Rezumat "didactica Nova"

Didactica Nova Ion Negreţ-Dobridor

“Didactica Nova” este o lucrare incredibil de valoroasă scrisă de I. Negreţ-Dobridor. Cartea are 384 de pagini şi a fost tipărită în 2005 la Editura Aramis, Bucureşti. Ion Negreţ-Dobridor este unul din marii pedagogi români care a încercat pe vremea comunismului şi încă încearcă să modernizeze, să îmbunătăţească învăţământul românesc tânjind să realizeze “visul lui Comenius”. A dedicat această lucrare străbunului său spiritual, Jan Amos Komensky, “precum şi visului său de a-i învăţa pe toţi totul”. Lucrarea conţine cinci părţi, structurate la rândul lor în capitole şi subcapitole. În partea I (Fundamenta paidagogiae) sunt expuse cele mai semnificative achiziţii ale pedagogiei temporalis, sunt sintetizate progresele cercetărilor menite să elucideze misterele educabilităţii,iar în ultimul rând sunt “creionate” coordonatele crizei mondiale a educaţiei şi şansele oferite de ştiinţă pentru a împlini “visul lui Comenius”. În partea a II-a (Triumful Comenian) este descris un model instrucţional conceput de autor şi câţiva colaboratori pentru optimizarea instruirii, precum şi experimentele desfăşurate in vederea testării acestuia în practica şcolară a vremii respective. Partea a III-a (Arta de a instrui eficient) se reia descrierea modelului într-o formă pragmatica pentru a facilita aplicarea corecta de către educatori. Partea a IV-a oferă câteva exeple concrete de aplicare ale acestui model, iar în partea a V-a (Arta de a studia eficient) autorul li se adresează elevilor si studenţilor, oferindu-le un model sistematic de abordare a studiilor in condiţiile instruirii eficiente. Prima parte începe cu descrierea celor două prăbuşiri spirituale ale Europei. Ambele se referă la prăbuşirea a două curente care ar fi putut schimba întreaga dezvoltare a civilizaţiei euro-atlantice. Prima se referă la Paideia lui Demorcrit, Socrate şi Platon, iar ce-a de-a doua Pansofia lui Comenius. Esenţa paideia-ei constă în aspiraţia spre nemurire şi credinţa in posibilitatea câştigării ei.Grecii considerau ca moartea corpului este doar o “eliberare a sufletului nemuritor” din “închisoarea somatică”, iar viaţa un prilej pentru nobil de a-şi construi, prin cultivarea sufletului, o a doua natură, nemuritoare. Moartea paideia-ei coincide cu moartea bruscă a 1

lui Alexandru Macedon. Acesta dorea grecizarea întregii lumi în credinţa paideia-ei eline. Cucerise numeroase teritorii, pe care le numise Alexandrii. Moartea lui survenind brusc nu a avut timp să se ocupe de descendenţă, astfel fiind imposibil de evitat destrămarea imperiului. Coloniile greceşti au fost înghiţite de mările de barbari imposibil de grecizat. După o vreme chiar şi nobilii greci colonizati în vederea grecizării barbarilor au învăţat dialectul barbar din necesitatea de a supravieţui. Comenius dorea îmbunătăţirea condiţiei umane, deşteptarea don “somnul dogmatic al veacurilor de obscuratism catolic”. Acesta era un frate invizibil al rozicrucienilor. El era de părere că toţi pot să vadă totul, făcând referire la faptul ca toţi pot fi instruiţi în egală măsură. Contemporanii ardeau sau ascundeau operele lui Comenius de câte ori aveau ocazia. De asemenea juramântul încălcat de către cei doi fii ai acestuia a dus la pierderea manuscrisului măreţei Consultatio, rămasă nepublicată chiar şi în preajma celui de-al Doilea Război Mondial. Moartea pansofiei a reprezentat-o atât nepublicarea acestei măreţe opere cât şi punerea bazelor Societăţii Regale în Anglia. Aceasta nu mai ţinea de rozicrucieni, ci era o instituţie francomasonă. În ceea ce priveşte pedagogia contemporană, există câteva probleme care cauzează incertitudini. Există păreri contradictorii în ceea ce priveşte statutul pedagogiei şi anume dacă aceasta este ARTǍ sau ŞTIINŢǍ. Există argumente pro şi contra în ambele cazuri, o cale de mijloc fiind aceea că pedagogia este atât ştiinţă cât şi artă practică. Statutul de ştiinţă este contestat pentru că pedagogia nu este o ştiinţă exactă ca ştiinţele naturii. Ea nu are legi concrete, metode exacte de cercetare. Acest lucru nici nu poate fi posibil dacă privim unicitatea fiecărui elev şi forma transdisciplinară pe care o abordează pedagogia in cadrul şcolii. Dar nici artă nu poate fi având in vedere că artiştii au libertate deplină în cadrul procesului de creaţie, pe când educatorii au anumite repere, reguli, conform cărora se desfăşoară procesul de instruire. Problema transdisciplinarităţii ridică un alt conflict. Şi anume că nu se mai poate vorbi de pedagogie, ci de un complex de ştiinţe, numite ştiinţele educaţiei. Aceasta include o multime de “mutaţii” apărute în urma combinării pedagogiei cu alte ştiinţe şi domenii. De asemenea, autorul evidenţiază existenţa a două tipuri de pedagogii pe plan temporal: perennis şi temporalis. Pedagogia perennis este “pedagogia tuturor timpurilor”; cuprinde tezaurul de valori educaţionale cristalizate de-alungul mileniilor de educaţie. Aici intră doar acele valori educaţionale care şi-au dovedit valabilitatea si utilitatea dealungul timpului. Pedagogia temporalis în schimb reprezintă pedagogia acelui mileniu. Contextele sociale diferite de-alungul timpului au dus la modificarea şi adaptarea sistemului educaţional. Din aceste inovaţii majoritatea sunt abandonate în mileniul următor, dar mai exista şi anumite idei care îşi dovedesc valabilitatea şi în mileniul următor, intrând astfel în pedagogia perennis. Ştiinţele educaţiei vor înregistra o evoluţie semnificativă în anii următori. Se va recunoaşte la nivel social importanţa studierii pedagogiei pentru a forma competenţele tuturor cadrelor didactice, obţinându-se prin asta creşterea eficienţei procesului instructiv2

educativ organizat şi desfăşurat în orice instituţie de învăţământ. De aici va rezulta profesionalizarea didactică. În concluzie, statutul pedagogului va fi recunoscut social. Educabilitatea se referă la potenţialul de formare umană sub influenţa factorilor de mediu sau educaţionali. Problema educabilităţii a dus la numeroase investigaţii biologice şi psihologice, ajungându-se la cateva teorii diferite. Teoria ereditaristă susţinea ca dezvoltarea omului depinde în totalitate de pachetul genetic al individului. Paradigma ambientalistă însă susţinea ca omul la naştere este “tabula rasa”, dezvoltarea acestuia bazându-se exclusiv pe experienţa acumulată de-alungul vieţii. Privind dezvoltarea din punctul de vedere ambientalist putem vorbi de principiul optimismului în educaţie. Acest principiu obligă educatorul ca în educaţie să nu întreprindă decât cu cele mai bune influenţe cu putinţă. Piaget a organizat dezvoltarea copiilor în stadii şi sub-stadii care se desfăşurau de la naştere până după vârsta de 12 ani. S-au făcut numeroase experimente de-alungul timpului, dorindu-se provocarea şi grăbirea psihogenezei. Aceasta este posibilă, dar în cazul unor suprasolicitări rezultatele ar putea fi dezastruoase. În educaţia actuală lupta aprigă se poartă, sau ar trebui să se poarte împotriva curbei lui Gauss. Aceasta este reprezentarea grafică în formă de clopot a unei clase în funcţie de note. După eliminarea şcolilor exclusiviste, elitiste şi introducerea celei ogligatorii, profesorii sunt obligaţi să schimbe strategia didactică. Ceea ce majoritatea nu au făcut, visând incă la acele clase omogene unde toţi elevii aveau un ritm rapid de învăţare. S-a demonstrat ştiinţific că aproximativ 95% pot ajunge la un nivel convenabil de învăţare, astfel nu avem de-a face cu elevi “deştepţi” şi “proşti” aşa cum îi etichetează unii profesori. Însă fiecare elev are propriul ritm de învăţare care trebuie luat in considerare de către educator. În concluzie prin adaptarea stilului de instruire la nevoile fiecărui elev in parte putem elimina chiar in totalitate curba lui Gauss. În cadrul învâţământului obligatoriu toţi trebuie ajutaţi să reuşească, fie şi la un nivel minimal acceptat. Pentru optimizarea instruirii se recomandă folosirea unor sisteme mastery-learning asemenea celui propus de Block in 1970 şi aplicat la nivelul învăţământului primar şi secundar. Acest sistem constă în definirea clară a obiectivelor, analiza resurselor instrucţionale, strategii focalizate pe obiective şi în evaluarea formativă continuă a rezultatelor urmată de corectarea individuală a erorilor de învăţare. Există multe astfel de sisteme care pot fi adaptate şi învăţământului conducând la reale succese. În partea a II-a autorul ne propune un model de optimizare a instruirii testat în decursul a câţiva ani în şcoli din capitală. O realitate dureroasă constatată este aceea a rămânerii în urmă la învăţătură. Aceast proces începe de regulă la sfârţitul clasei a II-a din ciclul primar şi se agravează, ajungând ca n clasa a IX-a 70-80% din elevi să prezinte lacune mari în pregătire la principalele discipline de învăţământ. Unii profesori interpretează acest fenomen ca fiind unul de natură genetică sau psihogenetică şi constă în incapacitatea elevului de a înţelege cele predate, alţii dau vina pe educatorii din ciclurile anterioare. Totuşi important e să nu se ignore această problemă şi să se caute o 3

soluţie pentru înlăturarea lacunelor. Clasa ideală este o absurditate, astfel trebuie luată în considerare individualitatea fiecărui elev în parte, adaptând instruirea la particularităţile individuale ale elevilor. Este foarte important ca educatorii să renunţe la sancţiunea negativă. Aceasta poate introduce teroarea în şcoli, scăzând calitatea instruirii şi provocând absentarea nemotivată a elevilor de la orele de curs. Sancţiunea negativă era utilă in cadrul şcolii elitiste unde toti aveau un nivel superior de pregătire. În cadrul scolii de masă aceaste trebuie înlocuiota cu sancţiunea pozitivă ori de câte ori acest lucru e posibil. Astfel se încearcă evitarea formării unui comportament de respingere a învăţării in cadrul elevilor. Din contră. Se încrearcă trecerea la instruirea bazată pe motivaţie intrinsecă şi satisfacţia învăţării. O cauză identificată în şcoli a rămânerii în urmă este faptul că în şcoală se practică cu precădere un sistem instrucţional deficitar, centrat pe învăţarea individuală acasă. Acasă învăţarea se desfăşoară sporadic, sub controlul unor persoane neavizate. De asemenea pentru o învăţare completă acasă, este nevoie de un număr mare, care depăşeste nivelul de rezistenţă al elevilor. Pentru a se adapta unui program atât de prelungit intervine învăţarea superficială şi discontinuă acasă. Elevii vor achiziţiona lacune ori de câte ori nivelul solicitărilor va depăşi capacitatea proprie de rezistenţă la efort. Structura şi funcţionalitatea modelului propus de către autor sunt asigurate de trei categorii fundamentale de activităţi: diagnosticul instruirii, instruirea diferenţiată şi evaluarea rezultatelor. Acestea trebuie să se regăsească transpuse în planificarea activităţii cadrului didactic. Diagnosticul instruirii se referă la stabilirea stării iniţiale a instruirii. Această acţiune îl obligă pe educator să deprindă tehnica elaborării, aplicării şi prelucrării rezultatelor testelor iniţiale sau predictive. Acestea au menirea de a arăta calitatea instruirii din ciclul anterior precum şi eventualele lacune care trebuiesc eliminate în vederea unei instruiri eficiente. Itemii acestui test trebuie să se bazeze pe obiectivele terminale formulate în programă sau aflarea acestora de la un coleg de catedră. Instruirea diferenţiată îl obligă pe educator să studieze şi să aplice numeroase instrumente din ansamblul tehnologiei instruirii pentru a proiecta instruirea şi a dirija nemijlocit mecanismele de învăţare. Instruirea in clasă va fi completată de programe speciale de recuperare şi îmbunătăţire. Programele de recuperare vor avea ca scop eliminarea lacunelor la elevii rămaşi în urmă la învăţătură. Programele de îmbunătăţire sunt destinate elevilor cu ritm rapid de învăţare in vederea pregătirii lor pentru concursuri. Educatorul proiectează instruirea în funcţie de obiectivele operaţionale şi de resursele disponibile. În cadrul proiectării educatorul elaborează strategii didactice pentru fiecare obiectiv operaţional in parte. Procesul instrucţional poate fi considerat încheiat doar dacă se construieste un test de evaluare a obiectivelor activităţii didactice. Evaluarea rezultatelor îl obliga pe educator da însuşească tehnicile de evaluare formativă şi evaluare sumativă periodică. Evaluarea formativă se desfăşoară la sfârşitul 4

orei şi are ca scop în a facilita retenţia informaţiilor şi verificarea eventualelor lacune survenite in decursul lecţiei predate. Aceste teste se corectează în clasă astfel ca elevul să îşi conştientizeze greşelile. Testul trebuie rezolvat independent, fără ajutorul profesorului. Itemii acestuia vizează obiectivele operaţionale urmărite în cadrul acelei unităţi de învăţare. Evaluarea sumativă intervine la terminarea unui capitol sau a unui grup mai mare de unităţi de învăţare. Ele verifică nivelul de realizare a unor obiective terminale. Prin aplicarea modelului de instruire prezentat de autor se urmărea reducerea semnificativă sau anularea procentului de elevi cu rămâneri în urmă la învăţătură, creşterea generală reală a nivelului de învăţătură al elevilor, formarea unor capacităţi si priceperi pedagogice în rândul profesorilor pentru a mări eficienţa instruirii şi creşterea adeziunii celor din urmă la o inovaţie pedagogică aptă să confere un plus de eficienţă procesului de învăţământ. În urma aplicării acestui model de instruire in numeroase şcoli din capitală s-au obţinut numeroase efecte pozitive, unele chiar nesconstate. În primul rând nivelul mediocrităţii a scăzut, procentul elevilor cu rămâneri în urmă la învăţătură a fost in totalitate eliminat în unele şcoli ăi redus semnificativ în altele. Progresele observate în timpul aplicării modelului au fost surprinzătoare. Eficienţa procesului de instruire a crescut semnificativ. S-au produs însă şi unele efecte nescontate şi anume îmbunătăţirea substanţială a frecvenţei elevilor la activităţile didactice experimentale. Această îmbunătăţire se datorează faptului că acesteste activităţi sunt distractiva, motivate şi nu ameninţă să se finalizeze cu sancţiuni negative. Acest sistem însă nu poate fi generalizat, ci doar extins treptat din mai multe motive. Un motiv este lipsa de spaţii disponibile în vederea desfăşurării programelor speciale de recuperare şi îmbunătăţire. Şcolile trebuiesc extinse pentru a face faţă unui număr mare de elevi. O altă problemă fiind lipsa timpului. Dacă pe langă orele de la şcoala s-ar introduce şi aceste programe, pe lângă temele de casă ar ocupa toata ziua elevului, depăşind nivelul lui de rezistenţă la efort. Partea a III-a constă într-un ghid practic deducat acelor cadre didactice care încă nu au găsit acel model de instruire care să asigure reuşita unui număr semnificativ de elevi. Aceasta conţine reluarea experimentului din partea a II-a, incluzând exemplificări, scheme şi sfaturi în vederea optimizării instruirii. Este foarte util acelor cadre didactice care au nevoie de îmbunătăţirea tehnicii de instruire. Primul capitol al acestei părţi descrie în mare scopul acestui ghid şi dă câteva sfaturi de început. Capitolul al II-lea descrie exact cum trebuie făcuta evaluarea iniţiala, descriind paşii necesari de parcurs în vederea întocmirii acestor teste şi reguli necesare de urmat în vederea aplicării lor. Capitolul al III-lea se refera la proiectarea riguroasă si desfăşurarea ştiinţifică a activităţilor de învăţare în clasă. Primul pas constă în definirea corectă a obiectivelor operaţionale. Autorul da exemple si sfaturi utile în vederea definirii şi formulării corecte a 5

obiectivelor operaţionale. De asemenea menţionează dificultăţile cele mai frecvent întâlnite, cele mai multe datorându-se subiectivităţii cadrului didctic. După stabilirea obiectivelor, este necesară analizarea resurselor necesare realizării obiectivelor. Acestea sunt: potenţialul de învăţare al fiecarui elev, conţinuturile procesului de învăţământ, resursele materiale şi timpul. Cea mai importantă resursă o constituie timpul pe care educatorul îl are la dispoziţie. Acesta deobicei este destul de scurt. Astfel, în vederea realizării obiectivelor, educatorul va trebui sa selecteze doar acele conţinuturi care sunt necesare. Acestea vor fi parcurse în clasă, sub îndrumarea educatorului. În ultima parte autorul descrie modul în care trebuiesc elaborate testele formative şi sumative. De asemenea acesta le prezintă cadrelor didactice şi reguli de urmat pentru ca evaluarea să redea realitatea. Capitolul al IV-lea se referă la realizarea eficientă a activităţilor didactice proiectate ştiinţific. Autorul parcurge toate etapele instruirii, de la captarea atenţiei până la evaluarea formativă şi pregătirea învaţării acasă. Fiecare moment al instruirii este descris in detaliu, având formulate nişte reguli pentru a asigura o bună funcţionare. Capitolul V este unul de autotestare. Sunt prezentate cinci proiecte didactice, din care nu toate sunt corecte. Cadrele didactice care au parcurs această parte şi cunosc modul corect de a întocmi un asemenea proiect trebuie să recunoască care proiect este corect şi care nu. În partea a IV-a autorul prezinta cinci proiecte de activitate didactică concepute cu maximum de profesionalism. Acestea nu sunt modele, ci doar exemple din care cadrele didactice ar trebui să se inspire şi să înveţe în vederea elaborării independente a unor asemenea proiecte necesare activităţii proprii. Temele abordate sunt simple, se predau în ciclul primar. Autorul le-a ales pe acestea pentru ca eventuala complexitate a lor să nu-l inducă in eroare pe cel care le citeste. Partea a V-a este un ghid adresat elevilor şi studenţilor, în care aceştia sunt învăţaţi să înveţe. Autorul atrage atenţia elevilor asupra planificării studiului din perspectiva resurselor de care dispun. Timpul este o resursă foarte valoroasă şi trebuie considerată ca atare. Elevul este sfătuit să-ţi programeze studiul în funcţie de timpul pe care îl are la dispoziţie. Întotdeauna trebuie planificat timpul astfel încât să avem şi o rezervă. Rezerva este utilă în cazul în care programul se prelungeşte peste timpul planificat, ori pentru recapitulare. De asemenea este necesară întocmirea unui orar de studiu în care să ne planificăm timpul alocat fiecărei activităţi de studiu în parte. Astfel învăţarea va fi una sistematică, planificată, pierderile de timp scăzând vertiginos şi se evită risipa de energie. Înainte de a ne apuca efectiv de studiu, este necesar să ne stabilim clar obiectivele pe care le urmărim. Astfel vom şti clar ce urmărim. Studiul trebuie să se încheie cu o autoevaluare căt mai obiectivă. În urma acestei autoevaluări se pot face unele corecturi şi de asemenea se pot adăuga informaţii suplimentare acolo unde este nevoie. 6

Autorul recunoaşte că este nevoie de perseverenţă pentru a ne obişnui cu acest program de învăţare sistematică, dar susţine că după un timp acesta va deveni un automatism, efortul pentru a-l respecta fiind eliminat. Înainte de a ne exploata resursele mentale, este important să ne respectăm corpul şi sănătatea. Astfel autorul ne atrage atenţia asupra alimentaţiei sănătoase, meselor regulate, activităţii fizice, somnului regulat noaptea ca şi asupra mediului fizic în care se desfăşoară învăţarea. Prin mediul fizic se înţelege culoarea pereţilor, căldura şi umiditatea din încăpere, poziţia şi intensitatea sursei de lumină. Toate acestea sunt importante pentru ca învăţarea să fie eficientă. Acestea sunt câteva sfaturi bune de urmat în vederea optimizării învăţării, însă fiecare elev îl poate adapta propriilor necesităţi şi propriului stil de învăţare format până în clipa actuală. La sfârşit cartea conţine “Baghete Magice sau Câteva instrumente pe care profesorul le poate folosi pentru a instrui eficient”. Aici sunt incluse toate anexele de pe parcursul celor cinci părţi. De asemenea mai conţine şi informaţii suplimentare, tabele şi scheme care îl pot ajuta pe educator să aplice un model eficient de instruire. În concluzie această carte s-a dovedit a fi una de maximă utilitate atât pentru cadrele didactice cât şi pentru elevi. Întocmirea ei este una interesantă având în vedere că nu este nevoie citirea părtilor în ordine. Cartea poate fi citită şi pe sărite în funcţie de aria de interes şi necesitate. Un alt lucru util este că citind partea destinată cadrelor didactice elevii pot înţelege modul de acţiune al acestora şi utilitatea procesului instructiv. În părerea mea această lucrare este incredibil de utilă în activitatea zilnică a cadrelor didactice şi în elaborarea unei strategii eficiente de învăţare la elevi. De aceea consider că ea nu trebuie să lipsească din biblioteca niciunui cadru didactic, putând fi consultată la nevoie.

7