Revista Cuib. Nr 1

C UI B

NUMARUL I MAI 2009

NEST NIDO

REVISTA DE CULTURĂ LITERATURĂ

Daniel Lăcătuş, Daniela Voicu, Al .Florin Tene, Alberto Palombi, Menuţ Maximinian, Silviu Guga, Melania Cuc, Elena Liliana Popescu, Stefan Ciobanu, Nicolae Băciuţ, Alexander Ness WilliamTaylor Jr. Richard Caldwell Corina Gina Papouis

NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO

APARE SUB EGIDA LIGII SCRITORILOR DIN ROMÂNIA

Elemente ale hedonismului în poezia lui Bacovia

iect depinde de diversitatea nevoilor care urmează modificărilor acestui sentiment, şi astfel, o lege subiectiv necesară (ca lege naturală) este, obiectiv, un principiu practic cu mult prea contingent” (...) (“Critica raţiunii practice”). Ab initio trebuie să subliniem conceptul lui Hegel despre păcatul endemonismului faţă de raţiunea istorică prin faptul că, “reaua realitate empirică prescrie şi pângăreşte supremul existenţei umane”. (“Credinţă şi ştiinţă”). Acesta combătând endemonismul în numele progresului istoric, prin faptul că el “ar transfera în lumea şi realitatea obişnuită” satisfacerea dorinţelor. Fericirea umană ar trebui să fie altceva decât satisfacerea personală. Atât endemonismul antic cât şi cel contemporan concepe fericirea în esenţă ca o asemenea stare subiectivă, în măsura în care oamenii pot şi trebuie să o atingă în cadrul statului prescris de către ordinea socială existentă. Pornind de la această esenţă, pentru a fi ad rem, spunem de la început, că Bacovia, încă de la primele sale versuri, a fost recunoscut ca un poet tipic al “deznădejdii provinciale”, pentru că, acesta concepea fericirea în satisfacere

Filosofia începutului de secol douăzeci a schiţat conceptul raţiunii universale ce se impune indivizilor izolaţi. În acest context, individul apare ca un Eu singularizat “împotriva celorlalţi prin impulsurile gândurilor şi intereselor sale” (Herbert Marcuse). Construirea unei lumi comune se realizează prin reducerea individualităţii concrete la esenţa gândirii pure. Aici fiind vorba de Eul raţional. În comunitate, după cum se cunoaşte, individul urmează să intre, tocmai ca fiinţă raţională şi nu în întreaga diversitate empirică a necesităţilor şi aptitudinilor sale. Ansamblul desfăşurării nu poate fi preluat în imperiul raţiunii: satisfacerea trebuinţelor şi aptitudinilor sale, fericirea sa apare ca un element orbitor, subiectiv, care nu poate fi pus în concordanţă cu universalitatea principiului suprem al acţiunii umane. În concepţia lui Kant, în ce anume “îşi plasează fiecare fericirea, depinde de fiecare sentiment al său de plăcere sau de neplăcere şi chiar în unul şi acelaşi sub3

totală a tuturor plăcerilor particulare în care sunt cuprinse atât plăcerile trecute cât şi cele viitoare. Plăcerea particulară o dorim pentru ea însăşi, în timp ce fericirea este dorită nu pentru ea, ci pentru plăcerile particulare”. Asemenea elemente găsim în poezia “Decembrie”: “Şi mână fotoliul spre sobă,/ La horn să ascult vijelia,/ Sau zilele mele - tot una/ Aş vrea să le-nvăţ simfonia”. Modurile verbale folosite exprimă diversele nivele ale situării eului faţă de plăcerea prezentă în contextul unei fericiri conjuncturale: “Eu nu mă mai duc azi acasă.../ Potop e-napoi şi-nainte,/ Te uită cum ninge decembre,/ Nu râde.... citeşte-nainte”. Chiar dacă atmosfera este sumbră (“Nevroză”), poetul are o sumă a plăcerilor: “Afară ninge prăpădind,/ Iubita cântă la clavir./ Şi târgul stă întunecat,/ De parcă ninge-n cimitir”, această stare este gradată până la incitarea simţurilor: “Şi plâng şi eu, şi tremurând/ Pe umeri pletele-i resfir.../ Afară târgul stă pustiu/ Şi ninge ca-ntr-un cimitir”. Acest hedonism pe care-l găsim la Bacovia nu vrea distincţie între diferitele plăceri. Eul poetului este satisfăcut aşa cum este, iar lumea, aşa cum este, devine obiect al plăcerilor. Lumea este văzută prin culori. Aceasta dobândeşte o semnificaţie existenţială, acest ochi al senzaţiei, această ureche a sufletului creează o sumă a plăcerilor ce se vede în “corespondenţa” dintre emoţie şi

nemijlocită a interesului particular, paradoxal, simţea fericirea în transferul ei în domeniul incontrolabilului, în domeniu nestăpânit de om, la discreţia puterii lipsite de raţiune a realităţilor care sunt în esenţă exterioare individului, astfel încât fericirea la Bacovia “se adaugă” intenţiilor şi scopurilor omului - această atitudine resemnată faţă de fericire este implicată în conceptul grec de Tyche. (Aristotel “Magna Moralia”). Tocmai acest argumentum ad absurdum duce spre două tipuri de hedonism: orientarea cirenică şi orientarea epicureică. La Bacovia găsim cele două tipuri. Orientarea cirenică se manifestă la poet prin anumite impulsuri şi cerinţe individuale ce sunt legate în satisfacerea lor, de sentimentul plăcerii. “Singur, singur, singur.../ Vreme de beţie -/ I-auzi cum mai plouă./ Ce melancolie!/ Singur, singur, singur... (“Rar”). La fel ca şi în poeziile “Gri”, “Palid”, “Spre toamnă”, însingurarea se exprimă prin tehnica simbolistă a repetiţiei, precum la Macedonski în “Cântecul ploaiei” şi Minulescu în “Romanţă fără muzică”, unde găsim efectul de jovialitate hedonică. Diogenes Laertios în “Despre vieţile şi doctrinele filosofilor” ajunge la concluzia că fericirea constă în a avea cât mai frecvente plăceri, “Scopul... este plăcerea particulară, în timp ce fericirea este suma 4

Deşi hedonismul se găseşte la antipodul filosofiei raţiunii, el vrea să impună înflorirea şi satisfacerea individului ca scop în interiorul unei realităţi nu tocmai armonizate. În “Marş funebru”, Bacovia, eliberat de sugestii literare şi motive estetice, ascultă melodia funebră în cadrul naturii autumnale şi hibernale, conciliind senzaţia fericirii interioare, particulară, cu nefericirea generală. Acest hedonism a fost criticat de Hegel, deoarece este incapabil de a aplica fericirii categoria adevărului. Relativismul său profund nu constituie o eroare logică sau epistemologică în poezia lui Bacovia. Cel de-al doilea tip de hedonism, cel epicureic, reprezintă încercarea de diferenţiere imanentă. Se menţine ideea că plăcerea este bunul suprem, dar un anumit gen de plăcere este opus tuturor celorlalte în calitate de plăcere “Adevărată”. Dacă o să dăm crezare lui C. Bouson din “Teoria expresiei poetice” şi ale promotorilor esteticii receptării, cititorul nu este doar seamănul, fratele (ipocrit!) al celei care scrie - cum socotea Baudelaire - ci umbra sa, dublul său, un redutabil alter ego care-şi arogă prerogativele unui cenzor plin de ambiţii. În acest context,opoziţia dintre raţiune şi simţuri, percepută de cititor face ca simţurile să dobândească tot mai mult caracterul unei facultăţi interioare, subordonate, ţinând de un domeniu de instincte obscure, ineluc-

instrumentele muzicale: “Ce tristă operă cânta/ Fanfara militară/ Târziu, în noapte, la grădină.../ Şi tot oraşul întrista,/ Fanfara militară”. Bacovia cultivă emoţia muzicală, generatoare de plăcere, asemeni unei eliberări sentimentale şi nevrotice, la fel ca Laforgue şi M. Rollinat, pentru a constrânge fericirea la dăruirea nemijlocită şi la plăcerea nemijlocită, făcând ca hedonismul să urmeze starea de lucruri subiacentă a cadrului social. Precaritatea, perceperea realităţii prin “lentila” deformalităţii, selecţia cu predilecţie a oraşelor provinciale, periferia acestora, cârciumi sărace, murdăria străzilor, peisajele dezolante, vagabonzi, toate acestea duc la nefericirea generală, deşi aceste simboluri, în poezia bacoviană, devin uneori sursa plăcerii: “Tălăngile, trist,/ Tot sună dogit.../ Şi tare-i târziu,/ Şi n-am mai murit... (“Pastel”). Echivalentele toamnei sunt memorabile mai ales prin modulaţiile sonore “bucium”, “târţie”, “răgete”, “sună dogit”, care converg spre un vaier cosmic dezlănţuit. Prezenţa sinesteziilor se afirmă în această poezie descriptivă, elementele vizuale ale pastelului fiind transpuse în analogii auditive ce stârnesc plăceri, volens nolens, relaţia poet-societate implică nu rămânerea nemijlocită la fenomenul senzorial, care poate fi dorit şi gustat ca frumos, ci în esenţa eului poetului, în modul lui adevărat de a fi. 5

“Departe, în cetate, viaţa tropota.../ O, simţurile-mi toate se enervau fantastic,/ Dar în lugubrul sălii pufneau în râs sarcastic/ Şi Poe, şi Baudelaire, şi Rollinat” (“Finis”). Implicaţiile estetice ale râsului sarcastic amintesc de Baudelaire, el fiind expresia unui sentiment contradictoriu inspirând un hedonism ce aduce în primplan cinismul şi dureroasa luciditate. În acest context, volens nolens, râsul amar al eroului bacovian provine din starea de lucidă dedublare psihologică, pe de o parte plăcerea care pasează, pe de altă parte simptomul unei slăbiciuni în faţa neantului. Subiectivitatea pură a fericirii ce-i exprimă hedonismul nu-l împiedică pe poet să exclame de plăcere: “Hau!... Hau!.. depărtat sub stele-ngheţate.../ În noaptea grozavă la cine voi bate?...” (“Plumb de iarnă”). Deoarece Bacovia era un idealist pentru care literatura era şi “substanţa” şi “Unica armă adevărată a spiritului, esenţa şi adevărul raţiunii” (Hegel - “Filozofia spiritului”), fiindcă poetul a fost un fericit în nefericirea sa, cu toate că Hegel vedea “o oribilă consolare” în faptul că “marii oameni ai istoriei n-au fost ceea ce se poate numi fericiţi”, chiar dacă Albert Beguin le atribuie poeţilor în “Création et destinée” (11, 1974) o patrie interioară, spaţiu caracteristic şi diferenţial.

tabile. În poezia bacoviană un rol însemnat îl are momentul senzorialităţii. Tocmai datorită acestei receptivităţi, acestei dăruiri deschise a simţurilor către obiect, simţurile pot deveni o sursă a fericirii, fiindcă în ele izolarea eului poetului este abolită, iar mediul acestuia i se apropie fără ca mijlocirea esenţială de cunoaştere a societăţii în care glisează poetul, dar şi latura ei nefericită, să devină un element constitutiv al plăcerii: “Eu sunt un monstru pentru voi/ Urzind un dor de vremuri noi/ Şi-n lumea voastră-abia încap.../ Dar am să dau curând la cap”. În “Serenada muncitorului” publicată în “Ilustraţia naţională” în ianuarie 1914, pe pagina 5, sub titlul “Serenada”, găsim chiar în titlu un hedonism, fiind o îmbinare de opoziţii: serenadei - ca sugestie a muzicalităţii care creează acea stare de plăcere i se alătură un termen cu încărcătură socială, ce poate fi raţională. Astfel stau lucrurile când, ca la Epicur, în cadrul hedonismului, raţiunea este transferată în plăcere, sau plăcerea devine raţională. La Bacovia, fericirea cu pretenţia ei imanentă de intensificare şi perpetuare nu aspiră să se debaraseze de însingurare şi de reificarea relaţiilor umane. Tocmai însingurarea, reificarea şi accidentul constituie dimensiunea fericirii poetului. Hedonismul bacovian menţine revendicarea fericirii prin idealizarea nefericirii:

Al. Florin Ţene 6

Ecumenismul fricii

rigorilor genului. Cu foarte multă artă în a decupa detalii, în a le da relief, încărcătură de simbol. Dar şi analiză sub raport religios, a unei lupte fratricide, în spţiul matrice al creştinătăţii, între „reprezentaţi ai două seminţii din triburi vechi şi trecute în egală măsură prin sita şi dârmonul vremurilor, pentru a nu uita pentru ce se urau de moarte”. Sub cerul Bagdadului se derulează şi acest război psihologic, dincolo de cel real, cu mize oculte, „într-o aerogară asediată şi în care câteva zeci de civili, care au nimerit la locul şi timpul nepotrivit - facem obiectul negocierilor dintre autorităţile militare internaţionale şi teroriştii fără frontiere”. Lelia sau Laila e personajul care intră în ecuaţia condiţiei de ostatică, cu timp şi răstimp pentru incursiuni anamnetice, pentru evaluarea unor fapte din biografia sa. Ca într-un fel de explicare a hazardului de a se afla în loc nepotrivit la moment nepotrivit. Dar e şi prilej pentru a constata că „teoria supravieţuirii sub frică, nu funcţionează fără recurs la umilinţă”, pentru că cei prinşi în lupte străine de ei au ca „punct comun dorinţa de supravieţuire”, ori această dorinţă îi face pe mulţi să lase garda jos. Aşteptarea, ea însăşi un „personaj”, developează trăsături de caracter, gesturile dau măsura profilului fiecăruia în parte, fie terorist, fie prizonier. Pînă la un loc, această stare aminteşte de Deşertul tătarilor, a lui Dino Buzzati.

Dantelă de Babilone încă o formulă narativă pe care o încearcă Melania Cuc, una care îi impune restricţii, dar îi şi deschide un orizont nu mai puţin generos, acela al psihologiilor umane. O naraţiune la persoana întâi, cu autoarea protagonistă în pielea unei jurnaliste, „o jurnalistă fără de minte, ce şi-a propus să ajungă şi să transmită ştiri de pe linia întâi a unui front fără pifani şi fără ordin de zi pe cazarmă”, într-un exerciţiu profesional imaginar, într-un teritoriu cu dimensiuni de fenomen: terorismul, luarea de ostatici, de prizonieri civili. O experienţă limită, cu mare încărcătură de risc, prin care au trecut atâţi jurnalişti şi nu numai. Nici pentru naratoare lucrurile nu sunt bine definite, limpezite: „Nu ştiu dacă dorm şi trăiesc un coşmar, nu ştiu nici dacă sunt trează şi martoră la nebunia umană”. E o naraţiune în care îşi arată faţa un ecumenism al fricii, al vinei comune, cu solidaritatea, speranţa şi laşităţile lor: „Musulmanii, creştinii, budiştii, ideii, brahmanii şi ateii, toţi suntem amestecaţi, facem parte, avem o vină anume”. Un roman al spaţiului închis, în care contează doar dimensiunea interioară, lăuntrică, accentele fricii şi ale licăririlor de speranţă. Un roman psihologic, într-o curgere firească, clasică, cu respectarea 7

spre un carnagiu. Ea preferă carnagiul sufletesc, cel în care e schilodită şi atidudinea în faţa libertăţii. Lăsaţi de izbelişte de către terorişti, prizonierii de ocazie îşi pierd busola: „Nu mai e zid, nici tavan. Suntem liberi! Liberi. De ce nu plecăm?! De ce am pleca?..” Aceasta pentru că lupta nu se dă cu duşmanul din afară, ci cu cel dinlăuntrul fiecăruia: „Dacă suntem prizonieri, suntem închişi doar în propria noastră laşitate”.

Melania Cuc ştie să contureze cu abilităţi de pictor, din câte o tuşă de culoare, portrete... psihologice: Laila, soldatul mercenar, Mandea, Arnadze, adolescentul paralitic, Salomeea, văduva veterinarului din Egipt, Johnathan, Barby, Cecilia,... un fel de Arcă a lui Noe pentru seminţia umană, de vârste şi categorii sociale diferite, de etnii diferite, printre care se află şi români, rătăciţi ai sorţii. Nu mai puţin reuşit e portretul colectiv, de turmă sau de „cloacă”, „o ceată de prizonieri aduşi la limita sălbăticiei”, cum îi numeşte autoarea, cu solidarităţi şi egoisme, cu gesturi când emoţionante, când comice în tot tragismul lor, hilare, absolvite de orice logică, atunci când nu par absurde sau cel puţin nelalocul lor. Ori ţinând de logica de circumstanţă, cea care face posibile „fraternizări”, precum alăptarea de către Barby, albă, a copilului unei negrese, căreia i-a secat laptele matern. („Gheaţa dintre două mame, dintre două rase umane, a fost gata spartă”.) Dantelă de Babilon, o ficţiune literară, are toate datele realului, se hrăneşte dintr-o cazuistică bogată, trecând dincolo de relatarea jurnalistică, de imaginea de suprafaţă, atingând resorturile intime ale trăirilor posibile în situaţii limită. Ficţiunea are verosimilitate, chiar dacă nu are suport real, concret. E o lume posibilă, dincolo de real, dincoace de imaginar. Melania Cuc nu duce lucrurile

Nicolae Băciuţ

„Critica literară dă contactul cu opera ca lucru înfăptuit…“ Interviu cu scriitroul Al.Florin ŢENE, preşedintele LIGII SCRIITORILOR din România - Domnule Al.Florin Ţene cunoscând faptul că dumneavoastră aţi debutat cu poezie la vârsta de 18 ani în revista clujeană TRIBUNA, îmi permit să vă întreb, cât din viaţa omului este poezie? Al.Florin Ţene: În luna mai se împlinesc 50 de ani de la debutul meu cu poezia Eu m-am născut când… De atunci tot scriu şi public. Având în vedere că omul prin construcţia sa psihică este o fire 8

profesie. În acest context am îndrumat şi pe alţii să abordeze frumoasa îndelednicire. Am înfiinţat Cenaclul Literar Gib.I.Mihăescu, la Casa de Cultură din Drăgăşani, pe când eram elev în clasa 10 la liceu, ( influenţându-i pe Virgil Mazilescu, Nicolae Cochinescu-procuror, azi judecător la Curtea Constituţională, Radu Vasile ,fost Prim Ministru, i-am convertit să scrie poezie, numai pe Mugurel Isărescu nu am putut), apoi prin anul 1963 am înfiinţat la Baia Mare Cenaclul Literar Nord, pe când eram student (aici i-am făcut să se aplece asupra poeziei pe Vasile Radu Ghencianu, Iuga, pe pictorul Oros, colaborând fructuos cu cenaclul din Satu Mare condus, pe atunci, de Petre Got). Cenacluri ce funcţionează şi astăzi. Pentru mine poezia nu este ceva adăugit gândirii, ci este desăvârşirea acesteia. Şi când nu scriu gândesc la ce ar urma să scriu.

contemplativă şi imaginativă, că din cele mai vechi timpuri el a creeat mitul Edenului/Paradisului/Raiului, cu accepţiunea lor mitic-terestră, creştin-celestă sau secundă (apartenenţa dublă a omului la profan şi la sacru prin dualismul, cum zice Ion Popescu Brtădiceni, caracteristic materiei spirit), viaţa omului e plină de poezie. Finalmente Poezia a demarat pe teren magico-mitic, s-a dezvoltat ca idee sau ca viziune religioasă şi culminează ca idee sau viziune filosofică-utopică şi, după aceea, social-politică. Poezie este ducerea la grădiniţă a copilului, plimbarea cu familia în parc, cu prietena şi prietenii, întoarcerea acasă cu un buchet de flori, pescuitul pe marginea unei ape, privirea unui tablou, etc. Poezia îşi dezvăluie existenţa şi menirea în viaţa socială a omului, este inventarierea idealităţilor, iar poetul nu face decât, prin inspiraţie,transpiraţie şi talent să o aducă în semiotic, în paradisul cuvintelor. Poezia nu este numai muzică şi nici numai o suită de imagini. Nu este însă nici o simplă suită muzicală de gânduri. Este o suită muzicală de gânduri emoţionale.

- Criticul este cel care îşi pune pecetea pe operă, sau este doar un reper? Al.Florin Ţene: Unii afirmă că, de-a lungul istoriei literare, critică a fost şi este o afirmare a valorii. Spuneam altă dată că eul criticului, la fel ca eul poetului este o subiectivitate inversă. Critica reprezintă în general judecătorul şi cenzorul care alege ce este bun de ce este rău, dar se pune întrebarea, cine alege critica bună, obiectivă, de cea rea şi subiectivă? Cine

- Cât din viaţa dumneavoastră este scris? Al.Florin Ţene: De când am început să scriu poezie, de la vârsta de 14 ani, visând pe malul râului Olt sau pe Dealul Viilor drăgăşenene, citesc şi scriu. De pe atunci scrisul a devenit pentru mine o 9

îi dă dreptul unui critic să dea verdicte, când Istoria Literaturii ne dovedeşte că s-au făcut multe greşeli în acest domeniu? Şi acum, şi în regimul comunist-criminal, criticii au răspuns unor comandamente ale propagandei de partid sau a unor grupuri de interese, sau mai bine zis unor găşti. Critica literară, în general, este o ştiinţă, ea vine să asigure corespondenţa construcţiei sistemului cu teoria sistemului. Misiunea criticului litarar este dificilă, dacă nu este şi scriitor sau poet, căci venind din interiorul acestui univers al creaţiei poate înţelege mai bine elementele pe care se întemeiază creaţia literară. Vorba proverbului românesc: Teoria ca teoria,dar practica ne omoară. După ce m-am întors de la Bruxelles, în urma unei burse în structurile UE de şase luni,am constatat, prin anul 1997, că postmodernismul de la noi, cu ideile absconse şi texte experimentaliste ce nu spun nimic(vezi poezia poeţilor obzecişti) începe să treacă în penumbră. Astfel a apărut, după 1989, noul curent pe care l-am denumit globmodernul, care îmbină elementele tradiţionale din litaratură cu modernismul, este o întoarcere în trecut, pe jumătate, dar cu elemente moderne ale stilului şi esteticului oferite de noile concepţii despre literatură. Teoretizarea globmodernului am făcut-o în publicaţia Curierul Primăriei şi în prestigioasa revistă Oglinda Literară. Georges Poules sublinia că

în timp ce conştiinţa critică este formată din conştiinţa inerentă a operei care este efervescentă şi puternică, evident, primul plan, şi conştiinţa surprinsă a iubitorilor de literatură. În final.dacă creaţia literară este fructul talentului şi transpiraţia autorului, lucrarea criticului este”parazitul” acestui produs .Pecetea pe operă a criticului nu există şi nici un reper nu este, e doar o formă de a reecrea stângaci o operă pe înţelesul cititorului, care oricum nu o citeşte. Critica literară dă contactul cu opera ca lucru înfăptuit,creaţia ne dă distanţa faţă lucruri. - V-aţi apropiat de teatru,editând şi o culegere de cronici. Credeţi că fiecare om joacă un rol? Al.Florin Ţene: Volumul Un teatru cât o inimă este a 23-a carte a mea, şi este rodul a zece ani de călătorie la Petroşani pentru a viziona spectacolele de la Teatrul Dramatic I.D.Sârbu, unde era director prietenul Dumitru Velea, scriitor, poet şi dramaturg de o mare fineţe. Când ne naştem Dumnezeu ne pune cu degetul pe frunte o pecete,pe care noi o numim destin. În limita acestuia fiecare dintre noi ne jucăm rolul primit.Oamenii de ştiinţă spun că pecetea pusă de Dumnezeu se numeşte ADN. Însă acest rol îl putem modifica, nu în totalitate, prin voinţă proprie. De câte ori scriu sau vorbesc, scriu şi vorbesc cuiva anume, iar calitatea cuvân-

10

tului meu este corespunzătoare calităţii celui care mă citeşte sau mă ascultă. - Cât se scrie în România, cât se citeşte şi cât e calitate? Al.Florin Ţene: Şi înainte se scria şi acum la fel ca atunci foarte mult. Spre deosebire că atunci nu se putea publica. Din motive că acel scriitor nu făcea parte din system (activist de partid,redactor la edituri şi reviste,de fapt şi aceştia erau un fel de activişti de partid). Dacă înainte pentru a fi publicat trebuia ca autorii să scrie în spiritul realismului socialist, deci prost, acum pentru a fi citit trebuie să coborâm ştacheta la dulcegării romanţioase pentru a fi citit. Tot prost. Fiecare artă, spunea Tsatsos, în parte exprimă epoca ei. Dar vai şi amar dacă exprimă numai epoca respectivă. Adevărata artă exprimă toate epocile, pentru că îl exprimă pe om. Doar din când în când, ca un ghiocel, de sub mantaua de zăpadă a literaturii proaste, mai scoate capul o operă bună. Care nu este observată de criticul grăbit să-şi laude amicii, sau mastodonţi umflaţi de propaganda comunistă. Vezi”istoria”a lui Alex Ştefănescu. - Domnule Ţene vă rugăm să ne daţi câteva date despre Liga Scriitorilor al cărui fondator şi preşedinte sunteţi. Al.Florin Ţene: În anul 1997 am beneficiat de o bursă la Bruxelles în struc-

turile Uniunii Europene timp de 6 luni, urmare faptului că am primit Diploma de ziarist european. Acolo în Belgia am văzut că erau 5 asociaţii scriitoriceşti, toate egale în drepturi şi obligaţii în faţa guvernului belgian şi a Casei Regale. Atunci mi-a venit ideea de a democratiza şi la noi mişcarea scriitoricească. Uniunea Scriitorilor a rămas sclerozată în proiect. Se face vinovată de multe nedreptăţi aduse unor scriitori. Din 1948 de când a fost înfiinţată această Uniune Sovietică, alfel nu pot s-o denumesc, au fost excluşi mari scriitori (Blaga,Radu Gyr, şi mulţi alţii) şi a făcut jocul politic partidelor de la guvernare, atunci din plin,şi acum.Nu de mult au murit doi scriitori importanţi,membri US, Cezar Ivănescu şi Valentin Taşcu, iar US nu a făcut nimic pentru înmormântarea lor, şi nici pentru ajutorarea familiilor. Astfel, în 2006,septembrie 8, am avut şedinţa de constituire a Ligii Scriitorilor din România. Aceasta şi-a propus să coopteze în rândurile ei scriitori de expresie română de pretutindeni. Organizaţia noastră nu este o contrapondere la Uniunea Scriitorilor. În Ligă avem înscrişi şi membri Uniuni Scriitorilor. Ea completează un secment ne acoperit de Uniunea Scriitorilor. Fiindcă aceasta cenzurează pentru a doua oară scriitorii. Spunând, la cei mai în vârstă, că nu-i primeşte, pentru a nu beneficia de amărâta jumătate de pensie. Deci scriitorii mai învârstă nu au putut

11

publica în regimul comunist că nu făceau parte din sistem, pe motiv că nu scriau în spiritul realismului socialist, acum îi acuză că de ce nu au publicat cărţi atunci. Liga Scriitorilor are, până acum, 22 de filiale în ţară,inclusiv în Bistriţa, şi 12 în străinătate. Ea apără drepturile scriitorilor, promovează valorile autentice şi va acorda anual Diploma şi Medalia”Virtutea literară“scriitorilor care promovează toleranţa, ideile umaniste, valori ale patrimoniului naţional şi a căror personalitate şi comportare morală şi civică este un exemplu în societatea românească. Acest premiu se acordă scriitorilor indiferent din ce organizaţie profesională face parte. Nu aşa cum procedează U.S. care acordă premii numai membrilor săi. La luarea acestei decizii am pornit de la zicala populară: să nu faci ce face popa, ci ce zice el. De aceea am inclus în condiţiile de acordare a Premiului Virtutea Literară ca scriitorul să aibă o exemplară comportare morală şi civică în societate. Deoarece US a acordat premii unor scriitori care au încălcat cele mai elementare reguli morale şi de comportare în societate. Atunci ce exemplu, a dat şi dă, US tinerilor cititori? Revista Aghora Literară editată de Liga Scriitorilor va promova literatura bună din toate speciile literare,indiferent de vârsta autorilor. Vom face toate demersurile ca Liga să capete statut de organizaţie naţională de utilitate publică,şi de aici curgând acele drepturi de care beneficiază şi U.S.

- De ce era nevoie de o nouă grupare? Este o alternativă al Uniunea Scriitorilor? Al.Florin Ţene: Pentru democratizarea mişcării scriitoriceşti. În toate ţările europene, inclusiv cele din est care au făcut parte din lagărul socialist sunt mai multe organizaţii scriitoriceşti. În Ungaria, în Polonia, în Bulgaria, etc. Uniunile Scriitorilor de tip sovietic s-au desfinţat. S-au constituit, astfel, mai multe organizaţii profesionale de acest gen. În Ungaria sunt 4. Numai la noi a rămas acest FSN scriitoricesc. - Ce ar fi viaţa fără literă? Al.Florin Ţene: Apariţa literei ca semn de exprimare, la început prin reprezentări sumare pe pereţii peşterilor ,apoi transformarea acestora în semne convenţionale,a fost o evoluţie care a contribuit la comunicarea dintre oameni.Dacă nu apărea litera omul ar fi găsit,până la urmă,un alt mijloc de comunicare. Fără literă, fără comunicare ar fi în imposibilitatea societăţii de a evolua. - Ce proiecte aveţi în plan jurnalistic? Este o modă ca sciitorul să fie şi jurnalist? Al.Florin Ţene: După sprijinul din umbră dat fiului meu dr.în istorie şi drept Ionuţ Ţene, scriitor, de a edita on-line ziarul Napoca News, doresc să-mi selectez din miile de articole publicate în presa vremii unele articole şi să editez un

12

volum, intitulat Prizionierul oglinzilor paralele. Numai necesitatea, nu moda, l-a împins pe scriitor să facă şi pe jurnalistul. E bine ca până la 30 de ani scriitorul să fie jurnalist, pentru a cunoaşte viaţa, apoi ar fi bine să se ocupe numai de scris opere literare. Dar, din păcate, din scrisul literaturii nu se poate trăi,aşa că face jurnalistică până la pensie. - Care este destinul scriitorului într-o ţară în criză? Al.Florin Ţene: Din toate timpurile scriitorul a fost în …criză. Dar într-o ţară în criză cu atât mai mult scriitorul plonjează mai adânc în aceasta. Oamenii ne având bani,întâmpinând greutăţi zilnice nu mai au dispoziţie şi nici bani să mai cumpere cărţi. Această situaţie se răsfrânge şi asupra celui care scrie. Menuţ Maximinian

Înţelepţii Acest George Becali este forţa descătuşată ale cărei energii arhetipale sunt direcţionate către un singur scop: să păşim împreună pe următoarea treaptă a evoluţiei umane. A fost Mihai Viteazul, Războinicul Luminii, Pâinea lui Dumnezeu, Trimisul lui Dumnezeu pe Pământ etc. În cele din urmă s-a reîntors, ca fiul risipitor, la origini. Personal nu m-aş încumeta, nu aş îndrăzni

să-l contrazic vreodată, dar poate “tu cu Dan Voiculescu şi toată Antena 1, aţi avea acest curaj. Să trecem puţin mai departe, la un alt personaj dintre cele “sfinte”. Este vorba despre despre lumina care cizelează dobitoacele întunericului, gardianul cel mai de temut al moralităţii, ultimul avanpost al justiţiei pe o lume flămândă de corupţie. Spaima mafioţilor şi a trădătorilor de neam şi ţară, acest “Terminator” din parlament, cel care află primul chiar şi ce nu s-a petrecut încă. Te trec fiorii reci pe şira spinării şi urcă senzual până la creştet când îl auzi la conferinţa de presă citind cu atâta patimă “tema” pentru acasă, despre dezrobitorii naţiunii, spionii din jurul nostru, ţiganii care ne fac naţia de ruşine, ungurii, atât de obraznici, ce vor să ne fure ţara şi au pus la cale o conspiraţie împotriva mult iubitului nostru neam Român. Din studioul televiziunii Realitatea tv, unde e frecvent invitat îşi face apariţia temnicerul înţelepciunii. Cunoscut ca fost poet de curte al tovarăşilor, ne “recită” des la televiziune doine de jale cu iz patriotic, la auzul cărora îţi dau lacrimile de emoţie. Din când în când îşi face apariţia şi Maica Tereza, doamna profesoară a PSD-ilor, care levitează deasupra tronului ţinând într-o mână Sfântul Graal, umplut cu sângele corigenţilor. Un râs malefic mă scandalizează. Constat că a fost doar un “Bade” al antenelor.

13

Daniel Lăcătuş

Nomazi şi emigranţiO problemă cu două feţe! Nomadismul şi emigrarea sunt două probleme care s-au accentuat după o perioadă de răspântie internă - autohtonă, de marginalizare, şi de câteva ori de parazitism social. Emigrarea, nu înseamnă doar integrarea într-un un alt spaţiu social, ci în unele situaţii, chiar eşecuri şi violenţă. Problema aceasta, de marginalizare din partea unei societăţi în trasformare, cu care diferite ”civilizaţii” şi popoare s-au cunfruntat în cursul secolelor. Cu această problemă, de marginalizare din partea unei societăţi s-au confruntat, în decursul secolelor, diferite “civilizaţii” şi popoare. Da civilizaţie!!! Înainte au fost civilizaţiile din Africa de Nord şi indoeuropene, după aceea au urmat elenică şi romanică, până la cele mai moderne: fracofonă, anglo americană şi chineză. Dar şi popoarele, au cunoscut şi suferit marginalizare socială şi represiune rasială si xenofobică, până la holocaust, ca şi cele balcanice , evreii şi curzii şi indienii din America de Nord, nu au produs civilizaţie. Marginalizarea socială a constrâns în sclavie milioane de indivizi şi asta pentru mai multe secole. Impunerea sclaviei asupra unei părţi sociale a determinat în repetate situaţii să ne degradăm până

la barbarie. În lipsa celui mai elementar drept uman, dreptul la supravieţuire, dreptul care permite fiecăruia să fie arbitrul existenţei proprii şi faptul că oamenii nu au avut, pentru mult timp, libertatea de a se exprima şi de a participa la viaţa socială şi politică, i-a împins să caute noi posibilităţi de supravieţuire. Aşa a început nomadismul etnic - în lipsa unor condiţii materiale, dar mai ales datorită marginalizării sociale. Aceste două necesităţi, răspund la o unică problemă : a unei posibilităţi de supravieţuire cautând cele mai bune şanse pentru noile generaţii. Oricum, nu avem cum să căutăm un răspuns la această problemă uitând că, undeva în această lume, umanitatea încă cunoaşte şi e constrânsă la barbarie...la o minimă speranţă de viaţă şi o săracie cruntă. Sclavia abolită acum mai bine de 100 de ani nu a permis din start să se ajungă la egalitate între oameni, dar a produs o răspândire a unei noi civilizaţii care au permis unui om, jumătate de etnie africană, să se ridice în fruntea celei mai mari potenţe mondiale! Europa, în decursul ultimelor două secole, a cunoscut valuri uriaşe de imigraţie ca şi cum, cea mai mare raţiune este aceea de intoleranţă faţă de aceşti oameni! Dacă foamea şi dorinţa de a asigura un nivel de trai mai bun noilor generaţii, împinge oamenii să emigreze...toleranţa e un magnet, care atrage milioane de no-

14

mazi: gipsi, ţigani sau rromi. Toleranţă care nu înseamnă oricum indiferenţa faţă de nevoile şi dificultăţile acestora. Şi de această toleranţă, în ultimii 50 de ani, au dat dovadă popoare şi naţiuni eropene precum Franţa, Anglia, Italia, Spania, Germania, care au demonstrat că poţi oferi ospitalitate şi poţi să fii tolerant faţă de diferite etnii şi culturi. Principiile constituţionale europene, ca şi cele româneşti, au prevăzut şi stabilit dreptul la azil politic, la ospitalitate, la imigraţie, la integrare şi la dreptul de cetăţenie. Principiile acestea reprezintă bazele noii Constituţii Europene. De mai mulţi ani nomadismul în Europa s-a identificat şi cu parazitism social, adică popoarele acestea nu s-au integrat şi nici nu vor să se integreze, nu acceptă emanciparea socială, pastrează reguli nescrise şi nu împărtăşesc regimul democratic care îi găzduieşte. Eu cred şi sper să fiu înţeles, că în Europa este nevoie nu doar de ajutor financiar ci şi de ospitalitate şi toleranţă faţă de această etnie nomadă, dar de o reviziune totală a conceptului de ospitalitate şi liberă circulaţie, care nu trebuie să afecteze cetăţenii UE: ”Îţi permit ţie, extracomunitar să circuli liber, să fii considerat oaspete, dar într-un timp limită trebuie să alegi să fii integrat în structura socială care te găzduieşte! sau îţi stabilesti reg-

ulile autonome de administrare şi “transhumanţa” în ţara noastră. Diferit este, regimului emigranţilor căruia legea europeană a conturat foarte bine şi a legiferat, legi care stabilesc libera circulaţie pentru cetăţenii UE şi li s-a permis dreptul la muncă acolo unde există cerere şi disponibilitate; şi o cotă de primire pentru emigranţii extra - comunitari. Românii sunt europeni, împreună cu ceilalţi cetăţeni ai Europei de la bun început şi emigrarea lor spre ţări europene mai bogate, nu e mai mare decât alte valuri migratoare pe care ţările europene le-au cunoscut în ultimii 200 de ani. Foarte mulţi cetăţenii irlandezi, au emigrat în 1852 spre Anglia, muncitorii italieni si turci (aprox. 18 milioane) şi-au căutat locuri de muncă in Germania şi Elveţia, la începutul anilor `60. Cetăţeni polonezi au emigrat, la începutul anilor `90 către Italia, Franţa şi Spania şi să nu uităm de războiul din Albania care a împins sute de mii de albanezi să migreze către Italia, atât pe mare, cât şi pe uscat. Dar ceea ce împinge oamenii de origini diferite să caute noi posibilităţi în ţări îndepărtate de cultura lor, nu o reprezintă numai ospitalitatea si toleranţa, ci şi nevoile primare: munca pentru supraveiţuire!! Dar condiţiile umane de trai pentru irlandezi în Anglia la jumătatea secolului XIX, şi ale italie-

15

nilor şi ale turcilor din Germania în anii 60, erau de sute de ori mai grele faţă de cele regăsite de mai mult de 1 milion de cetăţeni români cu acte în regulă şi de alţi aprope 300 de mii care s-au adăpostit în clandestinitate, în mod parazitar adaptându-se uşor comunităţii de ţigani de aceeaşi limbă mamă. La ei, aceşti români clandestini au regăsit protecţia în momentul de nevoie, alăturându-se lor într-o zonă “francă” fără legi, fără identitate...o bază de marginalizaţi unde crminalitatea organizată, traficul de carne vie, traficanţii de droguri, hoţii (de maşini, locuinţe, din buzunare sau carţi de credit). Aceasta e o imagine deformată? Nu, este reală!!! Aşa cum real este şi efectul crizei economice asupra acestor emigranţi ilegali, care va îngreuna posibilitatea de a-şi construi o viaţă nouă. Acestor oameni, în condiţiile respective, le rămân doar 2 căi: sau să se întoarcă acasă şi să supravieţuiească aşa cum le garantează statul român, sau să intre într-o prăpastie care duce la barbarie. Aşa că este din ce în ce mai mult necesar să aducem la suprafaţă această problemă şi să nu aşteptăm alte crime şi violenţe pentru a reduce degradarea umană a acestora. Lipsa de speranţă şi degradarea nivelului de trai al oamenilor, a generat mereu o pierdere de civilizaţie! Dar asta nu înseamnă că parte dintre românii care s-au integrat în Ita-

lia şi au produs bunăstare pentru milioane de familii italiene şi pentru ţara lor, România, nu trebuie să-şi apere dreptul lor la muncă. Reacţia rasistă şi xenofobă a multor oameni politici, pe de o parte, şi a poporului italian, pe de altă parte, nu reprezintă sterilizarea principiilor de toleranţă şi ospitalitate ale unei ţări democratice cum este Italia. Italia nu este făcută doar de forţele politice care o guvernează în acest moment, dar şi de o populaţie civilă, de oameni care muncesc zi de zi şi care împărtăşesc cu muncitorii români munca şi succesul! Italia nu e “rasistă şi fascistă” aşa cum s-a spus în mass-media românească, Italia este unica ţară occidentală care are o republică parlamentară cu un preşedinte socialdemocratic, excomunist, luminat. Şi tăcerea din partea societăţii civile italiene nu înseamnă că tot ce se scrie în presa italiană şi apare la televiziune este împărtăşit de toţi italienii, dar “tăcerea ” este provocată de o lipsă de reguli şi idei utile a stăpânirii acestei degenerări în violenţă şi criminalitate de un număr redus de ţigani şi emigranţi români, marginalizaţi în cele mai mari oraşe italiene şi europene! Teama şi dezgustul face ca oamenii să închidă ochii , aşa că valorile dispar uşor într-un colţ gri, iar uşa rămâne deschisă spre discriminare rasială. Personal, eu sunt convins că maturitatea democratică a poporului italian şi

16

a instituţiilor italiene va găsi o cale civilă şi solidă pentru a stăpâni aceast fenomen de criminalitate a unei minorităţi de ţigani şi români. Dar, dacă pentru italieni este doar un moment de spaimă şi rătăcire faţă de atâtea acte de violenţă, pentru români nu trebuie să fie doar un act de apărare a or goliului naţional, pentru că nimănui nu-i face bine să calificăm fascistă o ţară ca Italia, care singură s-a eliberat de această greşeală istorică. Nu ne ajută cu nimic dacă repatriem o anumită parte marginalizată de rromi şi de români condamnaţi la o pedeapsă certă. Sunt necesare reguli constituţionale sau aplicarea legislaţiei europene, in aceste cazuri. Criza actuală nu este determinată de faptul că poporul italian nu mai este tolerant, este determinată de o necesitate supremă de a sancţiona fără milă actele de violenţă consumate în Italia sau în altă ţară europeană, dar şi de o exigenţă generală, de a construi împreuna o nouă civlizaţie europeană comună tuturor popoarelor acestui continent! Dar ca şi cum în Italia 50% din infracţiuni sunt făcute de cetăţenii italieni şi în Romania există o infracţionalitate, care nu apare în paginile ziarelor, dar care umple tribunalele româneşti şi puşcăriile. Eficienţa forţelor de poliţie ale ambelor părţi, mi se pare, că nu este suficentă pentru stăpâni. Alberto Palombi

Blue in vitro să poţi să simţi lumina acolo unde nu o vezi să poţi cânta tăcerea fără glas s-atingi albastrul unui cer de suflet şi să creezi un vis nealterat eternitatea să o numeri în picături de zâmbet să recreezi iubire în fiece minune.

Daniela Voicu

Singuratate mai ştiu că măsuram singuratatea în nori şi dimineţi prăfuite… respiram secunde în cristale de gheaţa coborând în plamâni adânc, înghetându- mi fiinţa apoi se topeau ieşind prin irisul nemişcat… singurătatea mă însoţea în drumul meu prin ştergeri de memorie şi aduceri -aminte de vid am numărat singuratatea în ecoul paşilor nopţii ai nimănui

17

Daniela Voicu

Clipa aceea

Doar tăcerile

Câteva cuvinte, ţi-ai spus, doar câteva cuvinte, şi ai creat o întreagă istorie, al cărei prezent este deja ieri, aşa cum mâine va fi doar trecutul aceluia ce-l va lăsa în urmă, pierdut pentru totdeauna...

Lasă-i poetului doar tăcerile din Tăcerea ce naşte din cuvinte Cuvântul..

Doar un cuvânt, îţi spui, doar un cuvânt, şi te-apropii în drumul tău de nebănuitul pas spre necunoscut, fără să te sperii de gândul acela care eşti şi nu eşti tu, de clipa aceea în care poţi să fii şi eşti..

Elena Liliana Popescu

Acatist

Elena Liliana Popescu

Unde eşti, timp? Am greşit nelăsând iubirea să curgă asemenea unui fluviu... Unde eşti, Timp? Întoarce-te şi lasă-mă să-mi ispăşesc pedeapsa! Elena Liliana Popescu

Condacul 1 Am ţipat în pieptul unui mort dar acesta nu a înviat şi-a văzut de moartea lui până la capăt în dormitor am o găleată în găleată atâţia morţi atâta apă Icosul 1 Fiindcă de mică purtai rochii vaporoase cât fierul de călcat la care te uitai şi ziceai că seamănă cu barca din care cobora mereu un miros de peşte căruia mama îi spunea tata Bucură-te iubito că îţi voi aduce gogoşi calde care îţi vor lăsa pe buze o mustaţă de zahăr Bucură-te iubito cea care spui te iubesc pe munte cât să audă doar pietrele Bucură-te iubito cea care vrei să urci pisicile pierdute prin copaci pe lună Bucură-te iubito ca şi când ai deveni Duminică

18

Condacul 2 Am început să semăn cu cineva pe care nu l-am văzut decât din profil se plimba pe acoperiş cu un stol de păsări la subraţ acel om trăgea tare aer în piept până îi venea luna în gât atunci tuşea de ieşeau păsări din trunchiurile copacilor Icosul 2 Mama te mângâia pe păr la culcare mâna ei se mânjea de sorin (cum îi spuneai tu la soare încă de pe atunci că îţi doreai un frate) îţi spunea poveşti până ce vocea ei se dubla apoi se tripla se înlănţuia într-o horă de iele şi tu adormeai mama ta se transforma în păpuşa de la capul patului Bucură-te iubito cea care ai în loc de sfârcuri doi ochi de înger Bucură-te iubito că ţie nu îţi mai răsare noaptea de sub pat Bucură-te iubito cea frumoasă ca miezul unei rodii Bucură-te iubito ca şi când ai deveni Duminică Condacul 3 Am pe gură lipit un bileţele galben pe care scrie /buze/ nu ţip pentru că nimic nu mai ajunge la capăt în aceste zile tălpile mi se dizolvă în drum şi alunec Icosul 3 În ziua când te-ai îndrăgostit prima oară îţi ieşeau fluturi din buzunare şi pielea îţi făcea

poc pe ici pe colo aveai cutii în care îţi puneai bătăile inimii atunci când o să te atingă prima oară visai să vă transformaţi în unul şi acelaşi lucru tu ai fi vrut în tobogan poate şi el Bucură-te iubito meterezo Bucură-te iubito îţi spun până şi cerşetorii în loc să te roage de bani Bucură-te iubito căreia pot să îi bag mâna printre coaste ca printre gratii Bucură-te iubito ca şi când ai deveni Duminică Condocul 4 Îmi este dor de cârligele bunicii care ţineau dimineaţa agăţată de sârmă o vacanţă întreagă nu arunc la gunoi cojile le vitaminizez în mine privind la maşina de spălat iau lecţii de dat peste cap ca să mă transform Icosul 4 Visele tale stăteau neciugulite de nimeni oamenii erau departe dacă ar fi venit vreunul cu un pahar cu apă s-ar fi evaporat până şi omul îţi plăceau doar oamenii spontani ca sughiţul oamenii tineri invidios de tineri cu ciorapi curcubeu până în bărbia genunchiului Bucură-te iubito că nu te frige soarele când îl cuprinzi Bucură-te iubito că tălpile încă îţi suportă greutatea de pe creştet Bucură-te iubito sâmbure cu sâmbure Bucură-te iubito ca şi când ai deveni Duminică

19

Condacul 5 Învăţătorul meu este cerşetorul dimineţii care îşi caută mâinile sub pietre draperia nu mă ţine treaz trasul ei însă da visez la o mobilă fără canturi şi la un pescar în larg fără barcă Icosul 5 Când priveai la păsări din pieptul lor ieşeau alte păsări veneau la tine ţiganii cu sufletul de aluminiu vroiau să îţi ghicească în zaţul de cafea depus pe inimă orice asemănare este pur întâmplătoare spuneai oglinzii Bucură-te iubito că aşa se bucură animalele de pradă după ce sunt sătule Bucură-te iubito cruce de pâine pe apă din care ciugulesc peştii Bucură-te iubito că mă pot uita în inima ta ca printr-un vizor Bucură-te iubito ca şi când ai deveni Duminică Condacul 6 În ridurile cuvintelor se simt unduirile sunt nişte serpentine unde sternul zboară haotic ca o hârtie în vânt mai sunt speranţe pentru că există cel puţin un om care încă nu s-a născut Icosul 6 Oamenii cu tabieturi la butonieră te înghionteau de parcă ai fi fost un sac de cartofi în tine erau însă gânduri multe şi frumoase numai bune de sărutat pe frunte dar cine să pună urechea pe pieptul tău ca să te asculte şi

să rămână urma urechii ca semn al certitudinii că da se apasă cu implicare Bucură-te iubito că ai un dulap cu mai multe sertare decât loc pentru ele Bucură-te iubito că stau îngerii în jurul tău ca la o sobă Bucură-te iubito ca firele de iarbă în care se face dragoste Bucură-te iubito ca şi când ai deveni Duminică Condacul 7 Pe stradă sunt linii ca în palmă sub formă de ebrietate din loc în loc vânzători cu privire de sticlă pisată cresc printre boscheţii de la marginea bordurii curând nu o să se mai deosebească piatra de câine Icosul 7 Mama ta uitase obiceiul de a mai avea palme imense iar poza tatălui avea mereu un nimb de praf în jur spre tine veneau păsări în galop aveai o glugă ca o capelă după ce mâncai pâine strîngeai firimiturile întro grămăjoară sub formă de munte pe care visai să ajungi Bucură-te iubito mai ai până să mai poţi fii văzută doar prin microscop Bucură-te iubito care visezi tâmple în flăcări Bucură-te iubito că există iarbă în verde Bucură-te iubito ca şi când ai deveni Duminică

20

Condacul 8 Deschid uşa la frigider mă loveşte o lumină albă ştiu că voi visa mirese în hol potcoavele încălţărilor ard mocnit în fundal o muzică de scaune trase pe podea

Bucură-te iubito cu tot cu plajă Bucură-te iubito când visezi şi când eşti visată Bucură-te iubito ca şi când ai deveni Duminică

Icosul 8 Când va veni el în pieptul tău va începe să crească o girafă şi te vei trezi cu capul în nori fericită inima deja la regim va semăna cu un cântec de fluier

Condacul 10 Cititul doar decupează din norii de hârtie forme fără lesă şi când mergi prin pădure singurul lucru prin care te deosebeşti de copacii din jur este inima răsucită în piept ca o ţigară în scrumieră

Bucură-te iubito vom căsca braţele admirându-ne gingiile iubirii Bucură-te iubito bucură-te sepia Bucură-te iubito aşa întinsă peste munţi văi şi ateliere de potcovit Bucură-te iubito ca şi când ai deveni Duminică Condacul 9 Când eram copil mă jucam cu mingea a venit un băiat mai mare mi-a luat mingea şi a degajat-o sus în soare aşa tu cu mine te rog Icosul 9 Afară ningea cu fulgi cât căţeii de usturoi îţi atârnai visele pe sârmă erai roşie ca un fier înroşit văzându-l pe el ninsoarea s-a oprit brusc de parcă te-ai fi aflat în faţa unei frunţi de dumnezeu îl sărutai de parcă ai fi lins un nor îţi venea să îi strângi pielea dorind să rămâi cu el sub unghii Bucură-te iubito fără abajur

Icosul 10 Era unul din cei căruia visai să îi ghiceşti în plescăitul de dimineaţă să îl ţii în palme ca pe o gâză cu el soarele va trece prin dreapta pe o bicicletă cu miros de salcie oamenii în vârstă cu umbra în formă de avion de război vă vor binecuvânta prin tăcere Bucură-te iubito de câte cifre există pe lume Bucură-te iubito că nu îţi mai face stomacul ca o maşină de spălat Bucură-te iubito aer care trage la cântar Bucură-te iubito ca şi când ai deveni Duminică Condacul 11 Peste masa din camera mea zboară păsări în formă de cană de mouse de pix de hârtie de monitor de cutie de chibrituri iar pereţii le arată direcţia

21

Icosul 11 Fire de păr adică multă multă frică ştiai că geamurile trebuiesc spălate pentru a fi văzuţi oamenii mai bine şi că nu trebuie să primeşte aplauze dimineaţa când reuşeşte să te îmbraci acum toate s-au rezovat parcă gheaţa pe care stăteai s-a îngroşat mult cu un zgomot de fermoar

transformat într-un cap de peşte Bucură-te iubito ca şi când ai deveni Duminică Stefan Ciobanu

Meridiana White Petals

Bucură-te iubito cu tot cu frunze Bucură-te iubito ce ţi-ai înfăşurat aripile ca pe nişte ziare Bucură-te iubito ca un zgomot ce sparge vitraliile liniştii Bucură-te iubito ca şi când ai deveni Duminică

I will see your skin Like a white petal Held before the sun’s bright light And crush the tender lines In fragrant demise Against the rough contour of my face And breathe a full field Of wind shimmering flowers Miles and miles In sunbright breath

Condacul 12 În metrou mă uit de la nivelul înălţimii mele capetele oamenilor par nişte boabe de struguri aşteptând să se contopească toţi în vin să se cunoască să contribuie să ocupe acelaşi spaţiu Icosul 12 Ghivecele tale vor deveni adevărate terenuri agricole iubeşti florile le uzi cu apă apa de la botez după cât de frumos ţi se reflectă chipul în ea de la o vreme Bucură-te iubito că te transformi în păpuşa cu care te jucai când erai mică Bucură-te iubito căci mai ai două braţe ce îţi mocnesc în piept Bucură-te iubito ca un colţ de pâine

David Arshawsky, California

This World I don’t believe in this world The sun can lash out in ragged tongues of white iron Spit holes in screaming black Send worlds smashing shards into cooling cores Undo a million years of tears and terrors, blithely dying Spiraling dust and ice rust into black mouth, swallowed

22

Leaden time dying, torn asunder Infinite, collapsing in running numbers While blooming in unfathomable life Ever out around in silent screaming singing sound I am all I found, in mirror’s endless doorways Neverending bending bliss Atomized with an unseen kiss David Arshawsky, California

Unspoken Unspoken love is like a game of hide and seek played alone No one can find you, if you are hidden and no one seeks Unrequited and pained, the miseries are endless and they drone How can you be found, if you are isolated and your voice is meek There is no one in this world who can live without love

There is no one in this world who can exist without it This world beckons us to love by its beauty This world refuses to be silent until you admit That you are unable to exist, without love Without love, without love You are unable to resist the powers of love Alexander Ness Rockford Minnesota United States

Slavery Smuggling passions after the dark midnight hour They bore witness to the fact that love demands Absolute obedience, it is absolutely in power And they obeyed, for to not do so would destroy

23

And they desired, so they willingly let it flower Despite the lives it hurt, despite the people ignored They rushed in knowing, and let it devour Their lives were filled with love And in it they felt empowered. Alexander Ness Rockford Minnesota United States

Doar femeie sînt femeie îmi place să mut munţii din loc din curiozitate să văd cum se priveşte lumea prin ochi de bărbat

dimineaţa, după ce i-am învăţat tot ce ştiu duc copiii la şcoală seara dacă şi-au făcut temele îi las să-şi apere ţara port pantaloni ca să fac paşii mari

să trec peste ani lungi să încalec armăsari sălbateci, situaţii complexe cînd plouă mult şi vîltoarea îmi trece de umeri îmi suflec poalele din obişnuinţă ridic vocea mai uşor decît piatra la cei ce mă numesc păcătoasă în rest îmi respect programul de femeie de luni pînă luni Corina Gina Papouis (Anglia)

Working Class Art I was working full time as a gravedigger for a historic local cemetery, Cave Hill. On random evenings, I was called in to do food prep for an upscale Italian ristorante. Seven nights a week I washed dishes for a trendy Indian restaurant. Contrary to all of these efforts, I was penniless and hungry. I went the entire winter unable to afford electricity. I did not sleep much. Waiting for me in my one-bedroom apartment on the third floor of a 1940’s era brownstone tenement that overlooked the heart of Bardstown road was a then 19-year old girl who I was madly in love with, and who used me in every sense of the terminology. Contrary to this we never were intimate, not physically. I was 24

drinking a lot of wine then, always cheap bottles of pinot noir; and when there wasn’t wine then somehow there was bourbon. I chain-smoked like a man on death row. I was painting a lot. Acrylics mixed with my blood, mixed mediacrayons, map pencils, inks, whatever. I had no friends. Neither did she, really, as she had dried up everyone around her like a good little femme fatale. She would use her pretty body to bring us things for the homestead when she could. I had talked her into registering with the community college and of course found myself writing fully half of her assignments. Nobody else was close to her, but everyone seemed to know her. We were tramps. We were alone. I held the constant stench of pending suicide about me, never endingly. By no means was I oblivious to her lacking genuine affections for me. It was a disgusting private game of ours. Sado-masochism as raw emotive yearnings. She would often change in front of me, while I somehow nonchalantly resisted the fiery urges to violently explore what made her woman. It was never spoken, but we mutually accepted that the days would not last forever. Every blasted day finds its way into darkness. And the days would end soon enough, amidst growing arguments wherein we exchanged blames as freely as we shared smokes.

No relationship is normal, and most certainly NOT that one. We lived out, in that pocket dimension of ours, the words to every damn song that Serge Gainsbourg had ever sung. I hate her for being symbolic of that time in my life. I hate her for my not having bothered with connecting to another soul in the year that has followed. I hate her like venom incarnate. I hate her for still inspiring my painting. My past, and everything included therein, is what defines me. Bloody and Objective. Absurdist. Imperialist me. My present is the firing pin that holds it in place. My future is the open air to the casualty, the hit waiting to explode somewhere beyond dream. Tomorrow will never happen. Tomorrow is just another word. I and my art have always been here before. Alone and better for it.

25

by Richard Caldwell, USA

Note de lectura

verticalitatea discursului liric. Poezia lui Ionuţ Popa plonjează în locuri pline de Poezie tânără prin simbol, dar matură tărie existenţială: “Să te afunzi treptat în cenuşa existenţei atroce/şi să răsari apoi prin mesaj precum o stea plăpândă/c-o pană tremurând într-o enigmă furibundă/de praful ce a curs pe tine mistuit,/anevoios şi sacru totem neprihanit,/nu îi lăsa, în patimi, elanul săţi sufoce./Deschide poarta-n lume şi lasăţi aripa să bată/peste oceanele de mâzgă, otravă şi noroi/cuprinsă-n tot trecutul deacelaşi muşuroi,/în tine galaxii pătrund ca o minune/gesticulând, umile, o vagă plecăciune/dar tu laşi moartea-n urmă precoce şi curată/.Iar când te vor întinde, “Valuri”, Ionuţ Popa – Editura la loc, pe al tău giulgiu/cu pliscul de cristal să baţi în poarta mare,/să te prelingi în Promotal 2008 zori ca roua-n felinare/senină, cum ai fost, Volum deloc rău, cu momente de mare şi gingaşă fecioară/împrăştie miresme de rafinament. Autorul reuşeşte să surprindă flori de primăvară/şi-o flacără de aur s-o prin exprimarea frustă a stărilor şi porţi ca un prestigiu.” Ionuţ Popa trăieşte abordarea ludică, cu remanenţă în sufletul poezia ca pe un profund act existenţial. Se dovedeşte un dibaci mânuitor al cititorului. “Tăişul minţii/a despicat lumini, /una cuvintelor. Arhitectura poemelor sale mai puternică decât cealaltă, /împungând ţine de o ordonare bine gândită a norii cenuşii/spre a lăsa razele/să curgă imaginilor şi de profunzimea lor: “Întrprin mine./Şi-am strâns sclipiri/din apele un context am reunit himere cavernoase/ văzduhului,/într-un ocean de nemuriri./ ce mi-au pătruns prin stern ejaculând Trag din cer diamantele/cele mai de preţ/ale lumină pură,/încolăcindu-mi venele-ntr-o aceste lumi,/udându-mi goliciunea/cu apele altă corcitură/prin stepele de aur, malefice,/ învolburate/din grotele azure./Şi cu-n surâs stufoase./Erecta clorofilă împrăştie miros pierdut/ aprind în mine/luminile trecutului.” pe noi/şi ies aburi din mine în ronduri de Fiorul, taina, deziluzia, îl însoţesc pe miasme/purtând parfumuri rare din dulcile autor ca un destin implacabil. De remarcat orgasme/spre-un rai de nemurie-ntr26

un maldăr/ de gunoi./Aceleaşi fenomene stârnesc emoţii în cavou,/rugi, bocete şi lumânări nu-şi mai găsesc menirea,/ doar câte-un semn pierdut goleşte-n taină mântuirea/cadavrului de sfânt ce zaceascuns/ în bibelou./Păcatul strânge rădăcini iar noi le înmulţim,/ereditar se spune că-l moştenim din veacuri/cu sânge, cu sudoare, cu alte multe fleacuri/ce ţin de-un cor casabil, anemic/ şi nostim./Impardonabile concepte plutesc prin univers,/se-agaţă de-o sclipire cu unghii literare/dar unghiile lor în agonie, trecătoare,/n-au scris şi nici nu vor mai scrie/ un adevăr pervers….” Am descoperit în “Valuri” un volum plin de pitoresc şi de substanţă. Spirit şi iubire în India – Vol. 1

Mircea Eliade, stabilit din 1987 în Australia (Sydney) nu e la primul astfel de volum. Nuvelele, şapte la număr, oglindesc specificitatea tradiţiei şi obiceiurilor hinduse în învăţarea iubirii şi dezvoltă o viziune aparte privind dragosta umană. Diversitatea ipostazelor în care ni se înfăţişează iubirea va surprinde cu siguranţă pe cei nefamiliarizaţi cu datinile şi obiceiurile indiene. Aparent puerilă, proza semnată de Octavian Sărbătoare cucereşte prin amestecul perfect dintre real şi ireal, prin personajele sale isolite şi intensitatea cu care autorul ne dezvăluie din aventurile petrecute de el pe un tărâm atât de fermecător. Mesager al iubirii în ţara zeiţei Shakti, Octavian Sărbătoare izbuteşte să ne demonstreze că dincole de religiile şi filozofiile hinduse, iubirea reflectă idealul în această lumea plină de mister Daniel Lăcătuş

Pânza de păianjenCella Serghi Apărută în 2007 la editura Flori Spirituale din Deva, cartea semnată de Octavian Sărbătoare ne dezvăluie cu măiestrie din obiceiurile şi tainele ascunse ale hinduşilor. Autorul, fondator al Societăţii Literare Internaţionale

M-am hotărât să citesc „Pânza de păianjen” din dorinţa de regăsi Bucureştiul interbelic. Cred că tuturor le este familiar „Micul Paris” descris cu atâta elocvenţă de Camil Petrescu, Mihail Sebastian şi chiar Mircea Eliade. Bucureştiul interbelic,

27

cu parfumul său, cu bătăliile cu flori de la şosea, cu oameni care nu spuneau niciodată „te iubesc”, ci doar „je t’aime”. Dar cartea nu mi-a adus nimic din toate acestea. În locul vilelor în care se ţineau serate elegante, cartea m-a introdus în case purtând semnul sărăciei şi al luptei pentru existenţă. Acesta este fundalul pe care se conturează destinul personajului principal, Diana Slavu. Mi-a fost greu să decid dacă Diana Slavu este sau nu un personaj remarcabil.

În esenţă, destinul ei ar putea fi cel al oricărei femei. Născută într-o familie modestă, ea încearcă să îşi depăşească statutul şi, datorită fizicului şi al firii vesele se integrează cu destulă uşurinţă în viaţa mondenă a Bucureştiului interbelic. De fapt, se integrează atât de mult, încât ajunge să adopte un mod de viaţă total incompatibil cu propria origine şi chiar cu propriile aspiraţii de ordin intelectual. Cred că asta m-a iritat la personaj: uşurinţa cu care se abandonează unei

CONCURSUL NAŢIONAL „VERSUL”, ediţia Pe data de 7 noiembrie 2009 va avea loc prima ediţie a Concursului Naţional “Versul”, structurat pe următoarele categorii: poezie, proză, jurnal şi traduceri din limbi străine. La concursul de jurnal pot participa doar elevii care sunt înscrişi într-o instituţie de învăţământ preuniversitar acreditată, în clasele IX-XII! La celelalte categorii de concurs pot participa creatori de pretutindeni. Se vor acorda premii în valoare totală de 2000 de Ron: premiul I (1000 Ron), premiul al II-lea (500 Ron), premiul al III-lea (300 Ron), Menţiune (200 Ron). Participanţii se pot înscrie în concurs cu minim trei texte! Acestea pot fi trimise la concurs doar online pe situl www.versul.ro La înscrierea pe situl nostru www.versul.ro, după completarea tuturor datelor personale cerute, vei fi considerat înscris după postarea unui text. Din acel moment, pentru a fi sigur că vei intra în jurizarea finală, va trebui să cumulezi minimum cinci voturi ale juriului. Data-limită de înscriere este 1 noiembrie 2009! 28

lumi marcate de superficialitate, uşurinţa cu care Diana însuşi devine superficială. Privită din exterior, Diana Slavu nu este altceva decât o femeie în căutarea iubirii. Eu am ajuns să mă întreb dacă personajul a cunoscut, de fapt, iubirea? Răspunsul, confirmat şi de evoluţia ulterioară a romanului, este unul negativ. Căsătoria, adulterul, nu sunt pentru Diana decât încercări de a-şi defini un scop, iar lupta la nivel psihologic, nu se dă între dragostea pentru amant şi afecţiunea pentru soţ, ci între principiile care i-au fost inoculate de familie şi normele impuse de societate. Faptul că Diana are puterea de a se rupe, fie şi ca urmare a unui impuls, de o existenţă care nu o mai satisface, o transformă întrun personaj cu prestanţă. Finalul romanului m-a marcat profund. Mi-a dovedit că, în viaţă, oamenii se împart în două categorii: spectatori precum Ileana Dima, care, din umbra unei singurătăţi autoimpuse, se mărginesc să constate, şi protagonişti precum Diana Slavu care înfruntă viaţa, care reuşesc să se desprindă din „pânza de păianjen” a sentimentelor, pentru a conferi existenţei lor un scop real. Rotaru Izabela

Prolog prelungit Fragment din romanul “Incredibile iubiri” Iată-mă la a doua carte fără să am pic de imaginaţie, am avut însă norocul să primesc nişte manuscrise (scrisori şi însemnări) care ar face scriitor pe oricine, dacă ar avea răbdare doar să le copieze. Eu, cu aliură de scriitor, am încercat să le prelucrez eliminând formule de adresare, unele, să zic aşa, paranteze care nu prea aveau legătură cu subiectul central, unele repetări pe care le credeam involuntare şi adaptând unele cuvinte şi expresii la limbajul actual. Acum mă întreb însă dacă nu cumva am greşit cu intervenţiile mele în manuscrisele originale, dar, exersând şi la prima carte metoda compilării unor texte şi a relatării despre cum am ajuns la ele, am crezut că fac bine dacă reuşesc să mai scriu ceva şi de la mine. În prima carte însă am scris şi despre întâmplări pe care eu însumi le-am trăit sau le-am visat şi eram, deci, „în cunoştinţă de cauză”. Acum contribuţia mea e minimă şi se reduce doar la scoaterea unor cuvinte şi la... adăugarea altora. Am spus cuvinte sau, mă rog, sintagme, şi nu fapte, pentru că faptele-s cele relatate în scrisori şi pe care nu le-am denaturat. Să nu credeţi însă că am reuşit să dau valoare literară unor scriei cu valoare

29

documentară. Nici vorbă. Textul cărţii este textul scrisorilor şi iar mă întreb dacă n-am să fiu acuzat că mă dau drept autor doar prin faptul că adun între două copeţi ce au scris alţii, făcând doar unele „machiaje”, şi acestea, poate, cu un „rimel” nepotivit. Şi vă mărturisesc că, dacă găseam o singură semnătură pe una dintre scrisorile care compun materia acestei cărţi, nu mai schimbam un cuvânt şi eu eram un simplu îngrijitor de ediţie. N-am aflat cine a compus cele zece scrisori şi nici cele şapte foi -un fel de ciorne- cu însemnări legate de conţinutul scrisorilor, posesorii acestor manuscrise nu aveau nici un indiciu sigur. Desigur că, în cuprinsul cărţii, nu vreau să las să se înţeleagă acest lucru pentru că şi persoanelor anonime le dau nume ca să le fac personaje. Aşa am ajuns să semnez eu această carte care prea puţin îmi aparţine. Cele zece scrisori au fost scrise în 1929, din martie până în noiembrie, iar însemnările, deşi nedatate, cred că sunt din aceeaşi perioadă, cu excepiţia ultimei care a fost scrisa după câţiva ani. N-are importanţă - consider eu - datarea lor şi nici faptul că, probabil, n-au fost toate expediate. Ce cred că l-ar putea interesa pe cititor e datarea întâmplărilor la care se referă scrisorile. Ei bine, scrisorile relatează întâmplări petrecute în jurul anului 1850, nu înainte de 1845 şi nici după 1857. M-am folosit de această presupunere a mea şi mi-am permis să plasez

acţiunea, chiar dacă nu în mod explicit, în această perioadă. Locul acţiunii nu e nici el mai bine enunţat, dar e sigur întrun sat transilvănean situat pe malul unui râu şi, probabil nu departe de castelul Martinuzzi. Dar cred că toate cele legate de timp şi spaţiu nu au chiar atât de mare importanţă. Sentimentele, stările şi faptele trăite ca atare sunt mai presus de localizarea şi datarea lor. Şi acum, venind vorba despre sentimente şi fapte, trebuie să mărturisesc că eu am dat importanţă părţii narative din scrisori, dar uneori liricul fisurează naraţiunea, ba chiar se ajunge la un proces de anihilare mutuală pe care eu m-am străduit să-l stopez. Probabil într-o viitoare carte am să exploatez relaţia dintre expeditor şi destinatarul acestor scrisori. Expeditorul este o tânără care abia împlinise 20 de ani şi care se îndrăgosteşte acut de cel căruia îi scrie, iar scrisorile ei înregistreaz cu acuitate trăiri şi angoase nelămurite pe care le ordonează în stive de emoţii din care se desprinde o veritabilă succesiune de poeme de dragoste. N-am putut să nu fiu atent la asemenea fapte de scriitură, dar eu m-am bazat pe naraţiune şi am dirijat epicul să se coaguleze într-un fel de jurnal al stărilor pe care le trăieşte o îndrăgostită care poveşteşte despre o altă iubire, nu numai despre iubirea ei. Am prezentat sincer şi direct tehnologia scrierii acestei cărţi, dar se cuvine,

30

să spun cum am ajuns în poseria, pentru scurt timp, a materiei ei, a scrisorilor şi însemnărilor anonime. E o adevărată poveste pe care acest prolog trebuie s-o cuprindă chiar dacă se mai prelungeşte puţin. Ieşisem într-o zi în oraş să-mi rezolv o serie de treburi şi, aşa cum fac adesea, am început nu cu cea mai importantă, ci cu cea mai plăcută: m-am dus într-o vizită la un bun prieten pe care nu-l mai văzusem de câtăva vreme şi care era abonat la tot soiul de reviste. Stăteam la el şi câte două-trei ore, beam o cafea bună făcută de superba lui soţie şi răsfoiam revistele aranjate cronologic, număr cu număr, pe două rafturi anume făcute pentru ele. Înainte de a intra la el îmi făceam reproşuri că la ultima mea vizită îi lăsasem împrăştiate revistele şi, din respect pentru spiritul său de ordine, trebuia să-mi cer scuze. El mă întâmpină cu „Lume nouă, lume nouă”, prefăcându-se uimit că mă vede. Genul ăsta de spectacol îl cunoşteam şi ştiam că Matei recurge la el când are „spectatori”. Într-adevăr avea în vizită o familie din Deva, doamna Constantina („ce nume frumos” am exclamat eu) şi domnul Gicu („ca nuca-n perete”, am spus în gând), naşii lui, aşa mi i-a prezentat, corectat promt de nevastă-sa că nu sunt numai ai lui, ci şi ai ei. Continuând să fie în „rol”, Matei

recunoaşte cu prefăcută spăşire că „şi de data aceasta, ca totdeauna”, soţia lui are dreptate şi pe mine mă recomandă „cel mai citit scriitor din casă”, că mă citeşte şi el şi nevastă-sa spre deosebire de alţi autori care nu sunt citiţi decât fie de el, fie de soţie. Mă invită să iau loc la masă că tocmai se pusese un tacâm în plus. „Spectacolul” a fost amuzant şi Matei s-a întrecut pe sine. Când eu am încercat să schiţez un fel de scuză, a venit rapid “precizarea” că eu nu sunt în plus, ci doar tacâmul şi scaunul de la masă pe care pot să nu le folosesc. Eu am întrat în jocul lui şi i-am dat replica, de care toată lunea a râs, că am să mă folosesc de tot ce a fost în plus, dar regret lipsa unui pahar şi că probabil el l-a ascuns. Mi s-a adus şi un pahar în care Matei n-a pus decât câteva picături spunând că, dacă mă învăţ cu ţuica, lui nu-i mai rămâne nimic, că naşii i-au adus-o. A intervenit iar nevastă-sa care a mărturisit că şi-a dat seama de multă vreme că soţul ei e un egoist, dar nu credea că ajunge în asmenea hal. A luat sticla şi mi-a umplut paharul spre disperarea, bine simulată, a prietenului meu. Şi mie îmi ieşea jocul pentru că naşii râdeau cu poftă la fiecare replică a mea. Aproape că uitasem că, de fapt, am venit să citesc ceva de prin revistele lui Matei. M-am lăsat servit, cu toate că niciodată n-am luat prânzul atât de devreme. Am făcut glume şi pe acest subiect: „N-am

31

mai prânzit niciodată la ora 12, dar bine că ştiu când se ia masa aici că voi veni mereu în vizită la ora asta”. Nu mai reţin exact de ce s-a renunţat la admosfera aceea amuzantă în care descoperisem că mă simt foarte bine, dar am auzit-o pe naşa întrebând: - Şi în scris sunteţi la fel de haios? Eu, care mă gândeam ce să mai spun ca să mă menţin în forma cu glumele, n-am înţeles prea bine şi doream s-o întreb, dacă vrea cumva să corespondăm. Mi-am dat seam că soţul ei are simţul umorului, dar nici nu voiam să risc. Mi-a sărit în ajutor Matei care a devenit subit serios. - Nu scrie proză umoristică,dimpotrivă, a scris un roman de-a dreptul tragic. Nu apuc să spun „Tragic de prost” că Matei se lansează pe post de critic literar şi le explică naşilor ce roman grozav am realizat şi cum trebuie citit. Am intervenit de câteva ori cu „Lasă, lasă!”, dar n-am reuşit să-l împiedic să-şi etaleze teoretizările despre romanul meu, aşa că am devenit tăcut şi indispus mai ales că mă străduiam să termin ce aveam în farfurie şi mă mustram că am rămas la masă, iar lectura revistelor era compromisă. - Acum lucrează la un memorial de călătorie, dar nu mi-a arătat decât vreo zece pagini. Îşi informează Matei naşii , reproşându-mi indirect „zgârcenia” cu care îi arăt ce scriu.

- Şi unde aţi călătorit? mă întreabă iar doamna. - A călătorit prin toată Europa, a văzut tot ce era de văzut pe bătrânul continent, răspunde din nou în locul meu Matei. - Nici chiar aşa! Nu exagera, că n-am văzut tot. Vreau eu să clarific lucrurile şi să spun că mai am multe de văzut. Prietenul meu intră intr-o adevărată criză logoreică. „Am văzut câte ceva prin Europa asta, dar vreau sa scriu despre Praga”, apuc să spun. - „Jurnal prahez” se intitulează cartea la care lucrează domnul scriitor aici de faţă. L-am auzit iar pe Matei şi m-am inhibat. N-aş fi vrut să discut despre ce vreau să scriu şi nici să stârnesc curiozităţi ca scriitor. Nu ştiam cum să schimb subiectul şi să revin la discuţia glumeaţă de dinainte. Am devenit un simplu ascultător al întrebărilor tot mai curioase ale doamnei Constantina, ba chiar şi ale domnului Gicu şi ale răspunsurilor lui Matei care se dovedea un „expert” al literaturii mele. Ştia nu numai ce am scris, ci şi ce vreau să scriu şi, trebuie să recunosc, avea intuiţii. Mi-era şi puţin necaz că m-am lăsat aşa de repede descifrat de el. Prea multe discuţii am avut împreună ca să nu-i fie uşor acum să înţeleagă ce gândesc. De fapt, nu prea aveam cu cine să vorbesc despre literatură şi am apelat la el intuindu-i calităţile de critic. Răspundea foarte bine

32

la ceea ce ar fi trebuit să răspund eu până în momentul în care Tina, aşa i se adresa el naşei sale, i-a spus, făcând abstacţie că eu eram alături: - Dacă-i vorba de Praga, am să-i dau domnului scriitor nişte scrisori vechi să citească. Desigur domnul scriitor eram eu şi am făcut o mutră mirată. Matei nu mi-a mai sărit în ajutor şi aştepta să-mi exprim curiozitatea. - Da, da! Scrisori despre o ţărancă de pe la noi ajunsă într-un mod misterios la Praga şi care şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii acolo. - Scrisori vechi? De la Praga? N-am mai rezistat şi-am început să-mi exprim curiozitatea şi am văzut cât de satisfăcută era doamna Constantina care n-a răspuns imediat, şi-a privit – cu subînţeles parcă finul, pe vorbăreţul Matei, căruia acum i-a închis gura. - Scrisorile nu sunt de la Praga, spune într-un târziu făcându-mă şi mai curios. - Nu sunt de la Praga, ci despre ţăranca ajunsă la Praga, nu-i aşa, Tina? Întreabă Matei vrând să lămurească lucrurile, dar doamna tace şi-şi savureaz plăcerea de a mă face curios. - Despre Zenovia, spune zâmbint domnul Gicu, probabil ca să-i strice plăcerea soţiei sale. La auzul acestui nume am sărit ca ars. - Cum?! Aproape că am strigat.

- Zenovia sau Zenobia? a întrebat calm Matei, accentuând cele două silabe care au consoana diferită. - Asta nu mă mai interesează, spun aproape revoltat că Matei intervenise din nou şi amâna explicaţia naşilor. - Măi! Zenobia e mama lui Ion, spune cu un ton ridicat Matei care mi-a simţit iritarea. - Ce Ion? Care Ion? Lasă oamenii să explice! - Poftim! Scriitorul nu ştie care Ion. De Liviu Rebreanu ai auzit? Devine şi mai certăreţ Matei. - Pe mine nu mai interesează acum Ion, nici Rebreanu. Înţelegi? Pe mine mă interesează faptul că numele acelei femei începe cu z de zare, de la zid, de la Zenobia lui Gellu Naum, măi deşteptule, că de Gellu Naum n-ai auzit. Numele unei femei de la Praga, asta mă interesează, că începe cu Z . Mi-am dat seama că toţi se uitau la mine miraţi, neînţelegând de ce am avut o asemenea ieşire. Într-adevăr, începusem să ţip ca un apucat: „Numele începe cu z”. Desigur că am încercat apoi să explic, mai mult mie decât lor, de ce am avut o asemenea stare. Dacă doamna Constantina a înţeles foarte repede şi a râs graţios ajutându-mă să-i fac să înţeleagă pe soţul ei şi, mai ales, pe Matei, eu nici acum nu pot să-mi justific atitudinea mea. Atât de tare să mă fi surprins că numele acelei fe-

33

mei începe cu z? Totul e atât de simplu, o pură coincidentă. Înainte de a ieşi în oraş, când eram deja în hol gata îmbrăcat şi mă hotărâsem să trec mai întâi pe la Matei, îmi sună telefonul. Era o prietenă din Bistriţa pe care n-o mai văzusem de multă vreme şi care mă suna rar, numai când avea ceva important să-mi spună. De data aceasta a făcut o excepţie, mi s-a părut că a vrut doar să-mi audă glasul. „Aloo! Ştii cine te sună?” Desigur că ştiam, vocea ei era inconfundabilă pentru mine şi i-am spus asta ca un fel de compliment pe care nu l-a comentat şi pentru care nici nu mi-a mulţumit. Se grăbea parcă să mă întrebe: „Ai în familie, sau printre rude, prieteni sau cunoştinţe apropiate pe cineva a cărui nume începe cu Z?” Luat prin surprindere am început să mă bâlbâi şi îi repetam mereu întrebarea „Nume care începe cu litera Z?” Aştepta parcă grăbită să-i răspund. „Da! Cu litera sau cu sunetul z, cum vrei să zici.” Până la urmă am recunoscut că nu-mi amintesc şi eram curios de ce mă întreabă. Mi-a răspuns ceva în genul că dacă nu-mi amintesc nu e nimic important şi i-am spus că nu-mi amintesc pentru că nu ştiu, cu siguranţă, pe nimeni apropiat cu nume care să înceapă cu Z. Şi iată acum! O simpatică doamnă, cu un nume interesant, Constantina, pe care abia am cunoscut-o, îmi spune despre o

Zenovie care a trăit la Praga, oraşul în care am ajuns ca într-un vis şi care îmi dă atâta bătaie de cap ca să scriu despre el. Explicaţia comportamentului prin care i-am stârnit şi eu curiozitatea doamnei Constantina, am încercat să mi-o justific prin faptul că m-am simţit atras de acest nume, ca şi cum ar fi al unei rude apropiate. Le-am şi spus acolo la masă despre acest sentiment spre amuzamentul lui Matei. Când am vrut să-i dau telefon Anei la Bistriţa ca să-i spun că am aflat cine e persoana care începe cu Z , a râs încât şi nevastă-sa i-a făcut observaţii. Am renunţat la telefon, dar, după ce doamna Constantina a precizat numele viitorului meu personaj (eram convins de atunci de asta), l-am pronunţat de mai multe ori: Zenovia, deci nu Zenobia, Zenovia, Zenovia... Am observat, din schimbul de priviri dintre fin şi naşă, că am părut ciudat şi că de-acum mi se îngăduie totul, aşa că m-am autoinvitat, la familia naşilor lui Matei. Drumul la Deva l-am făcut chiar în sâmbăta următoare, că nu mai era timp de aşteptare, împreună cu Matei care mi-a spus că a vorbit cu naşii şi vom fi bine primiţi. Părea şi el curios să vadă manuscrisele, dar, mi-am dat seama târziu, el era interesat mai mult de naşa lui care a făcut în aşa fel încât i-a aranjat un drum inopinant domnului Gicu ca să ne aştepte singură şi să joace rolul soţiei

34

nemulţumite de plecările dese ale soţului în interes de serviciu. Aflu că şi Jana, nevasta prietenului meu, a trebuit să meargă la părinţii ei că altfel ar fi venit şi ea cu noi. Mare actriţă e doamna Constantina şi prietenul meu, mare actor. Eu nu mi-am dat seama de spectacol decât mai târziu preocupat fiind de manuscrisele ce o prezentau pe Zenovia. De voie de nevoie, am rămas în Deva, găzduiţi de doamna Constantina, până a doua zi când m-am întors fără Matei. Subiectul unui alt roman poate să fie noaptea pentrcută la Deva, preambului unei cotituri radicale în viaţa prietenului meu şi preambui cărţii de faţă. De fapt, n-am gândit toate astea atunci. Scrisorile despre Zenovia m-au fascinat pur si simplu. Doamna Constantina aşezase dosarul în care erau strânse scrisorile pe masa ovală din sufragerie unde am fost poftit să intru, Matei rămânând în bucătărie să-şi ajute naşa să pregătească o gustare. El adusese ceva într-o plasă, eu venisem doar cu un buchet de garoase pe care-l cumpărasem în ultimul moment în piaţa din Deva. Bine că-mi adusesem aminte că se cuvine să-i aduc doamnei flori pe care le-am abandonat în braţe ei. Gestul meu, după toate aparenţele, a bucurat-o, dar eu n-am avut răbdare să-i analizez încântarea; văzând dosarul am şi pus mâna pe el pentru că eram convins că

acolo era manuscrisul care mă atrăgea ca un magnet. Intrată, cu florile în braţe, doamna a început să râdă, parcă prevăzuse scena aceasta generată de curiozitatea mea excesivă. A intrat şi Matei cu sticla de whisky, a început să râdă şi el, parcă erau înţeleşi, dar eu n-am mai avut treabă cu nimeni,m-am aşezat la masă şi am deschis imediat dosarul. Am admirat mai întâi scrisul îngrijit cu litere caligrafice, aşezate în rânduri ordonate pe foi mari, format A4, pe care timpul le îngălbenise. Erau 10 scrsisori, a câte 3-4 pagini fiecare, majoritatea numerotate, şi alte 7 foi separate, nici una numerotată, scrise ceva mai neîngrijit, dar cu aceeaşi cerneală albastră care nu părea deloc decolorată de timp. Lectura, zic eu, nu mi-a luat prea mult timp. Am început să citesc, nu mă mai sinchiseam de gazdă şi cu atât mai puţin de Matei care-mi turna mereu whisky în pahar şi-mi punea cuburi de gheaţă. Ce am mâncat la masă, habar n-am. Despre ce au discutat naşa şi finul ei, la fel, n-am idee, nu mă interesa. Eram foarte mulţumit şi bucuros că mă lăsau în pace să citesc. Mă preocupa acurateţea cu care autoarea acelor scrisori şi notiţe îşi prezenta bunica, pe Zenovia, prezentându-se pe ea însăşi. Era romanul unei incredibile iubiri, dar eu nu sesizam incredibila iubire care se petrecea sub ochii mei. Îmi terminasem lectura, dar şi sticla de whisky. E drept, la băut mi-a dat o

35

mână de ajutor şi doamna Constantina care nu mai era îmbrăcată în rochia aceea elegantă cu care ne întâmpinase, ci întrun capot de casă foarte decoltat. Prietenul meu Matei, cred, n-a citit toate pagini, dar l-am auzit spunând de câteva ori: „interesant, interesant”; cât despre băut, el mai mult a tras chiulul ca de obicei, dar părea să se descurce foarte bine în bucătăria naşei lui. Obosit, era să adorm cu capul peste dosarul cu scrisorile. Doamna Constantina, văzându-mă moţăind, l-a rugat pe Matei să mă ia în dormitor că ea se va culca în camera alăturată unde era doar o canapea îngustă. Ne spune prefăcut ameninţător că se va încuia în cameră ca să nu dăm peste ea şi că dacă spargem uşa procedează ca Zenovia. Matei mă priveşte mimând o sperietură zdravănă. „A citit deci toate scrisorile”, am gândit fără să ma amuz de glumele doamnei. M-am grăbit să trec în dorminor şi, dacă nu era cu mine Matei, eram dispus să mă trântesc îmbrăcat în patul larg şi imbietor. Matei m-a ajutat să-mi dau jos hainele de pe mine şi s-a aşeza alături lângă mine. Cred c-am adormit imediat şi-am dormit buştean câteva ceasuri bune. O sete ce-mi uscase gâtul m-a trezit şi somnul nu mi-a mai revenit decât în zori pentru că ideea de a face o carte din scrisorile de la doamna Constantina nu-mi dădea pace. În noaptea aceea, la Deva, am hotărât să încerc să mai fiu încă o dată scriitor.Cu decizia

asta am adormit din nou până spre amiază când am plecat înapoi spre casă cu dosarul manuscriselor despre Zenovia şi cu gândul mai mult la nepoata ei, la anomina autoare a lor. Pe ea am considerat-o la fel de importantă ca şi pe Zenovia, bunica ei. În noaptea aceea mi-am dat seama că, folosindu-mă de manuscrisele pe care mi le-a încredinţat doamna Constantina pentru două luni, am să scriu un roman. Când am ajuns acasă aveam deja în minte programul scrierii lui. În ideea unei relatări cât mai succinte şi mai facile, am rezumat toată povestea de la care s-a pornit scrierea acestei cărţi în care, de fapt, aşa cum am mai spus, nu fac altceva decât o compilaţie, în cazul cel mai fericit, şi, cel mai adesea, o simplă transcriere a manuscriselor care au fost multă vreme proprietatea doamnei Constantina.

36

Silviu Guga

Concursul Naţional de Creaţie Literară Iulia HASDEU ed. a XI-a, 2009

Competiţia cuprinde secţiunile: Poezie, Proză, Eseu şi Debut sideral, având două categorii de vârstă: elevi de gimnaziu şi liceeni. La secţiunea Poezie, toţi participanţii, indiferent de vârstă, vor trimite 7-8 poezii (3-5 pag. A4). La secţiunea Proză – două-trei texte literare: povestire, nuvelă, schiţă etc. (în total, 5-7 pag. A4). Liceenii vor concura la secţiunea Eseu, alegând una dintre temele propuse: „Căderea este colectivă, salvarea este individuală”; „Nonconformiştii nu distrug”; „Te doare doar atunci când doreşti” (3-4 pag. A4). La aceeaşi secţiune elevii de gimnaziu vor medita asupra uneia dintre următoarele teme: „Suferinţa este mai necesară decât orice plăcere în formarea unui caracter”, „Sunt un dicţionar de antonime...” (2-3 pag. A4) Pe cei mai pregătiţi dintre tineri, îi invităm la Debut sideral cu poezie (min. 30 de lucrări), proză sau eseu (60-70 de pag. A4) Lucrările tehnoredactate la calculator, cu corpul de litere 14, vor fi expediate pe adresa redacţiei în 4 exemplare, având pe plic menţiunea Pentru concurs sau la adresa de e-mail: [email protected]. Important! Concurenţii vor semna lucrările, alăturând acestora şi un CV, care va include: numele şi prenumele participantului, adresa completă, telefonul şi e-mailul, instituţia în care studiază şi adresa acesteia, clasa, cenaclul din care face parte, premiile şi distincţiile, activităţile culturale/literare, numele profesorului de limba română/ îndrumătorului, adresa de la domiciliu şi telefonul. Laureaţii Premiului Mare ai ediţiilor precedente nu pot concura la secţiunile în care au excelat. Data-limită pentru expedierea textelor: 1 august 2009.

37

REDACTIA: Comitetul fondator: Daniel Lacatus, Daniela Voicu, Al. Florin Tene, Alberto Palombi, Director: Daniel Lacatus Redactor sef: Daniela Voicu Colaboratori: Menuţ Maximinian, Silviu Guga, Elena Liliana Popescu Grafica: David Arshawsky, California ADRESA REDACTIEI: Str. Ovid Densusianu, bl. 6, sc. C, ap. 35, Calan – HD Tel: 0734 387 914 e-mail: [email protected] Cont B.R.D. Călan: CONT IBAN RO77BRDE220SV36722012200 38

C UI B

NUMARUL I MAI 2009

NEST NIDO

REVISTA DE CULTURĂ LITERATURĂ

NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO NESTCUIBNIDO

APARE SUB EGIDA LIGII SCRITORILOR DIN ROMÂNIA

ISSN 2066 - 1932