Poveste Moderna

Oricine discuta cu el, se pierdea in labirintul gandirii lui. Nu’l puteau intelege. Nu il aprobau, nu il dezaprobau. Ramaneau, dupa contactul cu el, intr-o stare inexplicabil de ciudata...o stare placuta dar care producea suferinta. Erau fascinati, atrasi de o forta divina si demonica in acelasi timp. Oboseala li se citea pe fetele supte, il urmareau fara oprire, neputandu-se sustrage fortei pe care o emana. Vocea lui ii subjuga si totodata le repugna. Il ascultau fascinati dar nu cum ai asculta rimele sublime ale unei incantatii gregoriene care iti topeste subconstientul. Ascultarea se transforma intr-o obedienta pana la un nivel subsidian care le coplesea intreaga faptura, faptura ce devenea tot mai plina de intelepciune dar mai seaca de umanitate, de mila; ramaneau indiferenti fata de suferinta, de placerea naturii, traiau intr-o lume intunecata sufletul fiindu’le insetat dupa intelepciune dar inima contopita cu intunericul. Nu simteau bucurie, totul in jurul lor fiind inghetat, absorbeau fericirea si pacea, cautau neincetat intelepciunea. Suflete putrede, capuri seci chiar dupa ce toata viata lor au trait-o in studiul cartilor si discutand cu el, cunoscut maestu al intelepciunii, nestiind ca intelepciunea adevarata sta in trairea omului, care nu o intelege numai cu mintea ci si cu inima; un astfel de om a ajuns deci, sa insufleteasca aceasta gramada de fiinte vesnic “cautatoare”, fara astampar, cu niste apucaturi patetico-penibile la inceput, dar cu o vizibila transformare datorita plonjarii zilnice in profunzimea mintii lui: auzind altfel, gandind altfel, devenind altfel, ei se identificau tot mai mult cu maestrul lor si asta pana cand cel ce reprezenta totul pentru ei si-a pierdut el insusi credinta. Acum, cuvintele sale lipsite de fervoarea de la inceput care le imbraca in haina eternitatii si-au pierdut sensul; au devenit niste cochilii jefuite de continutul lor si aruncate pe o plaja plina de lucruri inutile. Ochii lor, lipsiti de orice expresie, nu’l mai ascultau acum, nu’l mai intelegeau si cum sa intelegi un om, esenta sa si invatatura sa, cand el insusi se dezice de ele la cel mai mic semn de impotrivire. Ochii lor, care altadata il urmareau fascinati, acum il priveau reci, lipsiti de viata, chiar se putea simti un inceput de impotrivire. Li se citea pe fete aceasta revolta si o amenintare nedefinita incepea sa patrunda din ce in ce mai mult contur. Amenintarea devenea palpabila si totusi el nu renunta fara a da ultima suflare, ultimul picur de sange si ultimul strop de viata in aceasta avalansa imbietoare si debusolanta a chemarii ce’i statea in fata. Cu o ultima sfortare, din adancul viscerelor ascunse, ridica mana impovarata de trecerea timpului si scrise pe azurul cerului cu slove inrosite de foc: “Eu sunt Tu!”