Psihopatologie Curs

CURS I DEFINIŢIA ŞI OBIECTUL PSIHOPATOLOGIEI Născută în marginea practicii medicale psihiatrice, psihopatologia poate releva lucruri esenţiale despre om, despre infrastructura existenţei conştiente şi aduce mărturie despre situaţii limită în care persoana umană conştientă alunecă spre minusul dezorganizării si anulării specificităţii sale, afirmă M. Lăzărescu (1989) abordând domeniul dintr-o perspectivă antropologică. Dicţionarul LAROUSSE consideră că există o sinonimie între psihopatologie si psihologia patologică (disciplina având drept obiect studiul tulburărilor de comportament, de conştiinţă si de comunicare – N. Sillamy, 1995). Psihopatologia îsi propune să pătrundă în universul morbid al subiectului (N. Sillamy, 1995) pentru a cunoaşte viaţa psihică anormală în realitatea sa, mijloacele sale de exprimare, raporturile sale de ansamblu (K. Jaspers, 1928). Simptomele nu sunt abordate într-o perspectivă organică prin care s-ar răspunde la întrebarea „de ce?”, ci într-o perspectivă funcţională care se referă la desfăşurarea acestora în comportamente anormale răspunzând la întrebarea „cum?”. Psihopatologia este un studiu sistematic al trăirilor anormale, cunoaşterii si comportamentului; studiul manifestărilor tulburărilor mintale (A. Sims, 1995). Acest autor subliniază cele două direcţii importante ale psihopatologiei: cea explicativă – aflată în raport cu construcţiile teoretice, si cea descriptivă – care descrie si clasifică experienţele anormale relatate de pacient sau observate în comportamentul său. K. Schneider vorbeşte de psihopatologia clinică (1955) ca fiind studiul anormalităţii psihice prin referire la cazuri clinice care conduc la cunoaşterea simptomelor psihopatologice şi la diagnostic. Folosind metoda descriptiv-analitică, psihopatologia clinică s-ar afla, în opinia acestui autor, sub semnul unui dualism empiric: pe de o parte abordarea anomaliilor psihice ca varietăţi anormale ale fiinţei psihice, iar pe de altă parte abordarea acestora drept consecinţă ale bolilor si malformaţiilor. În acest fel conceptele utilizate si diagnosticele se subordonează atât direcţiei somatice, cât si celei psihice. Este evidentă legătura psihopatologiei cu psihologia medicală căreia îi oferă mijloacele de abordare ale unor situaţii decurgând din cunoaşterea topografiei si dinamicii unor situaţii patologice. noţiunile de psihopatologie vor face întotdeauna parte structurală din corpul psihologiei medicale. Una din afirmaţiile cele mai frapante ale lui Freud este că viaţa omului considerat normal nu diferă calitativ de cea a celui anormal, nevrotic (care suferă de diferite simptome ca frică inexplicabilă, deprimare, absenţă, răceală afectivă, lipsa sentimentului sensului vieţii etc.). Cu alte cuvinte, nu există graniţă de netrecut între normal şi anormal în viaţa psihică. Desigur că această afirmaţie ne frapează pentru că în general se consideră că anormalitatea psihică (nevroza) intră automat în colimatorul psihoterapeutului sau psihiatrului. Că ea trebuie tratată cu mijloacele 1

specifice psihoterapiei sau ale medicinii psihiatrice. Ne-am obişnuit să facem distincţie clară între sănătos şi nesănătos din punct de vedere psihic, ceea ce ne determină să manifestăm anumite rezerve sau chiar repulsie faţă de problemele psihice.

2

Organizarea personalităţii Modul de organizare al personalităţii utilizat frecvent în psihopatologie este cel preluat din psihanaliză. Noţiunea de "personalitate" este desemnată de Freud sub denumirea de "aparat psihic" = un sistem funcţional cu o organizare specifică, sub forma unui model ierarhic stratificat format dintr-o serie de trei instanţe specializate din punct de vedere funcţional şi dispuse succesiv de jos în sus: Inconştientul Reprezintă primul sistem definit de către Freud ca fiind rezervorul de conţinuturi refulate cărora li s-a refuzat accesul la sistemele superioare de preconştient şi conştient prin acţiunea de refulare. Caracteristicile sale esenţiale sunt: a) Conţinuturile sale sunt reprezentanţi ai pulsiunilor; b) Aceste conţinuturi sunt accentuate de mecanisme specifice procesului primar în special condensarea şi deplasarea. Condensarea: este una din principalele modalităţi de funcţionare a proceselor inconştiente prin care mai multe lanţuri asociative capătă o singură reprezentare situată la intersecţia acestora. Deplasarea: este mecanismul prin care accentul, interesul, intensitatea unei reprezentări se pot detaşa de aceasta pentru a trece la alte reprezentări iniţial mai puţin intense, dar legate de aceasta printr-un lanţ asociativ. c) Conţinuturile inconştiente au la dispoziţie o mare cantitate de energie şi caută mereu să penetreze spre instanţele superioare. De regulă acced numai după ce au fost modificate sub formă de compromis de către cenzură. d) Dorinţele din copilărie sunt cele care cunosc cea mai mare fixaţie în inconştient. Din punct de vedere topic, în special Jung (discipol şi apoi critic al lui Freud), subliniază faptul că inconştientul este structurat pe trei niveluri: I. Inconştientul instinctual sau instinctogen care cuprinde pulsiunile elementare (instincte, trebuinţe, ş.a.m.d.). II. Inconştientul personal care reuneşte toată istoria personală a individului: experienţe personale, conflicte, traume, frustrări, etc. III. Inconştientul colectiv - rezervorul amintirilor emoţionale ale întregii umanităţi reprezentate de arhetipuri. Subconştientul sau preconştientul iniţial a fost folosit de Freud ca sinonim al inconştientului. Termenul de "subconştient" a fost rapid abandonat de Freud din cauza ambiguităţii sale: este înţelegerea în sens topic ca fiind ceva ce se află dedesubtul conştiinţei. Termenul de preconştient pare mai adecvat, dacă ne referim la cea de a doua instanţă a personalităţii aflată la limita de tranziţie dintre conştient şi inconştient. La acest nivel operează cenzurarea individului care filtrează pulsiunile inconştientului, precum si reprezentările simbolice, conflictele, ş.a.m.d.

3

Conştientul este instanţa superioară aflată în vârful aparatului psihic. Aici acţionează atât informaţiile venite din mediul extern, factorii sociali şi culturali, precum şi de la nivelul structurilor (instanţelor) inferioare: inconştient şi preconştient. 2.3.1. Din punct de vedere funcţional această instanţă a personalităţii se opune atât inconştientului, cât şi (în mai mică măsură) preconştientului. Din punct de vedere structural conştientul este structurat pe două niveluri Eu şi SupraEu. Din punct de vedere energetic, se caracterizează printr-o mare energie vitală. A. Eu-l (Ich) este instanţa personalităţii situată între Sine şi SupraEu. 1. Din punct de vedere topic Eu-l se află în relaţie de dependenţă atât faţă de Sine cât şi faţă de SupraEu. Deşi se afirmă ca mediator, ca reprezentant al intereselor totalităţii persoanei, autonomia sa este relativă. 2. Din punct de vedere dinamic Eu-l reprezintă în special conflictul nevrotic, polul defensiv al personalităţii, prin mecanismele sale de apărare. 3. Din punct de vedere economic este un factor de legare a proceselor psihice. B. SupraEu-l (Uber-ich) - instanţă descrisă de Freud ca fiind un judecător sau cenzor în raport cu Eu-l şi având ca funcţie conştiinţa morală autoobservarea, formarea idealurilor. Clasic este definit ca fiind moştenitorul complexului lui Oedip, constituit prin interiorizarea exigenţelor şi interdicţiilor parentale deşi unii psihanalişti consideră că formarea SupraEu-lui are loc mai devreme în stadiile pre oedipiene. C. Sinele- este un rezervor primitiv şi neorganizat de impulsuri, izvorul emoţional al impulsurilor şi al dorinţelor impulsive, locul reprezentărilor şi comportărilor arhaice şi al refulărilor.reprezintă sursa energetică a sistemului psihic. 3. Mecanismele personalităţii in psihanaliză Aşa cum există o anumită organizare structurală a personalităţii, specifică psihanalizei, tot aşa există Instanţele de bază ale personalităţii au o dinamică ce se caracterizează printr-o serie de mecanisme funcţionale: - refulare - sublimare - deplasare - simbolizare - cenzurare Mecanismele personalităţii în psihanaliză au un numitor comun: toate se referă la regimul pe care îl îmbracă dinamica pulsiunilor, mai exact spus modalitatea prin care aceste pulsiuni părăsesc sfera inconştientului pentru a accede în cea a conştientului a Eu-lui, sau dimpotrivă, se reîntorc în sfera inconştientului ca pulsiuni refulate. 1. Refularea este operaţia prin care subiectul încearcă să respingă sau să menţină în inconştient reprezentări (gânduri, imagini, amintiri) legate de o pulsiune.

4

Refularea se produce în cazurile în care satisfacerea unei pulsiuni susceptibilă prin ea însăşi să producă plăcere - riscă să provoace neplăcere în raport cu alte exigenţe. Refularea aparţine atât registrului psihologiei cât şi psihopatologiei. Teoria refulării este piatra unghiulară pe care se sprijină întregul edificiu al psihanalizei. Termenul apare încă de la Herbart dar a fost remarcat şi descris de Freud ca un fapt clinic încă de la primele cazuri de tratare a isteriilor la care Freud constată că pacienţii par să nu aibă acces la numite amintiri care-i păstrează însă întreaga forţă când sunt regăsite. "Este vorba despre lucruri pe care bolnavul voia să le uite şi pe care în mod intenţionat le menţinea, respingea, refula în afara gândirii sale inconştiente" a) Din punct de vedere topic refularea este considerată ca o operaţie defensivă a Eu-lui. b) Din punct de vedere economic refularea presupune un joc complex al dezinvestirilor, reinvestirilor şi contrainvestirilor ce vizează pulsiunile. c) Din punct de vedere dinamic problema esenţială o constituie motivele refulării - de ce o pulsiune a cărei satisfacere produce prin definiţie plăcere ajunge să genereze neplăcere astfel încât declanşează operaţia refulării ? Diferenţierea topică a aparatului psihic permite afirmarea că ceea ce este plăcere pentru un sistem este neplăcere pentru un altul în speţă Eu-l, dar aceasta presupune explicaţii în legătură cu ce anume face ca anumite exigenţe pulsionale să fie contrare Eu-lui. Freud însuşi refuza o soluţie teoretică a problemei: se poate considera pulsiunea însăşi ca fiind periculoasă pentru Eu, ca agresiune internă, se poate raporta în ultimă instanţă orice pericol la relaţia individului cu lumea exterioară - pulsiunea fiind periculoasă ca urmare a prejudiciilor reale pe care le poate aduce satisfacerea sa. 2. Cenzura - funcţia care tinde să interzică dorinţelor inconştiente şi formaţiunilor care derivă din aceasta, accesul la sistemul preconştientconştient. După Freud cenzura este o funcţie permanentă ce constituie un baraj selectiv între sistemul inconştient pe de o parte şi preconştientconştient pe de altă parte aflându-se aşadar la originea refulării. Efectele ei devin mai clare când slăbeşte, într-o anumită măsură, ca în timpul visului: în timpul somnului conţinuturile inconştientului nu-şi pot croi drum până la motilitate, însă ele se pot opune dorinţei de a dormi, ceea ce determină funcţionarea atenuată a cenzurii. Tot Freud mai remarcă că cenzura acţionează nu numai între sistemul inconştient şi cel conştient, ci şi între preconştient şi conştient. 3. Sublimarea este procesul postulat de Freud pentru a explica activităţile umane în aparenţă fără legătură cu sexualitatea, dar care se alimentează din forţa pulsiunii sexuale. Sublimarea se face prin schimbarea formei pulsiunii şi deplasarea sensului ei spre o formă nouă ce o înlocuieşte şi care este reprezentată de simbol . Freud a descris ca activităţi de sublimare, mai ales activitatea artistică şi investigarea intelectuală. Se consideră că pulsiunea este sublimată atunci când ea este deviată spre un scop nou, nesexual şi vizează direct obiectele socialmente valoroase. Din punct de vedere al mecanismului Freud a avansat două ipoteze: una bazată pe sprijinirea pulsiunilor sexuale pe pulsiuni de 5

autoconservare. Aşa cum funcţiile nonsexuale pot fi contaminate de către sexualitate (tulburările de alimentaţie, tulburările psihogene ale vederii, etc), tot aşa. Cea de a doua ipoteză a fost elaborată de Freud odată cu introducerea noţiunii de narcisism: transformarea unei activităţi sexuale într-o activitate sublimată (ambele fiind dirijate spre obiecte exterioare, independente), necesită un timp intermediar – retragerea libidoului în EU, ceea ce face posibilă desexualizarea. Este avansată ideea că sublimarea depinde mult de dimensiunea narcisiacă a EU-lui, aşa încît să regăsim la nivelul obiectului vizat de activităţile sublimate aceiaşi caracteristică de totalitate neştirbită. Ipoteza sublimării a fost formulată relativ la pulsiunile sexuale, totuşi Freud a vorbit şi de posibilitatea sublimării pulsiunilor agresive. Problema a fost reluată de continuatorii săi. 4. Simbolizarea este modul de reprezentare indirectă şi figurată a unei idei conflict, devenite inconştiente; în acest sens în psihanaliză orice formaţiune substitutivă poate fi considerată simbolică. Într-un sens larg putem spune, de pildă, că visul sau simptomul sunt expresia simbolică a dorinţei sau a conflictului defensiv (ele le explică indirect, figurat şi mai mult sau mai puţin explicit) - visul copilului este considerat mai puţin simbolic decât visul adultului deoarece dorinţele se exprimă într-o formă puţin sau de loc deghizată. Într-un sens mai restrâns termenul desemnează relaţia ce uneşte conţinutul manifest al unui comportament, al unui gând, al unui cuvânt, cu sensul lor latent, de exemplu în cazul unui act simptomatic în mod evident ireductibil la toate motivaţiile conştiente pe care i le poate da subiectul. Mulţi psihanalişti consideră că nu se poate vorbi de simbolizare decât în cazurile în care aspectul simbolizat este inconştient. În acest sens, nu toate comparaţiile sunt simboluri ci doar acelea în care primul termen este refulat în inconştient. 5. Deplasarea – (acest mecanism a fost descris mai sus) Este un fenomen repetabil în special în analiza visului, formarea simptomelor nevrotice şi în general în orice formaţiune a inconştientului. La nivelul visului, compararea dintre conţinutul manifest şi gândurile latente ale visului evidenţiază o diferenţă de accent: elementele cele mai importante ale conţinutului latent sunt reprezentate prin detalii minime care sunt fie fapte recente (adesea indiferente) fie fapte vechi asupra cărora s-a operat o deplasare din copilărie. Într-o fobie, de exemplu, deplasarea asupra obiectului fobic permite obiectivarea, localizarea, circumscrierea angoasei. Pulsiune Proces dinamic constând intr-o presiune (încărcătura energetică, factor de motricitate) care face ca organismul să tindă spre un scop. După Freud, o pulsiune îşi are sursa intr-o excitaţie corporala (stare de tensiune); scopul ei este de a suprima starea de tensiune din sursa pulsională; pulsiunea îşi poate atinge ţinta în obiect sau mulţumită lui. În psihanaliză, este definită ca un puseu exercitat de somatic, dar impus şi aparatului psihic. Este vorba despre un puseu care împinge spre acţiune. Pulsiunea are deci o sursă (somatopsihică), un scop care induce 6

satisfacţia şi descărcarea de energie investită, precum şi un obiect în raport cu care scopul poate fi atins. Dacă obiectul nu a fost găsit, şi dacă scopul nu a fost atins, apare frustrarea şi o creştere a tensiunii care este trăită ca neplăcere. Freud a definit pulsiunea ca un concept la graniţa dintre psihic şi corp, conţinând patru componente de bază: sursă şi presiune, scop şi obiect. Primele două aparţin laturii somatice, celelalte două celei psihice. Definită ca atare, conceptul de pulsiune pare foarte uşor de înţeles. Are o sursă somatică, probabil ceva ce ţine de organele genitale şi hormoni, rezultând într-o presiune care urmăreşte o eliberare, adică, coit, cu celălalt sex ca obiect adecvat. În această privinţă, pulsiunea nu este cu nimic mai mult decât un instinct, îndreptat de acţiuni reflexe şi eventual funcţionând pe baza fixaţiilor condiţionate din copilărie. Această perspectivă este la fel de uşor de înţeles pe cât este eronată. Este eronată întrucât ignoră două dintre caracteristicile fundamentale ale pulsiunii. Mai întâi, fiecare pulsiune este una parţială; apoi, fiecare pulsiune este în esenţă autoerotică. Aspectul de a fi parţial se manifestă în două direcţii. Mai întâi, pulsiunea este parţială în relaţie cu ideea de procreare, chiar în relaţie cu ideea de coit. O persoană manifestă o pulsiune orală, anală etc., dar nu dispune de o pulsiune sexuală totalizată. Freud a fost foarte critic cu privire la existenţa unei nevoie sexuale totale. În al doilea rând, fiecare pulsiune este parţială în relaţie cu corpul, în sensul că o pulsiune niciodată nu cuprinde întreg corpul. Din contră, fiecare pulsiune pare să se specializeze într-o anumită parte a corpului sau o activitate corporală, fie într-o manieră activă, fie într-una pasivă. Dezvoltarea psihosexuală reprezintă o încercare de a aduna (a reuni) toate aceste pulsiuni parţiale sub eticheta sexualităţii genitale sau „mature”, dar această încercare nu este niciodată una convingătoare. În ciuda aşa-zisei maturităţi genitale, este destul de evident că fiecare are propriile sale predilecţii „pre-genitale”, care fac şi mai dificilă construirea unei imagini globale. Această dezvoltare psihosexuală prezintă foarte clar şi a doua caracteristică, anume că aceste pulsiuni fragmentate sunt îndreptate spre propriul corp. Ele sunt în esenţă autoerotice. Numai în final obiectul devine unul extern, şi chiar şi atunci, nu va avea niciodată aceeaşi importanţă ca şi originalul. Din punctul de vedere al pulsiunii parţiale, celălalt (alter-ul) rămâne totdeauna un mijloc, iar nu un scop (finalitate). Traiectoria pulsiunii parţiale este una curbată, trecând prin alter şi întorcându-se spre sine (oneself), creând astfel un ciclu autosuficient. Astfel, scopul pulsiunii parţiale nu este alter-ul ca obiect, ci scopul său este o anumită juisanţă. În perspectiva acestui scop, importanţa alter-ului nu are nimic de a face cu statutul său de altă fiinţă umană. Alter-ul are doar valoare instrumentală, şi este într-adevăr redus la un obiect, chiar la unul parţial. Aceste sunt caracteristicile descrise de Freud pentru sexualitatea infantilă. El subliniază faptul că nu există diferenţă între copiii de ambele sexe în această privinţă, aceştia împărtăşind aceeaşi dispoziţie perversă polimorfă. Pulsiune agresivă 7

Desemnează pentru Freud pulsiunile de moarte în măsura în care sunt îndreptate spre exterior. Scopul pulsiunii agresive este distrugerea obiectului. Pulsiune de dominaţie Termen utilizat in câteva ocazii de Freud, fără ca semnificaţia lui să poată fi precis codificată. Freud înţelege prin acest termen o pulsiune nonsexuală, care nu se uneşte decât secundar cu sexualitatea şi al cărei scop este de a domina obiectul prin forţa. Pulsiune parţială Prin acest termen, se desemnează elementele ultime la care ajunge psihanaliza în analiza sexualităţii. Fiecare dintre aceste elemente se defineşte printr-o sursă (de exemplu, pulsiune orală, pulsiune anală) şi un scop (de exemplu, pulsiunea de a vedea, pulsiunea de a domina). Termenul "parţial" nu înseamnă numai că pulsiunile parţiale sunt specii aparținând clasei pulsiunii sexuale în generalitatea sa; el trebuie luat mai ales în sens genetic şi structural: pulsiunile parţiale funcționează mai întâi independent şi tind să se unească în diferite organizări libidinale. Pulsiune sexuala Presiunea internă căreia psihanaliza îi dă un câmp de acţiune mult mai larg decât cel al activității sexuale în sensul curent al termenului. In cazul ei, se verifică perfect anumite caracteristici ale pulsiunii, care se deosebesc de instinct: obiectul ei nu este biologic predeterminat, modalitățile de satisfacere (scopuri) sunt variabile, mai exact legate de funcționarea unor zone corporale determinate (zone erogene), dar susceptibile să însoțească activitățile cele mai variate pe care se sprijină. Aceasta diversitate a surselor somatice ale excitației sexuale presupune că pulsiunea sexuală nu e de la început unificată; ea este mai întâi fărâmițată în pulsiuni parțiale a căror satisfacere este locală (plăcere de organ). Psihanaliza arata ca pulsiunea sexuală este, la om, strâns legată de un joc de reprezentări sau fantasme care o determina. Ea se organizează sub primatul genitalităţii doar la capătul unei evoluții complexe şi aleatorii şi numai astfel, ea regăsește fixitatea şi finalitatea manifeste ale instinctului. Din punct de vedere economic, Freud postulează existenţa unei energii unice în vicisitudinile pulsiunii sexuale: libidoul. Din punct de vedere dinamic, Freud vede în pulsiunea sexuală un pol necesarmente prezent al conflictului psihic: ea este obiectul privilegiat al refulării în inconștient. Pulsiuni de autoconservare Termen prin care Freud desemnează ansamblul nevoilor legate de funcţiile corporale necesare conservării vieții individului şi al căror prototip îl constituie foamea. Pulsiunile de autoconservare sunt opuse de Freud pulsiunilor sexuale în cadrul primei sale teorii a pulsiunilor. Pulsiuni de moarte In cadrul celei de-a treia teorii a pulsiunilor, Freud desemnează o categorie fundamentală de pulsiuni care se opun pulsiunilor de viaţă şi care tind la 8

reducerea completă a tensiunilor, adică la readucerea fiinţei vii la starea anorganica. Îndreptate mai întâi spre interior şi tinzând la autodistrugere, pulsiunile de moarte sunt secundar dirijate spre exterior, manifestându-se, în acest caz sub forma pulsiunii agresive sau de distrugere. Pulsiuni de viaţă Categorie mare de pulsiuni pe care Freud, în ultima sa teorie, le opune pulsiunilor de moarte. Ele tind spre constituirea unor unităţi din ce în ce mai mari. Pulsiunile de viaţă, desemnate si prin termenul Eros, cuprind nu numai pulsiunile sexuale propriu-zise, dar şi pulsiunile de autoconservare. Pulsiunile eului In cadrul primei teorii a pulsiunilor (aşa cum este formulată de Freud în anii 1910-1915), pulsiunile eului desemnează un tip specific de pulsiuni, a căror energie este pusă în serviciul eului în conflictul defensiv; ele sunt asimilate pulsiunilor de autoconservare şi opuse pulsiunilor sexuale. S. Freud a fost constant ataşat unei concepţii dualiste a pulsiunilor. Până în 1920, el a considerat că există pulsiunile sexuale (orale, anale etc.) şi pulsiunile eului sau de autoconservare (alimentaţie, activitate musculară etc.). Dar în lucrările ulterioare, începând cu Dincolo de principiul plăcerii, el va introduce un nou dualism, între pulsiunea de viaţă (care acoperă simultan pulsiunea sexuală şi pulsiunea de autoconservare) pe de o parte, şi pulsiunea de moarte (pulsiunea agresivă, de distrugere) pe de altă parte. Libido Termen latin (dorinţă) utilizat de S. Freud pentru a desemna energia psihică a pulsiunilor sexuale. Libido-ul este pentru pulsiunile sexuale ceea ce foamea este pentru trebuinţele alimentare. În prima teoria freudiană a pulsiunilor, libido-ul este unul din cei doi termeni fundamentali ai conflictului psihic, care opune pulsiunile sexuale pulsiunilor eu/ego-ului (cele de autoconservare). Eul se opune cerinţelor libidinale în numele exigenţelor proprii de autoconservare şi de adaptare la realitate. După descoperirea narcisismului, S. Freud nu a mai putut menţine o distincţie atât de clară între interesele eului şi libido, din care o parte este investită narcisic asupra eului. Narcisism Iniţial folosit în sensul restrictiv al unei perversiuni sexuale în care subiectul are drept obiect preferat propriul corp. Freud a introdus acest concept în mod diferit în funcţie de perioade şi de texte. Pentru el, acesta a fost deopotrivă un concept teoretic care îi permitea să explice psihoza ca o întoarcere a libido-ului asupra subiectului şi un concept clinic care descrie un ansamblu de atitudini umane dominate de două trăsături principale: dezinteresul pentru lumea exterioară şi o imagine de self grandios. Zonă erogenă 9

Zonă a corpului care este sursă de excitare sexuală, regiune a corpului susceptibilă de a fi sediul unei astfel de excitaţii. Fixaţie Modul de înscriere a anumitor conţinuturi reprezentative (experienţe, fantasme – scenariu pentru îndeplinirea dorinţei inconştiente care implică deformări defensive) care persistă nealterat în inconştient şi de care pulsiunea rămâne legată. Fixaţia, în sens clasic, are o multiplă determinare: stadiul dezvoltării libido-ului, traumatismul sau obiectul, care nu se exclud între ele. Fixaţia împiedică trecerea de la un stadiu la altul în cursul dezvoltării, determinând patologicul. Autoerotism În sens psihanalitic, modalitate a sexualităţii infantile precoce prin care o pulsiune parţială, în funcţie de un organ sau de o zonă erogenă, îşi găseşte satisfacţie pe loc (plăcere de organ), nu numai fără obiect exterior, ci şi fără referire la imaginea corpului unificat care caracterizează narcisismul. Nevroza este o stare sufletească, conflictuală, la care un individ ajunge deoarece nu îşi poate integra în prezent experienţele (de obicei traumatice, tragice etc.) din trecut. Termenul a fost lansat în 1776 de Culhan, sub numele de neuroză, într-o acceptiune legată de neuron. Neuroză era considerată o leziune intermediară aflată între inflamaţie şi degenerescenţă. Evoluţia acestui concept trece, după studiile lui Bumke, prin teoria reflexologică a lui M. Hull şi Ch. Bell, apoi Virchow, Nissl şi Erb, în care neuroze erau considerate nu numai isteria, ci şi epilepsia, tremorul paralysis agitans şi choreea, precum şi maladii neurologice. În acest timp, ia naştere şi o şcoală psihologică a teoriei nevrozelor, reprezentată de M. Charcot, P. Janet, Forel, Westfal, Biswanger. Prin 1907, neurozele sunt împărţite de M. Charcot şi Raymond în trei grupe clinice: grupa histerie, grupa hipocondrie si grupa neurastenie. Apogeul preocupărilor psihologice în domeniu, îl formează comunicarea lui Freud la congresul de psihanaliză de la Munchen din anul 1913, în care problematica nevrozei o pune în două planuri complementare: 1. patologia nevrozei, adică de ce şi cum se îmbolnăveşte un om de o nevroză; 2. opţiunea nevrotică, adică de ce o anumită persoană face exact o anumită formă de nevroză şi nu o altă formă. Patologia nevrozei este domeniul cel mai bine tratat de psihanaliza freudiană, subliniind că nevroza depinde de conlucrarea factorilor ocazionali traumatici şi constituţionali (predispozanţi, vulnerabilizanţi şi fragilizanţi), care potrivit spiritului epocii, ar fi fost ereditari. O conciliere între şcolile somatice şi cele psihologice au condus la noţiunea de funcţional (tulburare funcţională), care nu admite că pot exista maladii sufleteşti fără corelate corporale. Dar corelatele nu înseamnă cauze, ci anomalii graduale, care nu se referă la structura ţesutului nervos, ci la funcţiunea sa, deci anomaliile sunt de tip cantitativ şi pot foarte bine să fie considerate variante ale fizicului şi psihicului sănătos. Pentru psihanalişti, un om este sănătos când ştie şi poate să aducă la armonie necesităţile 10

sale instinctive cu propriul Eu, armonie care va aduce după sine anularea oricărui conflict extern şi intern (Nunberg). Omul devine nevrotic atunci când viaţa sa instinctivă ajunge în conflict cu Supraeul (prin Eul Ideal, înţeles uneori ca identic cu Supraeul). Unul dintre partenerii conflictului este instinctul sexual sau energia sa nesatisfăcută, Libidoul, iar celălalt partener al conflictului este Supraeul care joacă rolul unei autorităţi, fiind duşmanul instinctelor şi satisfacţiei acestora, ce pare un fel de reprezentant al forţelor mediului. Deci, nevroza ia naştere din Supraeul care persecută energia Sinelui. În clipa în care la un om predispus la nevroză, un instinct doreşte să se satisfacă într-o direcţie în care atât mediul înconjurător, cât şi reprezentantul său interior - Supraeul au obiecţii, ia naştere o regresie la faze anterioare celei în care trăieşte individul şi el va căuta satisfacţia refuzată de prezent, în modalităţi anterioare, chiar primitive, mai bine zis, exact la acele modalităţi la care odinioară individul a fost fixat mai mult, dar pe care le-a depăşit. După psihanaliză, energia, Libidoul sau sexualitatea copilului trebuie înţeleasă ca având două straturi (niveluri). Primul nivel este cel care păstrează amintirile copilăriei. Al doilea este păstrătorul predispoziţiei native pe care o avem de la strămoşi. Deci, sexualitatea infantilă înseamnă întotdeauna experienţa personală dar şi un bagaj de experienţă ancestrală de care depinde, adică predispoziţia nativă a insului. Factorul etiologic cel mai important pentru nevroze este fixarea libidinală a adultului; ea se descompune în două momente: 1.constituţie sexuală (libidinală) şi 2.trăirea infantilă, adică achiziţiile de dispoziţie emoţională câştigate de individ în prima copilărie. Schema ar fi: I. Predispoziţie + Trăire traumatică prin fixare libidinală aleatorie, accidentală II. Constituţie sexuală + Trăire infantilă (ancestrala) Simptomul nevrotic este pentru psihanaliză un surogat (înlocuitor, formă de compromis) pentru o trăire semnificativă care a devenit inconştientă. Simptomele creează surogate prin regresie la faze anterioare, care permit satisfacerea, ca şi odinioară, a instinctelor. Deci suferinţa, ca manifestare exterioară şi exteriorizabilă, este numai conjecturală, dacă nu chiar un pretext pentru ca o trăire veche, primitivă, inconştientă să poată ajunge din nou la suprafaţă, adică de-a fi concretizabilă. şi cum elementul cel mai vechi, primar, primitiv este copilăria, inconştientul se reîntoarce sub forma simptomului nevrotic exact la forma infantilă a existenţei. Încă din 1917, S. Freud a menţionat că toate formele de nevroză se înseriază pe o curbă continuă, la o extremă precumpănind predispoziţia nativă (pe care o numeşte când constituţie sexuală, când fixare libidinală), iar la cealaltă extremă evenimentul traumatic (refuz, nefuncţionare, pană), dar important este faptul că niciodată unul dintre factori nu este complet absent. Nevroza constă deci, din conflictul dintre Eul presat de Supraeu şi de Sine. Este vorba de o lovitură greşită, de o partidă pierdută în funcţionarea Eului, în lupta sa cu excitaţiile instinctelor. S. Freud stabileşte următoarele grade treptate ale ocaziilor de îmbolnăvire (suferinţă): 1. Îmbolnăvire (suferinţă) la refuz exterior total; 2. Suferinţă în faţa unor cerinţe reale; 3. Suferinţă prin inhibarea evoluţiei; 4. Suferinţă prin creşterea cantităţii libidoului.

11

1. Omul rămâne sănătos atât timp cât pentru satisfacerea necesităţilor sale libidinale găseşte un obiect real, exterior. El se îmbolnăveşte în clipa în care obiectul exterior îi este refuzat, fără ca el să fie înlocuit cu un surogat, deci printr-o formă de refuz total-absolut. Ca urmare a acestui refuz, ia naştere acumularea de libido resimţit ca o creştere a tensiunii psihice, iar destinul individual va depinde de maniera în care va fi rezolvată această tensiune. Fireşte că la acest refuz total omul poate reacţiona şi prin modalităţi sănătoase, nonmaladive. Maniera sănătoasă va fi fie forţarea situaţiei, fie sublimarea. În schimb, îmbolnăvirea intervine când se va antrena constituţia latentă-predispoziţia, iar reacţia maladivă va fi: a) introversia libidoului şi b) regresia. În cazul introversiei, individul se reîntoarce din realitate şi se retrage în viaţa (planul) fanteziei. În cazul regresiei, individul tinde spre maniere infantile ale plăcerii libidinale. Conflictul dintre Eu şi tendinţele lumii fanteziste sau ale regresiunii este conciliabil şi duce în mod necesar la formarea simptomului nevrotic. În acest caz, individul se îmbolnăveşte din cauza modificărilor intervenite în lumea exterioară, pentru că în locul satisfacţiei instinctive a intervenit refuzul. 2. În al doilea caz, persoana suferă şi se îmbolnăveşte în urma strădaniilor ei de-a face faţă unor cerinţe pertinente, reale ale lumii, deci în urma încercărilor de adaptare la mediul exterior, care însă nu reuşesc din cauza unei dificultăţi şi rezistenţe insurmontabile exterioare. În primul caz (refuz total exterior), S. Freud spune că era vorba de o modificare în lumea exterioară, dar în cazul al doilea accentul cade pe o modificare internă pentru că aici rezistenţa este un impediment de mentalitate a omului care nu vrea să accepte efortul la o anumită adaptare real necesară. În primul caz, momentul declanşator este o trăire reactivă, în al doilea, un fenomen al dezvoltării vieţii psihice. În primul caz, individul trebuie să renunţe la satisfacţia instinctivă, în al doilea, individul se îmbolnăveşte datorită rigidităţii sale, deci din cauza incapacităţii sale intrinseci de-a schimba Obiectul, de-a se adapta elastic la realitate. Sunt cazurile de perseverare în masturbare, fixare în situaţii autoerotice sau incestuoase-care nu pot fi părăsite în folosul unei situaţii noi, superioare. 3. A treia modalitate, suferinţa prin inhibarea dezvoltării Eului, este în realitate o amplificare, o exagerare a suferinţei în faţa exigenţelor realului. În acest caz, libidoul nu a părăsit niciodată fixarea infantilă. În cazul al doilea, conflictul apare relativ brusc, iar în cazul de care ne ocupăm, individul devine nevrotic în mod fatal, o dată cu maturizarea, când din cauza fixării infantile nu mai poate face faţă necesităţilor instinctive adulte. În acest caz maturizarea aduce automat după sine nevrotizarea. 4. A patra modalitate de îmbolnăvire este prin creşterea accentuată a libidoului. În fazele critice (mai critice) ale existenţei (pubertate, menopauză, evenimente importante de viaţă), anumite persoane considerate normale pot ajunge la o potenţare, la o exagerare a libidoului. Persoana, care până atunci era capabilă să-şi consume sau să sublimeze libidoul dat, se îmbolnăveşte în aceste perioade critice prin faptul că libidoul nu mai poate fi strunit de Eul care se simte inundat de tumultul 12

crescut al energiei libidinale. Studiind aceste patru modalităţi observăm, împreună cu S. Freud, că între fenomenul normal şi cel nevrotic nu există decât deosebiri cantitative, niciodată calitative. Subliniem că cele patru modalităţi de-a deveni nevrotic nu apar niciodată în formă pură, iar discuţiile pe tema endogen sau exogen, în problematica nevrozei, nu au relevanţă, deoarece pentru psihanaliză fenomenul nevrotic ia naştere întro anumită situaţie care se clădeşte din diferite piese. S. Freud spune: "Speranţa că tot ce este nevrotic poate fi vindecat îşi are originea în desueta idee profană cum că nevroza este ceva complet de prisos, ceva ce nici nu are dreptul la existenţă. În realitate, nevroza este o maladie gravă, constituţional fixată, care se limitează rar la câteva episoade şi de cele mai multe ori se menţine în lungi faze, dacă nu toată viaţa". Iată clasificarea nevrozelor după S. Freud: 1915: Nevroze actuale şi Psihonevroze (de transfer şi narcisice) 1924: Nevroze actuale, Nevroze, Nevroze narcisice, Psihoze; Actualmente: Afecţiuni psihosomatice, nevroze, Psihoze (PMD, schizofrenie, paranoia). 1. Nevrozele actuale: neurastenia şi nevroza anxioasă 2. Nevroze de transfer (psihonevroze): nevroza obsesivă, isteria de conversie, fobia. 3. Afecţiuni narcisice: melancolia, schizofrenia. Psihanaliza, neuroendocrinologia şi eredobilogia dau o accepţiune unitară a nevroticului: nevroticul este o variantă extremă de individ, care a rămas fixat la o treaptă primitiv infantilă (deci insuficientă) a organizării instinctive, sau a regresat la ea (pervers polimorf). Nevrozele trebuiesc diferenţiate de tulburările calitative ale psihismului, de psihoze. Una din cele mai explicite diferenţieri a fost făcută de K. Jaspers: 1. Nevrozele sunt anomalii sufleteşti care vizează persoana într-un anumit domeniu, cum ar fi profesional, familial sau loisir. Psihozele lezează omul în întregime, global. 2. Esenţialul nevrozei stă în situaţie şi conflict. Nevroticul întrebuinţează mecanisme specifice, care modifică trăirile într-un sens care survine şi la normali (izolare sau disociere isterică, de exemplu). Psihoza are atât o etiologie endogenă, cât şi exogenă, circumstanţială. 3. Nevrozele cuprind două mari domenii de psihopatologie: a) nevrozele de organ, când simptomatologia se fixează exclusiv pe un aparat sau sistem şi b) psihonevroza, când simptomatologia este cu precădere psihică (dismnezii, disprosexii, distimii, desistematizarea activităţii mentale, ş.a.). Psihozele cuprind un domeniu mai redus, dar fiind incomprehensibile, structura lor psihopatologică permite mai uşor stabilirea unei limite de demarcaţie între bolnav şi sănătos. Fenomenul nevrotic poate apărea pasager şi la indivizi absolut normali. 4. Spre deosebire de Freud, pentru Jaspers nici fenomenul nevrotic, nici fenomenul psihotic nu pot fi considerate ca modificări exclusiv cantitative sau calitative. Ele se deosebesc de normal din ambele puncte de vedere, însă în predominanțe diferite. Pentru S. Freud, diferenţele dintre nevroze şi psihoze sunt următoarele: 1. Nevroza ia naştere în urma conflictului dintre Eu şi Sine. Psihoza ia naştere din conflictul dintre Eu şi Lumea exterioară.

13

2. Nevroticul pierde simţul realităţii numai parţial. Nevroticul nu vrea să ştie decât despre un decupaj (bucată) a realităţii, exact cea la care se referă refularea sa personală. Psihoticul neagă întreaga realitate, îi întoarce spatele şi construieşte o lume nouă (ruminaţie, delir). 3. Nevroticul ajunge în situaţia sa paradoxală de frică ca nu cumva decupajul de lume pe care l-a refulat să se reactiveze şi să-l indispună. Psihoticul refuză realitatea din frica de a-şi pierde lumea proprie pe care a construit-o sau ca nu cumva această lume să se prăbuşească (delir de gelozie, de grandoare, melancolic, etc.) 4. Conflictul nevrotic poate fi developat şi soluţionat printr-o îndelungată cură psihanalitică şi niciodată spontan. La psihotic, refularea poate fi recunoscută spontan de bolnav, ea apare la suprafaţă fără nici un fel de rezistenţă, dar aceasta nu echivalează cu sănătatea. 5. Limbajul nevrotic rămâne intact (e comprehensibil), limbajul psihoticului se dezorgani-zează în mod obligatoriu (până la psitacism-salată de cuvinte). 6. În discursul nevrotic precumpănesc relaţiile obiectuale (decuplaj), în cel al psihoticului, relaţiile formal verbale (pur formale, comprimare, transformare prin similitudine sonoră). 7. Nevroticul îşi formează surogate de obiect prin asemănarea reală dintre obiecte. Reprezentanţii realităţii oricărui obiect este păstrat la nevrotic mai mult sau mai puţin normal. Cuvântul, simbolizarea verbală acoperă realitatea, la nevrotic. Dar la psihotic, surogatul obiectului (simbolizarea sa verbală) nu se mai bazează pe nimic faptic, pe nimic real, ci numai pe asemănarea verbală, pe asonanţa verbală. Cuvântul şi realitatea nu mai au nimic în comun, la psihotic. Psihanaliza contemporană după Andre Alexander, în cartea sa "Fizionomia clinică a nevrozei", defineşte nevroza prin două accepţiuni: a) Prin simptomele nevrotice, care sunt: tulburări de conduite, sentimente sau idei. Ele sunt manifestări contra angoasei şi constituie faţă de conflictul intern un compromis în care subiectul vizează, în poziţia sa nevrotică, un profit (numit beneficiul secundar al nevrozei); b) Prin caracterul nevrotic al Eului. Acesta nu poate găsi în identificarea cu propria persoană (personaj) bune relaţii cu alţii şi un echilibru interior satisfăcător. Nevroze actuale După S. Freud, neurastenia şi nevroza anxioasă aparţin aşa-numitei nevroze actuale. Aceasta reprezintă un tip de nevroză pe care S. Freud o distinge de psihonevroză. Accepţiunea sa constă: 1. în faptul că originea nevrozei actuale nu va fi căutată în conflictele infantile, ci în prezent; 2. în faptul că simptomele nu sunt o expresie simbolică şi supradeterminată, ci rezultă direct din absenţa sau inadecvarea satisfacţiei sexuale. Alături de neurastenie şi nevroza anxioasă, Freud a propus ulterior şi ipohondria. Termenul de nevroză actuală a apărut în 1898 şi subliniază că opoziţia între nevrozele actuale şi psihonevroze este esenţială din punct de vedere etiologic şi patogenic. În ambele tipuri de suferinţă, cauza este sexuală, dar primele pot fi căutate în dezordinile vieţii sexuale, iar ultimele în evenimentele importante ale vieţii trecute. Termenul actual trebuie, deci, luat în primul rând în sensul unei actualităţi în timp. Pe de altă parte, această etiologie este mai mult somatică şi mai 14

puţin psihică. Sursa de excitaţie (pulsională), factorul declanşant se află în domeniul somatic, în timp ce în isterie sau obsesie, ele se află în domeniul psihic (exclusiv). Acest factor declanşator va fi: în nevroza anxioasă, absenţa descărcării excitaţiei sexuale şi în neurastenie, o rarefiere, uşurare, pierdere de chintesenţă, prin satisfacere inadecvată (prin masturbare, de exemplu). Mecanismele de formare a simptomelor vor fi somatice (de exemplu, transformarea directă a excitaţiei în angoasă), şi nu simbolice. Termenul de actual vine să conoteze absenţa mediaţiei care se găseşte în formarea simptomelor psihonevrozelor. Din punct de vedere terapeutic, această prezentare conduce la ideea că nevroza actuală, în aparenţă nu este relevantă pentru psihanaliză, pentru că aici simptomele nu produc semnificaţii care nu pot fi intern elucidate prin analiză. S. Freud menţionează o idee excepţională: "simptomele nevrozei actualeanxietatea şi neurastenia-constituie modul iniţial şi un stadiu precursor al simptomelor psihonevrotice de tip narcisic sau de transfer". Apoi, ideea că psihonevrozele sunt declanşate printr-o frustraţie ajungându-se la o stază libidinală, are rolul de-a preciza şi pune în evidenţă elementul actual. Deci, conceptul de nevroză actuală tinde, în prezent, să se înfăţişeze în nosografie, ca valoare, în măsura în care aceasta prezintă o condiţie precipitantă a unor simptome care provin din conflicte mai vechi. Trebuie avut în vedere: 1. Distincţia între conflictele de origine infantilă care sunt reactualizate, şi conflictele care sunt determinate prin situaţia actuală, se impune obligatoriu în practica psihanalitică mai ales că un conflict actual acut reprezintă un obstacol pentru cura psihanalitică. 2. În psihonevroze (narcisice sau de transfer), alături de simptomele specifice există un cortegiu de simptome de tipul nevrozei actuale freudiene: oboseli nejustificate, dureri vagi, modificări neurovegetative, etc. Conflictul defensiv va împiedica realizarea dorinţelor inconştiente şi, după cum se ştie, acest libido nesatisfăcut va fi şi la originea simptomelor nespecifice. Una dintre cele mai reprezentative forma ale nevrozei actuale este nevroza anxioasă, care are două accepţiuni: a) Din punct de vedere simptomatic, este diferită de neurastenie prin predominanţa expresivităţii angoasei: atenţie (vigilenţă) anxioasă cronică, crize de angoasă sau de panică sau echivalentele lor somatice (vertij, dispnee, sudoraţie); b) Din punct de vedere etiologic, trebuie diferenţiată şi de isterie: nevroza anxioasă este o nevroză actuală, caracterizată prin acumularea unei excitaţii sexuale care se transformă direct în simptome, fără o mediaţie psihică. Simptomatologia de model fobic sau afectul de angoasă sau atac de panică anxioasă, se află într-adevăr legată de o reprezentare, dar aceasta nu este un substitut simbolic al unei reprezentări refulate. S. Freud raportează nevrozei anxioase etiologii specifice în care sunt doi factori comuni: a) acumularea de tensiune sexuală; b) absenţa sau insuficienţa elaborării psihice a excitaţiilor somatice pentru ca aceasta să devină libido şi să intre în conexiuni cu grupe pretabile de reprezentări sexuale. Când excitaţia sexuală nu este însă stăpânită, atunci ea este direct derivată pe un plan somatic sub formă de angoasă, împreună cu simptomatologia aferentă. Freud vede condiţiile acestei insuficiente elaborări psihice în dezvoltarea insuficientă (ca derulare stadială) a sexualităţii psihice, fie printr-o tendinţă de regresiune a acesteia, fie în degradarea sa, fie prin 15

instalarea unui ecart, devenit habitual, între sexualitatea fizică şi sexualitatea psihică. Se menţionează mecanismele care determină diferitele forme etiologice ale nevrozei anxioase: angoasa virginelor, angoasa abstinenţei sexuale, angoasa provocată de coitus interuptus. Spre deosebire de isterie, unde are loc o conversie, în care o excitaţie psihică împrumută o cale falsă exclusiv către somatic (proiecţie), în angoasă avem o supratensionare fizică care nu poate trece în psihic şi va fi remanentă în acest plan somatic. Aceste două procese (conversia şi remanenţa) se combină extrem de frecvent, determinând intercondiţionări, în special în cazul neurasteniei anxioase şi al isteriei de angoasă. Astfel, în neurastenie avem o nevroză în care clinic predomină o angoasă masivă fără obiect net precizat şi în care rolul factorilor actuali este privilegiat, iar în isteria de angoasă sau în nevroza fobică avem angoasă, dar ea este fixată pe un obiect substitutiv. Nevroza de transfer Are două accepţiuni: 1. În sens nosografic, reprezentând categorii de nevroze (isteria de angoasă, isteria de conversie, nevroza obsesivă), pe care S.Freud le deosebeşte de nevrozele narcisice înăuntrul grupei aşa-numitelor psihonevroze. Faţă de nevrozele narcisice, ele se caracterizează prin faptul că libidoul este întotdeauna deplasat pe un obiect real sau imaginar, în loc de-a fi reţintit de la acestea pe Eu. Rezultă că aceste sunt mai accesibile tratamentului psihanalitic, pentru că ele se pretează tratamentului situaţiei de transfer. 2. În sensul teoriei curei psihanalitice, reprezintă o nevroză artificială în care tind să se organizeze manifestările de transfer şi contratransfer. Acestea se constituie în jurul relaţiei subiectului cu analistul, fiind un fel de reeditare a nevrozei clinice. Elucidarea sa va duce la descoperirea cauzei infantile. Termenul de nevroză de transfer a fost introdus de C.G. Jung pentru a desemna situaţia în care libidoul este introvertit sau, după K. Abraham, investit pe Eu. După S. Freud, nevroza de transfer reprezintă reducerea capacităţii pacienţilor de a transfera libidoul pe obiect. Este necesară distincţia lor de psihonevrozele majore narcisice, în care nu putem vorbi pur şi simplu de absenţa totală a transferului, ci de perturbarea unui anumit mod de transfer, care poate fi foarte intens la psihotici. S. Freud a introdus noţiunea de transfer în cartea sa "Rememorare, repetiţie, perlaboraţie", în raport cu ideea că pacientul repetă, în cadrul transferului conflictele infantile. Înseamnă că diferenţa între reacţia de transfer şi nevroza de transfer propriu-zisă se înţelege astfel: în nevroza de transfer toate comportamentele patologice ale pacientului vin să se recentreze pe relaţia cu analistul. Se poate spune că nevroza de transfer coordonează reacţiile de transfer, la început difuze (transfer flotant, după Glover) şi totodată permite ansamblelor de simptome şi conduite patologice să aibă o nouă funcţie în raport cu situaţia analitică. Medicul, spre deosebire de psiholog, nu poate valorifica terapeutic acest fenomen, pentru că medicul va limita cât mai mult domeniul nevrozei de transfer, va impulsiona cât mai mult conţinuturile psihice în afara rememorării şi va descuraja cât mai mult repetiţiile. Psihanalistul va încerca să lase pacientul să retrăiască un anumit fragment din viaţa sa uitată, dar îl va ajuta conferindu-i 16

capacitatea de-a o suporta, de-a o soluţiona, favorizând o rezolvare nouă a problemelor dintr-un trecut uitat. Nevrozele narcisice reprezintă o terminologie psihanalitică pentru a desemna o maladie mentală caracterizată prin retragerea, replierea libidinală pe sine. Ele se opun, deci, nevrozei de transfer. Din punct de vedere nosografic, grupa nevrozelor narcisice cuprinde ansamblul psihozelor funcţionale în care simptomele nu sunt efecte ale unor leziuni somatice. (Sursa Psihanaliza Clinica - Autor Vasile Perciune) Psihoza Tulburare mintală caracterizată printr-o dezorganizare a personalităţii, pierderea simţului realului şi transformarea în delir a experienţei trăite. Limbajul medical curent rezervă termenul „psihoză” pentru bolile mintale nelezionale, care se caracterizează prin simptome esenţialmente psihologice, cum sunt psihozele acute (bufeul delirant la acces delirant care apare şi dispare în mod brusc schizofrenia, delirul cronic - paranoia, parafrenia) şi psihoza maniaco-depresivă. Psihoza maniaco-depresivă este o tulburare psihică caracterizată prin alternanţa crizelor de excitaţie (manie) şi a episoadelor depresive (melancolie). Psihoza maniaco-depresivă se manifestă, în general, după vârstele de 30-40 ani. Ea ar putea fi determinată de ereditate, constituţia psihică, profilul psihologic sau de o dereglare a centrilor cerebrali ai stării de spirit. Răsturnările de situaţie, de natură fizică sau psihică, de o importanţă mare (soc emoţional, soc chirurgical, sarcina, menopauza etc.), chiar schimbarea anotimpurilor pot fi, de asemenea, factori declanşanţi. PSIHOZA 1) In clinica psihanalitică, conceptul de psihoză are adesea o utilizare extrem de largă, acoperind o gama întreagă de maladii mentale, fie ca sunt manifest organo-genetice (paralizia generala, de exemplu), fie că etimologia lor rămâne în ultima instanţă problematică (schizofrenia, de pildă). 2) In psihanaliză, nu s-a urmărit de la început realizarea unei clasificări care să cuprindă totalitatea maladiilor mentale cunoscute în psihiatrie; mai întâi, s-a manifestat interes pentru maladiile cele mai direct accesibile investigaţiei analitice; în interiorul acestui câmp mai restrâns decât cel al psihiatriei, diferenţierile majore sunt cele care se stabilesc între perversiuni, nevroze şi psihoze. In această ultimă grupă, psihanaliza a încercat să definească diferite structuri: pe de o parte, paranoia (în care sunt incluse, în general, afecţiunile delirante) şi schizofrenia; pe de altă parte melancolia şi mania. Din punct de vedere al teoriei psihanalitice, numitorul comun al psihozelor este o perturbare primară a relaţiei libidinale cu realitatea, majoritatea simptomelor manifeste (mai ales, construcţia delirantă) fiind tentative secundare de restaurare a legăturii obiectale. Perversiune Deviaţie în raport cu actul sexual, "normal", definit ca un coit, vizând obţinerea orgasmului prin penetrarea genitală, cu o persoana de sex opus. Se vorbeşte despre perversiune: când orgasmul este obţinut cu alte obiecte sexuale (homosexualitate, pedofilie, zoofilie, etc.) sau prin alte zone corporale (coit anal, coit oral de exemplu); când orgasmul este 17

imperios subordonat anumitor condiţii extrinseci (fetişism, travestism, voaiorism şi exhibiţionism, sado-masochism) ce provoacă prin ele insele plăcerea sexuală. In general, se desemnează ca perversiune ansamblul comportamentului psihosexual ce presupune condiţii atipice pentru obţinerea plăcerii sexuale. Freud relevă la toate fiinţele umane o dispoziţie perversă polimorfă, insistă asupra rolului evenimentelor din prima copilărie (doliu, seducţie, modalităţi de refulare a complexului Oedip) în actualizarea la anumiţi subiecţi a acestei dispoziţii perverse. Freud a introdus o clasificare raţională a devierilor sexuale, distingând devierile referitoare la obiect (homosexualitate, pedofilie, zoofilie etc.) şi devierile referitoare la scop (felaţie, penetraţie anală, voaiorism, exhibiţionism, sadism, masochism etc.). Freud consideră perversiunile mai degrabă nişte aberaţii sexuale, studiate în raport cu un model genetic al dezvoltării conform teoriei sexualităţii propuse în 1905. Freud a urmărit riscurile dezvoltării acestei organizări sexuale cu deviaţie de obiect, de scop şi de mijloace pentru obţinere plăcerii.

18