Proprietatile Si Clasificarea Desenelor Papilare.docx

Ministerul Educaţiei, Culturii și Cercetării al Republicii Moldova Universitatea Tehnică a Moldovei Facultatea Construcţii, Geodezie şi Cadastru Departamentul Drept

LUCRARE DE VRIFICARE la disciplina: Criminasitica și drept polițienesc

Proprietățile și clasificarea desenelor papilare

A elaborat:

A verificat:

st. gr. DP-168, f/r

Mîrza Ionela

______________________

Ivanov Iurie.conf.univ. ______________________

semnătura

numele prenumele, gradul didactic

Nota ______________

CHIŞINĂU, 2019

Noţiuni generale

A. PROCESUL DE FORMARE A URMELOR DE MÂINI

Criminalistica – ştiinţa investigaţiei penale1 – a fost o consecinţă firească a nevoii reale de perfecţionare, de modernizare a actului de justiţie şi prin introducerea de metode şi mijloace tehnico-ştiinţifice, inclusiv procedee tactice de anchetă, în scopul descoperirii infracţiunilor, a identificării făptuitorilor şi aflării adevărului în cauzele cercetate de cei care îşi desfăşoară activitatea în domeniul judiciar. Prin caracterul său pluridisciplinar, criminalistica, a fost una dintre primele ştiinţe de graniţă care s-a dezvoltat în strânsă legătură cu progresul realizat în sferele cunoaşterii umane. Această dezvoltare a fost impusă de găsirea unor metode şi mijloace noi, menite să răspundă cu promptitudine necesităţii de combatere eficientă şi de prevenire a criminalităţii, care, de a sfârşitul secolului trecut şi până astăzi, a crescut continuu, atât sub aspectul sporirii numerice a infracţiunilor, dar şi în ceea ce priveşte perfecţionarea modurilor de operare şi a mijloacelor tehnice folosite de către delicvenţi. De exemplu, tehnica de calcul a oferit unor infractori posibilitatea de a realiza falsuri de documente care se apropie de perfecţiune, de a sparge codurile unor bănci etc. De asemenea, progresele din domeniul chirurgiei estetice au făcut posibil ca unii răufăcători să-şi schimbe chiar fizionomia pentru a nu fi descoperiţi.

Nimeni nu poate nega că multe cuceriri ale ştiinţei au fost folosite mai întâi de infractori şi mai apoi de poliţie sau justiţie. Specialiştii care s-au dedicat justiţiei, dar şi din alte domenii de activitate, au căutat să ţină în permanenţă pasul cu asemenea „progrese” din sfera criminalităţii, punând la punct o sumedenie de metode şi procedee specifice, eficiente, pentru combaterea faptelor penale. Este suficient să amintim aici diferite 1

Păşescu, Gheorghe, Constantin, R. Ion Secretele amprentelor papilare Ed. Naţional 1996

tehnici de examinare a urmelor şi a corpurilor delicte în diferite radiaţii, din spectrul vizibil şi invizibil, sau microscopia electronică, identificarea pe baza ADN-ului, diferite aplicaţii ale tehnicii de calcul în identificarea după urmele papilare, după portretul robot şi modus operandi, ca şi folosirea tehnicii poligraf în cercetarea infracţiunilor pentru verificarea sincerităţii făptuitorilor. Desigur, asemenea cercetări ştiinţifice sunt în permanenţă derulate în toate ţările şi au menirea de a găsi noi soluţii salutare pentru cazurile tot mai complexe care apar în procesul judiciar. Nu trebuie omise, de asemenea, regulile tactice şi metodologice criminalistice după care se desfăşoară urmărirea penală. Astăzi , este unanim cunoscut că ştiinţa Criminalisticii2 are un obiect propriu de cercetare, precum şi metode proprii. La dezvoltarea sa, de-a lungul anilor, şi-au adus contribuţia multe personalităţi ale ştiinţei, ale dreptului din diferite ţări, inclusiv România. Unele lucrări româneşti conţinând elemente de pionierat în criminalistică. De această realitate trebuie să fim mândri toţi slujitorii justiţiei. Amintim aici, cu profund respect pe fraţii Minovici, Andrei Ionescu, Valentin Sava, Henry Stahl, Constantin Ţurai şi mulţi alţii care, prin lucrările şi activitatea lor, au creat o adevărată şcoală a criminalisticii româneşti. Este totodată evident că, pentru aplicarea în practică, ca şi pentru perfecţionarea metodelor, tehnicilor moderne de investigare, acestea trebuie însuşite de toţi cei antrenaţi în actul de anchetă penală şi de judecată. Desigur, acest lucru se poate realiza prin organizarea, alături de învăţământul superior de profil, şi a unor sesiuni de comunicări ştiinţifice, simpozioane, conferinţe etc. fireşte că aceasta este o întreprindere mai costisitoare şi mai anevoioasă, la care nu pot participa chiar toţi specialiştii din domeniu. Din marea varietate de urme descoperite la locul săvârşirii faptei, urmele de mâini sunt cele mai frecvente, deoarece se formează mult mai uşor, pe diferite obiecte cu care mâna infractorului a venit în contact, decât urmele de picioare, de exemplu, care deşi mai des în contact cu locul faptei, nu formează în toate cazurile urme. Prin urmele mâinilor, în sens criminalistic, se înţeleg acele modificări aduse elementelor componente ale locului faptei ca rezultat al contactului mâinilor făptuitorului şi victimei cu acestea în procesul săvârşirii infracţiunii. Ele produc conturul şi relieful, fie al palmei ( faţa neutrală), fie al dosului acesteia ( faţa dorsală). În unele cazuri se pot reproduce în aceste urme, concomitent, atât conturul degetelor şi al palmei, cât şi relieful crestelor papilare sau al încreţiturilor.

2

Mircea, Ion prof. univ. dr. Criminalistica Ed. Lumina Lex 2001

În procesul identificării criminalistice, urmele de mâini ocupă un loc important, deoarece fac parte din categoria urmelor ce se întâlnesc frecvent la faţa locului şi oferă numeroase elemente de comparaţie ce duc la identificarea certă şi rapidă a persoanei care le-a creat. Importanţa cunoaşterii metodelor de descoperire şi ridicare a urmelor de mâini se datoreşte nu numai marii lor frecvenţe la locul săvârşirii faptei, ci şi valorii lor deosebite în procesul de identificare a persoanei, prin caracteristicile specifice de structură a desenelor papilare. Ramura criminalisticii care se ocupă cu studiul şi clasificarea desenelor papilare, precum şi cu identificarea persoanelor după desenul papilar este „DACTILOSCOPIA”. Termenul de dactiloscopie s-a născut din combinarea cuvintelor greceşti „ daktylos”, care înseamnă deget şi „ skopein” care se traduce prin: a examina, a privi. Semnificaţia termenului: metoda de identificare a persoanelor prin examinarea amprentelor digitale. Apariţia şi dezvoltarea dactiloscopiei au fost favorizate atât de nevoia de a găsi o metodă precisă, sigură şi uşoară pentru înregistrarea infractorilor, cât şi erorile şi eşecurile antropometriei. Antropometria a început încet, încet, să lase locul dactiloscopiei. Bertillon a fost şi va rămâne omul care a netezit calea ideilor ştiinţifice în criminalistică. El a fost şi a rămas un pionier al fotografiei criminalistice, a fost şi a rămas fondatorul primului laborator tehnico-criminalistic din lume, dar dactiloscopia depăşea cu mult „bertillonajul”. Începând cu anul 1902 Elveţia, Spania, Danemarca, Austria, Ungaria, apoi statele sud americane au introdus sistemul dactiloscopic inventat de Eduard Henry, astfel că foarte repede antropometria a fost scoasă din arsenalul poliţiştilor. Dactiloscopia prezintă avantajul că rezolvă pe lângă problema înregistrării penale precisă şi sigură a recidiviştilor şi pe aceea a identificării autorilor faptelor penale după urmele lăsate la locul faptei. Descoperitori3 ai metodei dactiloscopice de identificare a persoanei sunt consideraţi pe buna dreptate mulţi autori deoarece toţi, fără a şti unul de altul, în acelaşi timp şi în locuri diferite ale globului terestru, erau preocupaţi de cercetări şi experimente care priveau identificarea persoanelor după desenele formate de liniile ce se găsesc pe faţa internă a degetelor şi a palmei. Începând cu anul 1877 William Herschel în India, dr. Henry Faulds în Japonia, sir Francis Galton şi Edward Henry în Anglia, dr. Wilhelm Eber în Prusia, Juan Vucetich în Argentina, Joseph Faurot în SUA, au avut, toţi laolaltă şi fiecare în parte, un rol covârşitor în naşterea CHERRILL, F.R. – The fingerprint system at Scotland Yard. (Sistemul de amprentare al Scotland Yard-ului).Stationary Office, London 1954 3

şi afirmarea dactiloscopiei. Dintre aceştia un mare rol îi revine lui sir Francis Galton, el fiind primul care a publicat o carte despre dactiloscopie în vederea identificării persoanei (în anul 1892 „FINGERPRINTS”) şi a militat pentru introducerea acestei metode în practica SCOTLAND-YARD-ului şi deci pentru prima oară în practica unei poliţii; precum şi Edward Henry, cel care a descoperit sistemul de clasificare a amprentelor digitale şi organizarea lor în cartoteci. Cu toate acestea, nu-i lipsit de interes să se arate că, în cartea sa, Galton îl considera pe William Herschel ca adevăratul descoperitor al dactiloscopiei. Deşi România a fost printre primele ţări care au introdus sistemul antropometric de identificare, ea a renunţat printre ultimele la această metodă, cu to ate că se demonstrase demult avantajele dactiloscopiei. Profesorul Nicolae Minovici, medic legist de reputaţie europeană, deşi la început a fost adeptul antropometriei, tot el a fost printre promotorii aplicării în ţara noastră a dactiloscopiei. Pentru a d emonstra superioritatea dactiloscopiei faţă de antropometrie cu ocazia unei vizite ştiinţifice în Europa şi Africa de Nord, dr. Nicolae Minovici a solicitat tuturor poliţiştilor din ţările pe unde a trecut să i se întocmească câte o fişă antropometrică. La întoarcerea în ţară, el a constatat că fişele ce i se întocmiseră nu aveau aceleaşi înregistrări antropometrice, că existau diferenţe în funcţie de pregătirea poliţiştilor care le-au efectuat, de starea de uzură a instrumentelor de măsurat sau de alţi factori.

Convingându-se prin propria-i experienţă de şubrezenia antropometriei, el devine un adept înflăcărat al dactiloscopiei şi în mod deosebit al metodei Vucetich. „Sunt un mare admirator al sistemului dumneavoastră de identificare şi voi fi unul dintre cei mai entuziaşti susţinători ai săi” , declara dr. Nicolae Minovici într-o scrisoare adresată lui Vucetich, scrisoare publicată în „Revista de policia” din Uruguay, Montevideo, numărul din 15 aprilie 1906. În anul 1896, dr. Nicolae Minovici obţine primele succese româneşti în identificarea infractorilor cu ajutorul urmelor papilare. În cazul unui furt dintr-o tipografie, la faţa locului a fost găsită o urmă digitală imprimată pe o hârtie dintr-o condică, pe baza căreia autorul a fost identificat. Al do ilea caz de identificare cu ajutorul dactiloscopiei, înregistrat de dr. Nicolae Minovici, priveşte furtul unui cauciuc de pe roata proaspăt vopsită, a unei trăsuri, autorul fiind identificat în persoana unui vecin al păgubaşului. Totuşi meritul pentru introducerea dactiloscopiei în ţara noastră revine dr. Andrei Ionescu, care, ca şef a Serviciului Antropometric şi-a reorganizat serviciul după această nouă metodă. Studiile referitoare la folosirea dactiloscopiei au fost continuate de dr. Valentin Sava, medic legist, fost şef de lucrări la Facultatea de Medicină din Bucureşti, iar în anul 1925 şi şef al Serviciului Central de Identificare Judiciară pe bază

de dactiloscopie al Ministerului Justiţiei. În prima etapă dactiloscopia a avut importanţă mai mult pentru înregistrarea penală a infractorilor prin evenimente de cazier astfel ca cei ce purtau nume false nu se mai puteau ascunde. În ţara noastră organizarea unei

evidenţe prin înregistrarea penală a infractorilor, în baza fişelor dactiloscopice pe care se luau impresiunile digitale şi palmare, a purtat şi poartă denumirea de „cazier judiciar”. Cartotecile dactiloscopice au funcţionat la organele de poliţie şi paralel, pe lângă fiecare tribunal judeţean, la parchetul respectiv, sub denumirea generică de „Birou de cazier şi identificare judiciară”. Practica a dovedit că cele două caziere, independent unul faţă de celălalt nu permitea o cunoaştere totală a antecedentelor penale ale infractorilor, astfel că în anul 1952 s-a creat o evidenţă unică care cuprindea date începând de la punerea sub învinuire până la executarea pedepsei. Totodată s -a stabilit că acest cazier să fie organizat pe lângă organele de miliţie. În perioada interbelică, paralel cu organizarea înregistrării penale, procedeele elaborate de dactiloscopie au început să fie folosite din ce în ce mai mult de poliţie. În acest scop au luat fiinţă şcolile de poliţie tehnico -ştiinţifică, care urmăreau

însuşirea cunoştinţelor şi metodelor pe linie de dactiloscopie. Odată cu înfiinţarea primului serviciu de poliţie tehnico-ştiinţifică în 1929 s-au intensificat preocupările pentru a se da un caracter organizat şi activităţii de identificare a urmelor digitale ridicate de la faţa locului, ca una din laturile principale care se afirmau, ale dactiloscopiei. După un studiu aprofundat şi susţinut – efectuat vreme de câţiva ani în străinătate, în special în Germania, unde dactiloscopia, datorită lui Robert Heinde, ajunsese la un grad înalt de perfecţionare s-a născut interesul pentru organizarea în România a cartotecii monodactilare, expresie a unei trepte superioare de utilizare a dactiloscopiei pentru identificarea autorilor după urmele lăsate la faţa locului. Dr. Constantin Ţurai4 a fost promotorul acestei idei, iar după o susţinută documentare şi studii îndelungate a organizat, în anul 1937, prima cartotecă dactiloscopică monodactilară care avea să dea multe roade în viitorii ani. În această perioadă în ţara noastră s-au confecţionat şi câteva modele de truse dactiloscopice pentru agenţii de poliţie. Dezvoltarea dactiloscopiei în România nu poate fi însă separată de societatea şi ordinea de drept în care ea a apărut. Începând cu anul 1931 s-au confecţionat câteva truse dactiloscopice şi s -au procurat un număr restrâns de trepiede cu cap mobil, necesare la adaptarea aparatelor fotografice pentru fixarea urmelor papilare rămase pe casele de bani şi alte obiecte 4

Mircea, Ion prof. univ. dr. Criminalistica Ed. Lumina Lex 2001

netransportabile. De asemenea s-a început pregătirea celor repartizaţi Biroului de Identificare, care după câteva luni au fost capabili să înceapă căutarea urmelor papilare la diverse infracţiuni. Din anul 1932, la locul crimelor şi spargerilor se deplasa împreună cu organele de cercetare judiciară şi un cadru de la Biroul de Identificare. Aceste măsuri au făcut să sporească numărul descoperirilor de infractori prin valorificarea urmelor papilare lăsate de ei la locul faptei, ceea ce a permis ca în anul 1935 să se propună înfiinţarea unui fişier monodactilar. Începând cu anul 1943 iau fiinţă Serviciul Tehnico-Ştiinţific şi Laboratorul de Criminalistică. În cadrul acestui serviciu se organizează un cazier monodactilar şi palmar şi un cazier decadactilar al infractorilor din capitală. Serviciul ia o deosebită amploare după anul 1944 când încep să fie descoperiţi primii infractori (neidentificaţi) prin mijloace dactiloscopice. Pe baza fişelor dactiloscopice mono şi decadactilare încep să fie identificaţi spărgători şi criminali care până atunci au lucrat sub identităţi multiple şi au reuşit să scape din plasa justiţiei. În anul 1947 este tipărită lucrarea „Elemente de criminalistică şi tehnică criminală – poliţie ştiinţifică” autor dr. Constantin Ţurai. Această lucrare a servit drept curs de tehnică criminalistică, ce a fost predat de autor la şcolile de pregătire profesională a cadrelor de comisari şi agenţi. În anii care au urmat criminalistica românească a făcut progrese mari, reuşind să dea o deosebită pregătire ştiinţifică în acest domeniu cadrelor de ofiţeri şi subofiţeri, prin şcolile special înfiinţate, să creeze experţi criminalişti pentru toate unităţile teritoriale din ţară. Prin înfiinţarea Institutului de Criminalistică din cadrul Inspectoratului General al Miliţiei şi dotarea acestuia cu aparatură şi cadre bine pregătite, drumul ascendent al criminalisticii româneşti a fost asigurat. De asemenea Procuratura Generală a reuşit în ultimii 20 ani să dea o temeinică pregătire criminalistică procurorilor, să creeze pentru organele centrale cadre de criminalistică, criminalişti, capabili să rezolve cu succes multiplele probleme pe care le ridică procesul penal.

Laboratoarele de criminalistică aparţinând Ministerului Justiţiei, în frunte cu Laboratorul central de criminalistică a realizat de asemenea, progrese importante în toate sectoarele expertizei. Dotarea tehnică continuă a laboratoarelor criminalistice aparţinând Ministerului de Interne, precum şi Ministerului de Justiţie, nivelul superior de pregătire şi specializare a cadrelor sunt o chezăşie a faptului că în criminalistica românească avem la ora actuală întrunite roate condiţiile pentru dezvoltarea la cel mai înalt nivel a tuturor problemelor de specialitate ce interesează organele de urmărire penală şi de justiţie.

B. STRUCTURA PIELII ŞI FORMAREA CRESTELOR PAPILARE

Pielea5 este învelişul care îmbracă întreaga suprafaţă a corpului uman. Ea este formată din trei straturi : epidermul, dermul şi hipodermul. Epidermul este partea exterioară a pielii fiind alcătuit din mai multe straturi de celule epiteliale. Celulele superioare ale epidermului sunt celule moarte şi formează un strat cornos relativ dur, care face din epiderm un înveliş protector al pielii.

Dermul, sau pielea propriu-zisă, este un ţesut fibros, viu, conjunctiv şi elastic. El conţine vasele capilare, vasele arteriale şi venoase, precum şi terminaţiile a numeroşi nervi senzitivi. Hipodermul este stratul cel mai profund, situat sub derm, care face legătura între piele şi organele interioare. La punctul de contact cu epidermul, la partea sa superioară, dermul prezintă o serie de proeminenţe, cu ridicături conice, care se numesc papile. În vârful papilelor, ce sunt fiecare străbătute de un canal, se află porii, prin care se elimină transpiraţia. Papilele dermice sunt înşiruite liniar, unele lângă altele. Rândurilor de papile le corespund rândurile de creste papilare situate la suprafaţa dermului. Crestele papilare care se formează la suprafaţa dermului au o înălţime ce variază între 0,1 – 0,4 mm şi o lăţime între 0,2 – 0,7 mm. Ele sunt despărţite de nişte şănţuleţe numite „ şanţuri papilare”, ce au aceleaşi dimensiuni cu al crestelor pe care le separă. Forma crestelor papilare de la suprafaţa dermului este reprodusă identic de stratul epidermic, ceea ce face ca în exterior epidermul să prezinte aceleaşi caracteristici ca şi dermul. Sudoarea excretată de glandele sudoripare şi substanţele grase (sebum) secretate de glandele sebacee formează la suprafaţa epidermului un strat de săruri şi grăsimi care la contactul cu un obiect se depun pe aceasta şi redau întocmai forma 5

Păşescu, Gheorghe, Constantin, R. Ion Secretele amprentelor papilare Ed. Naţional 1996

crestelor papilare. De asemenea, crestele papilare sunt legate de simţul tactil datorită terminaţiilor senzitive care sunt localizate în derm şi cu cât papilele sunt mai numeroase, cu atât simţul tactil este mai dezvoltat. Prin aceasta se explică şi multitudinea de creste papilare existente pe suprafaţa interioară a mâinilor şi picioarelor. Crestele papilare existente pe suprafaţa pielii de pe interiorul mâinilor şi picioarelor, formează desenul papilar, un desen pe cât de complicat, pe atât de util în identificarea fizică a unei persoane. Din desenele papilare sunt considerate ca făcând parte şi încreţiturile pielii care străbat transversal crestele papilare denumite şi linii albe, precum şi liniile ce se formează pe epiderm în zona şanţurilor flexorale.

Foto. Desen papilar : a). creste papilare, b). linii albe, c). linii ale şanţurilor flexoare.

Desenele papilare imprimate pe suprafaţa unor obiecte cunoscute în criminalistică şi sub denumirea de „dactilograme”, sunt de două feluri: - dactilograme care reprezintă desenele papilare imprimate voluntar. În limbajul de specialitate acestea sunt denumite impresiuni sau amprente de comparat; - dactilograme care reprezintă desenele papilare imprimate involuntar pe un obiect oarecare, denumite urme papilare sau amprente în litigiu.

În funcţie de locul unde se află situat pe suprafaţa pielii, desenul papilar, impresiunile şi urmele pot fi : Digitale – când ele reprezintă crestele papilare de pe suprafaţa interioară a degetului; Palmare – când reprezintă crestele papilare de pe întreaga suprafaţă interioară a palmei; Plantare – când reprezintă crestele papilare de pe talpa picioarelor. C. DEFINIŢIA DACTILOSCOPIEI Dactiloscopia este o parte a ştiinţei criminalistice care are ca obiect examinarea amprentelor digitale, palmare şi plantare, în scopul identificării persoanei6. Prin dactiloscopie, criminalistica rezolvă următoarele probleme: - elaborarea procedeelor şi stabilirea mijloacelor de descoperire, fixare, ridicare şi examinare a urmelor, desenelor papilare lăsate de persoane în diferite locuri; - elaborarea procedeelor de amprentare a persoanelor: - elaborarea regulilor de codificare a amprentelor papilare în vederea organizării cartotecilor şi cazierului dactiloscopic; - elaborarea metodologiei de realizare a expertizei dactiloscopice pentru identificarea persoanei.

6

GOLUNSKI,S.A. – Criminalistica . Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1964

Cap. II. CERCETAREA URMELOR DE MÂIN

A. CONSIDERAŢII PRELIMINARII PRIVIND DESENELE PAPILARE

Urmele de mâini7 se creează în momentul atingerii cu degetele şi cu suprafaţa palmei a obiectelor din mediul înconjurător. Dacă obiectele cu care mâna vine în contact au o suprafaţă netedă, urmele de mâini se formează indiferent de existenţa sau inexistenţa pe suprafaţa pe suprafaţa obiectului primitor, a unor substanţe străine ca : praf, noroi, sânge cerneală, grăsimi, etc. Formarea urmelor de mâini se explică prin existenţa permanentă pe suprafaţa palmei şi degetelor a substanţei secretate de piele, substanţă formată din compuşi organici şi anorganici, care nu se evaporă prin trecerea timpului. Identificarea persoanelor după urmele de mâini se bazează pe varietatea desenului papilar de pe partea anterioară a palmei şi a degetelor, ce se prezintă sub formă de ridicături şi adâncituri. Ridicăturile acestui desen, sub formă de creste paralele, se numesc linii sau creste papilare, iar adânciturile, şanţuri interpapilare. Urmele lăsate de mâinile infractorului se pot prezenta ca urme ale palmei întregi sau numai ale degetelor. În majoritatea cazurilor, atât urmele degetelor cât şi urmele palmei sunt numai fragmentare, indicând partea de contact. Urmele cele mai frecvent întâlnite sunt urmele digitale formate de falangete, ele venind mai des în contact cu diferitele obiecte atinse sau folosite de infractor. Urma palmară este întâlnită foarte rar şi mai mult în cazurile în care infractorul a fost nevoit să se sprijine în palma mâinii şi, în aceste situaţii, din întreaga regiune palmară propriu-zisă se imprimă regiunea tenară sau hipotenară. Urmele palmei întregi interesează, în primul rând, ca formă şi contur, apoi ca elemente de microrelief. Sub aspectul microreliefului zonele palmare propriu-zise prezintă un interes mai mic decât regiunea digitală, pentru că au o construcţie mai simplă a desenelor papilare, formate mai mult din şiruri de creste papilare paralele şi cu mai puţine caracteristici specifice de detaliu. 7

Păşescu, Gheorghe, Constantin, R. Ion Secretele amprentelor papilare Ed. Naţional 1996

Desenele papilare au o construcţie foarte variată şi complexă, îndeosebi în regiunea falangetelor. Cu toată marea lor varietate, ele sunt repartizate într-o anumită ordine, formând o serie de combinaţii pe care le putem grupa în anumite regiuni şi zone, atât în cadrul palmei întregi cât şi în regiunea falangetelor. Repartizarea regiunilor şi a zonelor palmei este următoarea: - regiunea digitală, cuprinzând sub împărţirea în falange, falangine, falangete; - regiunea digito-palmară, situată în partea superioară a palmei, imediat sub baza degetelor; - regiunea tenară, situată între baza degetului mare şi centrul palmei; - regiunea hipotenară, situată în partea cubitală a palmei.

Regiunea falangelor care este cea mai importantă din punctul de vedere al înregistrării şi identificării dactiloscopice se împarte la rândul ei, în mai multe zone şi anume: - zona centrală sau nucleară formată din liniile desenului central, în formă de cercuri, arcuri, spirale, laţuri, etc., constituind partea cea mai importantă din punctul de vedere al identificării dactiloscopice; - zona marginală sau exterioară, formată din creste papilare în formă de arcuri care iau forma conturului falangetei, zona situată pe marginea desenului papilar şi a impresiunii digitale; - zona bazală, formată din linii drepte sau curbate convex la centrul desenului, situată între desenul central şi cuta interfalangică. Zona marginală şi zona bazală formează împreună zona cadru a desenului papilar al falangetei. În locurile în care se întâlnesc cele trei zone ale desenului papilar şi al falangetelor se formează o figură geometrică triunghiulară, numită „deltă”, după asemănarea cu această literă din alfabetul grecesc.

Urmele degetelor descoperite la locul faptei poartă denumirea de urme digitale, cele luate experimental se numesc impresiuni digitale, iar fotografiile desenului papilar supuse examinării poartă denumirea de dactilograme.

B. PROPRIETĂŢILE DESENULUI PAPILAR

Impunerea desenului papilar printre cele mai importante şi valoroase elemente de identificare ale persoanei se datorează următoarelor proprietăţi: longevitatea, fixitatea, unicitatea, inalterabilitatea. Longevitatea desenului papilar constă în faptul că el se formează înainte de naştere, definitivat prin luna a şasea din faza intrauterină a fătului şi continuă să existe până la descompunerea pielii în procesul putrefacţiei. Fixitatea desenului papilar este proprietatea care constă în menţinerea formei şi detaliilor caracteristice ale desenului de la formarea, în luna a şasea de viaţă intrauterină şi până la moartea persoanei. Singura modificare, fără implicaţii în procesul identificării, o reprezintă creşterea în dimensiuni a amprentelor, pe măsura dezvoltării corpului. Această proprietate nu trebuie interpretată într-o manieră fixistă, întrucât nu se exclude posibilitatea apariţiei unei anumite modificări, cum ar fi, de exemplu, apariţia sau dispariţia unui detaliu, fără nici o intervenţie mecanică, chimică sau chirurgicală, modificare ce nu este de natură să determine o diferenţă calitativă între desenele papilare ale aceleaşi persoane. Unicitatea desenului papilar trebuie înţeleasă că fiecare deget, fiecare suprafaţă palmară a omului are desenul său propriu. Desenele papilare se deosebesc între ele prim forma şi detalii caracteristice, al căror număr şi varietate fac practic imposibilă întâlnirea a două amprente identice. Astfel, s -a stabilit, pornindu-se de la un număr de patru caracteristici că posibilitatea repetării a două desene papilare cu aceleaşi puncte coincidente, ar exista numai la 64 miliarde de amprente. Dacă numărul detaliilor caracteristice se măreşte, rezultatul calculului ajunge la cifre astronomice, ceea ce confirmă principiul potrivit căruia fiecare lucru este identic numai cu sine însuşi şu se deosebeşte de toate celelalte. Inalterabilitatea desenului papilar rezidă în faptul că, în mod normal, un desen papilar nu poate fi modificat sau înlăturat. Numai rănile adânci, care afectează în adâncime stratul dermic, distrugând papilele, precum şi unele boli, de tipul leprei, pot duce la alterarea involuntară a desenului. Cercetările întreprinse de specialişti, dintre care unii au demonstrat că nici arderea cu fierul încins, cu ulei sau cu apă fiartă nu este capabilă să distrugă amprentele. În fapt, existenţa unei cicatrici este de natură să ofere un detaliu preţios de identificare.

Practica judiciară a demonstrat că încercările unor infractori de a-şi şterge desenul papilar prin frecare de o suprafaţă abrazivă sau prin folosirea unei substanţe chimice corosive, rămân fără rezultat dacă nu sunt afectate papilele. Cu toate acestea, îndeosebi în perioada prohibiţiei din S.U.A., au existat încercări de

transplant sau de înlăturare chirurgicală a stratului superior al dermei, puţine la număr şi fără efecte pe plan juridic, intervenţia fiind depistată şi dovedită. C. CLASIFICAREA DESENULUI PAPILAR Deşi desenele papilare sunt caracterizate de forme variate, împărţirea lor pe categorii, grupe sau tipuri, este impusă de necesitatea realizării unui sistem suplu şi eficace de înregistrare, în vederea identificării lor ulterioare. În prim ul rând desenele se împart după regiunea corpului pe care o ocupă: digitale, palmare sau plantare. Întrucât, în secţiunea de faţă ne ocupăm numai de urmele de mâini, vom analiza desenul papilar specific acestora, îndeosebi pe cel al regiunii digitale. Desenele papilare ale mâinii sunt structurate după cum urmează8: - regiunea digitală cu zonele falangetei, falanginei şi falangei, despărţite de şanţurile flexoare; - regiunea palmară cu zonele digito-palmară, tenară şi hipotenară;

Foto. Regiunile desenului papilar al palmei: a) degetul mare, b) degetul arătător, c) degetul mijlociu, d) degetul inelar; e) degetul mic; f) regiunea digito -palmară; g) regiunea tenară; h) regiunea hipotenară; i) şanţul de flexiune digito-palmar; j) şanţul de flexiune hipotenar.

FIELD,A.J. – Fingerprint handbook. (Manual de amprente digitale). Thomas Spingfield, Illinois, 1959. 8

Indiferent de regiunea sau zona în care se găsesc, desenele papilare au o importanţă aproape egală cu identificarea. Dintre acestea se disting totuşi desenele de pe falangete, ale căror urme rămân cel mai frecvent la faţa locului. Totodată, datorită particularităţilor de structură, aceste desene sunt singurele folosite în înregistrări dactiloscopice. Crestele papilare ce intră în structura desenului falangei formează, de regulă, trei zone: - zona bazală, dispusă între şanţul flexoral şi centrul desenului; - zona centrală sau nucleară, zona ce deţine ponderea cea mai mare în clasificare; - zona marginală, alcătuită din crestele aflate la exteriorul desenului.

Foto. Regiunile diferitelor forme ale desenului papilar al falangetei – a. Regiunea marginală; b. Regiunea centrală; c. Regiunea bazală. (L.s.- limita superioară; L.i. – limita inferioară) Locul de întâlnire al celor trei zone mai sus menţionate poartă denumirea convenţională de „deltă”. După forma lor deltele se pot clasifica astfel: 1. deltă albă; 2.

deltă neagră; 3. deltă închisă; 4. deltă deschisă.

Foto. Deltă albă

Foto. deltă neagră Deltele prezintă o deosebită importanţă în dactiloscopie, deoarece de existenţa sau inexistenţa lor, de numărul şi poziţia lor în desenul papilar va depinde forma de clasificare a acestor desene, în majoritatea sistemelor dactiloscopice. Prima clasificare a desenelor papilare a fost făcută de către Jan Evangheliste Purkinje în lucrarea sa „Comentatio de examine psiologicao organi visus et systematis cutanei”, publicată la Breslau în 1823, unde a apărut şi enumerarea tipurilor. În urma studiului efectuat asupra dermatogrifelor umane Purkinje a definit nouă tipuri şi anume:

1. flesurae transverse 2. stria centralis longitudinalis

3. stria obliqa 4. sinus obliquus 5. amigdalus 6. spirula 7. elipsis 8. circulus 9. vortex duplicatus

- tipul arc; - tipul arc piniform; - tipul buzunar lateral; - tipul bucleiform; - tipul buzunar central; - tipul bideltic în spirale

- tipul eliptoidal; - tipul bideltic în cerc - tipul în laţuri gemene.

Din examinarea acestor nouă tipuri rezultă că Purkinje a avu t o viziune foarte clară asupra structurilor desenelor papilare. Analizând desenele papilare din zona falangetei, Purkinje a sesizat importanţa pe care o prezintă deltele în clasificarea tipurilor. El şi-a dat seama în acelaşi timp, că tipul cel mai comun întâlnit la oameni este tipul în bucle, respectiv monodelticele sinistro şi dextrodeltice. Purkinje a observat că desenele papilare ale maimuţelor cele mai apropiate de om se disting prin absenţa deltelor şi prin prezenţa liniilor verticale în centrul figurii. În anul 1883 Kolloman adaugă la nomenclatura lui Purkinje, respectiv la cele nouă tipuri definite de acesta, un al zecelea tip, aşa numitul „ Simianden-typus” compus din drepte verticale conturate de linii marginale eliptice. Acest al zecelea tip este descris şi de Fere în anul 1891; este numit tipul „Simian”, descris de Alix, Kolloman şi Fere, este de fapt un tip foarte asemănător aceluia pe care îl prezintă la degetele sale gorila şi care este întâlnit extrem de rar la om, şi atunci numai la degeneraţii şi deficienţii mintali. Sistemul de clasificare al desenelor papilare aplicat în România începând cu anul 1923 şi valabil şi în ziua de azi, este opera Dr. Andrei Ionescu. La baza sistemului de clasificare primară practicat în România a sta metoda lui Vucetich, de împărţire a dactilogramelor digitale în patru tipuri. Pentru denumirea fiecărui tip s-a avut însă în vedere sistemul deltic preconizat de Oloriz şi anume: arc, dextrodeltic, sinistrodeltic şi bideltic. Ca urmare a descoperirii unor noi forme ale desenelor papilare şi a îmbunătăţirilor aduse sistemului de clasificare, în raport cu volumul şi frecvenţa

tipurilor de desene papilare, formula primară dactiloscopică decadactilară care se foloseşte în prezent în România, codifică toate tipurile şi subtipurile de dactilograme în simboluri. Tipurile, sunt grupe mari de desene papilare împărţite după forma generală a crestelor care alcătuiesc regiunea centrală. După acest criteriu, toate desenele se împart în cinci tipuri fundamentale9: 1. tipul arc (adeltic) 2. tipul laţ (monodeltic) 3. tipul cerc (bideltic) 4. tipul combinat (polideltic) 5. tipul amorf Cele cinci tipuri fundamentale ale desenelor papilare prezintă la rândul lor, multiple particularităţi, care permit ca unele dactilograme să poată fi deosebite cu uşurinţă de altele, deşi ca formă generală sunt de acelaşi tip. Luându-se în considerare şi alte criterii, ca nucleul, poziţia sau numărul deltelor, fiecare tip se divide la rândul său în grupe mai mici, numite subtipuri şi varietăţi.

Foto. Desene papilare în formă adeltică – adeltice simple

Foto. Desene papilare în formă adeltică – adeltice piniforme

9

Mircea, Ion prof. univ. dr. Criminalistica Ed. Lumina Lex 2001

Foto. Desen papilar în formă monodeltică – dextrodeltic, sinistrodeltic

Foto. Desene papilare de formă bideltică.

Foto. Desene papilare în formă bideltică

Foto. Desen papilar în formă combinat – trideltic şi quatrodeltic

Foto. Desene papilare de tip amorf – danteliform

Foto. Desene papilare de tip nedefinit Cap. III DETALIILE CARACTERISTICE ALE DESENULUI PAPILAR

A. ELEMENTELE CARE STAU LA BAZA APRECIERII IDENTITĂŢII DINTRE O URMĂ PAPILARĂ ŞI O IMPRESIUNE PAPILARĂ

Spre deosebire de forma desenelor papilare, a cărei contribuţie în procesul identificării se reduce la stabilirea genului sau grupului din care face parte degetul unei persoane, amprenta papilară conţine şi o serie de caracteristici de natură să permită identificarea certă a individului.

Potrivit teoriei şi practicii criminalistice dactiloscopice, atât în ţara noastră cât şi în străinătate au fost stabilite un număr de aproximativ 20 tipuri de detalii.

Dactiloscopia ca şi celelalte ramuri ale criminalisticii care folosesc examinările comparative în scopul identificării, utilizează anumite puncte caracteristice sau elemente individuale ce aparţin amprentelor care fac obiectul examinărilor. În practica dactiloscopică din ţara noastră, aceste puncte sau elemente sunt numite detalii caracteristice ale desenelor papilare. Detaliile caracteristice10care se caută în câmpul papilar al unei dactilograme se referă la : - traseul crestelor papilare; - forma porilor - elementele adiacente desenelor papilare. Examinarea detaliilor caracteristice descoperite la desenele papilare în cauză, se face din punctul de vedere al plasamentului, formei şi dimensiunii. Când se face referire la plasament se are în vedere ca un detaliu caracteristic descoperit atât la amprenta de comparat, cât şi la cea în litigiu să se găsească la aceeaşi distanţă şi în aceeaşi direcţie faţă de alt punct comun. De exemplu, un cerc cu punct din nucleul unui desen bideltic incriminat, care se găseşte la o distanţă de nouă creste papilare faţă de delta din stânga şi pe direcţia oblic spre dreapta, faţă de deltă, trebuie să se găsească la aceeaşi parametrii şi în desenul papilar comparat. Cu privire la forma detaliului se urmăreşte ca aspectul sau morfologia să reflecte absolut fidel în ambele amprente. Aşa de exemplu, dacă într-o amprentă incriminată se găseşte o creastă care se bifurcă şi-şi continuă braţele paralel până la sfârşit, fiind plasată la o distanţă de două creste în sus faţă de nucleu, este necesar ca aceeaşi formă a crestei să se găsească în acelaşi loc şi la amprenta de comparat. Dacă în cea de comparat, după un anumit drum cele două ramuri ale bifurcaţiei se unesc într-o singură creastă papilară este evident că nu există coincidenţă din punct de vedere al formei.

Prin dimensiunea detaliilor se înţelege că ele trebuie să corespundă perfect din punct de vedere al mărimii liniare. Un fragment de creastă papilară plasat între alte două creste mari, trebuie să aibă aceeaşi lungime în ambele desene care se compară, în cazul că se conchide spre identitate. Dimpotrivă, diferenţele ce se constată în lungimea lor demonstrează lipsa de identitate, adică faptul că nu sunt create de acelaşi deget, palmă sau plantă.

10

ARIAS,R.L.– Curso de dactiloscopia (Curs de dactiloscopie). Ed. La Habana Vol. 1., Vol.2. ediţia 1956

B. TRASEUL CRESTELOR PAPILARE

Detaliile care coincid se numesc puncte de coincidenţă. Când se găsesc aceleaşi detalii caracteristice în două amprente care se compară între ele, întotdeauna se caută a se stabili dacă sunt la fel ca formă, dimensiune şi plasament. Dacă din acest punct de vedere sunt la fel se conchide că detaliile coincid. În stabilirea identităţii, un principiu fundamental statuează că nu este suficient să se descopere un număr oarecare de puncte coincidente, ci în acelaşi timp, este obligatoriu să nu existe nici un detaliu necoincident. Traseul caracteristic pe care îl poate urma o creastă papilară constituie una din categoriile de detalii din care se caută şi punctele de coincidenţă necesare pentru identificarea persoanei pe cale dactiloscopică. În practica dactiloscopică din România11 s-au stabilit următoarele denumiri ale detaliilor caracteristice: a. început de creastă papilară (capăt de creastă papilară) este numit locul unde ea îşi începe traseul; b. sfârşit de creastă papilară (capăt de creastă papilară) este considerat punctul terminus al traseului acesteia; c. bifurcaţie se numeşte punctul unde o creastă papilară se desparte în două trasee; d. trifurcaţia este considerată punctul în care o creastă papilară se desparte în trei trasee distincte; e. ramificaţia se numeşte acel detaliu întâlnit în câmpul papilar al unei dactilograme în care o creastă se divide în două creste cu trasee separate, apoi, după un drum de câţiva milimetri, una din ele se desparte iar în două creste şi aşa mai departe (întreagă figură descrisă are aspectul unei ramuri);

f. contopirea se formează în punctul de pe dactilogramă, unde două creste papilare se unesc;

11

Păşescu, Gheorghe, Constantin, R. Ion Secretele amprentelor papilare Ed. Naţional 1996

g. contopirea triplă se formează în punctul în care trei creste papilare îşi unesc traseele într-unul singur; h. fragmentul este o creastă papilară foarte scurtă, a cărei lungime depăşeşte doar de câteva ori grosimea sa şi este situată între cele două creste papilare de lungimi mai mari; i. butoniera este forma pe care o capătă o creastă papilară care se bifurcă după un drum foarte scurt cele două ramuri ale acesteia se unesc din nou, având în continuare un singur traseu. Construcţia papilară respectivă are forma unui oval alungit care se aseamănă cu o butonieră; j. inelul este la fel ca butoniera, cu deosebirea că este circular; k. inelul punctat este un cerc care are în centru un punct papilar; l. depăşire se consideră locul unde sfârşitul unei creste papilare

depăşeşte cu doi, trei milimetri începutul alteia care îşi are traseul alăturat; m. creastă aderentă sau cârligul este un fragment lipit cu unul din capete de o creastă mai lungă; n. întreruperea se consideră locul în care o creastă papilară îşi întrerupe traseul şi apoi, după doi, trei milimetri reapare şi îşi continuă traseul; o. punctul papilar este o creastă papilară cu forma asemănătoare unui punct şi de obicei este situat fie într-o întrerupere de creastă, fie în deltă sau între două creste; p. grupul de creste papilare este detaliul format din mai multe puncte papilare, înşiruite în linie sau într-o altă configuraţie; r. triunghiul capetelor de creste se formează în locul unde un sfârşit sau început de creste papilare este faţă în faţă cu două capete de creste papilare, care pot fi sfârşituri sau începuturi de creste; s. anastomoza este o creastă scurtă care face legătura între alte două creste, ea se mai numeşte şi creastă transversală sau podeţ;

t. devierea se formează când două creste care vin una în întâmpinarea celeilalte, cu puţin înainte de a se întâlni se încovoaie brusc şi se sfârşesc; u. creste alternative se consideră detaliul care ia naştere în locul unde două creste paralele ce se află învecinate îşi schimbă poziţiile astfel: una se întrerupe şi deviază uşor de pe traseul său, iar cealaltă îi ia locul trecând prin întrerupere; v. intersecţia este locul unde o creastă papilară se încrucişează cu alta; x. reîntoarcerea este creasta care după ce a parcurs un drum din traseul ei se îndoaie formând o buclă şi se întoarce în sensul din care a venit; y. cicatricea este un detaliu caracteristic care mai poate fi luat în

considerare.

Foto. Detalii caracteristice ale crestelor papilare în ordinea numerotării de mai sus.

Detaliile caracteristice sunt macroscopice şi de aceea pot fi distinse cu ochiul liber sau cu lupa, care măreşte de trei, patru ori. Ele au fost descrise în ordinea frecvenţei lor de apariţie: la început au fost trecute cel care se întâlnesc foarte des în comparaţiile dactiloscopice, iar către sfârşitul descrierii sunt menţionate cele care apar mai rar sau foarte rar. Detaliile caracteristice dintr-o dactilogramă digitală de la falangetă se citesc circular, în sensul acelor de ceasornic, iar axul acestor ace este considerat centrul nucleului dactilogramei date. La fragmentele de urme sau la dactilogramele palmare ori plantare la care

nu se poate stabili tipul de desen palmar, ele se citesc de la stânga la dreapta şi de sus în jos, adică: - o creastă papilară care merge de la stânga la dreapta şi se despart în două, este bifurcare, iar în sens invers este contopire; - dacă o creastă papilară este dirijată de sus în jos şi se desparte în două, este bifurcare, iar în sens invers este contopire. C. FORMELE PORILOR ( poroscopia) SI FORMELE MARGINILOR CRESTELOR ( crestoscopia)

Detaliile caracteristice ale desenelor papilare, pot fi exploatate cu succes în identificarea criminalistică numai dacă sunt prezente într -un număr suficient sau reflectate în condiţiile bune de urmă. Sunt însă frecvente cazurile în care la faţa locului, urmele digitale se prezintă sub forma unor fragmente de creste papilare. Şi în aceste cazuri identificarea este posibilă prin examinarea formei porilor şi a marginilor crestelor papilare mai bine redate în urmă. Acest gen de examinare este însă destul de laborios, implicând folosirea nu numai a aparatelor optice de mărit, în special metode mai complexe, mai fine, de relevare a urmei. Cu toată stăruinţa expertului la asemenea fragmente, de cele mai multe ori, nu se pot descoperi nici cel puţin 6 -8 detalii caracteristice macroscopice, care se demonstrează pe baza frecvenţei lor, că urma a fost lăsată de un anumit deget, palmă, sau plantă. Luându-se în considerare faptul că nu se poate renunţa la urma în cauză, a fragmentului de desen papilar, în continuare se vor folosi şi alte tehnici de lucru, cum ar fi o mărire fotografică sau prin microfotografiere. Prin acestea se pot scoate în evidenţă microdetalii, cum sunt, de pildă, formele artificiilor porilor, care se găsesc pe traseul crestelor papilare, ce fac obiectul examinării. Orice creastă papilară care este privită cu o lupă puternică, ce măreşte de 10-12 ori, sau cu un microscop de mic grosisment, se va vedea ca o linie întreruptă, datorită orificiilor porilor situaţi în vârful papilelor dermice. Ca şi traseul crestelor, orificiile papilelor au forme, dimensiuni şi plasamente deosebite şi de aceea indicarea lor pe un raport de expertiză, poate co nstitui, un element de identificare. Faţă de creste, la pori se mai poate reţine şi numărul lor pe unitate de măsură în lungime. Practica arată că este indicat să nu se

efectueze expertiza poroscopică separată, ci să se aleagă două-trei creste papilare mai clar imprimate, care

în cadrul aceleaşi expertize dactiloscopice, vor fi examinate şi din punctul de vedere al caracteristicilor porilor. Examinarea comparativă poroscopică12, va constitui o completare a punctelor caracteristice coincidente indicate la traseul crestelor, în cadrul expertizei în cauză şi ea va fi trecută într-un capitol aparte în aceeaşi lucrare.

Pentru ilustrarea caracteristicilor porilor în raportul de expertiză, crestele papilare vor fi mărite de 10-20 ori, prin macrofotografiere sau microfotografiere, direct pe placa fotografică negativă. Examinarea punctelor caracteristice coincidente ale porilor se va face în felul următor: - se va lua în considerare, în primul rând, forma caracteristică a porilor, care din acest punct de vedere pot fi: circulari, ovali, în formă de şa, în formă de semilună, franjuraţi, etc. - se vor studia şi reţine ca elemente de comparare plasamentul porului faţă de altul, precum şi distanţa şi poziţia lui pe creastă: central, aproape marginal, pe marginea crestei, - se va aprecia mărimea porului în unităţi absolute,sau în comparaţie cu cei vecini (diametrul porilor variază de la 80 la 250 microni), - se va lua în considerare numărul porilor fie ca o unitate de lungime, dintr-o creastă, fie pe un fragment determinant sau pe braţul unei bifurcări care de asemenea, are o lungime determinată; cifra variază între 9-18 pori pe milimetru.

Partea din dactiloscopie care are drept obiect elaborarea metodelor de examinare şi expertiză a orificiilor porilor de pe crestele papilare poartă denumirea de poroscopie. Porii aşezaţi pe muchiile crestelor au forma deosebită faţă de cei aşezaţi în cuprinsul crestelor, pentru că aceştia nu se reproduc total în urmă ci doar parţial. Unii criminalişti au opinat pentru constituirea unui capitol aparte din examinarea formei marginilor crestelor papilare, numind acest gen de examinare „ crestoscopie” sau „mucheoscopie”. Compararea „crestoscopică”, se efectuează tot cu ocazia examinării poroscopice. Variabilitatea laturilor crestelor papilare, dă naştere unei diversităţi extrem de mari de forme, caracteristice marginilor acestor creste care apar franjurate sau dantelate marginal. Detaliile caracteristice ce sunt descoperite pe cele două margini ale unei creste papilare apar sub aspectul general de scobituri 12

Mircea, Ion prof. univ. dr. Criminalistica Ed. Lumina Lex 2001

sau golfuleţe, care p ot avea forme variate, astfel: dreaptă, convexă, de dinte, de masă, de buzunar, concavă, de unghi neregulat (când se prezintă sub orice altă formă). Aşadar, prin dubla lor proprietate, ca şi a crestelor papilare – fixitatea şi unicitatea, orificiile sudoripare constituie un elemente de prin rang în efectuarea identificărilor. În practică, poroscopia oferă posibilitatea utilizării fragmentelor de urmă care nu depăşesc câteva creste papilare. Ea permite să se răspundă cu certitudine în numeroase cazuri în care numărul de puncte caracteristice coincidente ale crestelor papilare este insuficient.

Caracteristicile desenului porilor sunt influenţate atât de presiunea degetului când se lasă urma sau impresiunea, cât şi de calitatea de substanţă cu care se iau impresiunile. D. ELEMENTE ADIACENTE ALE DESENELOR PAPILARE

Pentru identificarea dactilogramelor13, atunci când sunt detalii puţine, se vor folosi, în vederea întregirii lor şi alte elemente, care, deşi nu sunt construite din creste papilare, fac parte totuşi, tangenţial, din desenele papilare respective. Acestea se numesc elemente adiacente desenelor papilare. Desenele care intră în categoria menţionată sunt următoarele: - cicatricea, care apare la degetele rănite sau la suprafaţa palmei ori

pe talpa piciorului; - liniile albe, ce se găsesc situate în câmpul papilar datorită încreţiturilor pielii. În acest loc nu se mai imprimă desenul crestelor, ci se vor găsi spaţii albe; - liniile şanţurilor de flexiune ce se găsesc reproduse în desenul papilar tot sub formă de spaţii albe, dar de lungimi mult mai mari şi locuri specifice care corespund articulaţiilor palmei sau plantei;

fidel în amprentă. 13 13

- negii sau alte malformaţii, ce apar în relief pe piele şi se reproduc

MIDLO,C- Fingerprints, palms and soles. (Amprente de degete, palme şi tălpi) Dover, Publicationes, Inc., New York, 1966

Examinarea comparativă a acestei categorii de detalii se realizează avându-se în vedere aceleaşi puncte de referinţă ca şi traseul crestelor papilare: forma, dimensiunea şi plasamentul. De menţionat că diversele forme pe care la iau liniile albe pot fi indicate sub aceleaşi denumiri, care se folosesc şi la crestele papilare: capete, bifurcaţii, anastomoze, etc. O particularitate a elementelor adiacente o constituie faptul că nu au stabilitate absolută a crestelor papilare, putându-se modifica la intervale diferite de timp. De exemplu: negul poate fi operat, liniile albe ori cele care alcătuiesc şanţul de flexiune se pot lungi sau înmulţi, datorită bătrâneţii, ori unor boli, etc. totuşi când se compară ca două dactilograme obţinute la intervale scurte de timp, elementele adiacente pot constitui un indiciu de bază al identităţii. CAP. IV MECANISMUL DE FORMARE AL URMELOR DE MÂINI

Prin atingerea unor suprafeţe se creează urme ale crestelor papilare, datorită depunerii de substanţe de pe degete pe obiecte, sau prin detaşare de substanţe, de pe suprafaţa obiectelor, ori prin mularea crestelor în materii care prezintă oarecare plasticitate. După plasticitatea materiei pe care se creează, urmele digitale, palmare sau plantare, pot fi de suprafaţă sau de adâncime. Urmele de suprafaţă pot fi, la rândul lor, vizibile şi invizibile 14. Urmele vizibile, care se mai numesc şi colorate, sunt lăsate de degetele murdărite cu substanţe colorate, cum ar fi: sânge, vopsea, noroi, praf, ciment, funingine, var, etc. În unele cazuri, urmele digitale colorate rămase pe obiecte, nu reţin, în condiţii perfecte caracteristicile desenului papilar, fiind simple mânjituri, datorită îmbibării cu substanţă a şanţurilor ce despart crestele papilare. În funcţie de gradul de îmbâcsire a crestelor papilare cu substanţă colorată, urmele papilare vizibile, pot avea aspect diferit. Astfel, degetele murdărite cu sânge sau vopsea şi aplicate în mod repetat pe diferite obiecte, vor lăsa la început urme digitale sub formă de mânjituri, iar mai apoi urmele crestelor vor fi albe iar cele ale şanţurilor, colorate. Explicaţia este următoarea: la început datorită cantităţii mari de substanţe colorate, şanţurile sunt îmbibate cu substanţa respectivă şi de aceea, urmele crestelor nu se disting de cele ale şanţurilor, având aspectul unor mânjituri. Prin atingerea repetată a diferitelor obiecte, substanţa colorată aflată pe crestele papilare, care sunt în relief, se subţiază din ce în ce, până se şterge. Când pe creste nu se mai află materie colorantă, se vor reproduce urmele papilare, prin depunerea substanţei, care se afla în şanţurile din crestele papilare. În această situaţie urmele apar ca un negativ al desenelor papilare.

Reţinându-se această particularitate a mecanismului de formare a urmelor papilare colorate, este de subliniat faptul că se pot produce erori prin 14

Mircea, Ion prof. univ. dr. Criminalistica Ed. Lumina Lex 2001

aceea că în procesul de comparare se consideră ca fiind şanţuri crestele rămase albe, iar şanţurile drept creste papilare. În cazul unei astfel de erori, identific area nu mai este posibilă, concluziile unui expert fiind totdeauna negative. De aici se poate conchide că ori de câte ori se descoperă şi se ridică o urmă colorată (cu sânge, praf, noroi, vopsea, cerneală,etc.), este indicat ca aceasta să se compare aşa cum se găseşte, dar să se procedeze şi la inversarea sa fotografică, pentru a se compara şi în acest mod, în scopul de a se verifica dacă urma nu reproduce şanţurile. Urmele papilare invizibile ( care se mai numesc şi latente), rămân prin depunerea sudorii şi a grăsimii umane de pe piele, ca urmare a atingerii cu mâna sau planta, voluntar sau involuntar, a anumitor obiecte, de exemplu, când infractorul a pus mâna pe borcanul găsit pe fereastră, pe diferite cărţi, acte sau s -a sprijinit cu mâna pe mobila din încăpere, a băut dintr-un pahar sau sticlă, etc. la crearea acestui gen de urme pot să concure şi alte substanţe, deoarece vârfurile degetelor în anumite situaţii sunt murdărite cu o largă varietate de substanţe invizibile, susceptibile transferului, cum sunt, mai ales grăsimile (ulei), unsorile de pe piesele metalice, produsele petrolifere, cremele şi vaselinele incolore, sărurile de uraţi, etc. Prin urme invizibile nu se înţeleg numai cele menţionate, ci şi acelea care sunt vizibile într-o oarecare măsură, însă pentru a fi examinate corespunzător este necesar să fie relevate. Urmele papilare de adâncime rămân prin imprimarea profilului crestelor papilare în diverse materii plastice, ca : argila proaspătă, chitul şi vopseaua proaspete de la geamuri sau de pe diferite obiecte chituite sau vopsite, ceara, anumite alimente (ciocolată, unt, etc.), în praf, lapte praf, etc. Urmele papilare de adâncime se pot crea şi pe suprafeţele uşor prăfuite prin detaşare de pe acestea a unui strat de praf, care se depune pe degete. De exemplu, pe diverse obiecte din sticlă aflate pe birouri, pe dulapuri, pe pervazurile ferestrelor.