Goga.docx

PRELUNGIRI ALE ROMANTISMULUI ȘI CLASICISMULUI OCTAVIAN GOGA De demult.... CERINȚA: 1. Scrie un eseu, de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți prelungiri ale romantismului și clasicismului, reflectate într-un text poetic studiat. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere: - evidențierea trăsăturilor care fac posibilă încadrarea textului poetic într-o tipologie, într-un curent cultural/ literar, într-o perioadă sau într-o orientare tematică, a modului în care prelungirile romantismului și clasicismului sunt reflectate în textul poetic ales - prezentarea temei textului poetic ales, prin referire la două imagini/ idei poetice; - sublinierea a două elemente ale textului poetic, semnificative pentru ilustrarea viziunii despre lume a poetului (de exemplu: imaginar poetic, titlu, incipit, relații de opoziție și de simetrie, elemente de recurență, simbol central, figuri semantice – tropii, elemente de prozodie etc.); MODEL DE ESEU: În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea și primul deceniu al secolului al XX-lea, se conturează două mari orientări în poezia românească: tradiționalismul semănătorist și poporanist impus de poeți ca George Coșbuc sau Octavian Goga și modernismul promovat de poeții simboliști. Dacă simboliștii se arată a fi deschiși spre nou, tradiționaliștii, prin atașamentul față de valorile trecutului și respingerea modernului, vor scrie o poezie profund marcată de creația eminesciană, aducând lirica românească, după cum remarca Titu Maiorescu, într-o stare de „lâncezeală” datorată persistenței convențiilor clasicizante și prelungirii tardive a modelului romantic, a folosirii unor tehnici și procedee învechite, care nu permiteau afirmarea noastră la nivel european. Mărturisindu-și crezul estetic tradiționalist, acela de a realiza „monografia sufletească a satului, cu toate frământările lui, cu tot ce e zvârcolire în el”, Octavian Goga va surprinde universul rural transilvănean în cheie tragică, remarcându-se prin romantismul mesianic și profetic și prin cultivarea unei prozodii clasice. Poezia De demult..., apărută în volumul Ne cheamă pământul (1909), este elocventă în acest sens. Tema poeziei este tipic tradiționalistă, surprinzându-se realități ale satului transilvănean de la începutul secolului al XX-lea. În text apar figuri reprezentative pentru lumea satului: popa Istrate, cei patru juzi și jitarul Radu Roată, fostă cătană împărătească. Dar, deși are personaje și un aparent fir epic, poezia aparține genului liric, poetul transmițându-și direct sentimentele de tristețe, compasiune și afecțiune față de țăranul român obidit, înzestrat cu un suflet pur, de o mare frumusețe morală. Personajele devin astfel purtătorae ale unor valori umane deosebite, textul fiind încadrabil în lirica rolurilor, așadar, în lirismul obiectiv. Ca specie, poezia este o elegie, în care monologul se împletește cu descrierea și cu narațiunea. Titlul poeziei este format dintr-o locuțiune adverbială, de demult, care sugerează atașamentul poetului tradiționalist față de valorile trecutului și ale lumii patriarhale. Compozițional, textul este structurat în patru secvențe. Prima secvență conține versurile 1-4 și surprinde cadrul evenimentelor. Versul din incipit, tot mai rar se-aud în noapte clopotele de la strungă, conține o imagine auditivă proiectată pe un fundal vizual, care are rolul de a institui o atmosferă romantică. Noaptea devine simbol al întunericului în care trăiește poporul, dar și al sfatului de taină care urmează să fie prezentat. Clopotele vestesc profetic schimbarea la care aspiră poporul asuprit. Imaginea celor cinci personaje, care țin sfat de vreme lungă, reface imaginea cinei celei de taină, numărul patru repetat de două ori (patru juzi din patru sate), trimițând către simbolismul crucii și anticipând sacrificiul în numele mântuirii neamului. Preotul apare aici ca un simbol hristic, fiind un factor de mobilizare a conștiințelor și un depozitar al nădejdilor. Secvența a doua (versurile 5-20) valorifică în manieră clasică stilul epistolar, conținând scrisoarea adresată împăratului, text delimitat prin intermediul ghilimelelor. Cei patru juzi sunt reprezentanții unei comunități arhaice, ale cărei legi funcționează de pe când în țara asta numai noi eram stăpânii. Ei se adresează autorității statale supreme, denunțând nedreptațile și crimele la care este supus poporul, într-un stil sobru și cumpătat: Ne-au luat pășunea domii, fără lege și-ntrebare. Având conștiința unei organizări ierarhice, țăranii caută judecată dreaptă, cerând sancționarea celor vinovați. Ei sunt expresia unei societăți cu tradiție judiciară, care se opune haosului și legii bunului-plac. Pașnici, dar conștienți de forța pe care o reprezintă, aceștia nu vor să răspundă cu violență nedreptăților: Noi n-am vrea să facem moarte. Bunul-simț se remarcă în formulele de reverență cu care se adresează împăratului: luminate împărate; înălțate împărate. Modestia și smerenia sunt alte

trăsături care încununează portretul moral al țăranului român, fiind vizibile în formula de încheiere a scrisorii: Ale înălțimii tale slugi supuse și plecate. Secvența a treia (versurile 21-24) conține elemente de antiteză romantică. Cadrului nocturn îi ia locul cel diurn, casei ca spațiu al recluziunii opunându-i-se fereastra, simbol al deschiderii și al speranței într-un viitor mai bun: La fereastră-s zori de ziuă și pătrund încet în casă. Speranța pătrunde în sufletele bătrânilor și luminează fețele nemângâiate. Epitetul sugerează durerea și tristețea acestor țărani treji de gânduri grele. Secvența a patra (versurile 25-34) conține ceremonialul trimiterii scrisorii. Popa Istrate, cu mâna tremurată, semn al tensiunii emoționale, împăturește scrisoarea, predând-o emisarului, jitarul Radu Roată. Vechi căprar în cătănie, cunoscător al drumurilor din marele imperiu și știutor de carte pe nemțește, acesta este solul ideal pentru popor. Toiagul din mâna dreaptă, devine simbolul puterii cu care este învestit de acesta. Plecarea lui stârnește emoții celor rămași, fapt vizibil în metafora le mijesc în gene stropii. Imaginea vizuală din finalul poeziei capătă conotații simbolice, sclipirea dimineții, care rumenește satul, anticipând revolta țăranilor obidiți și izbăvirea acestui neam. Limbajul arhaic și regionalismele reînvie imaginea lumii rurale, întărind caracterul tradiționalist al textului: năframa, traistă, juzi, căprar, jitar. Poezia are o prozodie clasică, fiind structurată în 17 distihuri, cu rimă împerecheată și ritm trohaic, ce susține tonul elegiac al textului. În concluzie, De demult... este o creație tradiționalistă specifică sfârșitului secolului al XIX-lea și începutului secolului al XX-lea, prin care se prelungesc trăsăturile clasicismului și ale romantismului. Imaginea patriarhală a satului transilvănean, tonul elegiac și inflexiunile patriotice conferă poeziilor lui Octavian Goga un caracter mesianic inconfundabil.

SUBIECTUL II Comentați semnificația versurilor, evidențiind prelungiri ale romantismului și clasicismului în poezia tradiționalistă:

De ce m-ați dus de lângă voi, De ce m-ați dus de-acasă? Să fi rămas fecior la plug, Să fi rămas la coasă. Atunci eu nu mai rătăceam Pe-atâtea căi răzlețe, Și-aveați și voi în curte-acum Un stâlp la bătrânețe. M-aș fi-nsurat când isprăveam Cu slujba la-mpăratul, Mi-ar fi azi casa-n rând cu toți… Cum m-ar cinsti azi satul…

Câți ai avea azi dumneata Nepoți, să-ți zică: «Moșu…» Le-ai spune spuză de povești… Cu Împăratul Roșu… ……………………………………… Așa… vă treceți, bieți bătrâni, Cu rugi la Preacurata, Și plânge mama pe ceaslov, Și-n barbă plânge tata… (Octavian Goga, Bătrâni)