Politica Foamei

Politica foamei O „piatră de moară” pentru liderii lumii În timp ce hipermarketurile din țările dezvoltate au devenit un fel de locuri de pelerinaj ale unui nou cult – consumerismul, criza alimentelor din țările Lumii a Treia scoate la iveală deficiențele sistemului economic mondial și repune securitatea alimentară în centrul politicilor economice. În luna septembrie a.c., Organizația Mondială pentru Agricultură și Alimentație (FAO) raporta un număr de 925 milioane de persoane care sufereau din cauza foametei la începutul anului 2008. Între timp, alte 44 milioane s-au adăugat acestui număr, iar estimările arată că, la începutul anului viitor, cifra va depăși un miliard. Adică, unul din șase locuitori ai planetei. Cauza? Creșterea prețului alimentelor la nivel mondial. Dacă până acum graficul cifrelor în creștere „impresiona” comunitatea internațională doar în direcția acordării de ajutoare umanitare în țările sau zonele afectate de foamete, în anul 2008 fenomenul a atins „masa critică”, aducând problema pe masa politicienilor. Confruntați cu adevărate revolte ale foamei în 37 de țări din așa-numita „Lume a Treia”, diriguitorii politicii globale stau în fața unei dileme: să încerce soluționarea problemei printr-o politică intervenționistă1 (recunoscând astfel eșecul modelului economic neoliberal) sau să dreagă fisurile acestuia, prin eliminarea practicilor protecționiste,2 care încă mai îngrădesc „comerțul liber” și contribuie la creșterea prețului alimentelor la nivel global. Revoltele foamei. Fenomenul care a aprins scânteia revoltelor a fost creșterea galopantă a prețurilor. Un raport al Băncii Mondiale, publicat în luna aprilie 2008, arăta că, la nivel mondial, prețul grâului crescuse cu 181% față de anul 2005, iar prețul alimentelor de bază cu 83%, față de aceeași perioadă. Mai mult decât atât, în condițiile în care numai în ultimul an, prețurile mondiale la grâu, orez, lapte și carne s-au dublat, iar cele la porumb s-au triplat, zeci de milioane de oameni au fost aruncați în cea mai cruntă mizerie, fiindu-le imposibil să se mai poată hrăni. Ca urmare, în mai multe țări din Africa, Asia și America Latină, foamea i-a scos în stradă pe oameni, declanșând adevărate „revolte ale foamei”. În Camerun, conform datelor furnizate de agenția de știri Reuters, s-au înregistrat cel puțin 24 de morți, peste 1600 de arestări și mai mult de 200 de condamnări la închisoare; în Haiti, pe lângă moartea a cinci persoane și rănirea altor 200, revoltele au provocat și căderea guvernului, în timp ce în Thailanda și Pakistan, depozitele de hrană sunt păzite de armată împotriva atacurilor celor înfometați. Valul de revolte, început către sfârșitul anului 2007 în Africa de Vest, s-a perpetuat și în prima parte a acestui an, când a cuprins țări ca Mexic, Haiti, Maroc, Senegal, Etiopia, Madagascar, Mauritania, Mozambic, Guineea, Burkina Faso, Coasta de Fildeș, Uzbekistan, Yemen, Indonezia, Filipine, Thailanda, Bangladesh, Pakistan ș.a. Eșecul unei teorii. Ceea ce pare ciudat în toată această poveste dureroasă este faptul ca întreaga comunitate internațională pare să fi fost surprinsă pe picior greșit de dimensiunile crizei și de numeroasele revoltele pe care le-a provocat. 1

Intervenționismul economic este, în general, asociat cu politica de stânga (socialism, liberalism social, ecologism) și desemnează orice acțiune a unui guvern cu scopul de a influența economia țării. 2

Protecționismul este o politică economică de restrângere a comerțului între națiuni, prin reglementări guvernamentale (taxe pe produsele importate, limitarea importului etc.), cu scopul de a „proteja” afacerile și standardul de viață al cetățenilor unei țări.

Conform teoriei după care funcționează economia lumii, nu trebuia să se întâmple astfel. Piața trebuia să se regleze singură, astfel încât toți să profite. Dar nu s-a întâmplat așa. Acest fapt pune în lumină (pentru a câta oară?) limitele teoriilor omenești, care, în cele din urmă, se dovedesc a fi experimente nefericite, de pe urma cărora unii profită, iar alții suferă. Beneficiarii acestei situații sunt marii exportatori. Primul dintre aceștia, Statele Unite ale Americii, a înregistrat un venit record din exporturile agricole în 2007: 85 miliarde dolari (53 miliarde euro). Iar estimările Departamentului American al Agriculturii arătau că recolta anului 2008 va doborî și acest record. În Franța, marii producători agricoli și-au dublat veniturile. Deși mai discrete, marile case de comerț înregistrează beneficii astronomice. În același timp, la celălalt capăt al lanțului aprovizionării, importatorii sunt din ce în ce mai furioși. Motivul? În timp ce creșterea coșului de consum este suportabilă în economiile dezvoltate, unde factura alimentară nu reprezintă decât 14% din cheltuieli, în statele Lumii a Treia (în special în Africa sub-sahariană) aceasta este de nesuportat, întrucât „înghite” 60% din venituri. În cadrul unei conferințe de presă, susținută în noiembrie 2007, Henri Josserand – directorul serviciului mondial de informații și alertă rapidă al Organizației Națiunilor Unite pentru Agricultură și Alimentație (FAO) – aprecia că factura alimentară a crescut cu o treime pentru țările africane sau chiar cu 50% pentru cele mai dependente dintre ele. Aceasta, după ce un raport al aceleiași organizații estima că, pentru aceste țări, doar coșul importurilor alimentare va costa în medie cu 90% mai mult decât în anul 2000. Adică, sare presărată pe rană. Asemenea date arată că sistemul economic mondial al comerțului liber îmbogățește pe unii și-i aduce „în sapă de lemn” pe alții. În timp ce producția de cereale (în special grâu) destinată pieței mondiale este apanajul câtorva state (SUA, Uniunea Europeană, Australia, Canada și Argentina), agicultura țărilor din bazinul mediteraneean și din Africa sub-sahariană este de-a dreptul sufocată de importurile venite dinspre aceste state, importuri care sunt mai ieftine decât produsele locale. Un exemplu este Egiptul, care odinioară era grânarul Romei antice, iar în prezent este cel mai mare importator de grâu din zonă. Aceste realități pun în evidență eșecul unui sistem care trebuie ori reformat ori înlocuit cu ceva mai eficient și echitabil. Potrivit raportorului special al ONU pentru dreptul la alimentație, Olivier de Shutter, intervievat de Le Monde, „revoltele foamei” din țările Lumii a Treia reprezintă efectul a „douăzeci de ani de greșeli” ale comunității internaționale și „un apel la ordine”, deoarece „epoca alimentelor ieftine ține deja de domeniul trecutului”. „Ne e foame!” Amploarea acestei crize și previziunile sumbre cu privire la viitor indică foarte clar că măsurile pompierești pe care le-au luat unele dintre guvernele țărilor afectate constituie mai degrabă un comportament disperat, care nu poate produce efecte pe termen lung. De exmplu, în fața furiei populației, autoritățile din Coasta de Fildeș anunțau, la 1 aprilie 2008, suspendarea taxelor de import pentru orez, ulei, lapte, făină, grâu și zahăr, pentru o perioadă de trei luni. Cu riscul de a afecta serios bugetul public și așa limitat, președintele Laurent Gbagbo a decis reducerea TVA-ului pentru aceste produse de la 18% la 9%. Contrar principiului libertății prețurilor, guvernul senegalez a blocat pentru o perioadă prețul pâinii, în timp ce guvernul din Mali a „inventat” un nou sortiment de pâine – „burunafama” – un amestec de cereale locale (sorg, mei și porumb), la un preț mai mic decât al celei obișnuite. Reacția consumatorilor nu s-a lăsat așteptată: „Nici nu îți face poftă s-o mănânci, arată urât, este grea și are un gust rău.” Nici metoda subvenționării nu mai dă rezultate. Guvernul egiptean a raționalizat consumul prin tichete de rație zilnică (hmm, sună familiar!) și distribuie pâinea subvenționată prin intermediul armatei. Dar, atunci când cantitățile sunt insuficiente, oamenii privesc neputincioși către magazinele închise, care nu le pot da nici măcar rația înscrisă pe tichet. Nici de partea

„Suntem obosiți. Ne e foame. Totul s-a scumpit. Cer tuturor femeilor să își verse ceaunele și să facă, în fiecare seară, concerte de ceaune,” îndemna o mamă de familie senegaleză, citată de Le Monde.

cealaltă a Atlanticului, în America Latină, măsurile guvernamentale nu au fost mai „populare”. În Haiti, manifestațiile violente și jafurile înfometaților (care au ajuns să mănânce „biscuiți” făcuți din argilă uscată la soare) s-au desfășurat pe fondul unui strigăt sfâșietor: „Nou grangou!” („Ne e foame!”) și au dus la demiterea primului ministru. Lipsa de eficiență a unor asemenea măsuri a fost evidențiată de Dominique Strauss-Khan, directorul Fondului Monetar Internațional (FMI), în cadrul vizitei pe care a efectuat-o în Africa de Vest, în luna februarie 2008. El a avertizat: „Blocarea prețurilor nu funcționează niciodată bine și nu poate fi folosită decât pe termen foarte scurt. Ea favorizează „piața neagră” și antrenează „false alegeri economice”. Același lucru este valabil și pentru subvenții.” Asemenea evenimente au pus în alertă guverne de pe întreg mapamondul, mai ales în țările unde creșterea prețurilor la alimentele de bază au produs manifestații de protest. Deși un prim efect al acestei crize s-a văzut în scăderea bruscă a prețului petrolului (de la 147,27 dolari/baril, în iulie 2008, la 49 dolari/baril, în noiembrie 2008), guvernele acestor țări așteaptă măsuri mai profunde din partea comunității internaționale. Mai pragmatic, sociologul ivorian Theophile Kuamouo recunoaște franc: „Primul lucru care trebuie făcut este să ne dotăm statele cu guverne.” „Mingea la ei!” (la politicieni). Cum este și firesc, în urma acestei experiențe dureroase, care este departe de a se fi încheiat, specialiștii economiei globale sau mobilizat să identifice cauzele și să propună soluții politicienilor, admițând faptul că stă în puterea acestora să rezolve criza. Însă, prin amploarea fenomenelor pe care le-a generat scumpirea alimentelor la nivel mondial, a devenit clar că orice politică fără schimbări de fond în funcționarea pieței globale poate duce la adâncirea crizei, mai ales pe fondul declinului general al economiei mondiale, a cărei împotmolire devine tot mai evidentă pe zi ce trece. Întrebarea care se pune este: vor acționa liderii țărilor dezvoltate cu responsabilitatea cerută de amploarea acestei crize sau vor continua, ca și până acum, să urmărească doar interesele lor naționale sau regionale? În Statele Unite și Europa, creșterea prețului alimentelor este deja în categoria „știrilor de ieri”, deoarece problemele presante pentru consumatorii apuseni sunt creșterea prețului energiei și scăderea prețului locuințelor, în timp ce în țările în curs de dezvoltare un șoc de magnitudinea actualei crize alimentare este un eveniment politic major. Pentru cetățenii acestor țări, hrana este echivalentul energiei la americani, iar o eventuală menținere a prețurilor la un nivel ridicat poate avea „un impact devastator asupra securităţii multor popoare şi a drepturilor omului“, după cum apreciază Organizația Națiunilor Unite pentru Agricultură și Alimentație (FAO). Cauze și soluții. Deși unii comentatori tind să pună criza alimentară pe seama creșterii populației globului sau pe creșterea economică spectaculoasă a unor țări asiatice cum sunt China și India, în realitate, această criză este produsul combinării mai multor factori, care nu pot fi despărțiți unul de celălalt (vezi caseta). Din acest motiv, în măsura în care este posibil, soluțiile propuse trebuie să ia în calcul toți acești factori, de care depinde, poate, evitarea unei catastrofe umanitare. Unul dintre specialiștii care propun soluții politicienilor este Paul Collier, profesor de economie și director al Centrului pentru Studiul Economiilor Africane din cadrul Oxford University. Într-un articol publicat în ultimul număr al revistei Foreign Affairs, acesta susține că adevărata provocare pe care o ridică actuala criză nu este dificultatea de natură tehnică a reîntoarcerii pieței mondiale la un preț scăzut al hranei, ci dificultatea de natură politică a confruntării intereselor lobbiste și a iluziilor pe care se sprijină politica actuală. În opinia sa, asigurarea hranei pentru populația globului implică „uciderea” a trei coloși ai populismului politic: sentimentalismul față de agricultura țărănească, teama față de alimentele

modificate genetic și fantezia că Statele Unite vor scăpa de dependența de petrolul arab, prin producerea de biocarburanți. Agricultura țărănească. Alternativa pe care profesorul Collier o propune la agricultura țărănească (sau agricultura bio) nu reprezintă o noutate. Soluția sa este renunțarea totală la produsele bio (costisitoare atât în privința producerii, cât și în privința prețului) și generalizarea agriculturii comerciale, bazate pe cultivarea extensivă a pământului cu cereale modificate genetic, după modelul Braziliei. El susține că marile organizații și societăți comerciale sunt mai eficiente în privința confruntării cu investițiile, marketingul, inovația și reglementările internaționale. Însă, dincolo de logica argumentației sale, ceea ce pare să ignore profesorul Collier este cortegiul de consecințe nefaste pe care despăduririle din Brazilia îl atrag asupra mediului și ce ar însemna extinderea acestui model la scară globală. Pe termen lung, defrișarea pădurii ecuatoriale pentru a cultiva cereale (sau, cum se spunea nu demult pe plaiurile noastre, „redarea terenurilor nefolosite agriculturii”) este o lamă cu două tăișuri. În al doilea rând, „uciderea” (sic) agriculturii țărănești în favoarea celei comerciale poate însemna perpetuarea crizei, în condițiile în care reglementările de pe piața mondială favorizează „peștii cei mari”, adică marii exportatori. Producătorii din țările Lumii a Treia nu au, practic, nicio șansă în competiția cu aceștia. Un exemplu elocvent este chiar o țară dezvoltată – Japonia, care, în ciuda faptului că produce o cantitate de orez mai mult decât necesară pentru consumul propriu (11 milioane tone producție în 2005 și 8,7 milioane tone consum în perioada 2003-2004), este obligată să importe, anual, peste 767.000 tone de orez din Statele Unite, Thailanda și alte țări, datorită prevederilor Organizației Mondiale a Comerțului (OMC). Și, pentru că nu i se permite să exporte surplusul de orez, acesta este lăsat să putrezească și folosit, apoi, pentru hrana animalelor. Pe lângă faptul că pornește de la o premisă greșită, aceea că agricultura țărănească nu poate fi eficientă,3 el mărturisește, totuși, faptul că nu înțelege cum, în contextul urbanizării claselor de mijloc și superioară din SUA și Europa, „simplitatea rurală a dobândit o atracție stranie”. Este adevărat că produsele bio au devenit un fel de brand de lux, dar acest lucru nu se datorează câtuși de puțin cultivatorilor tradiționali, ci politicii agricole defectuoase a țărilor lor, care i-a adus pe aceștia și produsele lor într-o situație ca aceea a urșilor panda. Adică, pe cale de dispariție și, din acest motiv, ocrotiți de lege și trăind din subvenții guvernamentale. Migrarea populației rurale către mediul urban nu se datorează reticenței țăranilor de a deveni antreprenori – după cum susține profesorul Collier –, ci este o consecință a politicii duse de liderii locali, care nu au investit în agricultura propriilor țări, ci au preferat să importe aceleași produse la un preț mai ieftin, fapt ce i-a obligat pe țărani să îngroașe rândurile sărăcimii de la periferia orașelor, în căutarea unui loc de muncă. Din acest motiv, credem că o soluție reală, pe termen lung, nu este „uciderea” agriculturii țărănești, ci renașterea acesteia, prin promovarea unei politici care să ajute agricultura țărănească să devină eficientă și competitivă. Dar, pentru atingerea acestui deziderat, politicienii vor trebui să „ucidă” mai întâi propriile firme, prin care importă cerealele mai ieftine și care distrug agricultura țărilor lor. Lucru care nu credem că se va întâmpla.

3

Când discutăm despre „agricultura țărănească” nu ne referim la cultivarea pământului cu calul și plugul cu o singură brazdă, ci la agricultura pe care ar putea să o practice țăranii, cu toate mijloacele moderne pe care, din păcate, nu le au la dispoziție, din cauza politicii în general nefavorabile pe care cele mai multe guverne o duc în acest sens.

„Frankenfoods”.4 Motivul pentru care oficialii europeni au interzis cerealele modificate genetic pe teritoriul Europei (fapt imitat și de majoritatea țărilor africane) nu este „teama de agricultura științifică”, așa cum afirmă profesorul Collier, ci faptul că, în prezent, nu au fost publicate studii pertinente cu privire la efectele acestor alimente asupra sănătății omului. Practic, până la apariția unor asemenea studii, niciuna dintre părți – pro sau contra alimentelor modificate genetic – nu ar trebui să acuze cealaltă parte de expunere la influența grupurilor de lobby, deoarece asemenea acuzații nu țin loc de argumente. Partizanii alimentelor modificate genetic pot fi bănuiți că fac jocul firmelor producătoare de astfel de alimente sau țărilor care au un avans în acest domeniu, iar oponenții acestora pot fi bănuiți, la rândul lor, că sunt influențați de lobby-ul agriculturii tradiționale, care se opune liberalizării acestor produse, pentru ca propriile produse să nu dispară de pe piață.5 Legea pieței comerțului liber nu trebuie să devină un fel de „legea junglei”, în care supraviețuiește cel mai puternic și mai abil. Securitatea alimentară a oamenilor trebuie să fie mai presus de interesele personale sau chiar naționale și presupune ca toți să aibă șanse egale, indiferent de unde provin – din țările dezvoltate sau din cele în curs de dezvoltare. Etanolul, euforizantul liderilor americani. Dacă pentru transformarea porumbului în etanol se folosește aproape la fel de multă energie cât produce acesta, întrebarea firească este: ce rost are? Pentru liderii americani această industrie constituie un element-cheie al suveranității energetice a SUA, care încearcă să se desprindă, prin mijloace proprii, din dependența față de petrolul arab. Din această perspectivă, este explicabilă „convertirea” și entuziasmul clasei politice americane față de producerea biocarburanților. Chiar și John McCain, până în 2006, un opozant înverșunat al acestei industrii și al subvențiilor care o susțin, pentru a obține nominalizarea partidului său în cursa pentru președinție, glumea în stilu-i caracteristic: „În fiecare dimineață, când mă trezesc, beau un pahar de etanol.” Însă, susținerea acestei industrii presupune importante subvenții guvernamentale și reducerea suprafețelor destinate cerealelor pentru hrană. Adică, implicit, scumpirea acestora, ceea ce înseamnă foamete pentru țările Lumii a Treia. Potrivit Institutului de Cercetare asupra Politicilor Alimentare, cu sediul la Washington, industria etanolului ar putea să crească prețul porumbului cu 25%, potrivit ipotezei celei mai optimiste, și cu 72%, potivit celei mai alarmiste. Acest fapt este echivalentul ipocriziei, deoarece, în timp ce țările dezvoltate, inclusiv SUA, se străduiesc să constrângă țările în curs de dezvoltare să desființeze subvențiile pentru agricultură, în interesul liberalizării comerțului, tot ele mențin aceste subvenții pentru fermierii din țările lor. În prezent, politica agricolă a Statelor Unite este orientată să acorde subvenții mai degrabă producerii porumbului pentru etanol, decât celui pentru hrană. Și, cum este firesc 4

Denumire peiorativă pentru alimentele modificate genetic, împrumutată de la numele Frankenstein, personaj monstruos din romanul cu același nume, al autoare britanice Mary Shelley. 5

În articolul său, Paul Collier menționează numele Prințului Charles al Marii Britanii, ca fiind unul dintre „apostolii” bioagriculturii, datorită faptului că are propriul său brand, Duchy Originals și pentru că a construit un model de sat țărănesc, în stilul arhitectural tradițional.

atunci când vine vorba de subvenții, fermierii americani se grăbesc să le obțină, în scopul producerii porumbului pentru etanol, nu pentru hrană. Ori, ținând cont de faptul că Statele Unite produc 40% din porumbul mondial și aproape jumătate din volumul exportat, orice variație a recoltelor sau a suprafețelor pe care sunt cultivate produce un efect pe piața mondială a cerealelor. În cazul acesta, cine și cum poate arbitra între a hrăni șeptelul din care trăiește populația lumii și șoferii americani, care își doresc rezervoarele pline? Populismul nu ține de foame. În urma scumpirii alimentelor la nivel global, care a dus la tulburări sociale în țările Lumii a Treia, unii comentatori văd chiar o ironie a istoriei în faptul că „Banca Mondială, care a contribuit la slăbirea agriculturilor țărilor impunând liberalizarea economiei, plasa sectorul politicilor agricole în centrul eforturilor de luptă împotriva sărăciei în raportul său despre dezvoltare pentru anul 2008.”6 În miezul revoltelor foamei, președintele Băncii Mondiale, Robert Zoellick, a anunțat o creștere a creditelor anuale pentru producția agricolă în Africa, de la 288 la 512 milioane euro. În opinia specialiștilor, acest „New Deal pentru politica alimentară mondială”, pe care îl propune Banca Mondială, se rezumă la încheierea unui nou acord comercial în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului. Propunerea seamănă mai degrabă a fard aplicat peste urâțenia unui sistem care nu mai poate fi mascată nici cu politici populiste. „Errare humanum est, perseverare diabolicum.”7

6

Dominique Baillard, „Cum s-a încins piața mondială a cerealelor”, Le Monde Diplomatique, mai 2008. 7

„A greși e omenesc, dar a stărui în greșeală este diabolic.”