Rezumate.docx

Povestea lui Harap-Alb de Ion Creanga-rezumat Realism, Epoca Marilor Clasici Verde-Împărat trimite fratelui său, Craiul, care „era odată într-o ţară”, o scrisoare pentru a-i cere să-i dea pe unul dintre cei trei fii ai lui spre a-i fi urmaş la tron, fiindcă el avea numai fete. Comunicându-le tatăl feciorilor săi conţinutul scrisorii şi acceptul său („Care dintre voi se simte destoinic a împărăţi peste o ţară aşa mare şi bogată, ca aceea, are voie din partea mea să se ducă, ca să împlinească voinţa cea de pe urmă a moşului vostru.”), cel mare socoteşte că lui i se cuvine împărăţia, şi pleacă la drum. Dar la un pod îi iese în cale tatăl său îmbrăcat într-o piele de urs şi îl sperie, încât feciorul ajunge la concluzia „că mie unuia nu îmi trebuie – spune el – nici împărăţie nici nimica”. Fiul mijlociu încearcă şi el să ajungă la unchiul său, dar păţind acelaşi lucru, deasemenea renunţă („Că doar, slavă Domnului, am ce mânca la casa d-tale.”). Craiul este posomorât şi ruşinat: „Din trei feciori câţi are tata, nici unul să nu fie bun de nimica?! Apoi, drept să vă spun, că atunci degeaba mai stricaţi mâncarea, dragii mei... Să umblaţi numai aşa, frunza frăsinelului, toată viaţa voastră şi să vă lăudaţi că sunteţi feciori de craiu, asta nu miroase a nas de om..”. Cel mic, prins de ruşine, iese în grădină, unde „începe a plânge în inima sa”, când i se înfăţişează „o babă gârbovă de bătrâneţe, care umbla după milostenie”. Aceasta îl sfătuieşte, după ce fiul craiului îi dă un ban pomană, să ceară tatălui său „calul, armele şi hainele cu care a fost el mire”, pentru că numai aşa poate merge „unde n-au putut merge fraţii” săi. Şi îi spune că va putea recunoaşte calul prin faptul că doar acel cal va mânca din jăratecul pus pe o tavă în mijlocul hergheliei. Apoi fiul de crai o vede pe bătrână „învăluită într-un hobot alb, ridicându-se în văzduh”. Primind acordul tatălui, mezinul ia armele şi hainele de unde erau, într-un pod, şi merge cu tava cu jăratec la cai. Dar, spre surprinderea sa, doar „o răpciugă de cal, grebănos, dupuros şi slab, de-i numărai coastele” se apropie de tavă ca să mănânce. Lovit de trei ori în cap cu căpăstrul de fiul de crai ce voia să-l îndepărteze de la tavă, calul nu renunţă, apucă să mănânce, în trei rânduri, jăratecul, după care „se scutură de trei ori şi îndată rămâne cu părul lins-prelins şi tânăr ca un tretin, de nu era alt mânzoc mai frumos în toată herghelia”. Fiul de crai urmează îndemnul calului („Sui pe mine, stăpâne, şi ţine-te bine.”), care îl duce în zbor, de trei ori, spre înălţimi, pentru a-i răsplăti astfel, prin spaima provocată, cele trei lovituri primite cu căpăstrul în cap. După trei zile de pregătiri, porneşte şi mezinul, cu armele, hainele şi calul tatălui, la drum. Se întâlneşte şi el cu Craiul îmbrăcat în piele de urs dar, spre deosebire de fraţii săi, mezinul se repede cu arma ridicată asupra ursului. În acel moment tatăl îi spune să nu lovească, apoi îl îmbrăţişează, îl felicită pentru alegerea calului ca tovarăş şi recunoaşte că este „vrednic de împărat”. Dându-i totodată, înainte de despărţire, şi un sfat: „în călătoria ta ai să ai trebuinţă şi de răi şi de buni, dar să te fereşti de omul roş, iară mai ales de cel spân, cât îi putè; să n-ai de-a face cu dânşii, căci sunt foarte şugubeţi”, îi dăruieşte şi blana de urs („că ţi-a prinde bine vreodată”). După o vreme de mers, când îi intră calea în codru, fiul de crai întâlneşte un om spân care se oferă să-i fie slugă dar îl refuză. În pădure reapare, îmbrăcat altfel şi vorbind cu voce prefăcută, acelaşi spân, cu aceeaşi ofertă, dar mezinul iarăşi îl refuză. Dar într-un loc unde „se închide calea şi încep a i se încurca cărările”, când Spânul îi apare pentru a treia oară oferindu-se să-l ajute în a ieşi din impas, mezinul îl acceptă: „mort-copt, trebuie să te ieu cu mine, dacă zici că ştii bine locurile pe aici”. Cei doi întâlnesc în cale o fântână şi, fiind arşiţă, Spânul îşi îndeamnă stăpânul să coboare în fântână, pentru a se răcori. După ce intră, Spânul pune capacul pe fântână, se urcă deasupra şi îi cere fiului de crai, drept preţ al eliberării sale, să-i spună cine este şi unde merge. Acesta mărturiseşte, iar Spânul îl obligă, ameninţându-l cu moartea, să schimbe rolurile; el se va prezenta drept feciorul Craiului, iar stăpânul său drept slugă şi îl obligă sub jurământ făcut „pe ascuţişul paloşului”, că-i va da „ascultare şi supunere întru toate”, până va muri şi iar va învia, apoi îi pune numele de Harap-Alb. Ajunşi la curtea lui Verde-împărat, Spânul îl trimite pe Harp-Alb la grajd, înainte îi dă însă o palmă, spre a-l speria, gest faţă de care fiicele împăratului protestează. Apoi explică gestul: „Dacă dobitoacele n-ar fi fost înfrânate, de demult ar fi sfâşiet pe om. Şi trebuie să ştiţi că şi între oameni cea mai mare parte sunt dobitoace, care trebuiesc ţinuţi în frâu, dacă ţi-i voia să faci treabă cu dânşii”. Atitudinea lui însă le face să constate că „de fel nu seamănă în partea lor, nici la chip, nici la bunătate; şi că Harap-Alb, sluga lui, are o înfăţişare mult mai plăcută şi samănă a fi mult mai omenos”. Într-una din zile, servindu-se la masă „nişte sălăţi foarte minunate”, aduse, spune împăratul, cu mare primejdie din Grădina Ursului, Spânul îşi trimite sluga după astfel de „sălăţi”, el „voind să peardă acum pe Harap-Alb cu orice preţ”. După ce îl încurajează în urma plângerilor sale („de-acum înainte, ori cu capul de peatră, ori cu peatra de cap, tot atâta-i; fii odată bărbat şi nu-ţi face voie rea.”), calul îl duce pe Harap-Alb „într-un ostrov mândru din mijlocul unei mări, lângă o căsuţă singuratică, pe care era crescut nişte muşchiu pletos de o podină de gros, moale ca mătasa şi verde ca buratecul”. Acolo o întâlneşte pe bătrâna care îl ajutase cu sfaturi înainte de plecare, şi află de la ea că este, de fapt, Sfânta Duminică. Sfânta face o fiertură adormitoare, din somnoroasă, lapte şi miere, o toarnă în fântâna din Grădina Ursului, aflată în apropierea casei sale. Când vede că animalul a băut şi a adormit, revine acasă şi îl sfătuieşte pe Harap-Alb să ia blana de urs dată de crai ca, îmbrăcat cu ea, să meargă după sălăţi. Harap-Alb reuşeşte să culeagă salata şi scapă de ursul care se luase după el, pe când era să iasă din grădină, aruncându-i blana. După câteva zile, împăratul îi arată Spânului nişte pietre preţioase de o frumuseţe nemaivăzută, şi îi spune că sunt din Pădurea Cerbului. Acolo, o dată la şapte ani, cerbul (care era vrăjit, de omora oamenii şi animalele cu privirea numai) se scutura, pierzând astfel unele din nestematele care creşteau pe el. Trimis de Spân după nestemate şi ajuns din nou, dus de cal în zbor, la Sfânta Duminică, Harap-Alb era „cufundat în gânduri şi galbăn la faţă, de parcă-i luase pânza de pe obraz”, de teama morţii. Este încurajat de Sfântă („Mare-i Dumnezeu! N-a mai fi el după gândul Spânului. Însă mai rabdă şi tu, fătul meu, că mult ai avut de răbdat şi puţin mai ai.”), care-l ajută din nou. Îi dă „obrăzarul şi sabia lui Statu-Palmă-Barbă-Cot, de unde le avea” apoi pleacă, împreună cu el, în Pădurea Cerbului. Acolo după ce sapă o groapă adâncă, lângă izvorul din care se adăpa cerbul, îi spune Sfânta ce să facă în continuare: să aştepte în groapă sosirea cerbului, cu obrăzarul pus pe faţă. Iar când cerbul se va culca să doarmă cu ochii deschişi, după adăpare, să iasă şi să îi

taie capul, ascunzându-se din nou în groapă, de unde să nu iasă toată ziua, deşi, toată ziua, capul cerbului îi va cere acest lucru. Şi abia după asfinţit, când va fi murit, să ia capul şi pielea. Harap-Alb procedează astfel, revine la Sfânta Duminică spre a-i mulţumi, iar capul şi pielea cerbului le va duce stăpânului său, deşi pe drum i se ofereau tot felul de răsplăţi: „Mulţi crai şi împăraţi ieşeau în faţa lui Harap-Alb, şi care dincotro îl ruga, unul să-i deie bănărit, cât a cere el, altul să-i deie fata şi jumătate de împărăţie; altul să-i deie fata şi împărăţia întreagă”. În timpul unui ospăţ oferit de împărat în cinstea aşa-zisului său nepot, Spânul, la câteva zile după întoarcerea lui Harap-Alb, o pasăre măiastră bate în fereastră şi zice: „– Mâncaţi, beţi şi vă veseliţi, dar de fata împăratului Roş nici nu gândiţi!”. Iar Spânul îşi trimite sluga să-i aducă pe fata Împăratului Roş. Din nou speriat, întristat, Harap-Alb se lamentează tovarăşului său, calul: „Se vede că m-a născut mama într-un ceas rău, sau nu ştiu cum să mai zic, ca să nu greşesc înaintea lui Dumnezeu. Mă pricep eu tare bine ce ar trebui să fac, ca să se curme odată toate aceste. Dar m-am deprins a târî după mine o viaţă ticăloasă. Vorba ceea: «Să nu de Dumnezeu omului cât poate el suferi»”. Calul din nou îl îmbărbătează, şi îi spune că ştie drumul către curtea Împăratului Roş, unde a mai fost o dată, cu tatăl lui Harap-Alb. Pe drum cei doi întâlnesc, la un pod, o nuntă de furnici, iar Harap-Alb, pentru a nu le strivi, trece cu calul prin apă, în ciuda pericolului de înec. Drept răsplată primeşte, de la o furnică zburătoare, o aripă, cu indicaţia de a-i da foc, la nevoie, pentru a aduce astfel furnicile la el. Mergând mai departe, Harap-Alb vede un roi de albine care îşi căutau stup, le face un adăpost şi primeşte, de la crăiasa lor, o aripă pe care, dacă o va aprinde, crăiasa îi va veni în ajutor. Ceva mai încolo întâlneşte „o dihanie de om, care se pârpălea pe lângă un foc de douăzeci de stânjeni de lemne şi tot atunci striga, cât îi lua gura, că moare de frig”. Acesta „avea nişte buzoaie groase şi dăbălăzate. Şi când sufla cu dânsele, cea de deasupra se răsfrângea în sus peste scăfârlia capului, iar cea de dedesubt atârna în jos, de-i acoperea pântecele. Şi, ori pe ce se oprea suflarea lui, se punea promoroaca mai groasă de-o palmă”. Înţelegând că este Gerilă, îl ia cu sine, ca urmare a ofertei acestuia de a-l însoţi şi a avertismentului său: „– Râzi tu râzi, Harap-Alb, zise atunci Gerilă tremurând, dar, unde mergi, fără de mine n-ai să poţi face nimica”. La fel se petrec lucrurile şi cu Flămânzilă („o namilă de om mânca brazdele de pe urma a 24 de pluguri şi tot atunci striga în gura mare că crapă de foame.”), cu Setilă („o arătare de om băuse apa de la 24 de iazuri şi o gârlă pe care umblau numai 500 de mori şi tot atunci striga în gura mare că se usucă de sete.”), cu Ochilă, cel care vede lucrurile „găurite, ca sitişca, şi străvezii, ca apa cea limpede” şi cu Păsări-Lăţi-Lungilă, cel ce „când voia, aşa se lăţea de tare, de cuprinde pământul în braţe. Şi altă dată, aşa se deşira şi se lungea de grozav, de ajungea cu mâna la lună, la stele, la soare, şi cât voia de sus.”, pentru a prinde păsări, pe care „jumulite, nejumulite, ţi le păpa pe rudă, pe sămânţă”. Ajunşi la Împăratul Roş („era un om pâclişit şi răutăcios la culme; nu avea milă de om nici cât de un câne.”), cei şase, arătându-se ei „care de care mai chipos şi mai îmbrăcat, de se târâiau aţele şi curgeau oghelele după dânşii”, sunt găzduiţi într-o casă de aramă, sub care se face foc peste noapte, după ce au spus ei cu ce scop sosiseră. Oaspeţii scapă de moarte datorită lui Gerilă, care a domolit căldura cu suflarea sa, iar a doua zi se plâng trimisului împărătesc că au fost lăsaţi „fără scânteie de foc în vatră”. Sunt poftiţi de împărat, când se înfăţişează din nou acestuia spre a-i cere fata pentru nepotul Împăratului Verde, la masă, unde li se dau „12 harabale cu pâne, 12 ialoviţe fripte şi 12 buţi pline cu vin”, sub ameninţarea unei pedepse grozave, dacă nu consumă tot. Dar Flămânzilă şi Setilă biruie ceea ce nu au reuşit ceilalţi, tot ei doi plângându-se apoi de foame şi de sete. Când Împăratul Roş vine în sala de mese, Harap-Alb îi cere din nou fiica, dar tatăl ei o promite cu condiţia ca peţitorii să mai treacă o încercare: din două mierţe de mac amestecat cu nisip să aleagă macul, ceea ce se face cu ajutorul furnicilor, aduse prin aprinderea aripei de furnică. O altă probă a fost păzirea peste noapte a fiicei împăratului, care a zburat din iatacul unde trebuia ţinută, preschimbată în pasăre. Însă Ochilă o vede, iar Păsărilă o prinde, în spatele Lunei, unde se ascunsese, lungindu-se el până acolo. Ultima încercare, deosebirea fetei de împărat de o altă fată, identică la înfăţişare şi copil de suflet al împăratului, se face cu ajutorul crăiesei albinelor, chemată în ajutor. În momentul încercării crăiasa o va face pe fiica împăratului să se apere cu năframa, ca semn. Împăratul, „ovilit şi sarbăd la faţă de supărare şi ruşine”, îşi dă fiica lui Harap-Alb, dar aceasta spune că îl va însoţi doar dacă va aduce calul lui, înaintea unei turturele trimisă de ea, „trei smicele de măr dulce şi apă vie şi apă moartă de unde se bat munţii în capete”. Turturica vine prima dar la întoarcere calul ia „cu hapca” lucrurile cerute şi ajunge primul, după ce le solicitase cu buna dar pasărea ezitase să le dea. Pe drumul de întoarcere, prietenii lui Harap-Alb se despart de el iar între el şi fata de împărat se înfiripă dragostea. Lui Harap-Alb nu-i prea vine la socoteală să o dea pe fată Spânului, căci ea „era boboc de trandafir din luna lui maiu, scăldat în roua dimineţii, dezmerdat de cele întăi raze ale soarelui” iar el era „nebun de dragostea ei”. Sosind la curtea Împăratului Verde, fata îl respinge pe Spân, care se repezise să o ia în braţe, spunând că nu pentru el a venit ci pentru Harap-Alb, adevăratul nepot al Împăratului Verde. Spânul, turbat de furie, îi taie capul lui Harap-Alb, dar fiica Împăratului Roş i-l pune la loc şi îi redă viaţa, prin înconjurarea gâtului cu cele trei smicele de măr dulce, prin stropirea cu apă moartă, spre a sta sângele şi a se prinde pielea, apoi cu apă vie. Ridicat de cal în dinţi până în înaltul cerului şi slobozit de acolo, Spânul moare. Iar la nunta lui Harap-Alb cu fiica de împărat „a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă; cine se duce acolo bea şi mănâncă.”

Moara cu noroc-de-Ioan Slavici-rezumat Realism, Epoca Marilor Clasici I Soacra lui Ghiţă îşi spune părerea în legătură cu intenţia ginerelui ei de a lua în arendă cârciuma numită Mora cu noroc, de lângă Ineu, adresându‑se ginerelui şi fiicei, Ana: „– Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit. Dar voi să faceţi după cum vă trage inima”. Ghiţă îi răspunde: „să rămânem aici, să cârpesc şi mai departe cizmele oamenilor, care umblă toată săptămâna în opinci ori desculţi, iară dacă dumineca e noroi, îşi duc cizmele în mână până la biserică, şi să ne punem pe prispa casei în soare, privind eu la Ana, Ana la mine, amândoi la copilaş, iară d‑ta la tustrei. Iacă liniştea colibei.”. Şi se decide să arendeze cârciuma. II Moara cu noroc este un loc unde se câştigă bine, spune autorul, căci pe drumeţul „venind despre locurile rele, ea îl vesteşte că a scăpat norocos, iară mergând spre ele, la moară poate să găsească ori să aştepte alţi drumeţi, ca să nu plece singur mai departe.”. În plus faţă de situarea favorabilă, clienţii erau mulţumiţi deoarece noul cârciumar şi familia sa „nu îl primeau pe drumeţ ca pe un străin venit din lume ci ca pe un prieten aşteptat de multă vreme în casa lor.”. III Soseşte la Moara cu noroc Lică Sămădăul, „un om ca de treizeci şi şase de ani, înalt, uscăţiv şi supt la faţă, cu mustaţa lungă, cu ochii mici şi verzi şi cu sprâncenele dese şi împreunate la mijloc.”. Numele (Sămădăul) este de fapt o poreclă, ‘sămădău’ fiind, explică scriitorul, cel care răspunde de turmele de porci date porcarilor la păscut. De obicei un „om aspru şi neîndurat, care umblă mereu călare de la turmă la turmă, care ştie toate înfundăturile, cunoaşte pe toţi oamenii buni şi mai ales pe cei răi, de care tremură toată lunca şi care ştie să afle urechea grăsunului pripăşit chiar şi din oala cu varză.”. Pe Ana, soţia lui Ghiţă, Lică o fascinează (ea „rămase privind ca un copil uimit la călăreţul ce stătea ca un stâlp de piatră înaintea ei.”), iar lui Ghiţă oaspetele îi cere să îl informeze despre ce se întâmplă la Moară. IV În urma vizitei lui Lică, Ghiţă îşi cumpără două pistoale, ia o a doua slugă şi doi câini, pe care îi învaţă să fie răi. Dar îşi schimbă şi atitudinea faţă de soţia sa: „Ca om harnic şi strânguitor, Ghiţă era mereu aşezat şi pus pe gânduri, dar el se bucura când o vedea pe dânsa veselă: acum el se făcuse mai de tot ursuz, se aprindea pentru orice lucru de nimic, nu mai zâmbea ca mai nainte, ci râdea cu hohot, încât îţi venea să te sperii de el, iar când se mai hârjonea câteodată cu dânsa, îşi pierdea lesne cumpătul şi‑i lăsa urme vinete pe braţe.”.Lică îi cere cârciumarului, printr‑un porcar sosit cu turma la Moară, să dea de mâncare şi de băut porcarilor săi, care îşi deplasau atunci turmele, şi să îşi oprească drept plată cinci porci, din acea turmă. Ghiţă refuză la început, apoi, la trecerea ultimelor turme, când vrea totuşi să îşi oprească porcii, păzitorii lor îi spun că nu au primit de la Lică ordin să îi dea. Cârciumarul interpretează situaţia drept semn al dependenţe sale de bunăvoia Sămădăului. V Lică Sămădăul, împreună cu doi tovarăşi, se apropie de cârciumă pe un drum lăturalnic, este întâmpinat cu lătrături de câini, dar îi domoleşte. Văzându‑l pe Lică sosit astfel, Ana îl trimite pe Laie, sluga lor, să aştepte ascuns în spatele unor răchiţi de lângă Moară, pentru a putea da de ştire dacă se întâmplă ceva rău. Sămădăul îi dă lui Ghiţă însemnele turmelor de porci, bucăţi de piele pe care le prinde la urechile porcilor, deosebite ca formă după turmă, îi cere să observe deplasările turmelor şi să îl informeze despre aceste deplasări. După care ia de la cârciumar, sub ameninţarea că nu îl va mai lăsa să stea la Moară, o parte din banii acestuia, ca împrumut. Iritat de nişte cuvinte ironice rostite de Lică după ce a luat banii („– Aşa‑i că te‑ai făcut blând ca un mieluşel?”), Ghiţă îl avertizează pe Sămădău: „Lică, tu trebuie să înţelegi că oamenii ca mine sunt slugi primejdioase, dar prieteni nepreţuiţi.”. Aflând de la Ghiţă despre trimiterea lui Laie, Lică acceptă să îl trateze pe cârciumar drept prieten, aliat al său. VI „Ana se simţea tot mai părăsită. De când se împrietenise cu Lică, Ghiţă parcă fugea de dânsa, parcă‑i ascundea ceva şi se ferea să nu rămâie singur cu dânsa.”. Ghiţă primeşte de la Lică şase porci, dar nici unul dintre ei nu avea însemnele turmelor Sămădăului. Acesta din urmă îl întreabă pe cârciumar, în timpul unei vizite la Moară, prefăcându‑se a vorbi în şoaptă, dar de fapt vorbind în aşa fel încât să îl audă cei din preajmă, despre ziua când vine arendaşul evreu pentru a‑şi lua banii de arendă de la Ghiţă. Profitând de sosirea unor lăutari ţigani la cârciumă, Lică îi pune să cânte şi joacă cu Ana. „Încetul cu încetul ea prinse voie bună; se cam turbura când Lică se apropia de dânsa; sângele îi năvălea în obraji când el o apuca de brâu ca s‑o învârtească; dar aşa era acum, şi altfel nu putea să fie, şi ea se dete din ce în ce după păr.”; atitudinea ei trezeşte reacţia de gelozie a soţului. VII Ghiţă se împrieteneşte cu unul dintre jandarmii de la Ineu, „Pintea căprarul, un om scurt şi îndesat, cu ochii mari, cu umerii obrajilor ieşiţi şi cu fălcile late, cu mustaţa tunsă şi cu o tăietură în frunte, dar mai presus de toate om aşezat şi tăcut la fire”.Situaţia economică a cârciumarului, şi a familiei sale, este înfloritoare, căci „avea porci la îngrăşare, două vaci cu lapte, căruţă pe răzoare, doi cai buni, avea bani în ladă, nu prea mulţi, dară destui, ca să poată trăi un an, doi dintr‑înşii.”.Lică rămâne peste noapte la Moara cu noroc, iar Ghiţă, trezit de lătratul câinilor, priveşte afară şi are impresia că vede sosind, pentru a‑l vizita pe Lică, un bărbat însoţit de o femeie cu umeri largi. Din nou trezit de câini şi privind iarăşi afară, lui Ghiţă i se pare că vede plecând un alt bărbat, ce părea a fi Lică, însoţit de aceeaşi femeie.Sosit la cârciumă, Pintea îl informează pe Ghiţă despre faptul că arendaşul evreu fusese „bătut de anevoie se mai poate pune în picioare” şi jefuit, acasă la el. Totodată îi mărturiseşte că a fost tovarăş de tâlhării cu Lică, a fost prins împreună cu el, înainte de a deveni jandarm, după care precizează: „Ghiţă, sunt de treizeci şi opt de ani: mă spânzur dacă împlinesc patruzeci fără ca să‑i arăt că mai sunt şi alţii ca dânsul. Mi‑a făcut una, pe care n‑am să i‑o uit toată viaţa.”. După care

merge cu Ghiţă şi cele două slugi ale acestuia, Laie şi Marţi, la Ineu, pentru cercetări asupra jafului cu bătaie de la arendaş. VIII În absenţa lui Ghiţă soseşte la cârciumă o trăsură cu o femeie tânără în doliu, cu un copil de cinci ani, însoţită de vizitiu şi fecior în casă. Discutând cu feciorul, Ana află că soţul femeii se sinucisese cu trei săptămâni în urmă şi că femeia, se zice, are turme de porci în pădurile din preajma Morii cu noroc. Discutând între ei feciorul şi vizitiul, primul îi spune celui de‑al doilea că bănuieşte o întovărăşire între Lică şi femeie, că unul fură şi cealaltă vinde, bijuterii. Femeia plăteşte Anei cu o hârtie căreia îi lipseşte un colţ, Ana cere să i‑o schimbe, ceea ce vizitatoarea şi face. IX La Ineu, Ghiţă şi slugile sale sunt anchetaţi de către comisar, care află de la Marţi că „Ghiţă are o verigă de sârmă, pe care sunt înşirate semnele turmelor lui Lică, de la care a primit în mai multe rânduri porci, şi că luni, ca ieri, Lică a stat cu Răuţ, cu Buză‑Ruptă, cu Săilă Boarul şi cu Ghiţă la cârciumă, că ei au vorbit cam în taină despre arândaşul şi că în amurgul serii Buză Ruptă şi cu Săilă au plecat spre Ineu, Răuţ a luat‑o pe vale în sus la pădure, iară Lică a rămas până dimineaţa la cârciumă. Târziu apoi, cam pe la miezul nopţii, s‑au mişcat cânii şi aşa el, Marţi, a ieşit afară şi, văzând un om şi o muiere, a întrebat cine‑i. Răuţ a răspuns atunci: «Oameni buni!» De cu zori însă el iar s‑a deşteptat, fiindcă iar se mişcau cânii: a ieşit şi a văzut că Răuţ se duce cu muierea aceea.”.Mărturia lui Ghiţă diferă de a lui Marţi, el afirmând că nu Răuţ fusese cel care a venit cu „o muiere” şi că cei doi, „omul” şi „muierea” au plecat la scurt timp după ce sosiseră, imediat după miezul nopţii.După depunerea mărturiilor, Ghiţă este eliberat pe garanţie, o garanţie scrisă şi semnată de un văr preot. Pintea îi aduce lui Lică o servitoare, pe Uţa, om de‑al său menit să intre în legătură cu Lică şi să îl spioneze.Revin la Moara cu noroc Ghiţă împreună cu Pintea, doi jandarmi şi noua servitoare; pe drum găsesc o trăsură fără cai, iar lângă trăsură un copil omorât de o lovitură primită în cap. Cu toată împotrivirea lui Pintea, care voia să îl reţină lângă el spre a‑i face o percheziţie acasă, Ghiţă pleacă la Moara cu noroc, împreună cu Uţa, pentru a vedea dacă nu s‑a întâmplat ceva rău acolo.Prezenţa servitoarei în căruţă alături de Ghiţă o face pe Ana să aibe o violentă reacţie de gelozie: „nu mai simţi în ea decât o singură pornire pătimaşă: să meargă la femeia aceea şi să‑i tragă cu ghearele pelea de pe obraji.”. Apoi, pe acelaşi fond de enervare, îşi acuză soţul de colaborare cu Lică în jefuirea arendaşului, atitudine ce determină mânia lui Ghiţă („– Mi‑e scârbă, când mă gândesc că am o nevastă care poate să mai trăiască cu un om, precum tu mă socoteşti pe mine, zise el, şi ieşi din casă cu amândouă mânile în cap.”). X Plecat în cercetare, Pintea găseşte cadavrul unei tinere femei, îmbrăcat în negru, deja înţepenit. Ea murise sufocată de cârpa cu care a fost legată la gură, iar mâinile îi erau legate la spate cu un bici, al lui Lică. După care Pintea îl găseşte pe unul dintre jandarmi, Hanţl, împuşcat şi înjunghiat cu un cuţit rămas în rană, dar încă în viaţă, pentru scurt timp. Cuţitul, spun jandarmii care umblaseră să‑i prindă pe Săilă şi pe Buză Ruptă, ar fi fost al lui Săilă, iar la casa lui Buză Ruptă au găsit ascunsă o parte din argintăria furată de la arendaş.Pintea îl arestează pe Lică, în casa din Ineu a unui prieten al acestuia; în faţa comisarului, Sămădăul declară că biciul era al său şi l‑a uitat probabil la Moară, iar cuţitul era al lui Săilă. Lică este eliberat, la intervenţia unui proprietar de turme de porci. XI Răuţ, Buză Ruptă şi Săilă sunt prinşi, iar procesul are loc la Oradea. În timpul audierilor, Lică neagă sosirea lui Răuţ cu o femeie la el şi spune că Răuţ a venit, dar singur, să îl anunţe despre dispariţia unei părţi din turma de porci din pădurea de la Fundureni. Şi spune că nu îşi aduce aminte să fi vorbit la Moara cu noroc despre arendaş, ori ca Săilă şi Buză Ruptă să fi plecat în noaptea jafului spre Ineu.Pentru că exista declaraţia lui Marţi făcută anterior, judecătorii înclină să creadă că Lică neagă sosirea femeii din cavalerism, şi că neagă plecarea lui Săilă şi Buză Ruptă pentru că aceştia îi erau tovarăşi. După cum înclină să creadă că Săilă şi Buză Ruptă sunt autorii jafului de la arendaş şi ai uciderii copilului, femeii şi jandarmului. Pintea însă afirmă în faţa judecătorilor „că nu‑i crede pe Buză Ruptă şi pe Săilă vinovaţi, că argintăria arândaşului a fost ascunsă de alţii la casa lui Buză Ruptă, că cuţitul lui Săilă a fost lăsat dinadins în trupul lui Hanţl”.Buză Ruptă declară că nu a fost în perioada jafului şi a crimelor la Ineu, ci cu Răuţ şi Săilă la Salonta, iar Săilă spune că s‑a înţeles cu Răuţ să fure o parte din turma de la Fundureni, iar apoi s‑a dus la Salonta ca să caute cumpărător.Prin verdictul judecătorilor, Lică şi Ghiţă sunt socotiţi nevinovaţi, iar Buză Ruptă şi Săilă Boarul condamnaţi la închisoare pe viaţă. XII Lică îi restituie lui Ghiţă banii pe care îi luase cu împrumut, specificând, în urma întrebării cârciumarului, că sunt din cei jefuiţi de la arendaş şi de la femeia ucisă. Despre femeie mărturiseşte, întrebat de Ghiţă, că a ucis‑o pentru că şi‑a păstrat pentru ea un lanţ de aur pe care el i l‑a lăsat pentru a‑l vinde în condiţii sigure, putând astfel să‑l dea de gol. Şi îşi expune totodată starea psihică ce îl cuprinde atunci când devine violent: „sângele cald e un fel de boală, care mă apucă din când în când”. XIII Participând la numărarea banilor, alături de Ghiţă, Ana recunoaşte între aceşti bani hârtia ruptă la un colţ, pe care i‑o schimbase cu o alta întreagă femeia ce sosise cu un copil. După cum recunoaşte şi banii noi, dintre care femeia a luat hârtia bună spre a o schimba pe cea dată înapoi de Ana. La întrebarea ei asupra provenienţei banilor, Ghiţă răspunde că într‑o zi ea va afla de unde sunt banii, şi pleacă la Ineu, unde îi vorbeşte lui Pintea despre bani. Acesta îi cere să ia de la Lică, ce va veni la el pentru a‑i propune să‑i schimbe banii furaţi, orice sumă, şi să facă schimbul la arendaşul evreu jefuit, până când va reuşi să anunţe jandarmilor prezenţa lui Lică la cârciumă cu bani la el. XIV Lică îi face lui Petrişor, copilul lui Ghiţă şi al Anei, un bici, „iară Ana stătea în dosul lui şi privea peste umărul lui cum lucrează, şi cum stetea aşa, ea se rezăma cu dreapta de masă, iară stânga o ţinea pe cellalt umăr al lui.”.Văzând scena,

Ghiţă are un mic şoc, după care se autolinişteşte: „Nu! îşi zise el, de asta nu m‑am temut niciodată şi nu mă tem nici acum.”.Lică merge din ce în ce mai des pe la Moara cu noroc, dar Ghiţă „când vedea pe Lică învârtindu‑se pe lângă Ana ori pe Ana trăgându‑se la Lică, el se ducea pe ici încolo, ca să nu vază, fiindcă era greu să vază şi‑l durea inima când simţea cum Ana scapătă din ce în ce în gândul său.”.La rugămintea soacrei, Ghiţă îi trimite pe ai săi de Paşti la sora Anei din Ineu, dar Ana refuză să plece fără soţul ei, rămas pentru o întâlnire cu Lică. Înainte de a pleca cu copii la Ineu, bătrâna îi avertizează pe soţi: „Îi bine să‑i crezi pe oameni buni, fiindcă aşa te bucuri mai mult de dânşii; Lică e însă om rău din fire.”.Profitând de sosirea unor ţigani lăutari, Lică declanşează o petrecere, în timpul liturghiei, iar Ana joacă cu plăcere cu el. După care Lică îi cere lui Ghiţă să îl lase singur cu ea. Cârciumarul acceptă, pentru a chema jandarmii de la Ineu, spre a‑l surprinde pe Lică cu banii din jafuri asupra sa, căci adusese o parte din ei pentru a‑i schimba Ghiţă. Lică îşi motivează cererea prin aceea că doreşte să îl lecuiască pe cârciumar de dependenţa sa de femeie: „– Are să‑ţi vie greu acu o dată, urmă Lică, de aici înainte eşti lecuit pe vecie.”.După purcederea lui Ghiţă, Ana se dă Sămădăului, dar se motivează: „Tu eşti om, Lică, iară Ghiţă nu e decât o muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti, ba chiar mai rău decât aşa.”. XV Lică pleacă de la Moară, iar Ana îi cere să o ia cu el, ceea ce Sămădăul refuză. Pentru că izbucnise ploaia, pe drum Lică se adăposteşte, cu cal cu tot, în biserica din marginea satului Fundureni. În biserică are revelaţia atotputerniciei lui Dumnezeu, a faptului că „este o putere tainică ce lucrează prin oameni şi le luminează minţile, că toate vin de la această putere, pe care nimic nu o covârşeşte”. După care observă că şi‑a uitat chimirul cu bani la cârciumă. Şi îşi rosteşte crezul din acel moment: „unul după altul, om cu om toţi trebuie să moară, toţi care mă pot vinde, viaţă cu viaţă trebuie să se stingă, căci dacă nu‑i omor eu pe ei, mă duc ei pe mine la moarte.”. XVI Ghiţă, Pintea, Marţi şi alţi doi jandarmi sosesc la Moara cu noroc, şi se opresc pe un deal înaintea ei; văzându‑l pe Lică plecând, pornesc toţi în urmărirea lui, cu excepţia lui Ghiţă, care merge la Moară, cu intenţia de a‑şi omorî soţia. Înainte de a o ucide, Ghiţă îşi precizează vina: „acu văd c‑am făcut rău şi [...] că eu te‑am aruncat ca un ticălos în braţele lui, pentru ca să‑mi astâmpăr setea de răzbunare”. Sosesc Lică şi Răuţ, iar acesta din urmă îl omoară prin împuşcare pe Ghiţă, ce era aplecat asupra Anei, pe care o înjunghiase. Cu ultimele forţe, „Când Lică se aplecă asupra ei, ea ţipă dezmierdat, îi muşcă mâna şi îşi înfipse ghearele în obrajii lui, apoi căzu moartă lângă soţul ei.”.După care Lică pleacă spre Fundureni, cerându‑le tovarăşilor săi, Răuţ şi Păun, să dea foc Morii în urma lui. Pe drum însă calul său se prăbuşeşte de oboseală, Lică îl abandonează dar, înconjurat de jandarmi, se sinucide, izbindu‑se, din fugă, cu capul de un copac. Mama Anei, sosită la cârciumă după incendiu, îşi spune că totul se datorează unui fulger ce a aprins casa.­

O scrisoare pierdută de Ion Luca Cargiale –rezumat Realism, Epoca Marilor Clasici Acţiunea se petrece „În capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre”, precizează indicaţia de regie a piesei. ACTUL I Decorul reprezintă „O anticameră bine mobilată. Uşă în fund cu două ferestre mari pe laturi. La dreapta, în planul din fund o uşă, la stânga altă uşă”. Scena I Ştefan Tipătescu, prefectul judeţului, citeşte tare, cu Ghiţă Pristanda, poliţistul, de faţă, din ziarul Răcnetul Carpaţilor, patronat de Nae Caţavencu, avocat: „... Ruşine pentru guvernul vitreg, care dă unul din cele mai frumoase judeţe ale României pradă în ghearele unui vampir!..” şi este revoltat („Eu vampir, ‘ai?”). Pristanda se plânge prefectului de condiţiile sale de trai, căci, spune el, „la mine, coane Fănică, să trăiţi! greu de tot... Ce să zici? Famelie mare, renumeraţie mică, după buget, coane Fănică”, apoi încearcă să demonstreze că a cumpărat toate cele 44 de steaguri pentru care primise bani, numărând de mai multe ori aceleaşi locuri de punere a steagurilor. Tot el va relata felul în care a spionat o adunare din casa lui Nae Caţavencu: „Ulucile înalte... dacă te sui pe uluci, poţi intra pe fereastră în casă. Eu, cu gândul la datorie, ce‑mi dă în cap ideea? zic: ia să mai ciupim ceva de la onorabilul, că nu strică... şi binişor, ca o pisică, mă sui pe uluci şi mă pui s‑ascult”, reproducând cuvintele spuse de Caţavencu tovarăşilor săi (adică „dăscălimea, Ionescu, Popescu, popa Pripici... ”): „Mă prinz cu d‑voastră că o să voteze cu noi cine cu gândul nu gândiţi, unul pe care contează bampirul – şi acolo, pardon, tot bampir vă zicea – pe care contează bampirul ca pe Dumnezeu... şi când l‑om avea pe ăla, i‑avem pe toţi..”. După această afirmaţie, Caţavencu „scoate o scrisorică din portofel”, raportează în continuare Pristanda, însă spionul nu poate afla ce este cu acea scrisoare pentru că „Diavolul de popă” aruncă un chibrit pe fereastră, iar poliţaiul, speriat, cade peste „un dobitoc” care începe să strige, făcând astfel continuarea acţiunii de spionaj imposibilă. Scena II Ghiţă Pristanda se plânge, cu voce tare, lui însuşi, singur fiind pe scenă: „Grea misie, misia de poliţai... Şi conul Fănică cu coana Joiţica mai stau să‑mi numere steagurile... Tot vorba bietei neveste, zice: «Ghiţă, Ghiţă, pupă‑l în bot şi‑i papă tot, că sătulul nu crede la ăl flămând...» Zic: curat! De‑o pildă, conul Fănică: moşia moşie, foncţia foncţie, coana Joiţica, coana Joiţica: trai, neneaco, cu banii lui Trahanache..”. Scena III Zaharia Trahanache, soţul Zoei Trahanache şi preşedinte al mai multor comisii din cadrul partidului de guvernământ, regretă, adresându‑se lui Tipătescu, Pristanda şi Zoe, starea societăţii: „Nu mai e moral, nu mai sunt principii, nu mai e nimic: enteresul şi iar enteresul..”. Scena IV Zaharia Trahanache istoriseşte lui Ştefan Tipătescu despre întrevederea cu Nae Caţavencu, avută în urma cererii acestuia din urmă. Nae Caţavencu îi arată lui Trahanache o scrisoare adresată de Tipătescu Zoei, cu următorul conţinut, spune Trahanache: „Scumpa mea Zoe, venerabilul (adică eu) merge deseară la întrunire (întrunirea de alaltăieri seara). – Eu (adică tu) trebuie să stau acasă, pentru că aştept depeşi de la Bucureşti, la care trebuie să răspunz pe dată;

poate chiar să mă cheme ministrul la telegraf. Nu mă aştepta, prin urmare, şi vino tu (adică nevastă‑mea, Joiţica), la cocoşelul tău, (adică tu) care te adoră, ca totdeauna, şi te sărută de o mie de ori, Fănică..”. Tipătescu este extrem de surescitat, dar Trahanache îl calmează, spunând că scrisoarea văzută de el la Caţavencu este un fals, „plastografie”. Scena V Zoe Trahanache, care ascultase dintr‑o cameră de alături convorbirea dintre Tipătescu şi soţul ei, îi mărturiseşte celui dintâi disperarea ce a cuprins‑o, după care îi citeşte scrisoarea trimisă ei de către Nae Caţavencu („Stimabilă doamnă, la redacţia noastră se află un document iscălit de amabilul nostru prefect şi adresat d‑voastre. Acest document vi s‑ar putea ceda in schimbul unui sprijin pe lângă amabilul în cestiune.”). Scena VI Farfuridi şi Brânzovenescu, membri ai partidului de guvernământ (liberal), din care fac parte şi Tipătescu şi Trahanache, se tem de trădare, pentru că, îi aminteşte Brânzovenescu lui Farfuridi, „tu ai văzut pe Trahanache întâi, pe urmă pe madam Trahanache, şi eu adineaori am văzut pe poliţaiul, pe Ghiţă, intrând la Caţavencu..”. Iar Farfuridi consideră că poate „trădare să fie, dacă o cer interesele partidului, dar s‑o ştim şi noi!..”. Scena VII Un „cetăţean turmentat”, din gruparea politică liberală reprezentată de Caţavencu, soseşte şi se adresează lui Zoe Trahanache şi Ştefan Tipătescu, spunând că a venit pentru a le da scrisoarea adresată Zoei de către Tipătescu şi pierdută de aceasta, pe care o găsise, dar constată că nu mai are acea scrisoare. S‑a întâlnit, relatează cetăţeanul, cu Nae Caţavencu, care a încercat să‑i smulgă scrisoare, căci o văzuse la el în timp ce o citea, dar nu a reuşit. Voind să dea scrisoarea „adrisantului”, găsitorul ei constată că nu o mai are, pentru că, spune el, se poate să i‑o fi luat Caţavencu, în timp ce dormea, pe parcursul chefului făcut cu Caţavencu, invitat de acesta. Scena VIII Ghiţă Pristanda, trimis la Caţavencu de Tipătescu şi Zoe pentru a negocia cedarea scrisorii, le spune acestora că proprietarul Răcnetului Carpaţilor nu cedează, „Se lasă greu, greu de tot: ori o mie de poli, ori deputăţia..”. Scena IX Trahanache, intrând după plecarea cetăţeanului turmentat, afirmă că l‑a prins pe Caţavencu „Cu altă plastografie...”. ACTUL II Scena înfăţişează salonul în care se petrecuse acţiunea din actul anterior. Scena I Farfuridi şi Brânzovenescu îl informează pe Zaharia Trahanache asupra temerii lor în legătură cu o posibilă trădare a partidului, de către Tipătescu. Trahanache însă ia apărarea prefectului, răspunzându‑i lui Farfuridi: „Ai puţintică răbdare... zic: pentru mine să vie cineva să bănuiască pe Joiţica, ori pe amicul Fănică, totuna e... E un om cu care nu trăiesc de ieri de alaltăieri, trăiesc de opt ani, o jumătate de an după ce m‑am însurat a doua oară. De opt ani trăim împreună ca fraţii, şi nici un minut n‑am găsit la omul ăsta măcar atitica rău..”. Scena II Farfuridi îi propune lui Brânzovenescu să trimită o telegramă „la Bucureşti, la Comitetul central, la minister, la gazete, scurt şi cuprinzător: [...] «Trădare! Prefectul şi oamenii lui trădează partidul pentru nifilistul Caţavencu, pe care vor să‑l aleagă la colegiul II... trădare! trădare! trădare! de trei ori trădare!»”. Şi continuă, după ce Brânzovenescu ezită („E tare! prea tare! n‑o iscălesc.”): „Trebuie să ai curaj ca mine! trebuie s‑o iscăleşti: o dăm anonimă!”. Scena III Ghiţă Pristanda, singur, vorbeşte despre arestarea lui Caţavencu („Am pus mâna pe d. Caţavencu... Când am asmuţit băieţii de l‑a umflat, striga cât putea: «Protestez în numele Constituţiei! Asta e violare de domiciliu!» – Zic: «Curat violare de domiciliu! da’ umflaţi‑l!»”), şi spune că nu a găsit scrisoarea, deşi a scotocit toată casa celui arestat. Scena IV Ghiţă Pristanda o informează pe Zoe: „după câte făgăduieli şi ameninţări i‑am făcut lui Caţavencu, mi‑a răspuns că în zadar mai stăruiesc şi că la urma urmelor nu mai vrea să stea de vorbă cu nimini, dar cu nimini, decât numai cu d‑voastră”. Şi este trimis la Caţavencu pentru a‑i transmite mesajul de acceptare a discuţiei, din partea Zoei. Scena V Zoe, singură, citeşte cu voce tare un anunţ din Răcnetul Carpaţilor: „În numărul de mâine al foii noastre vom reproduce o interesantă scrisoare sentimentală a unui înalt personaj din localitate cătră o damă de mare influenţă”. Scena VI Zoe îi propune lui Tipătescu, pentru a ieşi din situaţia neplăcută în care cei doi se află, sprijinirea candidaturii lui Caţavencu, dar prefectul refuză. Atitudinea lui declanşează suferinţa Zoei şi ameninţarea cu sinuciderea („Lasă‑mă... Dacă ambiţia ta, dacă nimicurile tale politice le pui mai presus de ruşinea mea, de viaţa mea, lasă‑mă! Să mor...”). Scena VIIGhiţă Pristanda îl introduce în salon pe Nae Caţavencu, cerându‑i totodată acestuia scuze pentru arestarea sa: „Poftiţi, cocoane Nicule, poftiţi... (umilit) şi zău, să pardonaţi, în consideraţia misiei mele, care ordonă (serios) să fim scrofuloşi la datorie”. Scuze pe care Caţavencu le acceptă. Scena VIIISingur, Caţavencu remarcă faptul că Zoe ar fi de acord să‑i satisfacă pretenţiile. Scena IX Tipătescu îi oferă lui Caţavencu câteva funcţii publice (consilier, avocat al statului, primar, epitrop al unei biserici), dar întâmpină un refuz: „Vreau... mandatul de deputat, iată ce vreau: nimic altceva! nimic! nimic!”. După care prefectul are o izbucnire nervoasă („trebuie să‑mi spui unde e scrisoarea... ori te ucid ca pe un câine!”), iar Caţavencu strigă, aplecat pe fereastră, după ajutor. Scena X Intră Zoe, îi cere scuze lui Caţavencu pentru actul de violenţă al iubitului ei, şi îi promite sprijinul ei şi al soţului ei în dobândirea mandatului de deputat. Tipătescu renunţă la împotrivire. Auzind vocea lui Trahanache, cei trei ies pe uşile laterale, la îndemnul lui Tipătescu, pentru a nu fi văzuţi de „venerabilul”. Scena XI Zaharia Trahanache intră, constată că nu este nimeni, şi lasă un bilet pentru Tipătescu, în care îi solicită o întâlnire înainte de întrunirea membrilor partidului. Şi exclamă: „Acum să dăm de căpătâiele firelor iubitului nostru d. Caţavencu”. Scena XII Cetăţeanul turmentat revine pentru a întreba cu cine să voteze („Eu pe cine aleg? Pentru cine?...”), iar Zoe şi Tipătescu îi spun să îl voteze pe Caţavencu. Cu precizarea că „Pentru aşa alegător, mai bun ales nici că se putea..”. Scena XIII Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu, intrând pe uşa din fund, aud observaţia ironică adresată de Tipătescu cetăţeanului turmentat, referitoare la Caţavencu, ce trebuie votat, afirmă prefectul, „Pentru că dumnealui [...] nu e ca alţii, mişel, pentru că nu e ca alţii, canalie, nu e ca alţii, infam..”. Drept urmare, Farfuridi afirmă din nou trădarea partidului de către prefect, adresându‑se lui Trahanache, care nu reacţionează pe măsură, ci temporizează („Ei! ai puţintică răbdare!”).

Scena XIV Pristanda intră în scenă cu o telegramă din partea conducerii partidului, pe care o citeşte prefectul şi prin care se solicită să fie ales, „cu orice preţ”, Agamemnon Dandanache. Zoe afirmă că nu acceptă („Vom lupta contra oricui... Vom lupta contra guvernului!...”), la fel exprimându‑se şi Nae Caţavencu. ACTUL IIIPe scenă este reprezentată „sala cea mare a pretoriului primăriei, un fel de exagon din care se văd trei laturi”. Scena I Are loc întrunirea partidului de guvernământ, pentru desemnarea candidatului în alegeri. Farfuridi ţine un discurs istoric recapitulativ care începe cu „anul una‑mie‑opt‑sute‑două‑zeci‑şi‑unu‑fix”, dar este somat să se grăbească, de către Trahanache („Stimabile... eu gândesc că n‑ar fi rău să sărim la 48...”) şi Caţavencu („Mai bine la 64...”). După aceasta Farfuridi abordează problema revizuirii constituţiei, afirmând că „Din două, una, daţi‑mi voie: ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele... esenţiale..”. Scena II Trahanache, care prezidează adunarea, solicită acordul pentru o suspendare de cinci minute a şedinţei; se suspendă. Scena III Are loc o discuţie între Caţavencu şi Farfuridi, ambii însoţiţi de susţinători, în cursul căreia Caţavencu apără individualismul liberal extremist: „Ştii ca şi mine principiul de drept, fiecare cu al său, fiecare cu treburile sale... oneste bibere…” (corect: vivere). Discuţia de principii degenerează în acuze reciproce şi se termină cu ghionturi şi îmbrânceli. Scena IV Trahanche, fiindu‑i solicitat sprijinul pentru numirea lui Caţavencu drept candidat, de către Zoe şi Tipătescu, nu acceptă. El îşi argumentează poziţia prin faptul că îl are la mână pe Nae Caţavencu cu o altă plastografie: acesta a falsificat semnăturile de garanţie pe o poliţă cu care a ridicat nişte bani. Tipătescu exclamă fericit: „Suntem scăpaţi!”. Scena V Se reia şedinţa, iar Caţavencu ţine un discurs în care deplânge absenţa unei industrii de tip capitalist: „Până când să n‑avem şi noi faliţii noştri? Anglia‑şi are faliţii săi, Franţa‑şi are faliţii săi, până şi chiar Austria‑şi are faliţii săi, în fine oricare naţiune, oricare popor, oricare ţară îşi are faliţii săi (îngraşă vorbele)... Numai noi să n‑avem faliţii noştri!..”. Scena VI Intră Ghiţă Pristanda şi îi comunică lui Trahanache ce sarcină a primit: „Trebuie să‑l lucrăm pe onorabilul, pe d. Nae Caţavencu; ordinul lui conu Fănică... Sunt la uşă, când oi tuşi de trei ori, d‑ta proclamă catindatul şi ieşi pe portiţă... şi pe urmă‑i treaba mea..”. Scena VII Zaharia Trahanache anunţă numele candidatului susţinut de către comitetul local al partidului – Agamemnon Dandanache. Caţavencu este indignat şi încearcă să spună că se află în posesia scrisorii cu pricina, dar nu i se lasă timp să vorbească, fiind scos din sală de către adversari. ACTUL IV Scena I Tipătescu este nedumerit de dispariţia lui Caţavencu şi de faptul că, deşi are scrisoarea, avocatul nu o publică. Scena II Soseşte Agamemnon Dandanache, se plânge de dificultăţile călătoriei („Închipuieşte‑ţi să vii pe drum cu birza ţinţi postii, hodoronc‑hodoronc, zdronca‑zdronca... Ştii, m‑a zdrunţinat!...”) lui Zoe, Trahanache şi Tipătescu. Scena III Dandanache relatează felul în care a reuşit să fie numit candidat: găsise o scrisoare de dragoste în pardesiul unui prieten venit să joace cărţi la el, care plecând a luat din greşeală pardesiul gazdei, şi cu acea scrisoare îl şantajează pe prieten, pentru că îi era adresată de soţia unui amic al celor doi: „Mă sui în birze şi mă duc la persoana, la becherul, – nu spui ţine – e persoană însemnată –: Găseşte‑mi, mă‑nţeledzi, un coledzi, ori dau scrisoarea la [ziarul] «Războiul»... De colea până colea... Gâri‑mâr... a trebuit, coniţa mea, să ţedeze, si tranc! depesa aiţi, neicusorule..”. După care afirmă că nu a restituit scrisoare deoarece „Mai trebuie s‑aldată... La un caz iar... pac! la «Răsboiul»”. Scena IV Tipătescu este indignat, vorbind singur despre Dandanache: „Iaca pentru cine sacrific de atâta vreme liniştea mea şi a femeii pe care o iubesc..”. Scena V Pristanda raportează: „Nu, coană Joiţico, nu e nimica, nu e nimica publicat... «Răcnetul» nici n‑a apărut astăzi... După ce a fugit Caţavencu, dăscălimea s‑a apucat la ceartă, s‑au bătut, l‑au bătut pe popa Pripici, şi nici vorbă să mai scoaţă gazeta... S‑a spart partidul independent... s‑a spart!”. Scena VI Pristanda anunţă Zoei sosirea lui Caţavencu, care doreşte să fie primit de ea, şi Zoe acceptă nerăbdătoare. Scena VII Caţavencu o anunţă pe Zoe că a pierdut scrisoarea. Scena VIII Intră cetăţeanul turmentat, afirmă că a fost poştaş şi a păstrat de atunci ideea că orice scrisoare trebuie predată destinatarului. Că a găsit „în învălmăşeala de la primărie, o pălărie..”. Şi că, scoţându‑i căptuşeala ca să o lărgească, deoarece îi era strâmtă, a descoperit sub căptuşeală scrisoarea lui Tipătescu, pe care o dă Zoei. Apoi, în urma întrebării lui referitoare la persoana pe care să o voteze, primeşte de la Zoe indicaţia de a‑l vota pe Dandanache, ceea ce spune el că va şi face. Scena IX Zoe îi propune lui Caţavencu să conducă „banchetul popular din grădina Primăriei”, dat pentru candidatul ales. Scena X Zoe, singură, îşi manifestă bucuria reuşitei. Scena XI Intră în scenă Tipătescu, nedumerit de faptul că a fost trimis la telegraf de Ghiţă Pristanda, care făcuse acest lucru pentru a prilejui întâlnirea dintre Zoe şi Caţavencu. Scena XIITrahanache se plânge lui Dandanache de faptele lui Caţavencu, socotindu‑le imorale. Scena XIII Dandanache vrea să repete istorisirea întâmplării sale cu scrisoarea, de faţă cu Zoe şi Zaharia Trahanache, dar Zoe îi cere să renunţe. Scena XIV Are loc banchetul, Caţavencu ţine un discurs festiv şi îşi cere scuze de la Tipătescu: „Să mă ierţi şi să mă iubeşti! (expansiv) pentru că toţi ne iubim ţara, toţi suntem români!... mai mult sau mai puţin oneşti!”. Replica finală este a lui Ghiţă Pristanda: „Curat constituţional! Muzica! Muzica!”.

Negustor Lipscan-Mihail Sadoveanu (a saptea povestire din volumul Hanu-Ancutei) Tradiționalism, Perioada Interbelică Într-o seara, sosesc la han, cu larma mare, niste oameni imbracati in alb si carute cu coviltir, din care "un barbat barbos" se indreapta spre Ancuta cu urari de bun gasit. Hangita il recunoaste pe negustorul Damian Cristisor, care "radea cu obraji plini si bogati de crestin bine hranit". El venea cu marfa de la Lipsea si se indrepta spre Iasi, unde avea o "dugheana in ulita mare". Damian Cristisor incepe sa povesteasca despre cele vazute de el in calatoriile pe alte meleaguri, pentru ca fusese la Liov, iar acum un an plecase la Lipsea. Facuse afaceri cu muscalii la Tighina, apoi trecuse granita la nemti, ajunsese la Strassbourg, apoi la Paris. Spre mirarea tuturor, negustorul le spune ca mersese cu trenul, deoarece prin "acele tari, la Neamt si la Frantuz, oamenii umbla acuma cu trenu. Azi is aici si mane cine stie unde". Ciobanul intreaba ce este acela tren, iar negustorul ii descrie masinaria, "un fel de casute pe roate, si roatele acestor casute se imbuca pe sine de fier () si umbla singura cu foc", dar nimeni nu-1 crede ca merge fara cai, imaginandu-si, in cele din urma ca este un fel de caruta "cu foc". Negustorul le povesteste apoi "si alte lucruri mai de mirare". in tara nemteasca sunt case cu cate patru-cinci etaje, un fel de "case una peste alta", ca ulitele sunt facute "dintr-o singura bucata de piatra", pe care se plimba cucoane cu palarii si boieri cu ceasornic si cu totii beau bere, "un fel de lesie amara". Ascultatorii se mira si intreaba daca nemtii n-or fi auzit ca exista vin si sunt si mai dezamagiti cand afla ca mananca multi cartofi cu carne fiarta de porc ori de vaca. Mos Leonte isi face cruce si-i deplange pe acei oameni care n-au gustat "pui in tagla", nici "miel fript talhareste si tavalit prin mojdei", "nici sarmale, nici bors, nici crap la protap" si ii compatimeste. O alta minunatie este ca in toate targurile si satele sunt scoli si profesori, toata lumea invata carte, si baieti si fete. Auzind acestea, oaspetii Ancutei inchina cu veselie pentru asa "randuiala", care trebuie neaparat sa ramana numai la dansii, bucurandu-se ca acest obicei nu venise si pe la ei. Negustorul le povesteste, apoi, cum un morar s-a judecat "pentr-un petic de mosioara" cu insusi imparatul si, pentru ca pricina era adevarata, judecatorul i-a dat dreptate morarului, deoarece acolo stapaneste legea si auditoriul iar se mira de asa o minune. Altfel, nemtii sunt "iritici", desi "cred tot in Domnul nostru Isus Hristos". Negustorul nu a patit nimic, nu 1-a napastuit nimeni cat timp a umblat "pe drumuri si-n targurile nemtesti, calatorind apoi cu "caruta aceea cu foc", apoi cu sarabande (carute mari, tramcare - un.), pana cand a ajuns la Suceava, unde a pus marfa in carute. Intrand In tara Moldovei, pe la Cornu-Luncii, vemesii l-au intrebat daca nu Ie-a adus "cate-un dar de la iriticii si ticalosii aceia de nemti", asa ca negustorul Ie-a dat cate un baider (fular lung, sal - n.n.), "ca sa nu-mi spintece boccelele". in lunca Moldovei, 1-a oprit un calaret "frumos si voinic", cerandu-i banii pe care-i avea asupra lui, dar pentru ca nu vanduse marfa si nu avea deloc bani, i-a dat in dar "un baider de lana ros", spre multumirea hotului. Oprind carele sa poposeasca si sa manance oamenii si animalele, vine la el supraveghetorul acelor locuri si-i cere "indreptarile", adica actele oficiale care-i permiteau sa faca negot cu marfa pe care o transporta. Damian avea, toate documentele necesare si, in plus, o scrisoare semnata de aga Temistocle Bucsan, nasul negustorului, in care se spunea ca nici un "priveghetor, ori vames, ori vornic de sat" nu are voie "a vatama acestui negutator, ci sa-l Iesi a merge cu pace la locul sau. Asa." Vazand acestea, supraveghetorul ii cere ceva din marfa adusa de la Lipsea, dar neplacandu-i nimic, Damian ii ofera "un baider ros de lana". Cand va ajunge la Iasi, negustorul va trebui sa mai faca "o dare catra sfanta Paraschiva si catra parintele Mardare", apoi sa dea ceva si nasului sau, aga Buscan, dupa care se va putea odihni pana cand va trebui sa se insoare, deoarece "inca sunt holtei". In veselia generala, Ancuta aduce "placinte cu poalele-n brau", iar negustorul ii prinde hangitei "o zgardarita de margele" si o saruta pe amandoi obrajii.

Ion-Liviu Rebreanu Roman modernist, realist, obiectiv GLASUL PĂMÂNTULUI Capitolul 1 Romanul debutează prin descrierea drumului către satul Pripas, „pitit într‑o scrântitură de coline”, lângă orăşelul Armadia; „La marginea satului te întâmpină din stânga o cruce strâmbă pe care răstignit un Hristos cu faţa spălăcită de ploi şi cu o cununiţă de flori veştede agăţată de picioare.”. Intrând în localitate, se vede mai întâi casa familiei învăţătorului Herdelea, „tăiată adânc în coasta unei coline, încinsă cu un pridvor, cu uşa spre uliţă şi cu două ferestre care se uită tocmai în inima satului, cercetătoare şi dojenitoare.”. Este vară, iar la hora duminicală, „De tropotele jucătorilor se hurducă pământul. Zecile de perechi bat Someşana cu atâta pasiune, că potcoavele flăcăilor scapără scântei, poalele fetelor se bolbocesc, iar colbul de pe jos se învâltoreşte, se aşează în straturi groase pe feţele brăzdate de sudoare, luminate de oboseală şi de mulţumire.”. Ion, flăcău din sat, fecior al lui Alexandru Pop, zis Glanetaşu, şi al Zenobiei, o curtează pe Ana – fiica lui Vasile Baciu – având în priviri „un vicleşug neprefăcut”; retraşi într‑o livadă, Ana se plânge de intenţia tatălui ei de a o căsători forţat cu George al lui Bulbuc. Referitor la sentimentele flăcăului, naratorul arată că „Nu‑i fusese dragă Ana, şi nici acuma nu‑şi dădea seama bine dacă i‑e dragă. Iubise pe Florica [fiica văduvei lui Maxim Oprea] şi, de câte ori o vedea sau îşi amintea de ea, simţea că tot o mai iubeşte. Purta în suflet râsul ei cald, buzele ei pline şi umede, obrajii ei fragezi ca piersica, ochii ei albaştri ca cerul de primăvară. Dar Florica era mai săracă decât dânsul, iar Ana avea locuri, şi case, şi vite multe…”. La horă se iveşte şi familia învăţătorului Zaharia Herdelea (soţia lui, Maria, fiică de ţăran care „pentru că umblase totdeauna în straie nemţeşti şi mai ales că s‑a măritat cu un învăţător, se simţea mult deasupra norodului”, Laura, fiica lor, băiatul, Titu, lipsind doar cealaltă fiică, Ghighi, mezina familiei), însoţită de preotul Ion Belciug. Aceştia privesc cu oarecare condescendenţă spectacolul, doar Titu intrând în vorbă, degajat, cu prietenul său, Ion. Pentru că George îl informase pe Vasile Baciu

despre întâlnirea din livadă a fiicei sale cu Ion, părintele înfuriat, şi beat pe deasupra, îl atacă fizic pe acesta din urmă, după despărţirea celor doi tineri, reproşându‑i faptul că, deşi este sărac, o vrea pe fiica lui de soţie, dar intervin ţăranii şi îi despart. Bănuind cui s‑a datorat incidentul, Ion îl va agresa pe George în cârciuma satului, sub pretextul că acesta nu voia să plătească lăutarii, după cum se angajase, deoarece fuseseră reţinuţi o vreme de Ion, spre a‑i cânta lui şi prietenilor săi. Iubitul Anei câştigă în confruntare după ce, odată mutată bătaia în uliţă, puse mâna pe un par smuls din gard şi „croi pe George peste spinare”, lăsându‑l prăbuşit de durere, în buruienile de pe marginea drumului. Capitolul II -Zvârcolirea. Dis de dimineaţă şi bucuros de muncă, Ion porneşte să cosească „o fâşie lungă şi îngustă, de vreo trei care de fân. Atâta mai rămăsese din livada de douăsprezece care ce mersese până‑n Uliţa din dos şi care fusese zestrea Zenobiei. Încetul cu încetul Glanetaşu îl tot ciopârţise… Îi cam plăcuse bătrânului rachiul, iar munca nu prea îl îndemnase. În tinereţea lui a fost mare cântăreţ din fluier, de i se dusese vestea până prin Bucovina. Zicea atât de frumos din trişcă, parc‑ar fi fost clarinet. De aceea l‑a şi poreclit lumea «Glanetaşu». Fusese băiat curăţel şi isteţ, dar sărac iască şi lenevior de n‑avea pereche.”. Astfel, din toată zestrea femeii, familia mai rămăsese cu doar „trei petece de pământ” – acea fâneaţă şi „două porumbişti”. Însă „Ce‑ar fi trebuit să fie Glanetaşu, a fost feciorul. Era iute şi harnic, ca mă‑sa. Unde punea el mâna, punea şi Dumnezeu mila. Iar pământul îi era drag ca ochii din cap.”. Odată ajuns, „Cu o privire setoasă, Ion cuprinse tot locul, cântărindu‑l. Simţea o plăcere atât de mare, văzându‑şi pământul, încât îi venea să cadă în genunchi şi să‑l îmbrăţişeze.”. Privind în perspectiva deschisă, simţea cum „Porumbiştile, holdele de grâu şi de ovăs, cânepiştile, grădinile, casele, pădurile, toate zumzeau, şuşoteau, fâşâiau, vorbind un grai aspru, înţelegându‑se între ele şi bucurându‑se de lumina ce se aprindea din ce în ce mai biruitoare şi roditoare. Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, copleşindu‑l.”. Acest glas al pământului l‑a determinat pe Ion să renunţe la studii – cu toate că învăţătorul său, Zaharia Herdelea, îi preţuise înzestrarea intelectuală –, după ce urmase, cedând insistenţelor învăţătorului, vreme de două luni cursurile la „şcoala cea mare din Armadia”. Ana soseşte şi ea, cu mâncare pentru tatăl ei şi cosaşii angajaţi, aflaţi ceva mai în deal, iar Ion o întâmpină cu relativă răceală. După întâlnire, fata îl va vedea pe iubitul ei, în vale, sărutând‑o pe Florica, ceea ce o face să constate cu amărăciune că tot nu este iubită. Despre Vasile Baciu naratorul afirmă că fusese sărac şi că „S‑a însurat cu o fată bogată şi urâtă, dar a iubit‑o ca ochii din cap, căci ea îi întruchipa pământurile, casa, vitele, toată averea care‑l ridicase deasupra nevoilor.”. După moartea femeii însă, datorată unei naşteri dificile, prilej cu care şi‑a pierdut şi băiatul aşteptat, tatăl Anei începuse să bea şi să îşi respingă fiica pe care o asimila cu copilul ce provocase moartea soţiei. Iar despre Titu aflăm că „era mândria familiei”, cu toate că nu reuşise să termine liceul (acuzase mai întâi conflicte cu profesorii, apoi a renunţat când taxele examenelor date în particular se dovediseră a fi prea mari pentru puterile Herdelenilor), datorită unei poezii care i se publicate de către revista Familia. Acestea, cu prilejul relatării unui drum la casa învăţătorului evreu din Jidoviţa, cu a cărui soţie, Roza, tânărul de douăzeci şi trei de ani intenţiona să întreţină o relaţie pasională, fiind şi îndrăgostit platonic de Lucreţia, fiica profesorului de matematică Valentin Dragu din Armadia. Deoarece nu o găsise acasă se va mulţumi cu satisfacţia de a relata ajutorului de notar din Jidoviţa conflictul dintre Ion şi George Bulbuc. În legătură cu acelaşi conflict vor discuta şi membrii familiei Herdelea cu preotul Belciug, ei luând apărarea vecinului lor; drept urmare, preotului, care se pronunţase în favoarea lui George, „Apărarea lui Ion de către familia Herdelea i se părea o jicnire personală. De altfel, din ziua când a intrat învăţătorul în sat, a cam simţit el că umblă să‑i sape şi să‑i ştirbească autoritatea.”. Capitolul III – Iubirea Preotului Belciug – cel căruia „Văduvia şi străşnicia i‑au dobândit faima de sfânt. Veneau la dânsul oameni şi din al cincilea judeţ, să le citească sau să‑i spovedească.” – faptul că familia Herdelea luase partea lui Ion, pe care el îl condamna pentru disputa cu George, îi provoacă iritare, deoarece avea „o fire încăpăţânată. Orice contrazicere îl întărâta şi îl chiar îl chinuia.”, astfel încât ajunge să îl certe pe flăcăul socotit vinovat, în biserică, în timpul predicii duminicale, „numindu‑l capul tuturor relelor din sat.”. Ruşinat, Ion socoteşte o vreme că ar fi bine să renunţe la ideea căsătoriei cu Ana, dând astfel urmare cuvintelor preotului, şi promite Florică să o ia de soţie. Pe de altă parte, drept urmare a aceluiaşi act al preotului, familia Herdelea se nelinişteşte, căci îşi înălţase casa pe un teren al bisericii, oferit de către comună ca parte a contractului de muncă al învăţătorului, dar fără vreun „înscris” care să ateste dreptul de a construi acolo: „Primejdia o simţea bine toată familia şi tocmai din pricina aceasta ura împotriva preotului creştea fără voia lor, din ce în ce mai puternică, aţâţată parcă de mâna soartei.” Zile mai senine cunoaşte Laura, fiica mai mare a Herdelenilor, pe care o curtează George Pintea, un student teolog care o cunoscuse la băile din Sângeorz, cu prilejul unui bal din anul precedent şi drept urmare acesta „Prin şaptezeci şi nouă de scrisori şi cărţi poştale, ce i le‑a trimis pe urmă, şi‑a dezvăluit încetul cu încetul pasiunea pe care i‑a aprins‑o frumuseţea, blândeţea, cultura aleasă şi celelalte calităţi, descoperite de dânsul dintr‑o singură ochire, dar aşa de numeroase că i‑a trebuit mai bine de un an de zile şi atâta hârtie până să le înşire pe toate.”. La început atrasă, Laura se va îndrăgosti însă de studentul în medicină Aurel Ungureanu, în ciuda preferinţei părinţilor ei pentru teolog, care afirmase, într‑o scrisoare de cerere în căsătorie, a optzecea, adresată învăţătorului, că nu doreşte zestre („Cred de prisos să vă amintesc că chestiunile materiale îmi sunt cu totul străine şi indiferente.”). Drept urmare se împotriveşte, purtată de sentiment, acestei căsătorii, până când Ungureanu o va sfătui să accepte mariajul, dându‑i de înţeles că nu îl interesează o legătură formală cu ea, ceea ce Laura va fi gata să şi facă. Acea discuţie cu Aurel avusese loc la o „sindrofie” dată pentru prietene de Laura şi Ghighi, existând obiceiul ca fetele „inteligenţei” satelor din zonă (intelectualitatea rurală) să se întâlnească în fiecare duminică la câte o familie. Pentru că Titu se simţea stânjenit de gălăgia şi aplombul fetelor, „care‑l plictiseau cumplit fiindcă toate îl iubeau mai mult sau mai puţin şi‑i cereau poezii.”, pleacă spre Armadia, unde voia să‑şi întâlnească iubita platonică, pe Lucreţia, dar renunţă cuprins de inspiraţia creaţiei poetice, nefructificată însă, pentru a se întâlni apoi din întâmplare cu Roza Lang. Soţia

învăţătorului evreu din Jidoviţa „trăia fără nici o ţintă lămurită, mângâindu‑se doar cu gândul că şi‑a greşit de la început viaţa, când s‑a măritat cu un bărbat nedemn de ea. Dorea însă o iubire mare prin care să răzbune de toate decepţiile; şi deoarece nu‑i ieşise în cale nici una mare, se mulţumea chiar cu iubiri mai mărunte şi mai variate.”, astfel încât declaraţiile de amor ale junelui Herdelea („‑Te iubesc nebuneşte! De când te‑am văzut întâia dată te port în suflet ca pe o comoară nepreţuită.”…) vor fi uşor acceptate. În urma episodului Roza Lang, Titu se întâlneşte, pe drumul spre casă, cu Ion, căruia îi spune că aflase de la un funcţionar al judecătoriei din Armadia cum că Simion Lungu – ţăran în al cărui pământ, vecin cu al său, Ion intrase cu câteva brazde, mutând însemnele de hotar, şi cu care se bătuse din această pricină – îl reclamase, dar flăcăul nu dă importanţă faptului. Îl preocupă necesitatea unei căsătorii cu Ana, în condiţii în care tatăl ei se împotrivea, solicitându‑i un sfat „domnişorului”, iar acesta i‑l şi oferă: „– Dacă nu vrea el să ţi‑o dea de bunăvoie, trebuie să‑l sileşti!”. Drept urmare „Flăcăul tresări. I se păru că în minte i s‑a deschis deodată o dâră luminoasă care îi arăta lămurit calea. Oftă prelung, parcă i‑ar fi căzut o povară uriaşă de pe inimă.”. Capitolul IV- Noaptea„De când a văzut că Ion se înstrăinează de Ana din ce în ce mai rău, George Bulbuc a început într‑adevăr să meargă mai în fiecare seară pe la Vasile Baciu. Fata îi era acum mai dragă. Gălăgia ce se făcuse în jurul ei, din pricina lui Ion, i se părea că a înfrumuseţat‑o şi i‑a ridicat preţul.”, pe când Ana, care „A crescut singură, lipsită de o dragoste părintească mângâietoare.”, odată cu moartea mamei, căci „Tatăl ei o iubea, dar cu o iubire plină de toane.”, a rămas cu inima la Ion, în care „descoperise deodată tot ce‑i dorea inima.”. Tristeţea pricinuită de îndepărtarea flăcăului i s‑a risipit când Ion o aşteaptă într‑o seară lângă poarta ogrăzii, hotărât să o cucerească prin „dibăcie şi şiretenie” în relaţiile cu ea.Are loc procesul intentat de Simion Lungu cu sprijinul preotului Belciug, acesta din urmă „crezând că izbind pe feciorul Glanetaşului are să simtă lovitura şi familia Herdelea.”. La proces însă Ion şi Simion se împacă – reclamantul acceptând retragerea plângerii cu promisiunea de a i se restitui cele trei brazde furate –, ca urmare a sfatului primit la faţa locului de la un bătrân. Dar nu cedează preotul, socotindu‑se afectat în orgoliul său prin retragerea reclamantului, şi în mărturia depusă îl acuză pe Ion de tulburarea liniştei satului; drept urmare, Ion va fi condamnat la două săptămâni de închisoare, cu executare ulterioară a sentinţei. Simţindu‑se umilit, acesta va solicita învăţătorului să‑i redacteze o reclamaţie, iar învăţătorul cedează, cu precauţia minimă de a o pune pe Laura să scrie textul. După ce a trimis o telegramă în care îşi anunţă fericirea de a‑i fi acceptată cererea în căsătorie soseşte la casa Herdelenilor şi George Pintea, acceptat cu bucurie de către toţi, deşi în noaptea următoare „Laura a visat numai pe Aurel, care părea c‑o iubeşte nebuneşte şi voia să se împuşte din pricina lui Pintea”. În cadrul unei discuţii purtate între patru ochi, învăţătorul îşi anunţă viitorul ginere despre limitarea dotei la un „trusou modest”, însă „Pintea a protestat că n‑are nevoie de nici o aţă, că Laura e cea mai mândră comoară din lume”. Pentru a se iubi cu doamna Lang, Titu îl duce pe soţul acesteia la petrecerea vânătorilor din cârciuma lui Neumann, de unde ştia că învăţătorul evreu nu se va depărta până în zori. O găsi dormind – după ce o avizase că va veni –, iar când se culcă lângă ea „Corpul Rozei se răsuci şi se lipi de Titu care, simţindu‑i căldura, îl încolăci cu amândouă braţele şi‑l strânse sălbatec parcă să‑i sfărâme oasele. Sânii plini cu sfârcurile roze, îi ardeau pieptul. În îmbrăţişarea aprinsă femeia se zvârcolea gemând cu ochii închişi…”. Ion face şi el progrese, meşteşugite, în relaţia cu Ana, căci „vorbea puţin. Prin tăcere urmărea să deştepte mai mult iubirea în inima Anei, să se facă mai dorit. Voia să‑l cheme ea tot mai înlăuntru. Astfel ajunse din uliţă în poartă, apoi în ogradă, pe urmă pe prispă… Acum mai trebuia să pătrundă în casă.”. Ceea ce se întâmplă, într‑o noapte când Vasile Baciu dormea toropit de alcool, nu într‑atât încât să nu audă „ţipătul scurt” al Anei care îşi pierdea virginitatea, dar nu protestează, socotindu‑l pe George autor al faptei alăturate patului său. În timpul acesta George, căruia „Carnea îi tremura de scârbă”, stătuse ascuns în şanţul din faţa casei. Capitolul V – Ruşinea Într‑o discuţie întâmplătoare, „Ion, cu limba dezlegată de băutură, povesti lui Titu cum stă cu Ana.”, precizând că o socoteşte gravidă „Şi de n‑a rămas până acuma mai are vreme să rămână! Adăugă apoi cu un râs larg care‑i dezvălea gingiile roşii şi‑i întipărea pe faţă atâta răutate şi încăpăţânare, încât Titu se înfricoşă”. Are loc logodna dintre Laura şi George Pintea, susţinută financiar de un împrumut bancar al învăţătorului, de o mie cinci sute de zloţi, de la Banca Someşana. „În atmosfera caldă George, cu ochii înflăcăraţi, plimbându‑se prin casă cu mâinile la spate, începu să‑şi desfăşoare planurile de viitor, despre apostolatul ce‑l are de îndeplinit în satul de la marginea românismului, unde primejdiile sunt mai mari, datoriile mai multe, munca mai grea… Povesti cum în Vireag, comuna din Sătmar unde este numit el să păstorească, românii nici nu ştiu româneşte, încât sunt siliţi să spună pe ungureşte că sunt români.”, o sarcină pe care nu ar lua‑o „fără o tovarăşă de viaţă ca Laura, ea însăşi o româncă entuziastă.”. După plecare, tatăl spune fiului „că s‑a pripit, că nu‑i place ce a văzut aici, că se bagă într‑o ceată de calici care mai umblă să‑şi ascundă mizeria prin sforăială în vorbe ca şi în fapte”, pe când în casa logodnicei „O bucurie mare stăpânea toată familia. De‑abia acum îşi dădeau seama de norocul Laurei.” Pe când Laura se pregăteşte sufleteşte, recunoscătoare fiind pentru dezinteresul arătat de George în privinţa zestrei, pentru o iubire matrimonială curată şi harnică, „Titu, căzut în mrejele iubirii pătimaşe, nu mai trăia decât pentru Roza Lang. După câteva întâlniri, femeia îi cucerise toate gândurile şi toate simţurile.”, până când lumea începu să vorbească, ceea ce îl determină pe tatăl său, temător de izbucnirea vreunui scandal, să‑i găsească un post de ajutor notar în comuna Gargalău, pentru a‑l îndepărta de obiectul ispitei. Dându‑şi seama – în urma discuţiei lămuritoare cu George Bulbuc, care surprinsese întâlnirea amoroasă din casa fetei – că Ana este însărcinată cu Ion, tatăl ei o bate sălbatec: „porni să‑i care pumni în cap, în coaste, în burtă, cu o iuţeală fulgerătoare, gâfâind şi mugind”. Cu toată suferinţa ei fizică şi psihică, Ana trăieşte puternic bucuria sarcinei, atunci când simte în pântece „câte o uşoară zvâcnire”. Este trimisă de Vasile Baciu la Ion, să rezolve problema căsătoriei, dar Ion o primeşte cu indiferenţă, pretinzând o întrevedere cu tatăl ei, pentru „tocmeală” şi „învoială” asupra zestrei. Ca urmare a atitudinii lui

Ion, Vasile Baciu continuă să o bată până ce „Fata se jigări ca o scoabă de atâtea bătăi, încât abia se mai ţinea pe picioare.”. Situaţia însă pare să‑l bucure pe tatăl copilului, cel care, într‑un schimb de replici pe această temă cu Laura, socotise „că bine‑i face! Lasă s‑o bată zdravăn, că i se cade!”. Capitolul VI – Nunta Ajuns în Gargalău, în calitate de ajutor al notarului evreu Friedman, cu care se înţelege bine pentru că îi aminteşte de familia pe jumătate evreiască a iubitei sale, Roza Lang, Titu Herdelea constată discrepanţa dintre nivelul de viaţă al populaţiei maghiare şi româneşti, exprimată şi de aşezarea spaţială a locuitorilor celor două etnii, de înfăţişarea gospodăriilor: „În mijloc se înălţa trufaşă, cu un cocoş alb în vârful turnului, biserica ungurească nouă, iar în apropiere şcoala satului, cu coperişul roşu de ţiglă, cu două etaje, severă şi poruncitoare ca o stăpână nemiloasă. Prinprejur se înşirau numai case bune, cele mai multe de piatră cu ogrăzi largi, acareturi bogate, vite frumoase. Pe la margini, ca nişte cerşetori flămânzi, se răzleţeau bordeie murdare, umile, învelite cu paie afumate şi, într‑un colţ, ruşinoasă, se ascundea parcă bisericuţa românească de lemn, dărăpănată, cu turnuleţul ţuguiat de şindrilă mucigăită.”. Dar Titu este totuşi patriot şi entuziast, considerând în sine că locul arată, la modul simbolic, ca „O cetate încercuită de o oştire desculţă!”. Aflând despre redactarea reclamaţiei lui Ion de către Zaharia Herdelea – Ion spusese, chemat fiind la judecătoria din Armadia, cine o scrisese, în ciuda promisiunilor sale repetate de a nu dezvălui autorul, făcute învăţătorului –, preotul Ion Belciug îl socoteşte pe flăcău drept unealtă a Herdelenilor împotriva sa şi decide să‑l împace cu Vasile Baciu. Întrevederea dintre familia fetei şi a flăcăului se va termina fără o conciliere de fapt, doar cu un început de negociere a zestrei, căci Ion pretinde toată averea lui Vasile Baciu, pe când acesta nu acceptă să dea decât „cinci locuri şi o pereche de boi”, pentru că, afirmă el, „nu vreau să rămân pe drumuri şi s‑ajung la bătrâneţe să cer de pomană”. După săptămâni de tocmeală însă Vasile Baciu „Primi să‑i dea zestre toate pământurile şi amândouă casele, cerând doar să fie scrise, după cununie, pe numele amândurora.”. În Gargalău, Titu Herdelea realizează, după o convorbire cu preotul român din sat, vanitatea existenţei sale, comparând‑o cu viaţa grea dusă de ţăranii români („Ce folos că citea tot ce‑i cădea în mână împuindu‑şi mintea cu gândurile altora, dacă nu căutase să ştie ce se petrece în jurul său? Ce să mai închipuieşti drame şi tragedii pentru glorie, când în faţa ta se desfăşoară tragedia unui popor întreg, mai dureroasă în muţenia ei decât orice născociri romantice?”) şi se decide să devină luptător în folosul neamului său. Drept urmare, atunci când Friedman îl trimite să pună sechestru pe bunurile datornicilor la impozitare, o face dar numai în cazul maghiarilor, nu şi al românilor, ceea ce îi aduce concedierea. Lucrul nu‑l supără prea mult, îi va provoca însă un mic şoc vestea, primită de la mama sa, că în absenţa lui Roza Lang a fost „în stare să se ţină până şi cu practicantul notarului…”. Cum familia Herdelea nu plătise de câteva luni ratele pentru mobila de salon achiziţionată la insistenţele fetelor, firma care o vânduse îl dă în judecată pe Zaharia Herdelea, însă avocatul reprezentant al firmei îi propune, după procesul soldat cu o decizie de vânzare la licitaţie a mobilei, să o cumpere el, urmând ca să i se plătească lui ratele restante şi dobânda aferentă, ceea ce învăţătorul acceptă. Are loc nunta Laurei – în Armadia, „la berăria Rahova, în sala de la etaj pe care berarul o împodobise feeric şi unde se adună toată domnimea din Armadia şi împrejurimi.” –, apoi nunta lui Ion, care dansează pătimaş cu mai vechea sa iubită, Florica. Văzându‑i, „Ana tresări ca muşcată de viperă. Simţi că nădejdile ei de fericire se risipesc şi că ea se prăvale iar furtunos în aceeaşi viaţă nenorocită.”. GLASUL IUBIRII Capitolul VII –Vasile La licitaţia organizată pentru vinderea formală a mobilei de sufragerie a participat şi preotul Belciug, spre a cumpăra masa, căci, afirmase acesta, îi lipsea un asemenea obiect, ceea ce provocase o criză de furie, mai puţin decentă, doamnei Herdelea („Să ieşi afară de aici, hoţule, că altfel îţi sucesc gâtul! Afară, ticălosule!…”). Ion, la rândul său, trăieşte un sentiment de satisfacţie intensă, manifestat şi gestual: „Pe uliţă umbla cu paşi mai rari şi cu genunchii îndoiţi. Vorbea mai apăsat cu oamenii şi veşnic numai de pământ şi de avere.”, până când socrul refuză cedarea cu forme legale a pământului, sub argumentul unei nedreptăţi comise astfel. Iar pe Zaharia Herdelea îl solicită avocatul Victor Grofşoru, din Armadia, să îi facă propagandă electorală în alegerile pentru un loc de deputat, împotriva contracandidatului său, „bancherul Bela Beck, şvab ungurizat din Budapesta”. Ceva mai târziu primeşte însă o scrisoare de la subinspectorul Horvat, de solicitare a sprijinului în direcţia opusă, a candidatului maghiar, însoţită de o vagă promisiune de ajutor, ceea ce‑l determină să meargă pe această cale („‑Pentru mofturi n‑am să‑mi las eu bătrâneţele pe drumuri…”, se justifică el faţă de Titu, gândind la procesul ce‑i fusese intentat de către judecătorul pârât în numele lui Ion). Drept urmare a refuzului de a întăbula pământul pe numele său, Ion îşi va trimite nevasta la socru cu solicitări în acest sens, dar ea se întoarce la soţ bătută de tată, unde se va bucura de acelaşi tratament: „Atunci, cu o poftă neînfrânată, ridică mâna şi o lovi greu peste obrazul drept, şi apoi cu dosul palmei, repede peste obrazul stâng. Durerea stoarse din pieptul femeii un ţipăt atât de ascuţit că Ion auzi cum zângănesc geamurile casei. O mai trăzni însă şi peste ochii ce‑l priveau cu spaimă, dar care chiar spăimântaţi îşi păstraseră o clipire de bunătate…”. Purtată astfel între Ion şi Vasile Baciu, Ana are pentru prima oară dorinţa de a muri, împreună cu sesizarea incapacităţii de a‑şi decide poziţia în conflictul de interese dintre cele două familii, din moment ce „toţi au dreptate, şopti femeia podidită de plâns. Numai eu n‑am nici un loc în lume.”. Capitolul VIII – Copilul Din rândul celor unsprezece ţărani cu drept de a alege din Pripas, şase îl urmează, la votare în Armadia, pe Belciug, iar cinci pe Herdelea, pentru a se pronunţa în favoarea deputatului român, respectiv maghiar, pe când românii prezenţi în faţa primăriei, unde se găsea biroul electoral, strigă „Ruşine! Renegaţii!… Jos!…”, grupului condus de învăţător. A fost ales Bela Beck, cu o majoritate de cinci voturi.

Alungată de Ion, Ana îşi găseşte adăpost în casa părintelui ei, care o primeşte liniştit, având convingerea că „La urmă tot va trebui să vie bărbatul şi s‑o ia, mulţumindu‑se cu ce‑o căpăta, căci n‑are încotro… Acum e vorba de răbdare. Cine o răbda mai lung, rămâne deasupra.”. Aceasta până când Ion îl dă în judecată, asistat de avocatul Grofşoru, pentru nerespectarea contractului verbal de dotare matrimonială, concluzionat cu martori, moment în care „începură îndoielile”. Astfel ameninţat, socrul cedează parţial, întăbulând cinci loturi şi o casă pe numele ginerelui, urmând ca procesul să meargă totuşi înainte, iar Ana se întoarce la soţ. Deşi însărcinată, Ana „Robotea ca o slujnică. Zenobia, de când avea noră în casă nu catadicsea nici să mute un scaun de ici până colo; în schimb însă o dăscălea toată ziua, bruftuluind‑o şi afurisind‑o.”, inclusiv atunci când o apucă durerile facerii şi pleacă la câmp cu mâncare, după o momentană potolire a lor. Va naşte acolo, spre supărarea soţului („‑Afurisită muiere! bombăni Ion, fără măcar să se întoarcă. Ştie că‑i soseşte ceasul şi vine să fete pe câmp!”), mişcat până la urmă „în faţa minunei care se petrece zilnic sub privirea oamenilor”. Pe alt plan al evenimentelor narate, viaţa lui Titu Herdelea cunoaşte o nouă modificare: tânărul îşi găseşte singur un loc de ajutor de notar în comuna Lucşa, „sat mare şi bogat, cu păşuni grase şi vite multe”, unde va descoperi alt obiect al pasiunii în persoana învăţătoarei Virginia Gherman, alături de care îşi petrece serile convorbind asupra românismului. Are loc botezul copilului Anei şi al lui Ion, numit Petre, dar la nici o săptămână după aceasta Ion o bate iarăşi, încât „Fericirea ce umpluse sufletul Anei, durerile naşterii, se stinseră repede ca aburii în vânt. Acum trebui să‑şi dea seama în sfârşit că Ion o urăşte şi deodată se miră cum n‑a înţeles până azi?”. Sentimentul inutilităţii şi gândul dispariţiei îi vor fi întărite de sinuciderea cârciumarul Avrum, ruinat de o afacere în care îl angrenase notarul Stoessel; văzând cadavrul spânzuratului, femeia „Nu simţea nici groază, nici milă, ci doar o dorinţă aprigă de a citi pe faţa lui taina care o împiedica pe dânsa.”. Înaintea procesului său şi al lui Ion cu judecătorul ofensat de reclamaţie, Zaharia Herdelea trimite câte o scrisoare subinspectorului Horvat şi deputatului Bela Beck solicitându‑le „să pună o vorbă bună unde cred dânşii că trebuieşte”, însă fără nici un rezultat – „Ion Pop‑Glanetaşu este condamnat la o lună este condamnat la o lună închisoare şi o sută coroane amendă, iar Zaharia Herdelea, învăţător în Pripas, la opt zile închisoare şi cincizeci de coroane amendă.”. Capitolul IX – Sărutarea Laura, însărcinată, îşi vizitează părinţii, arătându‑se încântată de soţ şi de noua condiţie socială („N‑aş mai putea trăi acuma cum am trăit înainte. Mă şi mir cum am putut trăi aici, fără a cunoaşte pe George atâta vreme.”). În acest timp Vasile Baciu, înspăimântat de perspectiva procesului cu Ion („Cu cât se apropia însă sorocul, cu atât frica i se încuiba în inimă. S‑ajungă el la bătrâneţe să‑l mănânce procese şi avocaţii! I se părea o ruşine nesuferită.”), hotărăşte să cedeze toată averea ginerelui, ceea ce şi face, dincolo de realele simţiri, exprimate după întocmirea actelor, la cârciuma unde intrase cu Ion ca să‑şi stâmpere amarul: „‑Tâlharule, tâlharule, m‑ai lăsat pe drumuri! izbucni deodată Vasile Baciu, otrăvit de furie, şi‑şi înfipse mâinile în gâtul ginerelui.”. Procesul învăţătorului Herdelea se soldează şi cu suspendare din funcţie, datorită condamnării primite, în locul său fiind numit un tânăr învăţător, Nicolae Zăgreanu, dar avocatul Grofşoru îl angajează la cancelaria sa pe cel suspendat temporar, „cuprins de compătimire adevărată” şi în vederea următoarelor alegeri. Iar visul de iubire al tânărului Herdelea se sfârşeşte când descoperă relaţia dintre Virginia Gherman şi plutonierul maghiar din Luşca („El îi vorbea de năzuinţele neamului, pe când ea râvnea iubire…”, constată puţin afectat ajutorul de notar), odată cu hotărârea fermă de a se stabili în România. Deoarece nu avea banii necesari, se va angaja, pe un salariu mai bun, în biroul notarial al fostului său coleg de bancă, Alexe Căldăraru, din Măgura. În drumul către Măgura, dus de către Ion cu căruţa, ţăranul îi mărturiseşte, surprinzându‑l astfel, a‑i fi îndatorat pentru ideea de a proceda cum procedase cu Ana („– Dacă nu m‑ai fi învăţat dumneata, domnişorule, rămâneam mai rău ca un ţigan!”). Primăvară fiind, Ion merge îmbrăcat sărbătoreşte să‑şi vadă pământurile; acolo „încet, cucernic, fără să‑şi dea seama, îşi coborî fruntea şi‑şi lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Şi‑n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor…”. Capitolul X - Ştreangul Stând la sora ei, care născuse o fetiţă, Ghighi se metamorfozează, „Crescuse, se împlinise, pierduse copilăria şi‑şi păstrase veselia comunicativă. Ochii ei albaştri însă luceau mai puternic şi parcă ascundeau dorinţe nelămurite…Povestea bătrânilor cu mare însufleţire viaţa fericită şi armonioasă ce o ducea Laura cu Pintea.”. Aspect pe care îl observă, probabil, şi tânărul învăţător suplinitor Zăgreanu, din moment ce îşi înteţeşte vizitele … pentru a se împărtăşi din experienţa didactică a tatălui ei. La nunta lui George Bulbuc şi a Floricăi (unde mirele „Avea mulţumirea, ce‑l măgulea grozav, că a cucerit pe Florica”, iar mireasa „se topea de fericire. Nu nădăjduise ea niciodată norocul să o ia feciorul unui «bocotan» ca Toma Bulbuc.”) participă şi Ion împreună cu Ana care, văzând privirile soţului îndreptate către mireasă, înţelege „că Ion pofteşte pe Florica. Odinioară s‑ar fi prăpădit de durere; acuma numai o ruşine crâncenă îi ardea sufletul, că toţi oaspeţii o văd batjocorită.”. Drept urmare se simte total însingurată, chiar şi faţă de copilul ei, pentru că acesta „semăna atât de bine cu Ion încât ea, care se îngrozea de bărbatul ei, îi ocolea privirea de frică să nu vadă într‑însa ochii din noaptea ospăţului, cei ce‑au pătruns ca nişte săgeţi aprinse în carnea celeilalte femei.”. Până când o informaţie căpătată de la Savista Oloaga (femeia găzduită din milă de către George) asupra vizitelor repetate ale soţului la noii căsătoriţi o determină să se spânzure, în grajd. Murind, „un fior o furnică prin tot corpul. Simţi o plăcere grozavă, ameţitoare, ca şi când un ibovnic mult aşteptat ar fi îmbrăţişat‑o cu o sălbăticie ucigătoare…”.

Capitolul XI – Blestemul În faţa cadavrului Anei care atârna în ştreang, Ion se simte afectat de „Mila stranie, alcătuită din groază şi mirare, ce te cuprinde instinctiv în faţa morţii”, dar apoi, „obişnuindu‑se puţin cu faţa schimonosită cumplit a femeii, îl munci întrebarea cum a putut el trăi în acelaşi pat cu ea şi sfârşi zicându‑şi că bine a făcut că s‑a omorât”. Are loc, din iniţiativa avocatului Grofşoru, care şi pledează, rejudecarea procesului Herdelea, soldată cu achitarea inculpatului, astfel încât acesta redobândeşte dreptul de a funcţiona ca învăţător în Pripas, spre marea dezamăgire a suplinitorului său. În acest timp Ion, cel condamnat odată cu Herdelea, face luna de pedeapsă la închisoarea judecătoriei din Armadia, în condiţii plăcute chiar, însă la eliberare îşi găseşte copilul grav bolnav. Cu toate că bunica Zenobia încearcă vindecarea cu ajutorul unor descântece, copilul va muri, probabil din pricina hrănirii necorespunzătoare, constatase medicul ajuns în urma decesului. Imediat după înmormântare Vasile Baciu se va simţi îndatorat să‑l avertizeze pe Ion, cum că îşi doreşte pământurile şi casele înapoi („dacă a murit şi Ana şi copilul, cuvine‑se ce‑a fost al lor să se întoarcă înapoi la mine. Aşa‑i legea şi omenia…”), ameninţând şi cu un proces, în cazul în care întâmpină opoziţie. Verificând modul de desfăşurare a examenului de sfârşit de an, fostul subinspector Horvat, devenit acum inspector, reproşează învăţătorului Herdelea faptul că soţia sa nu vorbeşte limba maghiară, că nu ştiu copii Tatăl nostru în limba maghiară (spre indignarea preotului Belciug, cel care predă religia, manifestată în faţa oficialului) şi că nivelul de cunoaştere a limbii maghiare – obligatorie ca limbă de predare în şcolile de stat – de către copii este redus şi, drept urmare, sugerează învăţătorului să ceară pensionarea, înainte de vreme. La băile din Sângeorz se petrece o întâlnire între clanul Pintea, reunit împreună cu rudele din România (sora lui George Pintea, Eugenia, acompaniată de soţul ei, Gogu Ionescu), şi Herdeleni, prilej cu care se discută critic situaţia românilor din Ungaria, Titu fiind invitat de către familia Ionescu în Regat, cu promisiunea de a i se găsi o slujbă de jurnalist la gazeta partidului reprezentat de către Gogu în Parlamentul României. Tot la o întâlnire, dar de dragoste şi întâmplătoare, în plin câmp, cu Ion (care, încins de pasiune „Încerca să se smulgă din lanţul ce‑l strângea tot mai tare ca să‑şi întoarcă toate gândurile la moşia lui ameninţată de îndârjirea lui Vasile. Dar când se mustra c‑o să‑şi piardă averea pentru o muiere blestemată, cum se mustrase şi altădată, acum i se adăoga în creieri, nechemată, întrebarea: ce folos de pământuri, dacă cine ţi‑e pe lume drag nu‑i al tău?”) va participa şi Florica. Stând cei doi de vorbă în marginea lanului pe care el îl cosea, aşezaţi pe sumanul aflat acolo din întâmplare, dar „ca un culcuş pregătit înadins”, Ion, după câteva momente de ezitare, „brusc, ca o fiară o cuprinse de subţiori şi‑i muşcă buzele. Apoi Florica se lăsă pe spate, moale, gemând…” Capitolul XII – George Ion, pentru a se întâlni cu Florica, îl vizitează pe George ca pe „un frate bun, când să‑i ceară un sfat, când să‑i dea el o povaţă, găsind totdeauna o pricină care să‑i îndreptăţească venirea...”, dar supravegheat atent de Savista Oloaga, căci „Fiindcă George a strâns‑o de pe drumuri şi glumea uneori cu dânsa şi mai ales fiindcă nu uita niciodată, când aducea rachiu, să‑i dea şi ei câte un păhărel, Savista îl iubea cu o furie sălbatică, atât de caracteristică estropiaţilor, şi ar fi fost în stare să strângă de gât pe oricine pentru dânsul.”. Iubindu‑l pe George, îl ura însă pe Ion „de când a simţit că umblă după Florica” şi, drept urmare, avertizează soţul asupra intenţiilor necurate ale pseudo‑prietenului său. În acest timp Zaharia Herdelea primeşte vizita învăţătorului Zăgreanu, sosit cu mesajul de grăbire a cererii de pensionare, din partea inspectorului Horvat, sub ameninţarea – nerostită de mesager, dar limpede în subtext – că altfel va fi destituit, ceea ce îl determină pe titularul postului să se resemneze „ca femeia când trebuie să‑şi dea seama că a îmbătrânit.”. Pe de altă parte, „Vasile Baciu fusese la trei avocaţi în Bistriţa şi toţi trei îi spuseseră la fel: legea zice că copilul moşteneşte pe tată şi tata moşteneşte pe copil. Asta înseamnă că să nu‑şi mai tocească opincile în zadar. Cu toate acestea el ameninţa mereu pe Ion cu judecata, nădăjduia să‑l sperie, cum s‑a speriat şi dânsul odinioară. Sufletul lui însă era toropit de amărăciune şi se revolta împotriva legii care permitea ca un tâlhar să‑i ademenească fata, să‑i smulgă moşia şi pe urmă, după ce bagă în groapă femeia, să rămână cu pământurile şi averea luate cu japca…”. Mânat de aceste stări sufleteşti, Vasile Baciu ajunge să accepte o propunere a preotului făcută celor doi adversari cu prilejul convocării lor în casa parohială, alături de fruntaşii satului, spre a se găsi o soluţie de compromis: urmează a păstra în folosinţă pe viaţă, dar fără a fi proprietar, trei loturi şi casa în care stătea. Ion acceptă şi el propunerea, în plus semnează un act prin care lasă bisericii, dacă moare fără urmaşi, toată averea – aceasta la cererea părintelui, susţinută prin ideea de a evita risipirea bunurilor în direcţii neprevăzute şi pe nemerit. În drumul său către Bucureşti, unde vrea să ajungă spre a răspunde invitaţiei rudelor sale prin alianţă şi din dorinţa de a se realiza în centrul românismului, Titu se opreşte la Sibiu, ca trimis al ziarului Tribuna Bistriţei la serbările Asociaţiei pentru Cultura şi Literatura Poporului Român. Acolo îi va cunoaşte, aflăm puţin mai târziu, pe Virgil Pintea şi Liviu Pintea, fraţii cumnatului său. Cel din urmă, căpitan al armatei austro‑ungare, îl va uimi printr‑o atitudine, pentru el, neaşteptată: „Sunt român şi eu, dar mai‑nainte de a fi român, sunt ofiţer şi servitor al majestăţii‑sale împăratul. Ca atare, fireşte, nu pot admite năzuinţele celor de teapa dumnealui [referire la fratele său, Virgil, n. n.] care trag mereu cu ochiul către Bucureşti şi spre România. În mintea mea aşa ceva nu se cheamă politică naţională, ci trădare de ţară…”. În schimb Virgil, drept răspuns la dezamăgirea lui Titu în privinţa atitudinii participanţilor la serbări, orientată mai ales către micile probleme individuale decât către interesul naţional, afirma că „Duşmanul ne atacă prin toate mijloacele moderne de cutropire, prin cultura lui, prin şcoala lui, prin arta lui, prin banii şi prin munca lui… Noi trebuie să dăm din mâini ca baremi să nu ne înecăm. Atât. Dacă ne menţinem la suprafaţă, am izbutit.”.

George Calinescu-Enigma Otiliei Roman modernist, reralist, balzacian I Ne aflăm „Într‑o seară de la începutul lui iulie 1909”, pe strada Antim din Bucureşti, „răcoroasă şi foşnitoare ca o pădure”, întrucât „toate curţile şi mai ales ograda bisericii erau pline de copaci bătrâni, ca de altfel îndeobşte curţile marelui sat ce era atunci Capitala.”. Unde soseşte Felix Sima („un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de licean […] Uniforma neagră îi era strânsă pe talie, ca un veşmânt militar, iar gulerul tare şi foarte înalt şi şapca umflată îi dădeau un aer bărbătesc şi elegant. Faţa îi era însă juvenilă şi prelungă, aproape feminină din pricina şuviţelor mari de păr ce‑i cădeau de sub şapcă, dar culoarea măslinie a obrazului şi tăietura elinică a nasului corectau printr‑o notă voluntară întâia impresie.”), originar din Iaşi, orfan de ambii părinţi, pentru a locui, în perioada studiilor de medicină, la unchiul şi tutorele său, Costache Giurgiuveanu, cel care îi administrează averea moştenită, până la majorat. Casa pe care o căuta Felix avea o înfăţişare ciudată, asemenea tuturor clădirilor de pe Antim, datorită amestecului de stiluri şi folosirii de materiale improprii, de mică valoare şi puţin durabile: „Partea de sus privea spre stradă cu patru ferestre de o înălţime absurdă, formând în vârful lor câte o rozetă gotică, deşi deasupra lor zidăria scotea tot atâtea mici frontoane clasice, sprijinite pe câte două console […] totul în cel mai antic stil, dar console, frontoane şi casetoane erau vopsite în ulei cafeniu. Zidăria era crăpată şi scorojită în foarte multe locuri, şi din crăpăturile dintre faţada casei şi trotuar ieşeau îndrăzneţ buruienile.”. După intrarea lui Felix în clădire, alertat de sonerie se iveşte un bătrân despre care adolescentul crede a fi unchiul său, cunoscut dintr‑o veche fotografie, dar bătrânul, întrebat de către Felix dacă acolo locuieşte domnul Costache Giurgiuveanu, răspunde confuz şi bâlbâit prin „Nu‑nu‑nu ştiu.. nu‑nu stă nimeni aici, nu cunosc…”. Felix va fi recuperat însă din situaţia delicată de către verişoara sa, Otilia, care îl conduce în interior şi îl prezintă lui Pascalopol („un om ca de cincizeci de ani, oarecum voluminos, totuşi evitând impresia de exces, cărnos la faţă şi rumen ca un negustor, însă elegant prin fineţea pielii şi tăietura englezească a mustăţii cărunte.”), Aglaei Tulea, sora lui Costache Giurgiuveanu – „o doamnă cam de aceeaşi vârstă cu Pascalopol, cu părul negru pieptănat bine într‑o coafură japoneză. Faţa îi era gălbicioasă, gura cu buzele subţiri, acre, nasul încovoiat şi acut, obrajii brăzdaţi de câteva cute mari” – şi fiicei acesteia, Aurelia Tulea, „o fată cam de treizeci de ani, cu ochii proeminenţi ca ai Aglaei, cu faţa prelungă, sfârşind într‑o bărbie ca un ac, cu tâmple mari încercuite de două şiruri de cozi împletite.”. Ignorat de musafiri şi gazde, care se preocupau de jocul lor de table, în jurul unei mese luminate de lampa cu petrol, Felix simte că poate avea încredere doar în Otilia; „Fata părea să aibă optsprezece‑nouăsprezece ani. Faţa măslinie, cu nasul mic şi ochii foarte albaştri, arăta şi mai copilăroasă între multele bucle şi gulerul de dantelă. Însă în trupul subţiratic, cu oase delicate de ogar, de un stil perfect, fără acea slăbiciune suptă şi pătată a Aureliei, era o mare libertate de mişcări, o stăpânire desăvârşită de femeie.”. În plus, ea „îi dădu un sentiment inedit, de mult presimţit.” tânărului crescut la internat, fără a fi cunoscut intimitatea femeilor. Intuiţia lui, în ceea ce priveşte relaţia cu restul familiei, va fi confirmată de către o remarcă datorată Aglaei Tulea, care se opune studiilor universitare intenţionate de către Felix („Un orfan trebuie să‑şi facă acolo repede o carieră, să nu cadă pe capul altuia.”), ignorând voit faptul că acesta beneficia de veniturile proprii, pe care le gestiona Costache Giurgiuveanu în calitate de tutore. Pentru că nu i se pregătise o cameră, tânărul va dormi prima noapte în camera fetei, care îl uimeşte prin dezordinea spontană izvorâtă din temperamentul ei tumultuos: „Cutii de pudră numeroase, unele desfundate, flacoane de apă de Colonia destupate erau aruncate în dezordine pe masa de toaletă, ca într‑o cabină de actriţă, dovedind graba cu care Otilia le mânuia. Rochii, pălării zăceau pe fotolii, pantofi pe sub masă, jurnale de modă franţuzeşti mai peste tot, amestecate cu note muzicale pentru pianoforte.”, necesare fetei întrucât studiase pianul şi se înscrisese ca studentă la Conservator. II A doua zi, Felix descoperă câte ceva din trăsăturile de caracter ale noilor sale cunoştinţe, fie singur (tutorele său îi cere bani pentru alimentele casei, dintr‑un reflex avar, sugerează apoi Otilia), fie prin intermediul verişoarei sale (de fapt rudă prin alianţă, căci este fiica dintr‑o căsătorie anterioară a soţiei decedate a bătrânului, păstrând numele mamei, Mărculescu): aceasta îl avertizează în legătură cu Aurica („‑Să te fereşti de ea, că umblă să se mărite şi se îndrăgosteşte de cine‑i iese în cale.”) şi îl evocă laudativ pe musafirul din seara trecută („‑Nu ştii ce om bun este Pascalopol şi ce bogat e! Are o moşie imensă în Bărăgan şi cai de călărie.”). O nouă vizită a moşierului face ca Felix să sesizeze adevărata natură a relaţiei acestuia cu Otilia şi restul familiei, căci „Ceea ce izbi pe Felix […] fu nu veselia volubilă a Otiliei, cât satisfacţia reţinută a lui Pascalopol, care nu se clasa deloc printre sentimentele paterne.”. III Soţul Aglaei, Simion Tulea, pe care Felix îl descoperise lucrând paşnic la un gherghef, încă din prima seară, devine agitat şi violent; „Simion, omul aşa de blând şi părând chiar stupid, care borda, cu o broboadă în spate, avea din când în când toane, considerate ca «păcatele lui», şi atunci «dezgropa morţii». Făcea scandal, şi atunci toată lumea din casă tăcea. Simion fusese în tinereţe alt om decât cel care se vedea, avusese o viaţă agitată, aventuri de dragoste, scandaluri.”, lămureşte Otilia situaţia. Invitat de către Aurica în casa familiei Tulea, situată alături de casa Giurgiuveanu – pornind de la pretextul meditării fratelui ei, Titi, rămas corigent la limba latină –, lui Felix i se prezintă pernele brodate de către Simion împreună cu picturile acestuia şi ale fiului său, Titi: „erau de o dexteritate indiscutabilă. Mâna ştia să întindă bine culoarea, desenul era îngrijit, şi în chiar diformităţile unor portrete se simţea vocaţia unor mâini de probabili artişti.”, însă „Nici un tablou nu era original. Toate copiau cărţi poştale ilustrate, clişee de prin cărţi de calitatea cea mai proastă uneori şi mai puerilă […] Ochiul pictorului avea o însuşire înnăscută de a combina armonios liniile şi culorile, dar inteligenţa lui nu putea să

discearnă raţiunea structurii modelului şi să interpreteze din nou.”. Are loc şi pomenita meditaţie, însă Titi, un „vlăjgan molatic” mai mare cu câţiva ani decât Felix, repetent şi copie într‑o altă vârstă a lui Simion, după o jumătate de oră, declarând că s‑a plictisit şi l‑au apucat durerile de cap, renunţă la efortul intelectual. Drept semn al deficienţelor personajului, notează autorul spre a detalia portretul, Titi „Uneori, plictisit deodată de convorbire sau de prezenţa oamenilor […] se aşeza cu spatele pe muchia unei mese sau a unei sobe şi, cu mâinile împreunate în modul catolic, se legăna neîncetat de la dreapta la stânga şi invers.”. Pornind de la această vizită, Otilia lămureşte pentru Felix natura comportamentului agresiv al femeilor Tulea în ceea ce o priveşte: ambele nădăjduiau moştenirea lui Costache Giurgiuveanu, dat fiind că bătrânul nu o adoptase pe fiica sa vitregă, deşi ar fi trebuit să o facă, ţinându‑se cont de averea mamei Otiliei, care îi revenise lui. Iar Felix îşi lămureşte grimasele de satisfacţie ale lui moş Costache – din momentele în care fiica lui vitregă îl alintă calin –, socotind că „nu făceau parte din sentimentele nesuspectabile.”. În ceea ce o priveşte pe Aurica, notează autorul, „avea despre bărbaţi o concepţie mistică, în care şi impertinenţele deveneau calităţi. Simpla prezenţă a bărbat, mai cu seamă tânăr şi necăsătorit, o emoţiona.”, iar căsătoria i se părea „unicul scop serios în viaţă”, pentru a cărui atingere bătea zilnic „Calea Victoriei străbătând mereu şi cu repeziciune acelaşi itinerariu, care cuprindea circular amândouă trotuarele.”, în zadar însă. După cum fără de succes a fost şi tentativa de a‑l cuceri pe Felix, care, excedat de avansurile repetate ale doritoarei de măritiş, s‑a simţit nevoit să precizeze că nu are nici o înclinaţie, în ceea ce o priveşte. IVFelix, trăind într‑o casă „unde fiecare făcea ce poftea, fără să întrebe pe celălalt”, se dezvoltă psihic, deoarece „Libertatea îi rispise timiditatea şi‑i dăduse sentimentul valorii lui personale.”. Raporturile interindividuale se aşează, în sensul că „Otilia deveni pentru Felix adevărata stăpână a casei, căreia îi încredinţa toate dezideratele lui, evitând pe moş Costache, totdeauna voit bâlbâit şi gata să se strecoare printre degete. Încerca pe deasupra faţă de ea o atracţie care deveni din ce în ce mai tiranică.”.Cei doi, Felix şi Otilia, fac o vizită lui Pascalopol, în apartamentul acestuia din Bucureşti, unde locuia singur (era divorţat sau soţia îi murise – nu precizase clar situaţia sa matrimonială) iar „Interiorul i se păru lui Felix cu mult mai rafinat decât şi‑ar fi putut închipui, cunoscând numai omul, aşa de rezervat şi de convenţional.”, prin amestecul estetic de vechi obiecte cu iz oriental, mobilier rustic şi elemente occidentale. Cu toată această preţuire pentru gustul fin al omului de lume Pascalopol, (sau pornind de aici), Felix nu îşi poate reprima o izbucnire de gelozie, a doua zi („‑Mă întreb dacă nu greşeşti arătând atâta familiaritate unui om în vârstă. El ar putea să interpreteze altfel.”), spre a primi un răspuns ambiguu, dar liniştitor pentru el: „Pascalopol e un om de mare caracter, care a fost foarte bun cu mine…” V Familia Tulea primeşte vizita celeilalte fiice, Olimpia, însoţită de Stănică Raţiu, bărbatul cu care femeia trăia fără a fi cununată şi cu care avea un copil de o lună. Căsătoria nu se făcuse deoarece Simion Tulea refuza să dea zestrea pretinsă de Stănică („o casă a lui, nu prea mare, pe care Aglae voia să i‑o dea Olimpiei ca zestre, dar Simion nu consimţea, nevrând să rămână fără nimic.”) pretextând că Olimpia nu este fiica lui, în ciuda evidenţelor contrare (Olimpia îi semăna „în chip izbitor”). O respingere circumstanţiată însă, deoarece „Simion refuza casa şi se uita urât numai când era şi Olimpia de faţă, dar pe Stănică îl suferea. Acesta îl lua de braţ, îi lăuda zgomotos lucrările şi smulgea câţiva lei, când avea. Pe Aglae o biruia cu maniera distinsă de a‑i săruta mâna şi cu apelativul «mamă». Stănică ciupea câte ceva de la cine‑i ieşea în cale”. Strategia lui Stănică va cuprinde şi alte mijloace de manipulare a viitorului socru, printre care berea oferită prin grădinile restaurantelor ori aducerea de vizitatori pentru „galeria de pictură” din casa Tulea, încât, atunci când Felix şi Otilia, invitaţi de către Pascalopol la moşia sa din Bărăgan, se pregătesc să dea curs ofertei moşierului, Simion aproape că cedase şi cununia Olimpiei se profila cu iminenţă. VI La Ciulniţa, unde mersese mai din vreme, Pascalopol îi întâmpină pe cei doi vizitatori „îmbrăcat într‑un elegant costum rural‑colonial”, justificat de sălbăticia primitiv‑agrară a locurilor şi enormitatea deschiderii peisajului – „Câmpia era aşa de plată şi de întinsă, încât nu i se zărea nici o margine. Fâşii enorme de pământ, care fuseseră lanuri de grâu, erau acum numai nişte întinse mirişti isprăvite spre orizont, din care se ridica un bâzâit formidabil, fără oprire, de cosaşi, vărsaţi în atâta cantitate pe câmp, încât, la trecerea trăsurii, săreau ca nişte stropi mărunţi de noroi. […] Când brişca trecea printre semănături de porumb, zarea era astupată cu desăvârşire. Nu se vedea nici un om, nici o vietate, afară de stoluri de vrăbii. Pluteau pe o mare galben‑verzuie, în care valurile prea înalte împiedicau ochii să tragă linia orizontului.”. Iar lipsa de repere ale civilizaţiei, anistoricitatea spaţiului şi timpului din câmpia cotropită de ierburi îi dau lui Felix intuiţia pustietăţii scitice, pe care o învăţase la şcoală. La masă se discută despre agricultură şi productivitatea moşiei, drept răspuns la o întrebare a lui Felix, pusă însă „numai ca să spună ceva”, de a afla că moşierul exportă, pe bani buni şi către Anglia, recolta de oleaginoase, că foloseşte în special muncitori ardeleni, bulgari şi sârbi, ţăranii din Bărăgan nefăcând faţă cerinţelor unei exploatări raţionale a pământului. Otilia şi Felix au parte de distracţiile inedite ale vieţii campestre: se urca pe stogurile de fân, călăresc amândoi acelaşi cal cutreierând moşia, cu fata încălecată băieţeşte în faţa lui Felix, se leagănă pe un scrânciob improvizat în copac. Dar discuţiile lor alunecă – probabil şi stimulaţi de absenţa stăpânului moşiei, solicitat pentru două zile în Bucureşti – către aspectul cel mai serios al vieţii lor din acel moment, relaţia Otiliei cu cei doi bărbaţi din viaţa ei, Leonida Pascalopol şi Felix. Pentru bărbatul matur, fata mărturiseşte a simţi recunoştinţă şi admiraţie (astfel încât a fugi cu el i se pare un gest normal: „e un om care merită o astfel de bucurie”), împreună cu siguranţa de a fi acceptată aşa cum este – „Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă!” –, ceea ce un tânăr de vârsta lui Felix nu ar putea face, afirmă ea, deşi partenerul ei de dialog se arată convins, în sinea lui, de contrariul. De la Pascalopol, revenit la moşie, cei doi află despre căsătoria lui Stănică Raţiu cu Olimpia, după primirea dotei jinduite, dar şi despre moartea fiului lor care, neglijat de părinţi, căzuse din patul neîngrădit. Iar atitudinea tânărului faţă de gazda lor se schimbă, înainte de întoarcerea la Bucureşti: „Felix admiră caracterul bun al moşierului, care oscila nesigur între

sentimentul erotic şi cel de paternitate, aci detestându‑i cordial prezenţa, aci luându‑i cu afecţiune braţul ca unui fiu mare. Învins de această discreţie nobilă, Felix se prefăcea din ce în ce mai mult că e interesat de intens de aspectele câmpului şi dispărea, lăsând pe Pascalopol să se bucure intens de familiaritatea Otiliei, încredinţat pe zi ce trecea că ea nu depăşea marginile unui nevinovat joc de salon.”. VII În toamnă, Stănică Raţiu afectează a se simţi moralmente obligat să îl avertizeze pe Pascalopol în legătură cu Otilia, sperând probabil o recompensă din partea moşierului („Otilia e tânără, neexperimentată, azi se întâlneşte c‑un tânăr, mâine cu altul, o fată poate greşi uşor. În casa lor stă un student de vârsta ei, pentru care se pare că are înclinaţii… Cumnata mea Aurica a văzut lucruri decisive, dar, ca domnişoară, s‑a sfiit să vă comunice, de aceea am luat eu hotărârea să vă scutesc de o decepţie. Înţelegeţi, un om mai în vârstă, chiar bogat, nu poate lupta cu temperamentul aprins, poate prea aprins, al unei fete de nouăsprezece ani.”.), dar fără efect. Tot o iniţiativă legată de Otilia manifestă şi Titi, dar de alt gen: după mai multe încercări nereuşite (căci nu avea nici vocabular, nici idei) de a şi‑o apropia prin conversaţie, tânărul răscolit pentru întâia oară de instinctul sexului riscă un gest mai necugetat, ce declanşează ţipătul de protest al Otiliei, dar şi comentariul răutăcios‑impertinent al Aglaei, care auzise totul din camera de alături, adresat fratelui ei: „Fete ca ea pentru asta sunt. Să trăiască discret cu băieţii de familie, să‑i ferească alte lucruri mai rele.”. Stănică Raţiu, consecvent în imoralitatea lui, aduce un medic, Vasiliad, spre a‑l consulta pe Costache Giurgiuveanu, în realitate însă pentru a‑l putea declara pe bătrân iresponsabil, în cazul în care ar înzestra‑o pe Otilia, înţelege Felix – de acum student la medicină cu informaţii mai multe decât i‑ar fi permis studiile de până atunci –, din întrebările puse pe parcursul consultului nedorit de către pacient. VIII Întrebată de Felix asupra relaţiilor dintre ei, după o scrisoare de iubire lăsată în camera fetei, Otilia mărturiseşte a avea faţă de el o grijă aproape maternă, de soră mai mare, sau izvorâtă din prietenie, iar iubirea faţă de el se manifestă prin renunţarea ei la speranţa de dragoste împlinită – „Am visat pentru tine glorie, avere, îţi căutam cu gândul mai târziu o fată drăguţă, blândă. Nu m‑am gândit că mă vei iubi pe mine, eu sunt o zăpăcită, nu ştiu ce vreau, eu sunt pentru oameni blazaţi, care au nevoie de râsetele tinereţii, ca Pascalopol.”. Referitor la Pascalopol încearcă apoi să nuanţeze, precizând natura ambiguă a sentimentelor puse în joc: „bietul Pascalopol e şi el un fel de victimă a mea, cum ar zice tanti Aglae. Un biet om singur, care simte nevoia unui glas prietenos. Nici nu ştiu dacă nu se‑nşeală. Eu cred că mai degrabă ar voi să fiu fata lui. Nu‑ţi ascund că mi‑e drag, în anume înţeles, îmi trebuie; în sfârşit, nu e ce crezi.”. Dialogul având loc în camera fetei, „Felix se ridicase şi încercase să îmbrăţişeze pe Otilia. Aceasta, sprintenă de obicei şi ironică, pierduse orice îndrăzneală. Ochii i se catifelaseră, buzele îi tremurau şi primea timidele sărutări ale lui Felix, pe tâmplă, cu un aer supus, pierdut, răspunzând automat cu câte o delicată sărutare, abia schiţată, pe obraz.”. Pentru că Felix emisese pretenţii de exclusivitate asupra Otiliei, după acea discuţie amoroasă, impunându‑i să nu‑l mai primească pe moşier şi pentru că fata se arase după aceea tristă, renunţând la comportamentul jucăuş prin care îl cucerise, Felix acceptă o discuţie lămuritoare cu Pascalopol, acasă la cel din urmă. Unde află că fata crescuse sub ochii rivalului său, care îi satisfăcuse financiar necesităţile de lux şi fanteziile pe care nu şi le‑ar fi putut permite datorită avariţiei lui moş Costache, astfel încât Otilia depindea de el ca un copil de părintele său. Şi Pascalopol propune un armistiţiu („Am nevoie de domnişoara Otilia, care e micul meu viţiu sentimental. Dacă nu pot fi un amant, rămân totdeauna un nepreţuit prieten şi părinte. Pentru voi amândoi.”), acceptat de Felix, astfel încât relaţiile din triunghiul sentimental‑amoros vor continua ca înainte. Printr‑o criză cu substrat erotic, manifestată ca frustrare sexuală, trece şi Titi, prezentat apoi de către un coleg, pe nume Sohaţchi, de la facultatea de arte plastice, unde Titi se înscrisese, surorii acestuia, Ana, cu ajutorul căreia băiatul îşi lămureşte „misterul fiziologic” devenit obsedant. A treia „şedinţă” de sex însă se va solda cu surprinderea lui Titi asupra faptului, de către tatăl şi fraţii fetei, toţi trei ofiţeri, şi cu determinarea tânărului iniţiat să o ia în căsătorie pe Ana, eveniment petrecut fără ştirea familiei băiatului însă, căci acesta nu îndrăznise să mărturisească alor săi isprava. După deconspirarea schimbării de stare civilă, datorată mărturisirii către Felix şi Otilia, Titi, strămutat în casa de mahala primită ca zestre de către soţie, cunoaşte fericirea conjugală pentru scurt timp, deoarece Ana îl neglijează, uneori chiar în favoarea lui Stănică Raţiu, cu care iese în oraş, încât Titi acceptă în cele din urmă divorţul propus de mama lui, nemulţumită de la bun început. IX Suntem în luna martie, când Felix, apropiindu‑se de vârsta majoratului şi simţind o mai mare nevoie de independenţă economică se adresează în acest sens unchiului său, care îi oferă doar un împrumut, pretins a fi acordat de către altcineva, de o mie de lei, de fapt (va presupune un prieten al lui Felix, student la drept), bani daţi din cei ai lui Felix, administraţi de bătrân. Felix acceptă această formă de finanţare, deşi nu va primi banii decât în rate valorând câte o pătrime din valoarea ‘împrumutului’, după ce semnează un bilet la ordin nedatat, spre a fi completat de bătrân cu o dată ulterioară atingerii de către nepotul său a vârstei de majorat, pe atunci 21 de ani. Spre a o feri pe Otilia de neplăceri viitoare, Pascalopol îl convinge pe Costache Giurgiuveanu să o înfieze, ceea ce bătrânul acceptă, nu fără reticenţe însă. Şi pentru că asistase, fără a fi observat din timp de către cei doi, la discuţia despre viitorul Otiliei şi considera că fata va fi o partidă bună, Stănică Raţiu propune fetei … să o ia în căsătorie, spre indignarea presupusei viitoare soţii. Participarea, indirectă, la aceste frământări intrafamiliale stresează pe Felix, încât „Era obosit moralmente, dar cu senzaţii fizice. […] Îl obosea, îl neliniştea această lume fără instincte de rudenie, aprigă, în care un om nu se putea încrede în nimeni şi nu era sigur de ziua de mâine.” şi simte nevoia să părăsească locul. Simţind, din această cauză, nevoia de mai multă stabilitate şi clarificare în relaţiile cu Otilia, Felix îi va vorbi despre sentimentele sale încă insuficient determinate („Nici eu nu ştiu cum te iubesc, ca pe o logodnică, ca pe o mamă, aş zice, dacă n‑ai fi mai tânără decât mine.”), dar primeşte un răspuns de aceeaşi natură, incapabil de a‑l limpezi, sufleteşte („te

iubesc în atâtea feluri, încât nu pot să analizez acum cât te iubesc ca frate şi cât, cum să zic, iubită.”). X Sătulă de tentative de intimidare, calomnii şi alte mijloace de presiune psihologică practicate de către Aglae, Aurica şi Stănică Raţiu cu scopul de a obţine averea lui moş Costache, Otilia se va refugia, împreună cu Pascalopol, pe moşia acestuia, ceea ce îl face mai întâi pe Felix să îi adreseze, în gând, reproşuri amarnice, după care însă ajunge să îi înţeleagă gestul. Cu toate acestea, „După o săptămână de concesii şi explicaţii, Felix se descurajă şi ajunse din nou la încheierea de la început, că Otiliei nu‑i păsa de el. Ieşi în oraş din ce în ce mai des, mâncă la restaurante, merse cu colegii la berării şi se‑ntoarse câteodată la ziuă, ameţit de băutură. Nu‑i cerea nimeni nici o socoteală, nici nu‑l vedea. Acest fel de existenţă liberă începu să‑i placă.”. Felix o cunoaşte, prin intermediul lui Stănică Raţiu, pe Georgeta, o „fată faină”, după cum sunase prezentarea, curtezană de lux, amantă a unui general în vârstă – „Ceea ce uimea şi colabora în chip armonios cu plasticitatea trupească era fineţea de marmură a incarnatului. Nici un por nu se zărea pe netezimea obrazului sau a buzelor. Mâinile erau lucii ca sideful şi unghiile subţiri şi în migdală. Sprâncenele, genele erau înfipte ca‑n carnea unei piersici netede. Un fior trecu prin trupul lui Felix, privind numai această delicată anatomie.”. XI Între timp, Simion Tulea devenise un nebun agitat, convins că „Acum avea o forţă herculeană, colosală, şi simţise cum pârâie scaunul şi duşumelele. Casa şi solul erau în primejdie. De aceea se plimba, ca să‑şi consume energiile şi să‑şi subţieze până la normal musculatura.”. Pretinde a se numi Ovidiu, că are o sută cinci ani, că singura lui problemă de sănătate este aceea a molipsirii celor din jur cu… sănătate ş.a.m.d. La rândul său, tânărul Felix Sima începe să se afirme în mediul universitar ca viitor cercetător şi medic specialist de succes, odată cu publicarea unui prim articol ştiinţific. Drept urmare, „Era indiscutabil fericit, nu de articol în sine, a cărui puţină însemnătate i se părea evidentă, cât de semnificaţia lui. Atrăsese atenţia profesorului, izbutise să fie publicat într‑o revistă străină, prin urmare nimic nu‑l împiedica să facă o mare carieră medicală dacă muncea.”. Se hotărăşte să facă o vizită Georgetei, care îl invitase încă de la prima lor întâlnire, găsindu‑l nostim, şarmant; „Apropierea Georgetei îi procura o plăcere voluptuoasă, deosebită de cea a intimităţii cu Otilia, un sentiment de bărbăţie, însă avea scrupulul de a nu trăda pe Otilia.”. Cu această ocazie află că destinul de curtezană al „domnişoarei Georgeta” fusese fixat de către mama ei vitregă („Femeia aceasta m‑a pervertit. M‑a învăţat de mică cu luxul, mă îmbrăca în mătăsuri, se servea de mine ca de o păpuşă necesară apariţiei ei în public.”). Şi primeşte, în legătură cu scrupulul său, îndemnuri explicite pentru a îndrăzni să facă pasul următor: „poţi fi credincios unei femei, chiar făcându‑i mici infidelităţi cu o alta. E un fel de a o preţui prin comparaţie. […] A păcătui cu un tânăr simpatic este acum pentru mine, fără ipocrizie, singura distracţie în viaţă. Îţi dau voie să vii oricând ca să încerci să mă tragi pe calea pierzării.”. XII Felix primeşte o carte poştală de la Otilia, din Paris, iar „Sufletul i se umplu de amărăciune. Dacă Otilia s‑ar fi dus la moşie, asta ar mai fi mers. Era un gest de plictiseală care se scuza, mai ales că moşia era un loc de delectare primăvara. Dar la Paris, era altceva. Otilia petrecea, se bucura, dormea poate în aceeaşi cameră cu Pascalopol, trecea drept soţia lui, dacă nu era, legal sau ilegal. La Paris, Pascalopol înceta de a mai fi un simplu protector patern. Un om în vârstă, care duce minorele în străinătate, e un corupător. „. Sentimente instabile însă: „Felix luă o fotografie a Otiliei şi o privi îndelung. Ciudat, ochii limpezi ai fetei dezminţeau proastele lui opinii. Cine ştie dacă nu erau şi alte motive în această familie ciudată, pe care n‑o cunoştea îndeajuns?! […] Mărturisi că nu înţelegea nimic şi se simţi descurajat.” Drept urmare acestor incertitudini, „Felix se duse ca un om care vrea să se sinucidă la Georgeta şi se purtă în aşa chip încât fata, inteligentă, înţelese tulburarea şi dorinţa lui ascunsă şi‑i uşură cu îndemânare manifestarea. Felix se bucură din plin de darurile pe care i le putea oferi fata, dar, cu toată frumuseţea excepţională a acesteia, îl uimi mai cu seamă simplitatea cinismului ei, graţia firească cu care putea să treacă de la gesturile cele mai îndrăzneţe la convorbirea prietenească. Simţi pentru ea recunoştinţă, înţelegând totodată că numai pe Otilia o iubea. Pentru Otilia avea o spaimă mistică şi nu şi‑ar fi închipuit‑o niciodată în atitudini scabroase. Sufletul lui, capabil de exaltări, era puţin jignit de indiferenţa blazată cu care se oferise Georgeta, de lipsa de importanţă pe care o dădea întâmplării.”. Trimis, la sfârşitul întâlnirii lor amoroase, de către aceeaşi Georgeta la restaurantul lui Iorgu, aflat într‑un local proprietate a unchiului său, Felix află lucruri surprinzătoare: Iorgu îl plătise pe Stănică Raţiu pentru a‑i mijloci, pe lângă bătrân, cumpărarea restaurantului, dar acelaşi Stănică fusese văzut în compania concurentului şi nu comunicase nimic lui Costache Giurgiuveanu. Acesta din urmă, surprins pentru că voise să vândă restaurantul, dus de către Felix la Iorgu, va încheia tranzacţia, în folosul Otiliei, precizează el tânărului mijlocitor: „Dacă nu mai sunt legi în ţara asta şi nu poţi să laşi ce‑i al tău cui pofteşti, [se referă la posibilitatea de a‑i fi atacat testamentul] vând mai bine. Dau eu cui vreau, şi dumnealor [familia Tulea] să ia vântul.” În acest chip, Felix „Ducea o existenţă cam agitată, puţin potrivită studiului. Prea multe senzaţii tari încerca în vremea din urmă. Nu era un an de când picase aici dintr‑un mediu provincial şi monoton şi cunoscuse dragostea spirituală şi pe cea fizică, răutatea oamenilor, lăcomia, nepăsarea, invidia, ambiţia. Era liber, şi totuşi neliniştit, lipsit de ocrotire. Se simţea mai degrabă singur pe lume, părăsit. Crezuse în Otilia, şi Otilia îl trădase. Georgeta era o «fată faină». Ea însăşi îl sfătuia să n‑o ia în serios.” XIII După ce Titi Tulea, îndemnat de către Stănică Raţiu, care îi mijloceşte întâlnirea, vrea să se căsătorească cu Georgeta şi după ce aceasta renunţă la ideea matrimonială, care o atrăsese o vreme, atunci când Felix, gelos, îi deschide ochii asupra pretendentului, Felix, într‑un dialog imaginar cu Georgeta, ‘ascultă’ cuvintele pe care tot el i le atribuie femeii: „Am făcut din tine, studenţaş timid, un bărbat care se poate mândri cu amanta sa. […] Tot ce s‑a făcut mare în lumea asta, prin femei ca mine s‑a făcut. Curtezanele, nu femeile de treabă, au stimulat geniile. Eu îţi dau dragostea şi toate bucuriile, fără nici o obligaţie, fiindcă tu ştii că sunt curtezană, şi‑ţi îngădui, fără blam, să mă plantezi oricând, Nu fi prost! Înţeleg stima ta pentru Otilia, iubeşte‑o, slăveşte‑o, asta e cu totul altceva. Eşti doar medicinist! De ce să fii absurd, să arunci bucuriile pe care ţi le dau eu, pentru că iubeşti pe Otilia? Asta înseamnă, dimpotrivă, să‑ţi încarci simţurile, să te

gândeşti la ea cu impuritate, să crezi că o idolatrizezi, şi în fond s‑o doreşti.”. A doua zi, acelaşi Stănică Raţiu va pune pe jar familia Tulea susţinând că, după ce vânduse localul restaurantului, moş Costache intenţionează să vândă şi casele din strada Ştirbey, spre a da banii fiicei sale vitrege, Otilia. XIV Pe Felix „Depărtarea de fată nu‑l supăra în sine, ba într‑un fel îi convenea, fiindcă gusta, ca un călugăr, bucuria de a se înfăţişa mai târziu Otiliei perfecţionat sufleteşte.”, în timp ce „Georgeta îl irita puţin. Era încântătoare de frumuseţe şi sănătoasă tun, imorală, cu luciditate, cu principii burgheze şi bun‑simţ.”. Prins în astfel de trăiri, „simţea, mai mult decât nevoia fiziologică de a avea femei şi de a le iubi, necesitatea de a discuta despre femei, de a‑şi găsi un punct de vedere metafizic, în care să‑şi ordoneze viaţa sentimentală.”. Are însă a‑şi face şi reproşuri, cu privire la practica erotică, în legătură cu relativa lui imaturitate, „îl supăra facilitatea relaţiilor lui. Parcă nu el cucerise pe Georgeta, ci ea îl cucerise pe el. Şi Otilia îl privise ca pe un factor de a cărui iniţiativă nici nu se cădea să se informeze.”. Dincolo de asemenea preocupări autoformative, observă prezenţa asiduă a lui Stănică în casa unchiului său; avocatul, i se pare, „nu urmărea nimic special, aştepta numai, înfrigurat, lovitura care să‑I schimbe cursul vieţii. Această relativă gratuitate a activităţii îl făcea fecund în idei şi ascuţit în intuiţii, ca pe un adevărat artist.”. Tatonând în toate direcţiile, pune întrebări lui moş Costache asupra locului în care îşi depozitase banii primiţi de la Iorgu şi, sugerând primejdia la care se expune ţinându‑i ascunşi în casă, trage concluzia, din reacţiile bătrânului, că acolo sunt. Între timp starea lui Simion Tulea se agravează continuu: „I‑a intrat în cap că Duhul Sfânt, prigonit de oameni, s‑a ascuns în cearşafuri, şi se supără când baţi cu băţul plapuma şi celelalte. Astă seară n‑a vrut să se culce, fiindcă rufele n‑aveau Duh, fiind spălate cu leşie şi persecutate. M‑a văzut pe mine cu batista asta şi striga zor‑nevoie că Duhul Sfânt s‑a ascuns în ea şi să i‑o dau să doarmă pe ea.”, relatează amuzat Stănică. XV Spre a scăpa de soţ, Aglae îl internează într‑un ospiciu, unde‑l abandonează, cu toate că bolnavul făcuse o paralizie generalizată – îl informează pe Felix colegul său, Weissmann. Apoi Aglae îşi schimbă comportamentul („începu să se îmbrace din ce în ce mai modern, să meargă în oraş după cumpărături, să cheme în casă prietene.”) şi, spre disperarea Auricăi, începu să vândă din bijuterii, pentru a‑l căsători bine pe Titi. Iar spectacolul dezinteresului faţă de soţ îl va face pe Weissmann să constate că „‑Este baba absolută, fără cusur în rău”, într‑o replică adresată lui Felix, pe care o continuă susţinându‑şi convingerile comunist‑socialiste, conform cărora „Căsătoria monogamică […] este o instituţie falsă, contra naturii. Zoologia ne învaţă că masculul nu se fixează nicăieri, decât pentru o scurtă perioadă. Un bărbat cu o singură femeie este un emasculat de fapt.”. Spre deosebire de el însă, Felix „Prin educaţia şi citirile lui de până aici înţelesese că iubirea e un sentiment care se înfăptuieşte la toţi oamenii în acelaşi chip: prin căsătorie.”. Mânat, probabil, de aceste convingeri, dar şi pentru că întâlnise pe Georgeta împreună cu generalul care o întreţinea, în casa lui Iorgu – la o aniversare unde fusese invitat alături de moş Costache –, ocazie cu care generalul se comportase ca un protector înţelegător al său, Felix se decide să renunţe la Georgeta, din moment ce „Ciudata familiaritate a generalului, îngăduinţa lui insistentă, toate i se păreau tulburi şi degradante”. XVI Despre Stănică Raţiu aflăm că este de origine albaneză, neam de arnăuţi înzestraţi cu un acut sentiment al solidarităţii familiale care i s‑a transmis şi lui: „În fond, el era un sentimental cu instincte casnice, bucuros de a se vedea înconjurat de o numeroasă familie. Din păcate, sentimentalismul lui familial se complica cu o mare lăcomie de a‑şi face o situaţie prin familie, de a moşteni, de a căpăta.”. Determinat de aceste sentimente, personajul face o vizită mătuşii sale, Agripina, unde o întâlneşte pe Lili, nepoata lui de şaisprezece ani, deja pregătită sufleteşte şi prin bună situaţie financiară pentru măritiş. Conform tradiţiei familiale, încă de la paisprezece ani „Fetele înţelegeau trebuinţa căsătoriei, nu se îndrăgosteau nebuneşte şi iubeau numaidecât pe bărbatul ales pe calea raţiunii. Nu sufereau de altfel nici o constrângere şi, dacă nu le plăcea un tânăr, îl refuzau fără nici o discuţie.”, astfel încât Lili acceptă imediat să îl cunoască pe Felix, drept posibil soţ, în urma ofertei lui Stănică. XVII Felix este trezit din somn, în timp ce îşi visează iubita, de sunetele pianului – se cânta o piesă de Corelli şi „O mână uşoară, furtunoasă executa partea allegro moderato, scoţând picături virtuoase. Inima lui Felix bătu să se smulgă din loc. Mâna aceasta obişnuită cu fraza clasică, exercitată la muzica înaltă, pasionată în geometrie, era numai a Otiliei.”. După gesturile de tandreţe pricinuite de bucuria revederii, Felix găseşte nimerit momentul pentru a lămuri, bărbăteşte, lucrurile („Te‑ai dus la Paris şi ai stat atâta vreme cu Pascalopol. În ce calitate? Îl iubeşti? A crede asta înseamnă că nu mai cred în vorbele tale. În tot cazul, el trebuie să te iubească. Pentru mine, Otilia, ai început să devii o enigmă. Şi Pascalopol, şi eu suntem îndreptăţiţi să credem că ne iubeşti şi, totuşi, nimeni nu ştie sigur.”) neprimind în schimb însă decât asigurarea că Pascalopol nu ar crede că ea îl iubeşte, purtându‑se în continuare cu ea după cum o făcea de când o cunoscuse, la vârsta de cinci ani. Doar prietenie – va preciza Otilia în urma unei aluzii răuvoitoare făcută de Aurica despre căsătoria cu Pascalopol –, bazată pe obişnuinţa care i l‑a făcut pe moşier indispensabil. Dar Felix îşi continuă analiza, spre a descoperi apoi schimbările fizice şi comportamentale din alcătuirea celei pe care o iubea: „Otilia se rotunjise puţin la faţă, aşa încât forma osoasă a capului ieşea şi mai bine în evidenţă, devenise mai lucioasă, mai feminină, fără să‑şi piardă aerul copilăresc. Ochii îi erau mai ardenţi şi, în genere, ţinuta ei mai sigură. În vorba şi gesticulaţia ei se citea o stăpânire deplină, o maturitate enigmatică. […] Nimic în purtarea Otiliei nu era agresiv sau arogant, gesturile şi cuvintele ei erau pline de graţie, însă totul respira prea multă inteligenţă. Otilia trăia cum cânta la pian, zguduitor şi delicat, într‑un tumult de pasiuni, notate precis pe hârtie, stăpânite şi justificate. Otilia părea că «ştie multe» şi intimida pe bărbat, iritând pe femei, care în genere duşmănesc pe orice femeie independentă faţă de bărbat.”, remarcă naratorul. Şi, animat probabil de gândul independenţei remarcabile a fetei, tânărul student medicinist îi cere să‑i promită că se va căsători cu el, când va fi timpul potrivit, primind în schimb un răspuns evaziv de bun‑simţ: nu putem să ne angajăm pentru viitor deoarece nu ştim cum va fi el, dacă vom avea aceleaşi sentimente ori nu.

A doua zi, pentru a da curs invitaţiei apăsate a moşierului, Felix îl vizitează, găsindu‑l în timp ce cânta din flaut „o melodie de tip clasic, cu măsuri de menuet, cu totul abstractă, dar tocmai de aceea mai plină de caracter.”, după care Pascalopol i se va confesa despre natura sentimentelor şi atitudinii faţă de Otilia: „Cu temperamentul meu, cu educaţia mea, eu mi‑am făcut în cap un anume tip de copil pe care l‑aş iubi. Cred că unui om de vârsta mea o să‑i îngăduiţi să fie sincer şi să mărturisească cum că i‑ar fi plăcut o fată ca domnişoara Otilia. Dacă prin căsătorie aş căpăta‑o acum pe domnişoara Otilia, dar mare, fiindcă nu am timp să mai aştept, m‑aş căsători. Însă cum nu se poate, şi domnişoara Otilia e născută, profit şi eu de ocazie şi‑i arăt şi eu micile mele paternităţi de om ratat în viaţa familială.”. Invitaţie ce pare a nu fi fost decât pretext al protectorului Otiliei de a preciza, întru ştiinţa tuturor celor interesaţi, natura castă a raporturilor dintre el şi cea care îi servise drept obiect al revărsării sentimentelor paterne refulate: Otilia locuise la o pensiune de domnişoare, de unde o lua din când în când spre a vizita împreună Parisul. Aceste precizări se vor încheia însă, aparent inconsecvent, prin recunoaşterea totuşi a atracţiei erotice, cea care a generat nevoia de a apăra onoarea fetei prin asemenea mărturisiri: „Eu, pe Otilia, vorbesc sincer, o iubesc, şi poate nu m‑aş da înapoi de la imprudenţa de a o lua de nevastă. Însă fac şi eu ce pot, la vârsta mea, ca s‑ajung s‑o merit. Eu lupt având ca arme bunătatea, satisfacerea capriciilor tinereţii, dumneata lupţi cu ajutorul tinereţii. Recunosc că arma dumitale e mai sigură.”. După această discuţie lămuritoare, Felix va primi o vizită: adusă de către Stănică, „Lili nu i se păru extraordinară. O găsi foarte drăguţă, simpatică, însă lipsită de vioiciunea nervoasă a Otiliei, de marele stil al acesteia.”, însă declanşează reacţii de femeie îndrăgostită ale vizitatoarei care, privind la Felix, „îl scruta cu supunere şi duioşie, râdea când râdea el şi se înroşea ori de câte ori acesta o ţintea în ochi.”. XVIII Moş Costache are un atac cerebral, nu prea grav, în urma căruia, speriat fiind şi încă la pat, îi cere lui Felix să‑i aducă o cutie de tablă în care îşi ţinea banii, dar Felix descoperă în scrinul unde se găsea cutia şi un caiet de însemnări al bătrânului, privind cheltuielile întreţinerii nepotului său. Din acel caiet rezultă că tânărul aflat sub tutelă beneficiază de un venit substanţial, din dobânzi şi chirii, echivalent cu salariul unui ministru, venit consumat în întregime, scriptic dar nu real, prin cheltuieli în bună parte nefăcute. Totodată Felix descoperă că materialele de construcţie – cele mai multe luate din demolări, pe nimic sau aproape – adunate de moş Costache pentru a construi o casă despre care afirma că o va da Otiliei şi lui Felix sunt înregistrate, cu valori apropiate de cele ale materialelor noi, tot în contul său. Nesocotind necesar (era chiar riscant, îşi spune el) ca lumea din jur să afle „cât venit are şi cum îl fura bătrânul.” o informează totuşi pe Otilia despre descoperirile sale întâmplătoare, prilej pentru fată de a‑i dezvălui motivul inconstanţei comportamentale ce o caracterizează: „sunt sincer ruşinată de chestiunea asta. Şi eu am suferit mult e şi sunt, din cauza asta, cum mă vezi, plină de capricii.”. În sufragerie, alături de moş Costache încă suferind, dar perfect conştient, clanul Tulea, stând la pândă pentru a nu scăpa moştenirea în favoarea Otiliei, discută fără nici un fel de reticenţe despre testamentul bătrânului, fapte care îl determină pe Costache Giurgiuveanu să‑l cheme lângă sine pe Pascalopol şi să se încredinţeze acestuia: „– Pu‑pungaşii… mă‑mă‑mă pândesc să mă fure… să mă moştenească până n‑am murit… să‑i dai afa‑fară pe toţi, pe toţi, să nu văd decât pe fe‑fe‑tiţa mea şi pe Felix, vreau să‑i dau fe‑fetiţei mele cei al ei, am să‑ţi dau dumitale. Du‑dumneata eşti pri‑prietenul meu cre‑credincios. Nu vreau să ştiu de soră şi de nepoţi, afa‑fară din ca‑casa mea!”. Moşierul află astfel că bătrânul pregătise pentru Otilia trei sute de mii de lei, proveniţi din restaurantul vândut şi alte surse, o sumă considerabilă, mai mult decât suficientă. Profitând de boala bătrânului Giurgiuveanu, Stănică Raţiu îşi pregăteşte viitorul financiar, bazat pe convingerea – obţinută prin spionaj asiduu şi tatonări verbale, alături de experienţa provenită din cunoştinţele şi experienţa sa de avocat – că moş Costache intenţionează să o înzestreze, în viaţă fiind şi nu prin testament, pe fiica sa din a doua căsătorie şi că ascunsese banii respectivi în casă. În acest scop „umblă câtăva vreme prin curte, inspectând totul, trecu în revizie toate odăile, apoi se închise în salon, încuind uşa cu cheia. Acolo merse de‑a buşilea, să privească pe sub mobile, suspectă orice fotoliu şi canapeaua, apăsându‑le cu mâna să vadă dacă fâşâie, întoarse tablourile pe dos, ciocăni scândurile, deschise chiar uşile de la sobă şi, negăsind nimic, începu să meşterească broaştele sertarelor scrinului cu o sârmă îndoită, pe care şi‑o pregătise din vreme.”, însă fără a găsi banii căutaţi, căci se aflau asupra bătrânului, precaut. La viitorul financiar al Otiliei se va gândi şi Pascalopol – dincolo de demersurile pline de bunăvoinţă, dar soldate cu permanente amânări, ale lui moş Costache –, socotind că „Dacă moş Costache nu‑i lasă nimic fetei, el Pascalopol, nu putea s‑o ocrotească şi s‑o întreţină ca pe fiica lui, nu putea să‑i facă măcar acele capricii pe care i le satisfăcuse în calitate de vechi prieten al casei, fiindcă Otilia ar fi simţit caritatea şi ar fi voit să trăiască prin propriile mijloace.”. De aceea va face, din banii săi, un depozit bancar de o sută de mii de lei, pretextând apoi fetei că sunt bani de la „papa”. XIX Felix, ajuns la majorat, rămâne în continuare în casa lui moş Costache, spre a fi aproape de Otilia, plătind tot atât, cu toate că ştia de specularea veniturilor sale de către bătrânul care îi exagera nepermis de mult cheltuielile de întreţinere. Iar Stănică Raţiu, simţind că poate să pună mâna pe o mare sumă de bani din averea bătrânului Giurgiuveanu, o pregăteşte pe soţia sa, Olimpia, pentru divorţ, sub pretextul că aceasta refuză… să procreeze („– Boicot în regulă! Sabotarea operei de înmulţire a naţiei!”, protestează el pe lângă consoarta pe jumătate adormită şi indiferentă, ca de obicei, la pălăvrăgeala soţului).

Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi de Camil Petrescu – rezumat Roman modernist, realist, subiectiv, de analiză psihologică/al experienței La Piatra Craiului, în munte Naratorul, Ştefan Gheorghidiu, arată în amintirile sale scrise că „în primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt, întâia dată concentrat”, luase parte la fortificarea văii Prahovei (o pseudo‑fortificare, deoarece tranşeele săpate ar fi putut fi distruse de „Zece porci ţigăneşti, cu boturi puternice”, puşi pe râmat), dar pe zece mai este mutat lângă masivul Piatra Craiului, în regimentul XX, care avea drept misiune o „fortificare” similară a zonei. Acolo „În realitate, vremea se trecea cu instrucţie într‑o poiană mai mărişoară, cu asalturi eroice, care nu erau departe de jocurile de copii din mahalaua Oborului, când ne împărţeam în români şi turci şi năvăleam urlând unii într‑alţii. Ştiu bine că în acest timp – completează acid naratorul – se dădeau asigurări în Parlamentul ţării că «suntem bine pregătiţi», că în doi ani de neutralitate «armamentul a fost pus la punct», iar anumite persoane îşi luau răspunderea afirmării că suntem gata «până la ultimul nasture, până la ultimul cartuş», iar cu ştiinţa luptei până la cucerirea oricărei poziţii, fie ea socotită ca inexpugnabilă.”.În ciuda liniştii de „vilegiatură militară”, Gheorghidiu suferă de o traumă psihică ce i se redeschide ori de câte ori un cuvânt sau o propoziţie îi afectează acel punct sensibil, „aşa cum din zecile de combinaţii cu şapte litere ale unui lacăt secret, una singură deschide spre interior.”. Astfel se întâmplă în cursul unei discuţii de la popotă, cauzată de un fapt divers aflat din presă – un bărbat îşi ucisese nevasta infidelă fiind apoi achitat –, când punctele de vedere ale camarazilor săi (fie că se orientează către vinovăţia femeii, fie către a soţului) i se par insensibile la adevărul faptelor vieţii, reducţioniste, şi o afirmă ca atare, spre indignarea celor de faţă. Are şi o tentativă de conflict fizic cu căpitanul Corabu – care, jignit de reacţia sa verbală, vrea să‑l lovească –, oprită însă de hotărârea din priviri („Cred că mi‑a văzut în ochi privelişti de moarte, ca peisajele lunare. Au înţeles toţi că sunt hotărât să răspund şi apoi să mă omor.” – lovirea superiorului se solda cu tribunal militar şi ani grei de închisoare).După acest incident, ieşind de la popotă, Gheorghidiu mărturiseşte unui camarad, Oprişan, convingerile sale despre rostul iubirii, justificându‑şi astfel reacţia faţă de discuţiile nesărate ale celorlalţi ofiţeri: o iubire mare presupune contopirea totală a două suflete şi nu poate fi încorsetată în reguli, indiferent de natura lor, nu poate fi redusă la ideea de datorie sau de libertate a femeii faţă de bărbat, aşa cum presupuneau în opiniile lor participanţii la dezbaterea de dinainte, situându‑se de o parte sau de alta a cuplului prezent în ştirea de presă. În plus, naratorul menţionează părerea sa despre naşterea unui astfel de sentiment: „Iubeşti întâi din milă, din îndatorire, din duioşie, iubeşti pentru că ştii că asta o face fericită, îţi repeţi că nu e loial s‑o jigneşti, să jigneşti atâta încredere. Pe urmă te obişnuieşti cu surâsul şi vocea ei, aşa cum te obişnuieşti cu un peisaj. Şi treptat îţi trebuie prezenţa ei zilnică. […] Psihologia arată că au tendinţă de stabilizare stările sufleteşti repetate şi că, menţinute cu voinţă, duc la o adevărată nevroză. Orice iubire e ca un monoideism, voluntar la început, patologic pe urmă.”, după care îl anunţă pe Oprişan că este hotărât să dezerteze, dacă nu va primi o permisie de două zile, spre a merge la Câmpulung, solicitare ce îi fusese refuzată de către comandantul de batalion, căpitanul Dimiu. Diagonalele unui testament Capitolul începe brusc, printr‑o punere a cititorului în fondul problemei sufleteşti a naratorului, de la data când are loc istorisirea întâmplărilor: „Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşală.”, după care va urma povestea iubirii trecute, a evenimentelor esenţiale desfăşurate până în momentul atribuit redactării textului de către narator. Iubirea lui Ştefan Gheorghidiu pentru Ela fusese a unui student la filozofie, bucureştean sărac ce trăia din slujba de funcţionar la Senat, unde fusese numit de către un fost prieten al tatălui său decedat. Totul a început ca reacţie de răspuns la faptul că Ela îi arăta mereu, public, dovezi de dragoste: „deşi nu‑mi plăcea, începusem totuşi să fiu măgulit de admiraţia pe care o avea mai toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase studente, şi cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri.”. Un orgoliu întărit prin aceea că întreaga personalitate a femeii o făcea să fie admirată („Cu ochii mari, albaştri, vii ca nişte întrebări de cleştar, cu neastâmpărul trupului tânăr, cu gura necontenit umedă şi fragedă, cu o inteligenţă care irumpea, izvorâtă tot atât de mult din inimă cât de sub frunte, era, de altfel, un spectacol minunat. Izbutea să fie adorată de camarazi, băieţi şi fete deopotrivă, căci înfrumuseţa toată viaţa studenţească.”). Intrând în prezentarea detaliată a evenimentelor anterioare, naratorul evocă o vizită la unchiul său, Tache Gheorghidiu, extrem de bogat, petrecută cu puţin timp înaintea decesului acestuia din urmă. Fiind întreaga familia invitată, Nae Gheorghidiu – celălalt unchi al lui Ştefan, deputat în calitate de membru al partidului liberal şi avocat de succes – reproşează ironic defunctului său frate Corneliu, tatăl lui Ştefan, fost profesor de filosofie, lipsa de spirit practic, spre a atrage simpatia lui Tache, în vederea obţinerii unei părţi mai substanţiale din viitoarea moştenire, în testamentul acestuia. Cu toate că îşi riscă moştenirea, Ştefan răspunde luând parte tatălui său, într‑un mic discurs la fel de ironic, care cuprindea trimiteri la situaţia lui Nae Gheorghidiu: „– Unchiule dragă – i‑am spus, fără să îmi pot tescui în mine nemulţumirea – drept să‑ţi mărturisesc, am cam început să mă împac cu ideea că tata n‑a agonisit avere, ca să ne lase moştenire. Căci moştenirile acestea nu sunt totdeauna fără primejdie. De cele mai multe ori părintele care lasă avere copiilor le transmite şi calităţile prin care a făcut avere: un obraz mai gros, un stomac în stare să digereze şi ouă clocite, ceva din sluţenia nevestei luate pentru averea ei, neapărat o şiră a spinării flexibilă ca nuiaua (dacă nu cumva rahitismul nevestei milionare n‑a înzestrat‑o cu o cocoaşă rigidă ca o buturugă). Orice moştenire e, s‑ar putea zice, un bloc.”. Testamentul va cuprinde însă o surpriză, în ciuda replicii acide îndreptate împotriva lui Nae Gheorghidiu, pe care unchiul Tache părea să‑l prefere întrucât avea acelaşi spirit pragmatic: „Printr‑un codicil, datat cu ziua de 27 octombrie, [ziua vizitei menţionate] mie mi se lăsa o quotitate dublă decât oricăruia dintre ceilalţi moştenitori.”. Acel codicil atribuie în plus lui Ştefan („nepotului meu preferat”, zice testamentul) o vilă de lângă Paris, dar Nae Gheorghidiu, forţând interpretarea textului, atacă actul în instanţă, împreună cu mama naratorului şi surorile sale, până când acesta din urmă, dezgustat,

renunţă la partea suplimentară, deşi ar fi câştigat procesul, susţineau avocaţii consultaţi de el. Dezinteresat la început faţă de o eventuală implicare în afaceri, propusă de către Nae Gheorghidiu şi constând în investirea banilor moşteniţi, împreună cu cei ai avocatului proveniţi din aceeaşi sursă, într‑o fabrică metalurgică, Ştefan acceptă în cele din urmă propunerea, la insistenţele soţiei, pe care o descoperă altfel decât o ştia: „în acest interes al tinerei mele neveste pentru afaceri, vedeam vechiul instinct al femeilor pentru bani. Ca o tigroaică vag domesticită, în care se deşteaptă pornirea atavică, atunci când, culcată cu capul pe pieptul dresorului şi‑i linge mâna, dând de sânge, îl sfâşie pe imprudent, tot aşa aveam impresia că întâmplarea cu moştenirea trezise în femeia mea porniri care dormitau lent, din strămoşi, în ea.”. Acea fabrică metalurgică, de clopote, va fi cumpărată împreună cu Tănase Vasilescu, supranumit Lumânăraru datorită unei afaceri cu obiecte bisericeşti de la care pornise în agonisitul avuţiei sale, dar după un şir de peripeţii. Tănase Vasilescu a participat la licitarea întreprinderii, stricând proiectul avocatului, care s‑a retras aparent, până cu o zi înaintea depunerii ultimei rate de către Lumânăraru, când avocatul a cerut oficial blocarea conturilor bancare ale contraofertantului său, ameninţându‑l astfel cu pierderea contravalorii deja plătite. Pentru a nu ajunge în acea situaţie, Tănase Vasilescu acceptă să ofere spectacolul umilitor la care îl supune Nae Gheorghidiu: serveşte, îmbrăcat cu şorţ de băiat în casă, aperitivele la o masă dată de către deputat unde „plângând, fără ruşine de el însuşi, implora pe Nae Gheorghidiu să nu‑l nenorocească, promitea, jura, amintea de copiii lui etc., etc.”. Cu toate că afacerea părea bună, lucrurile nu au mers cum trebuie în principal datorită blocării exportului de aramă de către Germania, de unde se achiziţiona metalul; în plus, Tănase Vasilescu – analfabet fiind, îşi masca deficienţa culturală sub pretextul deficienţei de vedere –, responsabil cu organizarea muncii, nu avea experienţă în domeniul industrial. Deşi situaţia de criză a fost rezolvată de către deputat, prin cumpărarea unui depozit guvernamental cu material metalic, prin intervenţie la nivel ministerial, Ştefan s‑a retras din afacere, socotind‑o incompatibilă cu structura lui psihică în urma intervenţiilor neortodoxe ale unchiului. După ce a trecut prin experienţa obţinerii metalului pe căi lăturalnice şi a umilirii lui Tănase Vasilescu printr‑o manevră legală dar imorală, naratorul concluzionează asupra României din perioada primului război mondial: „Fireşte că viaţa ar fi atroce în asemenea societate. Din fericire, compatrioţii noştri, în măsura în care toată observaţia ar putea fi adevărată, par să fie, ca toţi orientalii, de un aprig şi vulgar senzualism. Ceea ce nu se poate obţine pe cale sufletească şi de constrângere a conştiinţei, se obţine uşor prin femei, care, dacă ştiu să se refuze şi să manevreze cu trandafirul roşu, nu cunosc refuzul. Situaţii se fac şi se desfac prin femei, nu iubite, ci dorite. Nu e aici o nuanţă, ci o deosebire fundamentală. Ceea ce un profesor universitar nu poate obţine după umilitoare audienţe, obţine o actriţă într‑o convorbire telefonică de un minut. Mai au acelaşi succes cei influenţi, care pot practica dictonul: «Do ut des», exact: dă‑mi, dacă vrei să‑ţi dau şi eu.”. E tot o filozofie... Surprinsă plăcut de succesul pe care îl avusese Ştefan prezentând la seminar Critica raţiunii practice de Immanuel Kant, Ela îi cere să‑i răspundă la întrebarea „ce naiba vor toţi filozofii aceştia?”, pusă cu „ochii mari şi albaştri, încruntaţi de necaz.”. În răspunsul său, Ştefan Gheorghidiu se arată adept al relativismului filozofic („adevărul nu‑l putem şti niciodată, niciodată... dreptatea nu se poate realiza pe lume... iar frumuseţea are pete şi e trecătoare...”) şi afirmă că fiecare sistem de gândire filozofică nu constituie decât dezvoltarea unei premize iniţiale, nedemonstrabilă. „Căci, [continuă el relatarea răspunsului său dat atunci Elei] în general, aceste sisteme sunt capodopere de logică şi metodă. Numai dacă le admiţi însă punctul de plecare, adică tocmai cel care e declarat, în genere, ininteligibil. Filozofii şi nebunii sunt cei mai mari adepţi ai logicii.”. Lecţia de filozofie rostită cu acest prilej cuprindea mai departe descrierea pe scurt a câtorva mari sisteme filozofice, din punctul de vedere al modului în care aceste sisteme prezintă cunoaşterea umană. (De pildă, pe baza premisei potrivit căreia „Numai prin simţuri putem cunoaşte ceea ce e de cunoscut, prin experienţă.” precum şi pe baza raţionamentului ce se poate extrage din ea, „ Episcopul Berckley trage concluzia că dacă totul nu există decât câtă vreme e cunoscut prin simţuri, atunci tot ce nu e cunoscut nu există; şi cum cunoaşterea e un act spiritual, spiritul e totul, deci materia nu există şi senzaţiile sunt provocate de spiritul cel mare: Dumnezeu, aşa cum sufletul provoacă şi trăieşte visele. Viaţa şi materia sunt numai un vis al spiritului.”, afirmase atunci naratorul.) Şi se termină, această prelegere ţinută în patul conjugal, printr‑o apropiere erotică începută ca un joc: „conturam, abia atingându‑le cu gura, buzele moi şi cărnoase, iar când înfiorat le simţeam întredeschiderea şi respiraţia caldă de floare, mă depărtam de ele şi mă apropiam de urechiuşe. Îşi răsucea mijlocul, se vânzolea opintindu‑se în călcâie, făcând ca o punte arcuită din trupul ei oferit tot unui zenit al voluptăţii, vădind goală, floarea de mătase galbenă din mijloc, în lumina cristalină crudă a lămpii.”. Anişoara, o verişoară a lui Ştefan Gheorghidiu, măritată cu Iorgu, proprietar de moşie, începe să o aprecieze pe soţia lui Gheorghidiu şi o introduce în viaţa mondenă a capitalei, ce o atrage din ce în ce mai mult. Drept urmare începe să devină nemulţumită de înfăţişarea fizică a bărbatului ei, căruia îi recomandă insistent înnoirea garderobei, în conformitate cu moda vremii. Uşor neliniştit de aceste schimbări de atitudine, Ştefan începe să îşi piardă echilibrul psihic, deoarece femeia, remarcă acesta, „Era în toate planurile mele. În toate bucuriile viitorului. La masă, la miezul nopţii în grădina de vară, în loc să ascult ce‑mi spunea vecinul sau vecina, trăgeam cu urechea, nervos, să prind crâmpeie din convorbirile pe care nevastă‑mea le avea cu domnul elegant de alături de ea. Nu mai puteam citi nici o carte, părăsisem Universitatea.”. Nervozitatea lui ajunge la paroxism cu prilejul unei excursii în grup la via de lângă Odobeşti proprietate a unui dintre membrii „bandei” de prieteni comuni în care îi introdusese Anişoara. Pe tot drumul către Odobeşti, dar şi acolo, Ela manifestă un interes aparte pentru un anume G., „vag avocat, dansator foarte căutat de femei, pe care le învăţa, chiar pe cele mai reputate ca dansatoare, un dans nou, la modă: tango.”, menţionase naratorul anterior relatării excursiei. Drept urmare atracţiei faţă de acel bărbat, evidentă în gesturile soţiei, Ştefan are o reacţie de gelozie misogină împinsă la limită şi bănuie chiar o legătură adulterină efectivă între cei doi, desfăşurată acolo: „Sunt clipe când ura şi dezgustul meu faţă

de femei devin atât de absolute, că socotesc că de la oricare dintre ele te poţi aştepta la orice. Astfel ca, într‑o excursie, s‑o descoperi în camera unui domn, nu mi se pare imposibil, cu toată oroarea pe care mi‑o inspiră o asemenea infamie, ori de unde ar veni, iar o iubire de aproape doi ani nu mi se pare deloc o piedică pentru o femeie care, când iubeşte iar, e gata pentru toate neruşinările şi imprudenţele. Bineînţeles, trebuie să fii dintre cei care cred în nobleţea feminităţii în general, dintre cei care au nevoie să adore cu adevărat femeia, dintre cei care au jucat totul pe cartea ei, ca să vorbeşti de «neruşinare» şi de «infamie», altminteri totul rămâne un amuzant desen”. Găseşte şi o explicaţie atitudinii sale, atunci când o vede nefericită pentru că G. făcuse curte şi altei femei din acel grup – „Crezusem, cu un secret orgoliu, că toate bucuriile şi durerile nevestei mele nu pot veni decât prin mine şi din cauza asta simţeam acum că durerea cea mai insuportabilă în dragoste nu e atât să fii lipsit de voluptate, cât să constaţi că plăcerea pe care o dădeai şi credeai că singur poţi s‑o trezeşti (care, tocmai prin acest ocol întoarsă, era adevărata ta voluptate) nu mai e, ca o clapă care nu sună.”. Cerându‑i explicaţii soţiei (dar indirect, prin afirmarea dorinţei lui de a divorţa, după ce s‑au retras în dormitorul lor), aceasta consideră că totul nu a fost decât un joc firesc, pe măsura regulilor societăţii mondene în care intraseră. Ceea ce nu face decât să‑l dezguste şi mai mult – „Sunt cazuri când experţii, într‑un tablou vechi, după felurite spălături, descoperă sub un peisaj banal, o madonă de vreun mare pictor al Renaşterii. Printr‑o ironie dureroasă, eu descopeream acum, treptat, sub o madonă crezută autentică, originalul: un peisaj şi un cap străin şi vulgar.”. Dar un strop de echilibru sufletesc îi va fi adus naratorului într‑o convorbire ulterioară cu „O doamnă, poate încă tânără, faimoasă frumuseţe aventuroasă pe vremuri.”, care, înţeleaptă, îi va spune, printre altele, că „femeia înşală numai pe cel pe care‑l iubeşte, pe ceilalţi îi părăseşte pur şi simplu.”. Asta‑i rochia albastră Pentru a se răzbuna, eroul narator afectează a avea o relaţie întâmplătoare cu o altă femeie, în timpul când el şi soţia lui se află invitaţi la masă de către nişte prieteni; stratagemă de succes, căci „Fără grijă de spectacol, ca un animal rănit, nevastă‑mea se trântise într‑un fotoliu şi nu vorbea cu nimeni.”, afirmă el, completând apoi: „Simţeam acum că e o jucărie în mâna mea. Că puteam s‑o umilesc, s‑o fac să sufere şi mai mult, dar la ce folos? Îmi venea să‑i spun: uite ce ai făcut din dragostea noastră, din bietul nostru trecut. Acesta e idealul tău de iubire, acest continuu asasinat?”. După câteva zile, profitând de o nouă întâlnire colectivă unde participase şi G., vine rândul Elei să se răzbune, prin acelaşi procedeu al flirtului declarat, făcut evident public, iar Ştefan reacţionează – după ce o chemase acasă pe soţie şi aceasta refuzase să plece de lângă celălalt bărbat – ducând acasă, în patul conjugal „o cocotă destul de frumuşică, voinică şi nespus de vulgară”. Ca răspuns faţă de revolta soţiei din momentul când a văzut fapta („– În patul meu, o adunătură de pe stradă?”), femeia cu care se culcase Ştefan va răspunde cu bunul simţ specific ocupaţiei sale: „– N‑ai decât să dormi în el, madam, nu să umbli noaptea teleleică.”. Apoi, rememorează în continuare Gheorghidiu, „Am frământat întreaga noapte trupul femeii străine, cu o furie deznădăjduită, ca să‑mi demonstrez că tot ce oferă una, îţi poate oferi şi cealaltă şi că nu merită, că e ridicul să suferi atât de mistuitor, pentru atât de puţin lucru.”. După acest ultim conflict Ela îşi părăseşte soţul, dar pasiunea lui continuă să se desfăşoare cu aceeaşi intensitate: „Simţeam că femeia aceasta era a mea în exemplar unic, aşa ca eul meu, ca mama mea, că ne întâlnisem de la începutul lumii, peste toate devenirile, amândoi, şi aveam să pierim la fel amândoi.”. Aceasta dincolo de relativismul conştient al perspectivei, căci acele întâmplări şi trăiri sunt nesemnificative în context universal, dar pentru cel care le parcurge „au însemnat mai mult decât războaiele pentru cucerirea Chinei, decât şirurile de dinastii egiptene, decât ciocnirile de aştri în necuprins, căci singura existenţă reală e aceea a conştiinţei. Şi, în organizarea conştiinţei mele, femeia mea era mai vie şi mai reală decât stelele distrugător de uriaşe, al căror nume nu îl ştiu.”. Şi o întâlnire întâmplătoare, pe stradă – când, printre altele, discută despre rochia albastră a femeii, pe care soţul nu o mai recunoaşte, sub tensiunea psihică a separării –, îi va aduce în cele din urmă pe cei doi iarăşi împreună, în ciuda gestului soţiei din momentul când înţelege că partenerul ei cedase („Şi‑a muşcat, cu o satisfacţie vulgară, buza de jos, ca şi când ar fi spus, câştigând prinsoarea: «A, domnule, în sfârşit!»”). Sub aspectul momentului politic, Ştefan Gheorghidiu rememorează participarea sa la o şedinţă a Camerei, unde se dezbătea problema intrării României în război, în alternativă cu păstrarea statutului de neutralitate, susţinută de către opoziţie. În discursul conclusiv favorabil participării la război, unul dintre membrii guvernului respinge argumentul proastei înzestrări a armatei, al lipsei unei artilerii competitive, susţinând demagogic că „Vom învinge pentru că soldaţii noştri se vor lupta cu baioneta – şi nu e tun care să reziste baionetei româneşti – împotriva oricărui armament, iar când baioneta se va fi rupt, cu pumnii, cu unghiile, cu dinţii… (aplauze delirante).”. Sub aspectul carierei sale intelectuale, naratorul înregistrează revenirea la Universitate, unde îşi dă examenul restant de anul trei, pe când întâlnirile soţiei cu G. în grupul de prieteni au contenit, ceea ce nu a însemnat însă şi blocarea suspiciunilor soţului gelos, care păstrează în minte posibilitatea unor relaţii secrete, ale celor doi. Între oglinzi paralele Concentrat de două săptămâni la Azuga, Ştefan revine în Bucureşti pe neaşteptate pentru soţia sa, noaptea, şi găseşte casa „goală ca un mormânt gol”, ceea ce îl afectează moralmente mai ales: „Ştiam că iubirile sunt trecătoare, dar îmi spuneam că sfârşiturile trebuie să fie cinstite, ca între oameni care, după ce au făcut o călătorie plăcută împreună, se despart elegant, se salută cu cordialitate şi, la nevoie, cu părere de rău că totul a durat atât de puţin, iar sfârşitul acesta de metresă‑servitoare, cu atât dispreţ faţă de o sensibilitate care îi jertfise totul, mi se părea o nemeritată infamie.”. La revenirea Elei îi propune un divorţ amiabil, cu însuşirea culpei de către soţ, ceea ce ea acceptă, dar frământările lui reîncep, mai întâi construind ipoteze asupra motivelor lipsei de acasă, apoi considerând iubirea trecută drept autoînşelare („Tot trecutul îmi apărea cu alt înţeles decât cel cu care eram obişnuit. Iar una dintre cele mai dureroase operaţii erau aceste concluzii pe care trebuia să le trag pentru ceea ce fusese. Niciodată femeia aceasta nu mă iubise.”). Pentru a‑şi calma sensibilitatea rănită, naratorul are alte relaţii sexuale, prilej pentru el de a constata prin opoziţie cu mai vechea sa dragoste „că iubirea fizică frumoasă e o profanare. E nevoia de a zdrobi într‑o îmbrăţişare,

odată cu trupul frământat şi sufletul, prizonier suav în el, în clipele acelea. […] E bucuria de a vedea, răvăşită, leşinată de voluptate – prin tine – femeia dragă cu sufletul zăpăcit de această goană continuă, şi pe urmă încremenit în spasm, ca în faţa unui miracol.”. Aflând că este bolnavă, Ştefan trimite flori şi cărţi soţiei sale, apoi se întâlnesc din întâmplare la un concurs hipic, care declanşează un şir de întâlniri căutate şi cu funcţie terapeutică pentru cel suferind din amor şi intrat în sevraj, căci, recunoaşte acesta, „Prezenţa femeii îmi era indispensabilă, ca morfina unui detracat […]. O săptămână după ce o vedeam, eram totdeauna mult mai puţin obsedat de ea şi aveam o senzaţie de vindecare.”. O vreme îşi găseşte o altă satisfacţie, spirituală, în speculaţii pe care le consideră inedite asupra sistemului filozofic kantian („am simţit înfiorat, că poate exista o lume superioară dragostei şi un soare interior, mult mai calm şi mult mai luminos în acelaşi timp.”), până când va descoperi, dezamăgit de sine, aceleaşi interpretări kantiene la Giovanni Papini. Soluţionarea conflictului se va produce când Ştefan descoperă printre hârtiile rămase în casă de la Ela o scrisoare a verişoarei sale Anişoara, din data revenirii lui inopinate în Bucureşti, prin care îi invită consoarta să doarmă la ea peste noapte, căci soţul, Iorgu, plecase la moşie şi îi era urât singură. Apoi, în regăsirea celor doi, „O săptămână întreagă, o lună, a fost o beţie de dureri amare transformate în bucurii tari, cum se schimbă drojdiile zăcătorilor în alcool. Tot trecutul îmi apărea acum clar, mai ales după noi explicaţii, mai ales după fericirea ei, acum nestăpânită.”. Şi, pentru a fi mai aproape de soţ, Ela se mută în Câmpulung de unde, în scrisori zilnice trimise celui aflat sub arme „descria micile ei bucurii singuratice în această staţiune de vară. Să citească dimineaţa câte o carte, pe bancă, pe bulevard sau în parc, urmărind jocul copiilor, cu bonele lor, să se ducă la piaţă să cumpere brânzeturi, zmeură şi mere, să doarmă leneşă după masă”... Ultima noapte de dragoste Istorisirea se reîntoarce la momentul iniţial, cel de la care porneşte nararea întâmplărilor anterioare conflictului de la popotă, care a declanşat şirul rememorărilor. Căpitanul Dimiu, conducătorul batalionului din care făcea parte Ştefan Gheorghidiu, îi aprobă sublocotenentului narator, după intervenţia lui Orişan, o deplasare la Câmpulung, unde îi solicitase „negreşit” Ela prezenţa, dar nu ca permisie ci sub pretextul unei recunoaşteri în zona Rucărului, căci „E ordinul regimentului să nu părăsească nimeni unitatea.”, se justifică Dimiu. Ştefan o descoperă pe soţia sa izolată de mediu, căci nimeni nu o salută în cursul plimbării de dinainte prânzului prin staţiune, de aceea resimte „un val de recunoştinţă umilă pentru femeia aceasta care n‑avusese măcar curiozitatea să se intereseze de ceilalţi oameni, Mi se părea concludentă această atitudine a ei… şi‑mi reproşam neîncrederea şi neliniştea de altădată. Simţeam voluptatea unei posesii depline a trupului şi a sufletului ei.”. Uşoara îmbătrânire a trupului, care îşi pierduse frăgezimea şi elasticitatea juvenile, îl determină să trăiască şi mai intens momentul iubirii lor („Îmi plăceau, parcă mai mult ca oricând, aceşti sâni molatici şi ascultători, care îmi umpleau, cu greutatea lor dragă, palmele, luându‑le forma, şi îmi lipeam, cu o dureroasă bucurie, obrajii de coapsele cu frăgezimi molcome de petale, care altădată tresăreau elastice şi nervoase.”). Toată bucuria întâlnirii se va prăbuşi însă ca un castel de cărţi de joc, în două etape, mai întâi prin descoperirea gestului preţios din momentul când, dezbrăcată, îşi aprinde o ţigară: „În zilele noastre de dragoste adevărată nevastă‑mea n‑avea niciodată, goală, poze de eleganţă studiată. Frumuseţea ei era toată spontaneitate şi mişcare. Trântea cu picioarele în perne, se înghesuia sau se răsucea ca să‑şi caute ciorapii şi orice mişcare a ei crea o atitudine de nud în pictură, neasemuit de frumos, de care ea nu‑şi dădea seama. Ca să‑şi ia o ţigară, ca acum, şi‑ar fi răsucit mijlocul, sau ar fi întins amândouă braţele, sau ar fi făcut orice altă mişcare, dar gestul acesta «distins» mă îmbolnăvea prin sugestiile lui. N‑aveam nici o dovadă că mă înşela, dar aveam acum certitudinea că acest gest vine dintr‑o deprindere de a poza goală, de a «face impresie», de care ea nu‑şi dădea seama, şi care era revelator pentru ceea ce nu ştiam eu.”. Apoi prin cererea soţiei de a depune pe numele ei lirele englezeşti din bancă, sub pretextul de a fi protejată în cazul că el ar muri pe front, ceea ce îi determină lui Ştefan o reacţie de suspiciune, motivată prin faptul că îi lăsase femeii prin testament toată averea, iar o asemenea solicitare însemna că „Dorea, fără îndoială, ca, adăpostită de griji, să se despartă de mine.”. Plimbându‑se iritat şi solitar prin Câmpulung, Ştefan Gheorghidiu îl vede pe G. şi reacţionează interior pe măsură – „Nu mă mai îndoiam acum, venise pentru ea aici, îi era deci sigur amant. Poate că împreună hotărâseră chemarea mea de pe graniţă, pentru actul de donaţie.” – apoi se hotărăşte să deconspire trădarea. Pretextează o întâlnire cu colonelul comandant de regiment în cursul căreia i se ceruse reîntoarcerea de urgenţă la unitatea militară şi se cazează la hotel, spre a‑i surprinde noaptea pe cei doi, cu hotărârea de a se răzbuna, dar întâlnirea cu colonelul şi ordinul de reîntoarcere chiar vor avea loc, astfel încât Ştefan este obligat să revină la Ela, sub pretextul că a uitat un ordin al regimentului. În timp ce se preface a căuta respectivul document Ela îi arată un bilet de la G. („Doamnă, sunt de azi, de la prânz, la Câmpulung, ca să‑mi văd o mătuşă şi nişte verişoare. Dacă vreţi, răspundeţi‑mi când pot veni să depun omagiile mele la picioarele d‑voastră.”), ceea ce îi va linişti soţul. Pe drum însă, în trăsură, sublocotenentul află de la colonelul care nu cunoştea tribulaţiile sale sentimentale câte ceva despre acel G.: comandantul regimentului îl întâlnise de mai multe ori în Câmpulung, unde G. venea spre a sta de obicei câte două sau trei zile, dar de astă dată sosise în Câmpulung cu două săptămâni înainte. Ceea ce‑l va face sigur pe Gheorghidiu în privinţa relaţiei soţiei cu acel bărbat îl constituie faptul că femeia îi vorbise despre un iminent consiliu de coroană în care urma să se decidă intrarea României în război, or aceeaşi informaţie i‑o va da şi colonelul, cu precizarea că provine de la G. În plus, colonelul reproduce istoria unei aventuri amoroase a rivalului, aflată tot din gura acestuia şi teribil de asemănătoare cu cea în care Ştefan revenise în Bucureşti fără a‑şi găsi acasă nevasta. Ajuns în unitate, pe fondul unei surescitări extreme („Tot ce era în mine căpătase o viaţă exasperată, ca şi când un virus puternic rupsese ţesuturi abia refăcute, îmi gonea sângele din organ în organ şi‑l izbea în creier, ca un puhoi în mal.”) sublocotenentul Ştefan Gheorghidiu primeşte ordinul de luptă – România intrase în război şi el urma să comande vârful avangardei, în cea dintâi operaţie militară la care participa, o pătrunderea pe direcţia Bran.

CARTEA A DOUA Întâia noapte de război Ştefan Gheorghidiu este hotărât să participe la desfăşurarea războiului cu toată fiinţa sa, motivul fiind acelaşi, erotomania, dar deplasat către alte ţinte decât Ela („Lipsit de orice talent, în lumea asta muritoare, fără să cred în Dumnezeu, nu m‑aş fi putut realiza – şi am încercat‑o – decât într‑o dragoste absolută. M‑am înşelat o dată, aş mai putea încerca, din nou, de aceea nu vreau să fiu scăzut, de la început, faţă de femei, prin nici o lipsă în organismul sufletesc.”). Poziţia sa în avangardă, la trecerea graniţei cu Austro‑Ungaria, îi dă conştiinţa de pionier, de deschizător de drumuri: „Sunt înaintea tuturor milioanelor din neamul meu; în faţa mea cu o şosea, cu garduri, cu întuneric şi cu moartea plutind în toate.”. Şi meditează asupra modalităţilor de a deceda în război, problemă devenită mult mai importantă decât a infidelităţii soţiei, pentru că „De vreme ce tot mori, e ciudat, dar preferi să fie când ataci şi nu când fugi. Cred că senzaţia aceasta împacă un sentiment fundamental: atacând, îţi alegi tu, parcă, moartea; urmărit de altul şi ajuns din urmă, moartea ţi‑e impusă. Eşti în clipa morţii, în întâiul caz, un sinucigaş, în al doilea un ucis, şi încerci toate sentimentele celui asasinat.”. Cu alte cuvinte, moartea, devenită aproape sinucidere în atac, însemnează libertate, opţiune personală, aceasta în spiritul filosofiei existenţialiste, care considera sinuciderea drept formă supremă a libertăţii. Acestea în opoziţie cu iubirea pentru Ela, ce însemnase obsesie, prizonierat al conştiinţei. O altă experienţă trăită de către personaj o constituie cea a faptului că în război poţi să ucizi relativ uşor atâta vreme cât inamicul este departe, cât nu îi vezi chipul, cât nu îl percepi ca individ ci ca simplă cifră într‑o statistică; trăgând de la distanţă „E o pasiune de vânător şi regretăm sincer că nu vedem căzând net. Mă îngrozesc o clipă, dar îmi explic. Cei de la 800 de metri nu sunt oameni, sunt soldaţi ca de plumb. Nu el văd faţa. […] Căci e distanţa, e lipsa acelei reprezentări a conţinutului omenesc. Un om poate omorî un catalog de nume, dar rareori văzându‑i în carne şi oase pe oamenii care poartă acel nume.”. Atenţia naratorului se orientează însă şi către fapte reprobabile din afara sa, în momentul când notează – unitatea lui aflându‑se pe deal, în avanposturi, faţă de Tohanul‑Vechi – că „Soldaţii trimişi jos să ne facă rost de bunătăţi pentru masă ne vestesc că prin satele cucerite şi, cu toţi cei doi ani de război, bogate în vite grase, de soi şi de alte frupturi gospodăreşti, mulţi dintre cei de la trenurile regimentare şi de la serviciile dinapoi se dedau la un jaf rece şi cu socoteală.”. Fata cu obraz verde. La Vulcan În satul Vulcan sosesc ţărănci românce „să se plângă bocind că de îndată ce satul a fost părăsit de unguri, casele au fost jefuite de ţiganii care locuiesc la margine.”. Ştefan Gheorghidiu face anchetă şi găseşte vinovată o ţigăncuşă, „de vreo cincisprezece sau şaisprezece ani, mijlocie de statură. Are obrazul desăvârşit oval, de culoarea chihlimbarului verzui, iar ochii ca nişte prune lungi, verzi. Acest joc de feluri, de la arama roşcată a părului, la verdele gălbui al obrajilor fără pată, ca o apă, şi la verdele albăstrui al ochilor, mă uimeşte de rămân o clipă încremenit.”, notează el, cu precizarea că, la solicitarea fetei, care i se înfăţişează ca „sfântă a păcatului”, de a rămâne cu ea, răspunde printr‑un refuz ce s‑a răsfrânt apoi în el ca „o prăbuşire de tristeţe”. Întâmplări pe apa Oltului Se ordonă forţarea râului Olt şi un ţăran al locului denunţă două femei, Maria şi Ana Mănciulea, drept spioane în favoarea inamicului; anchetate de către Ştefan Gheorghidiu, vor fi arestate în ciuda faptului că ele resping acuza şi nu există dovezi. În legătură cu planul de trecere a Oltului simultan de către toată divizia, Ştefan manifesta reţineri, care se vor dovedi ulterior întemeiate, toate batalioanele fiind iniţial respinse. Forţarea râului se petrece totuşi, dar cu ajutorul uneia dintre femeile acuzate de spionaj, Maria Mănciulea, care ghidase un regiment printr‑un loc favorabil trecerii. Colonelul comandant al batalionului din care făcea parte naratorul a fost ucis, pe malul opus, în timp ce conducea asaltul trupelor sale. Post înaintat la Cohalm Cohalm este „Un orăşel cu străzi rural de largi, cu case săseşti, cu porţi înalte, închise şi cu ferestre ca de cetate. O piaţă întinsă în mijloc – poate pentru bâlci, duminica. E aşezat la întâlnirea a două văi, din fundul cărora urcă uşor coaste line, de un verde dulce, bălţat ici şi colo de pete negre – petece risipite de pădure.”. Se petrec mici întâmplări specifice războiului: soldaţii maghiari rechiziţionează vitele ţăranilor din Stena, saşii din Cohalm reclamă un soldat din subordinea lui Gheorghidiu pentru a fi luat o fată şi a o fi dus în pădure, însă era vorba doar despre cercetarea unei acuze de spionaj aduse fetei. Ofiţerii discută uşor dezamăgiţi de lipsa angrenării în bătălii majore („Popescu găseşte că războiul nu e prea grozav. Sunt de o părere cu el. Viziunea de sânge şi foc, mii de cadavre culcate în grămezi, ca lemnele în depozit, încâlcite lupte corp la corp, ape înroşite, nu le‑am întâlnit până acum.”). Lui Ştefan Gheorghidiu i se ordonă să ocupe o poziţie înaintată, de supraveghere a inamicului, la doi kilometri de Cohalm, unde suferă cumplit din cauza frigului (era în ţinută de vară). Ne‑a acoperit pământul lui Dumnezeu Divizia din care face parte şi Gheorghidiu înaintează către Sibiu, însă dezorganizat, lipsită o concepţie tactică bine articulată („– Asta e înaintare? Nu vedeţi că e câmpul plin de batalioane româneşti, ca la manevre? Fără legătură… fără conducere. N‑aţi văzut că ieri artileria noastră a tras în propriile trupe şi n‑a fost nici un mijloc să i se comunice lungimea tirului?”, protestează Orişan). Artileria germană loveşte compania lui Ştefan, aflată în ariergarda batalionului şi neputându‑se adăposti din pricina poziţionării pe teren deschis („Suntem aşa, sub cerul vast, şi pământul nu vrea să ne primească. Trăsnetele vin mereu în noi dar flăcările nu le vedem, căci închidem cu încleştare ochii.”), ceea ce îl face pe un soldat să repete necontenit, în stare de şoc, aceleaşi cuvinte: „– Ne‑a acoperit pământul lui Dumnezeu.”. Mor şaisprezece oameni din companie. Notând impresii la desfăşurarea evenimentelor de mai sus, naratorul menţionează a se fi întrebat obsesiv „Sunt dintr‑un neam inferior? Ce aş fi făcut dacă aş fi pe Somme, în uraganul de obuze unde trag mii de tunuri o dată? E aceasta inferioritate de rasă?”. Şi tot el aduce o rectificare, în nota de subsol la propriu text, afirmând că nimeni nu rezistă psihic atunci când este lovit direct, ţintit, aşa cum fusese cazul lor, şi aduce drept argument o remarcă similară datorată ofiţerului – şi scriitorului – german considerat model de eroism, E. Jünger, din cartea sa, Vijelii de oţel.„Wer kann Rumänien retten?”Acelaşi Orişan îl întrebă pe Gheorghidiu, „cu gând îngenunchiat” şi repetând un titlu de articol dintr‑un ziar german găsit întâmplător,

„Wer kann Rumänien retten?” („Cine va putea salva România?”), deoarece situaţia pe front devenise dificilă. O scrisoare a Elei îi mulţumeşte pentru donaţia pe care o făcuse în cele din urmă („ai fost atât de drăguţ în chestia lirelor”) şi precizează – mincinos, consideră bărbatul – că este „singură toată ziua”, dar epistola nu îi trezeşte nici un fel de reacţie particulară („Acum totul e, parcă, din alt tărâm, iar între noi abia dacă e firul de aţă al gândului întâmplător.”). Extenuat („De la o vreme oboseala îmi dă ca un val de nebunie. De trei zile şi trei nopţi n‑am dormit decât aseară, în şanţul şoselei, două ore, şi azi după‑masă alte două. Acum picioarele nu mai găsesc nici măcar un sprijin, în noroiul care alunecă sub ele, de parcă am cauciuc la genunchi.”) şi profund depresiv („E în mine o tristeţe mânjită, ca de moarte.”), este rănit la mâna stângă şi ajunge în convoiul sanitar, unde cunoaşte un ofiţer german luat prizonier.

Marin Sorescu – Iona Drama moderna, neomodernism Inspirata din mitul biblic al omului inghitit de un peste, drama “Iona” da nastere, de-a lungul celor patru tablouri, la interogatii existentiale grave, privitoare la: viata, moarte, singuratate, destin; prin aceasta trasatura, ea se incadreaza in teatrul de idei, devenind un adevarat poem dramatic al nelinistii metafizice. La o prima lectura, actiunea ar putea fi rezumata astfel: Un pescar sarac, Iona, pe care norocul mereu il ocoleste, sta in gura unui peste urias si isi arunca navodul intr-o mare ostila, care refuza sa-i dea macar un peste (sau, poate, si-a pierdut capacitatea genetica originara). Omul vorbeste cu dublul sau launtric, intreaga “actiune” fiind un solilocviu cu profunde implicatii filosofice. La un moment dat, gura pestelui se deschide si Iona este proiectat in adancurile stomacului sau, ai carui pereti antrenati in “vesnica mistuire” alcatuiesc un spatiu inchis, angoasant, un labirint din care omul va incerca sa se elibereze. Spintecand burta primului peste, Iona constata ca a nimerit intr-o alta burta (cea a pestelui al doilea care intre timp il inghitise pe primul). Tentativa de eliberare se repeta, in final, omul ajungand pe o plaja pustie inconjurata de un orizont format din burti de peste. Alcatuita ca un dialog intre Iona si dublul sau, drama releva teama de tacere a personajului, nevoia de comunicare intr-o lume a singuratatii. In aceste conditii, dorul de a vedea “pe cineva mergand pe drum” se converteste in acuta constiinta a singuratatii omului in Univers si cuvintele: “E tare greu sa fii singur” devin un strigat cu profunde implicatii metafizice. Ultima “plecare” a lui Iona (“Plec din nou”) face din Om un Ulysse tragic incercand mereu sa se intoarca in Ithaca (ideal de neatins). De altfel, motivul idealului este sugerat prin prezenta in decor a unei mori de vant – simbol care il transforma pe Iona intr-un Don Quijote sublim, un pescuitor de nori, care ignora conditia sa de fiinta fragila, traitoare pe un “ou clocit” (increatul care si-a pierdut puritatea). Sugestia mortii se contureaza inca din primul tablou, cand, vorbind despre multimea pestilor marii, Iona afirma ca pentru a-i numara ti-ar trebui nu toata viata (finitul), ci “toata moartea” (infinitul eternitatii). Episodul liric de la inceputul tabloului al doilea reitereaza ideea mortii vazuta ca universalia: “macar la soroace mai mari, uuniversul intreg sa fie dat lumii de pomana”. Nu cumva, omul care a stins “cu o pleoapa” toate lucrurile din jur, a si trecut in moarte? Nu cumva stradania lui de a vorbi opune Cuvantul (Logosul) neantului? De altfel, intreg tabloul al doilea reitereaza ideea mortii, de la interogatiile fara raspuns (“Inghitit de viu sau de mort?”, “De ce trebuie sa se culce toti oamenii la sfarsitul vietii?”) si pana la meditatia amara pe tema curgerii timpului Fiintei in nimicul Nefiintei: “Un sfert din viata ni-l pierdem facand legaturi (…) intre lucruri si praf”. Exista, in drama, un moment in care Iona se pregateste sa-i scrie mamei sale folosind, in acest scop, o bucata din besica pestelui. Episodul (de mare puritate si lirism) in care el cugeta pe tema vietii si a mortii, trimite la goetheenele “mume” din care se trag si in care se intorc toate: “Eu cred ca exista in viata lumii o clipa cand toti oamenii se gandesc la mama lor. Chiar si mortii. Fiica la mama, mama la mama, bunica la mama, pana se ajunge la o singura mama, una imensa si buna” (evident, Muma-Pamant). Toate incercarile lui Iona de a iesi din propriul destin sunt sortite esecului, omul a devenit un Dumnezeu demn de mila care si-a pierdut atributele sacralitatii: “Sunt ca un Dumnezeu care nu mai poate invia. I-au iesit toate minunile, si venirea pe pamant, si viata, pana si moartea – dar o data ajuns aici, in mormant, nu mai poate invia”. Motivul destinului lui Iona este universalizat in cuvintele autorului: “Iona sunt eu”. Finalul dramei il prezinta pe nefericitul Iona care, dupa ce a spintecat ultimul peste, s-a trezit pe o plaja murdara, inconjurata de burti de peste: “un sir nesfarsit de burti. Ca niste geamuri puse unul langa altul”. Acum, senzatia de singuratate este coplesitoare; in haul spatial strajuit de imaginea angoasanta a altei posibile captivitati, Iona se afla, parca, la inceputul lumii. De data aceasta, numarul infinit de obstacole sugereaza ca noua captivitate este definita si irevocabila. Cea dintai semnificatie a finalului ar fi imposibilitatea omului de a iesi din limitele destinului sau. In timpul anilor de sedere in burtile care il gazduisera, Ioana isi amintise de sotia sa, ba chiar le ceruse celor doi trecatori (care duceau o scandura), s-o caute. Odata ajuns pe plaja, memoria incepe sa treaca in uitare lumea vie, apropiindu-l de alte chipuri (probabil ale lumii moarte): “Cum se numeau batranii aceia buni care tot veneau pe la noi cand eram mic? Dar ceilalti doi, barbatul cel incruntat si femeia cea harnica, pe care-i vedeam des prin casa noastra si care la inceput nu erau asa batrani?” Impresionanta readucere in memorie a acestor imagini, constituie o chemare a neantului; se lumineaza, astfel, si semnificatia celor doi trecatori tacuti – ingeri ai mortii – care urmau sa-i duca sotiei lui Iona scandurile pentru sicriul sau. Ultima parte a replicii lui Iona (“si care nu erau as batrani”) creeaza un acut sentiment de fragilitate in fata timpului devorator. Vorbind, ca si pana acum, cu dublul sau, Iona il anunta ca pleaca din nou (probabil in “marea calatorie” de dincolo de moarte, o noua lume a singuratatii). In acest context, cuvintele “E tare greu sa fii singur” devin drama existentiala.

Maretia personajului consta in gestul sau final: spintecandu-si abdomenul, asa cu facuse si cu burtile pestilor, Iona se contopeste cu Fiinta universala. Poate ca acesta ar fi sensul ultimei sale replici: “Razbim noi cumva la lumina”. Drama “Iona” de Marin Sorescu este o parabola care ascunde idei profunde, interogatii metafizice si simboluri. Apartenenta ei la teatrul de idei ar putea fi motivata prin: 1. Este inspirata dintr-un mit (mitul biblic al omului inghitit de peste); 2. Spatiul celei mai mari parti a actiunii este unul inchis, apasator, amenintator: in burta pestelui (antrenata in “vesnica mistuire”), Iona este omul prizonier al primejdiilor si al fatalitatii. 3. Eroul reprezinta, prin urmare, un simbol: el ii simbolizeaza pe toti oamenii aflati in puterea destinului. De aici se naste sentimentul de singuratate, de instrainare existentiala, nevoia de a vorbi cu dublul sau, dorinta de a vedea pe cineva trecand pe drum. 4. Iona strabate un traseu initiatic arhetipal, comun: drumul de la viata la moarte; aflat intr-o situatie-limita atunci cand este inghitit de primul peste, va ajunge, in final, prizonier fara iesire.

Moromeţii de Marin Preda Romanul postbelic Scriitor realist modern, M.Preda este creatorul unui roman tulburator prin sensurile lui, prin universul artistic si personajul creat Ca orice roman, el reprezintăo scriere amplă in proză, acţiunea desfăşurându-se pe mai multe planuri narative, care ajung să interfereze sau chiar să se suprapună, din nevoia de a surprinde viaţa în complexitatea ei, element definitoriu (esenţial) în orice paradigmă a romanescului. Personajele, cu o pondere diferită în structura epică, reprezintă caractere,individualizate prin variate modalităţi care surprind evoluţia lor sufletească, profilul moral al acestora prinzând contur pe parcursul intregii acţiuni. O încercare de stabilire a tipologiei romanului poate admite drept criteriu curentul literar alecărui trăsături se reflectă în structura şi compoziţia romanului, în modul de construcţie a personajului sau la nivelul perspectivei narative. Apărut chiar în ,, obsedantul deceniu’’, romanul lui M. Preda se înscrie in formula estetică a realismului ,, social şi psihologic’’ (Eugen Simion), o mare parte din evenimentele prezentate având ca punct de plecare realitatea satului Siliştea-Gumeşti, surprins în roman într-un moment de criză. Subiectul romanului respectă succesiunea clasică a momentelor subiectului, care cunosc însă o desfăşurare epică disproporţională, fapt datorat evoluţiei personajelor şi naturii conflictului. Acesta ia forme diferite, in funcţie de problematica prezentată: socială, etică, psihologică, familială sau politică. Perspectiva narativă este una obiectivă, accentul căzând pe verosimilitatea faptelor relatate, pe crearea unui flux epic de o sporită autenticitate, care să dea iluzia copleşitoare a vieţii. Romanul în ansamblul său, reflectă întreaga concepţie estetică a prozatorului, în viziunea căruia orice operă trebuie să se structureze pe elemente cheie: adevăr, istorie şi realitate. Textul literar trebuie să transmită un adevăr social si psihologic. Astfel, scriind, Marin Preda recuperează în plan fictiv o lume pierdută în existenţa sa reală. Romanul ,,Moromeţii’’ urmăreşte procesul destrămării simbolice a unei structuri, a familiei tradiţionale, a satului românesc tradiţional. Încă din incipitul primului volum (apărut în 1955) se conturează problematica romanului-confruntarea individului cu istoria. Cu trei ani înaintea izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial ,, se pare că timpul era foarte răbdător cu oamenii; viaţa se scurgea aici fără conflicte mari’’. Este doar o iluzie, care se va risipi sub presiunea unor evenimente necruţătoare, viclene, căci istoria este cea care îl surprinde pe individ, îl ignoră, acesta descoperind cu uimire că i se face o mare nedreptate. Istoria îsi urmează cursul ei, timpul este o capcană, iar individul asistă neputincios la destrămarea iluziei sale. Aceasta este şi drama protagonistului, Ilie Moromete, ,, nu o victimă fără glas, ci o conştiinţă’’ (Mihai Ungheanu). Prin destinul lui se reface destinul unei întregi structuri, a satului patriarhal, a unui mod tradiţional de existenţă, condamnat la destrămare, căci ,, Timpul nu mai avea răbdare...’’ Acestor sensuri le corespunde şi organizarea adecvată a materiei epice. Din punct de vedere compoziţional, se observă o modificare între cele două volume ale romanului. Astfel, în primul volum, naraţiunea curge lent; totul se desfăşoară parcă ritualic, nimic nu e spontan, iar impresia de ceremonial persistă. Prin tehnica narativă a decupajului, sunt prezentate cîteva scene din viaţa familiei lui Ilie Moromete, analiza fiind transferată treptat dinspre realitatea exterioară spre cea interioară, a mişcării sufleteşti a personajelor. Primul volum poate fi structurat in trei nuclee epice. Primul nucleu surprinde, ca desfăşurare temporară, intervalul de sâmbătă după-amiază până duminică noaptea, adică de la întoarcerea Moromeţilor de la câmp până la fuga Polinei Bălosu cu Birică. Al doilea episod epic prezintă conflictul dintre Ilie Moromete si fiii săi, iar ultimul nucleu e reprezentat de unul dintre cele mai importante momente din viaţa comunităţii rurale: secerişul, iar ultimul episod prezintă conflictul dintre Ilie Moromete şi fiii săi, care fug la Bucureşti.

În volumul al doilea, ritmul narativ este unul alert, discontinuu, sincopat, fragmentând discursul epic în secvenţe, cu o tendinţă de disperare a întregului ce pare să reflecteze haosul vieţii înseşi. Tehnica de compoziţie nu mai este cea a decupajului, ci aceea a rezumatului. Naraţiunea cunoaşte întoarceri în timp, eliminări de fapte, singurul moment cu o mai consistentă coerenţă epică fiind cel în care Niculae Moromete, devenit activist, participă la o campanie de seceriş în satul natal. În primul volum, viziunea artistică a lui Marin Preda este una scenică, fapt ce creează un puternic sentiment al autenticităţii. Prima secvenţă care dezvăluie acest gust al reprezentării scenice este cina, o scenă antologică, ce aduce în prim-plan imaginea unei familii de tip patriarhal, care şi-a păstrat structura, nu însă şi mentalitatea. Adunaţi ,,în tindă’’, în jurul unei mese mici, ,,pe nişte scăunele cât palma’’, fiecare membru al familiei îşi are locul său, care reflectă poziţia şi rolul pe care îl joacă în această structură. Achim, Paraschiv şi Nilă, fiii cei mari ai lui Moromete, din prima căsătorie, stau aproape de uşă, gata oricând de plecare, semn al înstrăinării şi al răzvrătirii împotriva autorităţii paterne. Tita, Ilinca şi Niculae stau de cealaltă parte, aproape de Catrina, feriţi de privirea aspră a tatălui, căruia îi revine locul cel mai bun. ,, Moromete stătea deasupra tuturor’’, stăpânind ,, cu privirea pe fiecare’’. Atmosfera este tensionată, cei trei băieţi fiind învrăjbiţi împotriva mamei vitrege de către Guica, sora lui Moromete. Acestui conflict i se adaugă conflictul dintre Moromete şi Niculae, care nu este lăsat la şcoală, sau cel dintre băieţii şi surorile vitrege, cărora li se strângea zestrea pentru măritiş (prin munca lor ). Toate acestea se subordonează unui conflict ale cărui resorturi sunt mult mai adânci: conflictul dintre două mentalităţi diferite – cea tradiţională, ţărănească, reprezentată de Moromete, şi cea nouă, capitalistă, reprezentată de fiii săi. Cina dezvăluie o stare de criză latentă, Moromete ignorând mult timp noua realitate sufletească a membrilor familiei. El crede că păstrarea intactă a laturilor de pământ este singura garanţie a unităţii familiei şi a libertăţii individuale, a independenţei. Treptat, naratorul insinuează că sub această aparentă linişte se întâmplă ceva, că libertatea lui Moromete este doar o iluzie. Drama eroului se declanşează odată cu tăierea salcâmului, moment simbolic care anunţă mişcarea sufletească din roman. Potrivit mărturisirilor lui M. Preda ,, doborârea salcâmului îmi apărea ca o poartă pe care dacă ştiam să o deschid intram într-un teritoriu în care trăia o lume miraculoasă’’. Este chiar lumea interioară a personajului, regăsită în imaginea arborelui. Acesta e privit ca ,,dublu vegetal’’ al lui Moromete, al cărui destin anticipează declinul lent, dar neiertător al eroului. Prin personificare, naratorul transferă identitatea personajului în trupul salcâmului, care ,, străjuia prin înălţimea şi coroana lui stufoasă toată partea aceea a satului’’. În lipsa copacului, „totul se făcuse mic. Grădina, caii, Moromete însuşi arătau becisnici”. Este primul semn al declinului, nu doar al unei individualităţi, ci al unei lumi întregi. Fiecare scenă complectează portretul lui Ilie Moromete, construit ca o replică la o întreagă literatură ,,cu ţărani’’ anterioară lui, superior prin fondul de reflexivitate, prin spiritul său contemplativ, prin inteligenţa pătrunzătoare sau ironia subtilă. „Ciudatul dar de a vedea lucrurile care lor le scăpau’’ se asociază cu obiceiul de ,, a se retrage pe undeva prin grădină sau prin spatele casei şi de a vorbi singur’’, fiindcă ,, n-are cu cine discuta, în sensul că nimeni nu merită să-i asculte gândurile’’. Caracterul personajului se dezvăluie şi din scena întâlnirilor din poiana lui Iocan, care îi reafirmă autoritatea în relaţie cu întreaga comunitate, depăşind astfel spaţiul familial. Sufletul acestor adunări este Ilie Moromete, cel care-i fascinează pe toţi prin ascuţimea minţii, ironie, umor, sociabilitate. Lumea din jurul său este un spectacol continuu, pe care îl priveşte detaşat, cu o putere de înţelegere superioară. El crede că timpul „răbdător” poate fărâmiţa ameninţările mari în ameninţări mai mici, posibil de suportat. Această siguranţă, accentuată şi de cele două loturi de pământ pa care le are, îl fac pe Moromete să-l înfrunte cu subtilitate pe Tudor Bălosu, să glumească inteligent cu prietenii săi (Cocoşilă), să joace comedia amânării când Jupuitul cere plata datoriilor sau să lupte pentru micile lui bucurii – ceasurile de visare pe stănoaga podiştei, plăcerea vorbei, fumatul în tihnă a unei ţigări – şi mai ales, să trăiască sentimentul libertăţii şi independenţei spirituale. Dar, ceva din primejdiile care se apropie tulbură spiritul lui Moromete şi monologurile sale se resimt. O pagină antologică îl surprinde pe Moromete retras pe piatra de hotar a lotului său de pământ, judecând cu asprime lumea şi timpul. „Se uneltise împotriva lui şi el nu ştiuse”, „trăise lăsându-şi liberă mintea sa să se desfete”, dar timpul a ascuns o capcană, iar lumea „trăind în orbire şi nepăsare îi sălbăticise copiii şi îi asmuţise împotriva lui.” De sentimentul vinovăţiei îi este frică, sentiment pe care îl trăieşte şi în momentul premierii lui Niculae sau în momentul înstrăinării unui lot de pământ. Concluzia la care ajunge este că „dacă totuşi greşise undeva, dacă crezuse cu prea multă seninătate în pacea şi armonia lumii”, nu seninătatea lui era de vină, ci lumea. Treptat, Moromete se vede lipsit în confruntarea cu noile realităţi, nu doar de independenţa materială, ci şi de cea spitituală, pe care-şi clădise liniştea. Intră „într-o lungă stare depresivă”, după ce e nevoit să vândă o parte din pământ, „căci lupta pentru apărarea vechilor bucurii se sfârşea.” Retragerea în sine e o formă de autoanulare morală, concretizată în refuzul de a mai comunica cu lumea. Această criză îl înstrăinează de ipostaza sa anterioară, pe care o priveşte cu detaşare, dintr-o conştientizare superioară a dramei.

Volumul al II-lea, apărut în 1967, surprinde o imagine schimbată a personajului în relaţie cu o lume nouă. Satul de după război, intrat într-o nouă epocă, cea a comunismului, nu mai este un spaţiu al echilibrului şi statorniciei valorilor, ci un abis, „o groapă fără fund din care nu încetau să iasă atâţia necunoscuţi”. Figura bătrânului Moromete apare micşorată, lipsită de acea aură mitică din primul volum, deoarece „nu mai avea în spate o familie în care cuvintele şi gesturile lui să fie încărcate cu înţelesuri”. Încercarea de a-şi aduce fiii acasă atrage mânia Catrinei care îl părăseşte. Intră în dispute cu fiul său, Niculae, devenit „apostolul noii religii a binelui şu a răului”, comunismul. Conflictul este unul ideologic, care implică politicul. Observaţia socială primează, iar spaţiul este unul deschis. Inteligenţa lui Moromete ironizează acum pe Bilă, Isosică, Mantaroşie, Adam Fântână, Noile „personalităţi” ale satului, între care se dă lupta pentru putere, a cărei victimă devine şi Niculae. Moromete nu se împacă cu gândul că „ţăranul trebuie să dispară”, că rostul lui în lume a fost greşit. O scenă de o mare forţă artistică, în care bătrânul, udat de o ploaie de vară, sapă un şanţ, dialogând cu un personaj imaginar, sugerează drama sufletească a acestuia, prăpastia dintre el şi lume. Măreţia personajului se naşte din această îndârjire de a-şi apăra credinţa; drama lui Moromete se naşte din criza unei conştiinţe care nu se mai regăseşte, care îşi pune semne de întrebare asupra „schimbării veşnice a lumii, ignorate adesea.” În ultimele capitole, Moromete dispare ca personaj, trăindu-şi ultimii ani din viaţă în tăcere şi însingurare. Mai are însă forţa de a afirma, cu mândrie, chiar pe patul de moarte: „Domnule...eu totdeuna am dus o viaţă independentă”, cuvinte care sintetizează propria filosofie de viaţă. Marin Preda analizează în romanul său procesul istoric al destrămării celei mai vechi clase sociale româneşti, a satului tradiţional. Acest moment de criză se reflectă în chiar planul conştiinţei sale. Destinul lui Moromete exprimă moartea unei lumi, acesta reprezentând „cel din urmă ţăran”. Stilul este unul narativ, textul fiind dominat de verbe. Sub aspect stilistic, lipsesc figurile de stil, cuvintele fiind folosite cu sensul lor propriu. Foarte rar, ele primesc şi un sens figurat, dând textului un ecou liric, precum în construcţia „apa se scurgea la vale cântând”. În concepţia prozatorului, expresiile trebuie „să fie covârşite de conţinut”, singura lui preocupare este să fie exact. Omniscienţa naratorială este limitată de prezenţa personajelor-reflector (Niculae, Ilie) sau a personajelor informatori (Ilinca, Parizianu). Modernitatea discursului narativ este dată şi de prezenţa unor accente dramatice, atât la nivelul conţinutului, cât şi a formei, unele scene fiind „dramatizate” prin „jocul” personajelor. Principalele procedee artistice, viziunea scenică, dialogul, textul şi subtextul ironic, simţul comic şi cel tragic, dezvăluie calităţile narative ale prozei lui Marin Preda, care reuşeşte o perfectă sinteză între modernitatea analizei psihologice şi clasicitatea temei rurale

Zmeura de câmpie - Mircea Nedelciu proză postmodernistă Mircea Nedelciu (1950 - 1999) considerat a fi unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai curentului optzecist şi ai postmodernismului în literatura română. Romanul „Zmeura de campie" a aparut în 1984 este împărţit în patru părţi şi alcătuit din 24 de capitole numerotate cu literele alfabetului, de la A (cuvântul „Arac") şi până la Z (cuvântul „Zat"). Titlul constituie simbolul unei înstrăinări (zmeura fiind o planta de munte): omul - desparţit de familie, trădat de me­morie şi chiar de Istorie - este un înstrainat in lume. Tema romanului o constituie raportul dintre memorie şi adevăr, neputinţa recuperării trecutului autentic. Prozatorul îşi construieşte romanul folosind biografiile unor tineri orfani: Radu A. Grinţu, Zare Popescu şi Gelu Popescu, zis Meşteru, au crescut fără părinţi, au trecut în momente diferite pe la Casa de copii şcolari din Sinaia (un orfelinat, aşadar), unde ultimii doi, la iniţiativa celui mai mare, a lui Zare, s-au făcut fraţi. După ce pleacă din Casă, Zare continuă să-l caute - sporadic - şi chiar să-l susţină financiar pe Gelu, în vreme ce el ratează admiterea la Facultatea de Istorie, face armata şi, după diverse peregrinări (specifice personajelor lui Mircea Nedelciu), lucrează ca muncitor pe un şantier de la Canal. În armată, Zare îl întâlneşte pe Grinţu, profesor de română suplinitor şi aspirant perpetuu la meseria de regizor, care satisface un stagiu militar cu termen redus. După perioada ostăşească (cu care romanul debutează, înregistrând colocviile celor doi), Grinţu peregrinează la rându-i, schimbă locurile de muncă, funcţionând o vreme ca pedagog la Liceul de Mecanică Fină, unde îl întâlneşte pe Gelu Popescu, elev neobişnuit din clasele mari. Romanul cuprinde traseele celor trei tineri (în intervalul 1973-1977), ca şi momentele lor de intersecţie, cel mai adesea pur întâmplătoare (ca peste tot în proza autorului, şi aici există o reţea de coincidenţe). Pe lângă statutul de orfan, cele trei personaje au în comun tentativa de a-şi reconstitui propriul trecut, pentru care - ni se anunţă încă din primele pagini ale romanului - "singurul document autentic" îl constituie "amintirile [...] vagi". Tocmai de aceea, modalităţile acestei reconstrucţii biografice sunt diferite. Zare elaborează, cu mijloace de autodidact (idei

dezordonate şi intuiţii îndrăzneţe, uneori, strălucite), teorii asupra istoriei pe care i le comunică epistolar fostului său profesor de istorie sau le dezbate cu Grinţu. În ceea ce-l priveşte, acesta din urmă preferă să-şi imagineze propria biografie, structurând-o apoi în scenarii cinematografice însemnate într-un caiet de regie. Singur Gelu, mezinul, face ceea ce s-ar putea numi o "investigaţie de teren", observând şi adunând poveşti pe care, cu parcimonie (adică, într-un scenariu, în fond, şeherezadic sau, dacă vreţi, sadovenian), le dă la rândul său mai departe: "Pe parcursul a câtorva sute de zile care urmară, Gelu îi povesti lui Grinţu, cu diverse ocazii, în ce fel şi-a început şi unde a ajuns cu căutatul părinţilor. Între timp li se mai întîâmplară şi multe alte lucruri demne de a fi povestite." Deşi are elemente de melodramă, picaresc şi proză detectivistică (întreţinând toate alerteţea naraţiunii şi curiozitatea cititorului), Zmeura de câmpie se înalţă pe o temelie, în fond, tragică, de o luciditate necruţătoare. Contrar relaţiilor "descifrate" uneori de critici (derutaţi de firele voit încâlcite ale romanului), cele trei personaje nu sunt rude. Dimpotrivă, episoadele din prima copilărie a lui Zare şi din cea a lui Grinţu s-au intersectat pentru că între părinţii lor au existat legături înverşunate de duşmănie şi delaţiune. Gelu Popescu descoperă: "Cu câteva săptămâni înainte de naşterea lui Zare, cineva, un anume Vergu [...], a adus de pomană (cu lumânare) familiei Popescu Florea şi Popescu Speranţa un copil pe nume Radu (nume slav = bucurie, nota Z.P.) şi le-a spus celor doi că e din partea lui Grinţu Anton, cel care are de tăiat la stuf pe 15 ani." Or, Grinţu ajunsese la stuf ca urmare a delaţiunii lui Popescu. Aşadar, frăţietatea care se stabileşte între aceste personaje (şi, printr-o extensie la care romanul, nu lipsit de o dimensiune demonstrativă, obligă, în cadrul acestei generaţii de fii) nu este un dat al sângelui, ci o opţiune a conştiinţei lor de fiinţe cu trecutul tulburat. Zare Popescu - cel care "refuză să-şi recunoască părinţii şi, în general, nu prea acceptă ideea că el ar putea avea aşa ceva" - decide că îl vrea de frate pe Gelu Popescu, deşi acesta presupune - şi nu se sfiieşte să o spună, scuturînd plasa iluziilor - că "poate nici nu mă cheamă Popescu". Acesta e punctul în care romanul Zmeura de câmpie aşează o distanţă implicit polemică faţă de romanele generaţiei anterioare. Constantă - devenită clişeu - în proza şaizecistă, investigarea adevăratei biografii paterne duce de cele mai multe ori la imaginea unui tată căzut pradă unei (reparabile, când nu reparate) greşeli politice şi devenit astfel o victimă a istoriei. În investigaţia lor, personajele lui Mircea Nedelciu descoperă, în schimb, o generaţie paternă vinovată de a se fi duşmănit şi vândut, de a-şi fi abandonat sau de a-şi fi dus la părăsire propriii fii şi de a-i fi înzestrat cu o biografie plină de pete oarbe: "În fond, ceea ce cauţi tu este aproape imposibil de găsit. Tinereţea şi vîrsta matură a omului care ţi-a fost tată (îţi este!), trebuie să fi existat acest om, s-au petrecut într-un timp de neînţeles. Nici un criteriu nu mai este acelaşi. Semnele acelui om, dacă le-ai găsi, ar fi imposibil de interpretat, reacţiile lui la întâmplările propriei vieţi vor rămîne pentru tine învăluite în mister. Tot ce poţi spera este să mai trăiască şi, văzându-l cum se comportă în mediul lui de acum, să încerci să-ţi inventezi aşa-numitele date ereditare." Departe de a fi un "roman împotriva memoriei", Zmeura de câmpie este un substanţial roman al memoriei, unul dintre cele mai tulburătoare din întreaga literatură română postbelică, în care memoria s-a adăpostit adesea. Aici însă, anamneza nu mai împacă şi nu mai absolvă, ca în proza obsedantului deceniu, ci, dimpotrivă, desface şi sfâşie. Ea se încheie, ca întrun scenariu dionisiac (Zare se recomandă într-una din epistolele sale drept "un susţinător al mitului dionisiac"), nu cu sacralizarea, ci cu sfârtecarea zeului, adică a tatălui absent. Însuşi modul de a povesti este adecvat acestei sfârtecări, căpătînd aici o funcţie morală. De la faptul că materia epică nu se supune cronologiei, ci se ordonează după un principiu al listei (de la A la Z), până la acela că naraţiunea înaintează "prin salturi în marginea adevăratelor puncte fierbinţi de pe traseul de povestit", numeroase mijloace concură la a spori hăţişurile lecturii. Numai că, ne previne undeva un personaj, "nu-i nimic dacă cititorul e derutat. Asta ajută la înţelegerea mesajului". Gelu însuşi apelează la tehnica amînării pentru a-l obliga pe Grinţu să se implice şi să se preocupe mai mult de propria istorie: "Îl va pedepsi pentru asta. Îşi va amâna într-atâta povestirea, o va fragmenta şi o va pune în dubiu, până când celălalt va pleca şi el pe teren să-i dezlege firele". Lucrând cu "un ton neutru şi fără niciun fel de crescendo", aceeaşi este şi pedagogia pe care Mircea Nedelciu o adoptă faţă de cititorul său: "Da, da, degeaba ziceţi că nu vă pasă şi că totul a trecut în cele din urmă. Suntem tot timpul soldaţi, dar nişte soldaţi pe ai căror umeri apasă răspunderi de generali; de tăcerea şi ignoranţa noastră poate depinde soarta multor bătălii care încă n-au început." Păstrând asociaţia, am putea spune că Zmeura de câmpie este, dintr-o perspectivă artistică, un câmp de bătălie câştigător. Străbătându-l, însoţind mişcările avântate ori derutate ale eroilor, poţi să afli cel puţin cine sunt fiii acelor taţi sfâşiaţi de propria lor nesăbuinţă.