312213676-iconoclasmul-bizantin-docx.docx

ICONOCLASMUL BIZANTIN Eikon, în limba greacă, înseamnă „imagine”, „ chip”. În anul 730 izbucnește cearta iconoclaștilor, adică disturgătorilor de imagini. Astfel, în urma unei reuniuni a marilor demnitari religioși la Constantinopol, în frunte cu patriarhul orașului, împăratul interzice orice reprezentare umană a lui Dumnezeu, considerată drept o înjosire adusă trancendenței divine. Iconoduluii, favorabili imaginilor, sunt recrutați mai ales din rândurile călugărilor care trăiesc în mânăstiri, unde numărul acestor tipuri de reprezentări se înmulțește. Poporul folosește câteodată forța pentru a se opune înlăturării statuilor lui Iisus Hristos, fapt pentru care în 787, al doilea conciliu ecumenic de la Niceea îi condamnă cu fermitate pe iconoclaști. Cearta va mai dura încă un secol, încheisndu-se în anul 843. p.89.F. Braunstein, J. F. Pepin. Ghid de cultură generală, Editura Lider, București, s. a. Împăratul bizantin Leon al III-lea(717-747) a accentuat controversele în 726 interzicând folosirea icoanelor lui Iisus hristos, ale fecioarei, și ale sfinților în Bisericile creștine. Această opoziție față de o tradiție deja îndelung stabilită și răspândită, a provocat rezistența acasă, mai ales din partea cercurilor monastice, și în afară, din partea creștinătății de limbă latină. Guvernarea bizantină a mențiunut această prohibiție până în anul 787, când un conciliu bisericesc a reinstaurat foilosirea icoanelor. În 815, împărații au susținut din nou iconoclasmul, până când disputa s-a încheiat definitv cu o nouă răsturnare a politicii imperiale în anul 843. Iconoclasmul a produs o schimbare majoră a relațiilor papale cu Bizanțul, papii solicitând constant spirijin militar și diplomatic la Constantinopol contra ostrogoților arieni și lombarzilor barbari, fapt care a limitat drastic autoritatea papală. P. 436, William H. McNeill, Ascensiunea Occidentului, Editura Arc, Chișinău 2000. Pacea în biserică nu a durat mult timp. Întemeietorul noii dinastii imperiale din Bizanț, Leon al III-lea Isaurianul, în cadrul general al unor reforme economice, politice și sociale, tinde să reformeze și domeniul religios. În anul 726, le emite un edict care interizce cultul ix=coanelor. Edictul a fost urmat de o acțiune violentă-disturgerea imaginii luyi Iisus Hristos, plasată deasupra intrării în palatul imperial din capitală. În 730 este demis patriarhul Gherman, care se împotrivea noii doctrine imepriale, iar edictul fiind semnat de noul patriarh, a căpătat putere de lege obligatorie pentru toată populația imperiului. Astfel, își ia începutul o mișcare de proporții, numită iconoclastă(distrugători de icoane), care a durat cu întreruperi peste un secol. urmașii lui Leon al III-lea, Constantin al V-lea Copronymos, paralel cu dezlănțuirea unor persecuții violente îndreptate împotriva adepților cultului icoanelor(iconoladri sau iconoduli), învinuiți de idoaltrie, a încercat o fundamentare teologică a doctrinei iconoclaste. În anul 787, Sinodul al VII-lea ecumenic din Niceea, condamna iconoclasmul ca erezie, și după o revenire a sa în perioada anilor 814-843, culturl icoanelor se restabilește definitiv în biserica ortodoxă.

Luptele iconoclaste apărute într-un context dominat de: a) amenințarea puterii imperiale; b) privarea statului de contribuabili și soldați. Principalele cauze sunt influența Bisericii în societatea bizantină și creșterea economică a bisericii. Luptele iconoclaste s-au purtat între partizanii venerării icoanelor( care obțin restabilirea cultului icoanelor, iar mișcarea populară condusă de Toma Slavul slăbește politica icnoclastă; în 843, Teodora, văduva împăratului Theophil , repune cultul cioanelor) și adversarii cultului icoanelor(care în anul 726 generează mișcarea iconoclastă, inițiată de împăratul Leon al III-lea. Printre caracteristicile perioadei amintim: disturgerea icoanelor, secularizarea averilor mănăstirești, aducerea clăugărilor la viața activă. Ca urmare: sporește numărul contribuabililor și soldaților. Împăratul Nikephor I revocă măsurile luate de împărăteasa Irina de repunere a cultului icoanelor. Plitica iconoclastă se înăsprește). Împărații iconoclaști, de origine orientală, militarizează Imperiul bizantin. Împăratul Bizanțului Leon III poruncește să se distrugă toate reprezentările iconografice cu temă religioasă. Conflictul care izbucește imediat după aceea marchează începutul unei crize în Imperiul Bizantin, care se extinde până în Europa de Vest. Cultul pentru imagini cu teme religoase este legat de slăvirea lui Dumnezeu și a apărut în cadrul Bisericii odată cu slăvirea sfinților. Adversarii obiceiului de a se aduce închinare icoanelor spun că ar fi vorba despre o practică păgână, prin care se încalcă a douam poruncă. Această concepție este împărtășită de toată populația din estul Imperiului Bizantin, de unde provenea Leon. În acest conflcit există și motive politice, sociale, și etnice. Dintre motivele politice face parte și acela că în partea estică a Imperiului s-a făcut propagandă în vederea renunțării la reprezentările cu temă religioasă, care a venit în sprijinul arabilor. Cei care se închină la icoane sunt acuzați de idolatrie și de erezie. Acestei abordări i se opune Sfântul Ioan Teologul din Damasc. El pornește în argumnetația sa de la faptul că Iisus era om și că imaginile cu temă religioasă nu îl reprezintă pe Dumnezeu, ci reprezintă un om . În 726 când Imperiul Bizantin este zgudiuit de o serie de cutremure, leon al III-lea vede în acestea un semn că Dumnezeu1dorește ca el să aplice interdicția legată de venerarea reprezentărilor cu temă religioasă. Împărstul a poruncit să fie înlăturată o imagine reprezentându-l pe Mântuitorul Iisus Hristos, dispusă deasupra intrării în palatul imperial. Procedând astfel, a stârnit mânia populației. Ofițerii însărcinați cu înlăturarea respectivelor imagini au fos uciși pe loc. vestea legată de planurile împăratului ajunge până în grecia, unde este proclamat un alt împărat. Este adevărat că Leon al III-lea a înăbușit revolta, dar a fost nevoit să recunoască faptul că injterdicția legată de imaginile pe teme religioase nu se putea aplica imediat. În anii care au urmat, Leon al III-lea, dat dovadă de multă grijă în aplicarea planului său. El i-a solicitat ajutor papei Grigore al III-lea, care a respins cu duritate solicitarea împăratului. Leon al III-lea a reacționat scoțând Sicilia, sudul Italiei și grecia, de sub tutela Romei, și așezând toate aceste teritorii sub tutela Constantinopolului. 1

Cronica Ilustrată a omenirii, Vol 5, Editura Litera, București, 2011, p. 726.

-2-

Dar patriarhul Constantinopolului, Germanos, este împotriva interdicției pe care dorește so impună Leon al III-lea. În cele din urmă, Leon al III-lea își impune planul cu duritate. La începutul anului 730, îi cheamă la palat pe toți demnitarii din imperiu, și le prezintă un decret , pe care aceștia trebuie să-l semneze, prin care se interzice proslăvirea unor reprezentări. Doar patyriarhul germanos refuză și este înlăturat din funcție. Imediat după aceea sunt distruse mii de lucrări de artă, iar cei care se închină la diferite reprezentări sunt prigoniți. Fiul și urmașul lui Leon la II-lea, Constantin V, convoacă în 754 un sinod care se desfășoară la Constantinopol, și în cadrul căruia episcopii condamnă în unanimitate venerarea imaginilor pe teme religioase. Abea în 787, în cadrul sindoului de la Niceea se legitimează închinarea la icoane și se scoate de sub incidența ereziei2.

2

Ibidem, p. 730.

-3-

O nouă orientare politică și ideologică predomină în perioada care se întinde de la începutul secolului al VIII-lea până la mijlocul secolului al IX-lea,. Această perioadă este cunoscută sub numele înșelător de iconoclasm. Într-adevăr, disputa icoanelor nu constituie, în opinia noastră, decât un aspect de suprafață, am spune chiar un simplu pretext, al mutațiilor și convulsiilor profunde care au pus la încercare Imperiul Bizantin, statul, Biserica, și societatea sa, vreme de mai bine de un secol. orientările politice ale împăraților iconoclaști, împărați supranumiți isaurieni-cu toate că fondatorul dinastiei, leon al IIIlea(717-741), a fost originar din Germaniceea(Armenia), și nu din isauria-, nu pot fi definite ca relaiste și populare. În ceea ce privește politica internă, se constată o dorință accentuată de dreptate socială, și o preocupare de a-i proteja pe cei slabi împotriva abuzurilor celor puternici. Ecloga, culegerea de legi publicată de Elon al III-lea, s-a născut din efoturile depuse de acest împărat pentru ca legile și dreptul, „ devenite de neânțeles pentru popor, și mai ales, pentru cei din provincie”, să fie accesibile tuturor3. Rezultattul acestei strădanii de simplificare a unei legislații savante, și, numeroase puncte, perimate este ansamblul operei legislative a Isaurienilor, care va rămâne în vigoare până la intervenția împăraților Macedoneni, timp de mai bine de un secol, mai exact până la redactarea Basalicalelor, de la sfârșitul secolului al IX-lea. Ecloga, apărută din grija de a servi și cetățenilor de condiție foarte modestă, arată, prin conținutul său, că legile bizantine puteau fi, și în acel moment, chiar erau , în slujba celor mai din punct de vedere economic și social. Spiritul de dreptate socială, care însuflețește lunga introducere a Eclogei, atribuită lui leon însuși, este din această perspectivă, deosebit de semnificativ-indiscutabil, acest preambulconstituie cel mai manifest de politică socială conceput vreodată de un împărat bizantin. „ Dintre toate soiurile de bine, declară Leon, eu am ales dreptatea”. Împăratul constată că numai împărțirea dreptății pe pământ este o faptă conformă voinței divine și îi cheamă „pe cei care sunt însărcinați cu aceasta își înăbușe orice pasiune și să-și rostească sentința portivit cerințelor adevăratei dreptăți, aceea care-i disprețuiește pe cei săraci și nu-i lasă nedreptățiți pe cei puternici”; el îi îndeamnă, în sfârșit, pe judecători „să servească egalitatea și dreptatea”, amintindu-și că „ lui Dumnezeu nu îi plac cei care au două geutăți și două măsuri”. Obiectivul urmărit de leon al III-lea, prin publicarea Eclogei și ideile pe larg dezvoltate în preambulul său nu lasă nicio îndoială asupra orientărilor politicii iconoclaste. Acestea se pot rezuma astfel: să i se poarte de grijă poporului de rând , să fie protejați de cei puternici, fiindcă, după cum explică Leon al III-lea, aceasta este vrerea Domnului și pentru că în acest fel bizantinii vor putea „cu sprijinul ceresc, să se apere de dușmani”. Cu alte cuvinte, sloganul: „ Cu Dumnezeu, pentru sărmani și asupriți și întru apărarea patriei”, constituie esența ideologiei bizantine, al cărei scop va fi tocmai

3

Helene Arhveiler, Ideologia politică a Imperiului Bizantin, Editura Corint, 2002, p. 24.

-4-

crearea solidarității naționale, cea care le va îngădui să țină piept amenințării externe, în special invaziilor arabe în Răsărit și incursiunilor slave în Apus4.

4

Ibidem, p.25.

-5-

Marea Problemă, sub dinastia isauriană, este „ Disputa asupra icoanelor”. Închinarea la icoanele reprezentându-i pe Hristos, Fecioara Maria și alți sfinți-icoane ale căror rol era de a ușura predicile ținute populațiilor analfabete-era o practică generalizată în Bizanț și fusese favorizată de călugări. Acest cult se adresa mai puțin personajelor divine reprezentate de imagini, cât icoanelor, ele însele, cărora li se atribuiau puteri miraculoase. Când dușmanii asediau Constantinopolul, Patriarhul însuși prezenta din înaltul meterezelor sfintelor icoane, menite a-i îndepărta pe năvălitori. În provinciile orientale ale Imperiului, unde se suprapunea influența religiilor iudaică și musulmană(amândouă prescriind reprezentarea personajelor divine), acest cult popular și demnonstrativ, amintind de practica păgână, șoca profund elitele , cu atât mai mult cu cât erezia monofizită., cu aspirația-i caracteristică spre o spiritualitate pură, era încă activă în această parte de lume. În disputa iconoclastă se confruntă două concepții asupra religiei și dincolo de aspectele pur spirituale ale conflictului, două culturi, două arii geografice și două grupuri sociale. Sunt de partea iconodulilor(cei care adoră icoanele)toți cei legați de o crdință primitivă și d eo religie sensibilă, numeroși în rândurile femeilor, călugărilor, reprezentanților claselor populare, în Grecia, ca și în Constantinopol. De partea iconoclaștilor(cei care sfarâmă icoanele), se află provinciile orientale, dar și la Constantinopol și în alte câteva cetăți grecești, nobilimea, înaltul cler și anturajul împăratului. Îndemnat de episcopii din Asia Mică bizantină, influențat, poate, și de o erupție vulcanică și un cutremur de pământ, în care împăratul credea că recunoaște mânia divină, leon III-el însuși originar din Siriapornește o campanie de persusaiune a poporului, menită a-l face să abandoneze icoanele. Dar, când el dă ordin, în 727, să fie retrase primele icoane, la Constantinopol izbucnește revolta, urmată îndeaproape, peste tot de, răscoale populare ațâțate de călugări. De la Roma, papa Grigoe II protestează împotriva politicii iconoclaste a lui Leon III, și îl denunță ca eretic, fără însă a rupe legăturile cu împăratul. Leon III îi replică, rupând de jurisdicția Romei, pentru a se alipi patriarhului Constantinopolului, diocezele bizantine asupra cărora papa își mai exercită încă influența spirituală:Calabria, Sicilia, Italia. El trimite chiar și o flotă pentru a-l acosta pe suveranul pontif, dar ea este împrăștiată de furtună. Patriarhul Germanus(n.n. Gherman), care refuă în 730 să aprobe un edict împotriva icoanelor, este demis5. Odată cu Constantin V, fiu și succesor al lui Leon III, persecuția ia amploare și un caracter feroce. Sprijinit de provinciile orientale, de armată, și de un mare număr de episcopi, acest „împărat-teolog”, autor al mai multor tratate de dogmatică, își propune să taie din rădăcină o superstiție pe care o considera eretică. Populații întregi venite din Siria sau Armenia, provinciiiconodule, sunt deportate în Tracia sau în Bizanț. Icoanele bisericilor sunt sfărâmate, frescele distruse, cărțile iconodulilor arse. Relicvele sunt aruncate și uneori însăși bisericile sunt dezafectate și transformate în cazarme sau grajduri. Înalții funcționari ai provinciilor occidentale sunt urmăriți, iar călugării sunt cu miile închiși, torturați, mutilați, și în cele din urmă, trimiși la moarte. În 5

Istoria Europei, vol.II, București, Editura Institutul European, 1998, p. 56.

-6-

timpul domniilor lui Leon IV(775-780), Constantin VI(780-797), și mai ales, a împărătesei Irina(797-802), ateniană care practica în secret cultul icoanelor, lupta a cunoscut o perioadă de calm. În 787, adevărată stăpână(ea îi scoate ochii fiului său, Constantin, pentru a nu avea rival), Irina convoacă cu acordul papei și sprijinul patriarhului aflat la ordinele sale, conciliul de la Niceea, care, în ciuda împotrivirii armatei, restabilește cultul icoanelor plecând de la noi baze teologice și ordonă restituirea bunurilor confiscate mânăstirilor și bisericilor. Aceasta va stârni o vie opoziția, care, cumulată cu amenințarea externă și cu impopularitatea Împărătesei, va duce , în 802, la detronarea Irinei, înlocuită cu Nicheporos Phokas, înalt funcționar care reia deândată lupta împotriva mânăstirilor. Odată cu dinastiaamoriană(întemeiată de Mihail II, împărat din 820, originar din Amorium, Firgia), persecuția împotriva adoratorilor de imagini ia un nou avânt, mai ales sub domnia lui Teofil(829-842). Călugării sunt din nou urmăriți și torturați. Și totuși, la puțin timp după moartea lui teofil, văduva sa , teodora, asigurând regența în timpul minorității fiului lor, Mihai III va pune capăt, cu ajutorul fratelui său, cezar Bardas, interminabilei dispute, procalmând restabilirea solemnă a icoanelor6.

6

Ibidem, p. 58.

-7-

ICONOCLASMUL ȘI CONSECINȚELE LUI În primele secole ale creștinismlui adepții noii religii refuzau reprezentările figurative în cadrul cultului, respectând porunca a doua a Decalogului(„să nu-ți faci ție chip cioplit(sculpturi)și nici un fel de semănare(-picturi)cu cele ce sunt în cer/…/Să te închini lor, nici să slujești lor”. Ieșirea, XX , 4-5; Deuteronom., V, 8-9). (–Această prescripție data cel mai trâziu din secolul VII a. Chr.). La fel ca evreii,

MIȘCAREA ICONOCLASTĂ

Introducere Pe plan dogmatic, controversele hristologice se încheie în secolul al VII-lea,. De-a lungul primelor șapte secole ale vieții sale, Biserica a apărat adevărul esențial, care stă la temelia mântuirii noastre:adevărul Întrupării divine. Ea îl apărase punct cu punct formulând succesiv diversele aspecte ale învățăturii despre persoana lui Iisus Hristos Dumnezeu și Om - oferind lumii cele mai exacte definiții posibile, care să reteze de la rădăcina orice interpretare eronată. Numai că, după ce Biserica a învins fiecare erezie în parte, adică toate acele atacuri parțiale împotriva diferitelor aspecte ale doctrinei hristologice, a fost declanșată o ofensivă generală împotriva ansamblului învățăturii ortodoxe: a început lupta împotriva icoanei. Astfel și-a făcut apariția una dintre cele mai teribile erezii care a săpat fundamentul însuși al creștinismului: iconoclasmul secolelor VIII si IX.

-8-

Prin iconoclasm se înțelege acel curent eretic, care își are începutul mai înainte de domnia lui Leon al III-lea (717-741), dar care în timpul acestui împărat a luat o dezvoltare foarte mare, reprezentând chiar politica sa în problemele religioase. Etimologic, iconoclasmul înseamnă "distrugerea icoanelor" de la cuvintele grecești eikon = chip, înfățișare, icoana siklasma = a distruge, a sfărâma. Uneori se vorbește de iconomahie pentru a indica aceeași acțiune de distrugere și necinstire a icoanelor, de la eikon si mahe = luptă. Expansiunea iconoclasmului a avut mai multe cauze. Învățații au încercat să determine cauzele care au dus la nașterea unui asemenea curent atât de puternic în lumea bizantină, să precizeze când a început să se manifeste și care a fost reacția față de el. În cele ce urmează, vom prezenta cât mai multe dintre cauzele iconoclasmului, așa cum au fost descrise de câțiva teologi contemporani consacrați în teologia icoanei, precum Leonid Uspensky, decanul Institutului Teologic Saint-Denis din Paris și cardinalul Christoph von Schönborn, arhiepiscopul Vienei. În cele din urmă vom trece în revistă și câteva din argumentele teologice aduse de iconoclaști, considerând că nu acestea au dus la apariția iconoclasmului, ci invers, iconoclasmul a dus la apariția teologiei împotriva icoanei.

Pretinsul iconoclasm al primelor secole creștine Unii găsesc originile iconoclasmului chiar în primele secole, în neputința unor teologi de a înțelege sensul simbolic și educativ al icoanei și de a face distincție între cinstirea ei și idolatrie. Ei considerau că cinstirea icoanelor vine în contradicție cu unele precepte biblice, că încalcă, de pildă, porunca Decalogului de a nu-ți face chip cioplit și de a nu i te închina lui (Exod 20, 4; Deuteronom 5, 8), apoi că, potrivit învățăturii Evangheliei, Dumnezeu trebuie cinstit numai în "duh și adevăr" (Ioan 1, 18; 4, 24; 5, 37; 20, 29; Romani 1, 23, 25; 10, 17; II Cor. 5, 7, 16). Discuții în legătură cu cinstirea icoanelor au avut loc în Spania la sinodul de la Elvira (300-306), iar părinți și scriitori bisericești ca Iustin Martirul, Athenagora din Athena, Tertulian, Epifaniu de Salamina, Eusebiu de Cezareea și alții mai târziu au manifestat rezerve față de cinstirea icoanelor.

Folosirea abuzivă a cultului icoanelor

-9-

Fără îndoială, odată cu răspândirea cultului sfintelor icoane s-au înmulțit și abuzurile, iar credința populară nu era, desigur, mereu liberă de aceste utilizări abuzive ale icoanelor. Unii creștini împodobeau zelos bisericile considerând că acest fapt era suficient pentru mântuirea lor. Sfântul Amfilohie de Iconium denunțase acest lucru încă din secolul IV. Pe de altă parte, existau unele forme de venerare a imaginilor sacre care semănau leit cu profanarea. Asterie al Amasiei povestește că, în secolul VII, imaginile brodate ale sfinților ornau veșmintele de ceremonie ale membrilor aristocrației bizantine. La Alexandria, domni și doamne se plimbau pe străzi îmbrăcați în haine ornate cu imagini sacre. O venerare excesivă a icoanelor avea loc chiar în practicile curente din Biserică: astfel, icoanele erau luate uneori drept nași si nașe de botez sau ca nași de călugărie. Existau fapte încă și mai curioase: anumiți preoți răzuiau culorile icoanelor amestecându-le cu Sfintele Daruri și distribuind acest amestec credincioșilor, ca și cum Trupul și Sângele lui Dumnezeu ar fi trebuit completate cu ceva sfânt; această practică amintește de un alt abuz răspândit, acela de a bea ulei din candelele care fuseseră aprinse la icoane sau moaște. Alți preoți oficiau Sfânta Euharistie având o icoană drept altar. La multe din minunile care erau relatate și crezute în legătură cu icoanele, au existat, cu siguranță, unele a căror autenticitate a fost contestata pe drept cuvânt de iconoclaști. Astfel erau unele așa-zise minuni făcute de icoana Maicii Domnului, din al cărei sânge curgea din când în când lapte, care, după examinare, se dovedea a fi fost introdus în icoana prin spate, printr-un tub subțire. De partea lor, credincioșii concepeau uneori venerarea icoanelor într-un chip prea literal: ei cinsteau mai puțin persoana reprezentată, cât imaginea însăși. Toate acestea se apropiau de magie sau intersectau formele decadente ale păgânismului. Astfel de atitudini intrigau profund o serie de credincioși care nu erau foarte bine ancorați în Ortodoxie, ba unii dintre aceștia ajungând să refuze cu totul icoanele. Alături de aceste erori referitoare la atitudinea față de icoane, existau de asemenea elemente scandaloase chiar înăuntrul imaginilor. Adevărul istoric era adesea falsificat. Fericitul Augustin ne lasă deja să înțelegem ca pe vremea lui, anumiți artiști Îl reprezentau pe Hristos în chip arbitrar, după propria imaginație, exact cum se întâmpla adesea în zilele noastre. Anumite imagini îi scandalizau pe credincioși prin senzualitatea lor rafinata, care nu se potrivea deloc cu sfințenia persoanei reprezentate. Imaginile de acest tip îl făceau pe omul obișnuit să se îndoiască de sfințenia icoanei sau chiar de necesitatea ei în Biserică. Mai rău, ele ofereau iconoclaștilor o armă redutabilă împotriva artei sacre în general. În ochii lor, arta era incapabilă să reflecte slava lui Dumnezeu și a sfinților, adică

- 10 -

lumea spirituală. Arta părea ca o adevărată blasfemie, iar prezența ei în Biserică părea a fi o concesie făcută păgânismului. Ei se întrebau: "Cum poate fi reprezentată, cu mijloacele josnice ale artei grecești, preaslăvită Maică a Domnului, care a primit în pântecele ei plinătatea Dumnezeirii, cea care este mai presus de ceruri și mai slăvită decât heruvimii?". Sau: "Cum să nu te rușinezi a arăta cu ajutorul unei arte păgâne pe cei ce trebuie să împărătească alături de Hristos, să-i impara Tronul, să judece lumea și să se asemene cu chipul slavei Sale, de vreme ce Scriptura ne spune că lumea toată nu a fost vrednică de ei?" (Actele Sinodului VII Ecumenic). Cea mai revoltătoare latură a cultului icoanelor pentru iconoclaști nu era totuși abuzul, totdeauna posibil, ci faptul că icoanele erau de fapt respectate. Semnele exterioare ale acestui cult: lumânările sau candelele, tămâia, sărutarea, închinarea, toate aceste forme văzute ale cultului sfintelor icoane aduceau aminte într-un mod îngrijorător de practicile păgâne ale idolatriei. Puteau oare simplii credincioși să înțeleagă subtilele distincții teologice între cinstire și adorare cu care teologii se apărau împotriva reproșului potrivit căruia cultul icoanelor era o adorare a chipurilor materiale? Apărătorii icoanelor, teologii și preoții, aveau datoria să amintească și să explice în mod repetat, atât laicilor cât și călugărilor, că icoanele trebuiau să fie cinstite, iar adorat putea fi numai Hristos, Cel reprezentat în icoană. Toate acestea întăreau pe adversarii cultului icoanelor în convingerea lor conform căreia cultul icoanelor era incompatibil cu puritatea creștinismului. Sectele iconoclaste La rezerva față de cultul icoanelor au contribuit și unele secte și erezii de coloratură dochetistă, influențate de învățătura potrivit căreia Întruparea divină ar fi fost iluzorie, ireală. Pavlicenii, care nu cinsteau crucea, nu aveau cultul Maicii Domnului și al sfinților, adică, după ei, tot ceea ce nu era cinstit "în duh și adevăr", preluaseră de la manihei învățătura dualistă că materia trebuie disprețuită, întrucât a fost creată de un demiurg inferior și rău. Iar pentru că Hristos nu ar fi avut un trup material real, El nu poate fi reprezentat în nici un chip. Messalienii din Armenia repudiau și ei cultul icoanelor, iar unele secte monofizite, active mai ales în părțile orientale ale imperiului, socoteau imposibilă reproducerea pe icoane a chipului Mântuitorului, deoarece, potrivit credinței lor, firea umană a fost înghițită de cea dumnezeiască, iar aceasta din urmă nu poate fi cunoscută și reprezentată. În marea majoritate însă, monofiziții nu erau ostili icoanelor, pe care le păstrează până astăzi. Arienii nu venerau nici

- 11 -

sfinții, nici moaștele, nici icoanele. Cei mai mulți dintre nestorieni venerau icoanele, dar sub influența Islamului au devenit iconoclaști, deși cinstesc crucea. La Sinodul VII Ecumenic, Sfântul Nichifor, Patriarhul Constantinopolului, spunea că iconoclaștii sunt influențați de evrei, de sarazini, de samariteni, de maniheeni și de două secte monofizite: fantaziștii și teopaschiții. Iudaismul și islamul Acestor secte li se adaugă iudeii și musulmanii, care vedeau în icoane renașterea idolatriei și politeismului. Totuși, atitudinea evreilor față de artă plastică nu a fost întotdeauna unitară, dovedindu-și periodic deschiderea. Dar, în momentul nașterii Islamului, evreii au reînceput să respecte cu mare strictețe interzicerea imaginilor, prevăzută de legea Vechiului Testament; nu numai că nu-și mai decorau cu imagini sinagogile, ca în primele veacuri creștine, dar chiar ajunseseră să le distrugă pe cele existente. Sinagogile de la Aïn Douq și Beth Alfa păstrează urmele acestor distrugeri. Andre Grabar constată că islamul nu trebuie socotit ca fiind iconoclastic, ci în cel mai înalt grad "aniconic". În secolul VII a început invazia arabilor musulmani care au cucerit Siria și Palestina, au traversat Asia Mica ajungând la Constantinopol în anul 717. Împăratul Leon III Isaurul i-a respins în 718. La începuturile dominației lor, arabii erau în genere destul de toleranți față de imaginile creștine din teritoriile pe care le ocupaseră. În 723, califul Yezid a dat dintr-o dată ordinul ca toate icoanele din bisericile creștine de pe teritoriul său să fie scoase afară. Musulmanii au vânat atunci icoanele, dar trebuie spus că persecuțiile lor nu au avut probabil un caracter consecvent și sistematic.

Motive personale ale împăraților iconoclaști Primul împărat iconoclast, și totodată primul care a declanșat lupta împotriva icoanelor, a fost Leon al III-lea Isaurul (714-741). Toți bizantinologii moderni sunt de acord că acest împărat a fost cel care a pus în mișcare aceasta erezie: iconoclasmul este o "erezie imperială... care s-a născut ‘în purpură’, în palatul imperial" (St. Gero, The Eucharistic Doctrine of the Byzantine iconoclasts and its Sources, 1973, p 131). Întrebarea care se pune e care au fost motivele împăratului de a începe lupta iconoclastă și care forțe din imperiu au putut să mobilizeze pe împărat.

- 12 -

Mult timp s-a încercat să se explice concepția iconoclastă a împăratului prin originea sa orientală. Leon III-lea era de origine siriană, venea din orașul Germanicia din nordul Siriei, care de generații avea numai episcopi monofiziți și care se găsea sub puternica influență a islamului ofensiv. Afirmația că ar fi existat și o influență evreiască asupra viitorului împărat rămâne de domeniul legendei, dar poate avea un sâmbure de adevăr istoric. Totodată, Orientul Apropiat era deja sub influență islamică. Acestea ar fi unele presupuneri de influență păgâna asupra lui Leon III. Al doilea împărat iconoclast a fost Constantin al V-lea Copronimul (741-775), fiul lui Leon al III-lea. Asociat la tron de către tatăl său de la vârsta de doi ani a trăit întreaga viață în medii iconoclaste. El însuși a luat parte activ la disputele iconoclaste, pregătind sinodul de la Hiereia din 754. La un oarecare timp după Sinodul din 754, când cinstirea icoanelor era oprită atât de legile imperiale, cât și de cele ale Bisericii, Constantin al V-lea a dezlănțuit o prigoană fără precedent împotriva iconofililor, obligând pe toți supușii să jure că nu vor da cinstire icoanelor. Cei care nu s-au supus au fost maltratați sau uciși. Persecuția s-a extins chiar asupra înalților demnitari imperiali care au fost umiliți în public, orbiți, exilați ori chiar uciși. Patriarhul Constantin, pe care împăratul îl numise la sinodul din 754, a fost destituit și apoi chiar torturat și executat. Operele de artă religioasă au fost distruse și înlocuite de scene care se inspirau din natură ori din expedițiile militare ale împăratului. Ura a mers atât de departe încât a depășit hotărârile sinodului, hotărâri care priveau doar cultul icoanelor și a moaștelor de sfinți, și s-a extins asupra cultului sfinților și al Maicii Domnului.

Această teroare a luat sfârșit odată cu moartea lui Constantin al V-lea. Politica sa religioasă a lăsat posterității amintirea unei epoci de o cruzime îngrozitoare. Memoria sa a fost atât de urâtă, încât rămășitele sale pământești au fost scoase din Biserica Sfinților Apostoli în perioada restabilirii cultului icoanelor. Numai victoriile sale împotriva bulgarilor au făcut ca poporul să meargă la mormântul sau cu recunoștința în momentele în care soarta Bizanțului era pusă în cumpănă de invaziile acestora. Domnia următorului împărat iconoclast, Leon al IV-lea (775-780), a însemnat o perioadă de tranziție spre restabilirea cultului icoanelor. Deși atașat tradiției iconoclaste, ca fiu al împăratului Constantin Copronimul, și nu a ezitat de altfel să arunce în închisori chiar înalți funcționari, a fost mai îngăduitor, poate datorită

- 13 -

soției sale Irina, o iconodulă educată în Athena, cea care avea să restabilească cultul icoanelor prin Sinodul VII Ecumenic de la Niceea (787). După împărăteasa Irina, tronul i-a revenit lui Nichifor I, care nu a luat măsuri nici în favoarea icoanelor, dar nici împotriva lor. Dar cel ce i-a urmat la tron, Leon al V-lea Armeanul (813-820), ofițer distins prin calitățile sale militare și deci provenit din mediul puternic iconoclast al armatei, avea să declanșeze faza a doua a iconoclasmului. Imediat după urcarea la tron el a început să-și arate convingerile sale iconoclaste. Într-un cerc de prieteni apropiați ar fi declarat: "Vedeți că toți împărații care au admis cultul icoanelor și le-au venerat au murit fie în exil, fie pe câmpul de luptă. Numai aceia care n-au cinstit icoanele au murit de moarte bună. Toți acești împărați au fost înmormântați cu cele mai mari onoruri în Biserica Sfinților Apostoli. Eu doresc să le urmez exemplul și să distrug icoanele." (Scriptor incertus de Leone Bardae filio, ed. Bonn, p. 349). Leon Armeanul a cerut lui Ioan Gramaticul – "creierul renașterii iconoclaste" – să compună un tratat care să utilizeze hotărârile precedentului sinod iconoclast de la Hiereia (754). Numai că împăratul nu mai găsea în rândul episcopatului sprijinul de care se bucurase Constantin Copronimul. Înlăturându-l pe Sfântul Patriarh Nichifor (810-815), a reușit să convoace un nou sinod iconoclast în 815 la Constantinopol. Dar cu toate că doctrina iconoclaștilor nu mai avea nici sprijinul și nici vitalitatea din trecut, persecuțiile au fost în schimb din cele mai violente, atingând violența celor din vremea lui Constantin Copronimul. Ortodocșii au fost din nou martirizați, iar icoanele, cărțile sau vasele sfinte decorate cu imagini au fost distruse. Iconoclasmul era predat în școli și figura în manuale. Leon al V-lea a fost ucis în ziua de Crăciun al anului 820, în timpul Sfintei Liturghii în Catedrala Sfânta Sofia, de către un vechi tovarăș de arme: Mihail de Amorium. Acest ucigaș avea să urmeze la tron sub numele de Mihail al II-lea (820-829). Om fără cultură, a adoptat o poziție rezervată față de problemele religioase, nerecunoscând nici Sinodul VII Ecumenic, dar nici pe cele iconoclaste. În sinea lui era însă iconoclast, ca unul ce provenea din Phrygia, centru puternic iconoclast. Această convingere l-a determinat să-și dea fiul spre educare lui Ioan Gramaticul, cunoscut iconoclast, și să nu reinstaleze ca patriarh pe Nichifor, ci tot pe un iconomah. Totuși, politica iconoclastă a împăratului a fost în descreștere, el adorând cu multă pietate pe Maica Domnului și pe sfinți; persecuțiile au încetat, exilații au revenit, dar nu a restabilit cultul icoanelor.

- 14 -

Situația s-a schimbat sub domnia lui Teofil (829-842), fiul și succesorul lui Mihail al II-lea. Spre deosebire de tatăl său, care abia putea citi și scrie, acesta a fost un om cu instrucție/educație aleasă. El își dobândise nu numai cunoștințe de cultură bizantină, dar și de artă arabă, iar formația i-o datora lui Ioan Gramaticul, viitorul patriarh. Anii de domnie ai lui Teofil însemna, pe de o parte, ultima înflorire a iconoclasmului, pe de alta, perioada celei mai mari influențe a culturii arabe în lumea bizantină. Persecuțiile n-au fost atât de dure ca în trecut. Soția lui Teofil era o iconodulă ce provenea din Paflagonia: Teodora, împărăteasa care avea să restabilească pentru totdeauna cultul icoanelor în anul 843, imediat după moartea soțului ei. Pe lângă originea sau educația fiecărui împărat iconoclast este bine să amintim și de preferințele artistice ale acestora. Iconoclaștii nu se opuneau deloc artei ca atare. Departe de a fi dușmani ai artei, ei o favorizau. Ei nu persecutau decât reprezentările lui Hristos, ale Fecioarei și ale sfinților. În acest sens, iconoclasmul secolelor VIII-IX poate fi apropiat de protestantism, cu singura diferență că iconoclaștii nu lăsau pereții bisericilor nepictați. Dimpotrivă, aveau mare plăcere din a-i decora cu tot felul de subiecte profane, peisaje, reprezentări animaliere etc. Formele pur decorative aveau de asemenea un rol important. Arta iconoclastă reprezenta simultan o întoarcere la izvoarele elenistice și un împrumut din Orientul musulman. Mai cu seama împăratul Teofil a fost un principe fastuos și un mare constructor, care a dat un puternic impuls artei monumentale. El a poruncit construirea unui palat (care le imita pe cele din Bagdad) ai cărui pereți erau acoperiți cu incrustații, mozaicuri și picturi înfățișând scuturi, arme, animale de tot soiul, arbori și flori. Bisericile erau decorate în același spirit. Când el a scos de pretutindeni imaginile sacre, a făcu-o pentru a le înlocui cu animale și păsări. Constantin Copronimul îi lăsase o pilda strălucitoare: în biserica Vlahernes, el distrusese un ciclu imagistic cu scene evanghelice și le înlocuise cu "flori, păsări felurite și alte animale înconjurate de plante printre care mișunau cocostârci, corbi și păuni". Împăratului i se reproșa faptul că transformase biserica în "livadă și coteț de păsări" (Ch. Diehl, Manuel d’Art Byzantin, t. I, Paris, 1925). În locul unei fresce reprezentând Sinodul VI Ecumenic, Constantin pusese portretul vizitiului sau preferat... Antimonahismul Alte teorii, dintre care nu lipsesc și cele ale adepților luptei de clasă, consideră că împărații iconoclaști au pornit lupta împotriva icoanelor și ca reacție împotriva monahismului bizantin, aprig susținător al icoanelor; acesta luase o mare dezvoltare, poseda întinse domenii funciare și se bucura de imunități fiscale, ori

- 15 -

în concepția împăraților bizantini nu se putea tolera o asemenea situație, fiindcă ea aducea prejudicii tezaurului statului, armatei prin lipsa de luptători și chiar agriculturii și altor activități economice, prin numărul insuficient de lucrători și, respectiv, funcționari. Cunoaștem ca măsurile cele mai drastice de după sinodul din 754 au fost luate de Constantin V împotriva monahilor, de aceea uneori se vorbește de această fază a iconoclasmului numind-o monahomahie. A fost interzis celibatul. Călugării au fost izgoniți din Mânăstiri, iar acestea transformate în hanuri ori cazărmi. Mulți dintre ei au fost obligați să defileze în hipodrom ținând câte o femeie de mână. Cel mai aprig persecutor s-a dovedit Mihail Lachanodrakon, strategul themei Thracesienilor, care a poruncit călugărilor să se căsătorească, pedepsind cu orbirea ori cu deportarea pe cei care refuzau. Lachanodrakon a vândut proprietățile Mânăstirilor, a ars manuscrise și moaște de sfinți, și atacă atât de aprig pe monahi, încât aceștia nu mai îndrăzneau să poarte haina monahală. Motive religioase Alți autori caută cauzele începerii iconoclasmului în cercurile imperiale în reforma religioasă. Înainte de toate, lupta împotriva icoanelor este un fenomen religios: un conflict pentru "o adevărată religie", pentru "purificarea Bisericii", pentru "închinarea în Duh și Adevăr". Împăratul Leon al III-lea s-a simțit chemat, socotea el, să restabilească adevărata religie în Imperiu care, prin cultul icoanelor, fusese necinstită și trădată. Odată ajuns la conducerea Imperiului, el se va considera "împărat și preot", cu drept de control asupra problemelor bisericești și laice, și va impune iconoclasmul ca doctrină oficială a imperiului în probleme religioase. El socotea că prin aceasta va purifica religia creștină de rămășițele păgânismului, reducând-o la înălțimea și puritatea ei originară. Pentru el, cultul icoanelor este cultul zeilor păgâni care trebuie nimicit: "Ozia, regele iudeilor, după opt sute de ani a înlăturat din templu șarpele de aramă, iar eu, după opt sute de ani, am făcut să se scoată zeii din biserici". Leon al III-lea se considera un al doilea Moise rânduit de Dumnezeu, regele-preot, pastor al poporului lui Dumnezeu, adică al Imperiului Roman. Împăratul Constantin V Copronimul a dus și mai departe doctrina hieratistă. În vederea pregătirii sinodului de la Hieria (754), împăratul a alcătuit personal 13 scrieri teologice. Scrierile sale au fost discutate în sinod, iar concluziile dogmatice sintetizate într-un Horos. Potrivit acestui Horos, împărații sunt arătați ca egali cu apostolii, investiți cu puterea Duhului Sfânt nu numai pentru a desăvârși și învăța omenirea, dar si pentru a combate erezia diavolească. Același

- 16 -

împărat a negat în cadrul sinodului chiar posibilitatea de mijlocire a sfinților și a fost împotriva cinstirii moaștelor; de asemenea, ar fi condamnat practica de a invoca pe Maica Domnului ca mijlocitoare. Împărații erau ferm convinși în legitimitatea faptelor lor înaintea lui Dumnezeu. Declanșarea luptei împotriva icoanelor de către Leon la III-lea a fost prilejuita de o erupție vulcanică, care a avut loc în anul 726 între insulele Thera și Therasia și a produs un cutremur. În acest fenomen natural împăratul a văzut dovada mâniei lui Dumnezeu din cauza idolatriei, pe care o constituia cinstirea icoanelor. Anul 726 reprezintă totodată anul începerii persecuției împotriva icoanelor. Împăratul Leon Armeanul era încredințat că predecesorii săi iconoclaști au fost ajutați de Dumnezeu. Pe de altă parte împărații explicau atât înaintarea islamului, care se făcea simțită în mod clar și irezistibil, cât și prăbușirea imperiului ca pe o pedeapsă a lui Dumnezeu care afecta tot atât de mult poporul lui Dumnezeu ca altădată poporul lui Israel ori de câte ori acela cădea din adevărata cinstire a lui Dumnezeu. Eliberarea ca prin minune a orașului imperial de flota arabă (717), spectaculoasele succese militare ale lui Leon și Constantin în lupta împotriva islamului n-au făcut decât să devină și mai clară idea că mișcarea împotriva icoanelor constituia o binecuvântare a lui Dumnezeu pentru imperiu. Această validare evidentă a reformei pe care împărații o întrețineau în imperiu și în viața religioasă a făcut ca mulți oameni ai Bisericii să ajungă la convingerea că împăratul, prin acțiunea de distrugere a icoanelor, înfăptuia voința lui Dumnezeu. Astfel, episcopii de la sinodul iconoclast din 754 au comparat pe împărați cu Apostolii pe care i-a chemat Hristos ca să distrugă pretutindeni cultul zeilor.

Motive politice Iconoclasmul pare să fi fost declanșat mai degrabă din rațiuni politice, fiind expresia cea mai evident vizibilă a unei reforme generale a Imperiului, preconizate de împărații iconoclaști. Departe de a fi inovatoare sau revoluționară, reacția iconoclastă a fost una profund conservatoare, tipic romană, și nu orientală. Împărații iconoclaști așteptau reconsolidarea Imperiului de la o

- 17 -

restaurare a tradițiilor religioase și politice monarhice și teocratice ale epocii constantiniene, de la o veritabilă "renovatio constantiniana". "Iconoclasmul bizantin a fost – după cum scrie A. Grabar – un proces istoric declanșat și dirijat, mai mult de un veac, de la înălțimea tronului celor mai puternici monarhi creștini ai timpului care exercitau o putere practic nelimitată. Act de guvernământ în domeniul religios, iconoclasmul imperial trebuia să se exprime în conformitate cu tradiția imperială, și a purtat pecetea originii sale imperiale". În cea mai pură descendență constantiniană/eusebiană, suveranii iconoclaști se considerau inspirați și chemați, ca și Apostolii, direct de la Dumnezeu ca să readucă Biserica bizantină, printr-o amplă operațiune de epurare, la puritatea tradiției apostolice amenințate prin cultul icoanelor de o lentă dar sigură alunecare spre politeismul păgân. În realitate însă, se urmarea instaurarea unei teocrații imperiale absolute în care împăratul devenea și șef religios al Imperiului (imperator sum et sacerdos, după cum am amintit anterior). Luptând împotriva imaginilor lui Hristos, împărații iconoclaști urmăreau de fapt substituirea acestora prin propriile lor imagini ca singure imagini vii ale Divinității pe pământ. Sensul general "reactionar" al reacției iconoclaste îl exprimă elocvent tendința "retro-constantiniană" de a înlocui peste tot imaginea lui Hristos cu semnul Crucii. Era o luptă între imagine și semn/simbol, respectiv între prezența și reprezentanță. Spre deosebire de semn sau simbol, imaginea e locul survenirii sau apariției (epifaniei) unei prezente personale. Dacă simbolul poate fi manipulat și instrumentalizat în folosul unei alte prezente, imaginea este propriul ei simbol, propria ei prezență și reprezentantă – nemanipulabilă. Acolo unde e Dumnezeu (sau Hristos) Însuși, împăratul nu-l mai poate reprezenta. De aceea, nu este deloc întâmplător că scena principală pe care s-au "jucat" controversele a fost Poarta de Bronz (Chalke) a Palatului Sacru – locul unde basileul se arăta mulțimii. In 726, Leon III da semnalul de începere al iconoclasmului distrugând icoana lui Hristos de deasupra Porții de Bronz a Palatului și înlocuind-o cu semnul Crucii și cu o inscripție justificativă. Iar în 843 în semn de încheiere a disputelor patriarhul Metodie restabilește imaginea lui Hristos alături de Cruce (însoțind-o de o altă amplă epigramă justificativă). În spatele conflictului dintre Cruce și Icoană se citește însă competiția dintre împărat și Hristos la funcția de Imagine văzută a Divinității. Din "luptători împotriva icoanelor" (iconomahi), împărații iconoclaști deveneau în fapt – cum afirmau iconodulii contemporani – "luptători împotriva lui Hristos" (hristomahi). Suprimând imaginea lui Hristos însuși pe

- 18 -

edificii, pe monezi, pe obiectele oficiale, ei căutau poate să depersonalizeze oarecum regalitatea lui Hristos pe pământ și, în consecință, să-și absolutizeze propria lor suveranitate, tendința conformă cu cele mai îndrăznețe manifestări de autocrație ale acestor suverani-soldați. Totuși, nu sunt plauzibile afirmațiile unor istorici potrivit cărora împărații iconoclaști au pornit prigoana împotriva icoanelor în cadrul unor măsuri largi de refacere a societății și credinței, pe care voiau să le așeze pe baze mai drepte și mai bune. Ei n-au fost niște raționaliști sau liber cugetători, cum spun alții, care cu mult timp înainte de Luther, ar fi voit să bazeze societatea nouă "pe principii nemuritoare". Împărații iconoclaști, la fel ca și toți oamenii timpului lor, erau foarte pioși, uneori cu preocupări teologice, grijulii să nu atragă prin comportarea lor mânia divină, și, mai presus de toate, voiau să purifice religia creștină de tot ce li se părea că este idolatrie.

Argumente teologice iconoclaste Din politica, chestiunea icoanelor a devenit, în același timp și inevitabil, și una teologică, imaginile și icoanele situându-se de la bun început în zona de intersecție între religios și politic. Spre a justifica teoretic reacțiunea politică, împărații iconoclaști au patronat sau elaborat efectiv (în cazul lui Constantin V) și o teologie iconoclastă. Aceasta grefă aniconismul vechi-testamentar pe fondul unei resurecții generale a spiritualismului elenic platonizant (gen Orogen și Eusebiu al Cezareii). Distincția cheie a acestei iconologii "sui generis" era cea între icoana "moartă" (materială, artificială, inertă) și icoana "vie" (naturală, însuflețită) a unei persoane. Daca Leon III a refuzat ca idol icoana "moartă" a lui Hristos, fiul sau, Constantin V, a formulat explicit teoria (de origine orientalămagică, după cercetători) a imaginii "vii" și ca atare "consubstanțială" cu prototipul; în conformitate cu aceasta, singură icoana veritabilă a lui Hristos devenea... Euharistia. Tot Constantin al V-lea este cel ce a contraatacat, mutând justificarea respingerii icoanelor pe terenul dogmatic, considerat a fi cel al apărătorilor lor: hristologia. Icoana ar fi respinsa ca imposibilă de însăși dogma unirii ipostatice a Divinității și umanității în Persoana lui Hristos. Nelipsit de subtilitate, raționamentul era următorul: pentru a fi veritabilă, icoana trebuie să reprezinte persoana reprezentată așa cum este; Hristos este Dumnezeu și om; deci, icoana n-are decât două posibilități, ambele inacceptabile și ducând la concluzii absurde din punct de vedere dogmatic: sau reprezintă și natura Sa

- 19 -

divină nereprezentabilă considerând că aceasta e amestecată într-un fel cu umanitatea Lui (= concluzia monofizită), sau reprezintă natura Sa umană, dar atunci o separă de Divinitate (= diviziunea nestoriană). Sinodul de la Hieria a utilizat, însă, o argumentație diferită de amintitul teologumen (silogistic) care, se pare, nu i-a convins. Reluând argumentul origenist al lui Eusebiu al Cezareei, Sinodul va proclama imposibilitatea icoanelor, dat fiind că după Înviere trupul lui Hristos este acum integral divinizat și ca atare nereprezentabil. În termeni platonizanți-monofiziți, îndumnezeirea umanității lui Hristos apare înțeleasă ca o spiritualizare totală a corporalității lui Hristos, considerată, a-și fi pierdut prin Înviere și Înălțare calitățile materiale care-l fac figurabil, și în primul rând "circumscrierea" ei. Concluzie Iconoclasmul încheie seria marilor erezii din perioada hristologică. Fiecare dintre ele atacă un aspect sau altul al iconomiei divine, adică al mântuirii câștigate prin Întruparea lui Dumnezeu. Or, iconoclasmul nu mai lua ca țintă un aspect anumit, ci iconomia mântuirii în ansamblu. Și, așa cum aceasta foarte complexă erezie constituia o ofensivă generală împotriva întregii învățături ortodoxe, tot așa, restabilirea cultului icoanelor nu a reprezentat o victorie izolată, ci triumful întregii Ortodoxii. Biserica a învins și va continua să învingă o mulțime de erezii felurite. Dar una singură dintre victoriile sale - cea împotriva iconoclasmului - a fost în mod solemn proclamată drept Triumf al Ortodoxiei.

Bibliografie Istoria Bisericii Universale, vol I - Editura Institutului Biblic si de Misiune a BOR, București, 1993. Curs de Bizantinologie - Facultatea de Teologie Ortodoxa, Universitatea București, București, 1997. Teologia icoanei, Leonid Uspensky - Editura Anastasia, București, 1994. Icoana lui Hristos, Christoph von Schonborn - Editura Anastasia, București, 1996.

- 20 -

Iconologia bizantină între politica imperială și sfințenie monahală, Studiu introductiv de Diac. I. Ică jr., Editura Deisis, Alba Iulia, 19947.

Mişcarea iconoclastă O dată cu venirea la putere a dinastiei isauriene, prin Leon al III-lea (717- 741), se declanşează mişcarea contra icoanelor. Lupta dintre iconoclaşti (cei ce respingeau icoanele) şi iconoduli (sau iconofili, cei ce adorau icoanele) a dominat istoria Bizanţului vreme de aprox. un secol şi jumătate. Această mişcare nu a fost pur religioasă. Ea a reprezentat o manifestare a tendinţelor de laicizare a statului şi de formare a aristocraţiei militare, proprietară de domenii. Caracterul religios nu este cel mai important, dar este cel mai evident. Cauzele mişcării iconoclaste au fost multiple, religioase (înmulţirea icoanelor din biserici, alunecarea de la icoana-simbol la idolatrie, ceea ce însemna o lezare a transcendentului), politice (conflictul dintre stat şi biserică, lupta contra monahismului), militare (lupta împotriva asaltului arabic), economice (concurenţa între intreprinderile de stat şi cele ale bisericii). În lumea păgână reprezentările antropomorfe s-au bucurat de un mare prestigiu, în special cele care ilustrau teme mitologice sau erau legate de cultul imperial. În primele secole ale creştinismului, imaginile antropomorfe cu caracter religios nu erau utilizate în spaţiile de cult. Chiar primele concilii au luat hotărâri în această privinţă, invocând moştenirea biblică şi tradiţia apostolică. După ce creştinismul a devenit religie oficială s-a produs o fuziune între tradiţia romană a imaginii şi practicile creştine. Astfel, noua religie a recurs tot mai des la reprezentări pentru a exprima principiile fundamentale ale dogmei aşa cum fuseseră acestea stabilite în sinoadele ecumenice. De-a lungul secolelor VI-VII. Imaginile antropomorfe cu caracter religios şi mai ales cele mobile (icoanele) s-au bucurat de o popularitate deosebită atât în rândul simplilor credincioşi, cât şi la

7

http://ortho-logia.com/Romanian/Iconoclasm.html

- 21 -

nivelul elitelor sociale şi chiar al Casei Imperiale. Proliferarea acestora a fost încurajată de Biserică, cele mai apreciate fiind icoanele achiropite, despre care se credea că sunt pictate de mână divină precum cea a Fecioarei, atribuită Sfântului Luca. Exista convingerea că acestea deţineau puteri taumaturgice (vindecătoare) şi că simpla lor prezenţă determina intervenţia binefăcătoare a personajului ceresc reprezentat. Victoriile dobândite de creştini în luptele cu necredincioşii presupuneau intervenţia obligatorie a Divinităţii, direct sau prin intermediul unor sfinţi. Pentru a dobândi acest ajutor armatele lui Heraclius au purtat în luptă drept stindard o reprezentare a Mântuitorului. De altfel, imaginea lui Hristos a fost asociată cultului imperial, asocierea dintre împărat şi acesta fiind menită să exprime legătura indisolubilă dintre suveranul ceresc şi reprezentantul său pe pământ. Conciliul din 629, patronat de Iustinian al II-lea, a exprimat concis această convingere, printr-o parabolă conform căreia lumea creştină reprezenta o corabie condusă de Dumnezeu şi cârmuită de reprezentantul său, basileul. Din acest punct de vedere asocierea dintre suveranul ceresc şi cel terestru a devenit o adevărată politică de stat. Pornind de la consideraţiile de mai sus, iniţierea unei politici iconoclaste poate să pară un gest care a fost justificat, paradoxal, tocmai prin calitatea împăratului de trimis al lui Dumnezeu pe pământ, în virtutea căreia putea impune orice orientare la nivel confesional. Dincolo de acest argument schimbarea de atitudine din politica imperială are rădăcini mult mai profunde. Adversarii lui Leon al III-lea au răspândit ideea că acesta a fost influenţat de Islam, mai ales că în anul 721 califul Yazid al II-lea a interzis cu desăvârşire imaginile antropomorfe cu caracter religios în lumea musulmană. În Asia Mică ideile iconoclaste au prins contur încă înainte de 726, ca urmare a influenţelor iudaice, a celor venite dispre Biserica Armeană şi a răspândirii sectei dualiste a paulicienilor. Alături de aceste înrâuriri trebuie luată în calcul şi dorinţa lui Leon al II-lea de a consolida puterea imperială atât la nivel ideologic, cât şi prin raportare la autoritatea ecleziastică. În ceea ce priveşte prima dintre aceste mize s-a considerat că prin ruperea legăturii dintre persoana spirituală a lui Isus şi reprezentarea sa suveranitatea terestră a reprezentat sau ar fi căpătat un caracter absolut. În ceea ce priveşte Biserica Bizantină, şi mai ales componenta sa monahală, se bucura de un prestigiu deosebit întemeiat pe modelul clerical de viaţă, pe icoanele, moaştele şi relicvele pe care le deţinea. De

- 22 -

asemenea, o bună parte a populaţiei active prefera retragerea din lume, privând astfel statul de impozite şi combatanţi. Totodată, mănăstirile au beneficiat de numeroase donaţii, atât în bani cât şi în proprietăţi. Astfel, atât din punct de vedere al prestigiului simbolic, cât şi din perspectiva economică, Biserica reprezenta un concurent redutabil al puterii imperiale. În ceea ce priveşte justificările de ordin teologic, partizanii iconoclasmului au susţinut că această politică era dusă în numele ortodoxiei, întrucâ reprezentarea lui Isus echivala cu exaltarea naturii sale umane. Din acest motiv s-a considerat că simbolul cruciform ilustrează cel mai bine natura duală a Mântuitorului, aşa cum a fost ea exprimată de părinţii Bisericii. Pornind de la ideile creştinismului primitiv, şi de la una din pornirile „Decalogului”(„ Să nu-ţi faci chip cioplit…”), iconoclaştii considerau icoanele drept idolatrie. Era pentru prima dată în istorie când o problemă de imagini zguduia ordinea unui mare stat. Manifestări iconoclaste au existat şi înainte de sec. VIII. În sec. VI, la Edessa, bunăoară, militarii au distrus icoanele din biserici. Leon al III-lea Isaurianul, cel ce a pornit războiul imaginilor, a făcuto fie pentru a împărtăşi, cu titlu personal, o opinie la modă, fie din raţiuni de stat, pentru a-i apropia mai mult de imperiu pe supuşii săi din Asia Mică de răsărit, unde iconoclasmul era foarte puternic. Primul act al mişcării iconoclaste a fost distrugerea, din ordinul lui Leon III, în 722, a imaginii lui Iisus Christos (făcută în mozaic) de la intrarea principală a palatului imperial (Poarta Chalne sau Poarta de Bronz). Acest gest a precedat cu patru ani edictul imperial de interzicere a icoanelor (726). Cum rezultatele au fost minore, în anul 729 împăratul a dat un decret pentru distrugerea icoanelor. Averile mănăstirilor au fost confiscate, iar călugării au fost obligaţi să treacă la viaţa laică. Constantin V (741-775), fiul şi urmaşul lui Leon III, a înăsprit şi mai

- 23 -

mult măsurile iconoclaste. Mănăstirile au fost închise, iar clădirile lor transformate în şcoli, azile, cazărmi; pământurile confiscate de la mănăstiri au fost dăruite bisericii de mir şi aristocraţiei militare. Călugării au fost obligaţi să se căsătorească. A fost interzis cultul moaştelor şi al relicvelor, iar învăţământul a fost scos de sub tutela bisericii. În anul 754, împăratul a convocat un conciliu la Constantinopol pentru aprobarea hotărârilor iconoclaste, ceea ce s-a şi întâmplat şi care echivalează cu o reformă a bisericii monahale. Politica iconoclastă a Isaurienilor a întâlnit, cum era de aşteptat, rezistenţa bisericii, care şi-a găsit expresia în învăţăturile lui Ioan Damaschin, iconodul convins, prelatul care a promovat ideea independenţei bisericii faţă de stat. Tendinţa aceasta avea să se dezvolte în perioada următoare, căpătând, prin personalitatea învăţatului patriarh Fatios, contemporanul împăraţilor Mihail III şi Vasile I, forma cea mai expresivă. După o perioadă de „reflux” (780-802) şi o alta de „flux” (802-842), mişcarea iconoclastă a apus. În anul 843, împărăteasa Teodora, care-l tutela pe fiul său minor Mihail III, a dat edictul de restaurare a icoanelor. Iconoclaştii nu au făcut atunci nici un fel de rezistenţă, ceea ce arată clar că lupta contra icoanelor a fost mult mai complexă; că dincolo de aspectul ideologic, deschis, manifest, stătea unul economico-social. Iconoclasmul a dus la formarea unei noi clase dominante pe baza proprietăţii monahale confiscate. Această nouă clasă a fost aristocraţia militară, care pe la jumătate a secolului al IX –lea,era deja formată. Scopul principal fusese finalizat. Cine să mai reacţioneze?8

8

http://carteromaneasca.files.wordpress.com/2012/03/istoria-bizantului.pdf

- 24 -

Iconoclasmul Prin iconoclasm înțelegem acel curent eretic, care își are începutul mai înainte de domnia lui Leon al III-lea, dar care, în timpul acestui împărat a luat o amploare deosebită, reprezentând chiar politica sa în materie religioasă. Etimologic iconoclasmul înseamnă distrugerea icoanelor. Pentru a indica aceeași acțiune de distrugere și de necinstire a icoanelor uneori se vorbește de iconomahie, adică de lupta împotriva icoanelor. Erezia aceasta a fost în special inițiativă susținută de împărați, beneficiind de sprijinul lor militar și politic, de aceea ea s-a deosebit de precedentele erezii prin cruzimea cu care a fost impusă. Perioada iconoclastă este lungă, a durat aproape un secol, începând cu dinastia isauriană (717-802) și terminându-se în anul 843, când la conducerea Imperiului se aflau reprezentanți ai dinastiei de Amorium. Iconoclasmul a cunoscut două faze: prima, care este inaugurată de Leon al III-lea Isaurul în anul 726 si se încheie în timpul împărătesei Irina și a fiului ei Constantin al VI-lea, odată cu Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea (787); a doua începe cu anul 813, odată cu urcarea pe tron a lui Leon al V-lea Armeanul și se termină în anul 843, când domnea împăratul Mihail al III-lea din dinastia de Amorium, patronat de mama sa, Teodora. Se poate face aici o Observație: atât prin restabilirea cultului icoanelor la Sinodul al VII-lea Ecumenic, cât și la cel din 843, acest lucru s-a făcut atunci când puterea supremă a Imperiului era deținută de femei. Dacă prima restabilire a cultului icoanelor a fost de scurtă durată, cea de a doua a rămas în vigoare până astăzi.

- 25 -

Originile și evoluția iconoclasmului până la Sinodul al VII-lea Ecumenic Icoanele existau practic de la începutul creștinismului, având un scop pedagogic: învățarea istoriei sfinte. Acest aspect de ordin material s-a dezvoltat în chip deosebit în secolul al IVlea, după ce prin edictul de la Milan împăratul Constantin cel Mare a acordat libertate creștinilor, religia acestora devenind oficială. Astfel, ia naștere o formă de cult, care privea mai întâi Sfânta Cruce și Sfintele Moaște: în secolul al IV-lea închinarea la Sfânta Cruce era un lucru normal. Paralel s-au dezvoltat și așa-numitele icoane domestice adică pictarea unui portret unic pe o bucată din lemn de dimensiuni mici. În secolul al V-lea cultul Sfintelor Icoane era asociat credinței că acestea pot face minuni. Icoana integrată în practica religioasă individuală marca deja prezenta dătătoare de siguranță a Divinității. Din domestic, folosirea icoanelor a căpătat un caracter public, oficial. În anul 560, pentru a aduna fonduri în vederea construirii unei Biserici în Nordul Siriei, preoții au străbătut cu o icoana a Mântuitorului Hristos în procesiune solemnă întreaga Asie Mică. Unii martori ai vremii atesta faptul că în timpul asediului avar din 626, patriarhul a rugat să fie pictate pe porțile de Vest ale orașului Constantinopol, chipurile lui Hristos și ale Maicii Domnului. Același lucru s-a repetat și în 717, când pe zidurile capitalei au fost plimbate în procesiune, o icoană a Maicii Domnului și Părți din Sfânta Cruce. Tot acum s-a dezvoltat și credința în icoanele archeiropoietes, nefăcute de mână omenească: ideea era ca o icoană care conține în ea Divinitatea nu poate fi făcuta decât prin mijloace supranaturale. Înainte de perioada iconoclastă, Sfintele Icoane deveniseră un fapt major în viața bizantină:

- 26 -

folosite de cler, de autorități, de popor, ele erau cinstite atât în public cât și în spațiul privat; ele făceau accesibilă prezența dumnezeiască. Dintre cei care s-au ocupat cu studierea contextului în care a apărut fenomenul iconoclast, unii au considerat că acest fapt s-a datorat neputinței unor teologi de a înțelege sensul simbolic și educativ al icoanei și de a face distincție între cinstire și idolatrie. Ei considerau că cinstirea Sfintelor Icoane ar fi în contradicție cu unele precepte biblice, că încălca porunca Decalogului de a nu-ți face chip cioplit și de a nu te închina lui. Un alt argument biblic mai era și acela conform căruia Dumnezeu trebuie cinstit numai "în duh și adevăr". În legătură cu cinstirea icoanelor au avut loc discuții în Spania, la un sinod ce s-a ținut la Elvira între anii 300-306, iar Părinți și scriitori bisericești precum Iustin Martirul, Atenagora Atenianul, Tertulian, Epifaniu de Salamina, Eusebiu de Cezareea și alții de mai târziu au manifestat rezerve față de cinstirea icoanelor. Totuși, aceste rezerve nu au fost considerate justificate de Biserică, deoarece există o Distincție între icoana materială și chipul reprezentat de ea; sfântul este prezent în icoană numai din punct de vedere spiritual, iar cinstirea se dă doar chipului reprezentat de ea. Din păcate au existat și unele excese: la un moment dat s-a dezvoltat un fel de putere magică, care făcea ca distincția între icoană și prototip să dispară. La Constantinopol Maica Domnului era ocrotitoarea orașului, iar locuitorii lui îi acordau o cinste deosebită, exemplu în acest sens fiind numărul mare de biserici care-i erau închinate. În secolul al V-lea, Constantinopolul primea veșmintele Maicii Domnului, furate dintr-un sat din Galileea, spunându-se că acest lucru s-a făcut chiar cu aprobarea Fecioarei Maria; se credea că orașul deținea și scutecele cu

- 27 -

care Maica Domnului înfășurase pe pruncul Iisus. Din momentul acceptării creștinismului de către puterea imperială, împăratul devine locotenentul lui Dumnezeu pe pământ, căpătând un aspect sacru, iar ceremonialul imperial dobândea un conținut religios. Deja Sfântul Grigorie de Nazianz și Sfântul Ioan Gură de Aur, admiteau că închinarea se cuvenea nu numai împăratului ci și portretelor acestuia, fapt manifestat în mod concret prin lumânări și tămâie. În a doua jumătate a secolului al VI-lea, imaginile imperiale și-au pierdut din importanță, deoarece împăratul folosea el însuși icoanele. În momentul în care suveranul era înfrânt, el căuta un ultim ajutor: să plaseze Imperiul universal la nivelul Divinului și prin aceasta să depindă mai puțin de conjunctura geopolitică punând pe primul plan mai degrabă icoanele, decât imaginile imperiale. Succesele militare repurtate de isauri le-a permis revenirea la origini: monedele aveau imprimată pe ambele părți figura împăratului, statuile imperiale s-au înmulțit, puterea imperială a căutat să creeze un nou patriotism având în centru Biserica, de unde și interesul restrângerii la un număr limitat de simboluri admise de toți: Sfânta Cruce, Sfânta Euharistie, Sfintele Evanghelii. Excesul nemulțumea în genere multe persoane, iar unii erau de părere că icoanele trebuiau distruse. La această atitudine au mai contribuit și unele secte și erezii precum pavlicienii, care nu cinsteau Crucea, nu aveau cultul Maicii Domnului și al Sfinților. La rândul lor monofiziții, foarte activi în părțile orientale ale Imperiului, socoteau imposibilă reproducerea pe icoane a chipului Mântuitorului, deoarece potrivit credinței lor firea umană a fost "absorbită" de cea dumnezeiască, iar aceasta din urmă nu poate fi cunoscută și reprezentată.

- 28 -

Spre sfârșitul secolului al VII-lea și începutul celui de al VIII-lea putem spune că întâlnim în lumea bizantină, pe de-o parte, un curent foarte puternic favorabil icoanelor, iar pe de altă parte, manifestări împotriva cinstirii lor. Această din urmă atitudine, împotriva cinstirii icoanelor avea mai degrabă un caracter izolat în partea de Vest a Imperiului și era mai puternică în Orient, ca urmare a influențelor iudaice, islamice, a sectelor și a ereziilor. Spre sfârșitul secolului al VII-lea, la Sinodul Quinisext (691-692) se stabilea prin canonul 82 că Mântuitorul să fie reprezentat ca om, nu ca miel și aceasta cu scopul de a sublinia ca "viața Sa în trup, Patimile, Moartea dătătoare de mântuire și Răscumpărarea lumii au fost câștigate prin Întrupare". Astfel, se atrăgea atenția asupra importantei Întrupării, asupra realității ei, fapt care dădea o bază reprezentării pe icoane. Consecința imediată a acestui canon a fost reprezentarea realistă a chipului lui Hristos, inclusiv pe monedele emise de Justinian al IIlea. Acest canon a antrenat însă imediat și o serie de reacții iconoclaste la Constantinopol, în Asia Mică și în Armenia: Teodosie, episcopul Efesului, Toma, episcopul de Claudiopolis și Constantin de Nicoleia s-au numărat printre cei mai de seama iconoclaști ai acestei perioade. Născuta din teamă de a nu cădea în idolatrie, "reținerea" față de cinstirea icoanelor a evoluat spre o dispută pregnant hristologică și acesta a constituit nucleul în jurul căruia se vor concentra cele mai multe dezbateri. Unii au afirmat (Hans Georg Beck) că iconoclasmul secolului al VIII-lea nu a început în cercurile imperiale, ci în cele bisericești arătându-se că episcopii de Efes, Claudiopolis și Nicoleia, menționați mai sus, au venit la Constantinopol să

- 29 -

ceară Patriarhului Gherman oprirea cultului icoanelor. Refuzul patriarhului, i-a determinat pe aceștia să treacă unilateral la îndepărtarea icoanelor și la oprirea cinstirii lor. De asemenea, se presupune că odată sosiți la Constantinopol, episcopii iconoclaști l-au vizitat și pe împăratul Leon al III-lea, adept al ideilor lor și că acesta i-a încurajat pe drumul pe care porniseră. Aceste lucruri pot fi adevărate numai că fără concursul împăraților, opiniile ierarhiilor n-ar fi rămas decât simple atitudini. În privința lui Leon al III-lea nu trebuie uitat faptul că trăise în regiunile orientale ale Imperiului, unde ideile iconoclaste erau foarte răspândite. Ajuns la conducerea Imperiului și socotindu-se că avea drept de control asupra problemelor bisericești și laice, el a impus iconoclasmul ca doctrina oficială a Imperiului, din convingeri religioase. El considera că prin această atitudine purifică religia creștină de rămășițele păgânismului readucând-o la înălțimea și puritatea ei originară. Nu sunt plauzibile afirmațiile unor istorici potrivit cărora împărații iconoclaști au pornit prigoana împotriva icoanelor în cadrul unor măsuri mai ample de refacere a societății și a credinței, pe care doreau să le pună pe baze mai bune și mai drepte. Aceste păreri sunt greșite, fiindcă împărații iconoclaști, la fel ca toți oamenii timpului lor, erau foarte credincioși, uneori având chiar și preocupări teologice, grijulii să nu atragă prin comportamentul lor mânia divină și mai presus de toate doreau să „purifice” creștinismul de tot ce li se părea a fi idolatrie. Pe de altă parte, împărații iconoclaști au pornit lupta împotriva icoanelor și ca o reacție împotriva monahismului bizantin, aprig susținător al icoanelor. La vremea aceea,

- 30 -

monahismul luase o dezvoltare deosebită, Mânăstirile posedând întinse domenii funciare iar călugării beneficiau de imunități fiscale; ori în concepția împăraților bizantini nu se putea tolera o astfel de situație, pentru că prin numărul insuficient de funcționari și de luptători, se aduceau grave prejudicii tezaurului Statul și armatei. De partea lor împărații aveau armata din Asia Mică, pe unii înalți funcționari, precum și o parte a populației Asiei Mici sau a celor din părțile orientale. În regiunile europene ale Imperiului și mai ales în Italia, poporul era însă împotriva iconoclaștilor, mai ales monahii și femeile fiind foarte activi în această luptă. Deci, putem spune că apărătorii icoanelor erau mai numeroși. Motivul declanșării luptei împotriva icoanelor de către Leon al III-lea l-a constituit o erupție vulcanică din anul 726. În acest fenomen natural care fusese însoțit și de un cutremur, împăratul a văzut dovada mâniei lui Dumnezeu din cauza idolatriei, adică a cinstirii Sfintelor Icoane. Anul 726 reprezintă momentul începerii persecuției împotriva icoanelor. Măsurile imperiale au întâmpinat o dârză rezistență. În momentul în care niște ofițeri au vrut să dea jos icoana Mântuitorului, care se găsea deasupra porții palatului din cartierul Chalkoprateia, aceștia au fost omorâți de popor cu aceasta izbucnind o puternică revoltă, încheiată cu morți și răniți. Împăratul a dat ordin să fie făcute arestări, mulți oameni fiind condamnați, mutilați și exilați. Grecia și insulele Cyclade s-au răsculat în 727 proclamamând un nou împărat. Până la urmă revolta a fost înfrântă. Tot cu acest prilej se spune că împăratul

- 31 -

Leon al III-lea ar fi poruncit închiderea Universității din Constantinopol, arderea bibliotecii și izgonirea profesorilor deoarece nu i-a putut convinge să sprijine mișcarea iconoclastă. În Apus, papa Grigorie al II-lea (715-731) a protestat energic, fiind susținut de populația care s-a revoltat și a scris Împăratului că "nu are dreptul să hotărască în materie de credință și să introducă inovații în ceea ce avem de la Părinți". Evenimentele ulterioare au deschis o mare prăpastie între Vestul Imperiului (cea mai mare parte a Italiei, Grecia continentală și insulele din Marea Egee) susținător al cultului icoanelor și partea de răsărit a Imperiului, în special themele din Asia Mică, binecunoscute ca iconoclaste. Convins că nu-l poate aduce pe împărat la cinstirea icoanelor, patriarhul Gherman (715-730) a protestat energic, așa că raporturile au atins în această perioadă punctul maxim de încordare. Pentru a da legitimitate măsurilor sale, împăratul Leon a convocat la 17 ianuarie 730 o adunare (silentium) ținută în Palatul său, la care au participat mai ales înalți funcționari civili. Cu acest prilej s-a redactat un edict împotriva icoanelor, pe care patriarhul Gherman a refuzat sa-l semneze. De aceea, a fost înlocuit imediat cu Anastasius. Acest edict a reprezentat pentru Leon al III-lea baza legală de înlăturare a icoanelor și de persecutare a celor ce le cinsteau. Între anii 730 și 741 nu avem nici o informație viabilă care să precizeze politica iconoclastă a lui Leon al III-lea. Se pare că atitudinea papei Grigorie al III-lea (731-741), care a excomunicat într-un sinod ținut la Roma pe adversarii cultului icoanelor, a provocat o contramăsură din partea lui Leon al III-lea care confisca proprietățile Bisericii romane aflate pe teritoriul bizantin din Italia și a detașat de sub autoritatea papei diocezele Calabria, Sicilia, Creta și Iliricul oriental, supunâdu-le patriarhului de Constantinopol. În aceste condiții raporturile dintre Răsărit și Apus s-au deteriorat, astfel încât ruptura părea definitivă, iar papa

- 32 -

începe să se îndrepte de acum încolo către regii francilor: Carol Martel, Pepin cel Scurt și mai ales Carol cel Mare. Alături de papa Grigorie al III-lea și de patriarhul Gherman, o altă personalitate ortodoxă apare acum în Orient, luând atitudine în favoarea icoanelor: Sfântul Ioan Damaschinul. Nucleul susținerilor Sfântului Ioan Damaschin despre icoane poate fi sintetizat astfel: icoana este un simbol și intermediar între om și Divinitate; icoana Mântuitorului are la bază dogma Întrupării Sale; astfel, problema icoanelor este strâns legată de doctrina mântuirii9.

Constantin al V-lea

Imperiul bizantin sub Constantin al V-lea (741-775) Cu toate meritele câștigate de Leon al III-lea in luptele cu arabii, atitudinea sa iconoclastă i-a subminat popularitatea. în Grecia opoziția față de noua erezie ia forma unei adevărate revolte cu caracter politic. La rândul său, Occidentul condamnă în unanimitate iconoclasmul. La moartea lui Leon, Imperiul a trecut sub conducerea fiului său, Constantin al V-lea, un foarte bun general, care a obținut victorii notabile împotriva arabilor și bulgarilor; soldații îl iubeau și îl cinsteau ca pe un semizeu. Împăratul a profitat de criza internă prin care treceau arabii: este vorba despre schimbarea dinastiei omayazilor cu aceea a abasizilor, după un îndelung război civil. Tot acum se mută și capitala acestora de la Damasc la Bagdad, mai departe de granițele Imperiului. Această slăbire a arabilor îi permitea lui Constantin să intre în 746 în 9

http://www.parohiagirona.com/wp-content/uploads/2008/12/Istoria-Bizantului.pdf

- 33 -

Siria de Nord și să ocupe orașul Germaniceea, locul natal al familiei sale. În 747, nu de parte de Cipru, reușește să distrugă flota arabă trimisă din Alexandria. În Tracia, Constantin a luptat împotriva bulgarilor, care construiseră fortărețe la frontiera cu Bizanțul și făcuseră o incursiune în 756. Acest an marchează începutul numeroaselor confruntări cu bulgarii. Tensiunea atinge punctul maxim în 762, când la conducerea bulgarilor vine Teletz, reprezentantul curentului antibizantin. Împăratul trimite o parte a cavaleriei și a flotei sale la Gurile Dunării, coborând apoi spre Sud pentru a face joncțiunea cu aramata condusă de împărat la Anchialos în ziua de 30 iunie 763. Aici el obține cea mai mare victorie din timpul domniei sale. Dupa aceasta dată forța bulgarilor scade până ce la conducerea lor vine Telerig (770), cu care Constantin are unele lupte încheiate favorabil pentru bizantini și cu o pace care nu a fost durabilă. Victoriile lui Constantin asupra bulgarilor au avut ca principală consecință impunerea Bizanțului în Peninsula Balcanică. Pe plan religios, Constantin al V-lea ia parte activă la disputele iconoclaste și pregătește un sinod, care a avut loc în Palatul Imperial de la Hiereia, pe malul răsăritean al Bosforului, lângă Calcedon, între 10 februarie-8 august 754. Constantin avea nevoie ca programul său iconoclast să fie sancționat de un sinod și nu de o adunare imperială, cum procedase Leon al III-lea. În vederea pregătirii sinodului, împăratul a alcătuit personal 13 scrisori teologice, dar din acestea ne-au rămas numai două și acestea sub forma unor fragmente. La sinod au participat 338 de episcopi, un număr record, și s-a hotărât ca el să fie considerat ecumenic. Ultima ședință a avut loc în palatul Vlaherne din Constantinopol, la care a fost prezent și împăratul. Documentele privind desfășurarea lucrărilor au fost distruse în perioada când s-a restabilit cultul icoanelor, dar s-au păstrat concluziile dogmatice sintetizate într-un horos (definiție dogmaticŕ), combătute mai târziu la Sinodul al VII-lea Ecumenic din 787. Potrivit acestui horos "împărații sunt egali cu Apostolii, investiți cu puterea Duhului Sfânt nu numai pentru a desăvârși și învăța omenirea, dar și pentru a combate erezia diavolească". La Hiereia s-a acreditat ideea că atunci când pictorul face chipul lui Hristos, el poate reprezenta ori numai umanitatea Sa, separând-o astfel de divinitate, sau pe amândouă, umanitatea Sa și divinitatea Sa. În primul caz, el ar cadea în nestorianism, iar în al doilea el ar circumscrie divinitatea în umanitate, ceea ce ar fi absurd; ori ca ambele ar fi contopite și atunci am avea de-a face cu monofizism. Aceasta argumentare iconoclastă nu era însă valabilŕ, deoarece se uită ce s-a stabilit la Sinodul de la Calcedon și anume că fiecare natură își păstrează propria stare de a fi. Iconoclaștii susțineau că îndumnezeirea firii umane a lui Hristos ar suprima caracterul uman individual propriu. Ei igonrau astfel adevăratul sens al unirii ipostatice, care implica o distincție reală între natură și persoană. Un alt aspect al ereziei iconoclaste era noțiunea de icoană pe care o considerau identică ori "consubstanțială" cu prototipul. Consecința acestui lucru era că

- 34 -

icoana materială nu putea niciodată să atingă această identitate. De aceea singura reprezentare a lui Hristos pe care o admiteau era Euharistia, înțeleasă doar ca "simbol" și chip, nu ca o prefacere reală, cum credem noi ortodocșii. Sinodul mai condamna și ceea ce li se părea a fi o cinstire exgerată a Sfinților, socotind că o asemenea venerare era adesea un scop în sine și îndepărtează pe cinstitor de dragostea și emulația sfinților, care constituia în accepțiunea participanților singura cale de conduită creștină. Tot acum era lansată și o teorie etică despre icoane, potrivit căreia virtuțile sfinților sunt chipuri vii, pe care omul evlavios trebuie să le reproducă în el însuși; nici Maica Domnului nu poate fi reprezentată pe icoane, deoarece este mai presus de ceruri și de Sfinți. Horosul era urmat de o serie de anateme împotriva autorilor de icoane și a cinstitorilor lor, a patriarhului Gherman, "adoratorul" lemnului și a Sfântului Ioan Damaschinul, "care împărtășește sentimente mahomedane, a trădat pe Hristos, este dușmanul Imperiului, doctorul nelegiuirii, cinstitorul icoanelor". De asemenea, erau aduse laude la adresa împăratului, împărătesei, considerați "luminători ai Ortodoxiei", care au proclamat clar inseparabilitatea celor două firi ale lui Hristos și au dat o lovitură de moarte idolatriei. Se pare că împăratul Constantin a negat în cadrul sinodului chiar posibilitatea de mijlocire a Sfinților și a fost împotriva cinstirii moaștelor; de asemenea, ar fi condamnat practica de a invoca pe Maica Domnului ca mijlocitoare. La puțin timp după sinodul din 754, când cinstirea icoanelor era oprită atât de legile imperiale cât și de cele ale Bisericii, împăratul a dezlănțuit o prigoană fără precedent împotriva iconofililor, obligând pe toți supușii să jure că nu vor da cinstire icoanelor. Cei care nu s-au supus au fost maltratați și chiar uciși. Măsurile cele mai drastice au fost luate împotriva monahilor, lupta atât de înverșunată împotriva lor ascunzând o altă dimensiune a conflictului iconoclast asupra căreia vom reveni în amănunt după prezentarea Sinodului VII Ecumenic. Călugării au fost izgoniți din mânăstiri, iar acestea transformate în hanuri ori cazărmi. Exterminarea monahilor era însoțită de distrugerea icoanelor. Persecuția s-a extins chiar asupra înalților demnitari imperiali care au fost umiliți în public, orbiți, exilați ori chiar uciși. Operele de artă religioasă au fost distruse și înlocuite cu scene care se inspirau din natura ori din expedițiile militare ale împăratului. La Constantinopol ura iconoclastă a mers atât de departe, încât a depășit hotărârile sinodului din 754, hotărâri care priveau doar cultul icoanelor și al moastelor de Sfinți, și s-a extins asupra cultului Sfinților și al Maicii Domnului. Este greu de apreciat cum s-ar fi încheiat acesta persecuție dacă acest împărat fanatic, Constantin al V-lea, nu ar fi murit în ziua de 14 septembrie 775. Memoria sa a fost atât de urâtă, încât rămășițele sale pământești au fost scoase din Biserica Sfinților Apostoli în perioada restabilirii cultului icoanelor. Numai victoriile sale impotriva bulgarilor au făcut

- 35 -

ca poporul sa mearga la mormantul sau cu recunostiinta in momentele in care soarta Bizantului era pusa in cumpana de invaziile acestora. Sub fiul sau, Leon al IV-lea Kazarul (775-780), care era si el un iconoclast convins, persecutia nu a mai avut aceeasi intensitate. O noua orientare va aparea dupa moartea sa, cand la conducerea Imperiului se va afla sotia sa, Irina (780-802), fiul sau, Constantin al VI-lea, fiind inca minor. Irina care venerase mereu icoanele si era favorabila calugarilor, incepe pregatirile pentru tinerea unui nou Sinod Ecumenic. Sinodul al VII-lea Ecumenic

Sinodul al VII-lea Ecumenic Deorece cultul Sfintelor Icoane fusese interzis prin hotararea sinodului iconoclast de la Hiereia din 754, el trebuia restabilit printr-un nou Sinod Ecumenic. De comun acord cu patriarhul Constantinopolului, Tarasie (784-806), si cu papa Adrian I (772-795), imparateasa Irina a hotarat sa fie convocat Sinodul al VII-lea Ecumenic, care urma sa anuleze hotararile sinodului iconoclast de la Hiereia din 754. Prevazut sa inceapa in 786 la Constantinopol, in Biserica Sfintilor Apostoli, Sinodul a fost amanat din cauza turbulentelor provocate de iconoclasti. In cele din urma lucrarile Sinodului au inceput la Niceea in ziua de 24 sepetembrie 787 si s-au incheiat pe data de 13 octombrie a aceluiasi an. Presedintia Sinodului i-a revenit patriarhului Tarasie. Papa Adrian I a fost reprezentat de abatele Petru de la Manastirea Sfantul Sava, iar din partea Patriarhiilor de la Alexandria si Antiohia au venit calugarii Ioan si Petru. La Sinod au participat intre 330 si 367 de episcopi. Pe parcursul a sase sedinte, Sinodul a combatut punct cu punct hotararile sinodului iconoclast de la Hiereia, contestandu-i calitatea de "adunare ecumenica", intrucat la acesta nu au participat nici patriarhii din Rasarit, nici episcopul Romei, iar hotararile dogmatice erau eretice. Drumul catre decizia finala a fost deschis inca din anii iconoclasmului, de catre Sfantul Ioan Damaschin, care murise inaintea sinodului din 754290. Sfantul Ioan a trait o perioada in Siria, aflata sub dominatie araba, iar apoi a devenit calugar la Lavra Sfantul Sava din Palestina. Pentru a apara cinstirea Sfintelor Icoane, el se baza pe divino-umanitatea lui Hristos. Inainte de Intrupare numai simbolurile si "umbrele" erau posibile. Intr-o oarecare masura intregul univers era plin de imagini naturale ale lui Dumnezeu, numai ca o situatie noua este instaurata din momentul in care "Cuvantul S-a facut trup". Aceasta idee o regasim si in hotararea dogmatica a Sinodului. Chipul omului - Hristos este de asemenea acela al lui Dumnezeu. Asa cum spunea parintele G. Florovsky, "tot ceea ce este omenesc in Hristos este de asemenea o imagine vie a lui Dumnezeu". Prin aceasta unire, materia se reinnoieste si devine demna de lauda.

- 36 -

"... Aceasta inseamna ca toate lucrurile din lume dimpreuna cu lumea intreaga capata o semnificatie noua prinIntruparea lui Dumnezeu; totul devine susceptibil de sfintenie; intreaga materie devine purtatoare a harului Sfantului Duh si inceteaza de a ne mai separa de Dumnezeu, pentru a ne deschide calea unirii cu El. Noi cinstim si onoram intreaga creatie, pentru ca intreaga creatie a fost cinstita prin Hristos si din acel moment noi il veneram practic pe Dumnezeu". Aceasta defintie hristologica a icoanelor si a cinstirii lor reprezinta substanta dogmei proclamate de Sinodul al VII-lea. Tot in cadrul lucrarilor acestui Sinod se spunea ca cinstirea icoanei este relativa, deoarece cinstim icoana numai pentru ca reprezinta o persoana sfanta. Venerarea Sfintilor se deosebeste de adorare, care se cuvine numai lui Dumnezeu. La randul ei, Maica Domnului se bucura de o cinstire mai mare decat a sfintilor, pe care Sinodul al VII-lea a numit-o supravenerare. Cinstirea pe care o datoram Sfintilor se extinde si la moastele lor si la icoanele care-i reprezinta. Astfel, justificarea cinstirii icoanelor incheia dialectica dogmatica a Sinoadelor Ecumenice, centrata dupa cum am putut vedea pe doua teme fundamentale ale Revelatiei dumnezeiesti: Treimea si Intruparea. La Sinodul al VII-lea s-au dat si 22 de canoane, pentru intarirea disciplinei, slabita in timpul iconoclasmului. Ultima sedinta a Sinodului a avut loc in ziua de 23 octombrie 787, in palatul Magnaura din Constantinopol, fiind prezidata de Irina, insotita de fiul ei, Constantin al VI-lea. Cu acest prilej s-a citit din nou hotararea dogmatica, formulata in sedinta a VII-a pe care au semnat-o apoi si suveranii in ovatiile sinodalilor pentru "noul Constantin si noua Elena". Chiar daca din punct de vedere dogmatic Sinodul a insemnat o victorie, in Imperiul bizantin lupta impotriva icoanelor a izbucnit din nou, in timpul domniei imparatului Leon al V-lea Armeanul (813-820), incepand din anul 814. Erezia iconoclasta avea inca partizanii ei, mai ales in randul armatei (multi militari il admirau inca pe Constantin al Vlea). Toate relele cu care s-a confruntat Imperiul in secolul al IX-lea - razboaie, invazii, insurectii - erau puse pe seama "cinstitorilor de icoane". In 815, imparatul Leon al V-lea Armeanul cere patriarhului Nichifor, ca icoanele sa fie asezate in Biserici la o inaltime care sa nu mai permita sarutarea lor. Din acel moment multi au inteles iminenta unei noi persecutii. De data aceasta Biserica era pregatita, avand la indemana decretul recentului Sinod din 787 precum si celelalte scrieri ale aparatorilor Sfintelor Icoane. Intreaga Biserica s-a ridicat impotriva imparatului, pentru apararea Ortodoxiei. Prima victima a acestei noi perioade iconoclaste a fost patriarhul Nichifor, inlocuit cu Sfantul Teodor, conducatorul binecunoscutei manastiri Studion de la Constantinopol. In duminica Floriilor a anului 815, mii de calugari purtand icoane au defilat prin capitala intr-o mare procesiune. Cu acest prilej un serios avertisment era adresat autoritatilor, iar o noua persecutie sangeroasa incepea. Ea a facut mai multe victime decat pe timpul lui Copronim: zeci de episcopi au fost exilati, calugari torturati in inchisori, sau aruncati in mare in saci cusuti. Persecutia a

- 37 -

scazut in intensitate pe vremea succesorilor lui Leon al V-lea, Mihail al II-lea (820-829) si Teofil (829-842). Victoria finala a Ortodoxiei a venit de data aceasta tot din partea unei femei. Imparateasa Teodora, vaduva lui Teofil, urmand exemplul imparatesei Irina, s-a decis, in intelegere cu patriarhul Metodie (ales la 4 martie 843-11 iunie 847), sa reintroduca cultul icoanelor in Biserica. La Sinodul convocat in martie 843 la Constantinopol de patriarhul Metodie, la care au luat parte toti episcopii, egumenii si monahii care au suferit de-a lungul persecutiilor iconoclaste, sinodalii au declarat valabile toate hotararile celor sapte Sinoade Ecumenice, au restabilit cultul icoanelor si au rostit anatema asupra tuturor iconoclastilor. La sfarsit, ca o completare la cele hotarate de Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea din 787, sinodalii au compus un text special de anatematizare a tuturor ereticilor in decursul istoriei, incepand cu Simon Magul. Acest text precum si toate dogmele Bisericii au fost citite in intreaga Biserica, in prima Duminica din postul Sfintelor Pasti, pe 11 martie 843, zi care s-a numit "Duminica Ortodoxiei", ca amintire a biruintei Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor. Duminica aceasta este celebrata de atunci de Biserica Ortodoxa in fiecare an, in prima duminica din Postul Pastilor. Pomenirea speciala a Parintilor Sinodului al VII-lea Ecumenic de la Niceea din 787, se face in fiecare an in duminica a XXI-a dupa Rusalii. Aspectul dogmatic al cinstirii Sfintelor Icoane nu a epuizat insa semnificatiile crizei iconoclaste. Dificila problema a relatiilor dintre Bisericasi Stat a capatat o acuitate extrema. Conflictul Bisericii cu un imparat eretic nu era un lucru nou, iar Sfantul Ioan Damaschinul nu facea decat sa repete cuvintele Sfantului Maxim Marturisitorul, care declara ca "nu Cezarul trebuie sa se ocupe de definitiile de credinta". Respingerea iconoclasmului a fost insa punctul de plecare al unei noi sinteze, al unei noi uniri intre Bisericasi Imperiu care va fi determinanta pentru viitorul lumii bizantine. Aceasta perioada a evidentiat si importanta pe care o avea acum monahismul. In momentul crestinarii lumii, monahismul incarna aspectul eshatologic al crestinismului, care este o depasire a lumii prin lumina Imparatiei "care nu este din aceasta lume", crestinismul fiind in acest fel impiedicat de la absorbirea lui de lume. Din acest punct de vedere, nimic nu poate ilustra mai bine natura relatiilor intre Bisericasi lumea crestina, ca monahismul si recunoasterea sa ca "norma" a vietii crestine. Nu numai Biserica, dar si Imperiul se va supune monahismului: imparatii erau la concurenta cu seniorii in ctitorirea de manastiri, iar la inceputul perioadei iconoclaste, conform estimarilor, numarul calugarilor la Bizant atinsese cifra de cca. 100.000. Monahismul devenise practic patura conducatoare a Bisericii, constiinta si masura ei. Chiar daca Imperiul accepta fara rezerve aceasta victorie a monahismului, pe care-l inconjura cu tot felul de garantii si privilegii, cu timpul insa, monahismul nu putea deveni decat o sarcina greu de purtat pentru economia Statului. Zeci de mii de oameni erau

- 38 -

pierduti pentru efectivele din armata, enormele proprietati monastice erau scutite de impozite, o parte a populatiei scapa de sub controlul Statului. In vederea indreptarii acestei situatii au existat unele initiative legislative. Pe de alta parte, victoria monahismului se dovedea a fi daunatoare chiar pentru monahism: de la inceputul secolului al VII-lea, semnele unui veritabil declin au inceput sa se inmulteasca. Manastirile s-au imbogatit, numeroasele privilegii atrageau foarte multe persoane fara vocatie pe posturi diverse: consilieri si duhovnici pentru intreaga societate bizantina, calugarii fiind adesea tentati sa abuzeze de autoritatea lor. La inceputul secolului al VIII-lea, atunci cand Imperiul se gasea intr-o situatie dificila, imparatii isaurieni l-au salvat, cu pretul unui efort sustinut din partea Statului si a intregii societati. Aceasta mobilizare evidentia inevitabil si problema monahismului, iar actiunea politica a lui Constantin al V-lea demonstreaza clar ca cinstirea Sfintelor Icoane, nu constituia singurul motiv al ostilitatii fata de calugari. Astfel, apare mult mai transparent contradictia care nu va inceta sa invenineze relatia dintre Bisericasi Stat. Pentru Biserica, Statul avea ca vocatie sustinerea si recipientul terestru al ei; el trebuia asadar sa se supuna valorilor Bisericii, chiar daca erau in contradictie cu propriile interese. Dimpotriva, in cazul Statului, crestinismul nu era decat o forma noua a vechiului cult al Statului, un suport religios al Imperiului. Biserica vedea in monahism simbolul alteritatii ireductibile a institutionalitatii sale, a libertatii interioare a crestinismului si a persoanei crestine in raport cu utilitarismul totalizant al Statului. La randul sau, Statul urma ca mai devreme sau mai tarziu sa se convinga sau nu de ideea inutilitatii si caracterulului daunator al monahismului. Lupta aceasta impotriva monahismului demonstreaza dorinta isaurienilor de a subordona in intregime Biserica, Statului si ideologiei utilitariste. In acest sens, isaurienii au impins pana la maxim modelul teocratic, constiinta aceasta teocraticasi absolutista fiind usor de sesizat la Leon al III-lea in prefata sa la Ecloga, noul cod de legi promulgat in 726: "Domnul a incredintat Imperiul imparatilor, poruncindu-le totodata sa se ocupe si de turma lui Hristos, avand ca exemplu pe Petru, conducatorul Apostolilor". Victoria cinstirii Sfintelor Icoane a reprezentat deci o victorie politicasi una de ordin moral pentru monahism. Persecutiile l-au regenerat si reinnoit, iar la inceputul secolului al IX-lea se inregistreaza o autentica inflorire a monahismului bizantin, legat bineinteles si de numele lui Teodor Studitul; lui ii revine acum initiativa reformularii definitive a ideologiei monastice si precizarea locului ocupat in Biserica. Sfantul Teodor Studitul defineste explicit monahismul ca o slujire aparte in Biserica. Dupa el, calugarii sunt "nervul si sustinerea Bisericii", "sarea pamantului" si "lumina lumii", o lumina pentru cei care se gasesc in intuneric", "un exemplu si un fundament". Acest lucru este posibil pentru ca monahul urmareste scopul final al oricarui crestin: Imparatia lui Dumnezeu, mantuirea sufletului. Ori nu ne putem salva sufletul decat prin renuntarea la lume. Dupa aceste

- 39 -

afirmatii nu trebuie sa credem ca Sfantul Teodor vede obtinerea mantuirii numai prin monahism. El afirma ca impunerea crestinismului nu se putea realiza fara ceea ce Evanghelia numeste "renuntare", dupa care constata un fapt istoric: chemarea evanghelica de a nu cauta decat "unicul necesarh, care este pusa in practica de monahism. Daca orice crestin este chemat sa implineasca preceptele evanghelice, in practica prevaleaza compromisul cu lumea. Dupa Sfantul Teodor Studitul, calugarii trebuie sa fie nucleul activ al Bisericii, o permanenta aducere aminte a ultimei vocatii a crestinului, "sustinerea si fundamentul Bisericii". La Constantinopol, Sfantul Teodor a reformat manastirea Studion, care a devenit in curand un principal centru de viata bisericeasca bizantina. Monahismul era restabilit in mod definitiv la Bizant. Aceasta victorie a monahismului insemna de asemenea si esecul tentativei iconoclaste de suprimare a independentei Bisericii si integrarii sale intr-o perspectiva teocratica. Intre istorici au existat pareri diferite asupra sensului acestei victorii. Unii istorici occidentali considera ca monahii nu luptau pentru o separare a Bisericii de Stat, cu atat mai putin pentru o supunere a Statului fata de Biserica, pentru ceea ce poarta numele de clericalism, ci pentru aceasta interpretare a idealului teocratic, care din momentul convertirii lui Constantin deschisese Statului bratele Bisericii. In opozitie cu acestia si cu altii care judeca Bizantul in functie de criterii occidentale, noi putem afirma ca Biserica, si nu Imperiul, va iesi victorioasa din aceasta lupta. Bineinteles ca istoria nu cunoaste victorii definitive, ceea ce ne ramane noua celor de astazi este incercarea de a judeca un succes sau un esec dupa criterii cat mai obiective.

- 40 -

Teocrația bizantină în perioada posticonoclastă Teocratia bizantina in perioada post-iconoclasta Textul revelator pentru exemplificarea acestui aspect este Epanagoga, sau introducerea la Codul de legi publicat la sfarsitul secolului al IX-lea de catre imparatul Vasile I Macedoneanul, care trebuia sa ramana pana la sfarsitul Imperiului, legea fundamentala pentru relatiile dintre Bisericasi Stat. Epanagoga lua ca exemplu paralela dintre imparat si patriarh "membrii cei mai inalti si indispensabili in Stat", definind in felul urmator obligatiile fiecaruia: "Imparatului ii revine datoria de a salva si garanta forta natiunii printr-o buna guvernare, sa restaureze fortele prin vigilenta si sa capete forte noi prin intelepciune in orientare si fapte. Scopul patriarhului este mai intai, pastrarea puritatii si a credintei poporului, primit in grija de la Dumenezeu ...; acolo unde se poate, el trebuie sa aduca la Ortodoxie si la unitatea Bisericii pe toti ereticii ...; el trebuie sa aduca la adevarata credinta pe necredinciosi, uimindu-i cu splendoarea, gloria si bogatia slujbelor sale ... Imparatul trebuie sa exerseze tot mereu binele: de aceea i se dasi titlul de binefacator ... Scopul Patriarhului este mantuirea credinciosilor incredintati; el trebuie sa traiasca in Hristos si sa-si concentreze toate fortele pentru pace ... Imparatul trebuie sa fie fara greseala in respectarea invataturilor ortodoxe si pioase ... indreptate catre cunostiinta dogmelor cu privire la Sfanta Treime si definitiile despre mantuire prin Intruparea lui Iisus Hristos ... Patriarhul trebuie sa vorbeasca despre adevar si sa apere dogmele fara teama in fata Imparatului ... Singur Patriarhul trebuie sa interpreteze definitiile Sfintilor Parinti sau definitiile Sinoadelor Ecumenice ... In ceea ce-l priveste pe Imparat, el trebuie sa sustina mai intai tot ceea ce este scris in Sfanta Scriptura, apoi dogmele stabilite de cele 7 Sinoade Ecumenice, ca si o parte a legilor romane". Sunt istorici care au desprins din aceste citate concluzia ca Biserica si Statul erau confundate intrun singur corp politic si bisericesc, un fapt care practic marca implinirea unui fenomen inceput inca din vremea lui Justinian. Textul justifica in aparenta aceste afirmatii, numai ca acestea se opresc la constatarea fuziunii dintre Bisericasi Stat, in timp ce Epanagoga aducea de asemenea o corectie aspectelor negative ale "simfoniei" iustiniene. In mare parte fuziunea aceasta avusese loc: toti membrii Bisericii erau subiecti ai Imperiului, frontierele Bisericii si ale Imperiului coincideau. Intrebarea care se pune este: cele doua constituiau un singur organism care avea in frunte o dubla autoritate, pe cea a imparatului si pe cea a patriarhului? Nu trebuie uitat faptul ca Epanagoga era o lege civilasi ca ea vorbeste de Stat si nu de Biserica. Statul era crestin, legat in mod organic de Biserica, aceasta legatura realizand diarhia imparatului cu patriarhul. In afara locului ocupat in sanul Bisericii (loc definit prin canoanele bisericesti), patriarhul avea in viitor un loc aparte, paralel cu cel al imparatului in structura de Stat. El era reprezentantul Bisericii in Stat, garantul "Ortodoxiei" imperiului si a fidelitatii crestinismului. De aceea, numai el avea dreptul de a interpreta invatatura Bisericii, iar Statul il insarcina cu apararea credintei ortodoxe in fata persoanei imparatului. Din

- 41 -

partea imparatului, Epanagoga nu cerea decat fidelitate fata de Ortodoxie, fata de invatatura cu privire la Hristos si la Sfanta Treime. Trebuie subliniat faptul ca in viziunea bizantina, Biserica si Statul nu sunt legate printr-o formula juridicasi o delimitare a sferelor lor de influenta, ci de ortodoxie, de credinta si invatatura Bisericii, pe care Imperiul a adoptat-o, iar izvorul acestei doctrine, garantul ei, era Biserica si nu imparatul. In acest context Imperiul nu putea fi indiferent fata de Biserica: misiunea sa si aspectul sacru, se manifestau prin locul ocupat de imparat in Biserica. Simbolul era ritualul incoronarii (chrisma), care incepand cu secolul al IX-lea, poate fi considerat ca expresia liturgica a teocratiei bizantine. Unul din elementele esentiale ale acestui rit era marturisirea de credinta a imparatului si juramantul prin care se angaja in prezervarea credintei si a integritatii acesteia. Din acest moment puterea imperiala inceta a mai fi unicul reflex in lume al puterii divine si pe viitor va trebui sa se supuna adevarului detinut de Biserica. Tot acum (sec. al IX-lea), ritul ungerii devine momentul capital si constitutiv al incoronarii. Acest dar conferit de catre Biserica imparatului, nu insemna asimilarea Bisericii de catre Stat, ci dimpotriva eclezializarea Imperiului. Imparatul isi apleca capul, iar patriarhul, cu propria mana aseza coroana pe capul acestuia rostind cuvintele: "In numele Tatalui, si al Fiului, si al Sf. Duh", la care poporul raspundea: " Sfant, sfant, sfant, Slava intru cei de sus lui Dumnezeu si pe pamant pace". Unii au afirmat ca imparatul ar fi participat in mod activ la Sfanta Liturghie, detinand chiar o functie sacerdotala. Parerea este eronata, deoarece imparatul avea mai degraba o participare limitata la slujbe, fara vreo semnificatie sacramentala. Imparatul conserva dreptul pe care altadata il aveau laicii, anume acela al posibilitatii de a intra in biserica pentru a se ruga. Canonul 69 al Sinodului Trulan sanctiona de altfel acest statut, subliniind caracterul laic al persoanei imparatului. Deci este clar ca nu putem reduce teocratia bizantina nici la cezaro-papism, care priveste Biserica si Statul, nici la papo-cezarism, care priveste Statul si Biserica (pentru care luptau papii Evului Mediu), chiar daca cele doua tendinte uneori se pot intalni sub forme distorsionate. Daca Imperiul a primit credinta Bisericii si este intr-un fel sanctificat de aceasta credinta, Biserica fara a-si trada independenta ei misticasi sacramentala intra in Imperiu, care se obliga sa o protejeze si veghea la buna ei functionare pe pamant. De asemenea, este adevarat ca Biserica si Imperiul formau un tot "fara amestec sau separare". De aici nu trebuie sa ajungem la o confuzie de notiuni, ci la o consecinta a exigentei Bisericii, care se vedea ca pe o "icoana a lui Hristos" pentru lume, dar care refuza puterea terestrasi nu se implica in organizarea vietii umane. In privinta Imperiului acesta a fost o buna perioada de timp influentat de teocratia pagana. Pana in secolul al VIII-lea formele vechiului cult imperial predominau in scenele care-l reprezentau pe Imparat. In reprezentarile pagane vedem pe acelasi imparat cuceritor si suveran, cu puteri nelimitate si personificand victoria, cu mentiunea ca dupa Constantin cel Mare, simbolurile pagane ale victoriei sunt inlocuite de cele crestine. Imperiul era invingator sub semnul Sfintei Cruci: "prin acest semn vei invinge". Motivele "triumfale" sunt accentuate de simbolismul oficial al imparatilor

- 42 -

iconoclasti. Odata cu triumful Ortodoxiei observam insa o schimbare brusca, o adevarata ruptura: "majoritatea covarsitoare a imaginilor imperiale din aceasta perioada - scria André Grabar - apartin genului "Imparatul in fata lui Hristos", tema rar tratata in epocile anterioare, indeosebi in perioada preiconoclasta. Asistam acum la o schimbare de orientare a acestui gen de arta, care a fost pana acum triumfala, iar pe viitor isi va propune sa cinsteasca pietatea imparatilor si nu victoriile lor. Nu se mai punea problema reprezentarii suveranului absolut, ci a icoanei teocratiei bizantine. Astfel, triumful Ortodoxiei nu a fost numai o simpla intoarcere la formula lui Justinian, ci si o profunda transformare a acesteia. Imperiul era si ramanea sacru, numai ca inainte la baza acestui caracter statea vechea conceptie a Statului absolut, reprezentare terestra a ordinii divine, iar acum era constiinta pe care o avea Imperiul de a fi "slujitorul lui Hristos". Acest ideal al Statului se exprima printr-un ansamblu de sarbatori si motive "imperiale" care subzistasi astazi: Scoaterea Sfintei Cruci, Inaltarea Sfintei Cruci, cand Sfanta Cruce era purtata in procesiune in Palatul Imperial; sau in rugaciunea: "Mantuieste poporul tau si binecuvinteaza mostenirea Ta ....". Armata devine pe viitor o "oaste prietena cu Hristos", o armata "care apara Casa lui Hristos", adica sprijinul terestru al Bisericii; in ceea ce priveste ritualul de la Curte, el tinde in intregime sa exprime misiunea crestina a Imperiului. Hristos este Pantocrator, Stapan al Universului si Domn, iar in fata Lui se inchina cu mainile ridicate si capul inclinat, imparatul Bizantului. Aceasta este noua imagine a Imperiului. Toate aceste idei se reflectau profund in mentalitati si in viata cotidiana, in atmosfera autentic ecleziala pe care o respira societatea bizantina. Chiar daca unele vicii, unele nedreptati erau disimulate de unele aparente, in care istoricul modern vede mai degraba ipocrizie, nu trebuie uitat ca aceasta frumusete si lumina exista la Bizant intr-o perioada in care din punct de vedere politic si social lumea era la inceputurile descoperirii fortei Evangheliei. Idei ca cele legate de milostenie, de dragoste, de saracie, erau tratate frecvent de cronicile bizantine, crimele sau alte fapte extreme, fiind adesea ignorate. Se poate vorbi de un veritabil umanism bizantin, strans legat de sentimentul prezentei permanente a lui Hristos in lume, atat ca Rege, cat si ca Salvator, Stapan sau Judecator. Dupa victoria asupra iconoclasmului Biserica a dobandit o pozitie intarita in raport cu Statul, vocea ei impunandu-se cu mai multa autoritate decat inainte. Unii patriarhi (de exemplu Fotie) au fost oameni de Stat a caror actiune nu se va limta numai la domeniul ecleziastic, ci vor lua parte in mod activ si la luarea marilor decizii politice. Nu trebuie uitate nici momentele de slabiciune ale Bisericii, momente care au fost consemnate chiar imediat dupa 843. Este vorba de conflictul dintre patriarhii Fotie si Ignatie care intr-o buna masura pot servi ca exemplu pentru crizele ulterioare. Fiecare din ei a urcat pe scaunul patriarhal de doua ori, dar au fost indepartati tot de doua ori printrun simplu ordin al imparatului. Si unul si celalalt a rezistat in felul lui, facand dovada unei fermitati pasive fata de arbitrariul imperial, si unul si altul s-a aratat curajos. Nu trebuie uitat nici curajul altor ierarhi, care in diferite situatii au avut forta de a prefera exilul capitularii. Cu toate

- 43 -

acestea, au fost destule situatii in care Biserica a acceptat prea usor amestectul Statului, considerat a fi un lucru normal. In astfel de situatii nimeni nu s-a ridicat pentru apararea principiului libertatii. Tragedia Bisericii bizantine a fost se pare tocmai faptul ca era prea legata de Imperiu, nu administrativ ci psihologic. Imperiul devine pentru ea o valoare supremasi absoluta, o valoare indiscutabila, intangibilasi evidenta. Ierarhia bizantina devenise practic incapabila sa iasa din categoriile Imperiului sacru, de a-l judeca in lumina libertatii creatoare a Evangheliei. Totul era sacru si totul se putea justifica prin acest caracter. Ochii trebuiau inchisi atunci cand se comiteau greseli sau ceva rau, care nu erau decat o consecinta a "slabiciunilor umane". Maximalismul teoretic conducea catre un minimalism practic. Aceasta etatizare interioarasi psihologica, nu numai exterioara a Bisericii, a fost insotita de o polarizare a constiintei sale, manifestata prin doua tendinte in teologia si experienta religioasa. Criza iconoclasta a marcat practic sfarsitul perioadei Sinoadelor Ecumenice, epoca de intensa creativitate a gandirii ecleziale. Dorinta fixarii Ortodoxiei intr-o formula precisasi defintiva, era legata de schimbarile produse acum in relatia dintre Bisericasi Stat. Chiar daca in controversele teologice din secolele IV-V interventia Statului a fost evidenta, aceasta nu inseamna ca dezvoltarea teologiei in interiorul Bisericii, a fost rezultatul initiativei Statului. Totusi, Statul a incercat sa obtina un anumit profit din aceste dezbateri. Inca de la inceput identificam in aceste controverse o dimensiune politica: ele aruncau in joc un principiu, acela al umanitatii religioase ca o conditie a pacii in Stat. Febra controverselor si a ereziilor care cuprindea corpul Bisericii, se raspandea si asupra Statului. De aceea, guvernul era interesat in reducerea oricaror divergente de opinie, pentru a prezerva integritatea unui Imperiu multinational, orice efervescenta religioasa riscand sa declanseze pasiuni politice si separatisme. In acest sens, victoria asupra iconoclasmului a marcat un punct de rascruce. Daca inainte imparatii aveau ca principala grija gasirea unui minim confesional acceptat de toate compozantele Imperiului, necesitatea unui astfel de deziderat nu mai exista acum: unitatea religioasa fusese realizata cu pretul unor secesiuni a tuturor dizidentilor si a unei micsorari a Imperiului. Puterea de Stat era definitiv ortodoxa. In plus, imparatul avea constiinta investirii sale de catre Dumnezeu, misiune care avea ca principal scop prezervarea Ortodoxiei. Acum consensul era realizat, deoarece intreaga populatie dizidenta se regasea in afara frontierelor Imperiului. Aceasta noua situatie atragea dupa sine o politica noua. Experienta amara a trecutului demonstrase ca orice divergenta religioasa ameninta stabilitatea Imperiului. Pe viitor, preocuparea de capatai a imparatilor va fi evitarea tulburarilor religioase si conservarea unui status quo in materie de religie. Iconoclasmul demonstrase inca odata pericolul transformarii pasiunilor religioase in diviziuni politice. Aceasta experienta a fost decisiva. Biserica care aspirase intotdeauna la unanimitate doctrinala a acceptat cu bucurie politica conservatoare a Statului.

- 44 -

Expansiunea teritoriala a imparatilor macedoneni Expansiunea teritoriala a imparatilor macedoneni Schimbarea cea mai evidenta a avut loc insa in politica externa. Consolidarea interna a Imperiului precum si a granitelor orientale de catre imparatii iconoclasti, a permis noii dinastii, intemeiata de Vasile I (867-886), sa treaca la o politica ofensiva pe plan extern, care a culminat in timpul imparatilor-soldati, precum Nichifor al II-lea Focas (963-969), Ioan I Tzimiskes (969-976) si Vasile al II-lea (976-1025). Aceasta perioada a fost numita de bizantinistul francez G. Schlumberger "marea epopee bizantina". De-a lungul tuturor frontierelor, Imperiul a fost nevoit sa faca fata pericolului arab (exceptie facand granitele de la Dunare). In fata acestei situatii, atat Vasile I cat si Leon al VI-lea au organizat mai multe campanii, unele cu rezultate interesante, fara a repurta insa victorii decisive. In Occident, au reusit sa cucereasca localitatea Tarente, in timp ce arabii si-au consolidat cuceririle numite Creta sau Sicilia, la care si-au adaugat Siracuza, Taormina si Reggio. In partea orientala a Imperiului, arabii au fost impinsi pana la frontiera asiatica, numai ca in 904 o flota de pirati musulmani a atacat prin surprindere Tesalonicul, facand cu acel prilej un numar de cca. 20.000 prizonieri. Acest moment a marcat si revirimentul ofensivei bizantine din vremea lui Roman Lecapenul, cel care va repurta succese notabile in Mesopotamia prin recucerirea cetatii Edessa. Nichifor Focas si Ioan Tzimiskes mai intai ca generali, iar mai apoi ca imparati au repurtat la randul lor o serie de succese decisive. Focas a recucerit Creta si Cipru, intre 965-966 Tarsul, Cilicia, Mopsuestia si Anazarbe, dar mai ales Alepul si Antiohia (969). Tzimiskes a luptat dincolo de Eufrat, organizand o adevarata cruciada pentru eliberarea Locurilor Sfinte: el a recucerit Baalbek, Damascul, o parte a Palestinei (Nazaretul, Acra, Cezareea), fara a putea obtine insa Ierusalimul (ajunge la numai 180 km.). La intoarcere el a cucerit si Beyruthul, Sidonul si Laodiceea, multumindu-se pana la urma numai cu consolidarea posesiunilor din Nordul Siriei. Vasile al II-lea a pastrat toate aceste teritorii fara insa a le extinde in mod sensibil. El a dobandit totusi Edessa in 1001 si a organizat apararea Eufratului.O alta regiune care a cunoscut tot acum lupte neincetate intre Imperiul persan si cel bizantin, a fost Armenia. Din secolul al VII-lea ea a fost ocupata de arabi, iar cucerirea cetatii Amorium in 838 a fost ultima lor victorie notabila. In 872, armata lui Vasile I a cucerit orasul Tefrik situat in partea de est a themei armeniacilor, punand astfel capat existentei unui zone controlate de pavlicieni, o secta maniheeana care oscila intre arabi si bizantini. Progresul in acest teritoriu al trupelor bizantine s-a accelerat in secolul al X-lea cand au ajuns pana in Mesopotamia, Cilicia si Nordul Siriei. In vremea lui Constantin al VII-lea si a lui Roman al II-lea, principalii lor generali Nichifor Focas si Ioan Tzmiskes au patruns in Cilicia, cucerind Germaniceea

- 45 -

(949), Hadath (957) si Samosata (958), iar Vasile al II-lea a reusit sa cucereasca o buna parte a Armeniei. Cuceririle lui Vasile al II-lea au cuprins in Armenia spatiul dintre lacul Van si Vaspurkan, iar din 1020 bizantinii au ajuns si in Georgia, regiune cu credinciosi calcedoneni ai caror aristocrati veneau destul de des sa-si incerce sansa in armata si administratia bizantina. Bizantul nu a renuntat nici la Italia, unde Leon al VI-lea a organizat doua theme: a Longobardiei si a Calabriei. Se pare ca imparatul bizantin si-ar fi disputat titlul imperial cu Otto, incoronat la Roma in 962 si fondator al sfantului Imperiu Roman Germanic. Pericolul arab a facut insa ca aceste ambitii sa treaca pe planul secund, Focas incercand sa realizeze chiar o alianta cu Otto. Tzimiskes a dat chiar de sotie pe printesa bizantina Teofano lui Otto315, care pana la urma a fost invins de arabi. In privinta relatiilor cu bulgarii de la sudul Dunarii, putem spune ca acest pericol ramane localizat. Conflictul se acutizeaza sub urmasul lui Boris, Simeon, care fusese crescut la Constantinopol. De aici el si-a insusit foarte bine lectia bizantina: pentru el era nevoie de un singur Imperiu pe pamant, gandindu-se la inlocuirea Imperiului bizantin cu unul bulgar. Ambitiile sale il imping pana la zidurile Constantinopolului sau ale Tesalonicului316. Chiar daca a reusit sa incheie cu acesta o pace prin care se obliga la plata unui tribut, Leon al VI-lea a fost in cele din urma nevoit sa cedeze bulgarilor si intinse teritorii din Macedonia. In 912, Alexandru a refuzat sa mai plateasca tribut, masura care a condus in 913 la o noua amenintare a cuceririi capitalei Constantinopol. Renumite raman pentru bulgari bataliile de la Anchialos din 917 sau de la Adrianopol din 922, care le-au permis acestora ocuparea Macedoniei si a Traciei, cu exceptia oraselor Tesalonic si Constantinopol. Conflictul cu bulgarii a cunoscut o schimbare de forte odata cu moartea lui Simeon in 927. Succesorul acestuia, Petru, nu s-a ridicat la înălțimea predecesorului, iar sub tarul Samuel, împăratul Vasile al II-lea a purtat mai multe campanii victorioase intre 986 si 1014. Înverșunarea de care a dat dovada in acest interval i-a atras si supranumele de "Bulgaroctonul", adică învingătorul de bulgari10.

10

http//:crestinortodox.ro

- 46 -

INSTITUTUL TEOLOGIC ROMANO-CATOLIC „SFÂNTUL IOSIF”

- 47 -

Iconoclasmul Atitudini şi conflicte implicate de problema iconoclasmului

Lucrare prezentată la Istoria Bisericii de studentul Iustian PETRE, anul I pr. prof. dr. Emil DUMEA

- 48 -

IAŞI 2006

- 49 -

Iconoclasmul Atitudini şi conflicte implicate de problema iconoclasmului

Scurtă prezentare a termenului şi introducerea în problemă Termenul provine din grecescul είκών [eikon] (imagine) şi κλάω [klao] (a sparge), şi numeşte, în plan teoretic, doctrina care condamnă cultul imaginilor sacre, iar în plan istoric, faptele prin care o atare doctrină s-a exprimat sau s-a concretizat, nu doar prin intermediul formulelor doctrinare, ci şi prin acţiunile care au ajuns până la distrugerea violentă – „spargerea” – imaginilor, şi la persecuţia celor care le cultivau. Sinonim al iconoclasmului este iconoclastia, care derivă din substantivul sau/şi adjectivul concret iconoclast. Nu este iconoclast doar acela care profesează o doctrină contrară cultului imaginilor sacre, dar – poate chiar mai ales – cel care practică sau promovează distrugerea imaginilor, tocmai cu scopul de a împiedica împlinirea cultului. Cel care se limitează numai la ostilitatea teoretică s-ar numi iconofob sau iconomaf, în timp ce termenii opuşi (care îi desemnează pe susţinătorii cultului imaginilor) ar putea fi iconofil, şi cu un sens mai intens, iconodul. Problema cultului imaginilor nu se pune pentru religiile aniconice (ebraism, islamism, etc.), ci pentru cele care admit fie adoraţia imaginilor sacre – căzând într-o adevărată idolatrie – fie doar venerarea lor. În istoria creştinismului atât în Răsărit, cât şi în Apus, influenţele veterotestamentare şi confuzia dintre adorarea imaginilor (iconolatrie şi idolatrie) şi venerarea imaginilor (iconodulie) au provocat, din primele secole, atitudini şi episoade de iconomahie sau iconoclastie. Între iconomahi sunt amintiţi de obicei Tertulian, Clement din Alexandria, Minucius Felix, Arnobius, Lactanţiu, Eusebiu din Cezareea, Petru Fullon, Filoxen de Mabbug, Severus de Antiohia etc.; iar între puţinii iconoclaşti se semnalează, la sfârşitul sec. VI, Sever de Marsilia11. Iconoclasmul este adaptarea unei opoziţii extreme în faţa reprezentării figurilor umane şi venerării imaginilor, deoarece cele două – imaginea şi ceea ce reprezintă ea (persoanele reprezentate prin intermediul ei) – erau inseparabile, de nedespărţit, ajungându-se până la extreme: a nu mai distinge între icoană şi ceea ce reprezintă aceasta 12. Iconoclasmul în contextul său creştin este asociat în mod deosebit cu o perioadă din istoria Imperiului 11

Cf. C. CAPIZZI, „Iconoclasm”, în Dizionario Enciclopedico dell’Oriente Cristiano, ed. E.G. FARRUGIA S.J., Pontificio Instituto Orientale, Roma 2000; trad. română, Dicţionarul enciclopedic al Răsăritului Creştin, Galaxia Gutenberg, Maramureş 2005, 348. 12 Cf. Emil DUMEA, Teme de Istorie a Bisericii, Sapienţia, Iaşi 2002, 186.

-1-

Bizantin, unde pot fi evidenţiate trei perioade distincte: în primul rând etapa critică sub domnia lui Leon al III-lea (717-741) şi Constantin al V-lea (741-775), şi conciliul iconoclast din 754; îi urmează apoi al doilea Conciliu din Niceea (787); iar în ultimă fază restaurarea (815-842) şi extincţia sa finală13. Din ordinul califului Yazid al II-lea (720-724), guvernator al Egiptului, s-a început distrugerea icoanelor din biserici, ceea ce provoca indignarea populaţiei. În acelaşi timp, se declanşează în Imperiul Bizantin lupta iconoclastă, inspirată de mediile pătate de maniheism (Paulicienii). Cele două evenimente sunt în relaţie; Coranul interzice icoanele şi condamnă venerarea lor, conformându-se prin aceasta obiceiului evreiesc; monofiziţii se opuneau reprezentării lui Isus în umanitatea sa; adversarii icoanelor se aflau în clasele cultivate bizantine, pe când în sânul populaţiei de rând icoanele reprezentau obiectul pietăţii populare. Cum Biserica Orientală a fost aproape totdeauna monofizită, în mentalitatea clerului şi a nobilimii nu se putea reprezenta natura divină printr-o imagine materială. În plus, erau exagerări în adorarea unor icoane considerate făcătoare de minuni, dar se subaprecia aportul icoanelor în propagarea şi menţinerea credinţei, ele fiind considerate ca picturi încă în era paleocreştină. Deci, pe atunci, cultul icoanelor şi spiritualitatea creştină se dezvoltau în paralel, exercitând una asupra celeilalte o înrâurire fructuoasă. Sfântul Grigore cel Mare, un mare iconodul susţinea: „Ceea ce scrierea oferă cititorului, pictura oferă analfabetului. Ignoranţii văd ceea ce trebuie să urmeze, cei ce nu ştiu citi scrierile, pot citi pictura.” Însă în sec VI, în afara icoanelor propriu-zise, apărură legende cu icoane „nefăcute de mână omenească” (acheropoete), pe care credincioşii doreau să le aibă ca o prezenţă a celui pe care-l reprezentau, mai ales în Orient şi în Italia Bizantină. Aceasta ducea la idolatrie, mai ales că acei credincioşi le spălau, ungeau, aureolau ca miraculoase, deci întreceau cu mult limitele unei venerări veritabile14.

Cauzele, începutul şi evoluţia iconoclasmului

Atât cauzele cât şi punctul exact de început al mişcării nu pot fi numite cu exactitate. În jurul anului 724 doi episcopi din Asia Mică, Constantin din Nakoleia şi Toma din Claudioupolis, sprijiniţi de împăratul Leon al III-lea şi câţiva consilieri ai acestuia, s-au opus tradiţiei patriarhului German I cu privire la venerarea icoanelor. German a fost 13

Cf. J. GOUILLARD, „Iconoclasm”, în New catholic enciclopedia, VII, New York 1967, 327. Ioan M. BOTA, Istoria Bisericii Universale şi a Bisericii Româneşti de la origini până astăzi, Viaţa Creştină, Cluj-Napoca 20032, 105. 14

-2-

împotriva episcopului din Nakoleia, cu privire la ideea sa iconoclastă, însă, împăratul brusc a adoptat această poziţie, iar fără sprijinul său nu avea nici o şansă. Dinastia isaurică sub influenţa sectelor orientale, care purtau amprenta iudaismului şi islamismului, aprinde lupta iconoclastă împotriva imaginilor care antrenează cu adevărat întregul stat15. Cel considerat „părintele iconoclasmului” este Leon al III-lea. Leon, de origine siriană, s-a născut în Germanicia la Marasch, la graniţa Ciliciei cu Siria. A primit educaţia în Tracia, unde părinţii lui erau emigranţi în timpul primei domnii a lui Iustinian al II-lea (685-695). Leon a fost conducătorul unei turme de berbeci care asigurau aprovizionarea cu hrană a soldaţilor ce se aflau în marşul spre Constantinopol (la care, pe această cale, participă şi el). Este cunoscut faptul că a primit ca recompensă gradul de spatharius, de care se bucură foarte mult la început dar, mai apoi, cade în dizgraţia lui Iustinian. Împăratul pentru a se descotorosi de el îi încredinţează o misiune dificilă în Caucaz; dar Leon demonstrează abilităţi deosebite atât diplomatice cât şi militare16. Acesta este pe scurt parcursul, ascensiunea lui Leon al III-lea Isaurul, care pornind de la statutul unui fiu de emigranţi ajunge pe tronul Constantinopolului ca marele împărat Leon al III-lea Isaurul, „învăţând Biserica” despre probleme care îi erau de o competenţă exclusivă. În 725-726 împăratul Bizanţului, a început să prescrie ca reprezentările, mai ales icoanele, să fie „sfărâmate”: printr-un edict din 726 cere distrugerea icoanelor şi statuilor, al căror cult era socotit idolatrie. Pentru început a ordonat distrugerea icoanei miraculoase aflată deasupra porţilor de bronz a palatului. Acest lucru produce o încăierare în care ofiţerul de pază a fost ucis. Astfel de scene sunt prezente şi în alte oraşe, atunci când se încearcă trecerea la starea de facto a realităţii de jure a edictului iconoclast. Ca un răspuns, la ceea ce avea să fie doar începutul unei lungi perioade, împăratul porunceşte distrugerea tuturor icoanelor din biserici şi mănăstiri. Patriarhul German (715-729) protestă la poziţia adoptată în mod categoric de către Leon. Însă, împăratul îl constrânge pe German într-o audiere importantă să semneze decretul împotriva imaginilor; patriarhul semnează iar decretul intră în vigoare la 7 ianuarie 730. Textul decretului, ca de altfel şi aplicarea acestuia nu ne sunt cunoscute, dar urmarea distrugerii icoanelor, crucilor şi a renumitelor relicve înseamnă că atenţia s-a concentrat, în primul rând, în îndepărtarea obiectelor pentru care se manifestau devoţiuni speciale, cum ar fi: sărutarea, înconjurarea, cu candele, etc. Abolirea nu a fost generală nici egală ca intensitate în toate locurile. Ostilitatea bănuită a lui Leon cu privire la cultul crucii, a fost o invenţia mai târzie; nici nu a existat vreo enunţare care să se opună per se cultului sfinţilor sau relicvelor. Capii oponenţilor politicii imperiale au fost călugării şi membrii administraţiei civile a Constantinopolului. Acţiunea 15

Hermann KINDER – Werner HILGEMANN, DTV-Atlas Zür Weltgeschichte; trad. italiană, Atlante Storico Garzanti. Cronologia della Storia Universale, Redazioni Garzanti, Milano 19725, 127. 16 Cf. L. BRÉHIER – R. AIGRAIN, Storia della Chiesa, V, S.A.I.E., Torino 1971, 576.

-3-

represivă a lui Leon contra opozanţilor a fost mărginită la exil, confiscare, şi, cel mai rău, mutilare. Nu sunt dovezi sigure a unor martiri în această perioadă, cele existente fiind considerate de cele mai multe ori simple legende, însă odată cu maturizarea acestei problematici se poate observa o agravare a situaţiei oponenţilor împăratului şi putem vorbi chiar de martiri pe care documentele îi atestă. Clerul mai înalt a dat ascultare împăratului, acceptând noul patriarh – Anastasiu (730-741) în timp ce, cu mai mult sau mai puţin zel se aplicau decretele imperiale17. În afara capitalei, în Siria, Ioan Damaschinul, delegatul patriarhului de Ierusalim, a scris trei pledoarii, pentru apărarea imaginilor sfinte, împotriva sarazinilor (675-749) şi iconoclaştilor bizantini. Aceste trei apologii sunt meditaţii filosofice, teologice şi spirituale asupra icoanelor şi cultului lor, de o importanţă extraordinară. Ele evidenţiază în mod clar poziţia categorică adoptată de patriarhul Ierusalimului cu privire la cultul datorat icoanelor şi implicit la îndepărtarea greşelii iconoclaste 18. La situaţia creată intervine şi papa; pentru început Grigore al II-lea (715-731) şi Grigore al III-lea (731-741). Este clară atitudinea scaunului apostolic cu privire la poziţia adoptată de împăratul Bizanţului. În acest sens papii au emis scrisori în care au dezaprobat acţiunea lui Leon, lucru care de altfel l-a făcut şi sinodul Roman din 731. Papa Grigore al III-lea îi scrie împăratului „Tu vezi că dogmele Bisericii nu sunt problemele tale. Acestea sunt ale episcopilor. Ei nu se pot amesteca în afacerile civile. Împăratul nu trebuie să se amestece în problemele bisericeşti.”; basileul este excomunicat în 732. Astfel este lesne de înţeles că Roma devine centrul luptei anti-iconoclastice şi anti-bizantine. Ca represalii împăratul răpeşte patriarhului Romei diecezele Italiei meridionale, Dalmaţia şi Balcani, pentru a le trece sub jurisdicţia patriarhului Constantinopolului. Şi de asemenea confiscă averile patrimoniale ale Bisericii Romei în Italia Bizantină şi Sicilia19. Papa se opune total politicii împăratului, şi dovedeşte că unui urmaş de-al lui Petru nu îi este teama de nimic, şi nu este dispus pentru nimic să facă compromisuri. Văzând nesupunerea papei împăratul a ordonat ca papa să fie asasinat. Însă Papa Grigore al II-lea îşi asigură sprijinul longobard, iar apoi stabileşte relaţii cu Carol Martel (astfel intră francii în istoria universală). Contrar aşteptărilor împăratului, papa nu e redus la tăcere – ci mai mult – scrie o serie de scrisori de o importanţă istorică deosebită, ce scoteau în evidenţă distanţa care avea să se nască între cele două capitale, cea spirituală şi cea temporală. Carol Martel, în 733, e chemat de Papa Grigore al III-lea pentru a interveni în Italia împotriva trupelor lui Leon al III-lea al Bizanţului, care începuseră să jefuiască ţara20.

17

Cf. J. GOUILLARD, „Iconoclasm”, 327. Cf. J. GOUILLARD, „Iconoclasm”, 327. 19 Cf. Ioan M. BOTA, Istoria Bisericii Universale …, 106. 20 Cf. Vintilă HORIA, Dicţionarul papilor, Saeculum I.O., Bucureşti 1999, 53-55. 18

-4-

Se poate vedea uşor rezistenţa opusă împăratului şi tuturor iconoclaştilor de către veneratorii icoanelor, susţinuţi de Papa Grigore al III-lea, care vedeau în aceste reprezentări un simbol şi un element de meditaţie între lumea pământească şi cea cerească21. Acesta a fost începutul iconoclasmului. Istoricii au încercat să găsească motivaţia fundamentală a luptei împăratului Leon al III-lea împotriva acestui cult al icoanelor. S-a dovedit a fi dificilă o expunere concretă a acestor cauze, însă se poate citi un consens al istoricilor asupra faptului că Leon al III-lea nu a fost impulsionat, în acţiunea sa vehementă, de raţiuni pur politice. De asemenea nici opoziţia lumii monahale nu poate constitui o cauză, ci mai degrabă un rezultat al iconoclasmului. Mai probabilă poate fi considerată repulsia Asiei Mici faţă de cultul icoanelor. Este notabil faptul că principala putere militară a împăratului se găsea în Asia Mică. De fapt, aici este punctul fierbinte, zona fanatică dispusă să lupte pentru distrugerea tradiţiei. Nu trebuie să uităm problemele pe care Asia Mică le pune unităţii Bisericii, chiar din primele veacuri ale creştinismului. Ba chiar grupările influente, cu greutate în faţa împăratului, se pare că au fost eretici. Aşa cum am amintit una din cauzele importante ar putea fi acordarea unei atenţii prea mari faţă de cultul (venerarea) icoanelor, astfel încât chiar să se ajungă la situaţia de a nu se mai face distincţie între figura reprezentată şi figura adorată. Trebuie luate în calcul două aspecte deosebit de importante: Leon al III-lea provine dintr-un mediu monofizit, iar în al doilea rând, el este conştient de poziţia lumii islamice, cu privire la această problemă. Familia lui Leon al III-lea provine dintr-o regiune monofizită; fapt care explică de ce nu este familiar cu „lumea icoanelor”. În ceea ce priveşte Islamismul, se cunoaşte opoziţia acestuia cu privire la reprezentările figurilor umane în artă. La acestea putem adăuga atitudinea ostilă a Vechiului Testament faţă de orice reprezentare figurativă a divinităţii şi dorinţa de purificare a religiei creştine de orice reminiscenţă păgână22. Cu siguranţă că în acest sens a contribuit un anumit complex de inferioritate, neliniştea înţeleptului în faţa simplităţii religioase a omului de rând; şi de aici şi dorinţa unei practici religioase mai purificate, mai estetice şi fără deformări; lucruri care şi astăzi îl tulbură pe catolicul cult. Deşi nu se poate numi în mod cert cauza principală a politicii radicale a lui Leon al III-lea Isaurul, el aminteşte de „legile pentru biserică şi sacristie” promulgate de Iosif al doilea şi Ironizate de Frederic cel Mare23. Leon al III-lea Isaurul are meritul de a fi învins, în mod victorios, pe arabii care asediaseră Constantinopolul (717-718), salvând civilizaţia şi cultura creştină; dar politica lui Leon al III-lea a fost deficitară din cauză că nu a avut fundamente teoretice în teologie. 21

Cf. Hermann KINDER – Werner HILGEMANN, Cronologia della Storia Universale, 127. Cf. Emil DUMEA, Teme de Istorie a Bisericii, 186. 23 Cf. Ludwig HERTLING S.J, Geschichte der katholischen Kirche, Morus – Verlag, Berlin 1967; trad. română, Istoria Bisericii, tr. Emil Dumea, Ars Longa, Iaşi 1998, 166-167. 22

-5-

Tocmai pentru a elimina acest handicap, succesorul său, împăratul Constantin al V-lea Copronimos, a căutat să aibă imagini condamnate de Biserică şi să impună iconoclasmul ca datorie în conştiinţă, ca obligaţie a bunului cetăţean şi creştin. În 752 a elaborat o teologie originală a icoanelor, pe care a dezvoltat-o într-un tratat şi pe care – ca şi tatăl său – a apărat-o într-o audiere publică importantă. Acest tratat a fost validat într-un conciliu general al episcopatului Bizantin, care a avut loc în perioada 10 februarie - 8 august 754, la palatul periferic din Hiereia, unde au fost prezenţi 338 de părinţi conciliari. Definiţia iconoclasmului pregătită de acest conciliu – care a fost proclamat „ecumenic” – s-a prezentat neschimbată în cadrul celui de-al VII-lea conciliu, Conciliu al II-lea din Niceea. Părinţii conciliari de la Hiereia resping o reprezentaţie iconografică a lui Isus Cristos (o corolară a Întrupării), susţinând că acţionează în numele dogmei cristologice. După ce au denunţat toate reprezentaţiile iconografice ca fiind idoli, părinţii conciliari au declarat că orice reprezentaţie a lui Cristos a fost falsă, pentru că ea (pictura, statuia) ar fi trebuit în mod necesar să despartă una din cele două naturi ale lui Cristos; să se mărginească „persoana Cuvântului” care este nelimitată. În creştinism doar o singură imagine are garanţia divină şi îl reprezintă pe Cristos în măreţia integrităţii sale: Euharistia. Conciliul din Hiereia a respins deci, orice reprezentare a sfinţilor stabilind cu stricteţe interzicerea venerării icoanelor. Acest conciliu susţine că şi-a fundamentat învăţătura pe Sfânta Scriptură şi pe Sfânta Tradiţie, şi a încheiat cu anatemizarea susţinătorilor greci al cultului icoanelor; nume ca: German, Ioan Damaschinul şi George (un călugăr din Cipru)24. Desigur că un impact direct al acestei situaţii, a fost şi pentru arhitectură. Din punct de vedere artistic, decoraţiile Biblice şi scenele hagiografice precum şi figurile monumentale, care au reprezentat o bogăţie a Bisericii timp de şapte secole, au trebuit să fie înlăturate sau înlocuite cu crucea. La început atât autorităţile bisericeşti cât şi cele imperiale s-au dovedit a fi moderate în aplicarea hotărârilor împăratului şi ale conciliului. Represiunea violentă a opozanţilor nu a avut loc până 12 ani mai târziu. În 761 sau 762 călugărul Andrei din Creta a fost executat pentru atitudinea sa ofensatoare afişată aplicării noii învăţături cu privire la cultul icoanelor; iar anul 765 poate fi considerat ca început în forţă a persecuţiei. Un sfânt pustnic, Ştefan cel Tânăr, a promovat – la ceva distanţă de Constantinopol – o mişcare ostilă Conciliului de la Hiereia; dar mulţi dintre adepţii săi au fost şi oameni din societatea de elită a Constantinopolului. Însuşi patriarhul Constantin al II-lea (754-766) a fost lipsit de entuziasm în aplicarea edictului imperial, şi împăratul a devenit din ce în ce mai suspicios, că ar exista opoziţii sau chiar un complot împotriva sa. La 20 noiembrie 765 Ştefan a fost ucis de popor; desigur în consecinţă, împăratul a impus un jurământ de loialitate pentru a face posibilă extinderea politicii imperiale.

24

Cf. J. GOUILLARD, „Iconoclasm”, 328.

-6-

La întoarcerea sa din campania de vară a anului 766, i-a umilit pe călugări printr-o paradă grotesque în Hipodrom. Şi-a atacat membrii propriului anturaj şi pe înalţii oficiali, iar în final l-a alungat pe patriarh, pe care un an mai târziu l-a şi decapitat. A urmat apoi secularizarea mănăstirilor unde s-a opus rezistenţă. În acelaşi timp, a pus generali loiali la comanda trupelor din zona Asiei Mici; cel mai faimos, Lachonodracon, pe care l-a distins el însuşi în regiunea Efesului pentru dispersarea călugărilor oferindu-le varianta de a alege între căsătorie sau mutilarea şi exilul; de asemenea confiscându-le proprietăţile mănăstireşti. Astfel, iconoclasmul s-a dezvoltat într-un război în care una din forţe era, în mod cert, lumea monastică. Din această perioadă de persecuţii a opozanţilor iconoclasmului, se păstrează numele a patru călugări martiri, care sunt comemoraţi în calendarul liturgic la data de 20 sau 28 noiembrie: Petru, Ştefan (cel mai cunoscut), Andrei şi Paul. Patriarhii din Orient înafara Constantinopolului au fost profund înflăcăraţi de persecuţiile lui Constantin, pentru că ei au dezaprobat Conciliul din Hiereia şi l-au sfătuit pe Papa Paul I (757-767) asupra acţiunilor de condamnare a mişcării iconoclastice. În legătură cu această problemă în 769, Papa Ştefan al III-lea (768-772) a convocat un al doilea sinod Roman. La conciliul din Latran, în aprilie 769, pe lângă alte probleme dezbătute cum ar fi interzicerea laicilor de a candida la tronul pontifical (subiect abordat din cauza unor conflicte cu privire la numirea unui nou papă după moartea lui Paul I), s-a luat poziţie şi împotriva distrugerii imaginilor sfinte. La acest conciliu au participat reprezentaţi din toată lumea occidentală. Astfel se poate deduce opoziţia Occidentului faţă de acţiunea împăratului bizantin cu privire la cultul icoanelor25. Deci şi Papa Ştefan al II-lea (752-757) este deranjat de virusul iconoclast care îl pune în situaţii delicate, şi îl obligă să adopte poziţii ferme în relaţiile cu împăratul. În timpul pontificatului său, Biserica era ameninţată de longobarzi care aveau ca scop cucerirea şi unificarea întregii Italii. În această situaţie Papa Ştefan al II-lea cere ajutor împăratului din Bizanţ. Însă, din cauza campaniei iconoclaste, nu primeşte ajutorul împăratului, deoarece Bizanţul se afla într-un adevărat război civil aprins de reforma icoanelor. Ştefan al II-lea simte ameninţarea şi stabileşte prima alianţă la data de 6 ianuarie 754 cu Pepin; astfel regele francilor devenea protector al scaunului apostolic, înlocuindu-l pe împăratul Bizanţului. De asemenea Papa Paul I (757-767), fratele Papei Ştefan al II-lea, este implicat direct în conflictul icoanelor. Cât timp a fost el papă, Constantin al V-lea Copronimos continuă cu violenţă războiul iconoclast, însângerând inutil imperiul, în timp c în Italia a încercat să se înţeleagă cu longobarzii şi să-l izoleze pe papă; el care altădată era protectorul pontifului roman. De asemenea Constantin încearcă să cucerească o prietenie cu Pepin, cu scopul de a

25

Cf. Vintilă HORIA, Dicţionarul papilor, 57.

-7-

şi-l alia în campania iconoclastă; însă acesta susţinea că orice dezbatere pe teme religioase trebuie să se facă în prezenţa delegaţilor pontificali26.

Restaurarea temporală a icoanelor.

După Constantin al V-lea Copronimos (741-775) a urmat la tron fiul său, Leon al IV-lea (775-780), timp în care persecuţia s-a mai îmblânzit; acest eveniment a marcat începutul unei perioade de relaxare a politicii iconoclastice. Însă membrii birocraţiei se aşteptau ca după acest timp de relax să urmeze o perioadă total diferită, odată cu preluarea puterii de către împărăteasa Irina. Aceasta a fost ajutată de Tarasius, pe care chiar ea l-a numit patriarh de Constantinopol (784), pentru a începe cât mai repede reconcilierea dintre Biserica Răsăriteană şi cea Apuseană pe baza tradiţiei autentice comune. Al II-lea Conciliu ecumenic din Niceea a fost astfel anunţat, şi papa îşi trimite doi reprezentaţi. Conciliul s-a reunit la data de 1 august 786, în Constantinopol la biserica Sfinţilor Apostoli, dar garda imperială, în frunte cu câţiva episcopi, au dispersat adunarea părinţilor conciliari în urma celei dintâi adunări conciliare. Irina a manevrat cu pricepere situaţia, astfel încât şi-a introdus propriul său om în garnizoană. Iar cu sprijinul patriarhului Tarasios şi de acord cu Papa Adrian I, a determinat reunirea, un an mai târziu a Conciliului Niceea II care a durat 15 zile (24 septembrie - 7 octombrie 787) şi a fost în întregime dominat de patriarhul Tarasius. Acum s-au expus motivele teologice ale cultului imaginilor şi s-a condamnat iconoclasmul27. Cât despre abordarea iconoclaştilor cunoscuţi dintre părinţii conciliari, adunarea conciliară a hotărât să admită în bloc episcopi iconoclaşti, după ce nouă mitropoliţi iconoclaşti şi doi arhiepiscopi din Asia Mică au renunţat la erezia lor. Decretul conciliului cu privire la iconoclasm, s-a exprimat în mod general şi moderat, a definit legitimitatea, meritul şi limitele venerării cu privire la cultul icoanelor28. Din cauza circumstanţelor politice, acţiunea a fost prost receptată de curtea Carolingiană în vest. Carol cel Mare nu acceptă textul actelor conciliului, în care vedea o nouă intenţie a Bisericii greceşti de a se erija în conducerea creştinătăţii. Era firesc acest lucru deoarece el, în calitate de rege al francilor şi (recent) al longobarzilor, era protector al scaunului pontifical, şi vedea dorinţa Bizanţului de a redeveni „tutore” al Romei. Dar Papa Adrian apără poziţia Bisericii într-o scrisoare către Carol cel Mare. Este lesne de înţeles răspunsul 26

Cf. Vintilă HORIA, Dicţionarul papilor, 56-57. Cf. C. CAPIZZI, „Iconoclasm”, 348. 28 Cf. J. GOUILLARD, „Iconoclasm”, 328. 27

-8-

lui Carol care, apărea în ochii occidentalilor ca protector, cu armele şi cu teologia, al Sfintei Biserici Mame; iar acest lucru îl arăta deschis (spre exemplu în 774 în timpul sărbătorilor de Paşti Carol cel Mare s-a dus la Roma, la Papa Adrian şi, în cripta sfântului Petru, a jurat credinţă Romei, reînnoind promisiunile făcute de Pepin Papei Ştefan al IIlea)29. În Bizanţ conciliul a adus o scurtă perioadă de linişte, de calm, pe care ortodoxismul a canalizat-o spre propriul interes: regina Irina i-a copleşit cu daruri pe călugări, patriarhul Tarasius a îmbunătăţit nivelul de trai şi posibilităţile clerului mai înalt, iar Teodor Studitul a început să reînfiinţeze disciplinele monastice. Astfel Biserica răsăriteană a fost mai bine pregătită pentru al doilea val al iconoclasmului30. Caracterul autoritar şi ambiţia excesivă a Irinei – care, printre alte fapte, a pus să-i fie orbit fiul pentru a-i lua locul şi a domni ca împărăteasă (797-802) – au dăunat cauzei iconoduliei şi au făcut să renască iconoclasmul şi, în parte, violenţele, care au ţinut până sub domnia împăratului Teofil (829-842). În această a două fază a luptei, campionul iconoduliei a fost Teodor Studitul31.

Iconoclasmul sub forma sa reînnoită şi restauraţia definitivă a icoanelor

Armata s-a autoproclamat păzitor (custode) al memoriei înflăcăraţilor împăraţi care au luptat pentru cauza iconoclasmului. Acest lucru i-a adus înapoi puterea împăratului Leon al V-lea (813-820), din dinastia frigiană, care l-a îndepărtat pe patriarhul Nicephorus (806815) care nu recunoaşte acte sinodale fără aprobarea papei, fiind silit din acest motiv să abdice (815) şi este înlocuit cu mireanul incult Theodat I. Acesta ţine sinodul de Paşti de la Hagia Sophia (815) pentru a anula decretul din 787 şi a reorganizat poziţia ecumenică a Conciliului de la Hiereia. Dar timpurile s-au schimbat, şi acest sinod nu a făcut nici o legătură cu venerarea icoanelor. Mai târziu duşmanii icoanelor au făcut diferenţă între pietatea icoanelor şi educaţia prin intermediul icoanelor, şi au considerat în acest sens adevărate abuzuri în folosirea lor. Dar creştinii ortodocşi au avut purtători de cuvânt lipsiţi de prejudecăţi, cum ar fi Nicephorus şi Teodor Studitul, şi poziţia episcopilor faţă de iconoclasm a fost mai bine organizată. Ambele tabere au adoptat o tehnică dialectică mai rafinată, cu toate că de fapt teologia icoanelor nu a devenit mai profundă.

29

Cf. Vintilă HORIA, Dicţionarul papilor, 57-58. Cf. J. GOUILLARD, „Iconoclasm”, 328. 31 Cf. C. CAPIZZI, „Iconoclasm”, 349. 30

-9-

Împăratul Mihail al II-lea (820-829), iconoclast moderat, a fost chiar îngăduitor faţă de opozanţii izolaţi, care nu reprezentau un pericol real. Fiul său, Theofilus (829-842), însă, sub influenţa maestrului său, viitorul patriarh Ioan al VII-lea Grammaticus (837-843), a fost mai violent în acţiunea sa de dezaprobare a icoanelor: Euthimie din Sardes a fost schingiuit până la moarte în anul 831; Teodoriu şi Teofan din Palestina au fost tatuaţi pe feţele lor ca propagandişti impuri. Mihail al III-lea (842-867) împreună cu mama sa Teodora, convoacă sinodul din 11 martie 842, sub conducerea cunoscutului iconodul Metodie, care a devenit patriarh (843-847), şi care a mai fost susţinut de Ilariu, Simeon şi Joannicios. Aceştia, de altfel şi cei mai de seamă, care încă mai erau în viaţă, dintre părinţii care au participat la sinodul pascal de la Hagia Sophia (815), s-au declarat în favoarea celui de-al doilea Conciliu ecumenic din Niceea. În ceremonia solemnă din Sfânta Sofia (11 martie 843), care marchează înfrângerea definitivă a iconoclasmului32, se proclamă cultul icoanelor şi „Duminica Ortodoxiei”, recunoscută de Papa Grigore al IV-lea (827-844) şi de toţi patriarhii Orientului, înaintea Schismei lui Fotie din 867. Era deci nu o ortodoxie schismatică, ci catolică.33 Bisericile aflate sub jurisdicţia patriarhului de Constantinopol încă celebrează acest eveniment în fiecare an ca „Sărbătoarea ortodoxiei”, în prima Duminică a Postului Mare, cu o procesiune deosebită cu icoanele şi prin „Synodicon-ul Ortodoxiei”. Decretul din 843 a fost reînnoit de mai multe concilii solemne în 861, 867, 869, 879. Curând iconoclasmul a dispărut din societatea Bizantină chiar dacă nu din toate conştiinţele individuale34.

Concluzie

Chiar dacă recunoaştem meritele militare şi legislative ale unor împăraţi iconoclaşti şi chiar admitem dificultăţile politice şi sociale interne cu care aceştia au fost nevoiţi să se confrunte, rămâne totuşi incontestabil faptul că politica lor a transformat într-o eră întunecată perioada bizantină cuprinsă între anii 725-843. Iar pentru a evidenţia acest lucru este suficient să facem referinţă la trei fapte: 1. distrugerea ireparabilă a atâtor statui, picturi, smalţuri, relicve sacre şi relicvarii etc., anterioare declanşării iconoclasmului; 2. sustragerea arbitrară – operată, probabil, de Leon al III, în 732 – a teritoriului Iliricului Răsăritean şi a teritoriilor bizantine din Italia, de sub jurisdicţia pontifului roman, pentru a le atribui jurisdicţiei patriarhilor de Constantinopol; 32

Cf. C. CAPIZZI, „Iconoclasm”, 349. Cf. Ioan M. BOTA, Istoria Bisericii Universale …, 107. 34 Cf. J. GOUILLARD, „Iconoclasm”, 329. 33

- 10 -

3. inerenta despărţire, politică şi ideologică, definitivă, a papalităţii de mediul bizantino-răsăritean, şi orientarea acesteia spre puterile germano-latine din Apus. Dacă primul fapt a privat cultura creştină de atâtea capodopere de artă sacră, al doilea şi al treilea au contribuit la o tot mai mare sfâşiere: i-au pus pe umeri povara unui precedent canonico-teologic şi a unor opţiuni cultural-politice care, în viitor, vor zădărnicii toate tentativele de instaurare a unor bunuri raporturi între Roma şi Bizanţ35. Trebuie însă să vedem şi aspectul pozitiv al acestei perioade care a întunecat într-o oarecare măsură o etapă a Istoriei Bisericii. Politica împăraţilor iconoclaşti, în ciuda situaţiei create, cu toate pagubele şi abuzurile implicate, totuşi, a avut o contribuţie forte la dezvoltarea Bisericii şi a Statului Bizantin de vreme ce a stimulat o creştere în prestigiu a patriarhului, o mai mare siguranţă a autonomiei dogmatice, etc. Succesul ortodoxiei a adus cu sine o revigorare a artei sacre, a făcut icoanele mai populare ca niciodată, şi a determinat o concentrare a trăirii religioase asupra umanităţii lui Cristos. Oricum această dispută lungă, a avansat puţin teologia şi a intensificat spiritualitatea contemplativă. Istoria trecutului trebuie văzută cu „ochelarii trecutului”, doar astfel putem înţelege întro optică cât mai corectă ansamblul problemei iconoclaste şi a tuturor conflictelor implicate de această problematică. Privind toată această situaţie constatăm, şi trebuie să luăm în calcul, faptul că atât susţinătorii cultului icoanelor, cât şi adversarii declaraţi par să aibă abia o vagă idee a dezvoltării icoanelor în Biserica timpurie, şi, în consecinţă, a limitelor cuvenite pentru venerarea icoanelor36.

35 36

Cf. C. CAPIZZI, „Iconoclasm”, 350. Cf. Cf. J. GOUILLARD, „Iconoclasm”, 329.

- 11 -

BIBLIOGRAFIE

BOTA Ioan., Istoria Bisericii Universale şi a Bisericii Româneşti de la origini până astăzi, Viaţa Creştină, Cluj-Napoca 20032. BRÉHIER L. – AIGRAIN R., Storia della Chiesa, V, S.A.I.E., Torino 1971. CAPIZZI C., „Iconoclasm”, în Dizionario Enciclopedico dell’Oriente Cristiano, ed. E.G. FARRUGIA S.J., Pontificio Instituto Orientale, Roma 2000; trad. română, Dicţionarul enciclopedic al Răsăritului Creştin, Galaxia Gutenberg, Maramureş 2005, 348-350. DUMEA Emil, Teme de Istorie a Bisericii, Sapienţia, Iaşi 2002. GOUILLARD J., „Iconoclasm”, în New catholic enciclopedia, VII, New York 1967, 327-329. HERTLING Ludwig S.J, Geschichte der katholischen Kirche, Morus – Verlag, Berlin 1967; trad. română Istoria Bisericii, tr. Emil Dumea, Ars Longa, Iaşi 1998. HORIA Vintilă, Dicţionarul papilor, Saeculum I.O., Bucureşti 1999. KINDER Hermann – HILGEMANN Werner, DTV-Atlas Zür Weltgeschichte; trad. italiană, Atlante Storico Garzanti. Cronologia della Storia Universale, Redazioni garzanti, Milano 19725.

Viața religioasă și culturală în Bizanț între secolele IX-XI

Trimis la data:2010-02-02Materia:IstorieNivel:LiceuPagini:12

12

Îndepărtarea progresivă de Roma sau pierderea provinciilor orientale, au făcut din patriarhul de la Constantinopol, ierarhul cel mai important din Imperiu; treptat el a căpătat titlul de ecumenic. Odată cu convertirea slavilor din Balcani și a rușilor, apartenența la Patriarhat a devenit un semn de integrare în sistemul bizantin. Împăratul, a cărui putere era de origine divină intervenea oficial la alegerea patriarhului. Astfel, sinodul permanent de la Constantinopol propunea o listă cu trei nume, împăratul alegea unul singur sau putea propune o nouă listă. În cazul unui conflict, împăratul avea ultimul cuvânt de spus. Ceremonia de investitură era asemănătoare cu cea a numirii unui funcționar, iar apartenența la cler nu era obligatorie pentru viitorul patriarh. . Consecințele disputei iconoclaste au fost destul de multe, printre ele amintim și faptul că puterea imperială impunea o supraveghere mai atentă asupra patriarhului, iar Biserica se putea opune tentațiilor teologice ale împăraților. Fotie a fost prototipul înaltului funcționar care a ajuns patiarh și care a influențat legislația dinastiei macedonene. Rezultatele acestei schimbări iconoclaste au fost contradictorii începând cu secolul al XI-lea, populația bizantină , mai ales cea din Constantinopol, nu mai era dispusă să-și vadă patriarhul sacrificat din interese politice, mai ales atunci când era vorba de concesiuni făcute papei, așa cum experimentase Constantin al IX-lea Monomahul în 1054. Slujirea patriarhală atrăsese politicieni ambițioși și elita intelectuală, și Constantin Lihudes și Ioan Xifilinos. Pe plan doctrinal, poziția Bisericii bizantine a rămas invariabilă: dogma aparținea în mod exclusiv sinodului, care este convocat și prezidat de împărat. La lucrările unui sinod puteau participa egumenii marilor mânăstiri, simpli călugări sau chiar funcționari ai Statului. ca trup tainic al lui Hristos, Biserica avea în frunte pe Fiul lui Dumnezeu și cele cinci patriarhate: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia, și Ierusalimul. Conducerea efectivă a Bisericii revenea sinodului permanent, un loc privilegiat pentru contactul dintre puterea politică și instituția religioasă. Din sinodul permanent făceau parte: principalii ierarhi ai bisericii bizantine, mitropolitii prezenți în capitală și delegații imperiali sau chiar și împăratul. Sinodul avea rolul unui tribunal bisericesc și definea disciplina bisericească, condamna atunci când era cazul pe eretici: tot el alegea dintre episcopi trei nume pentru numirea viioturului patriarh. Administrarea patriarhiei revenea clerului bisericii Sfânta Sofie: marele econom, care avea grijă de partea financiară și marele ecleziarh, care se ocupă cu supravegherea mânăstirilor din Constantinopol.

Din sinodul permanent faceau parte: principalii ierarhi ai Bisericii bizantine, mitropolitii prezenti in capitala si delegatii imperiali sau chiar imparatul. Sinodul avea rolul unui tribunal bisericesc si definea disciplina bisericeasca, condamnand atunci cand era cazul pe eretici; tot el alegea dintre epicopi trei nume pentru numirea viitorului patriarh. Administrarea Patriarhiei revenea clerului bisericii Sfanta Sofia: marele econom, care avea grija de partea financiara si marele ecleziarh, care se ocupa cu supravegherea manastirilor din Constantinopol. In vremea Comnenilor invatatura de credinta era transmisa prin asa-numi 10110i823k tii didaskaloi, in ordine: cel care invata Psalmii, cel care explica Apostolul si cel care citea din Evanghelii. In momentul intronizarii sale, patriarhul trimitea episcopilor A©synodikonul Ortodoxiei>>, o marturisire de credinta care continea definitia ortodoxiei sale, la care trebuiau sa se asocieze toti credinciosii. De asemenea,

13

patriarhul trimitea carti de rugaciune si sinaxarul, carte continand rugaciuni pentru sfintii din timpul anului bisericesc. Episcopul avea un rol decisiv in viata religioasa a eparhiei sale. In 1107, Alexios I promulga un edict privind reforma clerului, prin care impunea vizitele pastorale si incuraja numirea de preoti care sa slujeasca in biserici A©publice>> fondate si intretinute de episcop. In mod progresiv fiecare sat si-a construit o biserica, iar clerul care le deservea era recrutat din randul agricultorilor. La un moment dat succesiunea la parohiile de tara devine ereditara, calitatea clerului avand de suferit. Monahismul bizantin cunoaste in aceasta perioada cele doua directii deja cunoscute: eremitismul si cenobitismul, prima fiind considerata ca o forma superioara fata de a doua. Monahismul a ramas in secolul al IX-lea destul de rebel fata orice forma de organizare, alergic la ierarhie, singurul acceptat fiind egumenul, considerat primus inter pares. Manastirile erau construite in general in locuri muntoase sau in zonele desertice si inospitaliere. In constiinta oamenilor, calugarii ocupau un loc aparte, dar dupa victoria in lupta cu iconoclasmul, ei s-au aratat a fi incapabili sa gestioneze corect bunurile monastice. Spre deosebire de bisericile-catedrale, manastirile erau asezaminte private, care erau proprietatea fondatorului lor: imparatul pentru manastirile imperiale, patriarhale sau episcopale daca era vorba de un ctitor patriarh sau episcop si patrimoniale, in cazul in care fondatorul era o persoana privata ce lasa prin testament ca manastirea sa ramana in familie. In aceasta situatie, problema gestionarii bunurilor monahale se facea prin charistike, adica o donatie conditionata si limitata la doua sau trei generatii. Bizantinii aveau mare incredere in calugari, in eficacitatea rugaciunii lor: daca in ziua judecatii, calugarii manastirii pe care un imparat sau un om bogat au intemeiat-o se rugau pentru el, atunci acel ctitor era salvat. Anunturi Google

Sursa:www.referate.ro

Iconoclasmul De la Wikipedia, enciclopedia liberă

14

Iconoclasmul secolul al 16-lea în Reforma protestantă . Statui Relief în St Stevenskerk în Nijmegen , Olanda, au fost atacați și deteriorat în Beeldenstorm .

Jefuirea a Bisericilor din Lyon cătrecalvini în 1562 de Antoine Caron . Iconoclasmul [1] este distrugerea deliberată într-o cultură a proprii culturii religioase, icoane și alte simboluri sau monumente, de obicei, pentru motive religioase sau politice. Este o componentă frecventă a schimbărilor politice sau religioase majore. Termenul nu include, în genere, distrugerea specifică de imagini ale unui conducător de la moartea sa sau răsturnarea ( damnatio memoriae ),cum ar fi de exemplu, Akhenaton în Egiptul Antic . Oamenii care se angajează în sau sprijinirea iconoclasmul sunt numite "iconoclaști", un termen care a ajuns să fie aplicat figurat la orice persoană care contestă dogma sau convențiile stabilite. În schimb, oamenii care venerează sau venerează imaginile religioase (de iconoclaști), numit "iconolaters". Într-un context bizantin, acestea sunt cunoscute ca " iconoduli ", sau" iconofili ". Iconoclasmul pot fi efectuate de către oamenii de altă religie, dar este de multe ori rezultatul a disputelor sectare între facțiuni de aceeași religie. În creștinism, iconoclasmul a fost în general 15

motivată de oameni care adoptă o interpretare literală a Zece Porunci , care interzice fabricarea și închinarea de "chip cioplit sau vreo înfățișare a lucrurilor". [2]Gradul de iconoclasm printre secte creștine variază foarte mult. cazuri majore 

Cele mai multe dintre zeități religioase politeiste și texte ale Americi pre-Vest, Oceania și Africa, au fost distruse de către misionarii creștini și convertiți. [3]



În iudaism , regele Ezechia curățit Templul lui Solomon din Ierusalim și Țara lui Israel de cifre, inclusiv Nehuștan , așa cum este înregistrat în Cartea a doua a Regilor .Reformele sale au fost inversate în timpul domniei fiului său Manase .



În timpul procesului de creștinarea sub Constantin , grupuri distrus imagini și sculpturi expresive ale Imperiului Roman s politeist religie de stat.



Biserica Ortodoxă a avut o perioadă de iconoclasmului bizantin în anii medievale târzii, în care unele grupuri distrus imagini religioase bisericii.



În timpul Reformei protestante și a războaielor europene de religie , cunoscut sub numele de Beeldenstorm în Țările de Jos, protestanții distrus tradiționale catolice imagini în biserici, inclusiv picturi, sculpturi și alte reprezentări. În unele cazuri, protestanții distrus imagini de alți protestanți.



Cele mai multe dintre moai din Insula Paștelui au fost răsturnat în timpul secolului al 18lea în iconoclasmul de războaie civile.



În timpul Revoluției Franceze , oamenii au distrus pe scară largă imagini religioase și monarhice.



În timpul și după Revoluția Rusă , distrugerea pe scară largă de imagini religioase și laice a avut loc, precum și distrugerea de imagini legate de țarul .



În timpul și după Revoluția Xinhai din China, precum și în timpul mai târziu Revoluției Culturale , a fost distrugerea pe scară largă de imagini religioase și laice din China, inclusiv în Tibet .



După Conciliul Vatican II , în secolul al XX-lea, unele biserici romano-catolice parohiale aruncate mare de imagini lor tradiționale, de artă, și arhitectura. [4]



În timpul Revoluției Maghiare din 1956 în Budapesta , iar prin căderea comunismului în 1989, protestatarii de multe ori atacat și a luat în jos sculpturi și imagini ale lui Iosif Stalin, liderul URSS. [5]



Talibanii au distrus două vechi statui ale lui Buddha la Bamyan din Afganistan . [6]



În 2003, o statuie a lui Saddam Hussein a fost tras în jos de către un Statele Unite rezervor în Bagdad piața principală 's. Acest lucru a fost transmis în direct în întreaga lume.[7]



Iconoclasmul bizantin



16

Iconoclasmul bizantin , Chludov Psaltirea , din secolul al 9-lea. [8] În Imperiul Bizantin , guvernul condus de iconoclasm a început cu împăratul Leon al III , ca urmare a ceea ce pare să fi fost o lungă perioadă de creștere opoziție față de utilizarea sau abuzul de imagini . Conflictul religios a creat diviziuni politice și economice din societate bizantină. Acesta a fost, în general, sprijinit de Est, mai sărace, popoarele non-grecești ale Imperiului [9] , care au avut de a face frecvent cu raidurile din noul imperiu musulman. Pe de altă parte, grecii mai bogate ale Constantinopolului, și, de asemenea, popoarele din provinciile balcanice și italian, s-au opus puternic iconoclasm. [10] În Imperiul Bizantin, care a inclus atât creștini și musulmani, guvernul a fost probabil adoptarea imaginile creștine mai frecvent. O schimbare notabilă a venit în 695, când Iustinian al II-lea guvernului a adăugat o imagine completă față de Hristos pe avers de monede imperiale de aur. Schimbarea a cauzat califul Abd al-Malik a opri adoptarea sa mai devreme de tipuri de monede bizantine. A început o monedă pur islamică cu litere numai. [11] O scrisoare de patriarhul Gherman scrise înainte de 726 a doi episcopi iconoclast spune că "acum orașe întregi și o mulțime de oameni sunt în agitație considerabilă în această chestiune", dar există puține dovezi scrise dezbaterii. [12] Prima perioadă iconoclastă: 730-787 Cândva între 726 și 730, împăratul bizantin Leon al III Isaurul a început campania iconoclastă. [13] El a dispus scoaterea de o imagine alui Isus plasat vizibil pe Chalke poarta, intrarea ceremonial la Marele Palat al Constantinopolului , și înlocuirea acestuia cu o cruce. Unii dintre cei atribuit sarcina au fost uciși de către o bandă de iconoduli . [14] De-a lungul anilor a dezvoltat conflictul dintre cei care au vrut să folosească imagini, susținând că acestea au fost "pictograme" a fi "venerat", și puristii care pretindeau că au fost pur și simplu idoli. Papa Grigore al III "a convocat un sinod în 730 și a condamnat în mod oficial iconoclasmului ca eretic și excomunicat promotorii săi. Nu scrisoare papală a ajuns la Constantinopol ca mesageri au fost interceptate și arestați în Sicilia de la bizantini 17

". [15] împăratului bizantin Constantin al V- a convocat Consiliul de Hieria în 754. [16] Cele 338 de episcopi a concluzionat, "arta ilegală de pictură creaturi vii hulit doctrina fundamentală a mântuirii noastre - anume, Întruparea lui Hristos, și a contrazis cele șase Sfinte Sinoade .... Dacă cineva se străduiește să reprezinte formele Sfinților în imagini fără viață cu culori, materiale care sunt de nici o valoare (pentru această noțiune este zadarnică și introdus de către diavol), și nu reprezintă mai degrabă virtuțile lor ca imagini care trăiesc în el însuși, etc ... să fie anatema ". Acest Consiliu a pretins a fi legitim "Consiliul Ecumenic a șaptea".[17] [ edit ]Conciliul de la Niceea 787

O icoană a șaptea Consiliului Ecumenic(secolul 17, Manastirea Novodevichy , Moscova). Articol principal: Conciliul de la Niceea În 780, Constantin al VI-lea a urcat pe tron în Constantinopol, dar fiind un minor, a fost condus de mama sa împărăteasa Irene . Ea a decis că un conciliu ecumenic necesare pentru a avea loc pentru a aborda problema de iconoclasm si regizat această cerere la Papa Hadrian I (772-795), în Roma. El a anunțat acordul și a cerut convenția la 1 august 786, în prezența împăratului și împărătesei. Acțiunea inițială au fost întrerupte de intrarea violentă a soldaților iconoclaste credincioși în memoria înainte Împăratului Constantin V. Acest lucru a provocat Consiliului să fie amânată până când o armată de încredere ar putea fi asamblate pentru a proteja orice procedură. Consiliul a fost reasamblate la Niceea 24 septembrie 787. În timpul acestor proceduri a fost adoptat următoarea: ... declarăm că ne apărăm liber de orice inovații toate tradițiile scrise si nescrise ecleziastice care au fost încredințate noi. Una dintre acestea este producția de arta de reprezentare, acest lucru este destul de în armonie cu istoria de răspândire a Evangheliei, așa cum se prevede 18

confirmarea că omul devine din Cuvântul lui Dumnezeu a fost reală și nu doar imaginar, și cum ne aduce un beneficiu similar. Pentru, lucruri care ilustrează reciproc posedă, fără îndoială, unul altuia mesaj. ... noi decretăm cu precizie completă și grijă ca, la fel ca figura crucii onorat și dătătoare de viață, venerat sfânt și imagini, fie vopsit sau făcut din mozaic sau din alte materiale adecvate, urmează să fie expuse în sfintele biserici ale lui Dumnezeu, pe instrumentele sacre și veșminte, pe pereți și panouri, în case și pe căi publice, acestea sunt imagini ale Domnului nostru, Dumnezeului și Mântuitorului nostru, Isus Hristos, și de Lady noastre fără cusur, sfântă a lui Dumnezeu-purtător, și a venerat îngeri și de oricare dintre oamenii sfinți sfinți.Mai frecvent apar în arta de reprezentare, cu atât mai mult sunt cei care le vezi atras să-și amintească și lung pentru cei care servesc ca modele, și să plătească aceste imagini tribut de salut și venerație respectuoasă. Cu siguranță acest lucru nu este pe deplin adorație în conformitate cu credința noastră, care este plătit în mod corespunzător numai la natura divină, dar se aseamana cu cea dată de figura crucii onorat și dătătoare de viață, și, de asemenea, la cărțile sfinte ale evangheliilor și a altor obiecte de cult sfinte. [18] (Notă: a se vedea [18] , de asemenea, pentru textul pretranslation original al acestui consiliu, în greacă și latină) Vizualizare în iconoclasmului bizantin Conturi de argumente iconoclaști sunt în mare parte găsite în scrierile iconoduli. Pentru a înțelege argumentele iconoclaste, trebuie mentionate punctele principale: 1. Iconoclasmul a condamnat realizarea de orice imagine lipsit de viață (de exemplu, pictură sau statuia), care a fost destinat pentru a reprezenta pe Isus sau unul dintre sfinți."Rezumatul definiției de Conciliabulum iconoclast" ( Sinodul din Hiereia ) a avut loc în 754 a declarat: [19] Susținută de Sfintele Scripturi și de Părinți, noi declarăm în unanimitate, în numele Sfintei Treimi, că nu vor fi respinse și eliminate și blestemat una din Biserica Creștină fiecare asemănare care este făcută din orice material și orice culoare de rău arta de pictori .... În cazul în care asociații cineva pentru a reprezenta imaginea divină (χαρακτήρ, charakter) a Cuvântului după Întrupare cu culori materiale, să fie anatema! .... Dacă cineva se străduiește să reprezinte formele Sfinților în imagini lipsite de viață cu culori materiale care sunt de nici o valoare (pentru această noțiune este zadarnică și introdus de către diavol), și nu reprezintă mai degrabă virtuțile lor ca imagini care trăiesc în el, să-l să fie anatema! 2. Pentru iconoclaști, singura imagine religioasă reală trebuie să fie o asemănare exactă a prototipului, de aceeași substanță, pe care le consideră imposibil, văzând lemn și vopsea la fel de gol de duh și viață. Astfel, pentru iconoclaștilor singura adevărată (și 19

permite), "icoana" lui Isus a fost Euharistia , care a fost considerat a fi trupul și sângele său. 3. Orice imagine adevărată a lui Isus trebuie să fie în măsură să reprezinte atât natura Sa divină (ceea ce este imposibil, deoarece ea nu poate fi văzut, nici nu cuprindea), precum și natura sa umană. Ci de a face o icoana a lui Isus, unul se separă naturile sale umană și divină, deoarece numai uman poate fi descris (separarea naturi a fost considerat nestorianismul ), sau altfel confuze natura umană și divină, considerându-le unul (unirea omului și natura divina a fost considerat monofizitism ). 4. Utilizarea pictograma pentru scopuri religioase a fost privită ca o inovație în Biserică, o satanică înșelătoare de creștini pentru a reveni la practica păgână. Satana induși în eroare oamenii, astfel încât s-au închinat făpturii în locul Creatorului. Legea lui Moise și profeții au cooperat pentru a elimina această ruină. ...Dar demiurgul menționat anterior de rău ... a adus treptat înapoi idolatria sub apariția creștinismului. [19] Acesta a fost, de asemenea, văzută ca o abatere de la tradiție Biserica veche, de care nu a fost o înregistrare scrisă opune imagini religioase. Șeful adversarii teologice ale iconoclasmului au fost călugării Mansur ( Ioan Damaschin ), care, locuiesc în teritoriu musulman calitate de consultant pentru califul din Damasc, a fost destul de departe de împăratul bizantin a evita pedeapsa, și Teodor Studitul , starețul Stoudios manastire din Constantinopol. Ioan a declarat că el nu a venera materia ", ci mai degrabă creatorul de materie". Cu toate acestea el a declarat, de asemenea, "Dar am venera, de asemenea, problema prin care mântuirea a venit la mine, ca și în cazul plin de energie și harului divin". El include în această din urmă categorie de cerneală în care au fost scrise Evangheliile, precum vopseaua de imagini, lemnul Crucii, și trupul și sângele lui Isus. Răspunsul iconodulei a iconoclasmului incluse: 1. Afirmația că porunca biblică interzice imagini ale lui Dumnezeu a fost înlocuită de întruparea lui Isus, care, fiind a doua persoana a Sfintei Treimi, este Dumnezeu întrupat în materia vizibilă. Prin urmare, ei nu s-au descriu pe Dumnezeul invizibil, dar Dumnezeu, așa cum a apărut în carne și oase. Acest lucru a devenit o încercare de a schimba problema întruparea în favoarea lor, în timp ce iconoclaștii au folosit problema a întrupării împotriva lor. 2. În plus, în opinia lor, idoli descris persoane fără fond sau realitate în timp ce pictogramele descris persoane reale. În esență, argumentul a fost "toate imaginile religioase nu sunt de credința noastră sunt idoli, toate imaginile de credința noastră este pictogramele să fie venerat". Acest lucru a fost considerat comparabil cu Vechiul 20

Testament,practica de a oferi sacrificii arse numai la Dumnezeu, și nu la orice alți dumnezei. 3. Moise a fost instruit de către Dumnezeu în conformitate cu Exodul 25:18-22 pentru a face statui de aur de heruvimi îngeri pe capacul de Chivotul Legământului , și în conformitate cu Exod 26:31 Dumnezeu la instruit pe Moise pentru a broda perdeaua care separa Sfânta de Sfintelor din Tabernacolul cu heruvimi. 4. În ceea ce privește tradiția scrisă opune deciziilor și venerarea imaginilor, ei au afirmat că icoanele au fost parte din tradiția orală neînregistrate (paradosis, sancționată în Ortodoxie ca o autoritate în doctrină cu referire la 2 Tesaloniceni 2:15 , Vasile cel Mare , etc). 5. Argumentele au fost trase din miraculos Acheiropoieta , icoana presupus a Maicii Domnului pictata cu aprobarea ei de către Sfântul Luca, și alte evenimente miraculoase în jurul icoane, care a demonstrat aprobarea divină a practicilor iconoduli. 6. Iconodulii a susținut că deciziile, cum ar fi dacă icoane ar trebui să fie venerat au fost realizate în mod corespunzător de către biserica asamblate în consiliu, nu impusă bisericii de către un împărat. Astfel, argumentul a implicat, de asemenea, problema de relație corectă între biserică și stat. Legat de aceasta a fost observația că a fost o prostie de a nega pe Dumnezeu în același onoare care a fost dat în mod liber la împărat uman. Iconoclasmui musulman În istoria musulmană , actul de a scoate idoli din Ka'ba în Mecca este considerată de către toți credincioșii să fie de o mare importanță simbolică și istorică. În general, societățile musulmane au evitat ipostaza de ființe vii (animale si oameni), în astfel de spații sacre fi moschei și madrasahs . Această opoziție la reprezentare figurativă nu se bazează pe Coran , ci mai degrabă pe diferite tradiții conținute în Hadith . Interdicția de configurație nu a fost întotdeauna extins la domeniul secular, și o tradiție solidă de reprezentare figurativă există în cadrul artei musulmane . [20] Cu toate acestea, autorii occidentali au avut tendința de a percepe "un lung determinate cultural, și tradiție, neschimbătoare de acte de violență iconoclaste "în societatea islamică . [20] Start de iconoclasm Primul act al iconoclasmului musulman a fost comisă de către musulmani în 630, când a diferitelor statui de zeități arabe adăpostite în Kaaba din Mecca au fost distruse. Există o tradiție care Muhammad cruțat o fresca de Maria și Isus . [21] Acest act a fost destinat pentru a pune capăt la idolatrie care, din punctul de vedere musulman, caracterizat Jahiliyya.

21

Distrugerea idolilor din Mecca nu a făcut, totuși, determină tratamentul altor comunități religioase ce trăiesc sub dominația musulmană după extinderea de califat . Cei mai mulți creștini sub conducerea musulmană, de exemplu, a continuat să producă icoane și de a decora bisericile lor, așa cum au dorit. O excepție majoră la acest model de toleranță în istoria islamică timpurie a fost "Edictul de la Yazid", emis de umayyazilor calif Yazid al II-lea în 722-723. [22] Acest decret a ordonat distrugerea de cruci și imagini crestine de pe teritoriul califat. Cercetatorii au descoperit dovezi că ordinul a fost urmat, în special în prezentzi Iordania , unde arheologic dovezile prezinta eliminarea de imagini de la etajele mozaic de unii, deși nu toate, dintre bisericile care au stat la acest moment. Dar, politicile iconoclaste Yazid nu au fost continuate de succesorii săi, și comunitățile creștine din Levant a continuat să facă icoane, fără întrerupere semnificativă din secolul al șaselea-al nouălea. [23] acte istorice ale iconoclasmului Nasul lipsesc de pe Marele Sfinx din Giza este atribuită iconoclasm de un fanatic musulman sufit la mijlocul anilor 1300. [24] Anumite armatele musulmane cucerire s-au folosit temple locale sau case de cult ca și moschei. Un exemplu este Hagia Sophia din Istanbul (fostul Constantinopol ), care a fost transformată într-o moschee în 1453. Cele mai multe icoane au fost profanate în timp ce restul au fost acoperite cu ipsos. În anii 1920, Hagia Sophia a fost convertit la un muzeu, și restaurarea mozaicuri a fost realizat de American Institute bizantin început în 1932.

O vedere de Moscheea Babri , pre-1992 Mai multe cazuri dramatice de iconoclasm de musulmani se găsesc în părți ale India, unde hinduse și budiste templele au fost rase și moschei construite în locul lor (de exemplu, complexul Qutub și Moscheea Babri ). [ necesită citare ] Un alt iconoclast notabil a fost Mughal domnitorul Aurangzeb ( a domnit 1658-1707), care a distrus faimoase temple hinduse la Varanasi și Mathura . [ necesită citare ] [ edit ]Evenimentele recente Anumite denumiri musulmane continuă să urmărească agenda iconoclaste. Au fost multe controverse în cadrul islamului asupra recentă și aparent în curs distrugerea unor situri 22

istorice de Mecca 's Wahhabist autorități, determinat de teamă că ar putea deveni subiectul "idolatrie ". [25] [26] Un act recent iconoclasmului a fost 2,001 distrugerea gigant Buddha a Bamyan de atunci talibanii guvernul Afganistanului . Actul a generat proteste în întreaga lume și nu a fost susținută de alte guverne și organizații musulmane. A fost percepute în mass-media occidentale ca urmare a interzicerii musulmane împotriva decor figuri. Un astfel de cont vedere "coexistența dintre Buddha și populația musulmană care au minunat la ei pentru mai mult de un mileniu", înainte de distrugerea lor. [20] Buddha a avut de două ori în trecut, a fost atacat de Nadir Shah și Aurengzeb .Potrivit istoricului de artă FB inundații, analiza declarațiilor talibanilor în ceea ce privește Buddha sugereaza ca distrugerea lor a fost motivată mai mult de politică decât de probleme teologice. [20] talibanilor purtători de cuvânt au dat multe diferite explicații cu privire la motivele pentru distrugere. În 2005, controversa desene animate Muhammad a stârnit controverse și revolte în întreaga lume. În decembrie 2010, un grup de iconoclaștilor au fost arestați ca au fost pe cale de a ataca sediul ziarul Jyllands-Posten lui. În timpul rebeliunii tuaregilor din 2012 , islamist radical miliția Ansar Dine distrus diverse antice Sufi altare din secolul al 15-lea și al 16-lea în orașul Timbuktu , Mali . [27] [ edit ]Reformei iconoclasmului Informații suplimentare: Beeldenstorm

Distrugerea icoanelor din Zurich , 1524. Unele dintre cele protestante reformatori, în special Andreas Karlstadt , Huldrych Zwingli și John Calvin , a încurajat eliminarea de imagini religioase invocând Decalogul lui interzicerea idolatriei și fabricarea de cioplite (sculptat) imagini ale lui Dumnezeu. Ca urmare, persoanele fizice au atacat statui și imagini, iar altele s-au pierdut în timpul revoltelor iconoclaste neautorizate. Cu toate acestea, în cele mai multe cazuri, autoritățile civile eliminat imagini într-o manieră ordonată în orașele protestante reformat recent și teritorii din Europa.

23

Revolte iconoclaste semnificative au avut loc la Zurich (în 1523), Copenhaga (1530), Münster (1534), Geneva (1535), Augsburg (1537),Scoția (1559), R ouen (1560) și Saintes și La Rochelle (1562). [28] Cele Șaptesprezece Provincii (acum Țările de Jos, Belgia și părți din nordul Franței) au fost perturbate de iconoclasm protestant pe scară largă în vara anului 1566. Aceasta se numește " Beeldenstorm "și a început cu distrugerea statuar al Mănăstirii Sfântul Laurențiu în Steenvoorde după o "Hagenpreek", sau predică teren, de Sebastiaan Matte. Sute de alte atacuri inclus concedierea de la Mănăstirea Sfântul Anton , după o predică de Jacob de Buysere. Beeldenstorm a marcat începutul revoluției împotriva forțelor spaniole și Biserica Catolică .

Ramasite ale Reformei iconoclasm , Clocher Saint-Barthélemy, La Rochelle , Franța. Credința iconoclaste a fost provocând haos în întreaga Europă , și în 1523, în special ca urmare a reformator elvețian Huldrych Zwingli , o cantitate mare de adepții săi s-au privit ca fiind implicat într-o comunitate spirituală că, în materie de credință ar trebui să se supună nici Biserica vizibilă, nici pune autoritățile. Potrivit autorului RW Scribner: [29] "Atacul lui Zwingli la imagini, la prima dezbatere, declanșată incidentele iconoclaste din Zurich și din satele aflate sub jurisdicția civică că reformatorul nu era dispus să scuze. " Și ca urmare a acestei acțiuni de protest împotriva autorității, "Zwingli a răspuns cu un tratat motivat atent că oamenii nu ar putea trăi în societate fără legi și constrângere." -Wallace, [29] p. 95 In timpul razboiului civil englez , Episcopul Joseph Hall din Norwich a descris evenimentele din 1643 când trupele și cetățeni, încurajat de o ordonanță parlamentar împotriva superstiției și idolatriei , s-au comportat astfel: Doamne ce munca a fost aici! Ce clocotea de ochelari! Ce bate jos a pereților! Ce rup de monumente! Ce trăgând în jos de locuri!Ce smulge din fiare de călcat și de aramă de la ferestre! Ce defacing de arme! Ce demolarea de piatră curios! Ce Tooting și conducte, la 24

conductele de organe! Și ceea ce un triumf hidos în-loc pe piață înainte de toate din țară, atunci când toate conductele mutilate de organe, veșminte, atât descurcă și surplices, împreună cu crucea de plumb, care a fost recent tăiate în jos de la amvon Green-curte și servicii cărți și cărți de canto, care ar putea fi transportate la foc în public, piață s-au îngrămădit împreună. "

O ilustrare la o ediție 1563 de Cartea lui Foxe de Mucenici descrie "Templul bine curățat", "Arderea de imagini", iar " papistașiiambalare departe meschin lor. " William Oculte a fost comandat și remunerat de către guvern, a vizitat orașele și satele din Anglia de Est pentru a distruge imaginile în biserici. Recordul său detaliat de urmele sale de distrugere prin Suffolk si Cambridgeshire supraviețuiește: [30] Ne-am despărțit în jos aproximativ o sută de imagini superstițioase, și șapte Fryars îmbrățișându-o Nunn, și imaginea lui Dumnezeu și Hristos, și diverse altele foarte superstițioși, și 200 au fost stricat înainte de a veni. Am luat 2 Inscripții papale cu Ora pro Nobis și am bătut pe o cruce stoneing mare pe partea de sus a Bisericii. -Oculte, [30] p.. 15, Haverhill, Suffolk , 06 ianuarie 1644 Creștinismul protestant nu a fost uniform ostil la folosirea imaginilor religioase. Martin Luther , inițial ostil, a venit etapa a considerat că creștinii ar trebui să fie liber de a folosi imagini religioase, atâta timp cât acestea nu le închină în locul lui Dumnezeu. Luteran savant Ieremia Ohl scrie: [31] Zwingli și alții de dragul de a salva Cuvântului a respins toate arta plastica, Luther, cu o preocupare egal pentru Word, dar mult mai conservatoare, ar avea toate artele pentru a fi slujitori ai Evangheliei. "Eu nu sunt de părere", a spus [lui Luther], "care prin Evanghelie toate artele ar trebui să fie expulzați și alungați, ca unii fanatici vor să ne facă să credem, dar doresc să le vezi pe toate, mai ales muzica, în . Serviciul Celui care a dat și le-a creat "Din nou, el spune:" M-am auzit pe cei care se opun imagini, citit de la Biblia mea german. ... Dar 25

aceasta conține multe imagini ale lui Dumnezeu, a îngerilor, oamenilor și animalelor, în special în Apocalipsa Sfântului Ioan, în cărți ale lui Moise, și în cartea lui Iosua. Prin urmare, rog rugăm acești fanatici să ne permită, de asemenea, să picteze aceste fotografii pe perete care acestea pot fi amintit și mai bine înțeles, în măsura în care acestea pot afecta cât mai puțin pe pereți, ca în cărți. Ar lui Dumnezeu că am putut convinge pe cei care își pot permite să picteze întreaga Biblie de la casele lor, în interiorul și în afara, astfel ca toți să poată vedea, acest lucru ar fi într-adevăr o lucrare creștină. Pentru Sunt convins că este voia lui Dumnezeu ca noi să auzim și să învețe ceea ce El a făcut, în special în ceea ce a suferit Hristos. Dar când am auzit aceste lucruri și să mediteze asupra lor, mi se pare imposibil să-i imaginez în inima mea. Dacă vreau sau nu, când am auzit, a lui Hristos, o formă umană atârnând pe o cruce se ridică în inima mea: la fel cum văd chipul meu natural reflectat când mă uit în apă. Acum, în cazul în care acesta nu este păcat pentru mine de a avea imaginea lui Hristos în inima mea, de ce ar trebui să fie păcat să-l aibă în fața ochilor mei? " -Ohl, [31] p. 88-89

Fragmente altar (sfârșitul 1300 - începutul anului 1400) distruse in timpul limba englezădesfințarea mănăstirilor , la mijlocul secolului al 16-lea. iconoclasmul politic și revoluționar

La Sons of Liberty trăgând în jos statuia lui George al III-a a Regatului Unit la Bowling Green (New York City) , 1776. Revoluții și schimbări de regim, fie prin revoltă a populației locale, invazii străine, sau o combinație a celor două, sunt adesea însoțite de distrugerea publice de statui si monumente identificate cu regimul anterior. Acest lucru poate fi, de asemenea, cunoscut sub numele dedamnatio memoriae , practica antică romană de obliterarea oficial al memoriei unui anumit individ. Definiții mai stricte ale "iconoclasm" exclude ambele tipuri de acțiuni, rezervând termenul pentru distrugerea religios sau cultural mai larg. În multe cazuri, cum ar fi Rusia, 26

Revoluționară sau Egiptului Antic, această distincție poate fi greu pentru a face. Exemple de distrugere politică a imaginilor includ: 

Toate referirile publice la "eretic" Faraonul Akhenaten au fost distruse la scurt timp după moartea sa, în aproximativ 1334 î.Hr., un proces foarte laborios, cu reliefuri de piatră sculptate și inscripții.



Mai multe împărații romani și alte figuri politice au fost supuse la decretele de damnatio memoriae, inclusiv Sejanus , Publius Septimius Geta , și Domițian .



În timpul Revoluției Americane , la Sons of Liberty tras în jos și a distrus aurit statuie principal de George III din Regatul Unit de laBowling Green (New York) , topire-l în jos pentru a fi utilizate ca bile muschetă împotriva armatei britanice. Acte similare au însoțit independența de cele mai multe teritorii ex-coloniale. Uneori, monumente relativ intacte sunt mutate într-un afișaj colectate într-un loc mai puțin important, la fel ca în India și, de asemenea, țările post-comuniste.



În timpul Revoluției Franceze , statuia regelui Ludovic al XV-lea , în Piața Paris, care până atunci purta numele lui, a fost tras în jos și distruse. Acest lucru a fost un preludiu la ghilotinare de succesorul lui Ludovic al XVI-lea , în același loc, redenumit "Place de la Revolution" (în prezent, Place de la Concorde ).



Statuia lui Napoleon de pe coloana de la Place Vendôme , Paris a fost ținta a iconoclasmului de mai multe ori: a distrus dupărestaurare Bourbon , restaurat de către Louis-Philippe , distrus în timpul Comunei din Paris și restaurat de către Adolphe Thiers .



Revoluția din Octombrie din 1917 a fost însoțită de distrugerea unor monumente din trecut țari , precum rus Imperial Eagles , la diferite locatii din Rusia. "In fata unei catedrale din Moscova, mulțimile au explodat în statuie enormă a țarului Alexandru al III a fost legat cu frânghii și bătut treptat la sol. După o cantitate considerabilă de timp, statuia a fost decapitat și părțile rămase s-au rupt în moloz ".[32]



China Revoluția Culturală inclus distrugerea foarte răspândită de opere de artă istorice în locuri publice si colectii particulare, fie ele religioase sau laice. Obiecte din muzeele de stat au fost în mare parte rămas intacte.



Căderea comunismului în 1989 a fost urmată de distrugerea sau îndepărtarea de statui ale lui Vladimir Lenin și alți lideri comuniști din fosta Uniune Sovietică și în alte țări bloc sovietic. Deosebit de bine-cunoscut a fost distrugerea " Iron Felix ", statuia lui Felix 27

Dzerjinski în afara KGB sediul central, și un alt unul dintre său în Varșovia pătrat de numele său (în prezent Plac Bankowy ). [ edit ]Iconoclasmul împotriva hindușilor [ edit ]În timpul cuceririi musulmane

Vedere generală a Templului și împrejmuirea Marttand sau Soarelui, aproape Bhawan. . Fotografie de SuryaTemplului de la Martand în Jammu & Kashmir luate de către John Burke în 1868. Înregistrări din campania înregistrate în Chach Nama înregistrare demolări templu în secolul al 8-lea, atunci când Umayyad guvernator deDamasc , Hajjaj , [33] mobilizat o expediție de 6.000 de cavalerie sub Muhammad bin-Qasim in 712 CE. Istoric, Upendra Thakur înregistrează persecutarea hinduși și budiști: ... Muhammad triumfător au intrat în țară, Debal cucerire, Sehwan, Nerun, Brahmanadabad, Alor și Multan unul după altul într-o succesiune rapidă, și în mai puțin de un an și jumătate, îndepărtate hindus regat a fost zdrobit ... Nu a fost un focar temut de bigotism religios în mai multe locuri și temple au fost profanate fără motiv. La Debal, de Nairun și Aror temple au fost demolate și transformate în moschei. [34] Sultan Sikandar Butshikan din Kashmir (1389-1413 d.Hr.) a dispus ruperea tuturor "imagini de aur și de argint". Statele Tarikh-i-Firishta: "După emigrarea a Bramins, Sikundur a ordonat toate templele în Kashmeer a fi aruncat După spart toate imaginile din Kashmeer, (Sikandar) obținut titlul de" Destroyer idolilor ".". [35]

28

Somanatha Templul Prabhas Patan, Gujarat, din studiu arheologic din India, luate de DH Sykes în C. 1869. În 725 Junayad, Arabe guvernatorul Sind , a trimis oștile sale de a distruge al doilea Somanath templu. [36] În 1024 AD, templul a fost distrus din nou de către Mahmud Ghazni [37] , care au atacat templul din întreaga Thar Desert . Templul a fost reconstruit de GujjarParamara Regele Bhoj de Malwa și Solanki regele Bhima din Gujarat ( Anhilwara ) sau Patan între 1026 și 1042. Structura din lemn a fost înlocuită cu Kumarpal (r. 1143-1172), care a construit templul de piatră. [38] În 1296 AD, templul a fost distrus din nou de sultanul Allauddin Khilji Armatei. [36] [37] În conformitate cu Taj-ul-Ma'sir de Hasan Nizami, Raja Karan din Gujarat a fost învins și obligat să fugă, "cincizeci mii de necredinciosi au fost expediate în iad de sabie "și" mai mult de douăzeci de mii de sclavi, și vitele dincolo de orice calcul a căzut în mâinile învingătorilor ". [36] Templul a fost reconstruit de Mahipala Deva, regele Chudasama de Saurashtra în 1308 AD și Linga a fost instalat de către fiul său Khengar cândva între 1326 și 1351 AD. În 1375 AD, templul a fost distrus din nou de Muzaffar Shah I, sultanul din Gujarat . [36] În 1451 AD, templul a fost distrus din nou de către Mahmud Begda, sultanul din Gujarat. [36] [37] În 1701 AD, templul a fost distrus din nou de către împăratul Mughal Aurangzeb . [36] Aurangzeb a construit o moschee pe site-ul a templului Somnath, cu ajutorul unor coloane de templu, al cărui motive sculpturale hindus rămas vizibil. Mahmud de Ghazni a fost un afgan Sultan , care a invadat subcontinentul indian în timpul secolului al 11-lea. Campaniile lui pestecâmpiile Gangetic sunt adesea citate pentru jefuirea lor iconoclast și distrugerea de temple, cum ar fi cele de la Mathura și a privit distrugerea lor ca un act de " jihad ". [39] El a demis al doilea Templu Somnath în 1026, și jefuit se de pietre prețioase și pietre prețioase și faimoasa Shiva Lingam-ul din templul a fost distrus. [40] Înregistrări istorice compilate de către musulmani istoric Maulana Abdul Hakim Saiyid Hai atesta iconoclasmul de Qutb-ud-din Aybak . Prima moschee construită în Delhi, "Quwwat alIslam ", a fost construit după demolarea templu hindus construit înainte de Prithvi Raj și anumite părți ale templului au fost lăsate în afara buna moschee. [41] Acest model a iconoclasmului a fost de comun în timpul domniei sale, deși un argument spune ca astfel de iconoclasmului a fost motivată mai mult de politică decât de religie. [42] Un alt conducător al sultanatului, Shams-ud-din Iltutmish , cucerit și subjugat pelerinaj hindus site-ul Varanasi în secolul al 11-lea și a continuat distrugerea de temple hinduse și idoli care a început în timpul primului atac în 1194. [43]

29

Nici un aspect al domniei lui Aurangzeb este mai citat-sau mai controversate decât numeroasele profanarea și chiar distrugerea de temple hinduse. [44] În timpul domniei sale, zeci de mii de temple au fost profanate: fațadelor și a interioarelor acestora s-au deteriorat și murtis acestora ( imagini divine) jefuite. [44] În multe cazuri, temple au fost distruse în întregime, în numeroase cazuri moschei au fost construite pe fundațiile lor, uneori folosind aceleași pietre. Printre templele Aurangzeb distrus au fost două, care sunt cel mai sacru pentru hinduși, în Varanasi și Mathura . [45] În ambele cazuri, el a avut mari moschei construite pe site-urile. [44]

Originalul sfânt bine - Gyanvapi între templu și moschee. Kesava Deo templu din Mathura , a marcat locul în care hindușii cred că a fost locul de nastere a lui Shri Krishna . [45] În 1661 Aurangzeb a ordonat demolarea templului, și construit Masjid moschee Katra. Urme ale vechii templu hindus poate fi vazuta din spate a moschee. Aurangzeb, de asemenea, distrus ceea ce a fost cel mai faimos templu din Varanasi - Templul Vishwanath . [45] Templul a schimbat locația sa de-a lungul anilor, și în 1585 Akbar a autorizat locația sa la Gyan Vapi. Aurangzeb a ordonat demolarea sa în 1669 și a construit o moschee pe site-ul, a cărei minarete sta 71 de metri deasupra fluviului Gange. Urme ale templului vechi poate fi văzut în spatele moschee. Secole mai târziu, dezbatere aprinsă cu privire la aceste acte nesăbuite de profanare culturale continuă.Aurangzeb a distrus, de asemenea, Somnath Templul în 1706. [45] Hindu naționaliștii susțin că Mughals distrus Mandir Ram din Ayodhya , situat la locul de nastere al Rama , și a construit Babri Masjid pe site-ul sfânt, care de atunci a fost o sursă de tensiune între hindus și comunitățile musulmane. Writer Fernand Braudel scris într-o istorie a civilizațiilor (Penguin 1988/1963, pp. 232-236), conducerea islamica in India ca un "experiment colonială" a fost "extrem de violent", iar "musulmanii nu au putut conduce țara cu excepția sistematic . teroare Cruzime a fost norma arsuri, execuții sumare, răstigniri sau impalements, inventiv torturi temple hinduse au fost distruse pentru a face loc pentru moschei Pe ocazie, au fost convertiri forțate Daca vreodata a 30

fost o revoltă, a fost imediat și sălbatic reprimate:... case au fost arse, la țară a fost pustiită, oamenii au fost sacrificate, iar femeile au fost luate ca sclavi. " CK Kareem, de asemenea, ia act de faptul că Tippu sultanul a emis un edict pentru distrugerea de temple hinduse din Kerala . [46] Într-o carte în două volume de Sita Ram Goel , Arun Shourie , Harsh Narain , Jay Dubashi și Ram Swarup , temple hinduse - Ce sa întâmplat cu ei , include o lista de 2000 de moschei care se pretinde că au fost construite temple hinduse în primul volum , [47] care se afirma se bazează în primul rând pe cărțile de istorici musulmani din perioada sau inscripțiile de moschei. Cele doua fragmente de volum din istoriile medievale și cronici și de inscripții cu privire la distrugerea de hindus , Jain , și budiste templele . [48] Autorii susțin că elementele prezentate în această carte sunt doar vârful unui aisberg. [49] [ edit ]În inchiziția Goa Diago de Boarda, un preot, și consilierul său vicar general, Miguel Vaz, a făcut un plan de 41 de puncte pentru torturarea hinduși. În cadrul acestui plan de Viceroy Antano de Noronha emise în 1566, un ordin se aplică în întreaga zonă sub conducerea portugheză: [50] Ordon ca în orice domeniu detinut de stăpânul meu, regele, nimeni nu ar trebui să construiască un templu hindus și astfel templele deja construite nu ar trebui să fie reparate fără permisiunea mea. În cazul în care acest ordin este transgresat, astfel temple vor fi, distrus și bunurile acestora se utilizează pentru a face față cheltuielilor de fapte sfinte, ca pedepsirea unor astfel de păcat. În 1567 campania de distrugere a templelor în Bardez sa întâlnit cu succes. La sfârșitul anului acesta 300 de temple hinduse au fost distruse. În 1583 temple hinduse la Assolna șiCuncolim au fost distruse printr-o acțiune armată. [50] "Părinții Bisericii interzis hindușilor sub pedepse teribile utilizarea de cărțile lor sfinte, și le-a împiedicat toate exercitarea religiei lor. Ei au distrus templele lor, și așa hărțuit și au intervenit cu oameni care au abandonat orașul în mare numere, refuzând să rămână nici mai mult într-un loc unde nu aveau nici o libertate, și au fost de natură să închisoare, tortură și moarte în cazul în care s-au închinat după felul lor dumnezeii părinților lor ". a scris Filippo Sassetti , care a fost în India, 1578-1588. [50] Un ordin a fost emis în iunie 1684 eliminarea limba Konkan și în obligația de a vorbi limba portugheză . În urma acestei legi toate simbolurile de secte non-creștine au fost distruse si au fost arse cărțile scrise în limbile locale. [50] [ edit ]iconoclasm contemporană împotriva hindușilor [ edit ]În India,

31

În iunie 2010, în timpul revolte în Sangli, oamenii au aruncat cu pietre într-un Ganesh Mandal. [51]

Permanent Durga mandap la Chattalpalli și improvizate Pandal in fata. Trecerea la zona era dezgropat de musulmani pentru a preveni hinduși din intrarea în zona. Cele 2010 revolte Deganga a început la data de 6 septembrie, când mafioti recurs la incendierea și violența pe o structură disputat laDeganga , Kartikpur și Beliaghata sub Deganga zona secția de poliție. Violența a început târziu în seara și a continuat pe tot parcursul nopții în dimineața următoare. [52] [53] [54] [55] Violența în cele din urmă calmat pe 9 septembrie, după ce sute de unități de afaceri și reședințe au fost jefuite, distruse și arse , zeci de persoane au fost grav rănite și mai multe locuri de cult profanat și vandalizat. În iunie 2011 la zona Pietei Asansol, un templu hindus, în construcție condus de Bastim Bazar Sarbojanin Comitetul Puja Durga a fost și aprobat de către ADM la 12 aprilie 2011, a fost atacat de o mulțime islamic. [56] [ edit ]În Bangladesh În atrocitățile Bangladesh [57] , inclusiv atacuri [58] împotriva temple și furt deschisă de proprietate hinduse au crescut puternic în ultimii ani, după Jamat-e-Islami sa alăturat guvernului de coaliție condus de Partidul Național Bangladesh . [59] [60] temple hinduse din Bangladesh au fost vandalizate. [61] [62] Pe 06 februarie 2010, Sonargaon templu în cartierul Narayanganj din Bangladesh a fost distrus de fanatici islamici. [63] [64] [65] [ edit ]În Pakistan Informații suplimentare: Declinul de hinduism în Pakistan Mai multe temple hinduse au fost distruse in Pakistan. Un incident notabil a fost distrugerea Ramna Kali Mandir în fostul Pakistan de Est . Templul a fost demolat de catre armata pakistaneză la 27 martie 1971. Templul Dhakeshwari a fost grav avariat în timpul războiului indo-pakistanez din 1971 , și mai mult de jumătate din clădirile templului au 32

fost distruse.Într-o lipsă de respect major al religiei, sala principală cult a fost preluat de către Pakistan Armata și folosit ca un spațiu de depozitare muniții. Mai multe dintre custozii templului au fost torturați și uciși de către armata, deși cele mai multe, inclusiv preotul șef, a fugit mai întâi în satele lor ancestrale și apoi în India și, prin urmare, scăpat de la moarte. În 2006, ultimul templu hindus din Lahore a fost distrus pentru a deschide calea pentru construirea unei clădiri comerciale multi-poveste. Templul a fost demolată după ce oficialii de Consiliul Trust proprietate evacuat ascuns faptele de președintele consiliului de administrație cu privire la natura a clădirii. Când reporterii din Pakistan pe bază de ziarul Zori a încercat să acopere incidentul, au fost acostat de către acoliții de dezvoltator imobiliar, care a negat că a existat un templu hindus pe site-ul. [66] Mai multe partide politice din Pakistan au obiectat la această mișcare, cum ar fi partidul Popular Pakistanez și Pakistan musulmane Liga-N. [67] [68] Aceasta miscare a evocat, de asemenea, condamnarea puternică în India, de la organele minoritare și a partidelor politice, inclusiv Bharatiya Janata Party (BJP), Partidul Congresului , precum și partidele politice de advocacy musulmane, cum ar fi All India musulman Majlis-e-Mushawarat. [69] O firmă de avocați care reprezintă minoritatea hindusa a abordat Lahore Înalta Curte caută o directivă a constructori pentru a opri construcția de piata comerciale și să reconstruiască templul de la site-ul. Petiționarii susțin că demolarea încalcă articolul 295 din Codul penal Pakistan interzice demolarea a lăcașurilor de cult. [70] La 29 iunie 2005, după arestarea a unui om de serviciu creștin analfabet la acuzațiile că ar fi arderea pagini Coranul, o mulțime de între 300 și 500 de musulmani au distrus un templu hindus și case care aparțin creștini și hinduse familii în Nowshera . In conformitate cu termenii unui acord negociat între liderii religioși islamici și comunitățile hinduse / creștine, poliția pakistaneză a lansat mai târziu pe toți autorii arestați anterior, fără taxă. [71] [ edit ]În Malaezia În perioada aprilie-mai 2006, mai multe temple hinduse au fost demolate de către autoritățile Primăria din țară, însoțite de violență împotriva hindușilor. [72] la 21 aprilie 2006, Malaimel Sri Selva Kaliamman Templul din Kuala Lumpur au fost reduse la ruine după oraș Hall a trimis în buldozere. [73] Multe grupuri de advocacy hinduse au protestat ceea ce ei pretind este un plan sistematic de templu curățare în Malaezia. Motivul oficial dat de guvernul malaiezian a fost că temple au fost construite "ilegal". Cu toate acestea, multe dintre templele sunt vechi de secole. [74] La 11 mai 2006, armate orașului ofițerii de sala de la Kuala Lumpur parte forțat demolat de un templu suburban de 60 de ani, care servește mai mult de 1.000 de hinduși. [74] [ edit ]în Arabia Saudită La 24 martie 2005, autoritățile saudite au distrus obiecte de cult găsit într-un raid pe o improvizat hindus altar găsit într-un apartament în Riyadh . [75] 33

[ edit ]În Fiji În Fiji conform rapoartelor oficiale, atacurile asupra instituțiilor hindus a crescut cu 14% față de anul 2004. Această intoleranță de hinduși și-a găsit expresia în discursurile anti-hinduse și distrugerea de temple, cele mai frecvente doua forme de violență imediată și directă împotriva hindușilor. Între 2001 și aprilie 2005, în o sută de cazuri de atacuri de temple au fost înregistrate la poliție. Creșterea alarmantă a distrugerii Templului a răspândi teama și intimidare în rândul minorităților hinduse și-a grăbit imigrare pentru a vecine Australia și Noua Zeelandă. Instituțiile religioase organizate, cum ar fi Biserica Metodistă din Fiji, au solicitat în mod repetat pentru crearea unui stat teocratic creștin și-au propagat anti-hindus sentiment. [76] favoritism de stat a creștinismului, și atacurile sistematice asupra temple, sunt unele dintre cele mai mari amenințările cu care se confruntă Fiji hinduși.În ciuda crearea unei comisii pentru drepturile omului, situația de hinduși în Fiji continuă să fie precară. [76] [ edit ]iconoclasmului din China În timpul Expediției Nordice, în 1926, în provincia Guangxi, Kuomintang musulman General Bai Chongxi a condus trupele sale în distrugerea templelor budiste și zdrobitor idoli, transformând templele în școli și sedii de partid Kuomintang. [77] Acesta a fost raportat că aproape toate de manastiri budiste din Guangxi au fost distruse prin Bai în acest mod.Calugarii au fost eliminate. [78] Bai condus un val de anti-străinism în Guangxi, atacând americane, europene, și alți străini și misionarii, și, în general, face din provincie nesigure pentru străini. Occidentalii au fugit din provincie, și unii creștini chinezi au fost, de asemenea, atacat ca agenți imperialiste. [79] Cele trei obiective ale mișcării au fost anti-străinism, anti-imperialism, și anti-religie. Bai a condus mișcarea anti-religioasă împotriva superstiție. Musulmanii nu cred în politeism (a se vedea eschiveze (Islam) ) și religia lui poate fi influențat Bai să ia măsuri împotriva imaginilor din temple și practicile denunțat ca fiind superstițioși în campanie. Huang Shaoxiong, de asemenea, un membru al Kuomintang din New Guangxi clică, campania a sprijinit Bai. Huang nu a fost un musulman, iar campania anti-religioasă a fost convenit de către toți membrii Guangxi Kuomintang. [80] [ edit ]A se vedea, de asemenea, 

Aniconism



Cenzura de religia organizata



Gregory Berns , autor al cărții Iconoclast



Iconolatry



Opere de artă pierdute



Teologia naturală 34

[ edit ]Referințe și note 1. ^ Literal, "imagine-rupere", din limba greacă antică : εἰκών și κλάω Iconoclasmul pot fi, de asemenea, considerată ca o. de back-formare de la iconoclast (din greacăεἰκοκλάστης). Cuvântul grecesc corespunzătoare pentru iconoclasm este εἰκονοκλασία - eikonoklasia. 2. ^ "Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau că este în jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. 5 Să nu te închini înaintea lor sau servi ei .... " (Exodul 20:4-5a, ESV.) 3. ^ Cum ar fi timpul cuceririlor spaniole ale Aztec și Inca imperii. 4. ^ Chessman, Stuart. "Societatea Sf. Hugh de Cluny» Subiect Mesaj »Hetzendorf și Iconoclasmul în a doua jumătate a secolului 20" . Sthughofcluny.org. Adus de 201304-30. 5. ^ Auyezov, Olzhas (05 ianuarie 2011). "Ucraina, spune aruncarea în aer a statuii lui Stalin a fost de terorism" . Reuters. Accesat la 9 aprilie 2011. 6. ^ "talibanii afgani lider ordine distrugerea de statui antice" . Rawa.org. Adus de 201304-30. 7. ^ "Saddam Hussein cauzează încă probleme: Irak Cereri Înapoi fesei Statuia lui" .Inquisitr.com. 2013-04-09. Adus de 2013-04-30. 8. ^ "iconoclasmul bizantin" . Adus de 2013-04-30. 9. ^ Cyril Mango, Oxford Istoria Bizanțului, 2002. 10. ^ Mango, 2002. 11. ^ Robin Cormack, scris în aur, societatea bizantină și icoane, 1985, George Filip, Londra, ISBN 0-540-01085-5 . 12. ^ C Mango, "introducere istorică", în Bryer & Herrin, eds., iconoclasmul, pp. 2-3., 1977, Centrul de Studii Bizantine, Universitatea din Birmingham , ISBN 0-70440226-2 . 13. ^ Cf.. (Ed.) F. GIOIA, Papii - Douăzeci de secole de istorie, Libreria Editrice Vaticana (2005), p.. 40. 14. ^ vedea Teofan, Chronographica. 15. ^ Cf.. (Ed.) F. GIOIA, Papii - Douăzeci de secole de istorie, Libreria Editrice Vaticana (2005), p.. 41. 16. ^ "Problema 54: Ortodoxia | Revista creștin Istorie" . Chinstitute.org. Adus de 201304-30. 17. ^ "Află despre trecut" . Fordham.edu. Adus de 2013-04-30. 18. ^ un b Tanner, Norman P., Alberigo, G., Dossetti, JA, Joannou, PP, Leonardi, C., și Prodi, P., decretele Sinoadelor Ecumenice volumul OneNicaea I la Lateran 35

V, p.. 132-136, Sheed & Ward și Georgetown University Press, Londra și Washington, DC, [ ISBN 0-87840-490-2 ] 19. ^ un b rezumatul a sinodului iconoclast de la Hieria, 754 AD , Internet Sourcebook medieval , De asemenea, disponibil de la Christian Classics Ethereal Library 20. ^ a b c d inundații, Finbarr Barry (2002). "Între cult și cultură: Bamiyan, iconoclasm islamice, și muzeul" Buletinul Art. 84:. 641-659. doi : 10.2307/3177288 . 21. ^ Guillaume, Alfred (1955). Viața lui Muhammad. O traducere a lui Ishaq "Sirat Rasul Allah". . Oxford University Press. p.. 552. ISBN 978-0-19-636033-1 . Adus de 2011-12-08. "Quraysh au pus poze în Ka'ba, inclusiv doi de Iisus, fiul Mariei și Maria (pe ambii să fie pace!) .... Apostolul a ordonat ca imaginile să fie șterse, cu excepția celor ale lui Isus și Maria." 22. ^ A. Grabar, L'iconoclasme bizantin: Le dosar archéologique (Paris, 1984), 155-56. 23. ^ G. RD King, "Islamul, iconoclasm, și declarația de doctrină", Buletinul de Școala de Studii Orientale și Africane 48 (1985), 276-7. 24. ^ Al-Maqrīzī , scris în secolul al 15-lea, atribuie deteriorarea Muhammad Sa'im alDahr , un fanatic musulman sufit din khanqah de Sa'id al-Su'ada, în 1378. 25. ^ Howden, Daniel (2005-08-06). "Ziarul independent on-line, Londra, 19 ianuarie 2007" . News.independent.co.uk. Adus de 2013-04-30. 26. ^ Islamica Magazine [ link mort ] 27. ^ . Tharoor, lshaan "Distrugerea Timbuktu lui: De ce islamiștii vor Wrecking Patrimoniului Cultural din Mali" . TIME. Adus de 10 iulie 2012. 28. ^ "Neil Kamil,'' Cetatea de suflet: violență, metafizică, și viața materială'', p. 148." .Books.google.com. Adus de 2013-04-30. 29. ^ un b Wallace, Peter George. "Mișcările evanghelice și confesiuni". The Long european Reforma: Religie, conflict politic, și de căutare pentru conformitate, 13501750.Houndmills, Basingstoke, Hampshire: Palgrave Macmillan, 2004. 95. Imprima 30. ^ un b alb, CH Evelyn (1885). Jurnalul de William oculte din Stratford, vizitator parlamentar, desemnat în conformitate cu un mandat de contele de Manchester, pentru demolarea imaginile superstițioase și ornamente de biserici și c.., în județul de Suffolk, în anii 1643-1644 . p.. 15. 31. ^ un b Ohl, Ieremia F. (1906). "Arta în închinare" . Memoriile luteran liturgice Asociația2. Pittsburgh: Asociația luterană liturgic. pp. 83-99. 32. ^ Christopher Wharton, "secera și ciocanul: Rolul de simbolism și ritualuri în Revoluția rusă" [1] 33. ^ Mirza Kalichbeg Fredunbeg: Chachnamah, o istorie veche de Sind, oferind perioada hindus până la cucerirea arabă. [2] 34. ^ Sindhi Cultura de U. T. Thakkur, Univ. din Bombay Publications, 1959. 36

35. ^ Firishta, Muhammad Qasim Shah hindu; John Briggs (translator) (1829-1981 Reimprimare) Tarikh-i-Firishta (Istoria de creștere a puterii Mahomedan din India)..New Delhi. 36. ^ a b c d e f "pleacă din trecut" . 37. ^ a b c "statul Gujarat Portal | Totul despre Gujarat | Gujarat Turism | locuri religioase | Somnath Templul" . Gujaratindia.com. Adus de 2013-04-30. 38. ^ Somnath Templul , British Library . 39. ^ Saunders, Kenneth . un concurs de India. H. Milford, Oxford University Press pg. 162. 40. ^ Kakar, Sudhir Culorile violenței:. identități culturale, religie și conflict. University of Chicago Press P 50. ISBN 0-226-42284-4 . 41. ^ Maulana Abdul Hakim Saiyid Hai "Hindustan Islami Ahad Mein" (Hindustan sub conducerea islamica), ing. Trans prin Maulana Abdul Hasan Nadwi. 42. ^ Index_1200-1299 , Columbia.edu. 43. ^ Elliot, Henry Miers (1953) Istoria India: cum a spus de către proprii istorici, perioada Muhammadan (Extras din Jamiu'l-Hikayat).. Universitatea din Michigan. 44. ^ a b c Asia de Sud profilul Aurangzeb. 45. ^ a b c d Rajiv Varma distrugerea de temple hinduse de către Aurangzeb. 46. ^ Kareem, CK (1973) [1973]. Kerala Sub Haidar Ali și Tipu Sultan P187. Kerala Istorie Asociația: distribuitori, Paico Pub. Casa. p.. 322. 47. ^ http://voi.org/books/htemples1/ 48. ^ "temple hinduse - Ce sa întâmplat cu ei - Vol. II" . Bharatvani.org. Adus de 201304-30. 49. ^ "Ban această carte" . Voiceofdharma.com. Adus de 2013-04-30. 50. ^ a b c d "Goa Inchiziția de Christian Istoricul Dr. Tr. de Souza" . Vgweb.org. Adus de 2013-04-30. 51. ^ Sangli se dezlănțuie cu revolte , zi mijlocul anului Infomedia, Data: 2009-09-06. 52. ^ "ciocnire comunal lângă granița Bangla, Armata a desfășurat" . Kolkata: The Times of India. 08 septembrie 2010. Adus de 11 septembrie 2010. 53. ^ "Armata după Deganga revolte" . Kolkata: The Times of India. 08 septembrie 2010.Adus de 11 septembrie 2010. 54. ^ "Stare de asediu în cartierul Bengal, Armata chemat" . Kolkata: Indian Express. 08 septembrie 2010. Adus de 11 septembrie 2010. 55. ^ Bose, Raktima (08 septembrie 2010). "Tineret ucis în conflict de grup" . Chennai, India: hindus. Adus de 11 septembrie 2010.

37

56. ^ Samhati, hindus. "Musulmanii frenetic face atacuri brutale asupra hinduși în Asansol pentru a opri construcția templului" . hindus Samhati. Sud Bengal Herald. Accesat la 10 iunie 2011. 57. ^ "Bhbcuc-Usa Home" . Bhbcuc-usa.org. 2010-08-01. Adus de 2013-04-30. 58. ^ "Bangladesh - Human Congresul drepturile pentru minorități Bangladesh" .HRCBM. Adus de 2013-04-30. 59. ^ Mujtaba, Syed Ali (2005). Soundings pe Asia de Sud . Sterling Publishers Pvt. Ltdp... 100. ISBN 978-1-932705-40-9 . 60. ^ Gupta, Jyoti Bhushan Das (2007). Știința, tehnologia, imperialismul, și de război istoria științei, filozofie, cultura și în civilizația indiană. Volum XV. Știință, tehnologie, și filozofie; pt. 1 . Pearson Education India . p.. 733. ISBN 978-81-3170851-4 . 61. ^ "temple hinduse" . Arhivat din original la 2006-07-01. Adus de 2006-08-26. 62. ^ Frank Pallone (2004-05-17). persecutarea hinduși În Bangladesh (articolul reflectat de la Biblioteca Congresului SUA) . Adus de 2006-08-26. 63. ^ "templu hindus atacat, idoli distruse în B'desh: oficiale" . The Times of India. 06 februarie 2010. 64. ^ "Distrugerea temple hinduse din Bangladesh (1989)" . Mayerdak.com. Adus de 2013-04-30. 65. ^ http://voi.org/books/htemples1/app.htm 66. ^ Un alt templu este nu mai mult , Dawn. 67. ^ templu hindus din Lahore demolate , Rediff.com. 68. ^ singurul templu hindus din Lahore demolate , Times of India. 69. ^ India proteste demolarea templu hindus din Pak , Times of India. 70. ^ comandă pentru reconstrucția templului lui căutat , Gulf News. 71. ^ "US Departamentul de Stat Raportul International privind Libertatea Religioasă 2006" . State.gov. Adus de 2013-04-30. 72. ^ Temple rând - o pată de sensibilitate rog , malaysiakini.com. 73. ^ musulmani distruge secolul al-vechi templu hindus, gatago.com 74. ^ un b hindus grup de proteste "curățirea templului" din Malaezia , Financial Express. 75. ^ Marshall, Paul. Poliția religioasă din Arabia Saudită crack jos . Freedom House. 76. ^ un b "hinduși în Asia de Sud și din diaspora: Un studiu a Drepturilor Omului 2005" .Hafsite.org. Adus de 2013-04-30. 77. ^ . Diana Lary (1974) Regiunea și neam: clica Kwangsi în politica chineză, 19251937 . Cambridge University Press. p.. 98. ISBN 0-521-20204-3 . Adus de 2010-0628.

38

78. ^ Don Alvin Pittman (2001). Spre un budism chineză modernă: reformele Taixu lui .Universitatea din Hawaii Press. p.. 146. ISBN 0-8248-2231-5 . Adus de 2010-0628. 79. ^ . Diana Lary (1974) Regiunea și neam: clica Kwangsi în politica chineză, 19251937 . Cambridge University Press. p.. 99. ISBN 0-521-20204-3 . Adus de 2010-0628. 80. ^ . Diana Lary (1974) Regiunea și neam: clica Kwangsi în politica chineză, 19251937 . Cambridge University Press. p.. 99. ISBN 0-521-20204-3 . Adus de 2010-0628. [ edit ]Alte materiale 

Barasch, Moshe (1992) Icon:. Studii în istoria de o idee. Universitatea din New York Press. ISBN 0-8147-1172-3 .



Besançon, Alain (2009) Image Interzis:. O istorie intelectuală a iconoclasmului. University of Chicago Press. ISBN 978-0-226-04414-9 .



Bevan, Robert (2006) Distrugerea de memorie:. Arhitectura la război. Reaktion Books. ISBN 978-1-86189-319-2 .



Freedberg, David (1977). În A. Bryer și J. Herrin. Structura iconoclasmul bizantin și european . Universitatea din Birmingham, Centrul de Studii Bizantine. pp. 165177. ISBN978-0-7044-0226-3 .



Freedberg, David (1985, retipărită în public, Toronto, 1993). iconoclaștilor și motivele lor (a doua Horst Gerson Memorialul Curs, Universitatea din Groningen) . Maarssen:. Gary Schwartz ISBN 978-90-6179-056-3 .



Gamboni, Dario (1997) Distrugerea de Arta:. Iconoclasmul și vandalism de la Revoluția Franceză. Reaktion Books. ISBN 978-1-86189-316-1 .



Gwynn, David M. Din Iconoclasmul a arianismului: Constructii de Tradiția creștină în controversa iconoclastă Studii [grecești, romane, bizantine și 47 (2007) 225-251.



. Ivanovic, Filip (2010) Simbol și Icon: Dionisie Areopagitul și criza iconoclastă. Pickwick. ISBN 978-1-60899-335-2 .



Lambourne, Nicola (2001) pagubelor de război în Europa de Vest:. Distrugerea a Monumentelor Istorice În timpul al doilea război mondial. Edinburgh University Press. ISBN 0-7486-1285-8 .

Iconoclasmul: O perspectiva istorico-teologica 1. Prolegomena/Generalităţi 39

Disputa care a izbucnit în lumea teologică a Imperiului Bizantin şi cunoscută sub numele deiconoclasm, nu a fost, totuşi, numai o simplă ceartă între teologi sau între diverse curente de opinie, ci ea a avut mai degrabă, un puternic substrat teologico-politic, substrat determinat de anumiţi factori istorici şi sociali, factori alimentaţi la rândul lor, de problema hristologică ce a divizat creştinismul răsăritean pe parcursul secolelor V-VII. Pentru ceea ce Biserica Ortodoxă numeşteSfânta Tradiţie, existenţa imaginilor şi cinstirea lor nu reprezintă altceva decât o dovadă şi, în acelaşi timp, o mărturisire a evenimentului înomenirii lui Iisus Hristos, precum şi a ceea ce teologic este desemnat caiconomie a mântuirii. Aspectul acesta al cinstirii imaginilor sfinte şi al relicvelor a rămas Occidentului oarecum destul de îndepărtat sau pe un plan secundar, deşi nu străin cu desăvârşire. Cu toate acestea, evenimentele care au dus la acţiunea de repudiere şi de distrugere a icoanelor, au tulburat în secolele VIII-IX, mai precis între anii 726-787 şi 815-843, nu numai partea răsăriteană a Bisericii, ci şi pe cea apuseană. Dacă pentru creştinătatea răsăriteană cinstirea imaginilor implica dimensiunea sacrului la nivelul său ontologic cel mai profund, adică punând în joc însăşi mântuirea celor care se declarau pro sau contra, pentru occident prezenţa imaginilor sacre era justificată doar prin utilitatea lor catehetică şi pedagogică. În acest sens, papa Grigorie cel Mare, venerat de altfel de ambele părţi ale creştinătăţii ca sfânt, îi scria către anul 600 epicopului Serenus de Marsilia, explicându-i acestuia că, pentru cei neinstruiţi, imaginile sacre sunt ceea ce reprezintă Scripurile pentru cei culţi; de aceea, ele nu trebuie distruse, dar nici cinstite in chip special. Această poziţionare va rămâne, de fapt, atitudinea fundamentală pentru Occident. Cu totul alta era opinia Orientului creştin, lucru care a dus la frământările de care aminteam mai sus. Asupra câtorva considerente de ordin istoric, precum şi asupra argumentelor cinstitorilor icoanelor, în special asupra celor doi corifei ai creştinătăţii răsăritene din perioada iconoclastă – Sf. Ioan Damaschinul şi Sf. Teodor Studitul – ne vom opri şi noi cu precădere pe parcursul rândurilor care urmează. 40

2. Precizări terminologice Termenul “iconoclasm” provine din alăturarea a două expresii greceşti sau, mai bine zis, a unui substantiv şi a unui verb: eikon (imagine) şi klao (a sparge, a rupe, a distruge). În plan teologic sau teoretic, expresia desemnează criza ivită în sânul Bisericii care a dus la lupta împotriva icoanelor şi la distrugerea lor. În plan istoric, termenul desemnează “faptele prin care o atare doctrină s-a exprimat sau s-a concretizat, nu doar prin intermediul formulelor doctrinare, ci şi prin acţiunile care au ajuns până la distrugerea violentă – ‘spargerea’ – imaginilor, şi la persecuţia celor care le cultivau”. Derivat din substantivul sau/şi adjectivul concreticonoclast, termenul iconoclastie este un sinonim al celui de iconoclasm. De aceea, “nu este iconoclast doar acela care profesează o doctrină contrară cultului imaginilor sacre, dar – poate chiar mai ales – cel care practică sau promovează distrugerea imaginilor, tocmai cu scopul de a împiedica împlinirea cultului. Cel care se limitează numai la ostilitatea teoretică sar numiiconofob sau iconomaf (sic!), în timp ce termenii opuşi (care îi desemnează pe susţinătorii cultului imaginilor) ar putea fi iconofil, şi cu un sens mai intens, iconodul”.

3. Premisele istorice, sociale, politice şi teologice ale declanşării crizei iconoclaste

41

Aşa după cum au relevat cercetările istorice – inspirate în ultimă instanţă nu doar din sursele specifice unei astfel de cercetări, ci şi din scrierile cu conţinut teologic ale timpului –, criza iconoclastă a stat din anumite puncte de vedere în strânsă legătură cu ascensiunea fulgerătoare a lumii islamice, cu ofensiva acesteia îndreptată împotriva a ceea ce ea considera a fi lumea necredincioasă, deci cu ofensiva politică, socială, militară şi, desigur, teologică, împotriva lumii creştine. La baza ascensiunii acesteia fulgerătoare a lumii islamice a stat unificarea clanurilor razboinice de nomazi din deşerturile Arabiei, cărora, aşa cum remarca reputatul bizantinolog Stelian Brezeanu, “noua religie agresivă a lui Mahomed le-a dat un steag şi un ţel”. În jurul anului 630, atunci când Mohamed începe a propovădui noua religie destinată în opinia lui să convertească lumea întreagă, Constantinopolul, cunoscut şi sub numele de Noua Romă – apelativ ce dorea a reflecta rădăcinile străvechi ale Imperiului Bizantin – şi statul Sasanizilor se aflau la capătul unui conflict istovitor derulat în spaţiul ocupat odinioară de civilizaţiile antice demult apuse. Învins de către împăratul bizantin Heraclius, imperiul persan, cu o economie ruinată, traversa o criză şi o instabilitate internă profundă, instabilitate accentuată, printre altele, şi de intrigile politice generate de lupta pentru putere. Cu toate acestea, nici învingătorii, adică bizantinii nu se aflau într-o situaţie cu mult mai bună. Cu o economie aflată la fel ca şi cea a învinşilor, într-un accentuat proces de decădere şi de descompunere, Imperiul Bizantin era măcinat şi de certurile teologice interne generate de aşa numita erezie monotelită şi monoenergetă, o erezie hristologică ce va contribui şi ea, alături de altele mai vechi, precum monofizitismul şi nestorianismul şi de influenţele teologice islamice, la declanşarea crizei iconoclaste. Mai mult, vechile structuri administrative diocleţiano-constantiniene se dovedeau a fi tot mai anacronice, iar armata, bazată în mare parte pe mercenari, aducea statului costuri tot mai greu suportabile. Apusul Europei, la rândul său, se afla şi el marcat de anumite frământări generate atât de disputele teologice, cât şi de jocurile şi 42

intrigile politice. Evanghelizarea anumitor părţi ale populaţiilor germanice şi recâştigarea ereticilor arieni şi semiarieni pentru ortodoxie, au dus la extensiunea autorităţii pontificale a episcopului Romei precum şi la mărirea veniturilor şi prestigiului teologic al Romei. Paralel, patriarhul bizantin al Constantinopolului revendica pentru el apelativul de “ecumenic”, generând astfel opoziţia făţişă a papei de la Roma, care vedea în aceasta o atingere a prerogativelor sale. Victoria obţinută asupra arabilor la Potiers in anul 732, a dus la o afirmare crescândă a regatului franc, trezind, totodată însă, în cercurile bisericeşti, ideea unor alternative la alianţele cu Constantinopolul, alternative care i-au oferit papei o putere tot mai mare. În aceste condiţii, ruptura dintre papă şi împăratul bizantin preocupat tot mai mult de problemele sale orientale, devenea tot mai evidentă, ea manifestându-se odată cu izbucnirea crizei iconoclaste. Poziţia papei era una fundamental favorabilă cultului imaginilor sacre, deşi teologia episcopilor Romei în privinţa icoanelor, aşa cum am arătat în introducere, se deosebea din anumite perspective de cea bizantină orientală, accentual căzând pe partea catehetică a imaginilor sacre şi nu atât pe dimensiunea lor soteriologică, de factor determinant în procesul mântuirii. Spre deosebire de aceste două poziţii favorabile cultului icoanelor, islamul pretindea că, fiind cea mai recentă dintre religiile de la acea vreme, deţinea şi cel mai înalt grad de revelare a lui Dumnezeu, revelaţie care, în opinia sa, interzicea orice reprezentare a divinului. Ca atare, islamul îndrepta împotriva creştinismului acuza de idolatrie şi de politeism. Această acuză a constituit unul dintre factorii care i-au determinat pe împăraţii bizantini ai secolelor VIII şi IX să purceadă la o “purificare” a creştinismului tradiţional; această purificare avea ca punct de plecare înlăturarea cultului icoanelor. Cu toate acestea, acţiunea iconoclaştilor nu avea drept scop imitarea din punct de vedere teologic a islamului, ci făcea parte dintr-o ofensivă îndreptată împotriva islamului care să ducă la asigurarea superiorităţii creştinismului. Deşi împăraţii dispuneau de forţa armată şi de pârghiile decizionale specifice 43

statului, ei s-au lovit de problema moştenirii culturii religioase. Din trecutul lor păgân, creştinii moşteniseră gustul pentru imagistica religioasă. Atacată uneori de anumiti teologi ai Bisericii primare, arta religioasă tridimensională a dispărut treptat din Orientul creştin, făcând însă loc unei reprezentări bidimensionale, de genul celei exprimate sub forma icoanelor pictate. Este semnificativ însă faptul că, împăraţii iconoclaşti erau de provenienţă armeană sau isauriană, creştinii acestor naţiuni fiind mai puţin înclinaţi spre reprezentări religioase. De asemenea, o mare parte a Imperiului Bizantin, nevorbitor de limbă greacă, era influenţat de erezia hristologică monofizită, ceea ce a contribuit la alimentarea iconoclaştilor cu un anumit gen de argumente teologice, defavorabile cultului icoanelor. Pe lângă acestea, un alt factor determinant în ivirea crizei iconoclaste, l-a constituit mostenirea spiritualismului elen, căci, aşa cum se desprinde din analiza elementelor implicate, acţiunea împăraţilor Leon al III-lea Isaurul (717-741) şi Constantin al V-lea Copronimul (741775) – numit astfel deoarece la Botez, conform unei tradiţii păstrate, ar fi urinat in cristelniţă, semn interpretat de contemporani a fi de rău augur (Copronim = cel cu nume de gunoi) – par a fi fost determinate iniţial de factori neteologici. Spiritualismul elen, valorificând argumentele filosofice neoplatonice, a putut însă să-şi construiască argumentarea sa iconoclastă şi datorită curentului teologic eretic numit origenism şi condamnat de Biserică în secolul al VI-lea. Există chiar mărturii care atestă faptul că, sfetnicii teologici ai lui Leon al III-lea Isaurul erau în mare parte adepţii origenismului ca sistem de gândire filosofico-teologică. Acest lucru este important şi raportat la islam, deoarece aceasta a condus la un soi de iconoclasm pur “grecesc”, diferit radical din punct de vedere filosofic şi teologic de cel oriental Islamic, ceea ce întăreşte aserţiunea enunţată mai sus şi anume că, iconoclasmul bizantin nu s-a dorit a fi o imitare a teologiei islamice defavorabilă oricărei reprezentări a divinului. Oricum, ceea ce împăratul Leon al III-lea Isaurul nu a înţeles atunci când a declanşar persecuţia iconoclastă, a fost faptul că, pentru 44

Biserică, icoanele nu erau doar simple imagini sau simple ilustraţii, deşi, aşa cum am văzut, Apusul creştin accentua mai mult funcţia lor cathetică. El nu a realizat, de asemenea, că, cine se atingea de icoane se atingea de însăşi dogma hristologică pentru care Biserica suferise aşa de mult în secolelel precedente. Acţiunea distrugerii icoanelor a fost, printre altele, numai un pas mic spre atacarea monahismului şi a vieţii ascetice, elemente constitutive legate de destinul şi funcţia cateheticosoteriologică a icoanelor; la rândul lor, acestea au condus mai apoi la atacarea însăşi maternităţii divine a Fecioarei Maria, la negarea apelativului ei de Theotokos ( = Născătoare de Dumnezeu). Raţionalizarea credinţei – căci acesta era, la urma urmei, scopul acţiunii iconoclaste – nu s-a oprit doar la jumătatea drumului, adică doar la simpla înlăturare a icoanelor din biserici, ci a mers mult mai departe, atacând însăşi fiinţa şi misterul creştinismului: Sfânta Liturghie. Venerarea Evangheliei, a icoanelor, a crucii, precum şi a moaştelor şi a altor relicve sfinte, alcătuieşte un tot unitar cu misterul liturgic al prezenţei divine. De aceea, apare de înţeles mai ales reacţia cercurilor monahale prin reprezentanţii cei mai de seamă ai acestei stări bisericeşti; vom numi aici doar două nume dintre cele mai importante: Sf. Ioan Damaschinul şi Sf. Teodor Studitul, ale căror argumente teologice în favoarea cinstirii icoanelor vom încerca şi noi să le analizăm succinct pe parcursul rândurilor următoare.

4. Sf. Ioan Damaschinul – câteva repere asupre vieţii, operei şi activităţii lui

Sf. Ioan Damaschinul, considerat în mod convenţional pentru Răsăritul ortodox creştin drept ultimul mare părinte bisericesc, a reprezentat în secolele VII-VIII una dintre cele mai luminate minţi ale Imperiului Bizantin. Spirit enciclopedic, Sf. Ioan Damaschinul a încercat sintetizarea cunoştinţelor epocii sale într-un proiect de mare anvergură, comparabil, poate, doar cu cel aristotelic. Două dintre cele mai 45

cunoscute opera ale sale Dogmatica şi Dialecticareprezintă şi astăzi documente de bază cu privire la vocabularul filosofic şi religios, încercându-se prin ele integrarea aristotelismului în gândirea creştină;Dogmatica a rămas şi constituie pentru Biserică textul de referinţă în înţelegerea dogmei creştine. Născut în Siria la Damasc – de unde şi numele de „Damaschin(ul)“ – în jurul anului 675, Sf. Ioan Damaschinul făcea parte dintr-o familie înstărită care deţinea funcţii importante în administraţia fiscală a ţării. Bunicul său, Mansur, avusese parte de un rol istoric ingrat, tratând capitularea şi predarea Damascului în mâinile arabilor la 4 septembrie 635. Tatăl Sf. Ioan Damaschinul, Serghie – cu numele arab Sargun-benMansur – a fost consilierul califilor Mo-Awia şi Abd-el-Melik, putându-i oferi fiului său o educaţie aleasă. Ca urmare a acestei pregătiri, Sf. Ioan Damaschinul a putut ocupa după moartea tatălui său funcţia acestuia, până în anul 718, când califul Omar al II-lea porneşte o ofensivă anticreştină. Acesta este momentul în care el renunţă la averi, la sclavi şi la demnităţi, retrăgându-se împreună cu fratele său, Cosma, la mânăstirea Sf. Sava din Palestina, unde a trăit ca preot şi călugăr până la sfârşitul vieţii sale, oficiind, de asemenea, şi serviciile religioase în Biserica Învierii din Ierusalim. Teolog de marcă, imnograf şi melod, el a combătut erezia iconoclastă după declanşarea acesteia de către împatul Leon al III-lea Isaurul, scriind trei tratate şi luând parte la sinodul antiiconoclast al episcopilor orientali. A trecut la cele veşnice în anul 749, fiind înmormântat la mânăstirea Sf. Sava.

5. Argumentele teologice ale Sfântului Ioan Damschinul în favoarea cinstirii icoanelor – o expunere succintă

Sf. Ioan Damschinul a fost primul teolog creştin care a oferit o adevărată sinteză a icoanelor. Cu toate acestea, la el rămân unele 46

neclarităţi, care vor fi lămurite abia în a doua etapăa disputei iconoclaste. El a scris „Cele trei cuvinte împotriva celor care resping icoanele“ în jurul anului 730, tratate care se axează mai ales asupra reproşului de idolatrie adus creştinilor iconoduli. Pe lângă acest aspect, Sf. Ioan Damschinul se apleacă şi asupra altor aspecte, oferind cultului icoanelor un fundament solid, tratând despre noţiunea de chip şi despre cinstirea lui. În opinia sa, noţiunea de chip are mai multe sensuri. În general, arată Sf. Ioan Damaschin, chipul este o asemănare care exprimă un model anume, deosebindu-se însă, prin ceva, de acel model. El enumeră cinci categorii de chipuri. Important pentru tema de faţă este cea de-a cincia categorie şi anume, imaginile celor cărora dorim să le păstrăm amintirea. Aceste imagini pot fi, la rândul lor, de două feluri: cele consemnate prin descrieri scriptice şi cele redate prin pictură. Prin urmare, chipul este văzut de Sf. Ioan Damaschin drept un concept analogic. El ţine însă să precizeze faptul că, în cazul icoanelor, legătura care uneşte icoana cu modelul sau prototipul ei este mult mai dificilă decât în cazul altor categorii. Este însă surprinzător faptul că, Sf. Ioan Damaschin nu menţionează concret, care este această legătură. Ideea sa principală este aceea de participare, în perspectiva căreia el vede asemănarea care face chipul mai mult sau mai puţin desăvârşit. Cu toate aceasta, Sf. Ioan Damaschin nu introduce neapărat o distincţie netă întrechipul natural şi chipul artificial şi care va fi fundmentală în cea de-a doua fază a disputei iconclaste. În privinţa iconofobilor, cum că venerarea icoanelor ar fi prea mult legată de ceea ce este pământesc şi de material sensibilă, Sf. Ioan Damaschin îşi construieşte argumentaţia pornind de la hristologie. În Hristos Iisus, materia însăşi a fost sfinţită, trupul său material, real, fiind sfinţit prin unirea ipostatică cu Logosul divin. În acest sens, Sf. Ioan Damaschin putea afirma că, cinstirea pe care el o aduce materiei nu este una care ar face din aceasta un idol, sau care ar transforma-o în Dumnezeu, ci este o cinstire care relevă faptul că materia este umplută de energie divină şi de har.

47

Materia joacă, aşadar, un rol important in iconomia mântuirii oamenilor, ea nereprezentând marginea cea mai de jos, partea cea mai îndepărtată de Dumnezeu ca în neoplatonism; ea nu este o piedică în calea mântuirii, ci, dimpotrivă, prin intratea în relaţie cu Hristos, ea devine un locus, deci un loc în care se mijloceşte mântuirea. Totuşi, trupul lui Hristos, prin unirea sa ipostatică cu Logosul divin, este prin natura sa un alt mod de a fi asemenea cu Dumnezeu decât icoana, care este unită cu Hristos numai prin aceea ca ea îl reprezintă pe Hristos. De aceea, celor materiale nu le revine nici un cult doar prin ele însele, fapt care, într-adevăr, ar reprezenta idolatrie. Desigur, prin aceasta nu se poate afirma că, la Sf. Ioan Damaschin ar lipsi o perspectivă maipersonalistă cu privire la icoană. În acest sens, el afirmă că icoanele sunt sfinţite prin numele persoanelor care sunt înscrise pee le. Credinciosul care vede acest nume, vede chiar pe cel pe care el îl desemnează. Se poate vorbi, aşadar, la Sf. Ioan Damaschin, de o continuă identificare a icoanei cu modelul ei. Cel care priveste icoana lui Hristos, îl priveşte pe Hristos însuşi. Acestea ar fi, succinct, punctele pe care Sf. Ioan Damaschin se sprijină atunci când vrea să dovedească justeţea actului cinstirii iconelor. Pe lângă acestea, la Sf. Ioan Damaschin se mai găsesc şi alte aspecte, cum ar fi, de exemplu, distincţia dintre adorare (gr. latreia) care se datorează numai lui Dumnezeu şi venerare (gr.proskynesis) care se aduce numai sfinţilor (Fecioarei Maria i se aduce supravenerare) şi celor sfinţite (Evanghelie, cruce, icoane, moaşte, relicve etc.). În acest sens, Sf. Ioan Damaschin spunea: „Nu ne închinăm materiei, ci celui ce este înfăţişat în icoană, după cum nu ne închinăm materiei din care este făcută Evanghelia, nici materiei crucii, ci chipului crucii (…) Tradiţia închinării la icoane este nescrisă, după cum nescrisă este şi închinarea spre răsărit, închinarea la cruce, şi altele foarte multe asemenea acestora.“ Sf. Ioan Damaschin a avut, de asemenea, meritul de a arăta limitele pe care le are puterea imperială în problemele teologice; şi 48

chiar dacă în sistemul său teologic există unele lipsuri, acestea sunt inerente unei încercări de anvergură de sistematizare teologică precum cea la care s-a angajat el.

6. Sf. Teodor Studitul – câteva repere asupre vieţii, operei şi activităţii lui Sfântul Teodor Studitul (759-826) a fost un strălucit imnograf şi teolog ortodox şi stareţ al Mănăstirii Sf. Ioan Botezătorul de la Studion, la marginea Constantinopolului. Cea mai importantă contribuţie teologică a sa, Despre sfintele icoane, constituie o scriere de apărare a cinstirii icoanelor, fiind redactată în timpul celei de-a doua perioade a iconoclasmului. A trăit în timpul împăratului Constantin al V-lea Copronimul (741-775), fiind născut din părinţi evlavioşi, Fotino şi Teoctista. Călugărindu-se, a fost hirotonit preot de către Sfântul Tarasie, patriarhul Constantinopolului,a jungând mai apoi stareţ la mânăstirea Studion – de unde şi numele „Studitul”. Împreună cu Sfântul Tarasie l-a mustrat public pe împăratul Constantin al VI-lea (780-797), fiul împărătesei Irinei, deoarece acesta divorţase şi se recăsătorise. Acest fapt a avut ca urmări faptul că Sfântul Tarasie a fost scos din scaunul său patriarhal, Sf. Teodor a fost bătut şi mai apoi izgonit la Tesalonic. Mai apoi, devenind Irina împărăteasă (797-802), el a fost rechemat din exil. După moartea Irinei, Sf. Teodor a fost din nou exilat de către împăratul Nichifor I (802-811), care căuta şi el diverse motive pentru a înlătura cultul icoanelor. Un nou exil l-a suferit Sf. Teodor pe timpul împăratului Leon Armeanul fiind trimis la Metop, lângă lacul Apoloniada, în Frigia unde a şi fost maltratat. Şi de acolo a fost trimis la Smirna şi închis într-o temniţă, unde, la fel, a fost maltratat. Rechemat din exil odată cu urcarea pe tron a lui Mihail II Gângavul (820-829), a trecut la cele veşnice în anul 826. 7. Argumentele teologice ale Sfântului Teodor Studitul în favoarea cinstirii icoanelor – o expunere succintă

49

Punctul de plecare al Sf. Teodor Studitul în argumentaţia sa referitoare la cinstirea icoanelor, l-a reprezentat paradoxul întrupării Fiului lui Dumnezeu şi anume, faptul că ceea ce era nevăzut a devenit văzut. De aceea, teologia sa cu privire la icoane, s-a concentrate mai ales pe dovezi pur teologice şi anume, pe taina persoanei lui Hristos. Sistematizând argumentele sale, ele pot fi structurate după cum urmează: a)

Icoana – chip al persoanei;

b)

Icoana – un loc al prezenţei personale;

c)

d)

Privirea la icoană nu este o simplă privire înicoană, ci este o privire duhovnicească; Icoana – pecete a kenozei (= micşorării, golirii) lui Dumnezeu. Faptul întrupării Fiului lui Dumnezeu are pentru Sf. Teodor Studitul consecinţe majore: prin aceasta, noi am văzut persoana sa, sau exprimat în limbaj teologic, am văzut ipostasul Cuvântului (Logosului)lui Dumnezeu. Sf. Teodor Studitul va fi primul care va remarca faptul că, icoana nu reprezintă natura sau firea cuiva, ci persona sa. Icoana redă mereu chipul unei personae. Pentru a răspunde obiecţiei iconoclaştilor, cum că Hristos uneşte ipostatic în persoana sa firea umană cu cea divină şi, prin urmare este imposibilă redarea sa în icoană, natura divină nefiind circumscribilă, spre deosebire de cea umană care este, Sf. Teodor Studitul recurge la distincţia aristotelică ce formulează principiul conform căruia o noţiune generală nu are subzistenţă concretă decât in indivizi concreţi. De aceea, pentru el, în contrast cu platonismul, umanitatea o constituie indivizii concreţi care există, în vreme ce conceptul general nu există decât în mod conceptual-abstract. Pornind de la această remarcă, Sf. Teodor Studitul defineşte persoana în funcţie de două aspecte: pe de-o parte, ea este o existenţă autonomă, pe de altă parte ea poate fi definită şi descrisă prin însuşiri şi caracteristici precise. Dacă Hristos Iisus ar fi asumat numai natura umană comună, El ar fi putut fi cunoscut ca om numai spiritual-conceptual, natura umană 50

a sa, neexistând de sine conform dogmei hristologice, înainte de întrupare, ea fiind asumată prin enipostaziere în momentul întrupării. Urmând aceasta logică, Sf. Teodor Studitul trage o puternică linie de demarcaţie între descriere şi scriere, între a circumscrie şi a picta. Astfel, datorită noţiunii sale de persoană “compusă”, Sf. Teodor Studitul a relevat caracterul insuficient al argmentaţiei iconoclaştilor, care înţelegeau greşit noţiunea de persoană. Aşa după cum susţineau iconofilii, atât lucrarea lui Hristos, cât şi persoana sa erau cele vizate în disputa iconoclastă. Pentru a ilustra acest aspect, Sf. Teodor Studitul a trebuit, pe lângă clarificarea noţiunii de persoană, să invoce şi distincţia dintre theologia şi ikonomia, argumentând că, în cazul în care cultul datorat icoanei care-l reprezintă pe Hristos ar fi desfiinţat, acelaşi lucru s-ar întâmpla şi cu „iconomia“ sa, ceea ce ar fi dus la imposibilitatea obţinerii mântuirii prin el. Cu alte cuvinte, Sf. Teodor Studitul subliniază aspectul soteriologic al cultului icoanelor, un aspect teologic drag Răsăritului creştin ortodox, aşa după cum am subliniat şi noi în prima parte a lucrării de faţă. Dacă Hristos ar fi asumat un trup care nu putea fi reprezentat, aşa după cum doreau iconoclaştii să sugereze, atunci, spune Sf. Teodor Studitul, mântuirea atribuită lui îşi pierdea valoarea.

8. Câteva gânduri de final

Datorită contribuţiei numeroşilor teologi iconofili, dar mai ales datorită clarificărilor aduse de cei doi mari corifei, Sf. Ioan Damaschinul şi Sf. Teodor Studitul, precum şi datorită martirajului suferit de către monahi şi de alte stări ecleziale în timpul persecuţiei iconoclaste, iconoclasmul a fost judecat şi condamnat de către Biserică la cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic de la Niceea din anul 787 şi mai apoi la Sindoul din 843 drept erezie. S-a ajuns la concluzia că, atât în teorie, cât şi în practică iconoclasmul recapitula toate ereziile din trecutul Bisericii, nefiind altceva, decât suma unor greşeli şi erezii. Adversarii cinstirii icoanelor au fost excomunicaţi, iar averile lor confiscate. La iniţiativa 51

delegaţilor papali, în mijlocul Catedralei Sf. Sofia din Constantinopol, a fost pusă o icoană, pentru a fi venerată în mod solemn de către toţi oamenii. Iconoclasmul încheie, aşadar, seria marilor erezii hristologice. Spre deosebire de fiecare erezie în parte, care luau doar un aspect al iconomiei mântuirii în discuţie, iconoclasmul punea în discuţie iconomia mântuirii în ansamblul ei. Sinodul de la Niceea din anul 787 a definit corect doctrina icoanelor, înlăturând abuzurile care existau, desigur, în Biserică referitoare la cinstirea acestora. Ele trebuei venerate, deoarece venerarea în sine se acordă nu materiei, ci celui reprezentat pe icoană. Distincţia între venerare şi adorare a devenit de atunci clasică în teologie, fiind un argument forte în lupta împotriva iconoclaştilor.

Bibliografie 1.

S. BREZEANU, Istoria Imperiului Bizantin (Ed. Meronia: Bucureşti, 2007).

2.

J. MEYENDORFF, Teologia Bizantină. Tendinţe istorice şi teme doctrinare (= Teologi Ortodocşi Străini); (Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române: Bucureşti, 21996).

3.

J. MEYENDORFF, Biserica Ortodoxă ieri şi azi (Ed.Anastasia: Bucureşti, 1996).

4.

P. DESEILLE, Ce este Ortododxia? Reîntregirea: Alba Iulia, 2004).

5.

I. PETRE, Iconoclasmul. Atitudini şi conflicte implicate de problema iconoclasmului (Lucrare de seminar prezentată la “Istoria Bisericii”, la Pr. Prof. Dr.E. DUMEA – Institutul Teologic Romano-Catolic “Sfântul Iosif” – Iaşi, 2006); (Referat postat lahttp://www.ereferate.ro/referate/Iconoclasmul2006-09-15.html şi accesat la 08.01.2009).

52

Cateheze

penru

adulţi (Ed.

6.

Art. Teodor Studitul, postat lahttp://ro.orthodoxwiki.org/Teodor_Studitul şi accesat la 09.01.2009.

7.

P. EVDOKIMOV, Ortodoxia (= Seria Teologi Ortodocşi Străini); (Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române: Bucureşti, 1996).

8.

D. FECIORU, Introducere: viaţa şi opera Sfântului Ioan Damaschin, în: SF. IOAN DAMASCHIN, Dogmatica(= Mari Scriitori Creştini) (Ed. Scripta: Bucureşti,31993).

9.

SF. IOAN DAMASCHIN, Dogmatica (= Mari Scriitori Creştini) (Ed. Scripta: Bucureşti, 31993).

10. CHR. SCHÖNBORN, Icoana lui Hristos. O introducere teologică (Ed. Anastasia: Bucureşti, 1996). 11. J. PELIKAN, Tradiţia creştină. O istorie a dezvoltării doctrinei. Vol. II: Spiritul creştinătăţii răsăritene (600-1700) (Ed. Polirom: Iaşi, 2005). 12. L. USPENSKY, Teologia icoanei în Biserica Ortodoxă(Ed. Anastasia: Bucureşti, 1994). Dondos Adrian Mircea Sursa: http://quadratus.wordpress.com

53