nivelului general de trai al populaţiei. Acestea nu pot fi exprimate cantitativ decât în mod excepţional. 2.3. Evaluarea riscului Studiul şi, mai ales, evaluarea riscului se dovedeşte un demers complex şi dificil având în vedere multitudinea intervenanţilor şi a parametrilor sau a variabilelor care trebuie luate în considerare. El trebuie să se bazeze pe abordarea inter-disciplinară, atât de către ştiinţele naturale cât şi de către cele sociale: -abordări probabiliste sau deterministe, -recurgerea la diverse resurse şi teorii împrumutate din matematică (geometria fractalilor, teoria haosului, calculul probabilităţilor), -elaborarea de SIG etc. Un control total al riscului este imposibil, el poate fi cel mult eficientizat prin abordări pragmatice, în special, probabilistă şi normativă, care sunt două abordări complementare, indispensabile acestei operaţiuni. Abordarea probabilistă caută să anticipeze apariţia unor evenimente cu caracter catastrofal în evoluţia unui sistem, prin calculul probabilistic descoperindu-se legităţile care guvernează riscul şi evenimentele potenţiale. Acest tip de abordare evidenţiază proporţiile şi ciclicitatea unor evenimente naturale sau social-economice. Principalele operaţiuni sunt depistarea factorilor care intervin în realizarea riscului şi stabilirea de corelaţii între evenimente pentru a sesiza la timp caracterul riscant al unor situaţii. Abordarea normativă urmăreşte stabilirea unor norme, praguri pentru anumiţi factori de risc şi pentru anumite sisteme. Din păcate, în sistemele geografice, care sunt deosebit de complexe, stabilirea unor praguri clare pentru factorii de risc este imposibilă. Aceste praguri ar trebui să rezulte din măsurători, calcule, experimente şi să obţină avizul public sau legislativ pentru a fi ulterior respectate. Unele elemente, cum ar fi cele privind poluarea, rezistenţa clădirilor la cutremure, dimensionarea digurilor împotriva inundaţiilor ş.a. au nişte praguri bine definite, dar praguri pentru elemente geografice complexe nu există deocamdată şi sunt dificil a fi stabilite. În prezent, efortul comunităţii internaţionale se deplasează dinspre reacţiile şi măsurile postdezastru, către o atitudine şi o acţiune predezastru, cu mult mai responsabile. Dacă evenimentele, ele însele, nu pot fi prevăzute, consecinţele lor dezastruoase pot fi însă reduse printr-un plan adecvat dinainte stabilit şi prin pregătirea măsurilor de urgenţă pentru comunitatea supusă riscului. Un asemenea demers urmăreşte centralizarea rezultatelor dobândite disparat şi dispersat în observarea dezastrelor, a experienţei acumulate, utilizarea unor metode şi tehnici tot mai moderne de supraveghere a mediului, a zonelor vulnerabile, de mai mare risc, în scopul reducerii factorului de neprevăzut, de hazard în producerea unor fenomene distrugătoare. Una dintre metodele de evaluare a riscului este cea a modelizării, adică simularea unui ansamblu de evenimente şi cunoaşterea impactului lor în termeni de pierderi. Această analiză reclamă studii serioase legate de modelizarea fenomenelor şi a pierderilor, realizată pe baza evenimentelor trecute, dar trebuie totodată să ia în considerare o analiză probabilistă. Parametrii caracteristici ai intensităţii fenomenului

trebuie să poată permite stabilirea funcţiilor pierderilor, în esenţă, pe baza experienţei trecute (raportul între caracteristicile fizice ale fenomenulor şi pierderile înregistrate). Metoda cere ca modelele realizate să permită traducerea în manieră relativ simplă dar realistă a producerii unor multiple evenimente, cât şi pierderile înglobate. Este necesară actualizarea periodică a acestor modele, în funcţie de evenimentele cele mai recente, adesea bine docmentate. Nu în ultimul rând, se impune colaborarea permanentă cu organismele tehnice şi ştiinţifice specializate în fiecare domeniu, şi în diferite ţări, în măsură să poată integra rezultatele diferitelor studii, dezvoltărilor şi cercetărilor făcute. Un mod obişnuit de evaluare a riscului constă în reprezentarea pe un grafic a celor două principale trăsături ale sale: probabilitatea şi gravitatea. Dacă se egalizează probabilitatea cu frecvenţa iar gravităţii i se dau anumite valori numerice, se obţine o diagramă F/N (frecvenţă/număr). În acest fel, paguba poate fi reprezentată grafic, conform frecvenţei sale şi coordonatelor numerice (Fig. 2).

Ca suport de planificare, câmpul poate fi împărţit în trei zone de acţiune, conform nivelului de acceptabilitate. Dacă graficul valorii F/N intră sub incidenţe zonei “neglijabil”, nu se pune problema alocării a noi resurse de reducere a riscului; dacă acesta cade sub incidenţa zonei de mijloc, resursele trebuie îndreptate spre reducerea riscului; în fine, dacă va cădea sub incidenţa zonei ”inacceptabil”, atunci eforturile trebuiesc orientate în mod imperios spre găsirea unei alternative. Poziţiile acestor limite zonale sunt creaţii ale societăţii şi nu sunt legate de natura riscului în sine. Întrucât procesul implică o scară estimativă, iar aceasta este desigur o simplificare brută, exactitatea rezultatelor este redusă. Studiul riscurilor induse de hazardele naturale implică o întreagă problematică care trebuie să permită o analiză obiectivă a fenomenului, începând cu observaţia riguroasă a hazardelor şi terminând cu evaluarea costurilor materiale pentru a diminua consecinţele şi reconstrucţia bunurilor distruse şi a mediului înconjurător. Un asemenea studiu înglobează o activitate laborioasă, urmărind mai multe aspecte: - existenţa si analiza datelor statistice pe o perioadă lungă de timp; - stabilirea caracteristicilor medii ale fiecărui parametru analizat;

- extragerea valorilor extreme, reprezentând limite posibile de variaţie ale fenomenului cât şi praguri de risc; - calcularea deviaţiei parametrului respectiv faţă de medie, considerată ca normală; - precizarea pragului plecînd de la care un fenomen poate deveni un risc; - precizarea şi analiza factorilor genetici pentru fiecare risc studiat; - analiza modalităţii de manifestare în timp şi spaţiu a fenomenului respectiv; - stabilirea intervalului de risc; - cuantificarea gradului de vulnerabilitate (pagube materiale şi victime înregistrate ca urmare a manifestării unor asemenea riscuri); - consecinţele de ordin psihologic şi rolul educaţiei prin intermediul mass-media; - monitoringul factorilor de risc; - evaluarea costurilor materiale pentru a diminua consecinţele şi reconstrucţia bunurilor distruse şi a mediului înconjurător; În cuantificarea acestor factori, principalele criterii care se iau în consideraţie sunt: potenţialul de distrugere şi severitatea consecinţelor (victime omeneşti, pierderi materiale), frecvenţa de manifestare (perioada de revenire) şi dificultatea de prevenire sau de diminuare a efectelor. Studiul riscurilor ecologice cuprinde, în principiu, două etape distincte. În primul rând are loc o anchetă de amplasare în scopul de a şti ce atingeri s-au adus mediului sau ar putea surveni (analiza riscului) şi în al doilea rând trebuie să se ştie ce atingeri pot fi fi tolerate (evaluarea riscului).

Aşadar, cu ajutorul acestor două etape se analizează riscurile şi se estimează genul de pericole şi importanţa lor în prezent cât şi în viitor, cu alte cuvinte, se face o evaluare a riscurilor potenţiale. Scopul unei asemenea evaluări a riscurilor potenţiale este în final acela de a şti dacă este urgent să se intreprindă ceva, de a deduce măsuri de luptă contra riscurilor şi, în cazul unei contaminări puternice, de a se stabili o strategie de remediere. Analiza riscului se face începând cu investigarea istorică a sitului potenţial contaminat (modul în care acesta a fost utilizat în trecut, ocuparea solului etc.). Apoi este efectuată o analiză tehnică, cu metode şi tehnici diferite, în scopul examinării stării actuale a sitului. Sunt colectate eşantioane, probe, care apoi sunt

analizate pentru a se putea determina în final tipul, amplasamentul, cantitatea şi concentraţia oricărei substanţe periculoase pentru mediu. Se urmăreşte cunoaşterea atingerilor efective şi posibile, modul lor de transportare şi evoluţia lor de-a lungul timpului. Fiecare sit contaminat posedă propriile caracteristici privind substanţele periculoase. Deci elaborarea unei analize a riscului trebuie abordată caz cu caz. Pentru a putea compara între ele rezultatele unei analize a riscului efectuată în diferite locuri este necesară fixarea unor exigenţe minimale. Trebuie remarcat faptul că atunci când se planifică densitatea şi locurile de eşantionare, este bine să se facă referinţă la investigaţia istorică. Cu ajutorul ei pot fi identificate locurile de puternică şi slabă poluare şi apoi, urmărind aceste cunoştinţe, se poate stabili reţeaua de eşantionare. Analiza sitului va fi mai eficace şi mai ieftină după această metodă. Foarte importantă este şi cunoaşterea legislaţiei, care poate prevedea nişte norme ce trebuiesc îndeplinite pentru ca măsurile să fie valabile şi din acest punct de vedere. Evaluarea riscului trebuie să poată răspunde la întrebarea “ce se poate tolera?”, adică se încearcă evaluarea a ceeea ce este admisibil. Pentru aceasta, rezultatele analizei riscului vor fi evaluate şi comparate cu obiectivele fixate pentru protecţia diferitelor bunuri materiale şi pentru mediu în ansamblul său. Ele sunt bazate pe cunoştinţe ştiinţifice şi pe scări de valori sociale, cuprinzând criterii calitative şi cantitative ce definesc când o atingere nu mai este tolerabilă. Este necesară existenţa unei baze legale, a unor texte legislative adecvate, care să conţină valori indicative şi limite, recomandări clare şi precise pentru evaluarea siturilor contaminate. Punerea în mişcare a substanţelor periculoase într-un sit, contaminat pe diferite căi (lanţuri alimentare, calea aerului, calea apei, contact direct), înglobează mai multe riscuri pentru mediu. De aceea în funcţie de disponibilitatea substanţelor periculoase şi de comportamentul lor diferit în diferitele căi de contaminare, o analiză şi o evaluare a riscului în funcţie de substanţă, de calea de contaminare şi de bunurile de protejat, se dovedeşte indispensabilă. Evaluării riscului îi va reveni actul de a judeca în globalitatea sa interacţiunea diferitelor sectoare asupra mediului. În momentul în care se ştie ce se poate tolera, se poate face o estimare a riscurilor potenţiale şi apoi este posibil să se intreprindă măsuri judicioase asupra respectivului sit contaminat. O asemenea evaluare a riscurilor este bineînţeles un proces care atinge multe domenii şi reclamă deci participarea interdisciplinară a specialiştilor. În raportul UNCUEA, din 1983, privind “Urgenţele de mediu” sunt definiţi termenii de incident, urgenţă, dezastru, răspuns. Se recunoaşte faptul că ceea ce ar putea fi considerat ca fiind un “incident minor” într-o ţară dezvoltată, poate fi considerat o “urgenţă majoră”, cu valoare de “dezastru” într-o ţară cu posibilităţi de răspuns (de intervenţie) mai reduse în astfel de situaţii. Potrivit raportului respectiv, o urgenţă se poate transforma într-o criză când există ceva în neregulă în activitatea de răspuns într-o astfel de situaţie. Scăpată de sub control, ea poate uşor escalada într-un dezastru, din cauza depăşirii posibilităţilor de a face faţă situaţiei. Dacă dimpotrivă, într-un fel sau altul, printr-un management specializat, criza poate fi dirijată şi cursul ei modificat, atunci dezastrul poate fi înlăturat.

Termenul răspuns se referă la orice acţiune care are loc în cazul unei urgenţe, în timpul desfăşurării acesteia şi după aceea, pentru a reduce efectele sale negative asupra sănătăţii umane, activităţilor economice şi mediului înconjurător. Răspunsul în caz de urgenţă este o parte a recunoscutului “ciclu de management al dezastrului” (care include Prevenirea-Pregătirea-Răspunsul-Redresarea). Se pot distinge patru faze ale răspusului: - evaluarea iniţială imediată a situaţiei; - stoparea fenomenului, dacă este posibil, pentru a limita efectele adverse; - evaluarea post-urgenţă a distrugerilor materiale şi de mediu cauzate; - reabilitarea elementelor mediului afectat; Răspunsurile la riscuri constau fie în prevenire, fie în a limita consecinţele pentru populaţie. Acestea se înscriu, după amestecuri şi dozaje variabile, în patrulaterul: Răspunsuri tehnice – relevă diferite ramuri ale ştiinţelor inginereşti; au ca obiectiv major, dacă nu eliminarea riscului, cel puţin atenuarea intensităţii pentru riscurile naturale şi limitarea probabilităţii de a surveni pentru riscurie tehnologice. Constau în lucrări de geniu civil, dar eficacitatea lor rămâne totuşi relativă Răspunsuri de amenajare spaţială – sunt înainte de toate preventive şi destinate a limita vulnerabilitatea teritoriilor aflate sub ameninţarea unui risc; constau într-un dublu control juridic: unul la nivelul autorizaţiilor, altul care vizează eliminarea oricărei noi forme de vulnerabilitate ce poate rezulta din urbanizare. Aceste 2 tipuri de control conduc la limitarea mai mult sau mai puţin severă a constructibilităţii, fiind adesea sursă de conflicte între interesul general şi cel privat, între Stat şi colectivităţile locale. Răspunsuri de gestionare – vin din partea instituţiilor sau organismelor de protecţie civilă; acestea intervin în timpul şi după producerea unui eveniment extrem pentru a-l stăpâni şi a înlătura consecinţele; acţiunile lor pun în pratică planuri operaţionale de ajutor şi intervenţie, care sunt reactualizate pe baza experienţei câştigate de pe urma fiecărei catastrofe; veriga slabă ramâne totuşi dificultatea de a reacţiona la evenimentul care a scăpat oricărei previziuni, imprevizibilului radical Răspunsuri de asigurare – au drept finalitate esenţială repararea pagubelor suferite în urma unui eveniment, prin indemnizarea victimelor; tema de reflecţie actuală rezidă în rolul pe care asiguratorul îl poate exercita înainte de eveniment, deci în domeniul prevenirii şi responsabilităţilor (prin modularea valorii primelor de asigurare în funcţie de potenţialitatea riscurilor, dar şi prin exigenţele pe plan tehnic, contribuind la aplicarea de norme de securitate indispensabile.

III. HAZARDELE GEOLOGICE SI RISCURILE INDUSE În natură se manifestă adesea fenomene naturale extreme periculoase cu origine diferită (geologică, geomorfologică, atmosferică, climatică etc.), care fac parte din evoluţia naturală a geosistemului terestru şi care, prin consecinţele lor, reprezintă salturi dialectice marcante, “praguri” care au loc după etape mai mult sau mai puţin lungi de acumulare a energiei. Ele se pot dezvolta cu ritmuri de evoluţie variabile în timp şi spaţiu – violent, progresiv sau lent. Cu cât acest ritm este mai violent, cu atât saltul realizat este mai mare şi deci, consecinţele sale, mai marcante.

3.1. RISCUL SEISMIC Câteva date statistice prezentate în continuare ilustrează în mod elocvent dimensiunile riscului seismic pentru societatea contemporană. - 1 mai 2003, ora 3,30, un cutremur de pământ a zguduit estul Turciei, atingând magnitudinea 6,4 pe scara Richter. Datele oficiale indică 167 morţi şi 600 răniţi (tragic este faptul că 140 de victime au fost copii îngropaţi sub dărâmăturile unei şcoli). S-au înregistrat numeroase replici, din care una a atins magnitudinea de 5 grade pe scara Richter. - 24 decembrie 2003, în Iran - cutremur cu magnitudinea de 6,3 grade pe scara Richter. A fost devastată provincia Bam, înregistrându-se 41000 de morţi, 45 000 răniţi, 2300 salvaţi de sub dărâmături. - în acelaşi an, în Algeria, al cărei teritoriu este situat în mare parte pe contactul dintre plăcile Africană şi Europeană, s-a produs un cutremur de 6,7 grade pe scara Richter. A afectat grav oraşul Tenia, situat la 70 km de Alger, a devastat coasta nordică a provinciei Humedes, a produs moartea a peste 700 persoane. - 8 octombrie 2005 - cutremur în Pakistan-India. A produs distrugeri grave de locuinţe, şcoli, spitale, inclusiv clădiri guvernamentale, căi de comunicaţie, de pe o suprafaţă de 25000 km2. Au fost înregistraţi 50000 de morţi, 60000 grav răniţi, 3 milioane de oameni au rămas fără adăpost în preajma venirii iernii himalayene. Riscul seismic este definit drept probabilitatea ca un cutremur de pământ, de o anumită magnitudine, să se manifeste într-un teritoriu, într-un interval de timp, cu consecinţe asupra populaţiei şi a bunurilor materiale create de aceasta cât şi asupra mediului înconjurător. După Mândrescu (2000), riscul seismic reprezintă probabilitatea ca efectele sociale sau economice ale unui cutremur, exprimate în bani sau victime, să egaleze sau să depăşească valorile aşteptate la un anumit amplasament într-un anumit interval de timp. Iaccarino şi colab. (1979) consideră că gravitatea unui eveniment seismic depinde de condiţiile geologice şi fizico-geografice ale regiunii respective, gradul de populare, condiţiile patrimoniului edilitar, tipul de economie, nivelul de educaţie seismică al populaţiei, prezenţa structurilor de ajutorare, eficienţa serviciilor de protecţie civilă etc.

După autorii mai sus amintiţi, riscul seismic reprezintă produsul dintre “periculozitatea seismică” şi “vulnerabilitatea” unui teritoriu. Se face distincţie între “periculozitatea seismică” propriu-zisă, legată de caracteristicile cutremurelor de pământ şi de caracteristicile seismo-tectonice ale unui anumit teritoriu, şi “susceptibilitatea seismică” ca periculozitate indusă de situaţia fizico-geografică a arealului luat în consideraţie. Periculozitatea seismică se referă deci la tipurile, caracterele, mecanismele şi fenomenologia cutremurelor, la energia eliberată, adâncimea epicentrului, dimensiunile zonei focale etc. Ea este legată de asemenea de caracteristicile seismo-tectonice, în special de raportul hipocentru-falii. Susceptibilitatea seismică se referă la factorii locali geologici, morfologici, hidrologici etc., atât superficiali cât şi ai substratului, care pot amplifica sau reduce vibraţiile seismice sau pot constitui situaţii de echilibru geomorfologic precar. 3.1.1. Cauzele şi modul de producere a cutremurelor de pământ. Cutremurele de pământ reprezintă mişcări bruşte, sub formă de trepidaţii, ale unor porţiuni din scoarţa terestră, generate de eliberarea unor tensiuni şi energii uriaşe acumulate în anumite puncte din interiorul acesteia (focare seismice). Cauzele lor sunt o serie de procese de transformare sau reaşezare a materiei: mişcarea plăcilor tectonice (subducţie, decroşare, faliere), erupţii vulcanice, prăbuşirea tavanelor unor peşteri, grote sau galerii de mină, alunecări mari de teren, activităţile umane ş.a. Se apreciază că aproximativ 90% din numărul total de cutremure produse într-un an sunt de origine tectonică, 7% sunt produse de erupţiile vulcanice, iar restul sunt datorate altor cauze. Cutremurele produse de erupţiile vulcanice au în general efecte locale (dar s-au înregistrat şi cazuri de erupţii care au produs mişcări seismice foarte puternice). În preajma marilor acumulări de apă (barajele Hoover-SUA, HsinfengkiangChina, Kariba-Zimbabwe, Kremasta-Grecia, Koyna-India ş.a.), se constată apariţia sau intensificarea unei activităţi seismice, aşa numita “seismicitate indusă”, caracterizată prin cutremure cu focare situate la câţiva kilometri adâncime şi magnitudini ce nu depăşesc 6,5 (scara Richter). Cauzele acesteia ar putea fi creşterea eforturilor la care sunt supuse rocile de pe fundul acumulăriii de apă respective, sau pătrunderea apei pe anumite fracturi, determinând alunecarea unor compartimente, cu producerea de cutremure. Mecanismul de producere al cutremurelor tectonice este bine ilustrat de modelul conceput de H. F. Reid pe baza studierii faliei San Andreas din California, SUA, în lungul căreia se realizează contactul între două plăci tectonice, Pacifică şi Nord Americană. Cele două plăci sunt supuse unei deplasări de sens contrar, frecarea dintre ele împiedică alunecarea uneia faţă de cealaltă, iar rocile din zona de contact acumulează tensiuni uriaşe, fiind puternic deformate. Când tensiunile devin mai mari decât rezistenţa opusă la frecare, se produce ruperea rocilor, alunecarea blocurilor unul faţă de celălalt şi eliberarea energiei elastice (din focar sau hipocentru) sub formă de unde seismice. În final, blocurile care au suferit deplasarea ajung într-o nouă poziţie de echilibru. Deplasarea blocurilor faliilor nu se produce numai în plan orizontal, constatânduse uneori şi ample mişcări verticale (cum a fost cazul cutremurului din California, din 1971, când deplasarea pe verticală a atins în unele locuri circa 3 metri).

Punctul iniţial al ruperii este denumit focar sau hipocentru, iar punctul aflat la suprafaţa pământului, exact pe verticala acestuia, se numeşte epicentru. În funcţie de poziţia focarului, aproape de suprafaţa pământului sau la adâncime mare, se deosebesc: cutremure superficiale sau normale (cu focarul situat între 0-70 km adâncime), cutremure intermediare (cu focarul între 70-300 km) şi cutremure adânci (cu focarul între 300-700 km). 3.1.2. Distribuţia zonelor seismice pe Glob Pe suprafaţa Globului, cutremurele de pământ înregistrează o distribuţie neuniformă, fiind localizate în anumite zone ce formează o reţea de benzi înguste, reprezentând zonele cele mai mobile ale planetei, corespunzătoare cu limitele dintre plăcile tectonice şi care separă arii imense în care sesmicitatea este mult mai redusă. - Un prim tip de zonă seismică este reprezentat de axele dorsalelor mediooceanice, caracterizate printr-o intensă activitate vulcanică, cutremure superficiale cu magnitudini mai mici de valoarea 6 pe scara Richter, reprezentând circa 10% din totalul cutremurelor produse într-un anumit interval de timp. - Al doilea tip de zonă seismică, caracterizat tot prin cutremure superficiale dar fără vulcanism, este bine ilustrat de zonele din lungul faliei San Andreas din California, faliei Anatoliene din nordul Turciei ş.a., unde se produc mari deplasări paralele la falie. - Al treilea tip de zonă seismică se suprapune foselor oceanice adânci, caracterizat prin vulcanism activ, cutremure adânci, intermediare şi superficiale, a căror magnitudine atinge sau poate depăşi valoarea 8 pe scara Richter, reprezentând peste 90% din energia totală eliberată de cutremure. Cea mai importantă zonă de acest tip înconjoară aproape complet Oceanul Pacific, fiind cunoscută sub numele de “centura de foc”. - Al patrulea tip de zonă seismică este reprezentat de lanţurile muntoase rezultate din procese de subducţie a plăcilor oceanice sau de coliziune a plăcilor de tip continentcontinent, caracterizat prin cutremure de adâncime intermediară şi superficiale. Apare sub sub forma unui imens arc muntos care se întinde din arhipelagul Sunda, prin Himalaia, Hindukuş, Iran, Caucaz, Anatolia, Marea Egee, Carpaţi, Alpi, Apenini şi Munţii Atlas din nordul Africii. Zonele de pe Glob considerate stabile din punct de vedere seismic sunt cele suprapuse vechilor scuturi sau cratoane, rigidizate şi alcătuite din roci dure: Scandinavia, Groenlanda, partea estică a Canadei, partea de nord-vest a Siberiei, Platforma EstEuropeană, peninsula Arabică, porţiuni din India penisulară, America de Sud (cu excepţia lanţului Andin), Australia, Africa (cu excepţia riftului Est-African şi a Magrebului). Pe teritoriul României se produc atât cutremure normale (crustale), cât şi cutremure intermediare (subcrustale). Cutremurele normale reprezintă doar circa 3% din cantitatea de energie seismică eliberată pe teritoriul ţării într-o anumită perioadă de timp. Ele se produc la adâncimi de 10-30 km (uneori chiar mai mici), iar magnitudinea lor poate depăşi gradul 5 pe scara Richter, încât pot constitui un real pericol pentru zonele în care se produc (zona OradeaCarei, Banat, zona Munţilor Făgăraş, perimetrul Mărăşeşti-Odobeşti-Focşani-Râmnicu Sărat, zona Galaţi-Brăila-Tulcea ş.a.). Ele se remarcă prin: arie limitată a efectelor; distribuţia focarelor se corelează uneori cu structura geologică a fundamentului, dar de

cele mai multe ori seismicitatea are caracter difuz; unele şocuri seismice sunt însoţite de replici foarte numeroase care pot dura de la câteva zile la câţiva ani. Cutremurele intermediare sunt legate de zona de curbură a Carpaţilor (“zona triconfină a Vrancei”), care reprezintă una din ariile critice din punct de vedere tectonic, o arie de convergenţă a trei din cele patru segmente de plăci şi microplăci litosferice prezente pe teritoriul României, separate pe criterii de maxime şi minime gravimetrice (Airinei, 1977): placa Est-Europeană, microplaca Mării Negre şi microplaca Inter-Alpină. Aici procesul de subducţie şi, în consecinţă, regimul compresional se prelungesc până în actual, prin avansarea microplăcii Mării Negre sub microplaca Inter-Alpină. Adâncimea focarelor seismice variază între 70-170 km (cele mai frecvente se situează la 130-150 km adâncime), iar direcţia preferenţială de propagare a fluxului de energie seismică eliberată în focar este NE-SV. Cutremurele se caracterizează printr-o succesiune sistematică (circa 50 de seisme cu magnitudine peste valoarea 5 de la începutul secolului nostru), nivel energetic 3,5 x 1021 erg/an şi concentrare 1,8 x 1018 erg/an/km2. Intervalul de recurenţă al cutremurelor de intensitate mai mare de 7-7,5 grade Richter este evaluat la 35-40 ani. De remarcat caracterul monocinetic al cutremurelor mici şi producerea a numeroase replici (uneori grupate în adevărate “roiuri”) în cazul evenimentelor importante. Cutremurele subcrustale din Vrancea afectează într-o măsură hotărâtoare teritoriile extracarpatice din părţile sudice şi estice ale României, care reprezintă aproximativ 1/3 din suprafaţa ţării şi suportă mai mult de jumătate din populaţia sa. Documentele scrise consemnează producerea unor cutremure în anii 1471, 1679, 1681, 1738, 1802 (rămas în memoria oamenilor drept “cutremurul cel mare”), apoi în 1829, 1838, 1868, 1894. În secolul XX activitatea seismică cea mai intensă, cu cutremure depăşind magnitudinea 4, s-a înregistrat în anii 1929, 1940, 1941, 1942, 1948, 1952, 1959, 1977 şi 1990, cele din 1940 şi 1977 având caracter catastrofal. În secolul nostru, un cutremur semnificativ (cu magnitudine de 6,2 pe scara Richter) s-a produs în octombrie 2004. Ultimul mare cutremur cu caracter catastrofal, cel din 4 martie 1977, a avut o magnitudine de 7,2 grade Richter, a ucis 1578 persoane (1424 numai în Bucureşti), s-au înregistrat 11.300 accidentaţi, iar pierderile materiale au depăşit 2 miliarde dolari (1,6 miliarde în Capitală). A fost stopată funcţionarea a peste 760 unităţi economice, au fost avariate sau distruse peste 230.000 clădiri de locuit şi social-culturale, 35 000 familii au fost sinistrate. O clădire de 11 etaje, blocul Carlton, s-a prăbuşit îngropând sub dărâmături 400 persoane. În prezent, în Bucureşti există 2453 imobile construite în perioada dintre cele două războaie, fără respectarea normelor de protecţie seismică. Expertiza recentă a imobilelor a condus la încadrarea a 122 dintre acestea în clasa I de risc seismic. Efectelor propriuzise ale cutremurelor li se adaugă şi producerea a nenumărate alunecări de teren, tasări şi lichefieri ale depozitelor aluvionare din luncile râurilor, în unele zone cu urmări deosebit de grave. Din acest motiv unii autori (Mândrescu, 1984a, 2000) consideră că sintagma “hazard geologic” este mai nimerită decât cea de “hazard seismic”, întrucât subliniază influenţa hotărâtoare a factorilor naturali asociaţi cutremurelor, asupra efectelor acestora.

3.1.3 Preocupări pentru înregistrarea cutremurelor au existat încă din antichitate, primele instrumente capabile să semnaleze un cutremur fiind seismoscoapele, care, firesc, prezentau multe neajunsuri (nu permiteau asocierea indicaţiilor constatate cu anumite faze ale cutremurului, nu permiteau aprecieri de ordin cantitativ ş.a.). Seismometrele şi seismografele sunt instrumente moderne care funcţionează după acelaşi principiu fundamental: mişcarea diferită a unei mase libere (care tinde să rămână nemişcată) faţă de un suport, o structură rigidă ancorată în pământ, care se mişcă odată cu solul ce vibrează la un cutremur. Peniţa ataşată masei M, permite înregistrarea grafică, sub forma unei diagrame sau seismograme, a mişcărilor orizontale şi verticale ale pământului. Accelerografele sunt seismografe speciale pentru înregistrarea cutremurelor puternice, care permit citirea înregistrărilor direct ca acceleraţii, viteze sau deplasări ale terenului. Ele nu funcţionează continuu ci se activează odată cu sosirea primelor unde de o anumită amplitudine la locul înregistrării. Sunt instalate fie în câmp liber, fie în interiorul clădirilor înalte, barajelor, podurilor şi altor construcţii inginereşti, furnizând informaţii legate de modul în care reacţionează la solicitarea seismică terenul respectiv sau diferitele tipuri de structuri. 3.1.4. Pentru măsurarea mărimii şi comparării cutremurelor, în prezent se folosesc două tipuri de scări: scara intensităţii şi scara magnitudinii. Intensitatea se stabileşte în funcţie de gravitatea stricăciunilor suferite de construcţii, de tipul şi amploarea deformărilor terenului şi de reacţiile oamenilor şi a altor vieţuitoare faţă de şocul seismic, având un mare grad de subiectivism. Din multitudinea de scări propuse pentru aprecierea intensităţii, o utilizare mai largă are cea propusă de Mercalli (în anul 1883) cu 12 grade, versiunea Mercalli Modificat (MM), scara japoneză cu 7 grade, scara Medvedev, Sponheuer, Karnik (MSK-64) cu 12 grade, utilizată în câteva ţări din Europa, printre care şi România ş.a. Pe baza intensităţii seismice se pot elabora hărţi în izolinii (izoseiste), care separă ariile de egală intensitate seismică de pe un anumit teritoriu. Magnitudinea este dată de cantitatea de energie degajată de un cutremur, determinată pe baza distanţei dintre un seismograf şi focarul cutremurului şi a amplitudinii maxime a semnalului înregistrat pe seismogramă. În acest sens, Richter defineşte magnitudinea drept logaritmul în baza 10 a amplitudinii maxime a undei seismice înregistrate pe un seismograf, aflat la distanţă de 100 km faţă de epicentrul cutremurului. Prin urmare, fiecărei creşteri a magnitudinii cu o unitate îi corespunde o creştere a amplitudinii undei de 10 ori. Oamenii percep cutremurele cu magnitudine mai mare de 2, cele începând cu magnitudinea 7 fiind considerate cutremure majore. Determinarea grafică a magnitudinii se poate realiza astfel: se măsoară amplitudinea maximă a undei seismice înscrisă pe seismogramă; se determină distanţa până la focar, pe baza diferenţei de timp dintre sosirile undelor S şi P; se plasează valorile găsite pentru distanţă pe o scală, iar cele pentru amplitudine pe o altă scală; valoarea magnitudinii se obţine pe o a treia scală, trasată între celelalte două deja construite, în punctul în care aceasta este intersectată de linia ce uneşte cele două mărimi (amplitudinea şi distanţa până la focar) determinate anterior. Cantitatea de energie eliberată de cutremure este imensă, în cazul celor de magnitudine mare fiind în mod dramatic mai mare decât cea datorată cutremurelor

moderate. De exemplu, cutremurul din august 1999, localizat în falia Anatoliană (lungă de 1200 km, asemănătoare cu falia San Andreas din California) şi care a afectat oraşul Izmit (Turcia), a avut magnitudinrea 7,4 pe scara Richter şi a eliberat o energie echivalentă cu cea a 1000 bombe atomice. În cazul faliei San Andreas, eliberarea bruscă a energiei şi tensiunilor acumulate ar putea provoca un cutremur de 10 ori mai puternic decât cel din Turcia. 3.1.5 Efectele cutremurelor sunt multiple. Unul din efectele cu un puternic impact asupra populaţiei este zgomotul, sub forma unui vuiet surd, asemănător bubuitului tunetului îndepărtat. Efectele cele mai grave ale cutremurelor sunt vibraţiile pământului produse de deplasarea undelor seismice P (principale sau compresionale), S (secundare sau de forfecare), Rayleigh şi Love (vibraţii de frecvenţă joasă). Datorită faptului că viteza de deplasare diferă pentru fiecare tip de unde, timpul de sosire al acestora este diferit, contribuind la amplificarea distrugerilor. Caracterul de risc al vibraţiilor rezidă în primul rând în vulnerabilitatea construcţiilor făcute de mâna omului, viaţa oamenilor fiind pusă în primejdie de prăbuşirea totală sau parţială a clădirilor, a balcoanelor, a coşurilor de fum, căderea fragmentelor de sticlă de la geamurile clădirilor înalte, răsturnarea mobilelor grele etc. (95% din numărul victimelor omeneşti provocate de cutremure sunt datorate prăbuşirii construcţiilor); incendii produse de fisurarea sau ruperea conductelor de gaz; căderea liniilor de înaltă tensiune; acţiuni umane iniţiate şi materializate sub impulsul panicii etc. Acţiunea cutremurelor implică şi creşterea eforturilor de forfecare în masa materialelor de pe pante, cât şi reducerea rezistenţei la forfecare, vibraţiile contribuind, alături de alte cauze prezente simultan, la declanşarea alunecărilor de teren, în special în zonele colinare sau în munţi, sau alunecări submarine de mare amploare. Lichefierile depozitelor nisipoase ce întrunesc anumite condiţii geologice şi hidrogeologice se produc în special în zonele în care nisipurile s-au depus în ultimii 10.000 de ani, iar nivelul hidrostatic se află la mai puţin de 10 m adâncime (cu cât depozitele sunt mai tinere şi mai afânate, iar nivelul hidrostatic mai ridicat, cu atât susceptibilitatea de lichefiere este mai mare). În timpul cutremurelor au fost observate şi fenomene luminoase (sfere de foc, mănunchiuri de raze, dungi sau coloane luminoase) a căror producere nu a căpătat încă o explicaţie satisfăcătoare: se presupune fie manifestarea unei activităţi electrice asociate cutremurelor, fie degajarea unei mari cantităţi de căldură în procesul de faliere şi de alunecare a rocilor şi incendierea arborilor, fie luminozităţii unor organisme marine, fie atingerii între ei şi ruperii conductorilor electrici sau distrugerii transformatoarelor etc. A fost pus în evidenţă şi un comportament neobişnuit al apei, precum: apariţia sau dispariţia apei din puţuri, schimbarea culorii acesteia, ivirea unor emanaţii urât mirositoare, ejectarea apei din puţuri la câţiva metri înălţime, producerea fenomenului de „seiche” în cadrul unor bazine acvatice (lacuri sau golfuri) şi, mai ales, generarea unor valuri marine uriaşe cunoscute sub denumirea japoneză de „tsunami”. În fine, printre efectele grave ale cutremurelor trebuie menţionate incendiile, de multe ori cu caracter catastrofal, declanşate şi alimentate de ruperea conductelor de gaze, exploziile la fabricile de produse chimice, aprinderea construcţiilor de lemn sau alte materiale inflamabile. Situaţia este agravată de îngreunarea utilizării mijloacelor de

intervenţie ca urmare a ruperii conductelor de alimentare cu apă şi uneori de distrugerea însăşi a staţiilor de pompieri ori a altor servicii de protecţie civilă. 3.1.6. Gestionarea cutremurelor de pământ Predicţiile ca posibilitate de gestionare a cutremurelor Realizarea unei predicţii, adică prognoza concomitentă a datei, locului şi magnitudinii unui cutremur, pe un interval de timp pe cât posibil mai scurt (zile, cel mult săptămâni), ar putea reprezenta soluţia ideală în gestionarea cutremurelor. În felul acesta ar creşte mult şansele de salvare a populaţiei prin evacuarea zonelor periclitate şi s-ar reduce pierderile materiale prin adoptarea unor măsuri preventive. Deşi s-au înregistrat unele succese în predicţia unor cutremure, problema este departe de a fi rezolvată. Ea se bazează pe urmărirea unor manifestări precursoare cutremurelor, cum sunt: o serie de modificări ale proprietăţilor fizico-mecanice ale rocilor (dilatarea acestora ca urmare a apariţiei a numeroase fracturi şi fisuri în masa lor), variaţia neobişnuită a vitezei undelor seismice înaintea cutremurului, schimbări ale presiunii şi echilibrului fizic al lichidelor şi gazelor înmagazinate în crusta terestră (în special o creştere a concentraţiei de radon), descreşteri ale rezistivităţii electrice a rocilor. De asemenea, comportamentul anormal al diferitelor specii de animale înaintea unor cutremure (agitaţia unor păsări, şerpi şi şoareci ieşind afară din ascunzători, animale nocturne ieşind la lumina zilei, peşti sărind afară din apă etc.) este considerat drept un valoros indiciu precursor seismelor, studiul acestuia fiind înscris în majoritatea programelor naţionale de predicţie. Foarte interesantă este aşa-numita “teorie a lacunei seismice”, conform căreia localizarea unui viitor şoc seismic în lungul unei falii urmăreşte o anumită secvenţialitate logică: tensiunile acumulate sunt eliberate prin cutremure succesive situate la distanţe de zeci sau sute de kilometri, lacuna rămasă între cele două zone sugerând locul producerii următorului cutremur. De exemplu, în cazul cutremurului din august 1999, localizat în falia Anatoliană, plăcile din falie din dreptul Istambulului nu s-au mişcat, deci energia nu s-a eliberat şi pericolul continuă să existe. Cum falia trece la 24 km distanţă de oraş (a cărui populaţie numără 10 milioane de locuitori) producerea unui cutremur ar crea un număr imens de victime. În ţări precum Japonia, China, SUA, Rusia ş.a. există preocupări serioase în privinţa predicţiei cutremurelor. În Japonia zonele considerate cu potenţial seismic ridicat sunt supravegheate non stop prin numeroase staţii dotate cu aparatură modernă, se monitorizează deformările crustale, mareele, nivelul apelor subterane, conţinutul de radon, conductibilitatea electrică. În SUA (centrul şi sudul Californiei) funcţionează circa 500 staţii seismice cu telemetrare care transmit datele spre prelucrare la câteva centre seismologice, este monitorizată o reţea de puţuri de apă cu adâncimi între 88-250 m (măsurându-se la fiecare 15 minute nivelul apei, presiunea atmosferică şi cantitatea precipitaţiilor), sunt urmărite deformările crustale, se fac măsurători de nivelment, ridicări gravimetrice şi magnetometrice, se urmăresc emanaţiile de radon etc. Se pune şi problema punerii în funcţiune a unui sistem automat de alarmă seismică care să fie capabil să localizeze rapid un cutremur, să estimeze timpul de sosire a undelor seismice în orice localitate sau obiectiv economic de importanţă mare şi să declanşeze automat mijloacele de protecţie (izolarea reţelei electrice, protecţia sistemelor de calcul şi a unor instalaţii din domenii cu

grad mare de risc, închiderea valvelor conductelor de gaze naturale pentru reducerea pericolului de incendii, avertizarea centralelor nucleare etc.). În China, programul de predicţie a cutremurelor poate fi considerat o adevărată acţiune de masă, anternând sute de mii de persoane, seismologi profesionişti şi amatori, constituite în grupe locale, cu sarcina de a urmări şi raporta modificările geofizice, comportarea vieţuitoarelor, fluctuaţiile nivelului apelor subterane, emanaţiile de radon etc. În felul acesta a fost posibilă realizarea mai multor predicţii reuşite (este cunoscut cazul cutremurului din regiunea Haicheng, din februarie 1975, când alarmarea şi evacuarea populaţiei s-a făcut cu o precizie de câteva ore înainte de producerea acestuia). O problemă aparte în predicţia cutremurelor o constituie emiterea alarmei, care intră în sarcina autorităţilor de stat. Acestea ar trebui să ia decizii pe baza unor informaţii ştiinţifice incerte făcute de oamenii de ştiinţă, iar populaţia trebuie să fie pregătită să accepte şi să aplice măsurile stabilite. O alarmă falsă, sau parţial falsă, ar putea provoca perturbări economico-sociale foarte grave şi chiar victime omeneşti. Prevenirea ca posibilitate de gestionare a cutremurelor. S-a pus şi problema unei eventuale preveniri a unor asemenea evenimente prin provocarea lor artificială. O serie de observaţii şi experimente au condus la avansarea unor propuneri îndrăzneţe, precum introducerea apei sub presiune în sonde adânci, forate în zona unor falii active, care să elibereze energia sub forma unor cutremure mici, prevenind astfel producerea unui şoc puternic, detonarea unor dispozitive nucleare care să elibereze tensiunile acumulate de-a lungul faliilor ş.a. Se consideră însă că efectele unor astfel de intervenţii în echilibrul natural, relativ fragil, stabilit între forţe tectonice uriaşe, nu pot fi anticipate corect şi că rezultatele acestor modificări ar putea fi radical diferite de cele aşteptate, dacă nu chiar catastrofale. Iniţierea şi dezvoltarea unor strategii defensive rămâne singura alternativă întrucât, cel puţin deocamdată, cutremurele de pământ nu pot fi nici prevăzute, nici controlate de om. Un obiectiv extrem de important al unei asemenea strategii îl reprezintă controlul calităţii mediului construit, prin proiectarea unor structuri care să reziste cutremurelor, pe baza unor coduri şi standarde speciale. Clădirile trebuie să fie astfel proiectate încât să reziste şocurilor mici fără stricăciuni, celor moderate cu unele deteriorări, iar celor puternice cu distrugeri structurale grave dar fără a se prăbuşi. Codurile şi normele de proiectare seismică se perfecţionează continuu, în special după analizarea efectelor cutremurelor puternice. În general, sunt realizate construcţii de calitate, pe baza cerinţelor cuprinse în coduri şi standarde, dar sunt şi situaţii în care acestea fie sunt aplicate fără a se ţine seama de condiţiile geologice regionale şi locale, fie prevederile respective sunt complet ignorate (cazul a numeroase clădiri prăbuşite în oraşele Spitak, Leninakan şi Kirovakan din Armenia, în timpul cutremurului din 1988, sau într-o serie de localităţi din Filipine, în 1990). Comportarea mediului construit determină într-o măsură hotărâtoare numărul victimelor şi amploarea pagubelor materiale în cazul unui cutremur. Preocupările privind cunoaşterea forţelor reale la care este supusă o construcţie în timpul cutremurelor majore au revelat valori ale acceleraţiei care au depăşit-o pe cea a gravitaţiei (1 g = 980 cm/s2), cum a fost cazul cutremurului din California, din ianuarie 1994, când s-a înregistrat o

acceleraţie a terenului de aproape 2 g. Prin urmare, chiar în cazul unui şoc moderat, clădirile pot fi supuse unor forţe de 5-10 ori mai mari decât cele considerate iniţial. Un rol determinant în comportarea construcţiilor îl are durata vibraţiilor. Şocurile scurte, caracterizate prin frecvenţe înalte sunt relativ uşor de anihilat prin soluţii de proiectare, în timp ce şocurile cu durată mai mare, caracterizate prin oscilaţii cu frecvenţe joase, în special la distanţe mari faţă de epicentru, pot avea consecinţe deosebit de grave, ajungând chiar până la prăbuşirea construcţiilor. Clădirile cu două sau cel mult patru etaje sunt cele mai vulnerabile la şocurile scurte, puternice, în timp ce clădirile înalte pot scăpa fără nici un fel de stricăciuni. Dimpotrivă, un şoc cu o durată mai mare poate lăsa neatinse clădirile joase, iar cele înalte pot suferi stricăciuni importante, ajungându-se chiar până la prăbuşirea lor. Explicaţia constă în faptul că fiecare construcţie are o perioadă proprie de vibraţie, care creşte odată cu înălţimea acesteia. Dacă această perioadă se aproprie sau coincide cu perioada de vibraţie a pământului, cu alte cuvinte dacă balansarea clădirii va fi aceeaşi cu cea a şocului care o pune în mişcare, clădirea va intra în rezonanţă, comportându-se ca un uriaş diapazon. Acest fenomen poate avea un efect catastrofal asupra construcţiei. El se produce mai ales în cazul în care clădirile sunt amplasate pe un substrat constituit din depozite aluvionare, care absorb componentele de scurtă perioadă ale oscilaţiilor seismice şi le amplifică pe cele de lungă perioadă, aducându-le la valori apropiate de perioadele proprii de vibraţie ale clădirilor înalte. În felul acesta au fost distruse multe clădiri de 10 etaje şi peste la cutremurele care au lovit oraşele Caracas (1966), Bucureşti (1977), Mexico City (1985) ş.a. Având în vedere cele prezentate mai sus, se impune, ca deosebit de importantă, întocmirea unor planuri de administrare a stocului de clădiri pentru un oraş, o regiune sau pentru o ţară, prin identificarea claselor de clădiri cele mai expuse la risc. Descrierea stocului include tipul de construcţie, vârsta, gradul de ocupare, tipul proprietăţii şi ratele de creştere şi înlocuire. Cel mai mare risc la cutremur îl prezintă casele de locuit, clădirile comerciale şi alte proprietăţi private care formează cea mai mare parte a mediului construit. Reducerea riscului seismic implică îmbunătăţirea calităţii sau consolidarea acestora, iar în cazul în care vulnerabilitatea acestora este foarte mare şi consecinţele prăbuşirii forte grave, se va propune demolarea. Elaborarea unor hărţi de hazard seismic, adică a probabilităţii ca un anumit nivel al acceleraţiei maxime să fie depăşit într-un anumit interval de timp, bazate pe istoria seismică şi pe o serie de supoziţii rezonabile cu privire la atenuarea vibraţiilor seismice cu distanţa faţă de faliile care ar putea declanşa cele mai mari cutremure, constituie unul din cele mai utile instrumente de estimare a pericolului seismic. Cu ajutorul acestora şi ţinând cont de probabilitatea de distrugere a clădirilor din cauza vibraţiilor terenului şi de valoarea construcţiilor, se pot calcula pierderile aşteptate în cazul unor cutremure puternice şi aprecia eforturile necesare consolidării şi refacerii zonelor calamitate. Problema terenului de fundare este una din cele mai complexe, fiind greu de controlat sau ameliorat. De multe ori construcţiile au suferit distrugeri datorită cedării terenurilor pe care au fost amplasate (cele mai nefavorabile în acest sens sunt depozitele aluvionare, umpluturile recente şi alte depozite necoerente, aflate uneori în stare saturată). De exemplu, în cazul cutremurului care a lovit oraşul Izmit în 1999, nu modul de construire, ci solul pe care s-a construit (sol aluvionar), a dus la prăbuşirea multor clădiri.

În plus, s-a produs şi fenomenul de lichefiere, cu scufundarea construcţiilor. În cazul oraşului San Francisco, s-a calculat că terenurile aluvionare pe care acesta este situat pot amplifica undele seismice de până la 8 ori, cu efecte deosebit de grave în eventualitatea producerii unui cutremur major. Cel mai mare risc posibil îl suportă clădirile amplasate în apropierea faliilor, întrucât nici un fel de măsuri constructive nu pot contracara efectele deplasării faliilor şi nici ale vibraţiilor, cu intensităţi mult mai mari în apropierea acestora. Singura soluţie valabilă în aceste situaţii o reprezintă fie evitarea construirii în zonele cu susceptibilitate seismică majoră, fie realizarea de construcţii uşoare, care chiar dacă se prăbuşesc să producă cât mai puţine victime. Deosebit de utilă este întocmirea unor hărţi de microzonare seismică, prin care suprafaţa unui oraş este divizată în zone cu grad diferit de expunere faţă de cutremure. La întocmirea acestor hărţi, pe baza unor studii geologice, geotehnice, hidrogeologice şi geofizice, se au în vedere: înregistrările cutremurelor puternice, înregistrările cutremurelor slabe şi a microoscilaţiilor, rigiditatea seismică a terenului de fundare (produsul dintre viteza undelor şi densitatea aparentă a rocilor), răspunsul la solicitarea seismică a formaţiunilor geologice din amplasament ş.a. Pe baza acestor hărţi, se delimitează ariile de teren susceptibile la deformări permanente (alunecări, lichefieri, tasări etc.), se pot lua măsuri pentru îmbunătăţirea calităţii terenurilor de fundare, se adoptă parametrii optimi de proiectare a construcţiilor. Din păcate, se constată, aproape în mod invariabil, o discrepanţă între hărţile de microzonare seismică şi distribuţia reală a distrugerilor după un cutremur, datorită nu atât condiţiilor geologice sau forţei seismice a cutremurului respectiv, cât mai ales, vârstei şi calităţii construcţiilor şi faptului dacă la proiectarea lor s-au avut în vedere măsuri de protecţie seismică sau nu. De aceea se impune efectuarea acelor studii de vulnerabilitate de care am amintit mai sus, care să conducă la plasarea pe planurile oraşelor a principalelor tipuri de clădiri din fondul de locuinţe existent, urmărind: identificarea structurilor construite fără măsuri de protecţie paraseismică; identificarea structurilor cu înalt grad de ocupare, cum sunt blocurile de locuinţe, clădirile oficiale, marile magazine, spitale, şcoli, amfiteatre, stadioane, săli de spectacole etc.; identificarea şi menţionarea pe hărţi a liniilor de comunicaţie şi transport, a magistralelor de cale ferată, a conductelor de alimentare cu apă şi gaze naturale, a liniilor de înaltă tensiune ş.a. Se va specifica vârsta şi starea acestor construcţii, precum şi oricare alt factor în măsură să ajute la evaluarea capacităţii lor de a rezista unui eventual cutremur puternic. Compararea hărţilor de microzonare seismică cu cele reprezentând distribuţia diferitelor tipuri de clădiri va scoate în evidenţă cauzele reale ale distrugerilor. În final, cunoaşterea acestor elemente va permite stabilirea nivelului de risc la care este expusă populaţia din diferite cartiere ale oraşelor şi adoptarea celor mai adecvate criterii la proiectarea structurilor viitoare. Se poate spune, în concluzie, că riscul seismic acceptat de societate este hotărât la nivel guvernamental, prin stabilirea zonelor de hazard seismic (harta de zonare seismică), prin legiferarea codurilor, a normelor şi regulamentelor de construcţie, prin măsuri de amenajare a teritoriului. Pe plan local, administraţiile au datoria de a urmări aplicarea fermă a prescripţiilor cuprinse în actele normative menţionate mai sus, avându-se în vedere că tehnologia modernă poate construi structuri care să reziste vibraţiilor induse de cutremurele puternice; de a susţine programele de consolidare a clădirilor cu grad mare de ocupare, avariate în timpul cutremurelor anterioare; de a iniţia şi susţine programe de

pregătire a populaţiei pentru a face faţă cutremurelor viitoare; de a sprijini efectuarea exerciţiilor menite să testeze capacitatea de reacţie în cazul unui cutremur major. Măsuri şi recomandări pentru populaţie Studiul efectelor cutremurelor puternice şi experienţa căpătată prin acţiunile de căutare şi salvare a victimelor, a condus la formularea unor recomandări, a unor măsuri simple, ce pot şi trebuie să fie aplicate de cei surprinşi într-un astfel de eveniment, având drept rezultat reducerea în mare măsură a numărului victimelor. Activităţi de prevenire antiseismică - participarea la exerciţiile organizate periodic de Serviciile de Protecţie Civilă; - efectuarea periodică a unor exerciţii de control a clădirilor; - studierea şi cunoaşterea clădirii şi identificarea locurilor în care să se protezeje persoanele (grindă de rezistenţă, toc de uşă solid etc) ca şi a modalităţilor de întrerupere a limentării cu electricitate, gaze sau apă; - asigurarea într-un loc accesibil a unei truse de prim ajutor, a unei rezerve de apă şi de alimente conservate, a unui aparat de radio cu tranzistori şi a unei lanterne; - ancorarea pieselor de mobilier şi păstrarea obiectelor grele pe duşumea; - păstrarea în locuri la îndemână a unor extinctoare; - identificarea pericolelor existente înafara clădirii, pe stradă şi în localitate (potenţiale căderi de ziduri, coşuri de fum, a unor obiecte din clădirile înalte, a stâlpilor; posibilităţile de declanşare a unor incendii; producerea unor alunecări, căderi de stânci sau declanşarea unor avalanşe); - executarea periodică a unor exerciţii de autoprotecţie; - cunoaşterea sediului celor mai apropiate unităţi de protecţie civilă, pompieri, poliţie şi spitale; Comportamentul în timpul unui cutremur - păstrarea calmului, evitarea panicii, preocuparea pentru protejarea copiilor, bătrânilor şi femeilor; - evitarea îmbulzelii, ieşirii în dezordine şi fugii pe scări şi rămânerea în interiorul clădirilor până la terminarea mişcărilor seismice; - adăpostirea în dreptul uşilor dintre camere, lângă pereţii de rezistenţă sau într-un colţ al camerei, eventual sub bănci, mese sau alte tipuri de mobilier solid, cu faţa în jos şi cu palmele împreunate pe cap; se recomandă deschiderea uşii spre exterior pentru a evita blocarea ei; în interiorul camerelor nu vor fi utilizate chibrituri sau alte surse de lumină cu flacără pentru a preveni exploziile; - persoanele surprinse înafara clădirilor este bine să se îndepărteze de acestea pentru a evita pericolul de prăbuşire a zidurilor, a cornişelor şi altor obiecte; se va evita atingerea firelor electrice căzute şi apropierea de stâlpii şi liniile electrice; - persoanele desemnate special vor întrerupe sursele de foc, gazele şi curentul electric; - persoanele surprinse în localuri publice (magazine, săli de spectacole, cinematografe etc.) trebuie să-şi păstreze calmul şi să acţioneze după reguli similare, în funcţie de împrejurări; - diferitele mijloace de transport vor opri cât mai repede într-un loc deschis, departe de clădiri (în nici un caz pe poduri sau pasaje) şi vor deschide uşile; Comportamentul după cutremur

- evacuarea clădirilor, după terminarea mişcărilor seismice, se face numai în ordine, după ce a fost verificată siguranţa căilor de acces; - îndepărtarea mobilierului sau obiectelor sub care au fost prinse alte persoane, acordarea primului ajutor celor răniţi şi anunţarea personalului sanitar calificat; - verificarea şi închiderea instalaţiilor de gaze, electricitate şi apă, evitându-se utilizarea focului deschis pentru prevenirea exploziilor; - utilizarea telefonului doar în caz de necesitate (salvare, pompieri) pentru a evita blocarea circuitelor; - urmărirea anunţurilor oficiale difuzate prin radio şi evitarea panicii răspândite de persone neautorizate; - asigurarea unor articole de încălţăminte şi îmbrăcăminte, înainte de părăsirea clădirii, în vederea unei posibile evacuări; - evacuarea clădirilor cu calm şi prevenirea rănirii prin căderea unor obiecte protejând capul cu un scaun, ghiozdan etc.; - evitarea apropierii de clădirile grav avariate, deplasarea spre locuri deschise, sigure, pentru a preîntâmpina unele posibile şocuri seismice ulterioare; - în situaţia blocării sub dărâmături se va încerca comunicarea cu cei din exterior prin bătăi la intervale regulate în ţevi sau grinzi; în cazul stabilirii unui contact verbal cu echipele de salvare, după explicarea situaţiei, vor fi urmate toate recomandările acestora; - în situaţia de sinistrat se vor respecta regulile de comportament stabilite, precum şi regulile stricte de igienă personală şi colectivă pentru a evita declanşarea unor epidemii; revenirea la locuinţa avariată se face numai cu avizul unor specialişti ai Protecţiei Civile. Geofizicienii au constatat că activitatea seismică a Pământului denotă o tendinţă crescătoare. De aici rezultă că în viitor va trebui să presupunem nu o reducere, ci o înmulţire a catastrofelor geologice. Densitatea tot mai mare a populaţiei va spori numărul victimelor şi valoarea pagubelor, dacă nu se va folosi consecvent experienţa acumulată.

3.2. RISCUL VULCANIC 3.2.1. Erupţiile vulcanice - cauze, mod de producere Vulcanii reprezintă deschideri în scoarţa terestră, sub formă de orificii sau de crăpături, prin care sunt aduse la suprafaţă materiale incandescente, în special lave, cenuşi vulcanice, fragmente de rocă, gaze şi vapori. Procesul de transfer al materiei din adâncuri spre suprafaţă poartă numele de erupţie vulcanică. Cauzele erupţiilor constau, în principal, în acumularea energiilor în rezervoarele subterane de lave, presiunile exercitate de forţele tectonice, diferenţele de densitate dintre lave şi rocile pe care acestea le străbat etc.. În funcţie de compoziţia chimică a lavelor, de conţinutul în gaze, de vâscozitatea acestora, de temperatura lor şi de poziţia ariei vulcanice, ascensiunea materiei incandescente la suprafaţă se realizează în mod diferit, putându-se astfel deosebi mai multe tipuri de erupţii: - erupţii de tip islandez şi hawaian, caracterizate prin emisii liniştite, cu lave fluide şi care nu produc victime, dar pot afecta localităţi, căi de comunicaţie, terenuri agricole (ex., vulcanul Kilauea din Hawaii, vulcanii din Insula Réunion, din Islanda ş.a.);

- erupţii de tip strombolian, cu lave mai vâscoase, care se manifestă prin explozii moderate (ex., vulcanii Stromboli, Etna); - erupţii de tip vulcanian, caracterizate prin lave foarte vâscoase care se solidifică repede la suprafaţă; formarea unor dopuri de lavă în coşul vulcanic determină acumularea gazelor şi producerea unor explozii puternice, care aruncă în aer o parte din conul vulcanului; erupţiile de acest tip sunt foarte periculoase, generând numeroase victime şi mari pagube materiale (ex., vulcanii Vulcano, Vezuviu din Italia, Paricutin din Mexic ş.a.); - erupţii de tip plinian, caracterizate prin expulzarea violentă a gazelor şi a cenuşilor vulcanice până în păturile înalte ale atmosferei de unde pot fi preluate şi transpotate de curenţii aerieni la distanţe enorme; pot cauza mari distrugeri şi genera numeroase victime (ex., vulcanul Pinatubo din Filipine, Mount Saint Helens din SUA ş.a.); - erupţii de tip peleean, caracterizate prin explozii puternice, însoţite de “nori arzători” alcătuiţi din amestecuri de gaze, lavă şi fragmente de roci incandescente care distrug totul în cale (ex., vulcanii Mt. Pelée din Martinica, la Soufrière de Montserrat din Antile, Unzen din Japonia ş.a.); - erupţii de tip ultravulcanic (sau freato-magmatice), caracterizate printr-o violenţă deosebită datorită formării unor presiuni uriaşe la contactul dintre apa mării şi rezervorul subteran de lavă; exploziile pot distruge conul vulcanic în întregime, împrăştiind fragmentele pe distanţe mari, pot produce valuri marine uriaşe (tsunami) etc. (ex., vulcanul Krakatoa, la Soufrière de Guadeloupe); 3.2.2. Distribuţia vulcanilor pe Glob Pe Glob există în prezent circa 640 de vulcani activi (un vulcan este considerat activ dacă a erupt cel puţin odată în timpurile istorice), a căror distribuţie urmăreşte liniile tectonice care separă plăcile litosferice (zonele de subducţie şi zonele de rift), cât şi aşanumitele “puncte fierbinţi” din interiorul plăcilor litosferice. Vulcanii din zonele de subducţie sunt cei mai numeroşi şi totodată cei mai periculoşi, erupţiile lor fiind însoţite de explozii. Ei sunt grupaţi în marea majoritate în jurul Oceanului Pacific, în bine-cunoscuta “centură de foc a Pacificului” (cuprinzând Indonezia, Insulele Filipine, Japonia, Insulele Kurile, Insulele Aleutine, vestul Americii de Nord, America Centrală, vestul Americii de Sud). În aceeaşi categorie se încadrează şi vulcanii mediteraneeni Vezuviu şi Etna. Vulcanii din zonele de rift sunt mai puţin periculoşi pentru om şi activităţile sale. Majoritatea lor sunt localizaţi pe fundul oceanelor, dar se întâlnesc şi pe uscat (în lungul Marelui Rift din estul Africii, Islanda ş.a.). Vulcanii din punctele fierbinţi constituie o categorie de vulcani activi întâlniţi în interiorul plăcilor litosferice, în locurile în care scoarţa terestră este mai subţire. Vulcanii din insulele Hawaii aparţin acestei grupe. 3.2.3. Riscul reprezentat de vulcani este foarte mare pentru om, ţinându-se cont de faptul că la poalele acestora sunt deseori create mari concentrări de populaţie atrasă de solurile fertile de pe versanţii conurilor, de prezenţa unor izvoare fierbinţi şi a emanaţiilor de gaze favorabile dezvoltării staţiunilor balneare, de oportunităţile pentru turism etc.

Principalele efecte ale erupţiilor vulcanice, constuindu-se în tot atâtea elemente de risc pentru om, sunt: - exploziile vulcanice, ale căror suflu provoacă mari distrugeri localităţilor, căilor de comunicaţie, pădurilor şi determină numeroase pierderi de vieţi omeneşti pe areale largi în jurul craterului; - curgerile de lavă pot acoperi suprafeţe întinse de terenuri (de ordinul sutelor de km2), afectând localităţile situate în imediata apropiere a craterului sau a crăpăturii prin care lava apare la suprafaţă şi provocând mari distrugeri obiectivelor construite şi terenurilor agricole; - curgerile de piroclastite (amestecuri de lave, cenuşi vulcanice, fragmente de rocă, vapori şi gaze cu temperaturi de 600-1000ºC) constituie cauza principală a producerii de victime omeneşti; ele se desfăşoară sub forma unor avalanşe sau a unor nori arzători care se deplasează cu mare viteză pe pantele conului vulcanic, cu efecte devastatoare ; - căderile de cenuşi vulcanice afectează teritorii largi în jurul vulcanilor, ducând la distrugerea vegetaţiei, a culturilor agricole, moartea animalelor, prăbuşirea clădirilor (când grosimea şi greutatea stratului de cenuşă este considerabilă) ş.a. - gazele emise de vulcani sunt în unele cazuri toxice (în general au un puternic miros de sulf); foarte periculos este dioxidul de carbon care se poate acumula în zonele depresionare, provocând victime prin asfixiere; - cutremurele de pământ însoţesc adesea erupţiile vulcanice, ca fenomene precursoare şi ca indicii, ca elemente de prognoză a acestora; - lahar-urile sau curgerile noroioase constituie o categorie de efecte secundare ale fenomenelor vulcanice, însă deosebit de periculoase; ele se produc prin amestecul materialelor vulcanice, în special a cenuşii, cu apa provenită din ploi, topirea zăpezii şi a gheţii ori din deversarea unor lacuri situate în crater şi deplasarea cu viteză mare pe versanţii conului, având un potenţial distructiv deosebit (cazul vulcanului Nevado del Ruiz din Mexic, 1985, când un torent de noroi a distrus 4500 de case şi a ucis 25 000 de persoane); - alunecările de teren pot, de asemenea, constitui efecte secundare ale fenomenelor vulcanice, producându-se în urma ruperii unor părţi din conul vulcanului datorită presiunilor uriaşe generate de lava în ascensiune şi de gazele supraîncălzite. Erupţiilor vulcanice le sunt atribuite circa 350 000 victime începând cu zorii civilizaţiei umane. Aceasta cifră nu reprezintă decât jumătate din decesele cauzate de cutremurele de pământ dintr-un singur an, 1976, cel mai ucigător fără îndoială din câte se cunosc până în prezent. Numărul vulcanilor susceptibili de a se activa este de două-trei ori mai mare decât numărul celor consideraţi deja activi. Patru cincimi din aceştia aparţin “centurii de foc” a Pacificului şi sunt cei mai periculoşi, din cauza vâscozităţii lavelor şi a stilului eruptiv exploziv. Doar cu câteva excepţii, chiar şi vulcanii cei mai activi dormitează în cea mai mare parte a timpului. Perioadele de repaos sunt în mod tipic de 10 până la 100 de ori mai lungi decât perioadele de erupţie. Acestea din urmă sunt anunţate de o serie de semne precursoare. Croindu-şi drumul spre suprafaţă, magma provoacă cutremure, bombarea edificiului vulcanic, fumarole. Cu toate acestea chiar şi pentru un vulcan a cărui istorie

eruptivă este cunoscută, este imposibil să se prevadă data erupţiei şi tipul acesteia. Situaţia eruptivă şi scenariile de evoluţie trebuiesc evaluate de la o zi la alta. O noţiune pertinentă este frecvenţa unui tip de eveniment: conform unei legi foarte generale, probabilitatea producerii unui fenomen este o funcţie exponenţială descrescătoare din energia acestuia. Erupţiile cele mai violente sunt cele mai rare şi, deci, cele mai slab cunoscute, în timp ce erupţiile mici se produc aproape tot timpul. Se pune întrebarea dacă există şi alte tipuri de manifestări vulcanice violente, înafara celor recent cunoscute. În acest caz este posibil să avem de-a face cu evenimente cataclismice (cum sunt cele răspunzătoare de ejectarea celor 10 000 kilometri cubi de lave în Yellostone (SUA) acum două milioane de ani). Aceste curgeri gigantice revelează evenimente care se produc la scara a o sută de mii de ani. Erupţii de tip Krakatau sau Tambora se repetă la scara sutelor sau miilor de ani şi se vor reproduce într-un viitor destul de apropiat. Din cauza densităţilor ridicate de populaţie, regiunile care prezintă numeroşi vulcani, precum Asia de Sud-Est, sunt foarte vulnerabile. Datorită creşterii demografice şi economice, pierderile umane şi materiale vor fi mai importante astăzi decât în trecut. Căderile de cenuşă şi valurile tsunami devastatoare induse de marile prăbuşiri continuă să rămână inevitabile în proximitatea vulcanilor respectivi. Regiuni vaste vor resimţi efectele pulberilor şi aerosolilor chiar pe parcursul mai multor ani. Incidenţa asupra sănătăţii publice, transporturilor aeriene şi a altor activităţi economice va fi cu atât mai semnificativă cu cât nici o măsură de prevenţie nu se întrevede deocamdată. 3.2.4. Posibilităţi de gestionare a erupţiilor vulcanice a) Întrucât, ca şi cutremurele de pământ, erupţiile vulcanice nu pot fi oprite sau modificate de către om, cel mai eficient mod de apărare împotriva lor constă în evitarea concentrării aşezărilor omeneşti şi a desfăşurării de activităţi economice pe conurile vulcanilor activi sau în apropierea lor. b) O a doua manieră de abordare constă în realizarea de predicţii. Acestea se pot realiza prin: - supravegherea permanentă a vulcanilor activi, prin instalarea pe con sau chiar în crater a unei aparaturi adecvate, care să urmărească şi să măsoare diferiţi parametri pe baza cărora să se poată determina în prealabil erupţiile şi evacuarea populaţiei; - observarea fenomenelor ce preced de obicei erupţiile (cutremurele de pământ, emisii de gaze şi de vapori prin fisuri, modificări ale chimismului şi temperaturii izvoarelor, uscarea vegetaţiei etc.), pe baza cărora este posibilă apoi prognozarea erupţiei cu câteva zile sau săptămâni înaintea declanşării; c) O a treia cale de abordare constă în adoptarea unor strategii defensive, cum ar fi: - interdicţia de a se construi în arealele expuse riscului vulcanic; - întocmirea unor hărţi de risc vulcanic, în care sunt cartografiate arealele cu fenomene periculoase din timpul erupţiilor şi arealele susceptibile de pierderi de vieţi omeneşti şi pagube materiale; - stabilirea de planuri speciale de alertare şi evacuare rapidă a populaţiei din localităţile existente pe conurile vulcanilor activi, construirea de căi de acces corespunzătoare şi amenajarea din timp a unor locuri de primire a populaţiei prin

organizarea unor tabere de corturi, evacuarea preventivă a populaţiei rămânând, deocamdată, singura măsură fiabilă. Din păcate această măsură ar ridica nenumărate probleme de natură tehnică pentru oraşele suprapopulate. În plus, ea nu poate dura mai mult de câteva săptămâni, fapt ce presupune existenţa riscului de a o declanşa prea târziu, fie prea devreme, în acest din urmă caz existând posibilitatea de a nu mai fi respectată în momentul erupţiei. - construirea unor praguri şi baraje în lungul traseelor susceptibile de deplasare a lavelor ori a curgerilor de noroi, în scopul opririi temporare sau devierii acestora; în Islanda s-a încercat şi solidificarea lavelor prin împroşcarea lor cu jeturi puternice de apă rece, formându-se astfel baraje naturale de lavă solidificată cu înălţimi de până la 20 m; sa încercat în unele situaţii şi drenarea prealabilă a apei din lacurile situate în craterele vulcanilor activi pentru a împiedica revărsarea lor bruscă în cazul unei erupţii.

IV. HAZARDELE GEOMORFOLOGICE ŞI RISCURILE INDUSE 4.1. Riscul geomorfologic Riscul geomorfologic reprezintă probabilitatea ca anumite fenomene de instabilitate geomorfologică să se manifeste pe un teritoriu, într-un interval de timp determinat. În general, această noţiune vizează ”ansamblul de ameninţări care vin din instabilitatea caracteristicilor de suprafaţă ale Pământului” (Gares et all., 1994), însă, în sens restrâns, el se referă la fenomenele care produc modificarea formelor de relief prin schimbări în starea de echilibru dinamic al versanţilor, contribuind la degradarea şi coborârea reliefului terestru. Riscul geomorfologic este indus de manifestarea următoarelor procese (hazarde): - deplasări în masă (prăbuşiri şi rostogoliri de roci, avalanşe, alunecări de teren, curgeri de noroi ş.a.); - eroziune (areolară, liniară etc.); - procese de albie (eroziune laterală, acumulare, colmatare); Hazardele geomorfologice se caracterizează printr-o dispersie mare în spaţiu şi durată variată de manifestare. Unele ating intensitatea maximă într-un timp scurt (avalanşele, alunecările masive de teren), altele se produc în timp îndelungat (eroziunea). Majoritatea au o desfăşurare continuă, cu efecte negative indirecte asupra populaţiei, evoluţia îndelungată a proceselor conducând însă în final la producerea dezastrului. 4.2. Deplasările în masă – cauze, mod de producere Deplasările în masă cuprind totalitatea proceselor de mişcare a materialelor pe versanţi, sub formă de roci mobile sau pachete de roci dislocate, sub influenţa gravitaţiei şi favorizate indirect de înclinarea versanţilor, coerenţa rocilor, prezenţa apei subterane, cutremure etc. Acestea afectează partea superioară a scoarţei terestre şi au loc fie în roca “in situ”, fie în formaţiuni superficiale, fie în ambele categorii de terenuri, factorul principal fiind forţa gravitaţională.

Se ştie că forţa de gravitaţie a unui obiect se exprimă prin greutatea sa şi acţionează vertical. Pe versant, greutatea obiectului respectiv este descompusă în două componente: - forţa în josul pantei, care tinde să deplaseze obiectul paralel cu suprafaţa topografică şi care este exprimată prin formula m·g sinβ (m – masa, g - acceleraţia gravitaţională, β – unghiul de pantă); - forţa perpendiculară pe suprafaţa topografică, care acţionează pentru menţinerea materialului pe versant, exprimată prin formula m·g cosβ; Când forţa gravitaţiei, ajutată de o serie de factori şi agenţi (apa, gheaţa, şocurile produse de cutremure, activităţile umane ş.a.) depăşeşte forţele de rezistenţă prin care sunt reţinute materialele pe versanţi, se produce mişcarea acestora. 4.2.1. Prăbuşirile şi rostogolirile de roci reprezintă deplasări rapide ale maselor de roci de pe versanţii abrupţi, prin cădere liberă, prin salturi sau prin rostogolire şi acumularea lor la baza versanţilor. În aceeaşi categorie intră şi ruperea sau căderea tavanului unor goluri subterane (galerii de mină şi saline), fenomene periculoase care au generat de multe ori victime, inclusiv în ţara noastră. Cauzele prăbuşirilor sunt în principal alternanţele îngheţ-dezgheţ, care duc la lărgirea crăpăturilor şi la micşorarea coeziunii rocilor (de aceea ele au o frecvenţă mare în etajul alpin al munţilor şi în regiunile cu climat rece subpolar şi polar), subsăparea bazei versanţilor (prin acţiunea râurilor sau a valurilor mării), cutremurele de pământ, erupţiile vulcanice (care pot determina prăbuşirea unei părţi a conului vulcanic) etc. Riscul reprezentat de aceste hazarde există practic oriunde pe Glob, acolo unde există versanţi abrupţi, prăbuşirile mari care au afectat zonele locuite sau însăşi localităţile impresionând profund comunităţile umane. Astfel, numai pentru secolul trecut sunt menţionate peste 130 de prăbuşiri de mari dimensiuni care au distrus numeroase localităţi şi au ucis circa 54 000 de oameni. În regiunile carstice se pot produce accidente grave prin prăbuşirea tavanului unor goluri subterane, cum a fost cazul înregistrat în 1981 într-o regiune din Florida, unde, prăbuşirea tavanului unui gol subteran format prin dizolvarea calcarelor a dus la apariţia bruscă a unei cavităţi în formă de pâlnie cu un diametru de 100 m (Bălteanu, Alexe, 2000). În cadrul formaţiunii de fliş prăbuşirile sunt frecvente chiar şi în zilele noastre mai ales în urma despăduririlor, a cutremurelor de pământ, a exploatărilor în carierele de calcar şi marne calcaroase, a nisipurilor şi pietrişurilor din terase. Prăbuşirile grotelor au o repartiţie azonală, fiind în legătură cu evoluţia proceselor endocarstice, subţierea până la un punct critic de stabilitate a depozitelor de couvertură, tavanul prăbuşindu-se în întregime sau doar porţiuni din acesta şi din pereţii grotelor. Prăbuşirile au de asemenea o mare amploare în cazul pereţilor de loess, pe faleza Mării Negre, pe malurile Dunării, dar în mod discontinuu pot fi găsite în lungul altor văi, inclusiv al celor torenţiale. 4.2.2. Avalanşele reprezintă deplasări bruşte şi rapide ale maselor de zăpadă din munţi, pe versanţii cu înclinare accentuată, în lungul unor culoare preexistente sau pe alte suprafeţe înclinate, nefragmentate.

Condiţiile şi factorii cei mai importanţi cu rol în declaşarea avalanşelor sunt: trăsăturile stratului de zăpadă, conformaţia versantului, starea timpului, perturbarea echilibrului zăpezii prin diferite activităţi. Zăpada suferă o metaforfoză continuă în funcţie de temperatură, vânt şi de particularităţile substratului, ea poate avea structuri diferite, poate fi uscată sau umedă, poate conţine plăci sau bulgări de gheaţă etc. Datorită ninsorilor succesive zăpada se prezintă startificat, fiecare strat având propriile sale trăsături. De obicei, la contactul cu solul este un strat mai vechi şi mai dens, în partea mijlocie se găseşte un strat mai uşor cu o coeziune redusă, iar la suprafaţă, un strat cu zăpadă nouă, afânată. Declanşarea avalanşelor se produce, în cele mai multe situaţii, în stratul mijlociu, cu o coeziune redusă. În funcţie de particularităţile stratului de zăpadă, avalanşele sunt de mai multe tipuri: - avalanşe uscate, produse la temperaturi sub 5ºC, în zăpadă afânată şi cu aspect prăfos-grăunţos; sectorul de desprindere are forma inversă a literei V, iar zăpada se deplasează cu viteze mari, uneori atingând peste 200 km/h; în amestec cu aerul ea formează aerosoli foarte periculoşi pentru oameni, aceştia murind sufocaţi; - avalanşe umede, produse în stratele de zăpadă umedă şi grea; antrenează în deplasare cantităţi mari de zăpadă în lungul culoarelor de avalanşă şi exercită presiuni mari (5-50 t/m2) asupra obiectelor întâlnite în cale, distrugându-le; - avalanşe în plăci, produse prin desprinderea, de pe suprafaţa stratului bazal de zăpadă, a stratelor superficial îngheţat şi a celui mijlociu; Atunci când avalanşele deplasează numai zăpadă ele sunt considerate “curate”, iar dacă antrenează în mişcare şi fragmente de rocă şi copaci atunci ele sunt “murdare”. Conformaţia versantului are un rol important în declanşarea şi diferenţierea avalanşelor. Acestea se pot forma pe versanţi cu diferenţe de nivel foarte variate, cuprinse între 50-2000 m. Pantele cele mai favorabile pentru declanşarea avalanşelor sunt cele cuprinse între 30-50º (pe pantele mai mari zăpada neputând să se acumuleze în strate prea groase, iar pe pante mai reduse forţele de frecare sunt suficient de mari pentru a-i asigura o relativă stabilitate). Sectoarele convexe ale stratului de zăpadă favorizează apariţia crăpăturilor şi a cornişelor de zăpadă, determinând la rândul lor declanşarea avalanşelor. Starea timpului intervine în declanşarea avalanşelor prin modificarea coeziunii stratului de zăpadă. Acest lucru se poate produce fie prin schimbări rapide de temperatură, cu topirea bruscă a zăpezii, fie prin căderea ploilor, contribuind la îmbibarea cu apă a stratului de zăpadă (anotimpul de primăvară fiind cel mai favorabil declanşării avalanşelor). De asemenea, căderile abundente de zăpadă, vânturile puternice şi viscolele determină acumularea zăpezii în strate foarte groase (pe versanţii adăpostiţi stratul de zăpadă poate fi de câteva ori mai gros decât pe cei expuşi vântului), contribuind astfel la creşterea riscului declanşării avalanşelor. Perturbarea stării de echilibru a zăpezii se poate produce fie pe cale naturală (trepidaţii produse de cutremurele de pământ sau de zgomotul puternic al tunetelor din timpul furtunilor), fie antropică (modificarea conformaţiei versanţilor prin amplasarea de construcţii şi căi de comunicaţie, tăierea pădurii, tăierea şi arderea jnepenişurilor,

traversarea versanţilor înzăpeziţi de către schiori, zgomote şi trepidaţii produse de diferite activităţi etc.). Riscul pe care avalanşele îl reprezintă pentru populaţia montană din numeroase ţări ale lumii încadrează aceste fenomene printre cele mai dramatice evenimente ale muntelui. Extinderea activităţilor turistice şi practicarea sporturilor de iarnă determină o creştere a riscului impactului avalanşelor asupra societăţii. Ţările alpine din Europa (Elveţia, Austria, Franţa, Italia) sunt printre cele mai afectate de avalanşe şi au cele mai vechi înregistrări sistematice ale acestor fenomene (de ex., în Austria şi Elveţia avalanşele produc în medie anual circa 20-25 de victime, dar în unii ani numărul acestora a depăşit 100). De asemenea, unele ţări nordice (Norvegia, Suedia, Canada, partea de nord a Rusiei) şi andine (Peru) sunt puternic afectate de avalanşe. În România, acestea produc anual victime şi pagube materiale, în special în Munţii Bucegi şi Făgăraş, unde activităţile turistice sunt cele mai dezvoltate. Cel mai recent astfel de eveniment s-a produs în data de 19 ianuarie 2004, când o avalanşă produsă în Bucegi, la Gura Dihamului (pe Valea Morarului), a provocat moartea a 5 morţi schiori, participanţi la un concurs de schi). 4.2.3. Alunecările de teren reprezintă “procese de modelare a terenurilor în pantă, sub acţiunea gravitaţiei, care se produc pe o suprafaţă de demarcaţie, între o parte mobilă şi una stabilă a depozitelor de suprafaţă” (Surdeanu, 1998), a căror declanşare are drept cauze principale condiţiile geologice (alternanţa de orizonturi permeabile şi impermeabile), neotectonica activă, caracteristicile morfometrice ale reliefului, variaţiile climatice şi, nu în ultimul rând, impactul antropic (excavaţii, supraîncărcarea versanţilor etc.). Spre deosebire de alte procese de denudare, care se produc aproape continuu dar care transportă cantităţi mici de material pe unitatea de timp, alunecările de teren sunt procese de modelare discontinue în spaţiu şi timp dar cu efect vizibil asupra morfologiei versanţilor (Surdeanu, 1986). Ele desfigurează povârnişurile la fel de mult ca şi torenţii, însă caracterul lor imprevizibil este mult mai puternic “întrucât pregătirea procesului se face pe ascuns, în adânc, îngreunând posibilitatea de prevenire şi având ca rezultat pagube mari” (Tufescu, 1966). De pe urma alunecărilor au de suferit mari suprafeţe de terenuri agricole, sunt avariate construcţii din vetrele de sat sau oraşe, şosele, căi ferate ş.a., se produc pagube în incinte industriale sau în zona unor lucrări hidrotehnice. Masele de pământ puse în mişcare pot pătrunde în albiile unor râuri provocând ridicarea fundului sau obturarea parţială sau totală a secţiunii de scurgere. Rocile care favorizează cel mai mult producerea alunecărilor sunt “argilele senzitive”, răspândite în regiunile care au fost acoperite cu gheţari în Cuaternar. Acestea favorizează deplasarea materialelor chiar la pante de numai 2-3º. De aceea în ţările nordice ale Europei, în Alaska ş.a. alunecările de teren sunt frecvente şi de mare amploare. Cele mai frecvente alunecări se înregistrează pe versanţii cu înclinări moderate (10-30º) constituiţi din roci cu o şistuozitate ridicată, intens fracturate şi alterate. În România, acest tip de procese afecta, la nivelul anului 1975, peste 800 000 ha, din care circa 250 000 ha terenuri cu alunecări active şi 550 000 ha cu alunecări stabilizate (Teaci şi colab., 1979). Acestea s-au extins însă în anii următori, cu precădere

până în 1982. Alunecările ocupă mari suprafeţe de versanţi în cuprinsul Subcarpaţilor (în special sectorul de la Curbură, unde, pe anumite areale, afectează aproape în întregime versanţii), Podişului Moldovei, Depresiunii Transilvaniei, Podişului Getic şi chiar din zona montană (în estul Carpaţilor Orientali, în sectorele cu pondere mare a şisturilor argiloase, unde exploatarea petrolului contribuie la perturbarea echilibrului versanţilor prin foraje, deversări, vibraţii. Ex.: alunecarea de la Zemeş, din 1992, a scos din funcţiune 47 sonde, conducte, reţele electrice, locuinţe, şcoala). Studiile pentru prevenirea alunecărilor şi combaterea urmărilor lor negative vizează: recunoaşterea arealelor afectate de alunecări şi a celor susceptibile la alunecare, stabilirea tipurilor respectiv clasificarea alunecărilor, stabilirea stadiului de evoluţie, cauzele, mecanismele deplasării în diferite tipuri de roci, cunoaşterea modului de intervenţie şi a lucrărilor tehnice de stabilizare a terenurilor. a) Recunoaşterea arealelor afectate de alunecări este facilitată de observarea microreliefului specific, de aspectul mozaicat al solurilor (soluri turboase în microdepresiuni, soluri mai evoluate pe versanţi, prezenţa chiar a rocilor nesolificate), copaci înclinaţi în toate direcţiile (pădure beată), cât şi de prezenţa anumitor asociaţii vegetale care indică condiţiile ecologice variate determinate de soluri şi microrelief ş.a. Profilul versanţilor are un aspect neregulat, depozitele de suprafaţă sunt frământate sub formă de trepte de alunecare, monticuli, valuri, brazde, crăpături, creste, microdepresiuni ocupate adesea de ochiuri de apă sau de o vegetaţie higrofilă. Principalele elemente ale unei alunecări de teren sunt: - obârşia alunecării sau râpa de desprindere, care constituie zona de unde se rupe masa de material alunecat; - corpul sau masa alunecării, care cuprinde partea de teren deplasată, corespunzând sectorului cu microrelief haotic, desfăşurat în aval de râpa de desprindere; - fruntea alunecării, corespunzând părţii terminale a alunecării; - patul, oglinda sau suprafaţa de alunecare, reprezentând substratul lubrefiat, mai mult sau mai puţin neted, pe care se produce deplasarea masei de material în josul pantei; b) Stabilirea tipurilor, respectiv clasificarea alunecărilor, se face pe baza mai multor criterii: structura geologică a versantului, modul de afectare a versantului, morfologia caracteristică, timpul de producere ş.a. Cele mai frecvente şi totodată cele mai importante prin consecinţele lor sunt alunecările complexe, intervenţiile pentru stabilizarea lor fiind foarte costisitoare. Ele sunt alunecări profunde, cu deluviile în general vechi, cu grosimi ce depăşesc 5 m, aflate în deplasare lentă pe pante, generalizate pe importante arii de versanţi. Foarte importantă este clasificarea după profunzimea până la care sunt deranjate depozitele, din acest punct de vedere deosebindu-se trei categorii importante: - alunecări superficiale, cu grosime de până la 2 m, cu frecvenţa cea mai mare şi care de obicei reprezintă reactivări ale vechilor suprafeţe cu alunecări, dar sunt prezente şi pe versanţii care au suportat un singur ciclu de procese de mişcare în masă; - alunecări de profunzime medie, cu grosimi între 2-5 m; - alunecări profunde, cu grosimi ce depăşesc 5 m, cu frecvenţă ceva mai redusă, dar care capătă amploare deosebită acolo unde se produc; Cele mai periculoase sunt alunecările profunde şi cu manifestare violentă, rapidă (cu viteze de 2-3 m pe oră), cu urmări dezastruoase atunci când se produc în areale

locuite: crăpături în sol, movile, rupturi de pantă, şanţuri, vegetaţie răsturnată, distrugerea caselor, căilor de comunicaţie şi a altor obiective economice etc. O categorie de alunecări cu caracter catastrofal este reprezentată de alunecărilesurpări, caracteristice regiunilor constituite din alternanţe de roci plastice (argile sau marne) şi roci relativ dure (gresii) şi chiar necimentate (nisipuri, pietrişuri). Ele sunt rezultatul eroziunii care afectează baza versanţilor, determinând ruperea şi prăbuşirea maselor lipsite de suport, concomitent cu împingerea laterală a acestora pe patul de alunecare, intens umectat. De asemenea, taluzările şi tăierea debleelor pot conduce la declanşarea unor astfel de alunecări, fiind deci necesar să se ţină seama de valoarea limită a pantelor în raport cu tipul de rocă. O astfel de alunecare-surpare a dus la formarea Lacului Roşu, când o masă de roci desprinsă de pe versantul nordic al Muntelui Ucigaşului a barat valea pârâului Piatra Roşie în anul 1838. Un alt exemplu îl constituie catastrofa din 1963 de pa valea râului Adige (Italia), când o cantitate de 300 milioane m3 de rocă s-a desprins de pe versanţi şi sa prăbuşit în apele lacului de acumulare Vajant, producând dislocuirea întregului volum de apă al lacului, revărsarea lui peste baraj, distrugerea a 5 sate situate în aval şi producerea a peste 2000 de victime. În România, unul din cele mai grave evenimente de acest tip s-a produs în iulie 2000, când un versant întreg s-a prăbuşit peste mai multe blocuri de locuit din colonia muncitorească Brazi, situată la poalele Munţilor Retezat. Aceştia lucrau la construirea barajului Gura Apei de pe Râul Mare, lucrările începuseră acum 25 ani, dar lipsa banilor pentru finanţare a determinat sistarea lucrărilor, oamenii locuiau cu familiile lor acolo. Consecinţele tragediei: 15 morţi, 13 dispăruţi şi câteva zeci de răniţi. c) Stabilirea stadiului de evoluţie conduce la diferenţierea unor alunecări active (caracterizate prin faptul că procesul de deplasare a materialelor pe versanţi este în curs de desfăşurare), alunecări semistabilizate (caracterizate printr-un potenţial evident de reactivare) şi alunecări stabilizate (alunecări vechi, care nu prezintă condiţii pentru reluarea mişcării). d) Stabilirea cauzelor şi mecanismele deplasării în diferite tipuri de roci. În cadrul cauzelor naturale deja menţionate, caracteristicile de rezistenţă ale rocilor, reprezentate de unghiul de frecare internă şi de coeziune, sunt de cea mai mare importanţă în studiul dinamicii alunecărilor. Acestea pot fi determinate cu ecuaţia Coulomb-Terzaghi: τ = (σ – u) tgφ + c în care: τ = rezistenţa la forfecare (efortul tangenţial pe planul de forfecare), daN/cm²; σ = presiunea normală pe planul de forfecare, daN/cm²; u = presiunea apei din pori; φ = unghiul de forfecare internă, grade; c = coeziunea, daN/cm²; Presiunea apei din pori (u) se determină cu formula u = γaha, în care γa este greutatea specifică a apei, iar ha, înălţimea echipotenţialei duse în punctul a. Se ştie că stabilitatea unei pante este condiţionată de existenţa unui echilibru între forţele de deplasare (reprezentate de produsul dintre masa materialului şi acceleraţia gravitaţională) şi cele ce se opun mişcării (rezistenţa la forfecare a rocilor care formează

panta respectivă). Prin urmare, declanşarea unei alunecări se va produce fie datorită creşterii forţelor de deplasare, fie datorită micşorării forţelor de rezistenţă. Mişcarea se poate produce prin translaţie sau prin rotire, iar materialul deplasat îşi poate păstra structura iniţială sau poate fi destructurat în totalitate. Alături de cauzele naturale, activitatea umană poate contribui la declanşarea de alunecări cu efecte dezastruoase, prin utilizarea necorespunzătoare a terenurilor şi efectuarea unor lucrări şi construcţii care nu ţin cont de gradul de stabilitate a versanţilor. 4.2.4. Curgerile de noroi reprezintă deplasări pe versanţi ale unor mase de materiale, sub forma unor fluide vâscoase, alcătuite din noroi sau din sfărâmături de roci îmbibate cu apă. Viteza de deplasare a acestora variază în funcţie de pantă şi de fluiditatea materialului, atingând zeci şi chiar sute de kilometri pe oră. Ele se formează în lungul văilor preexistente sau pe versanţii nefragmentaţi anterior de eroziune, putând acoperi lungimi între câteva zeci de metri şi mai mulţi kilometri. Datorită densităţii mari a materialului noroios, care depăşeşte de 1,5-2,0 ori densitatea apei, curgerile de noroi au o mare putere de transport şi de distrugere. Masa de pământ fluidă antrenează în mişcare copaci, bolovani uriaşi, clădiri, acoperind căi de comunicaţie, părţi din localităţi şi alte obiective construite de om. Viteza mare de deplasare a materialelor fluide conferă curgerilor de noroi caracterul de hazard deosebit de periculos, producând cel mai mare număr de victime dintre procesele de deplasare în masă. Aceste fenomene se întâlnesc în majoritatea regiunilor munţilor tineri de pe Glob, alcătuiţi din alternanţe de roci permeabile şi impermeabile, cu versanţi abrupţi şi udaţi de precipitaţii abundente. În Munţii Himalaia ploile musonice declanşează anual sute de curgeri de noroi care străbat diferenţe de nivel de 2000-3000 m şi au lungimi de 10-15 km. În România curgerile de noroi se întâlnesc mai ales în Carpaţii şi Subcarpaţii Curburii, unde au lungimi de câteva sute de metri, lăţimi de zeci de metri şi grosimea depozitelor deplasate de până la 2 m. Cea mai mare catastrofă generată de o curgere de noroi s-a produs în mai 1970 în masivul Huascaran din Anzii Peruvieni. Ea a fost declanşată de un cutremur care a determinat desprinderea unei mase uriaşe de gheaţă amestecată cu noroi şi cu sfărâmături de roci, ce s-a deplasat cu o viteză de peste 300 km/h pe o distanţă de 15 km, acoperind în câteva minute două localităţi şi curmând viaţa a 18 000 de oameni. Curgerea de noroi s-a continuat apoi pe o lungime de încă 160 km în lungul văii râului Santo, distrugând terenuri agricole şi numeroase sate. Haldele de steril din apropierea exploatărilor miniere pot fi afectate de procese de curgere. Un astfel de fenomen s-a produs în ţara noastră, în anul 1971, la exploatarea minieră Certej-Săcărâmb şi a acoperit cu noroi mai multe blocuri de locuinţe, generând numeroase victime. În pădurile tropicale se produc curgeri de noroi subterane, la adâncimi de 2-3 m (stratul superficial rezistă datorită rădăcinilor viguroase ale copacilor), care sunt deosebit de periculoase pentru fundaţiile clădirilor şi pentru şosele.

4.3. Posibilităţi de gestionare a deplasărilor în masă 4.3.1. Modul de intervenţie şi lucrările tehnice de stabilizare a alunecărilor de teren.

Există o diferenţiere, sub aspectul costului, în ceea ce priveşte soluţiile aplicate în combaterea alunecărilor pe terenurile agricole şi pe terenurile cu o importanţă deosebită social-economică, ceea ce impune necesitatea stabilirii unor tehnici şi tehnologii specifice de aplicare. Această necesitate este generată nu atât de natura alunecărilor pe terenurile agricole, care de cele mai multe ori este similară celor care afectează teritorii cu alte folosinţe, ci mai ales, de mijloacele disponibile, costul lucrărilor şi eficienţa lor economică. De obicei, se urmăreşte ca gestionarea alunecărilor de teren să se realizeze în cadrul lucrărilor de amenajare a versanţilor în complex, pe bazine hidrografice: lucrări de îmbunătăţire a condiţiilor de stabilitate a versanţilor, eliminarea excesului de umiditate, concomitent cu lucrările antierozionale. Lucrările şi măsurile adoptate sunt subordonate, tehnic şi economic, categoriei de folosinţă pe care o are terenul, iar soluţiile de consolidare şi prevenire nu sunt radicale, ci urmăresc atenuarea procesului şi crearea condiţiilor ca să aibă loc un proces de stabilizare a versanţilor în timp. Se admite deci că mişcările de teren pot continua şi că pot solicita noi măsuri şi lucrări, considerându-se chiar necesară o eşalonare a intervenţiilor pe o perioadă mai îndelungată de timp. Stabilirea şi execuţia celor mai corespunzătore măsuri şi lucrări de amenajare se face diferenţiat în funcţie de caracteristicile specifice fiecărei zone, de factorii activi ce conduc la instabilitatea terenului, de destinaţia ulterioară a acestuia, precum şi de condiţiile economice şi sociale. Aceasta presupune existenţa unor studii amănunţite privind aspectele pedologice şi litologice, hidrogeologice şi topografice care să evidenţieze factorii cauzali şi condiţionali ai alunecărilor şi în primul rând a acelora a căror influenţă poate fi corectată: acţiunea apei, acţiunea omului, microrelieful, pantele şi crăpăturile existente pe suprafaţa supusă alunecării. În condiţiile ţării noastre, asemenea lucrări au în vedere următoarele aspecte: 1) Efectuarea unor lucrări de astupare a crăpăturilor şi de nivelare-modelare, atât pe terenurile cu alunecări active cât şi cele cu alunecări stabilizate, deoarece microrelieful pronunţat, crăpăturile, microdepresiunile, monticulii favorizează stagnarea apei, împiedică drenajul extern al solului şi nu asigură condiţiile necesare de ameliorare şi valorificare a acestor terenuri. Aceste lucrări trebuie să fie executate înaintea tuturor celorlalte operaţiuni, întrucât prin ele se realizează o pantă continuă de scurgere pentru apele de suprafaţă şi totodată ele răspund şi cerinţelor de atenuare a procesului de eroziune a solului. 2) Asigurarea unui drenaj corespunzător, pe suprafeţe cât mai întinse de versant, al apei din izvoare sau a celei care se adună în microdepresiuni, în spatele monticulilor. Aceasta presupune realizarea unor lucrări de colectare şi evacuare a apelor de scurgere de suprafaţă (reţea de colectare şi evacuare), precum şi a apelor de infiltraţii şi, mai ales, de captare a izvoarelor de coastă. Drenajul se impune ca o lucrare obligatorie, necesară şi eficientă, ocupând o pondere importantă în complexul de lucrări. El asigură în primul rând captarea izvoarelor de coastă cu debit permanent. Reţeaua de colectare-evacuare a apelor de scurgere de suprafaţă – chiar şi atunci când pe suprafaţa supusă amenajării sunt şi procese de eroziune de suprafaţă a solului – se execută cu pantă longitudinală, care să reţină numai parţial apa. Adîncimea de pozare a drenajului pe terenurile agricole alunecătoare variază în funcţie de microrelieful terenului, între 1,50 - 2,50 m, iar amplasarea cea mai corespunzătoare a lui este pe traseele de circulaţie a apei (recunoscute pe teren după

izvore, mustiri, vegetaţie, microrelief etc.). Materialele indicate pentru realizarea drenurilor sunt piatra, fascinele sau tuburile din materiale plastice (nu sunt indicate tuburile de ceramică sau beton). Pe traseul zonelor cu exces de umiditate situate lateral faţă de traseul colectorului se execută drenuri absorbante, racordarea acestora la colectoare realizându-se prin cămine. Drenurile absorbante se execută la adâncimi de 1,20 – 1,50 m şi numai în cazuri bine justificate din punct de vedere tehnic şi economic, la adâncimi mai mari (1,50 – 2,00 m). Datorită pericolului mai mare de colmatare comparativ cu drenurile de pe terenurile plan orizontale, drenurile de pe versanţi vor fi prevăzute, în mod obligatoriu, cu material filtrant format din balast sau pietriş, zgură, turbă puţin descompusă etc., într-un strat de cel puţin 30 cm. Captarea izvoarelor de coastă se face în funcţie de felul izvorului (răsfirat sau concentrat) prin construcţii de captare specifice, care sunt racordate la drenuri. Capacitatea acestora este astfel stabilită încât să poată prelua debitul izvoarelor. În situaţia în care, pe lângă alunecări, versantul respectiv este supus şi eroziunii în adâncime, ravene sau alte elemente ale reţelei torenţiale, care slăbesc baza de susţinere, pe acestea se aplică lucrări transversale înalte, filtrante, care prin depunerile în spatele lor vor consolida sprijinul natural al malurilor. Când formele de eroziune în adâncime au rolul de a drena versanţii limitrofi, pe firul acestora se vor executa lucrări transversale de mică înălţime sau chiar numai traverse îngropate petru a menţine capacitatea de transport necesară. 3) O metodă simplă şi destul de eficientă, vizând eliminarea surplusului de umezeală de pe versanţi, constă în plantarea pe sectoarele cu drenaj slab a unor perdele înguste de specii arboricole cu transpiraţie intensă (salcie, plop, frasin); 4) Regularizarea albiilor şi consolidarea malurilor râurilor în sectoarele cu versanţi afectaţi de alunecări, pentru evitarea erodării bazei versanţilor şi subminarea lor; 5) Evitarea lucrărilor care pot contribui la degradarea stabilităţii versanţilor, precum carierele, excavaţiile, lucrările miniere, tăierea de ramblee, aratul în lungul pantei; 6) Evitarea lucrărilor care necesită taluzări artificiale (care, insuficient consolidate, pot deveni în scurtă vreme cornişe active, generatoare de alunecări), a construcţiilor hidrotehnice, a suprapăşunatului ş.a., care conduc la supraîncărcarea masei deluviului; 7) Interzicerea plantării cu pomi fructiferi a suprafeţelor afectate de alunecări relativ stabilizate, care creează condiţii favorabile de stagnare a apei pe versanţi şi supraîncarcă deluviile în momentul când fructele ajung la maturitate; 8) Folosirea numai ca păşune şi fâneaţă a suprafeţelor de versant afectate de alunecări cu deluviul gros, relativ stabilizate, şi sistarea temporară a păşunatului pe suprafeţe cu alunecări foarte active; Pentru arealele cu alunecări foarte intense sau în cazurile când alunecările afectează obiective importante, recomandarea celor mai potrivite măsuri de combatere este posibilă numai în urma stabilirii principalelor cauze ale alunecărilor din arealele respective. 4.3.2. Pentru evitarea pericolelor legate de avalanşe, este importantă cunoaşterea precisă a arealelor în care se produc. Cartografierea acestor areale şi realizarea hărţilor de

risc permit luarea celor mai eficiente măsuri de atenuare a impactului acestora asupra activităţilor umane. În dreptul culoarelor de avalanşă sunt construite tuneluri de protecţie, iar pe versanţi sunt amplasate ziduri de protecţie, garduri sau plase de sârmă. Plantarea unor perdele forestiere de protecţie s-a dovedit eficientă mai ales pentru protejarea drumurilor pe distanţe mari. În unele ţări avalanşele sunt declanşate artificial prin explozii, mai ales în apropierea pârtiilor de schi. În Canada sunt utilizate tunuri speciale amplasate în lungul căilor ferate şi a autostrăzilor. În Alpi, pârtiile de schi sunt echipate cu sisteme perfecţionate de monitorizare permanentă a stării zăpezii şi de alertare în situaţia pericolului iminent de declanşare a avalanşelor. Pentru turişti este necesar să cunoască bine traseele, să nu se abată de pe potecile sigure şi să urmeze instrucţiunile echipelor de Salvamont. Locurile periculoase vor fi traversate în linişte şi vor fi evitate cornişele şi pantele abrupte necirculate. Schiorii trebuie să cunoască foarte bine locurile cu pericol de declanşare a avalanşelor şi să evite pantele abrupte imediat după viscole şi ninsori abundente sau în perioadele de primăvară.

4.4. Eroziunea solului 4.4.1. Cauze şi mod de producere Eroziunea solului reprezintă una din principalele cauze ale degradării unor imense suprafeţe agricole şi silvice de pe Terra, producând mari pierderi materiale prin îndepărtarea stratului fertil de sol care asigură existenţa plantelor. Se estimează că prin eroziune se pierd anual pe continente peste 76 miliarde tone de sol fertil. Suprafaţa totală pe care se manifestă asemenea procese, intensificate de activităţile antropice, este evaluată la circa 1,1 miliarde hectare, din care 56% sunt situate în regiunile umede şi 44% în cele aride şi semiaride (Bălteanu, Alexe, 2000). Apa care poate provoca eroziunea solului pe versanţi provine fie din ploi (când cantitatea de apă căzută depăşeşte cantitatea de apă infiltrată), fie din topirea zăpezilor (când solul este îmbibat cu apă sau este îngheţat), fie din pânzele subterane (acolo unde acestea intersectează suprafaţa versantului). Eroziunea prin picături (numită şi eroziunea prin împroşcare sau prin impact) se manifestă în timpul ploilor şi irigaţiilor prin aspersiune, sub acţiunea picăturilor de apă la impactul cu suprafaţa solului. Impactul picăturilor asupra terenurilor neprotejate de vegetaţie determină sfărâmarea, desprinderea, împrăştierea particulelor de sol şi amestecarea agregatelor de structură. Se apreciază că o ploaie obişnuită poate să îndepărteze circa 2-3 tone de sol la hectar, în timp ce o furtună poate smulge cantităţi de 10 ori mai mari. Vegetaţia protejează bine solul, atenuând procesele de eroziune prin impact. Astfel, coroana arborilor împiedică o parte din picăturile de ploaie să ajungă la sol, iar litiera reprezentată de stratul de frunze căzute, ca şi vegetaţia ierboasă, acţionează ca un strat protector. În schimb, activităţile umane (defrişările şi desţelenirile, aratul în lungul pantei, suprapăşunatul ş.a.) contribuie la intensificarea proceselor de eroziune şi la distrugerea stratului de sol fertil bogat în humus. Pe versanţii afectaţi de eroziune, în funcţie de grosimea stratului de sol îndepărtat, recoltele obţinute pot fi chiar cu 75% mai scăzute.

Eroziunea de suprafaţă (cunoscută şi sub numele de ablaţie, eroziune decapantă sau eroziune laminară) este provocată de scurgerea difuză a apei în straturi subţiri şi continui, în pânză, pe feţele versanţilor, având ca efect desprinderea şi îndepărtare lentă, insidioasă, a stratului superficial al solului. Subţierea acestuia este, de obicei, relativ uniformă şi se poate regenera în condiţii naturale. Eroziunea în adâncime este provocată de scurgerea concentrată a apei pe versanţi în şiroaie din ce în ce mai mari, mai exact, de energia cinetică a curenţilor de apă concentraţi. Ea este exprimată prin forme depresionare alungite, sub formă de şanţuri, începând de la stadii incipiente de evoluţie (rigole), trecând apoi prin stadii intermediare (ogaşe) spre forme avansate (ravene şi torenţi). În ţara noastră, în condiţiile unui climat temperat continental cu frecvente ploi torenţiale şi în care aproape jumătate din teritoriul agricol este situat pe terenuri în pantă, pericolul eroziunii solului constituie o realitate demnă de luat în seamă. Circa 5,3 milioane hectare de pe aceste terenuri sunt afectate de eroziune, din care ¼ (situate pe versanţi cu pante mari) suportă acţiunea puternică şi foarte puternică a acestui proces. Zonele afectate în cea mai mare măsură sunt răspândite în : Podişul central moldovenesc (teritoriile din jurul localităţilor Negreşti, Vaslui, Bârlad, Adjud, Bujoru); nordul Moldovei (în jurul localităţilor Dorohoi, Botoşani); zona de curbură a Subcarpaţilor (Panciu, Focşani, Rm. Sărat, Buzău, Mizil); Podişul Mehedinţi şi parţial Podişul Getic (platforma Strehaiei şi a Olteniei); Podişul Transilvaniei (Dej, Gherla, Zalău, Luduş, Rupea, Mediaş, inclusiv dealurile Lăpuşului). Despăduririle efectuate în ultimii ani au contribuit mult la intensificarea proceselor de eroziune. Cele mai frecvente forme de eroziune torenţială se înregistrează pe versanţii despăduriţi, dezvoltaţi pe roci sedimentare neconsolidate. Utilizarea ca terenuri arabile a versanţilor puternic înclinaţi, suprapăşunatul, amplasarea greşită a drumurilor etc., contribuie, de asemenea, la intensificarea proceselor de ravenare. Situaţia creată după căderea comunismului, prin retrocedarea proprietăţilor agricole, pulverizarea lor şi, nu în ultimul rând, orientarea lor din deal în vale şi practicarea lucrărilor agricole pe aceeaşi direcţie, determină o rată ridicată de degradare a terenurilor prin procese erozionale. Cercetările efectuate în Podişul Moldovei au evidenţiat o rată medie de creştere a ravenelor cuprinsă între 0,5-2,0 m/an, procesele de ravenare provocând îndepărtarea, întrun interval de 100-300 ani, a peste 274 milioane m3 de sol şi rocă (Bălteanu, Alexe, 2000). 4.4.2. Posibilităţi de gestionare a eroziunii solului Pentru reducerea proceselor de eroziune pe versanţi se pot lua o serie de măsuri speciale, ca de exemplu : - prezervarea pe versanţii susceptibili la manifestarea unor asemenea procese, pe cât posibil, a vegetaţiei naturale (pădure şi fâneaţă naturală), întrucât s-a constatat că aceasta oferă o protecţie eficientă versanţilor, eroziunea solului fiind de zeci sau chiar de sute de ori mai mică decât cea înregistrată pe terenurile lipsite de vegetaţie sau pe cele cu pajişti degradate ; - utilizarea unor culturi agricole care protejează versantul (lucernă, trifoi ş.a.) ; - alternarea în centură a diferitelor culturi, paralel cu curbele de nivel;

- intercalarea de benzi înierbate, cu lăţime de 3,60 m, între diferitele culturi pe versanţi ; - executarea lucrărilor agricole, în special a arăturii, paralel cu curbele de nivel (în acest sens, măsurătorile efectuate la staţiunea de cercetări Perieni, din Podişul Moldovei, indică pierderi de sol de 3 ori mai mici în raport cu lucrările pe direcţie deal-vale); - lucrări de reîmpădurire a versanţilor (cercetările efectuate de specialişti în domeniul silviculturii au pus în evidenţă faptul că lucrările de împădurire reduc procesele de eroziune în circa 2-3 ani în cazul terenurilor cu eroziune slabă şi moderată, în 3-5 ani în cazul terenurilor cu eroziune puternică şi în 5-10 ani în cazul terenurilor cu eroziune foarte puternică şi excesivă); În cazul versanţilor afectaţi de ravenare, acţiunea de limitare şi eliminare a eroziunii este mult mai dificilă, implicând amenajarea bazinului de recepţie în ansamblu, construirea unor baraje în lungul ravenelor etc.

V. HAZARDELE CLIMATICE ŞI RISCURILE INDUSE Mai mult sau mai puţin violente, hazardele climatice constituie o categorie de hazarde în faţa cărora omul se supune adesea de manieră conştientă (nu are altă alternativă). Ele includ o paletă largă de fenomene - ciclonii tropicali, tornadele, furtunile, căderile de zăpadă şi viscolele, secetele prelungite, valurile de frig şi de căldură, ploile torenţiale, orajele, grindina, îngheţurile ş.a. - care pot declanşa la rândul lor alte riscuri. Una din marile probleme cu care se confruntă omenirea, deşi nu este cea mai urgentă şi nici cea mai gravă, este problema evaluării riscurilor legate de modificările climatice la scară planetară. Opinia dominantă, impusă mai ales de cercetătorii americani, este cea a unei deteriorări climatice de ansamblu, altfel spus a unei evoluţii care antrenează mai mult pierderi decât câştiguri. Riscurile climatice cele mai importante constau, în mod logic, în accentuarea structurilor climatice. Astfel, deşi în climatul temperat rece domină asprimea şi lungimea iernii, uneori se produc ierni şi mai aspre decât de obicei. De exemplu, la sfârşitul lui ianuarie 1994, când “ Canada a uitat să închidă uşile frigiderului”, pierderile economice în mai multe state din nordul SUA au fost considerabile. În Minnesota termometrele au coborât la –40ºC. Pierderile umane legate de acest episod foarte rece s-au ridicat la 70 persoane, cea mai mare parte a deceselor fiind legate de accidentele rutiere pe şoselele acoperite de polei. Accentuarea trăsăturilor structurale climatice poate fi luată ca exemplu şi în climatele tropicale sau musonice, dominate de alternanţa regulată a unui anotimp ploios şi a altuia lipsit practic de precipitaţii. Sunt cunoscute cronicile calamităţilor legate de supraabundenţa ploilor estivale şi de umflarea corelativă a cursurilor de apă în nordul Indiei, partea de est a Chinei, Coreea de Nord ş.a. În aceeaşi categorie de riscuri pot fi asociate şi cele care provin din dereglarea structurilor climatice, manifestarea unor fenomene marcante cu caracter insolit, având loc în contra sezon, dar care sunt dificil de pus în evidenţă: fenomenul El Niño, ciclonii tropicali, puternicele averse mediteraneene.

Dereglarea se manifestă nu doar în registrul structurilor temporale ale climatului, ci şi în cel cantitativ, în legătură cu fenomene cu intensitate anormală sau cu mărime dată prin efect de acumulare rapidă, când unul sau mai multe elemente ale climatului ating un nivel al forţei, intensităţii sau cantităţii, ieşite din comun. Este vorba de accidente climatice (furtuni, secete prelungite, valuri de frig şi de căldură, ploi torenţiale, oraje etc.), al căror imprevizibil ţine mai puţin de perioada în care riscă să se producă şi mai mult de nivelul cantitativ pe care anumite elemente riscă să îl atingă. În sens propriu, pericolul potenţial se exprimă în termeni de niveluri de energie, eliberată sau acumulată prin forţele naturii. În acest domeniu, ecarturile între valorile medii şi cele extreme sunt foarte diferite, se ştie, în funcţie de elementele climatice, de climatul respectiv şi chiar de diferitele locuri ale unui aceluiaşi climat. Pe de altă parte, valorile maxime absolute ce pot fi atinse nu sunt cunoscute, de aceea este nevoie să se recurgă la tabele de frecvenţă (anuale, lunare etc.), clase cantitative. Astăzi, omul dispune de mijloace de acţiune din ce în ce mai eficace pentru a nu se lăsa surprins şi pentru a limita constrângerile şi riscurile legate de climat, în ciuda greutăţii de anticipare a acestora, la toate nivelurile. Principiul previziunii este un mod de expresie a forţei societăţii în faţa naturii, care supravieţuieşte şi se susţine doar printr-o previziune continuă şi prin eforturi conjugate. Limitarea temporală şi spaţială a pericolelor climatice, reduce într-o anumită măsură gradul de incertitudine în prevederea lor. Vulnerabilitatea oamenilor şi a bunurilor materiale poate fi evaluată doar în funcţie de localizarea acestora.

5.1. Ciclonii tropicali, tornadele, furtunile extratropicale 5.1.1. Ciclonii tropicali sunt sisteme meteorologice circulare, cu diametre cuprinse între 500 şi 1000 km, formate pe oceane, în zona tropicală, caracterizate prin vânturi giratorii a căror forţă depăşeşte nivelul 12 pe scara Beaufort (peste 115 km/h), în general devastatoare, la care se asociază ploi torenţiale însoţite de oraje şi valuri marine uriaşe. Ei se deplasează cu viteze ce pot depăşi 30 km/h, căpătând deseori traiectorii neaşteptate şi intensificări locale greu de anticipat. Ciclonii tropicali poartă denumiri locale: “taifun” sau “typhoon” în Asia de est, “willy-willy” în Oceania, “hurricane” sau “uragan” în zona Golfului Mexic. Sistemul circular al unui ciclon poate fi divizat în mai multe părţi: - coroana exterioară, cu o lărgime de 100-200 km şi chiar mai mult, reprezentând zona în care încep să se înregistreze mişcările circulare ale aerului, cu tendinţă de intensificare a mişcării spre interior; - coroana principală, cu un diametru de până la 200 km, reprezentând partea cea mai dinamică, cu vânturi violente şi ploi abundente ce pot depăşi 1000 mm în 24 de ore; - ochiul ciclonului, cu un diametru între 5-50 km, reprezentând partea centrală a sistemului, caracterizată prin vânturi slabe şi cer în general senin; Conform scării Saffir-Simpson, ciclonii tropicali sunt clasificaţi în 5 categorii, în funcţie de viteza vântului şi înălţimea valurilor marine - slab, moderat, puternic, foarte puternic şi catastrofal - începând de la viteze ale vântului de până la 150 km/h şi valuri de până la 1,5 m şi terminând cu viteze ale vântului de peste 250 km/h şi valuri de peste 5,5 m.

Ciclonii tropicali se formează cu precădere spre sfârşitul verii (din august până în octombrie, cu un vârf foarte bine marcat către 10 septembrie), când în zonele respective temperatura apei oceanului la suprafaţă depăşeşte 26ºC. Foarte rar aceştia se pot produce în contra sezon (de exemplu, ciclonul “Alice”, abătut asupra Antilelor Mici în 1995, s-a produs în ianuarie). Ciclogeneza tropicală cunoaşte câteodată perioade lungi de calm relativ, chiar de “pană ciclonică”, întretăiate de ani foarte perturbaţi, sau mai bine zis, de anotimpuri perturbate. În medie, anual, pe Terra se formează în jur de 80 de cicloni tropicali, circa 10% din numărul total al acestora înregistrându-se în Golful Bengal. Ţara cel mai puternic afectată de asemenea fenomene este Bangladesh, unde numai ciclonul din noiembrie 1970 a produs 225.000 de victime şi peste 100 milioane de dolari pagube materiale. În America Centrală, uraganul “Mitch” din octombrie 1998 (denumit “furtuna secolului”) a devastat statele Honduras, Nicaragua, El Salvador şi Guatemala, pagubele economice înregistrate determinând o întârziere a dezvoltării economice în regiune cu zeci de ani (Bălteanu, Alexe, 2000). În 2005, sezonul uraganelor a produs pagube de 80 miliarde dolari. In SUA, s-au produs 21 uragane, fiind astfel egalat recordul înregistrat în 1923. Uraganul Katrina, din luna august, a afectat grav 5 state din sud-estul SUA, cu precădere statele Texas şi Lousiana, devastând literalmente orşul New Orleans care a fost înghiţit de ape şi producând moartea a 1383 de persoane, peste 1000 de copii fiind daţi dispăruţi A scos la iveală, în mod surprinzător, slăbiciunile autorităţilor americane privind protecţia şi securitatea cetăţenilor şi, mai ales, capacitatea de reacţie în caz de catastrofe naturale. 5.1.2. Tornadele sunt perturbaţii atmosferice violente cu caracter turbionar, de dimensiuni mult mai reduse decât ciclonii, care se produc în interiorul continentelor între 20 şi 60º latitudine nordică şi sudică. Fenomene asemănătoare se produc şi deasupra mării, purtând denumirea de “trombe”. Cauza esenţială a formării tornadelor o constituie supraîncălzirea aerului şi ascensiunea forţată a acestuia în stratele mai înalte şi reci ale atmosferei. Masa de aer în rotaţie are aspectul unei coloane gigantice sau a unei pâlnii răsturnate care uneşte cerul cu pământul, cu diametrul cuprins între câteva zeci şi câteva sute de metri (se înregistrează însă şi cazuri de tornade cu dimensiuni de până la 200-300 km). Viteza vântului variază între 60 şi 300-400 km/h, în situaţii excepţionale chiar 500 km/h, cu efecte devastatoare. Cele mai numeroase tornade se formează în partea centrală a SUA şi în Australia, dar se pot produce şi în Japonia, Africa de Sud şi în Europa. În SUA se produc anual între 80 şi 120 de tornade, însă, din fericire, doar circa 1/3 dintre ele sunt periculoase. Recordul a fost înregistrat în anul 1974, când s-au format 150 de tornade violente care au provocat moartea a 392 persoane şi pagube de 1 miliard de dolari (Bălteanu, Alexe, 2000). În Europa, în special în Rusia, Ungaria şi Bulgaria se produc tornade care, conform scării Fujita care măsoară intensitatea tornadelor, nu depăşesc gradul 2 sau 3. Ele se formează de obicei in timpul sezonului cald, la contactul unor mase de aer polar cu mase preexistente de aer cald, chiar tropical, determinând formarea de nori Cumulonimbus cu mare dezvoltare pe verticală, ce favorizează mişcări puternice ale aerului ascendente, descendente şi rotaţionale.

În România, tornade de mici dimensiuni dar destul de periculoase, se produc în Banat, în nordul Moldovei, în sudul şi estul Câmpiei Române şi în Dobrogea. Prima tornadă înregistrată „oficial“ la noi a avut loc în 1886, în anii următori producându-se alte câteva. Insă în ultimii ani fenomenul a apărut tot mai des şi a căpătat o intensitate tot mai mare. Dacă în perioada 2002-2004 au fost înregistrate doar patru vijelii cu caracter de tornadă, în 2005 au fost nouă tornade în numai şapte luni. Cea mai puternică tornadă din ţara noastră a avut loc pe 12 august 2002, în partea estică a Câmpiei Romîne. A acţionat pe o fâşie relativ îngustă, de doar căteva sute de metri, şi lungă de cca 30 km, traseul intersectând şi afectând grav teritoriul localităţii Făcăeni. Analiza retroactivă a imaginilor radar a evidenţiat formarea iniţial a unei supercelule convective deasupra Bulgariei, care în următoarele 2 ore şi jumătate s-a deplasat spre NE, cu o viteză de peste 45 km/h, pătrunzând pe teritoriul României, crescând rapid în înălţime, intensitate şi extindere. Momentul culminant a fost atins în zona localităţii Făcăeni, imaginea radar evidenţiază structura de “cârlig’ caracteristică sistemelor cu rotaţie internă, iar probabilitatea de grindină atinsese valori de 47%, valorile obişnuite ale acestui parametru fiind de până la 20%! Într-o fază ulterioară, supercelula a atins inălţimea de 15 km, iar probabilitatea de grindină a ajuns la valoarea deosebită de 56% ! Bilanţul acestui fenomen: 440 de case avariate, 14 fiind total distruse, 100 ha de pădure distruse, din care 30 complet culcate la pământ, în doar câteva minute, 3 morţi şi 10 grav răniţi. „Pentru a limita producerea fenomenelor extreme, precum cele de tip tornadă, ar trebui să reducem emisiile de carbon la nivel mondial şi producţia de chimicale ce distrug stratul de ozon“. În gestionarea ciclonilor tropicali şi a tornadelor se au în vedere atât operaţiunile de previziune, cât şi cele de prevenire şi alarmare. Ciclonii tropicali sunt consideraţi drept surse de risc considerabil, din cauza puterii concentrate în timp şi spaţiu, cei mai puternici putând provoca, în medie, 15.000 de victime şi pagube de 1,5 miliarde dolari. Efectul devastator al acestora constă în forţa vânturilor asupra regiunilor de coastă dens populate şi a vecinătăţii acestora, dar pot impune şi alte diferite "faciesuri" de risc: ploi torenţiale, inundaţii în majoritate nocive la scara bazinelor hidrografice, alunecări de teren ş.a. Tornadele, deşi se desfăşoară pe arii mai restrânse, sunt extrem de periculoase prin forţa deosebită a vântului. Previziunea. Deşi riscul ciclonic este un risc episodic, cu un anumit timp de repetare, legat de un pericol brutal, există o doză de necunoscut în prevederea traiectoriilor şi în natura riscurilor induse de perturbaţiile puternice. Esenţial, pentru a preveni efectele unui uragan, este a prevedea în primul rând traiectoria, dar şi caracteristicile anemometrice, pluviometrice şi oceanografice ale acestuia. Calitatea previziunii riscului ciclonic pe care şi-o asumă serviciile meteorologice este, în acest sens, de o importanţă capitală. Ea poate fi făcută de manieră remarcabilă (cazul uraganului “Hugo”, abătut asupra Guadelupei şi coastei de est a SUA în septembrie 1989, “gestionat” în mod exemplar de Meteo-France în colaborare cu

Huricane Center din Miami-Florida), dar poate fi sortită şi eşecului (cazul unor cicloni cu traiectorii cu comportament rătăcitor). Modelarea traiectoriei cu ajutorul computerului poate fi reuşită pentru un ciclon care se deplasează deasupra oceanului, însă deasupra unor arhipelaguri, complexitatea geografică (succesiunea de insule plate sau muntoase şi a canalelor oceanice) complică mult operaţiunea de prevedere a traiectoriei. De aceea este indicat să se acorde observaţiei directe a terenului importanţa pe care o merită (geografii fiind specialiştii cei mai indicaţi pentru acest tip de abordare). Un alt punct în privinţa căruia previziunea poate întâmpina dificultăţi îl constituie inadecvarea între previziunea riscului şi riscul efectiv, întrucât alertele în caz de cicloni sunt adaptate doar ameninţării reprezentate de vânturile extrem de puternice şi nu de către ploile torenţiale şi consecinţele lor morfologice (alunecări de teren) şi hidrologice (inundaţii). Prevenirea. Actul iniţial al prevenirii constă în cunoaşterea fenomenelor legate de riscul ciclonic, în calitatea informaţiei livrate celor puşi în situaţia de a-l suporta. Un rol esenţial revine în acest sens învţământului, dar şi mijloacelor mass-media. Alarmarea. Măsurile de alarmare şi pregătire a populaţiei cuprind instrucţiuni difuzate în arealele posibil a fi afectate, fiind diferenţiate în funcţie de fiecare situaţie concretă. Alarmarea populaţiei cuprinde mai multe faze: - Faza iniţială de lungă durată, de peste 10 zile, indică posibilitatea apropierii unei furtuni violente; - Faza intermediară, de 3-10 zile, în care sunt anunţate traiectoriile posibile ale furtunii; - Faza scurtă, de 1-3 zile, în care, eventual, se începe evacuarea populaţiei din arealele cele mai expuse, în special din apropierea coastelor; - Faza foarte scurtă, de câteva ore, în care fenomenul este iminent şi este necesară adăpostirea de urgenţă a populaţiei. Se recomandă rămânerea în interiorul clădirilor, cât mai departe de ferestre şi eventual adăpostirea în subsol sau sub scară. În unele oraşe din Midwest (SUA) au fost construite adăposturi speciale din beton pentru protecţia împotriva tornadelor. În situaţia în care cineva este surprins de furtună în maşină, este util să oprească autovehicolul imediat şi să se adăpostească. Foarte utilă este înlăturarea copacilor uscaţi sau bătrâni care s-ar putea prăbuşi, ca şi tăierea crengilor copacilor din apropierea clădirilor. În prezent, utilizarea sateliţilor meteorologici, a unor radare performante (radare Doppler) şi realizarea unor modele tot mai precise, permit stabilirea traseelor urmate de ciclonii tropicali cu o precizie de 30-50 km (faţă de 200 km în 1950), concomitent cu o îmbunătăţire simţitoare a alarmării populaţiei. În cazul tornadelor, alarma se dă cu câteva ore înainte de producerea fenomenului. 5.1.3. Furtunile extratropicale reprezintă hazarde cu potenţialitate majoră de risc pentru zona temperată, întrucât pot afecta areale cu mari densităţi de populaţie şi numeroase obiective economice. Cele mai puternice furtuni se formează la contactul dintre masele de aer polar şi cele tropicale, caracterizate prin contraste termice puternice. Aceste furtuni însoţesc

depresiunile ciclonale (arii cu presiune atmosferică scăzută) care se deplasează de la vest spre est şi ocupă suprafeţe uriaşe, de sute de mii de kilometri pătraţi. Unele furtuni declanşate în timpul verii au un caracter local şi se produc datorită supraîncălzirii aerului şi ascensiunii lui în stratele mai înalte şi reci ale atmosferei, unde vaporii de apă condensează şi dau ploi abundente. Riscurile legate de furtuni sunt generate de vânturile puternice, de căderile abundente de precipitaţii (în timpul iernii, sub formă de zăpadă), de căderile de grindină, de fulgere. În zonele litorale, riscurile sunt generate, mai ales, de producerea de valuri puternice care distrug ambarcaţiunile surprinse în larg sau pe cele ancorate în porturi şi rup digurile de protecţie. Europa de Vest este una din zonele frecvent afectate de furtuni extrem de violente, consemnate încă din perioada Evului Mediu, cu importante pagube materiale şi pierderi de vieţi omeneşti. Cel mai mare dezastru a fost înregistrat în noiembrie 1570, când o furtună a omorât 400.000 de persoane pe coastele vestice ale continentului. În perioada 24 decembrie 1999 - 2 ianuarie 2000, pe teritoriul Franţei, Germaniei şi Elveţiei s-au produs furtuni considerate drept cele mai puternice din ultimii 50 de ani, fiind distruse întinse suprafeţe de pădure, parcuri şi clădiri istorice. Descrise ca atingând “limita extremă a posibilului”, acestea au provocat moartea a peste 60 de persoane, au distrus reţelele electrice pentru 2 milioane de case şi au determinat închiderea temporară a majorităţii aeroporturilor din aceste ţări. Cele mai mari distrugeri au fost înregistrate în Franţa, datorită ploilor abundente şi rafalelor de vânt care au atins viteze de 180-200 km/h. În aceeaşi categorie se încadrează furtuna Kyril, care s-a abătut în luna ianuarie 2007 asupra părţilor nordică şi centrală ale Europei, din Insulele britanice şi până în Ungaria, provocând moartea mai multor zeci de persoane şi pagube considerabile. Abătându-se asupra unor teritorii cu mare densitate de populaţie, acest tip de furtuni poate produce importante daune (distrugerea sau deteriorarea spaţiilor împădurite, obiectivelor economice, reţelelor electrice, clădirilor, perturbarea reţelelor de transport etc.) şi pierderea de vieţi omeneşti. În ţara noastră, în august 2001, sudul şi sud-estul ţării au fost afectate de o furtună cu vânt, grindină şi trăsnete, care a distrus linii electrice aeriene, a avariat peste 900 de gospodării şi câteva mii de hectare de teren agricol. În noaptea de 3-4 august 2006, la Topliţa, o vijelie extrem de violentă, cu durata de 15 minute şi viteze ale vântului de peste 140 km/h, a dus, printre altele, la doborârea a 150 ha de pădure.

5.2. Alte hazarde climatice 5.2.1. Ploile şi ninsorile abundente fac parte din categoria fenomelor meteorologice periculoase, cu efecte directe asupra mediului şi activităţilor umane, făcând obiectul unor mesaje de avertizare din partea instituţiilor de profil. Ploile se pot caracteriza prin cantitate (măsurată în litri pe m²), prin intensitate (mm/minut) şi prin durată (minute sau ore). Ploile torenţiale sunt caracterizate printr-o mare intensitate, adică prin cantităţi mari de apă căzute într-un timp foarte scurt. Zona mediteraneeană înregistrează adesea averse extrem de violente. Astfel, la Cairo (Egipt), deşi cantitatea medie anuală de precipitaţii este de 32 mm/an, din care 4 mm în luna noiembrie, în data de 2 noiembrie 1994 au căzut circa 250 mm de apă doar în

2 ore, blocând aeroportul, metroul, întreaga aglomeraţie caireză în suprafaţă. În tot Egiptul, episodul a cauzat moartea a 300 de persoane. Deşi, în regiune, plouă doar în sezonul rece, precipitaţiile provenind din apa “aspirată” din Mediterana, iar “trombele ucigătoare din timpul furtunilor de iarnă” au fost evocate încă de vechii egipteni, acest tip de eveniment meteorologic constituie în mod evident o excepţie: ceva asemănător se produce în Egipt odată la 60 ani. În România, intensitatea medie cea mai mare înregistrată la o ploaie a fost de 6,63 mm/min, în Bărăgan, la data de 27 mai 1939. Cea mai mare cantitate de precipitaţii căzute în 24 de ore s-a înregistrat la C. A. Rosetti, în Delta Dunării, la 30 august 1924 şi a fost de 530,6 mm. Uneori precipitaţiile abundente cad mai multe zile consecutiv, producând inundaţii de amploare. 5.2.2. Viscolul reprezintă fenomenul de spulberare a zăpezii deasupra suprafeţei pământului şi troienirea ei datorită unor vânturi puternice şi turbulente. Teritoriile expuse viscolelor sunt cele din zonele temperate, subpolare şi polare, unde, în fiecare iarnă, acestea produc perturbări majore ale activităţilor umane. Pe continentul american, circa 80 milioane de persoane din nordul SUA şi din Canada locuiesc în centre urbane expuse riscului la acest fenomen. În Europa, de asemenea, se înregistrează puternice viscole, în special în părţile estice ale continentului. Viscolul devine un fenomen climatic de risc prin valorile ridicate ale vitezei vântului, pe fondul căderilor abundente de zăpadă şi prin faptul că se poate produce în extrasezon (foarte timpuriu toamna şi foarte târziu primăvara). De asemenea, caracterul de fenomen de risc este bine evidenţiat prin consecinţele produse: spulberarea zăpezii şi dezvelirea culturilor, dezrădăcinarea arborilor, distrugerea acoperişurilor şi chiar a zidurilor locuinţelor, ruperea cablurilor electrice şi întreruperea livrărilor de curent electric, troienirea zăpezii şi perturbarea traficului rutier, feroviar şi aerian, izolarea localităţilor şi întreruperea aprovizionării populaţiei, pierderi de vieţi omeneşti. În România, producerea viscolelor este favorizată de interferenţa a două tipuri de mase de aer cu caracteristici fizice diferite, mai exact, de advecţia maselor de aer polar sau arctic cu direcţie de deplasare dinspre nord-est şi nord, care se interferează cu aerul mai cald, mediteranean. Cele mai puternice viscole iau naştere atunci când în zonă acţionează un brâu de mare presiune (determinat de înaintarea unei dorsale a anticiclonului est-european şi unirea ei cu o altă dorsală a anticiclonului azoric) concomitent cu o familie de cicloni pe Marea Mediterană. În timpul viscolului, direcţiile predominante ale vântului sunt nord-vest, nord şi nord-est, barajul orografic al Carpaţilor având un rol important în orientarea acestuia, iar viteza maximă absolută a vântului poate ajunge la circa 200 km/h (cum a fost cazul viscolului de la Iaşi, din 4-7 ianuarie 1966), contribuind la accentuarea caracterului de risc al viscolului. Pe culmile Carpaţilor viscolele se pot produce 7-8 luni pe an, iar în unele situaţii extreme chiar tot timpul anului. În regiunile de deal şi câmpie, intervalul posibil de producere a acestora durează din luna decembrie şi până la începutul lunii martie. Cel mai mare număr mediu anual de zile cu viscol se înregistrează în Bărăgan (peste 6 zile) şi în Podişul Moldovei (3-4 zile). În Bărăgan, numărul maxim de zile cu viscol a fost de 13, înregistrat în februarie 1954, troienele de zăpadă atingând înălţimi de 2-5 m.

Cel mai mic număr mediu anual de zile cu viscol se înregistrează în Câmpia Banato-Crişană şi în Depresiunea Transilvaniei, cu o zi la 1-3 ani (uneori se înregistrează însă şi 1-2 zile pe an), situaţie datorată adăpostului oferit de Carpaţi. În aceste regiuni, viscolele sunt însoţite de căderi abundente de zăpadă, iar vânturile bat predominant dinspre nord şi nord-vest. În ultimii ani, cele mai puternice viscole s-au înregistrat în noiembrie 1993, 1995, 1998 şi 2001 (deci la începutul sezonului rece). Acesta din urmă (25-27 noiembrie 2001) a afectat întreaga zonă a Moldovei, mai ales judeţul Iaşi, paralizând întreaga activitate economică, de transport şi cea socială, fiind înregistrate importante pagube materiale (acoperişuri şi clădiri devastate, arbori dezrădăcinaţi, troienirea drumurilor şi autovehiculelor etc.). Viscolul din ianuarie 2000 s-a extins treptat din Transilvania şi Moldova spre nordul şi sud-estul ţării, provocând moartea a peste 30 de persoane prin accidente, îngheţ în zăpadă şi avalanşe, cât şi importante pagube materiale. Viscolul a fost asociat cu ninsori abundente, vânturi violente şi geruri de -15…-20ºC, troienele atingând în unele locuri grosimi de 5-7 m, blocând peste 20 de drumuri naţionale şi numeroase drumuri judeţene. Viscolul produs în sudul României, în ajunul Crăciunului 2003 a paralizat circulaţia în Bucureşti şi pe şoselele din Câmpia Română, zeci de oameni au rămas blocaţi timp de 12 ore în maşini în plin câmp, 1200 localităţi au rămas fără curent electric. În 24 ianuarie 2004, în Moldova, s-a înregistrat cel mai grav viscol din ultimii 20 ani, cu vânt de peste 140 km/h, troienele de zăpadă au atins 3 m pe şosea la Ruginoasa, 6 persoane găsindu-şi moartea în nămeţi. Măsurile cele mai eficiente în asemenea situaţii constau în pregătirea şi dotarea prealabilă a echipelor de intervenţie, instalarea para-zăpezilor pentru protejarea sectoarelor vulnerabile din lungul arterelor de circulaţie şi a obiectivelor economice importante, asigurarea unor stocuri corespunzătoare de rezerve de combustibil şi hrană. 5.2.3. Grindina reprezintă o formă de precipitaţii în stare solidă constituite din granule de gheaţă sferice sau colţuroase, cu diametre între 0,5–50 mm. Ea reprezintă un hazard climatic pentru majoritatea regiunilor temperate, cu o frecvenţă mai mare de producere în interiorul continentelor şi la contactul regiunilor de dealuri şi câmpie cu munţii. Grindina produce grave prejudicii culturilor agricole sensibile, livezilor de pomi fructiferi şi viilor. Când dimensiunile granulelor sunt mari, ea poate duce la distrugerea acoperişurilor caselor, spargerea ferestrelor locuinţelor şi geamurilor autoturismelor, rănirea sau chiar omorârea animalelor şi persoanelor surprinse în câmp deschis. Condiţiile cele mai favorabile de formare a grindinei sunt întrunite în anotimpul cald, la contactul dintre masele de aer rece şi cald, când aerul rece îl obligă pe cel cald să se înalţe cu rapiditate, producând condensarea vaporilor de apă şi îngheţarea picăturilor de ploaie. Norii cumulonimbus, cu mare dezvoltare pe verticală, favorizează formarea grindinei, prin îngheţarea picăturilor de apă supraîncălzite în partea mediană a norului. Datorită turbulenţei aerului, nucleul iniţial de formare este purtat în sus şi în jos în cadrul norului, mărindu-şi treptat volumul prin sublimarea vaporilor de apă (în cazuri deosebite granulele de gheaţă pot atinge dimensiuni mai mari decât mărimea oului de găină sau de gâscă). Grindina cade pe suprafeţe restrânse, în lungul frontului de formare a furtunii.

În ţara noastră, grindina se formează aproape în majoritatea cazurilor în zone frontale reci, în intervalul aprilie-octombrie, luna iunie înregistrând cea mai mare frecvenţă a acestui fenomen. Regiunile cele mai afectate sunt Podişul Moldovei, estul Câmpiei Române şi Dobrogea, unde se înregistrează în medie, anual, 1-2 furtuni însoţite de grindină. În 1975, la Strunga, s-au înregistrat 6 zile cu grindină, concentrate în lunile mai şi iunie. În regiunile montane, numărul zilelor cu grindină poate ajunge la 7-8 pe an, însă riscul reprezentat de acestea este mai redus datorită suprafeţelor restrânse ocupate de culturile agricole. Evenimentul din august 1950 din judeţul Iaşi, când un front atmosferic rece a determinat ascensiunea forţată a aerului cald până la altitudini de peste 6000 m, cu condensarea vaporilor şi formarea unui nor de grindină, care a afectat o fâşie de teren cu lăţime de 4-12 km (în mare parte suprapusă peste oraşul Iasi) şi o lungime de 54 km, ilustrează extrem de elocvent amploarea riscului reprezentat de grindină: -dimensiunile boabelor de grindină au variat între 2-3 cm şi cele ale unui ou (pe alocuri chiar 300-320 g), -densitatea boabelor pe m2 a fost de 1200, -durata fenomenului a fost de 13 minute, timp în care au căzut 28,8 l/m 2 (jumătate din cantitatea totală de apă care cade în august la Iaşi); -viteza vântului a atins 22-30 m/s (adevărat ciclon, pe o suprafaţă de 1 m2 orientată perpendicular pe direcţia de deplasare a masei de aer, vântul a lovit cu o forţă echivalentă unei presiuni de 64-116 kg greutate). Consecinţe: toată vegetaţia distrusă în proporţie de 80% - 100%, numeroase victime în rândul animalelor şi oamenilor surprinşi în câmp deschis, distrugerea acoperişurilor, pereţilor şi ferestrelor caselor, eroziunea solului de pe versanţi. Un asemenea eveniment (violenţa extremă a vântului, cantitatea enormă de apă căzută în doar 13 minute, desimea şi volumul imens al boabelor) se încadrează printre fenomenele atmosferice cu producere odată la 100 ani în această regiune. Definirea riscului reprezentat de grindină este, în primul rând, o chestiune de scară. Astfel, o aversă violentă de grindină într-o anumită regiune poate pune în discuţie supravieţuirea exploatărilor agricole, la scara acestora brutalitatea fenomenului fiind adesea fatală, însă la nivel naţional, ea singură, nu va avea repercusiuni. Este nevoie de acumularea a sute sau chiar mii de averse de grindină care să conducă la o criză la scara ţării. Pe de altă parte, riscul la grindină se defineşte printr-un prag, care variază în funcţie de ceea ce contextul social-economic este capabil să tolereze. El este integrat în gestiunea exploatărilor şi depinde de parametrii climatici (frecvenţa grindinei despre care agricultorii nu au adesea decât cunoştinţe empirice) şi economici (sănătatea intreprinderilor, costurile asigurărilor etc.). În prezent, gestionarea riscului la grindină se poate realiza fie prin prognoză meteorologică, din ce în ce mai exactă graţie utilizării radarelor şi imaginilor satelitare, fie printr-o activitate de prevenire a formării norilor cu grindină, fie prin metode defensive. În încercarea de prevenire, recrudescenţa căderilor de grindină din ultima vreme a condus la reconsiderarea luptei active. Sunt utilizate tunuri anti-grindină (însă ineficacitatea lor a fost deja demonstrată) şi rachete care pulverizează în cadrul norilor o

serie de substanţe, cum este iodura de argint, care determină căderea ploilor înainte de formarea granulelor de gheaţă. Eficienţa metodei este adeseori departe de cea scontată şi, în plus, necesită costuri ridicate. O metodă de apărare contra grindinei o constituie plasele para-grindină. Acestea sunt permanente şi sunt instalate pe rîndurile de pomi fructiferi, viţă de vie etc. Considerate foarte “la modă” în prezent, acestea sunt însă foarte scumpe: între 7000 şi 15.000 dolari pe hectar, în funcţie de model. Doar marii producători îşi pot permite asemenea echipamente, de aceea ele nu ocupă în prezent decât câteva procente din suprafaţa totală ce ar putea fi astfel echipată. Ele permit producătorilor, pe de o parte menţinerea activităţii filierei în aval şi deci a lucrărilor aferente (cules, sortare şi vânzare), iar pe de altă parte prezervarea pieţelor, mai ales pentru export. 5.2.4. Tot în categoria fenomenelor meteorologice periculoase menţionăm orajele (fulgerele şi trăsnetele). Acestea constituie cele mai rapide hazarde naturale, al căror impact este imposibil de a fi prevenit, prezentând un grad ridicat de risc pentru om prin producerea de incendii şi victime. 5.2.5. Îngheţul şi bruma pot deveni fenomene de risc atunci când se produc întâmplător în afara sezonului obişnuit: primăvara târziu, când afectează plantele după începerea ciclului vegetativ (în perioada de înmugurire sau de înflorire), şi toamna devreme, când afectează recoltele care nu au fost culese încă (în special fructele şi legumele). 5.2.6. Depunerile de gheaţă (chiciura şi poleiul) constituie fenomene de risc specifice sezonului rece, putând provoca ruperea crengilor copacilor şi cablurilor electrice, respectiv perturbarea circulaţiei rutiere, a pietonilor, a activităţii aeroporturilor. 5.2.7. De asemenea, ceaţa (indiferent de tip şi de modul de formare) reprezintă un fenomen de risc pentru toate tipurile de transport, favorizând producerea accidentelor datorită scăderii vizibilităţii, agravarea afecţiunilor respiratorii (cum sunt bronşitele şi astmul bronşic) ş.a. 5.2.8. Doborâturile de vânt, caracterizate în general prin absenţa precipitaţiilor şi localizare doar pe versanţii munţilor, se manifestă la început prin vânt de intensitate mică, dar a cărui viteză creşte apoi în scurt timp, distrugând întinse zone împădurite (aprilie 2001, Sadova, în Obcinele Bucovinei, 65 000 ha pădure distruse). Cauza: exploatarea iraţională a pădurii pe suprafeţe imense, formarea unor goluri, culoare în interiorul pădurii, făcând-o astfel vulnerabilă la acţiunea unui vânt de intensitate mare. Se adaugă şi dezgheţul specific primăverii, cu sol afânat şi îmbibat cu multă apă, sistemul radicular al copacilor, cu rădăcini extinse pe orizontală, ondulaţii sau perturbări ale traseelor curenţilor-jet din atmosfera înaltă ş.a.

5.3. Seceta şi deşertificarea Seceta şi deşertificarea sunt două hazarde cu perioade lungi de instalare, care produc mari pagube, foamete şi boli pe teritorii întinse, în special, în ţările slab dezvoltate. Tendinţa de extindere a acestor fenomene este în strânsă legătură cu modificările climatice globale şi cu presiunea tot mai accentuată a societăţii omeneşti asupra mediului. Pe plan internaţional, s-au desfăşurat mai multe programe de cercetare şi de ajutorare a ţărilor puternic afectate. Sub egida ONU a fiost elaborată “Convenţia privind Combaterea Deşertificării”, adoptată în 1994, la care a aderat şi România.

5.3.1. Seceta este fenomenul natural caracterizat prin apariţia unui deficit de umezeală în aer şi în sol, ca urmare a scăderii surselor naturale de apă (precipitaţiilor, debitelor râurilor şi rezervelor subterane de apă) sub nivelul mediu, cu consecinţe directe asupra plantelor. Dezechilibrele hidrologice majore din timpul secetelor influenţează în mod negativ sistemele de producţie: aduc pagube importante culturilor agricole şi în domeniul creşterii animalelor, crează dificultăţi în transportul fluvial şi în funcţionarea hidrocentralelor ş.a. Secetele se pot produce în orice regiune a Globului, dar cele mai puternice efecte se înregistrează în regiunile aride, semiaride şi subumede, acolo unde ecosistemele se caracterizează printr-o mare fragilitate. Pentru România, conform criteriului Hellman de caracterizare a secetei, o perioadă secetoasă este aceea în care nu au căzut cel puţin 0,1 mm precipitaţii timp de 14 zile consecutive în intervalul octombrie-martie şi 10 zile consecutive în intervalul aprilieseptembrie. În Bărăgan şi Dobrogea, durata medie a intervalelor secetoase este de peste 20 de zile, în Câmpia Română şi Podişul Moldovei de 15-19 zile, iar în restul ţării în jur de 17 zile. Deşi secetele se pot înregistra pe întreg parcursul anului, cele mai numeroase se produc la sfârşitul verii şi începutul toamnei. Teritoriile cele mai expuse secetei sunt situate în partea de sud-est a ţării (Bărăganul, Dobrogea, sudul Podişului Moldovei). La nivelul întregii ţări, seceta din vara anului 2000, prelungită până în iarna lui 2001, cea mai puternică din ultimii 100 de ani, a afectat peste 3,7 milioane hectare de teren. Nivelul râurilor a scăzut considerabil, Dunărea a înregistrat cel mai scăzut nivel de la 1840 încoace (de când a început să fie monitorizat nivelul ei), cu repercusiuni asupra transporturilor fluviale şi pagube uriaşe aduse armatorilor. A fost afectat şi sistemul energetic naţional datorită nivelului scăzut în lacurile de acumulare: în noiembrie 2000 gradul de umplere a lacurilor de acumulare atinsese pragul alarmant de 20%, sistemul energetic naţional intrând în iarnă cu un grad de umplere a lacurilor egal cu cel cu care ar fi trebuit să iasă din iarnă. Pagubele aduse economiei naţionale au depăşit 3 miliarde dolari. Pentru atenuarea efectelor secetei în agricultură se utilizează irigaţiile, se cultivă specii de plante rezistente la uscăciune şi se folosesc diferite sisteme agrotehnice care reduc pierderile de apă din sol. 5.3.2. Deşertificarea reprezintă fenomenul complex de degradare a terenurilor în zonele aride, semiaride şi subumed-uscate datorită schimbărilor climatice şi activităţilor umane. Acest hazard este evident pe aproape 25% din suprafaţa uscatului terestru şi afectează peste 110 ţări cu aproape un miliard de locitori, pe toate continentele, producând pagube anuale evaluate la peste 40 miliarde de dolari (Bălteanu, Alexe, 2000). Deşertificarea este pusă în evidenţă printr-o întreagă serie de fenomene, cum sunt: - modificarea treptată a covorului vegetal prin înlocuirea asociaţiilor de plante perene cu plante anuale mai puţin valoroase şi restrângerea treptată a arealului acestora; distrugerea covorului vegetal şi reducerea drastică a gradului de acoperire a solului; - reducerea rezervelor de apă în sol, în pânza freatică şi în reţeaua hidrografică datorită, în primul rând, reducerii cantităţii de precipitaţii; - distrugerea solului prin eroziune în suprafaţă, deflaţie, aridizare, salinizare, alcalinizare, formarea unor cruste;

- migrarea dunelor de nisip; Fenomenul de deşertificare a atras atenţia opiniei publice mondiale în anii ‘70, când în Sahel – teritoriu semiarid sub forma unei fâşii late de 200-300 km, suprapusă bordurii sudice a deşertului propriu-zis al Saharei – s-au înregistrat câteva perioade cu secete puternice, după ce, anterior, în anii ‘50 şi ‘60 s-a înregistrat o anumită abundenţă pluvială concomitent cu obţinerea independenţei ţărilor de sub tutela colonială, debutul urbanizării moderne, progrese sanitare etc. În perioada anilor ‘70 şi ‘80, s-a înregistrat însă o tendinţă persistentă de scădere a cantităţilor anuale de precipitaţii, concretizată într-o secetă prelungită, care s-a suprapus peste o perioadă de explozie demografică şi care a produs mari suferinţe crescătorilor de animale şi ţăranilor legaţi de agricultura pluvială, foamete, migraţii masive şi numeroase victime omeneşti. Gravele dificultăţi de viaţă au avut consecinţe de ordin socio-politic (conflicte, lovituri de stat) şi au suscitat emoţia umanitară în exterior, în anumite ţări dezvoltate. Ecosisteme extrem de fragile, caracterizate prin precipitaţii reduse şi vegetaţie de pajişti xerofile, cu plante adaptate la uscăciune şi care pot fi cu uşurinţă distruse prin suprapăşunat şi utilizarea ca terenuri agricole, se găsesc nu numai în Sahel, ci şi în nordul şi sudul Africii, în peninsula Arabică, în sudul Asiei, în America de Nord şi în Australia. Perioadele secetoase înregistrate în ultimele decenii au avut urmări extrem de grave: în partea de vest a Africii au pierit de foame 250 000 de persoane; în 1973 lacul Ciad îşi restrânsese deja suprafaţa cu 2/3; în Sudan deşertul a înaintat în 7 ani cu 90-100 km, iar în Mali s-a extins cu aproape 30% din suprafaţa iniţială (Bălteanu, Alexe, 2000). Cauzele care determină deşertificarea sunt de ordin climatic şi antropogen, în cele mai multe situaţii existând o strânsă interacţiune între ele. Cauzele climatice cuprind reducerea cantităţilor de precipitaţii, modificarea regimului acestora, încălzirea climei şi intensificarea vântului, acestea din urmă mărind evaporaţia şi uscarea plantelor. Vânturile puternice care bat din aceeaşi direcţie determină înaintarea dunelor mobile de nisip şi invadarea terenurilor utilizate de om. În deşertul Libiei, imaginile realizate din sateliţi, pun în evidenţă dune de nisip care se deplasează spre valea Nilului, sub influenţa vânturilor de nord-vest, cu o viteză de 260 m/an, fără a exista posibilitatea de a fi oprite. Cauzele antropogene cuprind suprapopularea şi utilizarea necorespunzătoare a unor terenuri, mai ales atunci când se înregistrează perioade secetoase prelungite. Extinderea terenurilor arabile şi suprapăşunatul favorizează spulberarea particulelor fine şi distrugerea cu rapiditate a pojghiţei fertile de sol. Irigaţiile în exces practicate în terenurile semiaride produc salinizarea puternică a solurilor. Creşterea unui număr prea mare de animale provoacă o degradare accentuată a pajiştilor şi instalarea vegetaţiei xerofile, care protejează mai puţin solul. Extinderea deşertului determină şi o migrare a populaţiei lipsite de hrană spre oraşe şi instalarea ei, din motive de suprapopure şi lipsă de spaţiu, la periferiile acestora. Ca urmare a deteriorării vegetaţiei din jurul marilor oraşe, acestea sunt invadate de dune mobile de nisip (cazul capitalei Sudanului, Khartoum). Fenomene alarmante de deşertificare se înregistrează şi pe teritoriul ţării noastre, în Dobrogea, în estul Bărăganului şi în sud-estul Podişului Moldovei, unde secetele pelungite se îmbină cu fenomene complexe de degradare a solurilor datorită uscăciunii. Aceste fenomene cuprind pierderea de humus şi substanţe nutritive prin deflaţie şi prin eroziune (în Dobrogea), formarea crustei, sărăturarea şi aridizarea solurilor.

Combaterea deşertificării include diferite măsuri legate de utilizarea durabilă a terenurilor: - utilizarea echilibrată a terenurilor agricole prin rotirea culturilor şi adoptarea unor măsuri de protejare a solurilor; - reducerea suprapăşunatului şi dezvoltarea unor surse alternative de venituri pentru populaţie; - introducerea unor metode biologice de fertilizare a solurilor şi utilizarea echilibrată a surselor de apă;

VI. HAZARDELE HIDROLOGICE ŞI RISCURILE INDUSE 6.1. Inundaţiile - cauze şi mod de producere Inundaţiile reprezintă acoperirea temporară cu apă a unor teritorii ca urmare a creşterii de nivel a unei mase de apă (râu, lac etc.), depăşind cota terenului din teritoriile respective. Ele pot fi provocate şi prin creşterea nivelului apei subterane peste cota terenului sub efectul unui gradient hidraulic prin infiltraţii. Inundaţiile constituie fenomene frecvente, care comportă riscuri serioase pentru om şi activităţile sale. Fiind hazardul cel mai larg răspândit pe Glob, ocupă primul loc în privinţa pagubelor provocate de catastrofele naturale, cauzând anual pierderi economice de mari proporţii, moartea a zeci de mii de oameni, afectarea în diferite forme şi nivel de gravitate a altor câteva sute de mii de persoane. În Franţa, spre exemplu, statisticile indică faptul că trei sferturi din dezastre, ca valoare, sunt datorate inundaţiilor şi curgerilor de noroi, cauzând anual pierderi economice cuprinse între 0,5 şi 2,5 miliarde de euro. În ţara noastră, în perioada 19922006, inundaţiile au fost responsabile de aproape 80% din pagubele generate de dezastrele naturale şi au cauzat moartea câtorva sute de persoane. La originea inundaţiilor stau, în marea majoritate a cazurilor, cauze naturale: - particularităţile climatice (posibilitatea producerii de precipitaţii abundente, topirea brutală a zăpezilor şi a gheţii sau combinaţii ale acestora, rata de evaporaţie a apei meteorice etc.); - particularităţile morfohidrografice reale ale cursurilor de apă (poziţia bazinului hidrografic, suprafaţa şi forma acestuia, altitudinea şi gradul de fragmentare a reliefului, tipul şi densitatea reţelei hidrografice, permeabilitatea substratului, lărgimea şi adâncimea albiei minore etc.); O a doua categorie de condiţii este determinată de acţiunea factorului antropic (utilizarea terenurilor, gradul de antropizare, lucrările de inginerie hidrologică etc.). Acţiunea umană are de multe ori consecinţe negative, contribuind la creşterea gradului de risc de producere a inundaţiilor şi la accentuarea efectelor produse de acestea prin: - modificarea particularităţilor morfohidrografice naturale ale râurilor prin regularizări, îndiguiri şi taluzări, care, deşi produc o îmbunătăţire a condiţilor de scurgere, pot produce ştrangulări ale secţiunii de curgere sau pot avea efecte grave în anumite cazuri de compunere nefavorabilă a hidrografelor; - despăduriri excesive în cuprinsul bazinelor hidrografice;

- expolatarea defectuoasă a descărcărilor de ape mari la unele acumulări, fără corelare cu amenajările din aval; - accidente şi avarii survenite la lucrările hidrografice (ruperea barajelor, degradări ale sistemelor de etanşare a marilor canale ş.a.), care pot produce inundaţii mult mai mari decât cele în regim natural, creând situaţii extrem de periculoase mai ales dacă se produc în timpul viiturilor; - nu lipsită de importanţă este practicarea culturilor neacoperitoare (porumb, cartof ş.a.) în lunci şi pe terasele joase, ca şi dispariţia haturilor dintre parcele, favorizând astfel scurgerea apei, în timp ce păşunile naturale, câmpurile de lucernă ş.a. ar avea efect de burete. Un studiu efectuat în Belgia (Mabille, 1985, citat de Salomon, 1997) estimează că înlocuirea culturilor acoperitoare cu culturi neacoperitoare ar provoca o creştere a debitelor de vârf de la 25% la 50%, în funcţie de intensitatea ploilor. - o serie de procese precum tasarea solurilor (prin utilizarea maşinilor agricole şi prin păşunat excesiv), extinderea suprafeţelor betonate şi asfaltate din localităţi (cu efect în scăderea permeabilităţii terenurilor), prelevarea de pietrişuri şi nisipuri din albii (având ca efect adâncirea cursurilor de apă), constituie tot atâţia factori ce contribuie la creşterea gradului de risc de producere a viiturilor şi la accentuarea efectelor produse de acestea (Salomon, 1997). Recordul de victime provocate de o inundaţie s-a înregistrat în 1887 în China, când fluviul Huang-He a acoperit peste 15.000 km2 de teren în partea septentrională a ţării, curmând viaţa a circa 1.000.000 de persoane (Migliorini, 1980). Sunt cunoscute cronicile calamităţilor legate de umflarea cursurilor de apă în Asia de Sud-Est (nordul Indiei, partea de est a Chinei, Coreea de Nord ş.a.) ca urmare a ploilor musonice din sezonul de vară. Aici, ţara cea mai afectată este Bangladesh-ul, circa 30% din suprafaţa acesteia fiind acoperită periodic de ape. În China terenurile inundabile depăşesc 1 milion km2 în lungul fluviilor Huang He şi Yangtze. În iulie 1996, în partea central-sudică a Chinei, între Guizhou şi Zhejiang, fluviul Yangtze a inundat mai multe milioane de hectare, ca urmare a “celor mai mari ploi din ultimii 50 de ani”, cum au fost acestea apreciate. Deşi fluviul dispune de lacuri cu drenaj reversibil care amortizează enormele viituri de vară, efectele unui muson foarte ploios asupra uneia din cele mai populate regiuni din lume, au fost catastrofale. În Coreea de Nord, în 1995, a fost devastată o suprafaţă de 4000 km2, circa o jumătate de milion de oameni rămânând fără locuinţă. În Cambodgia, Vietnam şi Malaysia cea mai mare parte a populaţiei trăieşte în regiuni inundabile (utilizate în cultura orezului şi a altor plante care necesită multă apă). Riscul la inundaţii este amplificat întrucât ploile se abat asupra acestor sisteme de culturi inundate care tind, în condiţii normale sezoniere de aport de apă, să regularizeze în spaţiu şi să prelungească în timp extensia suprafeţelor cu apă. În România se produc anual circa 10-15 viituri, cu o frecvenţă mai mare la altitudini mijlocii în Carpaţi şi Subcarpaţi şi mai redusă spre regiunile de câmpie. Inundaţiile catastrofale (cu asigurări de 0,5-1,0%, produse odată la 50, respectiv 100 de ani) au drept cauză ploile torenţiale combinate cu topirea bruscă a zăpezii. Cele mai frecvente viituri se produc în partea de vest a ţării (un procent însemnat aparţinînd anotimpului de iarnă), unde frecvenţa anuală de apariţie este de 30-40%.

Primăvara se formează cu regularitate viituri prin topirea zăpezii (a cărei acumulare este asigurată de condiţiile termice negative din timpul iernii), peste care se suprapun ploile de primăvară. La începutul verii viiturile au caracter general pe teritoriul ţării, sunt datorate ploilor abundente şi au o frecvenţă de 15-20% în zona de câmpie şi 25-30% în zonele montane. Toamna viiturile sunt mai rare, se datorează ploilor din perioada octombrienoiembrie şi au o frecvenţă mai ridicată în Banat şi Oltenia; Se estimează că suprafaţa maximă expusă inundaţiilor în ţara noastră este de circa 3,5 milioane ha, ceea ce reprezintă 15% din teritoriul ţării. Principalele zone inundabile sunt următoarele: Câmpia Dunării – 8.000.000 ha, Câmpia Banatului – 485.000 ha, Bazinul Siretului – 300.000 ha, Câmpia Crişurilor – 200.000 ha, Bazinul Oltului – 160.000 ha, zona Someş-Crasna – 140.000 ha, Bazinul Prutului – 90.000 ha, Bazinul Argeşului – 80.000 ha, Bazinul Mureşului – 60.000 ha, Bazinul Ialomiţei – 50.000 ha, bazinele Jiului şi Someşului – cu câte 20.000 ha fiecare, Bazinul Călmăţuiului – 10.000 ha. Când căderea precipitaţiilor se combină cu topirea zăpezilor din zona montană se produc viituri catastrofale (precum cele din luna mai 1970, generalizate la nivelul întregii ţări, cele mai puternice din istoria ţării. Prezenţa rocilor argiloase a favorizat fenomenul de scurgere pe versanţi, circa 90% din precipitaţii ajungând rapid în reţeua hidrografică. Vitura de pe Mureş s-a încadrat în perioada de revenire de 150 ani, iar cea de pe Someş şi de pe afluenţii lui, de 300 ani ! Viiturile au afectat 1500 de localităţi, 45 000 case au fost dărâmate sau grav avariate, înregistrându-se circa 170 de victime şi pagube de peste 1 miliard dolari). În anul 2005, din aprilie şi până în septembrie, România a fost măturată de 6 valuri succesive de inundaţii, cauzate de ploi abundente (uneori de peste 250 l/m 2), scurgerea de pe versanţi, tăieri abuzive ale pădurii (în zona Asău, în Vrancea etc.). Debitele de pe râurile mari au fost de zeci de ori mai mari (pe Siret de 12 ori), iar pe afluenţii mai mici, de sute de ori. În Banat inundaţiile au fost agravate printr-o eroare a autorităţilor, care în momentul în care debitele de pe Bega au atins valori alarmante, din dorinţa de a proteja oraşele mari Lugoj şi Timişoara, au decis devierea apelor spre râul Timiş. Situaţia a scăpat de sub control, volumul uriaş de apă a înghiţit zone întinse de câmpie joasă din spatele digurilor de protecţie din lungul râurilor respective şi, implicit numeroase sate. În luna septembrie a aceluiaşi an o serie de localităţi din judeţul Covasna au fost măturate, doar în 15 minute, de o viitură care a atins în unele locuri 7 m înălţime. Bilanţul inundaţiilor din 2005 a fost dramatic: 69 de morţi, 4500 de case distruse, 45 000 de case afectate, mii de hectare de terenuri agricole distruse.

6.2. Posibilităţi de gestionare a inundaţiilor În faţa problemei inundaţiilor omul nu este total descoperit, având astăzi la îndemână numeroase soluţii, fie de adaptare (soluţii mai vechi), fie de stăpânire a fenomenului, fie de “pansare a rănilor” produse. 6.2.1. Prevenirea pasivă, cea mai simplă şi, de departe cea mai eficace, adoptată pe scară largă în trecut, constă în evitarea amplasării localităţilor şi a obiectivelor economice pe terenurile cunoscute ca susceptibile la inundare. În zilele noastre,

multiplicarea mijloacelor de observare (fotografii aeriene şi imagini satelitare) permit cartografierea precisă a zonelor inundabile, încât una din sarcinile principale ale factorilor de decizie la nivel local sau naţional ar trebui să fie tocmai realizarea unor asfel de hărţi. Ideal ar fi ca fiecare bazin hidrografic cu risc de inundaţie să posede propria sa “carte de identitate”, în care să figureze perioada de revenire, calculată pe baza şirurilor lungi de date, întrucât cea mai mare parte a inundaţiilor sunt repetitive şi deci, previzibile. 6.2.2. Întreţinerea albiilor. Se pare că o curăţare perfectă a albiilor cursurilor de apă (de trunchiuri de copaci căzuţi, crengi, gunoaie etc.) nu este soluţia cea mai bună pentru a reduce pagubele provocate de inundaţii. O serie de autori (Oberlin, 1994; Salomon, 1997) consideră că această curăţare duce la accelerarea scurgerii în aval şi la ridicarea gradului de ameninţare a localităţilor, fără a mai socoti o intensificare a eroziunii. După cei doi autori, ceea ce trebuie luat în considerare este bazinul hidrografic în ansamblu, abordarea globală fiind, de departe, cea mai coerentă în materie de gestiune a mediului natural şi de investiţii. Printre altele, aceasta presupune: - conservarea unor zone specifice, umede, în lungul râurilor, care să colecteze apele de inundaţie, având dublu rol: reţinerea scurgerii şi reducerea vitezei apei, pe de o parte şi favorizarea evaporaţiei, pe de altă parte; - construirea de baraje de retenţie, cu rol de a egaliza viiturile, de a atenua momentele de vârf ale scurgerii (acestea se dovedesc cu adevărat eficiente când se combină cu noile metode bazate pe informatică şi automatizare, pe analiza imaginilor radar de la centrele meteorologice); - evitarea exploatării pietrişurilor şi nisipurilor din albii, care conduce la accentuarea pantei şi imprimarea unei energii suplimentare râurilor (efectele nefaste ale acestei energii se regăsesc în creşterea efectului de drenaj, cu consecinţe importante asupra vitezei de propagare a viiturilor); 6.2.3. Lucrările de protecţie. Există o mare varietate de lucrări de protecţie care au efect asupra dinamicii fluviale, regimului viiturilor şi schimburilor între cursul de apă şi zonele umede ale albiei majore. În general, acţiunile cele mai eficace pe termen scurt şi pentru viiturile medii sunt lucrările de corecţie şi de regularizare a cursurilor: stocarea temporară a apei în spatele unor baraje echipate cu evacuatoare de viitură, crearea unor zone cu rol de amortizare a efectelor viiturilor, dirijarea apelor către rezervoarele naturale (chiuvete inundabile, lacuri etc.). a) Una din soluţiile logice este cea a anrocamentelor destinate protecţiei malurilor concave şi mai ales a construirii de diguri laterale. Utilizate în special pentru anumite sectoare şi de mică întindere (sectoare industriale şi urbane, vecinătatea podurilor, meandre etc.), ele şi-au dovedit eficacitatea în marea majoritate a cazurilor, protejând riveranii şi bunurile materiale contra inundaţiilor şi eroziunii malurilor. Pe de altă parte, prin ridicarea nivelului apei şi creşterea vitezei curentului, cât şi prin faptul că împiedică etalarea apelor pe suprafeţe mai mari, aceste construcţii contribuie la creşterea violenţei viiturilor. Există şi riscul de rupere a digurilor şi debordarea violentă a apelor ca şi acela ca ele să împiedice, în momentul stingerii viiturilor, revenirea apelor în matcă, agravând efectele inundaţiilor. Sunt cunoscute, în acest sens, inundaţiile periodice de pe fluviile Loire şi Rhone (Franţa) şi mai ales de pe Mississippi (SUA), unde, cei peste 2500 km de diguri cu înălţimi de circa 10 m, n-au putut împiedica inundaţiile din iulie 1993, ci dimpotrivă, le-au agravat.

b) Altă soluţie inteligentă, adoptată în mod sistematic de inginerii ruşi pentru a proteja Transiberianul în zona ţărmului sudic al Baikalului, constă în construirea de baraje filtrante prevăzute cu orificii de dimensiuni variabile şi la înălţimi diferite. În caz de viituri periculoase scurgerea apei nu este blocată ci modulată şi frânată considerabil, efectele devastatoare sunt anihilate sau, cel puţin, reduse drastic. c) Canalizările sunt operaţiunile cele mai costisitoare şi care pun cele mai multe probleme. Ele se realizează doar la traversarea sectoarelor urbane, acolo unde valoarea funciară a terenurilor adiacente justifică construirea lor şi unde nu pot fi adoptate alte soluţii. În teorie, aceste construcţi garantează protecţia chiar şi la cele mai mari viituri, însă ele provoacă adesea probleme atât în amonte cât şi în aval, unde viiturile devin mai destructive. 6.2.4. O abordare mai bună este cea a realizării previziunilor, deşi sunt întâmpinate şi aici anumite limite. Chiar dacă s-ar putea detecta cantitatea de apă care cade într-un anumit loc la un moment dat (cu ajutorul radarului), cât şi înălţimea apei la sol (cu ajutorul pluviometrelor), rămâne dificilă prevederea timpului de deplasare a apei de suprafaţă, care depinde de umiditatea solului şi de nivelul cursului de apă de dinaintea producerii ploii, ca şi de lucrările de orice fel care au modificat constant bazinul hidrografic. Exploatarea băncilor de date, a hidrografelor viiturilor, permit modelizarea (calcularea probabilităţilor, calcularea înălţimii maxime “posibile” a viiturii, care rămâne totuşi aleatoare), în scopul de a face previziuni şi eventual de a asigura evacuarea locuitorilor ameninţaţi. Primul demers care se intreprinde este realizarea unui inventar al observaţiilor de teren, iar al doilea constă în punerea la punct a unui serviciu de avertizare asupra viiturilor. a) Observaţiile de teren urmăresc analizarea, în diferite puncte ale bazinelor hidrografice susceptibile de a produce inundaţii, a următorilor parametri: - delimitarea precisă a sectoarelor inundabile (şi aceasta pentru fiecare tip de viitură); - tipologia inundaţiilor (cu momentul de vârf, durată, recurenţă, intensitate); - amploarea inundaţiei posibile; - perioadele de revenire (viituri decenale, centenale); - evaluarea pagubelor posibile, atât de ordin material cât şi uman; În toate cazurile redactarea unei cartografii adecvate s-ar impune ca necesară, la diferite scări, căci ea pare a fi mult mai utilă şi cu siguranţă mult mai ieftină decât studiile de modelizare hidraulică preconizate de birourile de studii şi de către ingineri. Recurgerea la foto-interpretare este foarte eficace pentru cartografierea rapidă a unor mari porţiuni de câmpie aluvială, pentru analiza fină a microreliefului (taluzuri) şi integrarea structurilor morfologice puţin perceptibile pe teren. Comparaţia multitemporală efectuată plecând de la analiza fotografiilor aeriene luate la anumite intervale de timp permite de asemenea luarea în calcul şi datarea evoluţiei mediului. Aceasta trebuie să fie combinată cu observaţiile de teren, ca de exemplu, stabilirea nivelului apelor celor mai înalte în timpul viiturilor istorice. Cronicile şi documentele vechi privind inundaţiile sunt din acest punct de vedere deosebit de preţioase şi folosirea unei hărţi topografice la scara 1:25 000 este adesea suficientă pentru a delimita principalele zone.

De asemenea, pot fi întocmite hărţi cu izocrone privind concentrarea scurgerii sau progresia viiturilor sau inundaţiilor. De abia după aceea, prin combinarea analizei pantelor şi a densităţii cuverturii vegetale, este deschisă calea pentru modelizarea scurgerii potenţiale a bazinelor hidrografice supuse riscului ploilor torenţiale. b) Punerea la punct a unui serviciu de avertizare asupra viiturilor. Operaţiunea de previziune sau prevedere se bazează pe colectarea şi transmiterea datelor pluviometrice şi hidrologice şi depinde în mare măsură de cantitatea lor şi de eficacitatea sistemelor de alertă. Se pot diferenţia două aspecte ale prevederii: Prevederea imediată constă în alertarea populaţiei cu câteva ore înainte de a interveni viitura. Acest lucru era asigurat în trecut de observatori umani însărcinaţi cu urmărirea creşterii apelor şi transmiterea informaţiilor prin telegrame, telefon sau radio. În prezent ei sunt tot mai mult înlocuiţi de sisteme automatizate de colectare a datelor şi de avertizare. În acest sens, radarele meteorologice constituie un instrument extrem de eficace, permiţând anticiparea cu mult mai multă acurateţe, prin depistarea ploii încă înainte de a cădea, deci înainte de acumularea ei la sol. În Franţa, reţeaua ARAMIS este constituită din 10 asemenea radare repartizate pe întreg teritoriul ţării. De o mare utilitate este constituirea unei reţele de centre specializate care pot dispune de două instrumente majore: pe de o parte, de buletinele meteo zilnice care dau previziuni pentru 24 ore, iar pe de alta, de datele transmise în timp real de sistemele automate de colectare. Captatorii instalaţi pe râuri dau, din oră în oră, nivelul apei, iar staţiile de sol indică pluviometria. Imediat ce precipitaţiile depăşesc 20 mm într-o oră, sau 60 mm în 24 ore, serviciile de avertizare a viiturii trebuie să intre în alertă. Punerea în alertă este necesar să se facă pe etape, în funcţie de datele care parvin centrului decizional: intrarea în stare de vigilenţă, de prealertă şi de alertă. Aceste diferite faze trebuie să fie definite în funcţie de anumite praguri ce trebuie determinate pentru fiecare punct al bazinului hidrografic susceptibil de a fi ameninţat. Totuşi previziunea, mai ales pentru fenomenele brutale, nu este uşoară, în ciuda sprijinului dat de documentele radar şi satelitare (care nu permit nici localizarea cu precizie a punctelor de impact major al fenomenelor de mare amploare, nici evaluarea importanţei lor reale). Chiar dacă un radar identifică pericolul, de multe ori unda de viitură deferlează înainte chiar de a se putea lua dispoziţiile necesare. De aceea efortul de prevedere este axat cu prioritate asupra marilor cursuri de apă, în timp ce pentru bazinele mici prevederea este aproape imposibilă. Previziunea pe termen lung este de preferat. Ea se poate face utilizând documentele istorice şi hărţile de risc. Cei cu preocupări în acest sens trebuie să ţină seama de zonarea riscurilor, elaborată prin studiile evocate mai sus, ca de exemplu riscul uman (cu valoare crescută în perioada de vară, cu o puternică frecventare turistică) şi, mai ales, riscurile materiale ce decurg din prezenţa sau nu a instalaţiilor de producţie, comerciale sau a locuinţelor de importanţă diversă. De pildă, analiza structurii reţelei hidrografice poate fi de mare interes în vederea previziunilor. De asemenea, cartografia ocupării solului, baza unei analize de vulnerabilitate a bunurilor materiale, obţinută prin tratament multi-spectral al datelor, permite evaluarea densităţii cuverturii vegetale şi estimarea “aptitudinii” la şiroire a diferitelor parcele. Pertinenţa unei cartografii geomorfologice specializate este din plin

demonstrată. Ea permite situarea lucrărilor susceptibile de a modifica funcţionarea hidromorfologică de bază: eliminarea apei din zonele inundabile, frânarea scurgerii apelor, accelerarea şi amplificarea viiturilor etc. O ultimă abordare este cea a definirii statistice a riscului de viitură şi de inundaţie pentru riverani, pentru amenajatori şi pentru societăţile de asigurare. Dificultatea constă în a caracteriza riscul pentru o construcţie sau echipament, fie existente, fie doar în fază de proiect, atunci când se au în vedere măsuri de prevenire costisitoare sau cu caracter de constrângere. În acest caz este necesară găsirea elementelor pentru cercetarea unui optimum între riscul de a suporta stricăciunile, pe de o parte şi costul măsurilor de protecţie, pe de altă parte (ştiut fiind faptul că estimările fizice nu sunt mai precise decât estimările economice). 6.2.5. Legislaţia ar trebui să aibă în vedere în mod sistematic acţiunile antropice care duc la o modificare substanţială a reliefului (lucrări de nivelare, exploatări de pietrişuri în balastiere, cariere etc.), construirea oricărui tip de edificiu în zonele inundabile, în fine, orice lucrare care ar putea duce la formarea de obstacole în calea scurgerii viiturilor. În acest sens, în Franţa, legea din 1982 privind despăgubirile în caz de catastrofe naturale prevede elaborarea de Planuri de Expunere la Riscuri naturale previzibile (P.E.R.) la nivel de comune. Aceste P.E.R. cuprind, în particular, delimitarea zonelor expuse, cât şi recomandări în materie de ocupare a solurilor şi tehnici de prevenire. O dată aprobate, aceste planuri devin o obligaţie de utilitate publică care se impune documentelor de urbanism. Un P.E.R. defineşte trei tipuri de zone: albe - fără risc previzibil; albastre - expuse la riscuri care pot fi controlate; roşii - în care orice construcţie este interzisă, cu excepţia celor cu rol de apărare a construcţiilor deja existente. Interdicţia de construcţie este decretată în zonele în care înălţimea undei de viitură centenală este cuprinsă între 1 şi 2 m şi cea a viiturii decenale între 50 cm şi 1 m. Guvernele multor state, alarmate de mulţimea dezastrelor din ultimii ani, au lansat planuri pe diferite termene de restaurare şi întreţinere a râurilor, dotate cu bugete de mai multe miliarde de dolari. De multe ori aceste planuri oferă o alternativă şomerilor care, constituiţi în echipe la nivel de unităţi administrative, ar putea asigura această muncă. Foarte adesea însă reglementările nu sunt respectate, după cum demonstrează tragedia de la Biescas (Aragon, Spania), unde un camping a fost distrus de o viitură întrucât era situat pe un con de dejecţie activ supus scurgerii torenţiale, fără a se ţine cont de faptul că torentul respectiv suferise o serie de lucrări de rectificare ca urmare a problemelor pe care le generase în trecut. Un caz asemănător a avut loc la Grand-Bornand (Franţa) în 1987, când un alt camping, implantat în albia majoră a unui torent montan, a fost măturat de o viitură ce a cauzat moartea a 23 persoane, deşi se cunoştea faptul că în ultima sută de ani, pe rîul respectiv, se produseseră două viituri catastrofale similare. De altfel, după Salomon (1997), situaţia campingurilor în Franţa este cel puţin alarmantă: din cele 9000 de campinguri instalate, 3800 sunt amplasate în zone de risc, doar la zece din ele fiindu-le interzisă funcţionarea în ultimii ani. În România, cadrul legal în baza căruia se acţionează în caz de inundaţii (asigurat de Ordonanţa Guvernamentală nr. 47/12.08.1994 şi Hotărârea Guvernamentală nr.

615/30.09.1992), conţine atât măsuri preventive, cât şi măsuri operative în timpul inundaţiilor şi măsuri de refacere după trecerea fenomenelor respective. Dintre măsurile preventive menţionăm: - organizarea sistemului informaţional; - stabilirea pragurilor critice de apărare impotriva inundaţiilor; - întocmirea planurilor operative de apărare impotriva inundaţiilor, fenomenelor meteorologice periculoase şi accidentelor la construcţii hidrotehnice; - organizarea şi pregătirea forţelor de intervenţie şi asigurarea mijloacelor şi materialelor de intervenţie; Modul de intervenţie din timpul unei inundaţii constă în măsurile pe care le iau unităţile hidrometeorologice, unităţile de exploatare a construcţiilor hidrotehnice, comisiile şi comandamentele locale de apărare: - declanşarea “stării de apărare” în zonele periclitate; - asigurarea fluxului informaţional hidrometeorologic şi operativ-decizional, prin mărirea frecvenţei transmisiunilor de informaţii, prognoze şi avertizări către obiectivele periclitate, conform prevederilor planului operativ de apărare; - declanşarea acţiunilor operative de apărare: supravegherea continuă a situaţiei lucrărilor hidrotehnice cu rol de apărare, dirijarea forţelor şi mijloacelor de intervenţie, supraînălţarea şi consolidarea digurilor de apărare, evacuarea preventivă a oamenilor, animalelor şi bunurilor materiale şi punerea în siguranţă (ridicare la cote mai mari) a celor ce nu pot fi evacuate; - asigurarea cazării persoanelor sinistrate, aprovizionarea cu alimente şi asigurarea asistenţei medicale; - concentrarea mijloacelor de intervenţie în zonele critice ale lucrărilor hidrotehnice; - avertizarea, alarmarea obiectivelor situate în zona de influenţă, în caz de pericol iminent de avariere a construcţiilor hidrotehnice; - transmiterea informaţiilor către comisiile imediat superioare, iar în cazul unor situaţii deosebit de grave, transmiterea informaţiilor şi la Comisia centrală de apărare împotriva inundaţiilor, fenomenelor meteorologice periculoase şi accidentelor la construcţiile hidrotehnice.

VII. HAZARDELE OCEANOGRAFICE ŞI RISCURILE INDUSE 7.1. Valurile de vânt reprezintă mişcări oscilatorii ale apei rezultate din transferul de energie de la masa de aer în deplasare la masa de apă de la suprafaţa mării. Ele devin în timpul furtunilor (când viteza şi înălţimea lor cresc foarte mult) un factor de risc pentru circulaţia maritimă, pentru platformele de extploatare a petrolului şi pentru totalitatea activităţilor din lungul coastelor. Dimensiunile valurilor depind atât de intensitatea şi de durata vântului, cât şi de întinderea suprafeţei acvatice expuse mişcării aerului. Deosebit de periculoase sunt situaţiile când se crează un spectru de interacţiune prin combinarea energiei mai multor valuri, acestea atingând înălţimi de peste 8-10 m. În aceste situaţii se pot produce accidente prin răsturnarea ambarcaţiunilor uşoare sau chiar ruperea lor. Interferenţe ale valurilor de furtună, generând valuri de 15-17 m înălţime, au fost înregistrate în preajma platformelor petroliere din Marea Nordului. 7.2. Brizanţii se formează atunci când, pe măsura apropierii de ţărm, baza valurilor atinge fundul mării, mişcarea circulară a apei se transformă treptat într-o mişcare elipsoidală, din ce în ce mai alungită, iar valurile se răstoarnă şi se sparg. Valurile afectează fundul mării până la o adâncime egală cu jumătate din lungimea lor, exercitând o acţiune de eroziune asupra acestuia şi de transport a sedimentelor. Spargerea brizanţilor exercită o forţă mare de izbire şi de dislocare a sedimentelor, determinând eroziunea puternică a coastelor şi periclitând ambarcaţiunile neadăpostite în porturi. În Marea Neagră furtunile puternice se produc mai ales în timpul iernii, când se înregistrează valuri cu înălţimi de 6-8 m, lungimi de 50-60 m şi o perioadă de 10-12 secunde. 7.3. Tsunami (din limba japoneză tsu= port şi nami= val) sunt valuri formate în mări deschise şi oceane ca urmare a unor cutremure, explozii vulcanice sau alunecări submarine de mare amploare. În mod obişnuit un tsunami nu depăşeşte un metru înălţime în largul oceanului, însă în apropierea ţărmului poate atinge sau chiar depăşi 35 m. Înălţimea sa depinde de topografia fundului marin precum şi de forma liniei de ţărm. În golfuri şi estuare se poate forma uneori un perete vertical de apă având o forţă de distrugere colosală. Circa 90% din numărul total de astfel de valuri marine se produc în Oceanul Pacific, pierderile cele mai grele de vieţi omeneşti şi de bunuri materiale înregistrându-se în arhipelagul nipon (statisticile indică pentru ultimii 1300 de ani producerea a 62 de tsunami distrugătoare). Pe lângă victimele omeneşti (numai în 1896, în Japonia, s-au înregistrat peste 27 000 de morţi), tsunami devastează literalmente zonele de coastă, distrugând facilităţi portuare, vase pescăreşti, locuinţe, suprafeţe agricole ş.a. În data de 26 decembrie 2004, în largul insulei Sumatra, s-a produs cel mai puternic cutremur inregistrat vreodată, cu magnitudinea intre 9,1-9,3 grade pe scara Richter. Acesta a dus la formarea de valuri tsunami care au devastat statele riverane Oceanului Indian. Valurile au depăşit în unele locuri 15 m înălţime, au ucis peste 283.000 de persoane, din care 170.000 în Indonezia, au lăsat fără adăpost peste 1,5 milioane de

oameni. Reconstrucţia zonelor afectate va dura 5-10 ani, vor fi necesari circa 10 miliarde de euro. Un studiu realizat de specialişti francezi, imediat după producerea evenimentelor, focalizat asupra uneia din cele mai afectate regiuni, Banda Aceh (Indonezia), a reuşit să evidenţieze impactul valurilor tsunami asupra mediului şi societăţii: Impactul geomorfologic: bulversarea peisajelor costiere, fenomene de subsidenţă (afundarea solului), reculul plajelor, formarea de noi ravene costiere, acumulare de blocuri de mai mulţi metri pe ţărm, împrăştierea depozitelor nisipoase etc. Studiile s-au realizat prin cuplarea ridicărilor de teren cu analiza imaginilor satelitare. Bulversările mediului costier vor trebui să fie luate în considerare pentru reconstrucţie. Impactul hidrologic: tsunami au afectat profund cadrul hidrogeologic din întreaga regiune costieră de la Banda Aceh. Nivelul pânzei freatice fiind modificat, construirea de noi puţuri va necesita un studiu prealabil al noii repartiţii spaţiale a apelor subterane, sprijinul unui radar geologic (GPR) şi al sondajelor geoelectrice. Într-o a doua fază, un studiu al calităţii apelor va permite măsurarea impactului tsunami asupra salinizării pânzei freatice şi a solurilor. De ratele de salinizare măsurate va depinde reluarea punerii în valoare agricolă a câmpiei litorale. Impactul asupra vegetaţiei costiere: tsunami au distrus sectoare vaste ale vegetaţiei costiere. Proiectul prevede trei acţiuni diferite: calculul suprafeţei vegetaţiei distruse în regiunea Banda Aceh (imagini satelitare dinainte şi de după tsunami), urmat de recucerirea vegetală, modelizarea analogică a tsunami pentru a testa rolul atenuator al pădurii litorale asupra înălţimii şi vitezei valurilor. Rezultatele obţinute urmează a fi utilizate pentru planificarea preventivă în Indonezia. Impactul asupra societăţii: prin distrugerea parţială a centrului administrativ şi economic al regiunii Aceh, tsunami s-ar putea să fi bulversat logica geografică a regiunii. Dintr-o populaţie iniţială de 110 000 locuitori, oraşul Banda Aceh mai numără astăzi doar 40 000 locuitori. În lunile ce vor veni, o nouă hartă demografică va vedea lumina zilei, având în vedere fluxurile migratorii. Studiul va viza aceste bulversări demografice, economice şi sociale în această regiune, sprijinindu-se pe construirea unei noi baze de date informatizate (SIG). Posibilităţi de gestionare a valurilor tsunami. O serie de factori economici şi sociali din multe ţări din regiunile de coastă ale Pacificului (creşterea populaţiei, dezvoltarea activităţilor portuare, amplasarea unor industrii şi structuri importante, centrale electrice, rafinării ş.a.) fac ca arii întregi din aceste regiuni să fie deosebit de vulnerabile în faţa ameninţării tsunami-urilor. De aceea problema protecţiei acestor arii a condus la punerea la punct a unei strategii, bazată pe diferenţa de timp dintre momentul producerii valului şi cel al apariţiei lui într-o anumită zonă de interes. Au fost create servicii naţionale de detectare şi avertizare tsunami, cum sunt cele din Hawaii, Rusia, Japonia, Chile ş.a., care detectează şi localizează rapid cutremurele, iar în cazul în care s-a produs un tsunami stabilesc cu destulă exactitate timpul de sosire a acestuia în diferite puncte de pe ţărmul Oceanului. Au fost puse, de asemenea, bazele unui Sistem Internaţional de Avertizare Tsunami, cu cartierul general la Honolulu, care integrează sistemele naţionale din 23 de state. Sistemul dispune în total de 69 staţii seismice, 65 puncte de măsurare a mareelor şi

101 puncte de emitere a avertizărilor, cu răspândire în întreaga arie pacifică. Concomitent, s-a dezvoltat un program de pregătire a populaţiei, s-au elaborat planuri de urgenţă pentru localităţile ameninţate, s-au marcat rute de evacuare, zone cu grad sporit de siguranţă şi s-a evaluat timpul necesar pentru evacuarea zonelor primejdioase. Sistemul se activează odată cu detectarea oricărui cutremur de magnitudine egală sau mai mare de 6,5 de către una din staţiile sesmice. După receptarea de date suficiente la cartierul general, de la toate observatoarele sistemului, se localizează cutremurul, i se calculează magnitudinea şi se iau decizii cu privire la acţiunile viitoare. Dacă cutremurul este susceptibil de a produce un tsunami se cere ca staţiile maregrafice să urmărească creşterea nivelului apei, iar dacă rapoartele primite de la aceste staţii indică pericol de tsunami pentru o anumită zonă sau chiar pentru întreaga coastă a Pacificului, populaţia din zonele respective este alertată. Sistemul de prevenire tsunami reprezintă unul dintre cele mai remarcabile programe operative internaţionale, implicând o multitudine de acţiuni cu responsabilităţi directe în scopul reducerii efectelor unor asemenea hazarde, al salvării vieţilor omeneşti şi al prezervării bunurilor materiale în regiunile de coastă ale Pacificului. În urma evenimentelor din decembrie 2004 a fost lansat, de către specialiştii francezi, Programul “TSUNARISQUE”, care îşi propune o abordare ştiinţifică, pedagogică şi operaţională în materie de prevenire a riscurilor reprezentate de tsunami, răspunzând nevoilor şi lacunelor revelate cu această ocazie. Reconstituirea tsunami de la Banda Aceh (axa 1) şi a impactului lui asupra mediilor costiere ale Sumatrei (axa 2) va debuşa pe punerea în loc a unei metode de cartografie a riscurilor de tsunami, aplicată coastei sudice a Javei (axa 3) şi va fi prelungit prin acţiuni de prevenire în rândul populaţiei (axa 4). Fiecare din aceste axe comportă o secţiune consacrată formării de oameni de ştiinţă şi tineri cercetători indonezieni pe plan tehnic (manipularea şi utilizarea aparatelor de teren care vor fi lăsate la dispoziţia lor), metodologic (integrarea datelor într-un SIG – Sistem de Informaţie Geografic) şi pedagogic (concepţie şi furnizare de material şi documente consacrate sensibilizării populaţiei). Axa 1: Reconstituirea tsunami din 26.XII. 2004 din regiunea Banda Aceh Măsurarea înălţimii valurilor: aceste studii de teren vizează măsurarea înălţimii valurilor şi a run-up-ului (altitudinea maximă atinsă de valuri în funcţie de formele de relief). Compararea între aceste două tipuri de date permite estimarea vitezei valurilor. Măsurătorile înălţimii efectuate pe teren cu telemetrul laser se efectuează asupra urmelor foarte clare de pe arbori, clădiri, dealuri etc. Valorile măsurate vor fi apoi comparate cu înălţimile teoretice obţinute prin modelizare numerică. Măsurarea direcţiei valurilor: determinată cu ajutorul busolei sau a GPS-ului, direcţia trunchiurilor arborilor răsturnaţi, a stâlpilor culcaţi şi a pieselor metalice îndoite permite distingerea orientării valurilor la sosirea pe coastă şi în timpul retragerii lor (backwash). Aceste direcţii vor permite apoi calibrarea şi modelizarea numerică. Cuplajul dintre datele de teren şi cele ale modelului vor putea permite propunerea către autorităţile competente a unor locuri potrivite pentru implantarea unor eventuale structuri de protecţie contra tsunami (diguri etc.).

Studiul semnelor precursoare tsunami-ului: o mai bună cunoaştere a semnelor precursoare sosirii valurilor tsunami va permite ameliorarea percepţiei riscului de către populaţiile costiere: detonaţii venind dinspre ocean, reculul apelor mării (semn precursor deja bine cunoscut odată cu mediatizarea catastrofei), secarea puţurilor înainte de sosirea tsunami-ului (observată şi pe coastele indiene de la Pondichéry), comportamentul neobişnuit al animalelor sălbatice. Acest studiu se bazează înainte de toate pe anchete în rândul supravieţuitorilor, asociate unui studiu hidrogeologic. Axa 2. Modelizarea şi cartografierea riscurilor de tsunami la Cilacap (Java) Zonarea detaliată a hazardului tsunami plecând de la o modelizare numerică: Acest prim obiectiv urmăreşte delimitarea foarte exactă a zonelor potenţial inundabile de către un tsunami cu o înălţime şi o orientare determinate la Cilacap (port petrolier şi principalul oraş de pe coasta sudică a insulei Java). Modelizarea este realizată plecând de la un model numeric de teren (MNT) uscat-mare de înaltă rezoluţie şi a unui al doilea model numeric integrând clădirile în 3D. Crearea unui SIG integrând factorii de vulnerabilitate: datele recoltate cu privire la elementele vulnerabile şi la zonele de refugiu potenţiale vor fi integrate într-un SIG: ocuparea terenului (localizarea precisă a axelor de comunicaţie, a rafinăriilor de petrol şi a uzinelor cu risc din imediata periferie a oraşului, tipologia şi vulnerabilitatea habitatului, localizarea şi mărimea clădirilor ce pot servi drept refugiu potenţial), statistici demografice, sociale şi economice sub forma unei baze de date. Axa 3: O cartografie de sinteză a riscurilor Această cartografie evolutivă şi multiscalară va asocia mai multe scenarii de tsunami generate de seisme de diferite magnitudini (de la 6 la 9). Un SIG operaţional va fi astfel pus în loc într-un scop preventiv şi propus autorităţilor locale. Dacă rezultatul va fi concludent, un astfel de studiu va fi reiterat în mai multe zone ale Indoneziei ameninţate de tsunami. Pregătirea indonezienilor va permite elaborarea altor hărţi pentru alte sectoare sensibile. Axa 4: Acţiuni specifice de prevenire în rândul populaţiilor Realizarea unui film de prevenire franco-indonezian: un film de prevenire asupra tsunami în Indonezia va fi produs şi realizat de Planet Risk, sub consilierea ştiinţifică a cercetătorilor implicaţi în program. Acest film de 20 minute va fi realizat în limba indoneziană. El îşi propune să facă istoricul tsunami-lor în Indonezia şi al catastrofelor petrecute, pentru ca populaţia să conştientizeze frecvenţa foarte marea a fenomenului (câţiva ani); el va prezenta în mod pedagogic mecanismele tsunami-lor şi semnele precursoare în scopul de a propune populaţiei reflexele bune de adoptat în caz de tsunami. Crearea unui centru permanent de sensibilizare la riscurile de tsunami: în scopul ameliorării cunoaşterii şi percepţiei riscului de tsunami de-a lungul coastei sudice a Javei, în mod particular ameninţată, un centru de sensibilizare va fi creat la Parangtritis, în cadrul Laboratorului de studiu al mediilor litorale (UGM). El va prezenta în permanenţă filmul de prevenire realizat de Planet Risk, panouri de informare privind istoricul tsunami-lor în Indonezia, mecanismele acestora şi semnele precursoare şi atitudinile ce trebuiesc adoptate în caz de alertă, o expoziţie de fotografii. Expoziţii itinerante cu scop educativ privind riscurile de tsunami: pentru o mai bună cunoaştere a riscurilor din lungul coastelor indoneziene ameninţate, acţiunea noastră

de prevenire va continua în zonele costiere dens populate, cu proiecţia filmului de prevenire, prezentarea panourilor de informare, distribuirea în şcoli de postere pedagogice şi de broşuri informând asupra atitudinilor ce trebuiesc urmate în caz de tsunami.

7.4. Fenomenul El Niño sau Oscilaţia Sudică este unul dintre cele mai complexe fenomene globale de interacţiune între două învelişuri fluide ale Terrei: atmosfera şi hidrosfera. El se produce în zona tropicală a Oceanului Pacific şi se manifestă prin două efecte majore: - încălzirea la suprafaţă a apelor oceanului şi deplasarea acestora dinspre partea vestică spre partea estică, sub impulsul unor mase de aer care se deplasează în aceeaşi direcţie, având tendinţa de a perturba şi de a înlocui alizeele; - modificări anormale ale climei pe întreaga planetă, în special în zonele tropicale, unde se înregistrează secete şi furtuni violente însoţite de inundaţii şi cicloni; În esenţă, fenomenul El Niño (însemnând “Copilul Domnului” în spaniolă, denumire utilizată de pescarii din Peru şi Ecuador) reprezintă curentul marin cald care apare câteodată, în preajma Crăciunului, în lungul coastelor pacifice sud-americane, la sud de Ecuator, înlocuind curentul Humboldt (adică curentul rece normal care vine din sud). Fenomenul se produce în plină vară australă, temperatura apei oceanului crescând cu cel puţin 0,5ºC, iar încălzirea durând cel puţin 6 luni. Cauzele modificării temperaturii apelor oceanice nu sunt pe deplin lămurite, însă este evident faptul că aceasta conduce la modificarea temperaturii şi presiunii aerului şi la schimbarea circulaţiei generale a maselor de aer. Modificările climatice legate de El Niño sunt cele mai pronunţate în zona intertropicală. În unele regiuni (Marea Caraibelor, America Centrală, sud-vestul Americii de Nord ş.a.) acestea se manifestă printr-o intensificare a perturbaţiilor atmosferice însoţite de cicloni, tornade şi ploi abundente. În alte regiuni, cum sunt cele musonice din Asia, în special în Indonezia, dar şi în Australia şi în regiunile semideşertice din Africa, este evidentă tendinţa de intensificare a secetelor, pe alocuri combinate cu extinderea deşerturilor. Se pare că deşertificarea din Sahel şi din Rajahstan (India) este strâns legată de creşterea frecvenţei fenomenului El Niño după 1960 şi de intensifcarea lui în anii 1982-83. În plus, în perioadele de manifestare a acestuia producţia de peşte din lungul coastelor pacifice ale Americii de Sud scade foarte mult, ţărmurile sunt afectate de furtuni puternice, cu precipitaţii abundente, iar păsările care produc guano sunt lipsite de hrană. Cu toate acestea, relativa raritate a fenomenului El Niño, cu o frecvenţă elastică care variază între 4 şi 7 ani, nu pune în chestiune starea medie a climatului litoral de la sud de Ecuator şi din nordul Perului, a cărui ariditate este întreţinută de curentul Humboldt, iar ploile foarte abundente care îl însoţesc pe câmpiile litorale şi marginile muntoase se înscriu în ritmul convenit al ploilor de vară din climatele andine vecine. În secolul XX, se pare că doar El Niño din anii 1982-83 se evidenţiază ca o veritabilă dereglare, întrucât curentul cald cât şi ploile diluviene s-au manifestat până în iulie 1983, antrenând un cumul record de precipitaţii anuale (circa 4500 mm, la Guayaquil). Cu excepţia acestui caz aparte, anomalia constă de fapt în percepţia fenomenului de către oameni, mai ales când ploile torenţiale se abat asupra versanţilor special amenajaţi pentru a reţine şi cea mai mică cantitate de apă, deci pentru a atenua seceta, producând curgeri torenţiale devastatoare.

VIII. HAZARDELE BIOLOGICE ŞI RISCURILE INDUSE 8.1. Epidemiile - cauzele declanşării lor Epidemiile, ca hazarde biologice, comportă riscul de îmbolnăvire în masă a populaţiei datorită unor agenţi patogeni, precum viruşii, rickettsiile, bacteriile, fungii şi protozoarele. Multe maladii sunt transmise de agenţi purtători, cum sunt ţânţarii (malaria, febra galbenă), musca ţeţe (boala somnului), puricii, păduchii (tifosul exantematic). Epidemiile de mari proporţii, numite pandemii, sunt cunoscute în istorie ca fiind printre cele mai importante hazarde care au generat milioane de victime. Astfel, în secolul al XIV-lea, ciuma bubonică a produs în Europa peste 50 milioane de victime, ceea ce reprezintă circa o treime din populaţia continentului. În prezent, conform statisticilor Organizaţiei Internaţionale a Sănătăţii, pe glob se înregistrează epidemii de malarie (10 milioane de cazuri, din care o zecime sunt mortale), holeră (50.000 de îmbolnăviri), bilharzioză (200.000 de cazuri), poliomelită, meningită şi febră galbenă. Acestea sunt răspândite mai ales în ţările sărace, unde măsurile de prevenire şi de combatere sunt deficitare. În România, epidemiile afectează anual peste 300.000 de persoane şi produc 10.000 de victime. Deosebit de alarmante sunt statisticile referitore la maladia SIDA (Sindromul Imunodeficienţei Dobândite) - cea mai recentă pandemie, produsă de virusul HIV, cu transmitere sexuală sau prin transfuzii de sânge. Pe Glob se apreciază că există aproape 40 milioane de persoane infectate cu HIV, înregistrându-se, în medie, 6 îmbolnăviri noi pe minut, 95% dintre acestea în ţările în curs de dezvoltare. Cea mai gravă situaţie este în Africa, unde se estimează că o treime din segmentul de populaţie care are în prezent 15 ani va muri de SIDA. În lume, în anul 2006 au fost înregistrate circa 2,9 milioane de decese datorate HIV. În România sunt semnalate circa 10 000 de cazuri de infectare, din care peste 7000 sunt copii. Cauzele declanşării epidemiilor constau în introducerea unui agent patogen într-o comunitate umană. Declanşarea acestora este precedată de o perioadă de incubaţie, care diferă de la o boală la alta. Declanşarea maladiilor este favorizată de o combinaţie de situaţii şi cauze, care se întâlnesc mai frecvent în ţările sărace, datorită alimentaţiei necorespunzătoare, lipsei de igienă şi lipsei unor surse adecvate de apă potabilă. Epidemiile sunt favorizate de producerea unor dezastre naturale, precum inundaţiile şi cutremurele, care determină dislocări ale populaţiei şi concentrarea acesteia în tabere de sinistraţi. Conflictele militare, etnice şi tribale, urmate de deplasări ale unor grupuri mari de oameni şi de concentrarea lor în tabere de refugiaţi, fără asistenţă medicală corespunzătoare, favorizează, de asemenea, răspândirea unor boli. Adeseori, lipsa de igienă din marile centre urbane, însoţită de aglomerarea gunoaielor menajere, de înmulţirea şobolanilor şi a câinilor vagabonzi, favorizează declanşarea epidemiilor. Sindromul respirator acut sever (SARS) sau pneumonia atipică, este cauzat de un virus originar din SE Chinei, primul caz fiind raportat în zona Beijing-Guang Dong, în noiembrie 2002. Se presupune că este răspândit de pisici, şobolani sau gândaci de bucătărie. Afecţiunea este întâlnită mai ales la persoane tinere, între 19-45 ani.

Până în prezent au murit 114 persoane, alte 6000 fiind infestate. Deocamdată (şi din fericire fără decese), în Europa au fost raportate 45 de cazuri şi în SUA 56 de cazuri. În Canada, din 149 cazuri declarate, 22 de persoane au murit deja. În România până în prezent a fost declarat un singur caz. Boala se instalează în două faze: iniţial are loc perioada de incubaţie, de 3-7-10 zile, cu simptome de febră, frisoane, astenie, dureri de cap şi de muşchi, pete roşii pe piele, la unele persoane manifestându-se şi diareea ; după alte 3-7 zile apare o tuse seacă şi lipsa de putere şi rezistenţă la efort. În final, virusul blochează alveolele din plămâni, care se umplu cu apă sau cu alte elemente şi sângele nu se mai oxigenează. Gripa aviară constituie încă o problemă alarmantă, începând din anul 2003, odată cu apariţia virusului H5N1, considerat ca deosebit de periculos, fiind capabil de a suferi mutaţii genetice şi deci de a se transmite la om. În noiembrie 2005, OMS avertiza că o pandemie de gripă aviară ar putea provoca moartea a 2 - 7,5 milioane de persoane, ar necesita internarea a 28 milioane şi ar contamina 30% din populaţia planetei. De la apariţia virusului H5N1 şi până în 2007, în lume au murit 164 persoane (cele mai multe în Asia de SE, mai ales în Vietnam; în Turcia, la sfârşitul lui 2005 începutul lui 2006, s-au înregistrat 3 decese de copii în aceeaşi familie). În România, virusul H5N1 a fost semnalat în luna octombrie 2005 în Delta Dunării (judeţul Tulcea), la Ceamurlia, apoi la Maliuc, etc. iar până la sfârşitul anului era semnalat în alte 4 judeţe (Brăila, Buzău, Călăraşi, Ialomiţa). Intervenţia autorităţilor a fost promptă: izolarea completă a focarelor, uciderea prin incinerare a întregului efectiv de păsări din perimetrul afectat, dezinfectarea zonei şi a persoanelor, introducerea de puisantinelă pentru monitorizarea atentă. În 2006 gripa aviară s-a extins în alte câteva zeci de focare, culminând la începutul lunii mai cu platforma de creştere a păsărilor de la Codlea, fapt ce a dus la închiderea acesteia şi retragerea de pe piaţă a tone de carne de pasăre. Pesta porcină – numai în România, în ultimii a fost depistată în peste 1000 focare, în primul rând datorită faptului că se cresc porci în gospodării individuale. A fost afectat serios sectorul producţiei de carne de porc, mari centre de creştere a porcilor fiind închise (cazul cel mai cunoscut este cel al Combinatului COMTIM Banat). 8.2. Măsuri de combatere a epidemiilor Printre cele mai importante activităţi în acest sens se numără: - vaccinarea preventivă a populaţiei şi înregistrarea acestei activităţi în fişa medicală personală. Vaccinarea, în special a copiilor, a salvat viaţa a milioane de oameni şi a dus la eradicarea unor maladii în numeroase ţări. - educarea în vederea păstrării măsurilor corespunzătoare de igienă la şcoală şi în familie. - prezentarea de urgenţă la medic o dată cu apariţia primelor simptome şi respectarea riguroasă a regulilor impuse de medic. - utilizarea pesticidelor pentru combaterea ţânţarilor şi a altor insecte care răspândesc maladiile, deratizarea şi igienizarea spaţiilor de locuit şi de muncă.

IX. HAZARDELE ANTROPOGENE ŞI RISCURILE INDUSE Omul este un agent dinamic azonal care, spre deosebire de alţi agenţi (ca apa, gheaţa, vulcanii, vântul), nu este constrâns de limite de localizare şi condiţionat de elementele ambientale. În comparaţie cu celelalte fiinţe vii el are o mare capacitate de a supravieţui şi de a se adapta. Intervenţia şi impactul său asupra mediului înconjurător, în funcţie de nivelul său tehnologic, sunt ghidate de necesităţi economice, sociale, culturale etc. El transformă, corectează şi modifică procesele naturale, accelerând şi dezaccelerând şi provocând rupturi ale anumitor echilibre, pe care natura caută apoi să le reconstruiască în diverse modalităţi. Activitatea omului se manifestă la interfaţa dintre atmosferă, hidrosferă şi litosferă, un loc privilegiat al schimburilor, a căror funcţionare răspunde unui joc de echilibre foarte fragile. Mai mulţi factori influenţează intensitatea şi extensia acestei activităţi: - factorul demografic (numărul şi dinamica naturală a populaţiei); - factorul istoric (durata prezenţei umane şi a activităţilor omului); - factorul tehnologic şi cultural (capacitatea de a se supune şi de a se integra mediului înconjurător); - factorul socio-economic (obţinerea de bunuri de consum şi a unor condiţii de viaţă mereu mai bune);

9.1. Agricultura şi degradarea accelerată a terenurilor În general, activităţile agricole comportă înlocuirea cuverturii vegetale naturale prin defrişări şi desţeleniri, prelucrarea terenurilor, irigaţii, administrarea de substanţe chimice etc. Bine gestionate, aceste activităţi au consecinţe pozitive, cum ar fi reglarea dinamicii versanţilor şi regimului acvatic, redarea fertilităţii terenurilor sterile ş.a. Tot odată acestea comportă şi o serie de consecinţe negative: provoacă degradarea mecanică a versanţilor, fenomene de solifluxiune, şiroire difuză, variaţii ale debitelor cursurilor de apă, creşterea ratei de sedimentare, acumularea sărurilor în sol, variaţii microclimatice etc. Astfel, spre exemplu, numai în ţara noastră, din 1991 până în prezent, au fost defrişate 33.000 ha de pădure (cele mai afectate fiind judeţele Bacău, Suceava, Vrancea, Neamţ, Covasna şi Maramureş), iar consecinţele nu au întârziat să apară (în special, degradarea mecanică a versanţilor şi recrudescenţa viiturilor şi inundaţiilor). La nivel planetar, numai în ultimii 300 de ani, terenurile agricole s-au extins cu 12 milioane km2, a fost despădurită o suprafaţă de 6 milioane km2, iar terenurile umede s-au restrâns cu 1,6 milioane km2, având drept consecinţe degradarea accelerată a terenurilor şi reducerea alarmantă a biodiversităţii (Tabelul 1). Aceste aspecte se înscriu printre cele mai grave consecinţe ale impactului antropic asupra Terrei. Terenurile foarte puternic degradate însumează circa 83 milioane ha şi sunt situate în cea mai mare parte în Asia, Africa şi America de Sud, continente în care se înregistrează cele mai mari ritmuri de creştere a populaţiei. O parte a acestor terenuri este total distrusă, fiind practic irecuperabilă pentru activităţile agricole. Pentru a încetini aceste fenomene alarmante de degradare a terenurilor este necesară aplicarea principiilor utilizării durabile a resurselor de sol.

Tabelul 1. Tipuri de degradare a solurilor (milioane ha) şi cauzele degradării (UNEP, 1992) Cauze Despăduriri Supraexploatarea Suprapăşunat Agricultura Activităţi Tipul de pădurii industriale degradare Eroziune şi acumulare prin apă Eroziune şi acumulare eoliană Degradare chimică Degradare fizică Total pe glob

471

38

320

266

-

44 62 1 578

85 10 133

332 14 14 680

87 133 66 552

22 22

9.2. Incendiile de pădure comportă un potenţial de risc deosebit, atât prin valoarea pagubelor cât şi prin numărul de victime pe care le pot genera. Ele se produc atât din cauze naturale (secete prelungite şi temperaturi ridicate) cât şi antropice, mai ales în zonele acoperite cu o vegetaţie care favorizează progresia focului (vegetaţie specifică mediteraneană, chapparal-ul din California şi din Mexic, bush-ul din Australia etc.). Incendiile de pădure au devenit un risc de primă importanţă şi pentru oraşe, în legătură cu peri-urbanizarea, cele mai expuse fiind oraşele din regiunile afectate de lungi perioade de uscăciune şi secetă şi înconjurate de vegetaţie propice răspândirii focului. Exemplele cele mai recente şi relevante ne sunt oferite de incendiile forestiere ieşite din comun din sud-estul Australiei, din ianuarie 2007, considerate cele mai mari incendii de pădure din ultimii 70 de ani, unde cartiere întregi de la periferiile marilor metropole Melbourn şi Sydney au trebuit să fie evacuate sub ameninţarea flăcărilor. În Grecia şi Portugalia, la sfârşitul lunii august 2007, incendiile au distrus importante suprafeţe de pădure. În Grecia au ars circa 200.000 ha de pădure (satul Fixa a fost ars complet, au murit 64 persoane, localitatea Diassela a fost evacuată în totalitate). În Portugalia, din 1993 până în prezent s-au prefăcut în scrum peste 900.000 ha de pădure. În California, în ultima decadă a lunii octombrie 2007 s-au produs incendii de pădure devastatoare, flăcările au cuprins păduri întinzându-se din nordul oraşului Los Angeles şi până la graniţa cu Mexicul, fiind necesară decretarea stării de urgenţă: peste 1500 de case au fost arse, alte 20.000 au fost ameninţate de flăcări, necesitând evacuarea a peste 1 milion de persoane. Un reporter de televiziune a transmis în direct mistuirea de către flăcări a propriei sale case !!! Un rol hotărâtor în răspândirea focului l-a avut vântul local numit Santa Ana, care a atins viteze de 120 km/h. 9.3. Exploatarea resurselor Prelevarea de materiale din excavaţii şi mine, în scopul valorificării economice, provoacă distrugerea unor întregi porţiuni de teren, alterarea echilibrului şi armoniei peisajului geografic, creşterea instabilităţii şi a sarcinii solide (minerale şi chimice) a râurilor, fenomene de eroziune, scăderea rezervelor hidrologice, fenomene de subsidenţă etc. În ţara noastră pot fi enumerate numeroase cazuri în care exploatarea resurselor subsolice în galerii a dus la prăbuşirea tavanului acestora, determinând surparea versanţilor, producerea de alunecări de teren profunde, amputarea pânzelor freatice

La Ocna Mureş este unul din cele mai mari zăcăminte de sare din ţară, pe el fiind aşezat în parte oraşul Ocna Mureş. Zăcământul a fost de-a lungul timpului (şi este) expus pericolului inundării cu ape din Mureş la viituri şi infiltrării apelor dinspre dealul Banţa din apropiere, cu invadarea apelor în minele vechi, dizolvarea pereţilor, pilierilor de susţinere şi tavanelor). În 1913, s-au prăbuşit tavanele unor galerii, cu formarea de gropi în centrul localităţii, pâlnii, procese de tasare şi scufundare, lacuri cu apă sărată. În 1978, sanatoriul în care se tratau afecţiuni respiratorii şi reumatice a fost abandonat definitiv, datorită inundării accidentale şi prăbuşirii pereţilor dintre camere şi a tavanelor. La Ocnele Mari, în Subcarpaţii Vâlcei, sarea este exploatată încă de pe vremea romanilor, însă din 1959 exploatarea s-a făcut prin metoda saramurii, numeroase sonde fiind amplasate printre gospodăriile localnicilor. Acest fapt a condus la formarea de goluri uriaşe subterane (camere de dizolvare) umplute cu saramură, care au deasupra case, drumuri, poduri, reţele electrice, conducte pentru apă şi motorină. Aici s-a produs primul si cel mai mare dezastru din Romania la un camp de sonde de sare. În 1993 au început să apară primele semne ale dezastrului: lăsări de teren, crăpături, zgomote subterane, iar în noaptea de 12-13 septembrie 2001 s-a prăbuşit tavanul unui astfel de gol subteran, cu tot cu case şi câteva sonde, formându-se o groapă de 300 m diametru şi 400 m adâncime. Un şuvoi de saramură cu concentraţie de 200 ori mai mare decât cea normală s-a revărsat din adâncuri. Valul de saramură a ajuns în final în apele Oltului, infectându-le cu NaCl şi substanţe organice mult peste limitele admise, afectând grav localităţi şi obiective economice din aval. Au fost evacuate 22 familii, însă pericolul unor noi prăbuşiri continuând, alte 90 de gospodării au fost evacuate. În decembrie 2005, s-a prăbuşit tavanul unui alt gol subteran, cu formarea unui crater cu un diametru de peste 2000 m şi ejectarea apei sărate şi a altor produse petroliere din adâncuri. Iazul de retenţie din aval, construit special în scopul acumulării deversărilor de saramură are, din păcate, un volum redus (în subteran, volumul total al apei sărate este de circa 80 milioane m3), de aceea nu a putut stoca imensa cantitate de saramură rezultată, producându-se revărsarea lui într-un afluent al Oltului. La Tg. Ocna, exploatarea sării prin aceeaşi metodă a saramurii a creat, de asemenea, imense spaţii subterane goale, sub forma unor carsturi, al căror tavan cedează greutăţii maselor de roci de deasupra, creând gropi masive (cazul parcului Măgura din marginea oraşului, care a dispărut într-o imensă groapă împreună cu câteva gospodării şi grădini, gaura continuând să se mărească de la an la an).

9.4. Riscurile tehnologice Riscurile tehnologice sunt induse de o gamă largă de accidente legate de activităţile umane amplificate progresiv în timp, în special industriale (explozii, incendii, scurgeri de substanţe toxice, poluarea legată de activităţile miniere etc.) şi de transporturi. 9.4.1. Ca pondere, pe primul loc se situează accidentele din industria energetică, produse în domeniul mineritului (explozii), extracţiei gazelor naturale şi petrolului (incendii), distrugerii barajelor centralelor hidroelectrice sau distrugerii “miezului” într-o centrală nucleară. Accidentele de mină produc anual sute de victime. În anul 2000, numai în minele din Ucraina şi-au pierdut viaţa 320 de persoane, iar în anul următor, explozia unei acumulări de gaz metan la 1200 m adâncime într-o mină a produs 56 de victime. Un grav accident asemănător a avut loc în 2001 în ţara noastră, la mina Vulcan din bazinul

Petroşani, soldat cu moartea a 14 mineri, şi în ianuarie 2006, când o explozie de gaze a dus la moartea a 7 oameni şi rănirea altor 7. Cauzele producerii acestor evenimente tragice constau în lipsa unor condiţii adecvate de muncă, tehnologia învechită şi, cel mai adesea, în nerespectarea normelor de protecţie a muncii. Tot în ianuarie 2006, o explozie de gaze la o mină din Virginia de Vest (SUA) a dus la moartea a 13 mineri, sistemul de ventilaţie subdimensionat n-a reuşit să evacuaze gazul metan acumulat. Mina Anina este cea mai adâncă mină din Europa şi cea mai periculoasă din România. În ultimii 200 de ani aici şi-au perdut viaţa peste 1000 de oameni. De altfel nici o mină din ţară nu este sigură, frecvenţa accidentelor în domeniul industriei extractive fiind de 4 ori mai mare decât media pe economie (deşi numărul lor s-a redus constant în ultima perioadă). 2/3 din accidentele din sectorul extractiv se produc în Valea Jiului. Metanul este o degajare continuă din pământ în orice mină. În mod obligatoriu echipamentul minerilor trebuie să conţină aparate de măsură (explozimetre şi metanometre) care înregistrează permanent concentraţia de gaze şi avertizează sonor depăşirea limitei de siguranţă. Un potenţial de risc deosebit de ridicat, atât prin valoarea pagubelor cât şi prin numărul victimelor pe care le pot genera, îl prezintă incendiile, indiferent de sectorul economic în care se produc. In mediul urban incendiile endogene au cauze diverse: accidente în reţelele de gaze sau electrice, defecte de întreţinere a echipamentelor, imprudenţa utilizatorilor, disfuncţiuni ale materialelor casnice, acte delincvente etc. Ele privesc în special clădirile de locuit (cartierele vechi fiind în mod particular vulnerabile din cauza aglomerării construcţiilor pe spaţii restrânse şi a abundenţei materialelor combustibile), dar şi imobilele dezvoltate pe vertivală (hoteluri sau sedii de birouri), localuri cu mare frecventare publică (gări, aeroporturi, centre comerciale, şcoli, spitale, săli de spectacole, discoteci etc.), unde orice sinistru poate atinge dimensiuni catastrofice. Cel mai recent eveniment de acest fel a avut loc într-un hotel din Filipine, incendiul declanşat la unul din etajele inferioare ale imobilului extinzânde-se rapid spre nivelurile superioare, cauzând în final moartea a 75 de persoane şi intoxicarea gravă a altor 50. În 1996, în acelaşi oraş, şi-au pierdut viaţa 160 de tineri într-un incendiu declanşat într-o discotecă. În decembrie 2006, un incendiu produs într-un centru de dezintoxicare a dependenţilor de droguri din Moscova a dus la moartea a 41 de femei. Incendiile industriale, în special cele din industria petrochimică, pot avea, în afara consecinţelor directe, implicaţii grave indirecte, pe suprafeţe extinse, de exemplu: poluarea reţelei hidrografice şi a pânzelor freatice prin intermediul apei folosite la stingerea lor, încărcată cu substanţe toxice, deşeuri, produse petroliere ş.a., distrugerea faunei piscicole etc. Prevenirea acestor incendii necesită o verificare permanentă a siguranţei de funcţionare a instalaţiilor, informarea corectă a publicului şi impunerea unor garanţii financiare. Ca frecvenţă, cele mai dese accidente se produc în cadrul industriei chimice, afectând deseori populaţia şi aşezările aflate în împrejurimi prin emisiile de substanţe în procesul de producţie şi prin cantităţile mari de deşeuri eliberate în mediul înconjurător, cu efect în modificarea proprietăţilor fizice şi chimice ale solului, apei şi aerului.

Activităţile din industria chimică sunt extrem de periculoase şi prin faptul că manipulează tehnologii ce folosesc temperaturi ridicate şi presiuni înalte. După accidentul de la Seveso (Italia) din 1976, când explozia de la o uzină chimică a produs scurgerea în împrejurimi a unei mari cantităţi de dioxină (o substanţă defoliantă extrem de periculoasă), Comunitatea Europeană a definit noţiunea de ”risc major” indus de “un eveniment în relaţie cu dezvoltarea necontrolată a unei activităţi tehnologice care generează un pericol grav în interiorul sau în exteriorul intreprinderii, prin eliberarea uneia sau mai multor substanţe toxice”. Unul din cele mai grave accidente tehnologice s-a produs la Bhopal (India) în 1984 prin eliberarea accidentală a unei mari cantităţi de gaz deosebit de toxic (izocianat de metil) de la o uzină de pesticide aparţinând Concernului Internaţional Union Carbide. Accidentul s-a soldat cu moartea a 6500 de oameni şi cu îmbolnăvirea altor 100.000 (sterilitate, afecţiuni respiratorii şi surzire temporară), concernul fiind obligat să plătească 15 miliarde de dolari populaţiei afectate şi rudelor victimelor. În ţara noastră, în ianuarie 2001, s-a produs cel mai mare accident ecologic din Moldova din ultimii 50 de ani: scurgerea accidentală în Şomuzul Mare şi de aici în Siret a unor substanţe nocive (amoniac şi cianuri) de la firma Metadet SA Fălticeni. Concentraţia de cianuri a fost de 800 ori mai mare în Şomuz decât maximul admis, iar pe Siret de 130 ori. Consecinţe: mii de tone de peşte mort, animale moarte care au păscut în apropierea rezervoarelor, intoxicarea gravă cu cianuri a câtorva zeci de persoane, pagube de miliarde de lei. 9.4.2. Pierderea stabilităţii haldelor şi ruperea iazurilor de decantare din cadrul industriei de extracţie şi de prelucrare a metalelor feroase şi neferoase, constituie riscuri deosebit de serioase, producând o poluare accentuată a mediului. Este relevant, în acest sens, accidentul produs la Intreprinderea S.A. Aurul Baia Mare, în luna mai 2000, când digul iazului de decantare a minereurilor neferoase s-a rupt ca urmare a unor ploi abundente. Consecinţe: deversarea a cca 100 tone de apă cu cianuri şi alţi poluanţi în apele râului Săsar. Scurgerea contaminată a călătorit prin râurile Săsar, Lăpuş, Someş, Tisa şi Dunăre, pentru a ajunge patru săptămâni mai târziu în Marea Neagră, după un traseu de aproape 2000 km. Scurgerea a cauzat otrăvirea apei râurilor, distrugerea gravă a faunei piscicole şi a microorganismelor acvatice, întreruperi ale furnizării de apă potabilă în 24 de oraşe, întreruperea procesului de producţie la mai multe intreprinderi, costuri suplimentare pentru uzinele de purificare. 9.4.3. Accidentele la lucrările de inginerie. Cuprinzând construcţii de diferite tipuri (edificii, căi de comunicaţie, poduri), lucrări de sistematizare hidrologică (diguri, bazine de acumulare a apei), construcţii portuare şi costiere etc., această categorie a activităţii umane poate avea, pe lângă efectele benefice (cum ar fi, constituirea de rezerve de apă, stabilizarea versanţilor, redarea de terenuri circuitului economic ş.a.) şi consecinţe profund negative (poate provoca deplasări în masă, scăderea permeabilităţii terenului, variaţii ale reticulului hidrografic, variaţii microclimatice etc.). Avarierea sau căderea unor structuri (acoperişuri, baraje, mine, poduri etc.), datorită unor cauze diverse (cutremure, furtuni, viituri catastrofale, defecte de construcţie, erori umane şi deficienţe în activitatea de supraveghere ş.a.), comportă riscuri serioase pentru societate. Astfel, în ianuarie 2006 s-au înregistrat aproape simultan, în mai multe locuri din Europa, cazuri de prăbuşire a acoperişurilor unor edificii (piscină în Rusia,

patinoare în Cehia şi Germania, complex expoziţional în Polonia, cazul din urmă fiind şi cel mai grav, cu circa 70 de morţi). Toate erau edificii construite în ultimii 10 ani, cu materiale şi tehnologii moderne. Cauzele prăbuşirii au fost puse pe seama acumulărilor de zăpadă, deşi proprietarii susţin că au curăţat-o, însă mult mai plauzibilă este presupunerea că gerurile năprasnice care au afectat Europa în ianuarie 2006 să fi dus la crăparea şi fragilizarea structurilor metalice ale acestora, acumularea ulterioară a zăpezii ducând la depăşirea capacităţii de susţinere, respectiv la prăbuşirea acestora. Este cunoscut cazul barajului Malpasset (Franţa) care s-a prăbuşit instantaneu, fără fenomene simptomatice, viitura distrugând oraşul Freijus şi toate localităţile rurale din aval, înregistrându-se 4200 de victime şi 30 miliarde de franci vechi pagube (investiţia a costat doar 2% din valoarea pagubei). În Olanda, în ianuarie 1935, o furtună extrem de violentă, care s-a suprapus unei perioade de flux, a determinat ruperea digurilor construite pentru apărarea terenurilor situate sub nivelul mării şi inundarea a numeroase localităţi. Au fost înregistrate 1835 de victime, peste 3000 de case au fost distruse şi 70.000 de persoane au fost urgent evacuate. În ţara noastră, ploile excepţionale căzute în iulie 1991 pe latura estică a Carpaţilor Orientali, dar şi proasta întreţinere a instalaţiilor, au determinat ruperea barajului Belci, de pe cursul inferior al Tazlăului. Precipitaţiile din bazinul versant, debitul deosebit de mare provenit de pe versanţii aferenţi direct acumulării şi volumul de apă de pe afluentul principal au depăşit cu mult capacitatea de descărcare a barajului, fapt ce a condus în final la ruperea lui, cu efecte dezastruoase: distrugerea unei părţi din localitatea Slobozia, situată imediat în aval, curmarea a numeroase vieţi omeneşti şi inundarea unor mari suprafeţe. Statisticile arată că, până în prezent, din cele 17.000 de baraje hidroenergetice importante existente în lume, circa 6% au suferit avarii de diferite grade, iar 2% au fost distruse complet. 9.4.4. Riscurile legate de transporturi. Transporturile constituie un domeniu esenţial al dezvoltării economice, dar care implică totodată existenţa unor riscuri variate pentru societate şi pentru mediu. Activităţile legate de transporturi, în special cele rutiere şi aeriene, generează 25% din emisiile de dioxid de carbon, 11% din cele de dioxid de sulf, 76% oxid de azot, precum şi diferiţi compuşi volatili. Deşi măsurile de siguranţă şi reglementările existente au redus mult riscurile legate de transporturi, numărul accidentelor cu pierderi de vieţi omeneşti, distrugeri de bunuri materiale şi distrugeri ale mediului au o tendinţă permanentă de creştere. Transporturile rutiere sunt de 10 ori mai periculoase decât cele aeriene şi feroviare. Cauzele principale ale accidentelor rutiere sunt legate de viteza excesivă, consumul băuturilor alcoolice, oboseala la volan, defecţiunile mijloacelor de transport. De multe ori, condiţiile de vreme, calitatea necorespunzătoare a şoselelor şi supraaglomerarea acestora contribuie la mărirea şi agravarea accidentelor. Pentru reducerea accidentelor sunt luate permanent măsuri de îmbunătăţire a calităţii vehiculelor şi de control a circulaţiei. Foarte importantă este şi educarea permanentă a pietonilor şi în special a copiilor pentru a cunoaşte şi a respecta semnificaţia indicatoarelor de circulaţie. Transporturile aeriene sunt cele mai sigure, în ciuda impresiei de periculozitate mai mare în raport cu alte mijloace de transport, creată prin mediatizarea intensă a

accidentelor aviatice. Calculele indică faptul că, în SUA, în cazul transportului cu avionul se înregistrează o victimă la un miliard de mile/pasager. Transporturile marine implică în prezent riscuri mult mai reduse pentru călători decât în trecut, însă, sporadic, au loc şi evenimente tragice (cazul ferryboat-ului “Estonia”, care s-a scufundat în apele Mării Baltice în 1994, provocând moartea a 800 de persoane). În februarie 2006, scufundarea ferryboat-ului “El Salam 98” în Marea Roşie, în urma unui incendiu în sala motoarelor pe care au încercat să-l stingă cu apă de mare, a dus la moartea a aproape 1000 de persoane (morţi şi dispăruţi). Mult mai grave sunt consecinţele unor accidente în cazul tancurilor petroliere gigantice, care pot eşua din cauza furtunilor, a unor defecţiuni tehnice sau a erorilor de pilotaj, generând cele mai grave dezastre ecologice. Este cunoscut cazul petrolierului “Amoco Cadiz” care a eşuat în 1978 pe coastele franceze din Bretagne scăpând în apele mării 230.000 t de petrol care au afectat flora şi fauna pe suprafeţe de sute de kilometri pătraţi în lungul coastelor. Un alt caz grav s-a înregistrat în Alaska, în 1989, când eşuarea petrolierului “Exon Valdez” a determinat deversarea în ocean a 38.000 t de petrol, care au afectat grav ecosistemele marine pe o suprafaţă de 1500 km2. Cheltuielile suportate de Compania Exon, proprietara vasului, pentru îndepărtarea poluării s-au ridicat la 2,5 miliarde dolari. În decembrie 2007, coliziunea unui petrolier cu o barjă în largul coastelor Coreei de Sud s-a soldat cu deversarea în mare a 10500 tone de petrol, ameninţând cu un dezastru ecologic o zonă marină protejată, culturile de scoici etc. Transportul substanţelor periculoase ridică probleme speciale legate de riscul producerii unor incendii, explozii sau eliberarea unor substanţe toxice. Pe plan internaţional, transportul acestor substanţe este reglementat de “Codul Naţiunilor Unite pentru Transportul Produselor Periculoase” şi de diferite legi existente în fiecare ţară. Pe şosele, riscurile în acest caz sunt legate de coliziunile în care sunt implicate camioanele cisternă sau de răsturnarea acestora. Cel mai grav accident de acest tip s-a produs în apropierea localităţii San Carlos (Spania), în 1978, când un camion cu propilenă a intrat într-o tabără de corturi şi a produs 211 victime omeneşti. În ţara noastră, la Mihăileşti, pe data de 25 mai 2004, răsturnarea unui camion încărcat cu 20 tone de azotat de amoniu, şi ulterior explozia lui, a dus la moartea a 16 oameni şi rănirea altor 11, majoritatea pompieri care participau la stingerea incendiului. Accidentul a revelat nerespectarea instrucţiunilor privind transportul materialelor periculoase dar şi lipsa informării corecte a pompierilor. Pe calea ferată, asemenea accidente sunt datorate deraierii sau ciocnirii a două trenuri, urmate adesea de declanşarea unor incendii. În România: 28 ianuarie 2004, deraierea unui tren cu 8 cisterne cu solvent de la Arpechim Ploieşti, mecanicul şi-a pierdut cunoştinţa, fără victime, doar pagube); acidentul aviatic de Baloteşti (31 martie 1995), cu prăbuşirea unui avion Airbus aparţinând companiei Tarom şi moartea a 64 de pasageri; accidentul naval de pe Dunare (1989), când vasul Mogoşani s-a ciocnit cu un remorcher şi s-a scufundat, 218 morti. 9.4.5. Accidentele nucleare constituie unul din riscurile majore pentru populaţie şi mediul înconjurător, prin răspândirea necontrolată a unor substanţe radioactive în afara instalaţiilor nucleare şi depozitelor de deşeuri radioactive. Acest tip de hazarde sunt legate de centralele nucleare electrice, de instalaţiile nucleare din unele institute de cercetare ştiinţifică, de căderea pe Pământ a unor sateliţi artificiali cu propulsie nucleară şi de transportul şi depozitarea deşeurilor radioactive.

Între anii 1944 şi 1987 au avut loc, în lumea întreagă, 284 de accidente nucleare, multe dintre ele datorită unei insuficiente izolări a izotopilor sau unei expuneri accidentale la acţiunea razelor X. Cel mai grav accident nuclear din istorie s-a produs la centrala nucleară de la Cernobîl (Ucraina), în 26 aprilie 1986, prin explozia unuia din cele patru reactoare cu care aceasta era dotată şi scăparea în exterior a unei mari cantităţi de substanţe radioactive care conţineau iod 131 şi cesiu 137. Muncitorii şi pompierii care au asigurat stingerea incendiului cât şi turnarea şi construirea unui sarcofag de beton în jurul miezului reactorului au fost grav iradiaţi şi au murit în lunile următoare. Până în prezent au murit peste 30 000 oameni, au fost iradiaţi peste 2,5 milioane de oameni, fiind în continuare susceptibili de îmbolnăviri ale glandei tiroide, leucemie şi de o serie de dereglări psihice. A fost necesară evacuarea a 110 000 familii din localităţile situate pe o rază de 30 km în jur În prezent sunt în funcţiune 16 centrale nucleare asemănătoare cu cea de la Cernobîl (11 în Rusia, 3 în Ucraina şi 2 în Lituania) care prezintă un grad accentuat de risc, deşi au fost luate măsuri severe de siguranţă. În SUA, după bine cunoscutul accident de la centrala nucleară Three Mile Island, din 1979, măsurile luate au fost foarte severe şi au implicat delimitarea pentru fiecare centrală a două zone de alertă: o primă zonă (în care există pericolul iradierii corpului uman în întregime şi al inhalării unor particule radioactive) se extinde pe 10 km în direcţia vântului, iar cea de-a doua (cuprinzând un areal în care sunt contaminate sursele de apă şi recoltele) se extinde pe o rază de 80 de km de la reactor. În interiorul celor două zone se iau măsuri de alertare a populaţiei, de adăpostire imediată, de acordare a primului ajutor şi de evacuare. Prin darea în funcţiune a centralei de la Cernavodă, România a intrat în rândul ţărilor producătoare de energie electrică în centralele nucleare. Aceasta se bazează pe sistemul canadian Kandu, care este unul din cele mai sigure şi mai eficiente din lume. Însă există riscul producerii de accidente la centrale de pe teritoriul ţărilor vecine, Kozlodui (unde unul din cele cinci reactoare a fost deja închis în ianuarie 2004) şi Cernobâl (ultimul reactor a fost închis în 2000). Încă din aprilie 2003 a fost tras semnalul de alarmă, rapoartele indicând o creştere a scurgerilor radioactive la Cernobâl şi faptul că sarcofagul de aici ar putea ceda. Deja, la Suceava se înregistrează o creştere a frecvenţei cancerului de tiroidă şi vezică. Securizarea focarului de la Cernobâl, prevăzută pentru 2008, va costa 800 milioane dolari. În gestionarea riscurilor nucleare, o atenţie deosebită se acordă măsurilor de evitare a accidentelor legate de manipularea, transportul şi depozitarea deşeurilor radioactive. Acestea sunt menţinute câţiva ani în bazine izolate cu apă, situate în apropierea centralei, după care sunt transportate în locurile de depozitare. Măsuri de prevenire şi protecţie. Principalul efect al unui accident nuclear îl constituie iradierea. Aceasta poate să fie externă, prin contaminarea pielii şi a hainelor, şi internă, prin inhalarea aerului radioactiv sau consumarea de alimente şi apă contaminate radioactiv. Persoanele iradiate se îmbolnăvesc, aşa cum am menţionat, de afecţiuni ale glandei tiroide, de leucemie şi de cancer al diferitelor organe. Copiii se nasc cu malformaţii şi cu diferite deficienţe în funcţionarea organelor interne.

Pentru a reacţiona corect în cazul producerii unui accident nuclear, este necesar să fie cunoscute din timp sursele de pericol nuclear din fiecare localitate şi să fie urmate îndrumările Inspectoratului de Protecţie Civilă. a) Înainte de producerea accidentului este util să fie cunoscute măsurile imediate de protecţie şi locul de adăpostire faţă de efectele directe ale radiaţiilor. În acest sens se vor pregăti: o rezervă de apă şi alimente pentru 1-2 zile, o trusă de prim ajutor care să includă pastile de iodură de potasiu, un aparat de radio portabil şi o lanternă. Populaţia localizată în apropierea surselor posibile de accidente nucleare trebuie să trateze cu cea mai mare seriozitate antrenamentele şi exerciţiile organizate de autorităţile publice şi serviciile de Protecţie Civilă. b) În cazul producerii accidentului nuclear, întrucât radiaţiile nu sunt sesizate de om, Inspectoratul de Protecţie Civilă are obligaţia de a alarma populaţia asupra pericolului de contaminare radioactivă (se vor emite serii de cinci semnale de sirenă, la intervale de timp de câte două minute). În această situaţie se recomandă următorele activităţi: - înştiinţarea familiei şi a vecinilor; - păstrarea aparatului de radio deschis pentru a urma instrucţiunile din comunicatele Protecţiei Civile; - adăpostirea, izolarea în locurile stabilite şi folosirea mijloacelor individuale de protecţie; - evitarea consumului de produse contaminate radioactiv şi respectarea restricţiilor de circulaţie din zona afectată; - urmărirea permanentă a situaţiei contaminării radioactive prezentată în comunicatele Priotecţiei Civile; - participarea fără panică la evacuarea organizată a zonei periculoase şi prezentarea de urgenţă la controlul radio-biologic al populaţiei;

9.5. Poluarea aerului. Deşi emisiile de substanţe poluante în atmosferă jalonează ansamblul activităţilor umane industriale, urbane şi chiar agricole, totuşi stările atmosferei sunt cele care condiţionează dispersia poluanţilor, chiar formarea lor (în cazul poluanţilor fotochimici). Episoadele de poluare atmosferică sunt totdeauna strâns legate de contextul meteorologic. Persistenţa condiţiilor anticiclonice defavorabile dispersiei poluanţilor este responsabilă de deteriorarea progresivă a calităţii aerului. Dacă în trecut acest risc era concentrat mai ales iarna, când poluanţii cei mai periculoşi (sulf şi fum) de origine industrială se combinau cu emisiile legate de încălzitul locuinţelor, astăzi riscul s-a deplasat către poluarea fotochimică, mai abundentă în timpul zilelor calde şi însorite de vară. Deşi se constată o anumită tendinţă de scădere a emisiilor industriale, mai ales în oraşe, totuşi caracteristicile calităţii aerului continuă să se modifice. Studiile efectuate asupra câtorva oraşe germane arată că, global, poluarea cu sulf se diminuează, în timp ce poluarea cu azot creşte. De exemplu, între 1980 şi 1993, nivelul SO2 a scăzut în proporţii cuprinse între 65 şi 80% (de la 37 mg/m3 la 13 mg/m3 în Nurnberg, respectiv de la 84 mg/m3 la 17mg/m3 în Wiesbaden), în timp ce nivelul NO2 a crescut în proporţii cuprinse între 9 şi 92% (de la 43 mg/m3 la 47mg/m3 în Wiesbaden, respectiv de la 26 mg/m3 la 50 mg/m3 în Kassel).

Legat de traficul auto, în ultimii 30 de ani, deşi parcul de automobile şi, implicit, traficul au crescut considerabil, se constată o diminuare a emisiilor per vehicol. În Franţa, de exemplu, emisiile de oxizi de carbon (CO2 şi CO) au scăzut de la 660 la 32 kg/vehicol/an, hidrocarburile nearse de la 120 la 5 kg, NO de la 30 la 7 kg. Emisiile de oxizi de azot, după o creştere până pe la jumătatea anilor ‘80, au înregistrat apoi o cădere notabilă datorită intrării în serviciu a sistemelor catalitice (din păcate eficacitatea lor, în circulaţia urbană, este contestată întrucât traseele sunt de scurtă durată şi deci se efectuează cu motorul “rece“, pentru care sistemul catalitic nu are o funcţionare optimizată). Gazele de eşapament conţin de asemenea metale grele (de ex., plumbul) care rămân în suspensie în atmosferă şi pot fi inhalate. În cazul plumbului, acesta s-a diminuat mult din momentul în care a apărut necesitatea benzinei fără plumb pentru a introduce sistemele catalitice. Un interes crescut este acordat motorului diesel (în acest sens, în Europa, ţara care deţine parcul diesel cel mai important este Franţa), care consumă cu 15% mai puţin decât unul pe benzină şi produce de 3 ori mai puţin CO şi de 2 ori mai puţine hidrocarburi. Pe de altă parte însă, acesta emite de 2 ori mai mult NO2 şi este principalul responsabil de degajarea unor pulberi periculoase pentru organism, în primul rând pentru că pot declanşa alergii şi crize de astm, dar şi pentru că pot fixa elemente toxice sau cancerigene. Sistemul catalitic pentru vehiculele diesel este încă în studiu. Între emisii şi imisii se situează elementele meteorologice care favorizează sau nu dispersia poluanţilor. Astfel, s-a constatat că cea mai mare parte a vârfurilor de poluare se situează în perioadele anticiclonice, cu presiune scăzută, vânt slab (cu viteze sub 3 m/s) şi inversiuni de temperatură, condiţii cu atât mai îngrijorătoare cu cât ele sunt întrunite în timpul iernii, când emisiile sunt cele mai abundente. Aglomeraţiile urbane cele mai vulnerabile sunt cele situate în poziţie de adăpost, cu inversiuni termice frecvente (este cunoscut cazul Atenei, situată într-un adevărat «cazan»), însă nici oraşele mai bine ventilate nu sunt scutite de neplăceri datorită producerii de poluanţi secundari, precum ozonul sau oxizii de azot, cunoscuţi sub numele de poluanţi fotochimici. Aceştia au nevoie de soare şi în special de radiaţii ultraviolete pentru a se dezvolta. Ei se formează prin reacţii chimice între oxizii de azot şi hidrocarburi, declanşate de radiaţia solară, deasupra marilor oraşe din regiunile cu insolaţie puternică şi perioade lungi de inversiune termică. Episoadele de poluare fotochimică sunt numeroase în cursul verilor cu timp frumos estival. De exemplu, în poluarea cu ozon, pe lângă alţi numeroşi factori, temperatura maximă şi durata insolaţiei sunt determinante. Vârfurile de poluare cu ozon apar frecvent în timpul situaţiilor anticiclonice generalizate corespunzând zilelor calde şi însorite şi cu vânt slab. Uneori, chiar în condiţii meteorologice favorabile vârfurilor de poluare, condiţiile locale pot modula nivelurile de ozon, fie în funcţie de prezenţa precursorilor, fie în funcţie de condiţiile climatice locale. De exemplu, emisiile de praf industrial pot distruge ozonul iar regiunea respectivă scapă poluării fotochimice. Episoadele de poluare cu ozon arată globalitatea fenomenului, de aceea prevenirea lor trebuie să facă obiectul unei acţiuni concertate între oraşe sau reţele vecine. Reducerea nivelurilor de ozon reprezintă o miză serioasă pentru sănătatea publică, după cum dovedesc rezultatele mai multor studii epidemiologice.

Subiectul unui vast studiu intitulat APHEA (Short terms effects of Air Pollution on Health: a European Aproach using epidemiological time series data) l-a constituit impactul poluării atmosferice urbane asupra sănătăţii umane în 15 oraşe europene, grupând 25 milioane de locuitori. Studiul a evidenţiat net rolul patogen al poluării atmosferei urbane în special prin dioxid de sulf, dioxid de azot şi particule al căror impact asupra sistemului respirator, pentru cele mai fine dintre ele, ating valori ale P.M. de 10 sau 13. Întrucât condiţiile climatice care generează episoade severe de poluare sunt incontrolabile, gestionarea calităţii aerului nu se poate face decât prin controlul emisiilor. Prevenirea acestor episoade şi alerta care poate fi declanşată în cursul acestor situaţii de criză rămân o întrebare pe care legislaţia încearcă să o precizeze. Activitatea de reducere a emisiilor ar trebui să urmărească trei faze diferite şi complementare : - supravegherea calităţii aerului ; - studiul rezultatelor măsurătorilor înregistrate şi difuzarea informaţiei ; - prevenirea ; Supravegherea calităţii aerului trebuie realizată, în mod imperativ, în manieră cât mai independentă posibil şi la o scară spaţială extinsă până la nivel regional, care se dovedeşte a fi cea mai indicată pentru punerea în practică a acestei activităţi. În ceea ce priveşte lista exactă a poluanţilor ce trebuie urmăriţi, aceasta trebuie fixată prin lege, în funcţie de « stadiul cunoştinţelor ştiinţifice ale momentului », ţinând cont că metrologia, ca şi cunoaşterea efectelor poluării, înregistrează progrese de la o zi la alta. Difuzarea informaţiei se poate face prin diferite canale (presă, radio, televiziune etc.), plecându-se fie de la valorile măsurate, fie de la indici globali. Noţiunea de alertă, strâns legată de pragurile fixate prin norme privind valorile diferiţilor poluanţi, devine din ce în ce mai problematică întrucât, în cadrul episoadelor de poluare fotochimică, mijloacele de acţiune permiţând ameliorarea calităţii aerului sunt slabe şi puţin eficace. Directiva eropeană privind poluarea aerului prin ozon prevede două praguri : un prag la 180 mg/m3 (valoare medie orară) pentru a informa populaţia, şi un alt prag, de alertă, la 360 mg/m3. Atingerea acestuia din urmă permite autorităţilor regionale să ordone restricţii asupra emisiilor sau consemne pentru limitarea utilizării vehicolelor. Difuzarea regulată a informaţiei constituie cu certitudine un act prealabil necesar punerii în loc a procedurilor de alertă care trebuie să aibă în vedere populaţia cea mai fragilă. Prevenirea este faza care, în materie environmentală, se dovedeşte mult mai eficace. În viitor, calitatea aerului oraşelor va depinde de aptitudinile autorităţilor locale de a suscita economia de energie şi de mobilitate prin planificarea şi amenajarea teritoriului. De asemenea ea va trebui să se sprijine pe un demers de democraţie participativă, pe educarea şi incitarea cetăţenilor la o vigilenţă crescută şi la schimbarea atitudinii faţă de utilizarea transportului urban. Reducerea poluanţilor nu se pune în termenii unei urgenţe oarecare, ci pe termen lung şi prin amenajări. În plus, aceasta trebuie să se facă în manieră strategică, insistânduse asupra acelor poluanţi a căror producţie antropică reprezintă procente semnificative în cadrul emisiilor globale. De exemplu, reducerea emisiilor de CO2, ţinând cont de faptul că producţia antropică nu reprezintă decât 10% din emisiile totale, rămâne aleatorie. În schimb, reducerea producţiei de oxizi de azot antropic, care reprezintă 75% din emisiile globale, este cu mult mai eficace.

Numeroase oraşe europene au reflectat deja la o politică de control a traficului şi energiei, utilizarea unei cartografii a emisiilor în timp real fiind un bun exemplu de gestiune integrată, în măsură să poată regla traficul auto. Poluarea electromagnetică. Unul din cele mai recente studii, realizate de Centrul medical Tel Hashomer din Tel Aviv (Israel), dezvăluie faptul că radiaţiile emise de aparatele telefonice mobile conduc în mod clar la creşterea riscurilor de cancer la glandele parotide, situate în apropierea urechii. Riscul este cu atât mai important cu cât folosirea telefonului este prelungită (o creştere cu 50% la persoanele care utilizează mobilul mai mult de 22 ore pe lună). Alt punct de importanţă, expunerea este mai periculoasă în mediul rural (unde emiţătoarele sunt mai puternice) decât în mediul urban. Soluţia ar fi pe de o parte să fie convinşi oamenii să utilizeze mai sistematic kiturile hand-free, iar pe de alta reevaluarea normelor în materie de telefonie mobilă. O nouă tehnologie va trebui să fie rapid pusă la punct în scopul reducerii riscurilor de tumori legate de radiaţii.

9.6. O nouă dimensiune a riscurilor provine din sfera hazardului social, reprezentată de terorism. Acesta vizează în mod prioritar edificiile simbolice, spaţiile închise sau cu mare frecventare de către public, transporturile în comun etc. Se pot cita, doar pentru ultimii 5 ani, atentatele de la World Trade Center din New York în septembrie 2001, din gara din Madrid în martie 2004, de la metroul din Londra în iulie 2005, de pe aeroportul din Madrid din prima parte a anului 2007, sau cele care au vizat sediul Curţii Constituţionale şi birourile Naţiunilor Unite din Alger din decembrie 2007. În unele cazuri atentatele plănuite au fost dejucate de autorităţi, rămânând doar în stadiul de tentative, fără a produce victime, precum cele de la sfârşitul lui iunie 2007 de pe aeroporturile din Londra şi. respectiv, Glasgow (când au fost depistate vehicule capcană încărcate cu cocteiluri Molotov şi cuie). Multe din atentate sau tentative de atentat au avut loc ziua a unsprezecea a lunii, ceea ce reprezintă, după unii, o formă de omagiu adus atentatelor din 11 septembrie 2001 din Statele Unite. Aşa au fost cazurile din 11 aprilie 2002 din faţa unei sinagogi din Djerba (Tunisia), din 11 martie 2004 din gara din Madrid, din 11 aprilie 2007 din Alger, din 11 mai 2007 dintr-un internet-cafe din Casablanca, din 11 iulie 2007 din apropierea unei cazărmi din Kabylia, sau a celui mai recent, din 11 decembrie 2007 din Alger, toate soldate cu zeci de morţi şi răniţi.