Populismul Romanesc

Populismul românesc la vârsta majoratului Mihai Ghițulescu Câţi populişti, atâtea populisme Mă amuză tentativele intelectuale, tot mai numeroase de la o vreme încoace, de a desluşi ce şi cum populismul. Nimeni nu reuşeşte niciodată, dar toţi caută, măsoară, prelevează, inventariază. Avem istorii, sociologii, atlase etc., ştim nume, date, marote… Suntem toţi de acord asupra unei liste impresionante de personalităţi politice cărora li se poate lipi fără ezitare eticheta de „populist”. Problemele încep când încercăm să sistematizăm cât de cât materia. La prima vedere, s-ar părea că se poate: dăm comuniştii de o parte, naţionaliştii de alta, înghesuim în mijloc câţiva liberali şi social-democraţi; separăm religioşii de atei, militarii de civili, sud-americanii de asiatici, neuitând, bineînţeles, de europeni. Şi putem continua, criterii găsindu-se – slavă Domnului! – destule. Este, să recunoaştem, un pas important în cunoaştere. Dar cunoaştere a ce? Căci vom vorbi despre doctrine, situaţii economice, contexte geopolitice, retorici, costumaţii şi coafuri, dar exact ceea ce voiam să cunoaştem ne va scăpa printre degete. E o zonă în care suntem pur şi simplu lipsiţi de reper; nu există un guru al populiştilor şi nici măcar un Manifest al Partidului Populist. Se descurcă şi ei, fiecare cum poate, iar noi, pe lângă ei, suntem obligaţi să facem la fel. Singura concluzie pertinentă ar suna deci cam aşa: „câţi populişti, atâtea populisme!”. Mulţi ajung până aici – unii chiar foarte repede –, dar puţini au seninătatea să o accepte cu mai mult de jumătate de gură. Ştim bine că politica e un teren unde trebuie să forezi adânc după raţiune, dar parcă nu ne lasă sufletul să ne resemnăm în faţa neputinţei de a prinde fenomenul într-o schemă logică, cu săgeţele, conectori şi tot dichisul. Ar însemna să recunoaştem că suntem în bătaia vântului, că toate strădaniile de a crea contracte sociale, state de drept etc. etc. sunt, până la urmă, în van şi că oricând poate apărea unul mai şmecher care să ne ia minţile şi să facă ce vrea cu noi. Înspăimântător, dar adevărat! Istoria ne arată că oamenii şi-au luat de prea multe ori – pardon, scuzaţi! – ţeapă, dar nu s-au învăţat minte. Şi mai arată că toţi pretinşii posesori de baghete magice s-au dovedit, cum au apucat o fărâmă de putere, cel mult nişte virtuozi ai ciomagului. Republica Populistă România Nu cred că mă contrazic dacă spun că un populist poate fi recunoscut şi încă destul de uşor. Aşa cum, în viaţa de zi cu zi, am învăţat să deosebim ce e „pe bune” de ce e „la vrăjeală”, cred că o putem face şi în ceea ce îi priveşte politicieni. Sticla televizorului e un obstacol, dar, la cât exerciţiu avem, îl putem depăşi. Asemenea mincinosului de rând, populistul, adică mincinosul de tribună, va avea mereu ceva bizar, ceva care nu te poate păcăli decât dacă vrei să te laşi. Şi impresia mea e că noi, românii, ne cam lăsăm… Totul vine, cred, dintr-o problemă de „cultură politică”, exact în sensul care Almond şi Verba foloseau sintagma. Nu îmi dau însă seama dacă luăm sistemul politic prea în serios sau dacă nu îl luăm deloc în serios, dacă l-am dezvrăjit până la ţărână sau dacă, dimpotrivă, l-am învelit până la sufocare într-un cocon magic. Diferenţele sunt mai degrabă teoretice aşa că putem trece peste ele. Şi într-un caz şi în altul, politicul pare să fie la ani lumină de viaţa de zi cu zi. Numai aşa se explică faptul că ne lăsăm duşi de nas de politicieni cărora, dacă i-am întâlni pe stradă, nu le-am da nici 50 de bani pe încredere. De unde vine însă problema de „cultură”?. Îndrăznesc un răspuns cu iz freudian: de la o traumă din copilărie. Ştim că democraţia subzistă prin idealul democratic. Oricum ar arăta realitatea politică într-un anumit moment, cetăţenii trebuie să creadă că ei au puterea. Dacă cineva încearcă să o fure, ei trebuie să creadă că o pot apăra, iar dacă, totuşi, reuşeşte, ei trebuie să păstreze speranţa de a o recupera. Românilor le-a fost spulberat foarte devreme

acest ideal, dacă îl vor fi avut vreodată. Au fost lăsaţi prea de mici să se uite la filme pentru adulţi şi mai mult, la make-up-ul acestor filme. Anul ’90 a fost naşterea speranţei şi moartea ei. O avea rost să mai căutăm cremenalii? Aşa se face că printre alegători de rând a apărut un clişeu: „toţi politicienii minte”, sublimat de intelectualii preocupaţi de fenomen într-o (nu ştiu cât de sinceră) obsesie a manipulării, dezinformării etc. Paradoxal, o astfel de gândire, fără a fi chiar falsă, este foarte păguboasă. Ea a deschis piaţa negustorilor de iluzii, care mai de care mai colorate şi mai gonflabile, dar care, până la urmă, tot se sparg. De aceea, aceştia au din start un potenţial limitat. Unii ar spune că sunt chiar benigni. Poate! Oricum, ei fac un mare rău: tulbură apele şi îi ajută să pară inocenţi pe populiştii cu adevărat periculoşi, cei îmbrăcaţi şi frezaţi corect, care îşi ţin bine decibelii din ambreiaj, care folosesc predicatul relativ cum trebuie. Fauna populistă este azi foarte bogată şi diversă. Avem circari care promit pâine de la brutăria din joben, dar şi brutari durdulii care promit salturi mortale; juni primi care se dau puţuri de înţelepciune şi distinşi domni trecuţi de a enşpea tinereţe care se dau juni primi. Avem escroci sentimentali şi evazionişti patentaţi. Unii înjură sistemul bine înveliţi în scutecele sale, alţii îl înjură cu jind de peste gard. „Avem di tăti!”. Unii au într-adevăr talent. Alţii mai puţin, dar compensează prin mici, bere, colive sau lăutari... În continuare, voi încerca un scurt inventar al personajelor din categoria „Populişti români”, pe nedrept uitată la „10 pentru România”. Un populist se legăna... Mă rog, nu era chiar o pânză de păianjen, ci o transmisie TV. Şi-a făcut loc prin mulţime, a zâmbit providenţial, a dat din mână, ne-a vorbit de „socialismul cu faţă umană”, ne-a intrat la suflet şi parcă s-a pus de-a curmezişul, că n-a mai ieşit. A vorbit apoi maselor în salopetă, dar se pare că a trăit momentul atât de intens încât, odată ieşit din transă, l-a uitat definitiv. În dulcele stil mioritic, a vorbit şi cu animalele. Altfel, este un om serios, îi dispreţuieşte sincer pe populişti, despre care crede că „au exploatat nemulţumirea legitimă a cetăţenilor pentru a penetra în sistem, pentru a-l prelua şi al folosi în folos (sic!) propriu”, excluzându-i de aici, bineînţeles, pe cei săraci şi cinstiţi. E comic însă că a găsit de cuviinţă să-şi manifeste anti-populismul fix în prefaţa cărţii unui istoric francez care, câteva pagini mai încolo, îl nominalizează pentru „premiul retoricii populiste moderne inspirate de cea veche” (Guy Hermet, Sociologia populismului, Ed. Artemis, Bucureşti, 2007, p. 74). Este, într-adevăr, un populist desăvârşit, cu un naturel de invidiat şi pregătire de… cum se zice în ruseşte la „old school”? Să fi ratat şansa de a ne convinge că a fost un mare politician, nereuşind să îşi impună un succesor demn? Suspine… …şi pentru că… Publicul românesc – nu-i putem spune încă electorat – a fost încălzit de doi populişti pentru care ar putea primi oferte de la cluburi din America Latină. Sunt atât de diferiţi şi, totuşi, la fel… Unul face poză de intelectual iubitor de patrie, celălalt, de apărător de ţară gata oricând să suie pe statuie lângă Mihai Viteazu. Unul dă de mâncare, celălalt face case. Unul a tras cam mult cu ochiul la clasicul Le Pen, celălalt a angajat un consilier care să îi descopere micul filosof lăuntric. Amândoi au lucrat, aşadar, profesionist. Între ei s-a iscat, vai, un conflict pentru crucea din gura zgripţorului, din care nici unul nu a ieşit învingător. Tot încercând să îşi pună piedica, se pare că amândoi s-au cam împiedicat de prag. A mai venit un populist…

Obişnuit cu legănatul, acesta pare un adevărat punct de acumulare al populismului românesc. Ar fi fost probabil singurul adversar redutabil al celui dintâi dar, din păcate, istoria ne-a privat de un spectacol grandios. Are câte ceva de la fiecare din primii trei, plus o graţie personală fără egal. Poate să schimbe într-o secundă echipamentul de jucător cu cel de arbitru. Se pricepe la marionete, la raliuri, la sărituri cu şi fără coardă. Face cu aceeaşi plăcere o baie de lacrimi şi una de mulţime. Vorbeşte parlamentului cu uşurinţa cu care susură telefonic, la ceas de seară, la televizor. Este primul politician care a încercat să sară peste bara democratică la 322. Încă se mai mişcă! Va cădea… nu va cădea? Mesaj de încheiere: vă credem pe cuvânt că puteţi face orice; chiar nu e nevoie să ne arătaţi! … sau nu Există în politica românească un distins domn căruia doresc de mult să îi dedic câteva versuri: „Certes, on ne se fait pas putain / Comme on s’ fait nonne, / C’est du moins c’ qu’on prêche, en Latin, / A la Sorbonne” (Georges Brassens). E… n-o fi chiar Sorbona, dar e ENA. Acest domn doreşte cu tot dinadinsul să fie primit în tagma populistă. Noroc că nu poate prea mult! Înfierează dreapta cum n-a mai făcut-o nimeni pe la noi, simulează băi de mulţime cu balonaşe şi steguleţe roşii, ba chiar, acum ceva vreme îşi instigase camarazii să îmbrace tricouri cu Marele Che… Şi degeaba! În locul etichetei mult dorite de „populist”, a primit de la socialiştii mai în etate o alta tot cu p, de care, involuntar, face tot posibilul să nu scape. Viitorul sună… …incert! Într-o variantă optimistă, putem crede că ieşirea – cel puţin cu un picior – din scenă a primului populist (relativ) post-decembrist, însoţită de prăbuşirea sub pragul electoral a celor doi zgomotoşi şi de imposibilitatea unuia de a se face luat în serios anunţă o bine meritată liniştire a politicii româneşti, ajunsă, parcă prea greu, la majorat. În această optică, scandalul ultimului populist rămas mare şi tare ar fi aşa… un fel de… cântec de lebădă. Avem, evident, şi varianta catastrofistă: ultimul rămas a reuşit să îi acopere pe toţi ceilalţi, reducându-i la statutul de zgomot de fond. În acest caz, ar trebui într-adevăr să ne îngrijorăm căci, dacă a reuşit o astfel de performanţă, omul nostru nu va putea fi liniştit cu una cu două… Gândiţi-vă numai cât de plicticos ar fi un monopol al minciunii!