Razboiul Din Coreea

Razboiul din Coreea 24.03.2003-Romania libera Azi, când asistam la show-ul televizat, razboiul din Irak, ar trebui sa ne gândim cine sta in spatele acestui razboi si sa nu fim atât de naivi incât sa credem ca SUA este eliberatoarea poporului irakian de sub jugul lui Saddam asa cum multi au crezut ca URSS ne-a eliberat de sub jugul fascist. In spatele acestui razboi stau interesele unor societati secrete foarte puternice pe care ultimul lucru care le-ar induiosa ar fi soarta oprimatului popor irakian sau a oricarui alt popor. Niciodata pâna azi nu au facut americanii un razboi din "mila" pentru un popor oprimat. Cei care au interese economice si politice, si fac razboaiele, nu au mila de nimic si nimeni. Cele doua motive principale ale acestui razboi sunt petrolul si indepartarea celui mai puternic dusman al Israelului, Saddam. Bush este de fapt un pion, nu este atât de inteligent ca sa organizeze si conduca toata aceasta tevatura, altii sunt cei care iau deciziile. Azi, când nu mai exista dusmanul comunist, a aparut dusmanul arab si terorismul. Când nu va mai exista nici dusmanul arab, va aparea, desigur, dusmanul extraterestru, si totdeauna vom avea nevoie de "prietenul" puternic si bine inarmat, USA, ca sa ne aprere. Totul este planificat si prevazut. Nicaieri altundeva nu s-a evidentiat mai pregnant manipularea de catre societatile secrete a ambelor parti participante intr-un conflict armat, ca in cazul Razboiului din Correa, care a izbucnit la inceputul anilor ´50 si azi Coreea de Nord este inclusa in "axa raului". Ca si in cazul razboaielor din Golf si Vietnam, semantica oficiala a caracterizat acest conflict – care a dus la pierederea a aproape 34.000 de vieti americane - drept o simpla "actiune politieneasca" si nu un razboi in adevaratul sens al cuvântului. Exista multe documente care arata ca izbucnirea conflictului din Peninsula Coreeana a fost rezultatul unei minutioase planificari efectuate de niste persoane al caror control se extindea atât asupra guvernului american, cât si a celui sovietic. Acest conflict a inceput odata cu fondarea ONU, la sfârsitul celui de-al II-lea Razboi Mondial. Termenul de "Natiunile Unite" fusese temeinic imprimat in mintea poporului american in timpul razboiului, când denumea in mod generic toate tarile aliate in lupta contra Italiei, Germaniei si Japoniei. Organizatia Natiunilor Unite a fost de fapt doar o dezvoltare a vechii Ligi a Natiunilor, acea incercare esuata de a forma un guvern mondial, instigata de Woodrow Wilson si de emmbrii societatilor secrete conduse de catre Milner si Rhodes. Ideea a fost reînviata in timpul celui de al II-lea Razboi Mondial, când reprezentanti ai guvernelor SUA, URSS, Marii Britanii si ai miscarii

nationaliste chineze condusa de Ciang Kai Shi, s-au intâlnit la Dumbarton Oaks, lânga Washington DC, in perioada 21 august-7 octombrie 1944. Unul dintre principalii initiatori ai acestei actiuni, precum si ai celor care au urmat in vederea infiintarii unei organizatii a Natiunilor Unite, a fost John Foster Dulles, care a contribuit de asemenea si la fondarea Consiliului pentru Relatiile Externe. Participant la Conferinta de Pace de la Versailles din 1917, Dulles a creat si Organizatia Tratatelor din Asia de Sud-Est (SEATO) - care a asigurat "acoperirea" juridica pentru razboiul din Vietnam. Alte detalii privitoare la modul de organizare si functionare a ONU au fost puse la punct in cadrul importantei Conferinte de la Ialta, din februarie 1945. Pe baza protocoalelor secrete semnate al Ialta, s-a cazut de acord asupra impartirii teritoriului coreean de-a lungul Paralelei 38, fapt ce a permis URSS si Chinei sa dobândeasca controlul asupra partii de nord a acestui teritoriu, instaurând un regim comunist. Desfasurarea unei astfel de actiuni fusese avuta in vedere cu un an inainte. Intr-un articol aparut in aprilie 1944 in publicatia "Foreign Affairs", se cerea instaurarea unei "tutele asupra teritoriului coreean, tutela asumata nu de o tara oarecare, ci de catre un grup de Puteri, format, sa zicem, din SUA, Anglia, China, Rusia". Conducerea Consiliului pentru Relatii Externe era constienta ca marele public american s-ar putea sa nu fie de acord cu razboiul, in cazul in care instaurarea unei asemenea "tutele" ar putea fi pusa sub semnul indoielii, si a inceput sa dezvolte un rationament care sa justifice o eventuala interventie militara in Peninsula Coreeana. Daca negocierile americane ( conduse de membrii Comisiei pentru Relatii Externe, CFR ) si politica de comert si imprumuturi nu ar fi acordat URSS un rol important in Pacific, in Coreea nu s-ar fi instaurat un regim comunist si nici nu ar fi avut loc Razboiul din Peninsula. Construirea formala a ONU a inceput la doua luni dupa incheierea Conferintei de la Ialta, la Conferinta Natiunilor Unite privitoare la Organizarea Vietii Internationale Postbelice desfasurata la San Francisco. In urma acesteia, in iunie s-a semnat o Cartà, document ce a intrat in vigoare la 24 octombrie 1945 - adica la mai mult de doua luni dupa incheierea celui de al II-lea Razboi Mondial. ONU a fost creata din punct de vedere principal de catre membrii Consiliului pentru Relatii Externe. In delegatia americana ce a participat la Conferinta de creare a ONU existau 47 de membri ai CFR. Avându-i in vedere pe Dulles si pe ceilalti membri ai Consiliului pentru Relatiile Externe, care au fost originea crearii ONU, nu este o surpriza sa constatam ca aceasta organizatie supravegheaza astazi desfasurarea

activitatii Bancii Internationale pentru Reconstructie si Dezvoltare ( cunoscuta de marele public sub denumirea de Banca Mondiala ) si a Fondului Monetar International ( FMI ). ONU gazduieste de asemenea sub egida sa o serie intreaga de agentii cu activitati in domeniul social, precum Organizatia Internationala a Muncii ( OIM ), Organizatia pentru Alimentatie si Agricultura ( FAO ), Organizatia Mondiala a Sanatatii ( OMS ), Organizatia Natiunilor Unite pentru Educatie, Stiinta si Cultura ( UNESCO ), Fondul pentru Copii al ONU ( UNICEF ). In 1947, ca urmare a unei intreruperi a negocierilor dintre cele doua Coree privitoare al reunificarea tarii, problema coreeana a fost incredintata spre rezolvare ONU. Prin 1949, atât SUA, cât si URSS isi retrasesera in cea mai mare parte trupele de ocupatie din Peninsula Coreeana. Retragerea americanilor din Peninsula a lasat o armata sud-coreeana de numai 16.000 de oameni, dotata in majoritate cu arme de calibru mic, fata in fata cu o armata nord-coreeana comunista, de peste 150.000 de oameni, inarmata cu piese de artilerie ultramoderne, de fabricatie sovietica dupa modele americane. Atunci când generalul Albert C. Wedemeyer - care a fost trimis de presedintele Truman pentru a evalua situatia din Peninsula dupa retragerea americanilor - i-a raportat acestuia ca armata comunista reprezenta o amenintare directa la adresa teritoriului sud-coreean, afirmatiile sale au fost ignorate, iar raportul ce le cuprindea nu a fost publicat. In ianuarie 1950, premierul nord-coreean Kim Il-sung a proclamat un "an al unificarii", incepând masarea de trupe de-a lungul Paralelei 38. La fel ca in cazul conflictului ulterior din Golful Persic, Departamentul de Stat al SUA, ce era ticsit de membri ai Consiliului pentru Relatii Externe, nu a facut nimic. Secretarul de stat in administratia Truman, Dean Acheson, membru si el al CFR, a declarat public faptul ca, Coreea se gasea in afara perimetrului defensiv al SUA. Acest lucru a dat semnal limpede lui Kim, care in iunie a invadat partea de sud a tarii, sub patronajul sovieticilor. Liderii americani au mimat surpriza si supararea cu privire la declansarea atacului nord-coreean impotriva sudului la 25 iunie 1950, cerând o intrunire urgenta a Consiliului de Securitate ONU, compus pe atunci din reprezentanti ai SUA, Marii Britanii, URSS si Chinei nationaliste. Consiliul, in absenta reprezentantilor URSS si cu China reprezentata doar de ambasadorul regimului anticomunist, condus de Cian Kai Shi, au votat in favoarea unei interventii ONU in Coreea. Autorii specializati in materie de conspiratie au remarcat ca acest vot favorabil ar fi putut fi impiedicat daca URSS si-ar fi folosit dreptul la veto, insa, ciudat, chiar in acea zi, reprezentantii URSS la ONU au hotarât sa

iasa din sala in semn de protest cu privire la faptul ca ONU inca nu recunoscuse China comunista. La 27 iunie 1950, cu aprobarea ONU, presedintele Truman a ordonat trupelor americane sa ajute la desfasurarea actiunii "politienesti" de sub egida ONU, ce consta in apararea teritoriului sud-coreean de invazia comunista a trupelor din nord. Pe tot parcursul lunilor iulie-august 1950, armata sud-coreeana, coplesita atât din punct de vedere numeric cât si din cel al dotarii cu armament, impreuna cu cele 4 divizii americane prost echipate, trimise de Truman in ajutor, a fost impinsa spre sud pâna in vârful Peninsulei Coreene. Situatia a fost foarte dificila pâna la mijlocul lui septembrie, când generalul Douglas MacArthur a lansat un atac stralucit si indraznet asupra portului Inchon, de la mijlocul Peninsulei Coreene, ce a "spart" frontul de lupta al nord-coreenilor, taindu-le liniile de aprovizionare. Acestia s-au retras, urmariti indeaproape de trupele ONU - din totalul carora 90% il reprezentau trupele americane. Atunci când luptele au trecut dincolo de Paralela 38, regimul comunist chinez, condus de Mao Zedong, a avertizat ca orice miscare a trupelor ONU dincolo de fluviul Yalu ( granita dintre China si Coreea ) ar fi inacceptabila pentru tara sa. MacArthur a prevenit Departamentul de Stat al SUA cu privire la faptul ca trupele regimului comunist chinez se concentrau la nord de fluviul Yalu, insa acest avertisment nu a fost luat in seama. Pe 25 noiembrie 1950, aprope 200.000 de "voluntari" chinezi au trecut fluviul Yalu, atacând frontal trupele ONU, luate total prin surprindere. Inca 500.000 de chinezi au facut acelasi lucru in decembrie 1950. Generalul MacArthur, eroul american al celui de al II-lea Razboi Mondial, a ordonat Fortelor Aeriene din subordine sa bombardeze podurile de peste fluviul Yalu, ceea ce ar fi taiat liniile de aprovizionare si comunicatii ale trupelor comuniste chineze, venite in ajutorul Coreei de Nord. El a apelat la congresmanii ce ii impartaseau ideile, cerându-le sprijinul pentru desfasurarea actiunilor sale militare si rugându-i ca SUA sa permita nationalistilor chinezi din Taiwan sa lanseze un al doilea front impotriva Chinei comuniste, pentru ca astfel sa reduca presiunea exercitata de acesta asupra trupelor americane din Coreea. Raspunsul oficial la cererile lui MacArthur a venit repede. Ordinele sale privind efectuarea unor raiduri aeriene de bombardament au fost anulate de catre generalul George Marshall ( "parintele" Planului Marshall pentru Reconstructia Europei dupa incheierea celui de al II-lea Razboi Mondial si membru al Consiliului pentru Relatii Externe, care fusese reactivat de catre presedintele Truman, cu toate ca se

afla in rezerva, pentru a indeplini functia de Secretar de stat al Apararii ). Este vorba despre acelasi Marshall despre care gurile rele spun ca, pe vremea când era Seful Statului Major al Armatei, ar fi stiut dinainte despre declansarea de catre japonezi a atacului de la Pearl Harbour, dar nu a luat nici o masura pentru prevenirea sa. MacArthur a primit ordin sa nu bombardeze baze de aprovizionare esentiale ale chinezilor, cerându-i-se in acelasi timp sa ordone pilotilor sa nu porneasca in urmarirea avioanelor inamice ce evitau lupta. Comandantul trupelor chineze, generalul Lin Piao, avea sa declare mai tàrziu: "Nu as fi declarat niciodata atacul asupra trupelor ONU, riscând astfel vietile oamenilor din subordine, cât si reputatia de militar, daca nu as fi fost asigurat cu privire la faptul ca Washingtonul il va impiedica pe generalul MacArthur sa ia masuri corespunzatoare de represalii impotriva liniilor mele de aprovizionare si comunicatie". Apelul lui MacArthur, prin care cerea sprijinul poporului american fata de initiativele sale militare, a avut drept consecinta destituirea sa de catre presedintele Truman din functia de Comandant Suprem al Fortelor ONU din Coreea, la 10 aprilie 1951. A fost inlocuit din functie de generalul Mathew B. Ridgeway, care mai târziu avea sa devina membru al Consiliului pentru Relatii Externe. Planul intocmit de MacArthur pentru un atac diversionist al Taiwanului asupra trupelor Chinei comuniste nu avea sa fie niciodata pus in practica, caci presedintele Truman avusese grija sa blocheze executarea acestuia, la numai doua zile dupa declansarea atacului nord-coreean. In acealsi timp, generalul Marshall a respins oferta conducatorului nationalist chinez Cian Kai Shi de a trimite trupe in ajutorul americanilor din Coreea. Acestor ordine de neînteles, care restrângeau la maximum optiunile militare ale trupelor americane li se adauga faptul uluitor ca, comandantii rusi conduceau desfasurarea conflictului de ambele parti ale Paralelei 38. In cele din urma sa incheiat cu semnarea unui armistitiu la data de 27 iulie 1953, la numai sase luni dupa ce generalul Dwight Eisenhower devenise presedintele SUA. Autorul Griffin scria ca "in realitate, comunistii conduceau ambele parti beligerante". Ceea ce alti autori specializati in materie de conspiratie nu au luat in seama au fost dovezile cu privire la faptul Rusia comunista a fost finantata si controlata inca de la inceputul existentei sale de catre membrii cercului interior al societatilor secrete americane moderne. MacArthur, remarcând faptul ca pentru prima oara pe parcursul istoriei militare, SUA nu reusisera sa obtina victoria, avea sa spuna mai târziu:

"Nicicând mai inainte aceasta tara nu a fost angajata intr-o lupta mortala cu o putere dusmana, fara a avea vreun obiectiv militar precis de atins, fara vreo alta politica decât aceea reprezentata de o serie intreaga de restrictii in domeniul conducerii operatiilor militare, sau intr-adevar, fara ca macar sa recunoasca in mod formal existenta unei stari de razboi intre ea si celelate parti beligerante". Aceasta stare de lucruri a dus la crearea in SUA a unui precedent care continua sa ne bântuie pâna astazi. Dar analizând din nou la rece desfasurarea evenimentelor de atunci, trebuie sa ne intrebam inca odata daca nu cumva a existat totusi un scop ascuns in spatele acestui conflict aparent fara sens si daca acesta nu era cumva cunoscut doar membrilor cercurilor inalte ale societatilor secrete. Un articol aparut intr-o editie din 1952 a publicatiei Foreign Affairs explica: "Dupa parerea mea, intelesul experientei noastre din Coreea este acela ca am realizat un progres istoric catre crearea unui sistem viabil de securitate colectiva". Prin urmare, Razboiul din Coreea nu a fost decât un alt pas inainte in transpunerea in practica a telurilor Consiliului pentru Relatii Externe vizând realizarea unui guvern mondial, sprijinit de un comandament militar unificat, asa cum stau lucrurile in cadrul NATO. Referindu-se la asta, Dean Acheson, membru al Consiliului pentru Relatii Externe, recunostea mai târziu ca "singurul motiv pentru care i-am spus presedintelui sa lupte in razboiul din Coreea a fost acela ca doream sa validez existenta NATO, conferindu-i legimitate". Atât NATO cât si ONU au aparut de pe urma celui mai important eveniment din istoria secolului XX - cel de al II-lea Razboi Mondial - si, inca o data, cercetatorul serios gaseste si aici amprenta de neconfundat a societatilor secrete. Momente istorice din anii '50 1950 - Războiul Rece În 1950, Corea de Nord comunistă a invadat Coreea de Sud, atacul intensificând brusc Războiul Rece... Preşedintele SUA, Harry Truman, le-a explicat americanilor semnificaţia evenimentului. "Coreea este o ţară mică, la mii de kilometri

depărtare. Dar ce se întâmplă acolo are importanţă pentru fiecare american. Duminică 25 iunie forţele comuniste au atacat Republica Coreea. Acest atac a demonstrat clar, dincolo de orice dubiu, că mişcarea comunistă internaţională este gata să recurgă la invazia armată ca să cucerească state independente", declara preşedintele Truman. Razboiul cald al ''Razboiului rece''

Razboiul din Coreea a determinat largirea zonei de „containment” in intreg perimetrul estic al Asiei. Desi in politica SUA s-a remarcat o crestere a cheltuielilor destinate apararii si o extindere geografica a zonei de ingradire a URSS, inca din perioada premergatoare razboiului coreean, conflictul a fost catalizatorul, conditia necesara pentru consolidarea acestui proces. La momentul diviziunii Coreei, secretarul de stat american, Byrnes a inclinat catre ideea impingerii granitei cat mai spre nord posibil. In aceasta ordine de idei, SUA a sugerat Paralela 38 ca linie de demarcatie, propunere acceptata fara nici un fel de obiectie de Stalin, deoarece chiar daca lasa doua treimi din populatie in sud, plasa sub influenta sovietica zona nordica mult mai industrializata. Astfel, URSS a instalat rapid la guvernare un Partid Comunist, care sa serveasca interesele sovietice, suprimand totodata si un numar de revolte anticomuniste. SUA, considerand Coreea ca fiind de o importanta strategica redusa, a decis sa instaleze un guvern autohton in sud si sa se retraga cu un minim de efecte negative, ceea ce a avut ca urmare organizarea de alegeri libere in mai 1948, sub tutela ONU, urmate la scurt timp de adoptarea constitutiei Republicii Coreea. Intre timp, in nord, sovieticii au contraatacat prin institutionalizarea Republicii Democrate Populare Coreene, sfarsind prin a-si retrage trupele in luna decembrie. SUA au urmat exemplul sovieticilor, retragandu-si trupele, evitand astfel sa fie atrase in ostilitatile determinate de o invazie nordcoreeana (fapt ce parea a fi foarte probabil). Totusi, SUA nu dorea sa asiste la o prabusire a Coreei de Sud si a furnizat guvernului de la Seul suficient suport economic si militar pentru a putea face fata

provocarilor interne si atacurilor de guerila. Astfel, pana in anul 1950, Coreea de Sud si-a consolidat securitatea interna, insa o serie de probleme precum cresterea pretului la orez a dat nastere la nemultumiri, punand in dificultate administratia Rhee. Liderul nord-coreean, Kim Il Sung, a fost cel care i-a propus lui Stalin o invazie a Coreei de Sud, motivand ca celulele Partidului Muncitoresc sunt extrem de active in Sud, iar populatia va declansa o revolta atunci cand Partidul va da semnalul. Aceste afirmatii se bazau pe existenta, nedovedita insa, a unui numar de 77.000 de luptatori de guerila si a altor 500.000 de comunisti aflati in ilegalitate. Stalin s-a consultat cu Mao Zedong, care a aprobat initiativa nord-coreeana, argumentand ca SUA nu vor interveni, din moment ce razboiul ar fi o problema interna a Coreei. Stalin, desi nu la fel de increzator precum cei doi lideri asiatici, a incuviintat invazia, mizand pe un conflict de scurta durata si pe o victorie rapida a Nordului, evitand in acest fel o interventie americana. Dand dovada de precautie, dupa un proces masiv de echipare a armatei nord-coreene, Rusia si-a retras consilierii militari pentru a ascunde orice implicare a URSS in conflict. Ulterior, Hrusciov a criticat aceasta decizie, sustinand ca implicarea unuia sau a doua detasamente de tancuri sovietice in conflict ar fi putut asigura victoria Nordului. Reactia ONU In timpul invaziei din 25 iunie 1950, presedintele american, Harry Truman, se afla in vacanta. Ulterior, acesta a declarat ca, in drum spre Washington si-a amintit de Manciuria (1931), Ethiopia (1935-1936) si de Austria (1938), cand pasivitatea democratiilor occidentale a incurajat escaladarea conflictului : “Daca aceasta actiune ar fi ramas fara replica, ar fi dus la izbucnirea celui de-al Treilea Razboi Mondial, asa cum incidente similare au condus la declansarea celui de-al doilea… Era de asemenea limpede pentru mine ca fundamentele si principiile Natiunilor Unite erau amenintate in cazul in care acest atac neprovocat nu era stopat”, avea sa afirme Truman. Acest punct de vedere nu caracteriza doar politica SUA; o directiva a unui oficial francez aprecia ca pierderea Coreei ar deteriora ireversibil prestigiul Vestului. Potrivit spuselor Secretarului de Stat, Dean Acheson, guvernele mai multor natiuni vest-europene pareau a fi intrat intr-o stare de panica, pe masura ce asteptau sa vada daca Statele

Unite vor actiona sau nu. Decizia Statelor Unite de a se implica in conflict nu a fost luata in virtutea unor sentimente de simpatie fata de natiunea coreeana sau datorita importantei sale strategice, ci in dorinta amortizarii tensiunilor generate in sistemul politic international. SUA s-a adresat Consiliului de Securitate al ONU, care datorita boicotului sovietic, a putut condamna invazia si soma Coreea de Nord sa se retraga. Asa cum era de asteptat, somatia a ramas fara raspuns, astfel incat SUA a extins ajutorul naval si aerian acordat Coreei de Sud, stiind ca se va bucura de sprijinul Organizatiei Natiunilor Unite. Este de presupus ca SUA ar fi adoptat acelasi comportament si in cazul in care delegatul sovietic ar fi fost prezent pentru a face uz de dreptul de veto in Consiliul de Securitate. In cele din urma, la presiunile politice ale SUA, 15 state (la care se adauga si Coreea de Sud) au contribuit cu trupe, dar doar cele ale Commonwealth-ului britanic si Turciei au avut o importanta semnificativa. Initial, ajutorul Statelor Unite si al Marii Britanii s-a materializat in suport aerian si naval, considerandu-se, in ciuda scepticismului liderilor militari americani, ca acest ajutor va fi suficient. In curand, insa (pana la sfarsitul lunii iunie) s-a conturat nevoia unei implicari concrete, astfel incat presedintele Truman a autorizat trimiterea de trupe terestre. Reusita invaziei de la Inchon (15 septembrie1950) a determinat administratia americana sa se intrebe ce va urma. Initial, SUA au declarat ca interventia are ca scop restabilirea ordinii de dinainte de razboi, dar in timpul verii anului 1950 tot mai multe voci cereau pedepsirea Coreei de Nord. Pe 27 septembrie 1950, MacArthur a fost instruit sa procedeze in consecinta, fiind asigurat ca este putin probabil ca URSS si China sa ofere suport militar Coreei. Acest mod de gandire s-a dovedit a fi unul nu tocmai corect. Pe 7 octombrie 1950, o rezolutie britanica, aprobata cu o majoritate covarsitoare de Adunarea Generala, a imputernicit fortele ONU sa traverseze Paralela 38, sa „restabileasca ordinea in intreaga Peninsula” si sa organizeze alegeri libere. Interventia chineza Pe 3 octombrie 1950 primul ministru chinez, Zhou En-lai, a declarat la radio ca tara sa se considera indreptatita sa intervina, daca trupele ONU sau cele sud-coreene vor traversa paralela. De fapt, China viza implicarea in conflict inca din iulie 1950, cand SUA a angajat trupe atat

pe teritoriul Coreei de Sud cat si in Stramtoarea Taiwan. La acel moment, China a amanat invazia Taiwanului si a inceput pregatirea pentru „o interventie in razboiul coreean daca va fi necesar”. O luna mai tarziu, Mao isi exprima ingrijorarea fata de o victorie a americanilor in Coreea, declarand ca ”in cazul in care Statele Unite imperialiste castiga razboiul, vor deveni mai arogante si vor fi o amenintare la adresa noastra”. La sfarsitul lunii septembrie, China se considera apta de a intra in razboi. Astfel pregatita si bazandu-se si pe suportul aerian promis de Stalin, Mao Zedong a decis, la doua zile dupa ce trupele sud-coreene traversasera Paralela 38, sa intre in razboi la mijlocul lunii octombrie. Ulterior, liderul sovietic a revenit asupra promisiunii asigurarii suportului aerian si astfel a determinat Biroul Politic al Partidului Comunist Chinez sa-si reconsidere pozitia. Dar Mao a facut presiuni in vederea materializarii interventiei armate, astfel incat la data de 19 octombrie trupele chineze au patruns in forta in spatiul nord-coreean. La sfarsitul lunii noiembrie, generalul MacArthur lanseaza ofensiva finala in dorinta de a atinge malurile fluviului Yalu, dar actiunea sa a coincis cu contra-ofensiva chineza. Astfel, infrangerea suferita de trupele americane in bazinul Changjin, coroborata cu infrangerea Corpului II al armatei sud-coreene a determinat o retragere generala. Fortele comuniste au ocupat P’yongyang, iar a doua zi frontul a fost impins la doar 32 km deasupra Paralelei 38. La aproape trei saptamani de la debutul contra-ofensivei sino-coreene, Coreea de Nord a fost eliberata de trupele inamice. In ajunul Anului Nou fortele chineze si nord-coreene au lansat o alta ofensiva majora, capturand Seulul si determinandu-l pe secretarul de stat Acheson sa declare, ulterior, aceasta inclestare ca fiind cea mai severa infrangere de la batalia de la Bull Run din timpul Razboiului Civil. Negocieri esuate Dupa ce Aliatii au avansat doua propuneri de incetare a focului, esuate insa, in iulie 1951 Rusia s-a aratat dispusa la negocieri. Acestea au fost deosebit de dure, intinzandu-se pe o perioada de doi ani. Un prim progres s-a inregistrat in noiembrie 1951, cand s-a convenit asupra unei linii de armistitiu de-a lungul frontului. O data solutionat acest aspect, in atentia negociatorilor a fost adusa problema repatrierii prizonierilor de razboi impotriva vointei lor. Aproape jumatate dintre prizonierii comunisti (doua treimi dintre acestia fiind chinezi) au refuzat

sa se intoarca in tarile de origine. Comandamentul ONU a ezitat sa-i repatrieze fortat, nu doar din motive de propaganda, ci si pentru a nu-i expune pe acestia unor tratamente asemanatoare cu cele ale prizonierilor rusi inapoiati dupa Yalta. In octombrie 1952, Comandamentul ONU a facut o oferta finala de pace si o data cu respingerea ei de catre comunisti s-a retras de la masa negocierilor pentru o perioada nedefinita. Astfel, s-a reafirmat posibilitatea unor actiuni coercitive, dar generalii americani s-au indoit de succesul unor operatiuni terestre fara o reimprospatare a trupelor. Reizbucnirea luptelor in octombrie-noiembrie 1952 a confirmat acest punct de vedere. Incetarea focului Noua tactica a ONU a vizat o masiva acumulare de trupe si dirijarea acestora fie spre „gatul” peninsulei, fie spre Fluviul Yalu, operatiune sustinuta de atacuri asupra depozitelor de provizii si aerodromurilor chineze. In timpul vizitei sale in Coreea, presedintele american ales, Dwight Eisenhower, a declarat ca este partizanul unei incetari a focului in peninsula. Desi nu a solicitat punerea la punct a unor planuri de lupta, care sa vizeze operatiuni majore, a sugerat discret, intr-un cerc restrans „ca in absenta unui progres satisfacator, intentionam sa uzam decisiv de arsenalul nostru militar, fara nici un fel de inhibitie si vom inceta a ne simti raspunzatori pentru escaladarea conflictului in Peninsula Coreea”. Un factor decisiv in reluarea negocierilor de pace a fost, dupa toate probabilitatile, decesul lui Stalin din 5 martie 1953. Prezent la Moscova pentru funeralii, Zhou En-lai a sugerat reasezarea la masa tratativelor si constatandu-se acordul tuturor partilor implicate, negocierile au fost reluate. Inca o data acestea au fost deosebit de dificile, fiind ingreunate si mai mult de rezistenta liderului sud-coreean, Syngman Rhee la orice armistitiu ce ar fi lasat Coreea divizata. De asemenea, negocierile au fost impovarate de intensitatea bombardamentelor americane, precum si de puternica ofensiva finala a armatei chineze. Pana la urma, comunistii au renuntat la cererea lor privind repatrierea fortata a prizonierilor si acordul de incetare a focului a fost semnat. Bilant sumbru Bilantul razboiului este infiorator. Au cazut victime conflictului: 900.000

de chinezi, 1,5 milioane de nord-coreeni si 1,3 milioane de sud-coreeni (in mare majoritate civili). De asemenea, 34.000 de americani au murit in lupta si peste 100.000 au fost raniti. Peninsula a sfarsit, asa cum de altfel era si inainte de izbucnirea razboiului, prin a fi mai aspru impartita decat Germania. Posibilitatea unei noi invazii a Nordului nu era inca exclusa. Pe de o parte din acest motiv, pe de alta pentru a-l determina pe Rhee sa accepte armistitiul, SUA a incheiat un acord defensiv cu Coreea de Sud si a mentinut trupe pe teritoriul acesteia. O importanta mult mai mare a avut-o insa efectul razboiului din Coreea asupra relatiilor dintre SUA si Japonia. Truman decisese inaintea izbucnirii razboiului sa forteze un tratat de pace cu Japonia, avand astfel posibilitatea de a pastra baze militare pe teritoriul acesteia, asumandusi chiar riscul ca Rusia sa nu semneze tratatul. De asemenea, a intarit hotararea Statelor Unite de a nu permite crearea unei dependente comerciale a Japoniei fata de China. Prin aceasta, statul nipon ramanea imobilizat in sfera de influenta a SUA. O motivatie a razboiului Una din motivatiile razboiului coreean a fost aceea de a demonstra abilitatea ONU de a fi furnizor de securitate colectiva. Faptul ca rezultatul nu a fost cel scontat este relevat si de retinerea acestui for de a intreprinde alte actiuni militare coercitive, pana la invazia americana din Kuweit. Dar, daca infruntarea din peninsula nu a putut constitui un precedent valabil pentru consacrarea conceptului de securitate colectiva, cu certitudine a adus alte castiguri comunitatii internationale. Traversarea Paralelei 38 a determinat China sa intre in razboi, ceea ce a constituit un bun prilej pentru o evaluare reala a capacitatii acesteia de a fi parte la un conflict armat. Razboiul din Coreea, a fost in cea mai mare parte a sa, un „razboi limitat”, ONU luptand nu atat pentru o victorie categorica, cat pentru a determina inamicul sa accepte un armistitiu, care sa respecte in linii mari granitele de dinainte de razboi. Aceasta este, in linii mari, practica sugerata de legile internationale privind legitima aparare. Ioan BOTIS referat Rivalitatea sovieto-americană a dominat relaţiile internaţionale din perioada de după cel de-al doilea război mondial şi a atras pe orbita sa multe dispute

internaţionale ale căror rădăcini nu se regăsesc în această competiţie, ca de exemplu, conflictul Arabo-israelian în care, iniţial, ambele părţi au susţinut cauza israeliană. Crizele iniţiale ale Războiului Rece au avut în vedre Turcia şi Iranul, dar estul Asiei a fost, în general, neimplicat în dispute, în ciuda războiului civil din China (1946-1949), care a condus la instaurarea în acest spaţiu a unui regim comunist, apropiat Moscovei. Războiul din Coreea a determinat lărgirea zonei de „containment” în întreg perimetrul estic al Asiei. Deşi în politica Statelor Unite se remarcă o creştere a cheltuielilor destinate apărării şi o extindere geografică a zonei de îngrădire a URSS încă din perioada premergătoare războiului coreean, conflictul a fost catalizatorul, condiţia necesară pentru consolidarea acestui proces. La momentul diviziunii Coreei, secretarul de stat american, Byrnes a înclinat către ideea împingerii graniţei cât mai spre nord posibil. În această ordine de idei, SUA a sugerat Paralela 38 ca linie de demarcaţie, propunere acceptată fără nici un fel de obiecţie de Stalin, deoarece chiar dacă lăsa doua treimi din populaţie în sud, plasa sub influenţă sovietică zona nordică mult mai industrializată. Astfel, URSS a instalat rapid la guvernare un Partid Comunist, care să servească intereselor sovietice, suprimând totodată şi un număr de revolte anti-comniste. SUA, considerând Coreea ca fiind de o importanţă strategică redusă, a decis să instaleze un guvern autohton în sud şi să se retragă cu un minim de efecte negative, ceea ce a avut ca urmare organizarea de alegeri libere în mai 1948, sub tutela ONU, urmate la scurt timp de adoptarea constituţiei Republicii Coreea. Între timp, în Nord Rusia a contraatacat prin instituţionalizarea Republicii Democrate Populare Coreene şi sfârşind prin a-

şi retrage trupele în luna decembrie. Statele Unite au urmat exemplul sovieticilor retrăgându-şi trupele, evitând astfel să fie atrase în ostilităţile determinate de o invazie nord-coreeană (fapt ce părea a fi foarte probabil). Totuşi, SUA nu dorea să asiste la o prăbuşire a Coreei de Sud şi a furnizat guvernului de la Seul suficient suport economic şi militar pentru a putea face faţă provocărilor interne şi atacurilor de guerilă. Astfel, până în anul 1950 Coreea de Sud îşi consolidase securitatea internă, însă o serie de probleme precum creşterea preţului la orez a dat naştere la nemulţumiri punând în dificultate administraţia Rhee Liderul nord-coreean, Kim Il Sung, a fost cel care i-a propus lui Stalin o invazie a Coreei de Sud motivând că celulele Partidului Muncitoresc sunt extrem de active în Sud, iar populaţia va declanşa o revoltă atunci când Partidul va da semnalul. Aceste afirmaţii se bazau pe existenţa, nedovedită însă, a unui număr de 77000 luptători de guerilă şi a altor 500000 de comunişti aflaţi în ilegalitate. Stalin s-a consultat cu Mao Zedong, care a aprobat iniţiativa nord-coreeană argumentând că Statele Unite nu vor interveni din moment ce războiul ar fi o problemă internă a Coreei. Stalin, deşi nu la fel de încrezător precum cei doi lideri asiatici, a încuviinţat invazia mizând pe un conflict de scurtă durată şi pe o victorie rapidă a Nordului şi evitând în acest fel o intervenţie americană. Dând dovadă de precauţie, după un proces masiv de echipare a armatei nord-coreene, Rusia şi-a retras consilierii militari pentru a ascunde orice implicare a URSS în conflict. Ulterior, Hruşciov a criticat această decizie susţinând că implicarea unuia sau a două detaşamente de tancuri sovietice în conflict ar fi putut asigura victoria Nordului. În timpul invaziei din 25 Iunie 1950 american, Harry Truman, se afla în vacanţă. Ulterior, acesta a declarat că, în drum spre Washington şi-a

amintit de Manciuria (1931), Ethiopia (1935-1936) şi de Austria (1938) când pasivitatea democraţiilor occidentale a încurajat escaladarea conflictului : „Daca această acţiune ar fi rămas fără replică, ar fi dus la izbucnirea

celui de-al Treilea Război Mondial, aşa cum incidente similare au condus la declanşarea celui de-al doilea…Era de asemenea limpede pentru mine că fundamentele şi principiile Naţiunilor Unite erau ameninţate în cazul în care acest atac neprovocat nu era stopat.” Acest punct de vedere nu caracteriza doar politica SUA; o directivă a unui oficial francez aprecia că pierderea Coreei ar deteriora ireversibil prestigiul Vestului. Potrivit spuselor Secretarului de Stat, Dean Acheson, guvernele mai multor naţiuni vest-europene păreau a fi intrat într-o stare de panică, pe măsură ce aşteptau să vadă dacă Statele Unite vor acţiona sau nu; exista şi temerea SUA, cauzată de faptul că o eventuală neimplicare ar determina Europa să adopte o poziţie neutră. Aşadar, decizia Statelor Unite de a se implica în conflict nu a fost luată în virtutea unor sentimente de simpatie faţă de naţiunea coreeană sau datorită importanţei sale strategice, ci în dorinţa amortizării tensiunilor generate în sistemului internaţional. SUA s-a adresat Consiliului de Securitate al ONU, care datorită boicotului sovietic, a putut condamna invazia şi soma Coreea de Nord să se retragă. Aşa cum era de aşteptat somaţia a rămas fără răspuns, astfel încât SUA a extins ajutorul naval şi aerian acordat Coreei de Sud ştiind că se va bucura de sprijinul Organizaţiei Naţiunilor Unite, în ciuda faptului că iniţiativa a premers unei solicitări adresate membrilor pentru a participa la stoparea agresiunii. Este de prezumat că SUA ar fi adoptat acelaşi comportament şi în cazul în care delegatul sovietic ar fi fost prezent pentru a face uz de dreptul de veto în Consiliu de Securitate, dar trebuie menţionat că o componentă importantă a

politicii administraţiei Truman a fost aceea de a asigura funcţionalitatea ONU, respectiv capacitatea acestuia de a fi furnizor de securitate colectivă. De asemenea, suportul ONU a fost de dorit pentru a legitima un război a cărui comandă a căzut pe umerii Statelor Unite şi în cadrul căruia toate deciziile importante au fost luate de către americani. În cele din urmă, la presiunile politice ale SUA, 15 state (la care se adaugă şi Coreea de Sud) au contribuit cu trupe, dar doar cele ale Commonwealth britanic şi Turciei având însă o importanţă semnificativă. Iniţial, ajutorul Statelor Unite şi Marii Britanii s-a materializat în suport aerian şi naval considerându-se, în ciuda scepticismului liderilor militari americani, că acest ajutor va fi suficient. În curând, însă (pană la sfârşitul lunii iunie) s-a conturat nevoia unei implicări concrete, astfel încât preşedintele Truman a autorizat trimiterea de trupe terestre. Reuşita Invaziei de la Inchon (15 septembrie1950) a determinat administraţia americană să se întrebe ce va urma. Iniţial, Statele Unite au declarat că intervenţia are ca scop restabilirea ordinii de dinainte de război, dar în timpul verii anului 1950 tot mai multe voci cereau pedepsirea Coreei de Nord. Astfel, pe 27 septembrie MacArthur a fost instruit să procedeze în consecinţă, fiind asigurat că este puţin probabil ca URSS şi China să ofere suport militar Coreei. Acest mod de gândire s-a dovedit a fi unul nu tocmai corect. La momentul respectiv decizia era justificată din mai multe puncte de vedere: 1. practica pedepsirii agresorului îşi mai găsise aplicare în politica Aliaţilor (în anii 1944-1945 Aliaţii nu s-au oprit la frontierele Germaniei). 2. trebuia prevenită o eventuală regrupare a forţelor nord-coreene şi izbucnirea unui nou conflict.

3. se creau premisele necesare implementării politicii ONU privitoare la reunificarea Coreei prin organizarea de alegeri libere. Astfel, pe 7 octombrie 1950 o rezoluţie britanică, aprobată cu o majoritate covârşitoare de Adunarea Generală, a împuternicit forţele ONU să traverseze Paralela 38, să „restabilească ordinea în întreaga Peninsulă” şi să organizeze alegeri. Pe 3 octombrie 1950 primul ministru chinez, Zhou En-lai, a declarat la radio că ţara sa se consideră îndreptăţită să intervină, dacă trupele ONU sau cele sud-coreene vor traversa paralela. De fapt, China viza implicarea în conflict încă din vara anului 1950 (mai precis, iulie 1950), când SUA a angajat trupe atât pe teritoriul Coreei de Sud cât şi în Strâmtoarea Taiwan. La acel moment, China a amânat invazia Taiwanului şi a început pregătirea pentru „o intervenţie în războiul Coreean dacă va fi necesar”. O lună mai târziu Mao îşi exprima îngrijorarea faţă de o victorie a americanilor în Coreea declarând că ”în cazul în care Statele Unite imperialiste câştiga războiul, vor deveni mai arogante şi vor fi o ameninţare la adresa noastră”. La sfârşitul lunii septembrie China se considera aptă de a intra în război. Astfel pregătită şi bazându-se şi pe suportul aerian promis de Stalin, Mao Zedong decide, la două zile după ce trupele sud-coreene traversaseră Paralela 38 să intre în război la mijlocul lunii octombrie. Ulterior, liderul sovietic a revenit asupra promisiunii asigurării suportului aerian şi astfel a determinat Biroul Politic al Partidului Comunist Chinez să-şi reconsidere poziţia. Dar Mao face presiuni în vederea materializării intervenţiei armate, astfel încât la data de 19 octombrie trupele chineze penetrează în forţă spaţiul nord-coreean. La sfârşitul lunii noiembrie MacArthur lansează ofensiva finală în dorinţa de a atinge malurile Fluviului Yalu, dar acţiunea sa a coincis cu

contra-ofensiva chineză. Astfel, înfrângerea suferită de trupele americane în Bazinul Changjin, coroborată cu înfrângerea Corpului II al armatei sudcoreene a determinat o retragere generală. La data de 6 decembrie, forţele comuniste au ocupat P’yongyang, iar a doua zi frontul a fost împins la doar 32 km deasupra Paralelei 38. La aproape 3 săptămâni de la debutul contraofensivei sino-coreene, Coreea de Nord a fost eliberată de trupele inamice. În Ajunul Anului Nou forţele chineze şi nord-coreene au lansat o altă ofensivă majoră, capturând Seulul şi determinându-l pe Secretarul de Stat Acheson să declare, ulterior, această încleştare ca fiind cea mai severă înfrângere de la Bătălia de la Bull Run din timpul Războiului Civil. După ce Aliaţii au avansat două propuneri de încetare a focului, eşuate însă (decembrie 1950 şi ianuarie 1951), în iulie 1951 Rusia s-a arătat dispusă la negocieri. Negocierile au fost deosebit de dure întinzându-se pe o perioada de doi ani. Un prim progres s-a înregistrat în noiembrie 1951, când s-a convenit asupra unei linii de armistiţiu de-a lungul frontului (conferind o poziţie uşor avansată Coreei de Sud faţă de Paralela 38). O dată soluţionat acest aspect, în atenţia negociatorilor a fost adusă problema repatrierii prizonierilor de război împotriva voinţei lor. Aproape jumătate din prizonierii comunişti (două treimi dintre aceştia fiind chinezi) au refuzat să se întoarcă în ţările de origine. Comandamentul ONU a ezitat să-i repatrieze forţat, nu doar din motive de propagandă ci şi pentru a nu-i expune pe aceştia unor tratamente asemănătoare cu cele ale prizonierilor ruşi înapoiaţi după Yalta. În octombrie 1952 Comandamentul ONU a făcut o ofertă finală de pace şi o dată cu respingerea ei de către comunişti s-a retras de la masa negocierilor pentru o perioadă nedefinită. Astfel, s-a reafirmat posibilitatea unor acţiuni coercitive, dar generalii americani s-au îndoit de succesul unor

operaţiuni terestre fără o reîmprospătare a trupelor ; reizbucnirea luptelor în Octombrie – Noiembrie 1952 a confirmat acest punct de vedere. Noua tactică a ONU a vizat o masivă acumulare de trupe şi dirijarea acestora fie spre „gâtul” peninsulei, fie spre Fluviul Yalu, operaţiune susţinută de atacuri asupra depozitelor de provizii şi aerodromurilor chineze. În timpul vizitei sale în Coreea, preşedintele american ales, Dwight Eisenhower, a declarat că este partizanul unei încetări a focului în peninsulă. Deşi nu a solicitat punerea la punct a unor planuri de luptă, care să vizeze operaţiuni majore, a sugerat discret, într-un cerc restrâns „că în absenţa unui progres satisfăcător, intenţionăm să uzăm decisiv de arsenalul nostru militar, fără nici un fel de inhibiţie şi vom înceta a ne simţi răspunzători pentru escaladarea conflictului în Peninsula Coreea”. Un factor decisiv în reluarea negocierilor de pace a fost, după toate probabilităţile, decesul lui Stalin din 5 martie 1953. Prezent la Moscova pentru funeralii, Zhou En-lai a sugerat reaşezarea la masa tratativelor şi constatându-se acordul tuturor părţilor implicate, negocierile au fost reluate. Încă o dată acestea au fost deosebit de dificile, fiind îngreunate şi mai mult de rezistenţa liderului sud-coreean, Syngman Rhee, la orice armistiţiu ce ar fi lăsat Coreea divizată. De asemenea, negocierile au fost împovărate de intensitatea bombardamentelor americane, precum şi de puternica ofensivă finală a armatei chineze. Până la urmă comuniştii au renunţat la cererea lor privind repatrierea forţată a prizonierilor şi acordul de încetare a focului a fost semnat. Bilanţul războiului este înfiorător: 900.000 de chinezi, 1, 5 milioane de nord-coreeni şi 1, 3 milioane de sud-coreeni (în mare majoritate civili) au căzut victime conflictului. De asemenea, 34.000 de americani au murit în luptă şi peste 100.000 au fost răniţi. Peninsula a sfârşit, aşa cum de altfel era şi înainte de izbucnirea războiului, prin a fi mai aspru împărţită decât

Germania. Posibilitatea unei noi invazii a Nordului nu era încă exclusă. Pe de o parte din acest motiv, pe de alta pentru a-l determina pe Rhee să accepte armistiţiul, SUA a încheiat un acord defensiv cu Coreea de Sud şi a menţinut trupe pe teritoriul acesteia. Una din motivaţiile războiului coreean a fost aceea de a demonstra abilitatea ONU de a fi furnizor de securitate colectivă. Faptul că rezultatul nu a fost cel scontat este relevat şi de reţinerea acestui for de a întreprinde alte acţiuni militare coercitive, până la invazia americană din Kuweit. Dar, dacă înfruntarea din peninsulă nu a putut constitui un precedent valabil pentru consacrarea conceptului de securitate colectivă, cu certitudine a adus alte câştiguri comunităţii internaţionale. Traversarea Paralelei 38 a determinat China să intre în război, ceea ce a constituit un bun prilej pentru o evaluare reală a capacităţii acesteia de a fi parte la un conflict armat. Statele Unite nu vor mai face această greşeală în Vietnam, când deşi au bombardat în anii ’60 şi ’70 Vietnamul de Nord, nu-l vor invada. Războiul din Coreea, a fost în cea mai mare parte a sa, un „război limitat”, ONU luptând nu atât pentru o victorie categorică, cât pentru a determina inamicul să accepte un armistiţiu, care să respecte în linii mari graniţele de dinainte de război. Aceasta este, în linii mari, practica sugerată de legile internaţionale privind legitima apărare. Iniţial conflictul din peninsulă a întărit alianţa sino-sovietică. Dar pe parcurs, necesitatea Chinei de „a cumpăra” necesarul militar de la partenerul sovietic a slăbit coaliţia. O importanţă mult mai mare a avut-o însă efectul războiului din Coreea asupra relaţiilor dintre SUA şi Japonia. Truman decisese înaintea izbucnirii războiului să forţeze un tratat de pace cu Japonia, având astfel posibilitatea de a păstra baze militare pe teritoriul acesteia, asumându-şi chiar riscul ca

Rusia să nu semneze. Războiul a adăugat un plus de urgenţă aspectului şi a indus o atmosferă prielnică pentru implementarea unei astfel de politici. De asemenea, a întărit hotărârea Statelor Unite de a nu permite crearea unei dependenţe comerciale a Japoniei faţă de China. Prin aceasta, statul nipon rămânea imobilizat în sfera de influenţă a Statelor Unite. Alături de relaţie SUA-Japonia, războiul din Coreea a modificat şi raporturile dintre Statele Unite şi fosta Germanie Federală, mai exact avem în vedere planurile de reînarmare a acestui spaţiu. Se poate afirma fără nici o îndoială că prezenţa militară sovietică în Europa Centrală o depăşea net pe cea a NATO; la acea vreme se credea că 175 de divizii sovietice erau gata de acţiune. Deşi această estimare a fost redusă, ulterior ajungându-se la 60 de divizii, acestea tot surclasau cele cel mult 6 divizii ale Aliaţilor aflate pe frontul german. Planurile de război ale Statelor Unite militau pentru o retragere din Europa şi pentru instalarea unor baze militare in Marea Britanie şi Africa de Nord. Aşadar, nu constituie nici o surpriză faptul, că cei mai timpurii avocaţi ai reînarmării Germaniei s-au dovedit a fi SUA şi Marea Britanie. Atât Statele Unite, cât şi Marea Britanie au început să analizeze un plan de reînarmare a Germaniei Federale în cadrul NATO. Ideea s-a dovedit a fi însă nedigerabilă deoarece ar fi putut distruge planurile franceze pentru înfiinţarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului. Războiul din Coreea a schimbat lucrurile. Existau anumite analogii neconfortabile cu Germania divizată. Unu lucru era cert însă şi anume faptul că acţiunea nord-coreeană nu pute fi catalogată ca fiind una izolată, ci ca făcând parte dintr-o strategie comunistă privită la nivel mondial. Statele Unite, care era supusă unui proces de reînarmare puternic, privea în continuare cu suspiciune intenţiile sovietice, astfel încât într-o primă fază s-a declarat partizană a menţinerii trupelor în Europa Occidentală. Însă, în iulie

1950 raporturile misiunilor diplomatice ale Statelor Unite în Europa, l-au determinat pe Acheson să acorde prioritate reînarmării Germaniei sub o directă consiliere americană. La început Statele Unite au insistat pe suficienţa unui singur contingent de trupe americane pe teritoriul Europei, pe reproiectarea structurii de comandă a NATO şi pe necesitatea reînarmării Germaniei. Datorită unei atitudini contrare ferme a Franţei, administraţia americană a adoptat o poziţie mai puţin rigidă, dar a stipulat permanent că un eventual refuz al reînarmării Germaniei ar periclita prezenţa americană pe continent. În urma unor intensive negocieri atât Franţa cât şi SUA şi-au modificat poziţiile iniţiale. Pe de o parte, Franţa a acceptat prezenţa în „armata europeană” a unor unităţi de luptă germane şi a eliminat multe dintre prevederile discriminatorii la adresa Germaniei. Pe de altă parte, SUA a acceptat ideea conform căreia progresul şi securitatea continentului nu se pot contura fără o armată europeană. Iniţial, SUA au sperat ca primii recruţi vest-germani să devină operaţionali în 1951, dar lucrurile au decurs inevitabil puţin mai lent. Astfel, prima operaţiune de recrutare a tinerilor vest-germani a fost posibilă în anul 1957. Reînarmarea Germaniei Federale a rămas controversată şi a dat naştere la o serie de întrebări. A avut această decizie un rol hotărâtor, aşa cum au susţinut membrii ai Partidului Social Democrat German la acea vreme, în menţinerea partiţionării Germaniei (cel puţin până în 1990)? A fost o mişcare esenţială pentru consolidarea credibilităţii capacităţii de apărare a NATO şi pentru supravieţuirea alianţei după retragerea lui De Gaulle din 1965? Şi în final, a fost important pentru reintegrarea Germaniei în Europa Occidentală, că problematica reînarmării acestui spaţiu a fost

adusă în discuţie nu de către Germania însăşi, cum s-a petrecut după Primul Război Mondial, ci chiar de către americani?