Recenzie Sfantul Ioan Gura De Aur.doc

Despre Preoţie -recenzie-

Sfântul Ioan Gură de Aur E.I.B.M.B.O.R., București – 2007 Cartea I Capitolul 1 : Dovada dragostei fericitului Vasile faţă de mine. Sf. Vasile s-a distins ca fiind cel mai sincer și adevărat prieten al Sf. Ioan Gură de Aur. Ei au urmat aceleași studii, având aceiași profesori, și au urmat același drum în viaţă după încheierea studiilor. Deasemenea aveau același statut social. Capitolul 2 : Ce l-a orit de a locui cu mine. Sf. Vasile cel Mare deprinzându-se cu studiul („stătea cu ochii pironiţi în cărţi” p.37) , a crescut duhovnicește foarte mult în ochii Sf. Ioan Gură de Aur, însă cu toate acestea i-a rămas acestuia (Sfântului IGA)

un bun prieten. Când au vrut să îmbrăţișeze viaţa cea fericită a monahilor, Sf.

Vasile era pregătit, însă Sf. IGA, cu toate că într-un final a fost pregătit și el, a fost împiedicat să facă acest pas, de mama sa (rămasă văduvă cu puţin timp înainte de nașterea Sf. IGA) care i-a cerut să rămână alături de ea până la moartea ei. Cu toate acestea Sf. Vasile stăruia ca ei doi să urmeze viaţa monahală. Capitolul 3 : Înșelăciunea pe care am întrebuinţat-o pentru a-l face să se lase hirotonit În acea vreme în care Sf. Vasile stăruia la Sf. Ioan Gură de Aur să urmeze viaţa monahală, s-a hotărât hirotonirea celor doi. Ca și până acum, Sf. Vasile voia să urmeze același drum ca și Sf. Ioan Gură de Aur și în ceea ce privește hirotonia. Numai că Sf. Ioan Gură de Aur era cuprins de teamă („ca nu cumva să fiu hirotonit fără de voia mea” p.41) și de nedumerire („nu găseam nimic care să mă facă vrednic de această cinste” p.42)

și nu voia să accepte hirotonia, considerându-o o mare cinste,

însă pe Sf. Vasile îl vedea vrednic de această cinstire. Când a venit vremea hirotonirii Sf. Ioan Gură de Aur s-a ascuns, iar Sf. Vasile a primit „jugul” (p.42). Auzind de fuga prietenului său, a mers la el plin de amărăciune și tristeţe, însă a fost întâmpinat cu bucurie (Sf. IGA se bucura văzândul hirotonit)

ceea ce l-a făcut să creadă că nu a fost înșelat pentru prima oară.

Capitolul 4 : Învinuirile pe care mi le-a adus că l-am înșelat. -

„m-ai dispreţuit și n-ai ţinut deloc seama de mine.” „ai deschis gurile tuturor”(p.43) „unii te învinuiesc și spun că ai fugit din pricina mândriei tale fără margini, alţii, că ai fugit din pricină că ţi-e dragă slava lumii; alţii[...]

te învinuiesc și de una și de alta. Mai mult, ocărăsc și pe cei ce ne-au făcut această -

cinste” (p.47) „cunoscuţii și prietenii mă iau deoparte și-mi aruncă în obraz cea mai mare parte din învinuiri[...] Eu roșeam. Îmi era rușine să le spun că nu știam că aveai de gând să fugi, ca nu cumva să socotească făţărnicie prietenia noastră[...] Eram silit, deci, să tac, să-mi plec ochii în pământ, să ocolesc pe cei cu care mă întâlneam și să fug din calea lor. Dacă aș scăpa de învinuirea asta, totuși n-aș putea scăpa de alta, că sunt un mincinos. Nimeni nu vrea să mă creadă că m-ai pus și pe mine, Vasile, în rândul acelora cărora nu le era

-

îngăduit să cunoască ascunzișurile sufletului tău” (p.44) „Nu-ţi cer să te dezvinovăţești de răul pe care mi l-ai făcut![...]că m-ai înșelat, că m-ai trădat, că n-au avut în ochii tăi nici un preţ bucuriile pe care ţi le-am făcut până acum!” (p.48)

-

„Ai aruncat dintr-o dată toate cuvintele mele” (p.50 – cuvinte încurajatoare pentru o „prietenie sănătoasă”)

Capitolul 5 : Apărarea mea Sf. Ioan Gură de Aur își începe apărarea căutând mai întâi să-și cinvingă prietenul că nu l-a dedreptăţit, și abia apoi de a se disculpa faţă de părerea pe care o au „străinii” (p.51) despre el. Capitolul 6 : Se poate folosi o înșelăciune pentru a fi de folos cuiva. Sf. Ioan Gură de Aur motivează că înșelăciunea este rea dacă este făcută cu gând rău, iar dacă gândul este bun, ea devine deopotrivă bună. De aceea Sf. Ioan Gură de Aur îi cere Sf. Vasile să-i demonstreze cu ce gând a întrebuinţat-o el, iar de va descoperi că înșelăciunea a fost făcută cu gând bun, atunci consideră că merită laudă, nu hulă ori învinuire. Capitolul 7 : O faptă ca aceasta nu trebuie numită înșelăciune ci purtare de grijă. Dând ca exemplu pe Avraam, Iacov, Moise, Finees, Ilie și Sf. Ap. Pavel, Sf. Ioan Gură de Aur arată că „Mare este puterea înșelăciunii! Cu o singură condiţie : să nu fie făcută cu gând viclean”(p.55). O astfel de înșelăciune nici nu trebuie numită așa, ci „bună rânduială, înţelepciune și meșteșug” (p.56), iar înșelător este doar cel ce se folosește de înșelăciune cu gând rău, nu și cel ce se folosește de ea cu gând curat. Cartea a II - a Capitolul 1 : Preoţia este cel mai mare semn al dragostei de Hristos. Numind înșelăciunea cu gând bun, „minunată rânduială”(p.57), Sf. Ioan Gură de Aur îi arată Sf. Vasile că prin înșelăciunea pe care el a întrebuinţat-o, cel înșelat a câștigat cel mai mare

câștig, și anume că „prin hirotonia ta îndeplinești tocmai acele fapte numite de Hristos semne ale dragostei pentru El”. Această afirmaţie, Sf. Ioan Gură de Aur o întărește cu locul din Scriptură în care Hristos îl întreabă pe Petru dacă Îl iubește mai mult decât ceilalţi ucenici. Primind răspuns afirmativ, Mântuitorul arată că semnul dragostei de El este păstorirea oilor Sale cuvântătoare [„Dacă Mă iubești, păstorește oile Mele!”(In.21, 16)]. Prin această Mântuitorul arată lui Petru și nouă tuturor cât de mult își iubește El Biserica Sa, pentru ca și noi să o iubim mult. Vedem astfel că pentru a dovedi iubirea faţă de El, Hristos nu îi cere lui Petru nicio altă slujire sau virtute, devât numai să pască oile Sale (In. 21, 17), de unde rezultă că aceasta este cea mai mare dovadă de dragoste pentru Hristos. Deasemenea atunci când întreabă : „Cine este sluga credincioasă pe care o va pune domnul peste casa lui?”(Mt 24, 45). Mântuitorul vrea să arate cât de rari sunt cei credincioși și înţelepţi și cât de măreaţă este această slujire a pastoraţiei, și care este răsplătită pe măsură. [„Peste toate averile sale o va pune” (Mt. 24, 27)] Capitolul 2 : Slujirea preoţiei este mai mare decât celelalte slujiri Toate celelalte slujiri și virtuţi pentru dragostea lui Hristos le pot săvârși, respectiv dobândi și femeile și bărbaţii, însă păstorirea turmei lui Hristos trebuie încredinţată doar acelor bărbaţi care întrec cu mult pe toţi ceilalţi oameni în virtutea sufletului. Diferenţa dintre păstor și păcătoși trebuie să fie, după cum spune Sf. Ioan Gură de Aur, ca diferenţa dintre oameni și animale, de aceea și responsabilitatea acestuia este foarte mare. Dacă el pierde una din oile cele cuvântătoare ale lui Hristos, atunci el va suferi mai întâi o pagubă în propriul lui suflet. Capitolul 3 : Slujirea preoţiei are nevoie de un suflet mare și minunat. Lupta păstorului de suflete este „grea și... cumplită” (p.62) întrucât „Lupta noastră nu este cu sângele și cu trupul, ci cu începătoriile, stăpâniile, cu stăpânitorii întunericului veacului acestuia, cu duhurile răutăţii cele din văzduhuri” (Efeseni 6, 12). Deasemenea Sf. Ioan Gură de Aur arată că o altă primejdie ce ameninţă turma lui Hristos și cu care are de luptat păstorul o reprezintă „faptele trupului! Acestea sunt desfrânarea, adulterul, necurăţia, neînfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrajba, sfada, gelozia, mânia, gâlceava (Galateni 5, 19-20), clevetirea, șoptirea la ureche, semeţia (IICorinteni 12, 20) și altele asemenea acestora. Acești vătămători nu se mulţumesc doar să vateme turma, ci și pe păstor îl atacă și nu se opresc până ce nu îl înving sau cad ei învinși”(pp.62-63) O altă greutate a pastoraţiei este aceea de a depista bolile sufletești ale celor păstoriţi, întrucât „nimeni dintre oameni nu știe cele ale omului, afară de duhul omului, care este în el”

(ICorinteni 2, 11).

La fel de greu este să prescrii tratamentul potrivit bolii, dar și mai greu este să

administrezi acest tratament întrucât „nu stă în puterea preotului ca bolnavul să primească leacurile, ci în puterea celui bolnav”[p.63 – „Că nu avem stăpânire peste credinţa voastră, ci suntem împreună – lucrători la bucuria voastră”(IICorinteni 1, 24)]

Păstorul de suflete nu trebuie să îl silească pe cel păcătos să devină mai bun, ci prin dibăcie, să-l facă de bunăvoie să-și dorească asta. Dacă, însă, cel păcătos nu primește sfaturile duhovnicului său, el „adaugă altă rană lângă cea vechea rană”(p.64) și astfel încercarea preotului de a vindeca rana devine pricina unei boli mai grele. Capitolul 4 : Preoţia este plină de greutăţi și primejdii Cunoscând varietatea caracterelor umane, Sf. Ioan Gură de Aur îndeamnă preotul să nu canonisească după greutatea păcatului ci după starea sufletească a păcătosului, iar pentru a o cunoaște, păstorul are nevoie de „multă pricepere”(p.65). Sf. Ioan Gură de Aur atrage astfel atenţia că din pricina unor canoane aspre unii își pierd nădejdea mântuirii, iar altii din pricina unor canoane prea ușoare, devin nepăsători. Alături de „multă pricepere”, i se cere preotului să aibă „un suflet mare și curajos”(p.66), pentru ca prin multă muncă, multă stăruinţă și multă răbdare să întoarcă la Biserică „mădularele despărţite de ea”, iar aceasta să o facă prin convingere, iar nu cu de-a sila. Acest capitol se încheie reamintind că pastoraţia este cu adevărat o dovadă de iubire de Hristos. Capitolul 5 : Pentru că-L iubesc pe Hristos de aceea am fugit de preoţie În acest capitol se poate observa nobilimea sufletelor celor doi prieteni, care raportânduse la Păstorul cel Bun, se smeresc pe ei înșiși considerându-se nevrednici de această slujire. Ei își cercetează fiecare sufletul nu raportându-se la semeni, ci în lumina lui Hristos, de aceea Sf. Ioan Gură de Aur nu se vede vrednic de a păstori, temându-se să nu vateme turma Domnului, pe care El o iubește atât de mult încât S-a jertfit pentru ea, iar Sfântul Vasile considerându-se nevrednic de a fi preot, îl învinuiește pe Sf. Ioan Gură de Aur că nu l-a ferit si pe el de o asemenea responsabilitate. Remarcabilă este în acest capitol dovada prieteniei dintre cei doi, care se poate observa din spusele Sf. Vasile către Sf. Ioan Gură de Aur: „nici un alt om nu-mi cunoaște așa de bine sufletul cum mi-l cunoști tu, ba, mai mult, mi-l cunoști mai bine decât cei ce m-au născut și m-au crescut”.(p.69)

Capitolul 6 : Dovada virtuţii lui Vasile și a dragostei lui puternice În acest capitol Sf. Ioan Gură de Aur ne dezvăluie că o altă caracteristică specifică unui preot, trebuie să fie dragostea jertfelnică, amintindu-i Sf. Vasile de una din faptele sale și de vorbele sale când a spus: „Ce să fac? Nu știu să iubesc altfel, decât să-mi dau sufletul când trebuie să scap pe un prieten de primejdie!”. Această întâmplare o arată Sf. Ioan Gură de Aur corelându-o cu ceea ce spune Hristos că: „Nimeni nu are o dragoste mai mare decât aceasta, ca să-și pună cineva sufletul pentru prietenii săi”(In. 15, 13). Vădind astfel desăvârșirea dragostei la care a ajuns Sf. Vasile înţelegem care era intenţia Sf. Ioan Gură de Aur atunci când la începutul acestui capitol ne demonstrează că „Hristos a lăsat la o parte toate minunile pe care aveau să le facă Apostolii și a spus : „Întru aceasta vor cunoaște oamneii că sunteţi ucenicii Mei, dacă vă veţi iubi unii pe alţii” (In.13, 35)”(p.71). Totodată el amintește și de elogiul adus dragostei făcut de Sf. Ap. Pavel (ICorinteni 13) și de faptul că acesta consideră dragostea plinirea legii (Romani 13, 10). Văzând că i-a fost descoperită smerenia sufletească, și încredinţat fiind că prietenul său la împins spre slujirea preoţească, după cum el însuși afirmă, pentru că știa că va fi folositor Bisericii, Sf. Vasile își pleacă privirea în pămnânt, se înroșește și îi cere Sf. Ioan Gură de Aur să nu mai vorbească despre el, ci să-i spună cum să se apere înaintea atât a celor care i-au cinsit cât și înaintea celor care sunt supăraţi că au ocărât pe cei ce i-au cinstit. Capitolul 7 : Am fugit de hirotonie pentru că n-am voit să aduc ocară celor care m-au ales. Pentru a se „dezvinovăţi”, pentru a se justifica înaintea oamenilor pentru gestul său de a fugi de hirotonie, Sf. Ioan Gură de Aur le spune mai întâi că „nu trebuie să ne uităm că ocărâm pe oameni dacă, pentru a-i cinsti, suntem nevoiţi să păcătuim înaintea lui Dumnezeu” (p.74), neînţelegând de ce este învinuit pentru că a vrut să-și „cruţe” sufletul. În plus Sf. Ioan Gură de Aur spune că oricum bârfitorii ar fi găsit un alt pretext pentru „meșteșugul” lornăscocind, spre exemplu, că a fost hirotonit pentru poziţia sa socială, ori pentru că a lingușit sau chiar mituit, sau poate ar fi spus că erau alţii care să fi meritat această cinste, pentru ce a fost ales tocmai el, care și-a petrecut viaţa în studierea știinţelor profane. Capitolul 8 : Prin fuga mea i-am ferit de ocară În acest capitol Sf. Ioan Gură de Aur arată că prin fuga sa nu a făcut altceva decât că a scutit de ocări pe cei ce l-ar fi hirotonit, cum că ar fi practicat simonie, ori că încredinţează turma lui Hristos „unor copii fără minte”.(p.77)

Din finalul capitolului deducem că maturitatea spiritului este absolut necesară în pastoraţie, maturitatea fizică nefiind chiar atât de importantă („nu trebuie oprit tânărul, ci neofitul, de la o astfel de slujire” – p.77)