Poezii_vasileianitchi_bt5.pdf

Ing. Vasile Ianiţchi

UN GÂND PENTRU OAMENI

POEZII

Cu toată dragostea

Omagiu Poate cineva se întreabă cum mi-a venit această idee de a scrie poezii şi de când. Da, este adevărat că acest mod de a-mi exprima sentimentele, de revoltă, de disperare, de durere, de dor, de dragoste, de admiraţie, de ironizare sau altele, îmi dădea târcoale din liceu. Am scris multe poezii pe care le citeam colegilor sau acasă în familie. Unii dintre colegi erau impresionaţi, alţii făceau haz pe seama versurilor citite. Apoi, aceştia din urmă, văzând că sunt în minoritate, deveneau serioşi. La evenimentele din viaţa mea ori a celor din jur am scris câte o poezie. Auditoriu era impresionat şi atât. Nici chiar evenimentele triste nu le lăsam să treacă neobservate, poeziile citindu-le grupului nostru restrâns de prieteni ori familiei, lucru pentru care primeam felicitări. Totul a decurs astfel până când, cu mulţi ani în urmă, am fost invitat la căsătoria unei nepoate din Bucureşti, la restaurantul Hilton. Seară frumoasă, plăcută. Tineri frumoşi, care porneau împreună să înfrunte viaţa. Cătălina (aşa o chema pe fericita mireasă) era superbă, iar Cosmin de-asemeni. Tineri ce bucură întreaga asistenţă. La acest eveniment l-am întâlnit pe dl. Liviu Turdean. Am dat mâna şi ne-am prezentat reciproc, deşi Lucia, fericita mamă a miresei, a făcut în prealabil prezentările de rigoare. Ne-am zâmbit, deşi nu ne mai văzusem. Am simţit că am în faţa mea un Om. Da, dl. Liviu Turdean era un Om, un Om adevărat. Cu vorba calmă, bine dozată şi o tonalitate potrivită întrevederii noastre. Am purtat discuţii pe teme diverse, ceea ce i-a plăcut d-lui Turdean. Vocea dânsului suna cuceritor. M-a fascinat total. Vedeai în vorba dânsului omul stăpân pe sine, hotărât în tot ceea ce spune. Un Om complet. Anii au trecut şi din când în când discutam la telefon urândune reciproc sănătate şi cât mai puţine griji. Soarta a făcut ca unele dintre poeziile mele să ajungă la dânsul. Le-a citit fiind plăcut impresionat. Ulterior, chiar le comentam telefonic pe cele citite. M-a sfătuit să scriu cât pot şi să-i trimit şi dânsului tot ce am scris. Frumosul oraş Cluj… Străvechiul şi istoricul oraş Cluj… Întruna dintre discuţiile telefonice am elogiat Clujul, cu frumuseţile şi cu împrejurimile lui. Domnul Turdean m-a temperat şi mi-a spus: „Vasile, toate oraşele României sunt frumoase, depinde de cine le administrează”. Se apropia anul nou, 2017. Discutasem la telefon, câteva zile mai înainte şi ne-am urat ca 2017 să fie un an mai bun şi cu mai multă pace. Atunci nu ştiam că acest an v-a aduce tragedia… În noaptea dintre anii 2016 şi 2017 m-a felicitat cu ocazia onomasticii. M-a impresionat mult cu vorbele domniei sale. Dar, deşi nu avea motive, am simţit un fel de regret în vocea dânsului.

3

Totodată, mi-a spus la modul cel mai serios ca să înţeleg şi să scriu cât mai mult pentru că domeniul este vast. „Nici un muritor nu-i vede marginile.” Da, scriu aceste cuvinte de Omagiu pentru cel care a fost un Om, un Om adevărat. Mulţi dintre semenii noştri se străduiesc să ajungă la calitatea aceasta completă, însă puţini reuşesc. Numai orgoliul este de noi, doar atât. Mă-ntorc din nou, cu puţin timp în urmă, atunci când eu îi citeam la telefon o poezie hazlie. A râs cu poftă şi mi-a spus să i-o trimit şi dânsului. Astăzi, acolo, undeva în galaxii, unde a fost chemat de către Creator, priveşte la noi toţi, la fiecare dintre noi care l-am stimat şi apreciat la adevărata valoare. Bărbatul cu ţinuta impozantă, în faţa căruia orice problemă îşi găsea rezolvarea a plecat dintre noi. Vorba caldă, plăcută, fără pic de supărare în glas, nu mai este printre noi. Această tragedie a făcut să sufere enorm întreaga familie, toate rudele, prietenii, salariaţii companiei a cărui părinte a fost, fiind Directorul general al acesteia şi conducând-o peste patruzeci de ani. Clujul a pierdut pe unul dintre fiii care a muncit pentru ca oraşul să se poată mândri cu realizările profesionale. Da, toţi îşi vor aduce aminte de cel care a fost dl. Liviu Turdean. Vorbele dânsului îmi răsună şi acum în minte atunci când îmi spunea: „Scrie Vasile, scrie cât poţi de mult! Poartă cu tine hârtie şi un pix şi prinde toate evenimentele posibile din viaţă!” Prin cuvintele mele doresc să-i mulţumesc d-lui Liviu Turdean pentru îndemnurile adresate în toate discuţiile purtate între noi. Totodată, prin cuvintele mele doresc să-i aduc un Omagiu celui care a fost părintele Companiei „Farmec”, d-lui Liviu Turdean. Autorul

Imensitatea unui gând Privesc în depărtare a cerului oglindă Şi simt imensitatea ce-l poate mistui În nesfârşita-i cale şi într-a ei lumină Şi-a miilor se stele ce-l poate „ţintui”. Mă uit la măreţia a celor ce se-arată Şi mă-nfioară gândul la ceea ce ar fi La mii de ani lumină şi poate mai departe Unde putem s-ajungem, dar nu şi reveni. Puzderia de stele, planete milenare Ce ni se-arată-n faţă, în mii de galaxii Arată omenirii, acum, cât e de mare Şi ce imensitate i-atunci când vom muri. Mă-ntorc acum la lucruri, puţin mai pământene Şi care ne fac viaţa aşa cum este ea Căci mă gândesc la toate, la bune şi la rele Şi caut o scăpare, să vină de-undeva. Priviţi imensitatea a tot ce ne-nconjoară Şi cântăriţi cu grijă puterea ei de foc Şi spuneţi dacă-i bine, atunci când se adună Atâtea arsenale şi pline, la un loc. Şi pentru ce atâta putere distructivă Şi pentru ce atâtea ameninţări în van Când omenirea poate să fie nimicită În câteva secunde, cu-n singur bolovan? Arunci, voi oameni, care ameninţaţi într-una Şi căutaţi gâlceavă pe unde vă duceţi Faceţi să fie pace şi linişte deplină Şi să trăim în tihnă tot restu-vieţii întregi.

5

Iar generaţiile care ne vor veni din urmă Şi vor clădi iubirea pe creste de granit Vor şti că-naintaşii au pus o temelie La baza omenirii pentru un nou „zenit”. Priviţi la generaţiile ce nu-şi găsesc locul În munca ce creează şi-n scopul ei sublim Şi veţi vedea ce pierdem în fiecare oră Ce trece ca un zâmbet şi pleacă-n infinit. Chiar nu vreţi să-nţelegeţi că este o degradare Să laşi acest tezaur să se destrame aşa Şi căutaţi soluţii şi-un plan de rezolvare Căci fiii buni ai ţării, cu drag îl vor urma. Şi nu lăsaţi tâlharii în bani să huzurească, Iar statul să aştepte să poată agonisi Ca să plătească munca şi demnitatea dreaptă A celor ce se scoală în zori spre a munci. Români cu demnitate, dar cu durere-n suflet Să construim în ţară mai tot ce s-a stricat Căci hoţii au prădat-o de toate cele bune Şi-acum trăiesc în tihnă cu toate ce-au furat. Să nu-i lăsăm să râdă în a lor palate Clădite pe ruşine şi pe munca celor mulţi Şi să-i chemăm să spună hoţia înfăptuită În care ei se scaldă, iar noi rămânem muţi. Aşa privesc eu cerul şi măreţia lui Şi mă gândesc la ţara rămasă a nimănui La ţara noastră dragă de aici de pe pământ Ce o avem cu toţii ca lucrul cel mai sfânt. Şi-ngândurat de faptul că-n ţară nu-i dreptate Rog omenirea toată să aibă demnitate Şi să ridice glasul când văd un rău făcut S-avem tărie-n voce, nu glasul surd şi mut. 10.07.2017, Galaţi 6

Unde plecăm? Oameni, v-aţi întrebat vreodată Unde ne ducem când plecăm Unde e locul nostru dacă Acest pământ noi îl lăsăm. Unde se duce răutatea Sau binele care-l doream Acelor semeni de ai noştri Ce câteodată îi dojeneam. Durerea c-am pierdut un frate Sau că părinţii au plecat Ne-nduioşează pân-la lacrimi Şi ne aduce un oftat. Dar ne-ntrebăm unde sunt oare Să ştim că ei ne urmăresc De-acolo sus, din tot înaltul Şi-n gândul nostru ei trăiesc. Nimic nu vă frământă-n viaţă Decât invidia din voi De parcă le-am lua cu noi. Vă bateţi, vă ucideţi pruncii Şi vă nenorociţi pe voi, Iar răul ce ni-l facem singuri Ne-nsoţeşte tot pe noi. Staţi oameni buni, gândiţi cu grijă Şi gândul vostru-l adânciţi Căci răul care vă-nconjoară Voi toţi puteţi să-l stăpâniţi.

7

Vine ora Am crezut că viaţa e un cântec Şi că totul va fi cum vreau eu, Dar n-au fost aşa de aşezate Cum am vrut să le-aşez chiar eu. Timpul vine, pleacă mai departe Te loveşte sau te mângâie uşor Şi te-nvaţă totdeauna o povaţă Şi aşa am învăţat şi eu. Viaţa te răsfaţă câteodată. Cu diverse daruri, fel şi chip Nu le iei în seamă pe niciuna, Dar profiţi de ele, câte-un pic. Vine ora când se face nota Şi încerci în taină un oftat, Că destinul a fost foarte darnic Şi te-ntrebi dacă n-ai profitat.

8

Nu face rău Nu vă lăsaţi mânaţi de patimi crunte Nu vă gândiţi la jocul lor meschin Şi căutaţi s-atingeţi cu privirea Tot ce-i mai cald, mai sincer, mai sublim. Nu motivaţi că n-aţi ştiut nimic Şi că ce s-a-ntâmplat e doar aşa Şi că n-aveţi în asta nicio vină Căci rele sunt, dar nu din vina ta. Aşa ne motivăm în gând tot răul Produs în jurul nostru şi-l privim Nepăsători şi reci precum ne este felul Şi-l socotim din când în când sublim. Ne apărăm cu fel de fel de gesturi Şi căutăm să devenim ceva Ce nu ne aparţine şi e jalnic Când adevărul dovedeşte altceva. Şi-atunci ne supărăm peste măsură Căci credem că s-a dărâmat ceva, Dar nu s-a dărâmat decât minciuna Şi care „s-a zidit” din voia ta. Deci, fraţilor, nu vă-mbătaţi cu vorbe Şi nu vorbiţi atunci când n-aveţi loc, Nu faceţi să plutească-n aer răul Căci, rău de faci, rău vei primi în loc.

9

Pământul nostru Hai să pornim pe neştiute În călătoria vieţii noastre Şi luând o ţintă, undeva anume Să plecăm cu gândul fiecare. Vântul va purta pe aripa-i mare Tinereţea vieţii dumitale Vom pluti peste câmpii întinse Vom atinge vârfuri de granit. Ce cu greu le-ating doar alpiniştii Cu abisuri fără de sfârşit Fluvii mari, adânci şi prea bizare Vor rămâne undeva mai jos. Iar oceanele albastre, milenare Ni se vor părea mai cu folos Polul N şi Polul S, se ştie Stau, gheaţă de la început. Şi ne cheamă să cunoaştem taina Unei lumi de nerecunoscut Avântaţi în lunga noastră cale Să cunoaştem tot ce-i pe pământ. Vom pătrunde-n peşteri milenare Taina Terrei să o ştim de la început Şi-n ştiinţa faptelor concrete Ce ni se arată peste tot. Constatăm că Terra e bolnavă Şi ne roagă s-o salvăm cu toţii Hai să ne gândim la fapta asta Şi să punem umărul frumos Ca pământul care ne hrăneşte Să-l iubim, să-l respectăm cu toţi.

10

Despărţire în zori Când zorile îmi mângâie fereastra, Iar ziua a pornit să se arate Eu mă ridic din pat cu o dorinţă Să pot să-ţi mulţumesc, Eternitate. Şi tot mai tare se înalţă ziua, Iar soarele pe boltă se arată, Un gând puternic pleacă către tine Şi iar mă-ntreb dacă mai vii vreodată În pas uşor precum o adiere A fost plecarea ta precipitată Cu glas uşor mi-ai aruncat „Adio!” Şi m-ai făcut să cred Că nu mai vii vreodată. Mirosul tău şi-acum mai persistă Şi mă-nconjoară fără pic de milă Căci mă-ntreb dacă această viaţă Fără de tine poate fi utilă. Acum când ziua a pornit să curgă Lăsând în urmă noaptea zbuciumată Te rog ca să dai curs gândurilor tale Să apari, în prag, ca altă dată. 09.09.2016

11

Într-o seară înstelată Când ridic privirea către stele Şi cu gândul am plecat departe Unde poate să existe Nemurirea De care, Cel Sfânt, ne face parte Şi plimbarea mea care mă poartă În această noapte înstelată M-a făcut să cred că Nemurirea Este ţinta omului cea mai curată. Gândul meu mă poartă printre aştri, Care de pe Terra par cam mici, Dar trecând acum mai aproape Am văzut imensitatea lor aici. Cu viteza gândului sălbatec, Care vrea ca să cunoască un vis, M-am îndepărtat mai mult de Terra Scufundându-mă ca-ntr-un nou abis. Nu ştiu cine poate înţelege O călătorie ca-ntr-un vis plăcut, Cineva ce ar trebui să spună Că şi timpul nu are început. Coborând din visul meu zănatec Am privit realitatea dintre noi Şi am văzut cât de săracă este viaţa Cu tot binele şi răul dintre noi. 2.10.2016

12

E noaptea de ajun E noaptea de ajun, Iubit Părinte La Tine mă îndrept Cu gândul meu. Să-mi ierţi greşeala Vieţii mele, Sfinte, Să pot spera Că-n cer voi fi şi eu. În noaptea asta, bunule Părinte Noi aşteptăm Să vină Domnul Sfânt El se coboară printre noi Cuminte Să ne aducă pacea Pe pământ. Şi să-L iubim Adânc şi cu răbdare Ca jertfa Lui să fie cu folos Cuvântul Lui să-L apărăm în cale În drumul nostru Greu, anevoios. Întinde-ţi mâna Ta Cea binecuvântată Şi lasă pacea Ca să ne-nconjoare Iubirea, mângâierea şi alinarea, Iar vorba rea din lume să dispară. Să ne oprim pornirile deşarte Căci numai El ne poate face parte.

13

Ne pleacă tinereţea Cu ochii urmăream de-o vreme Mai multe păsări călătoare Ce drumul şi-l luaseră în zare Căci toamna vine după ele. Plecarea lor în depărtare Mi-aduce-n inimă tristeţe Căci aş fi vrut să nu mai plece Să-mi ducă tinereţea-n zare. Ştiam că ele or reveni În primăvara următoare, Dar când pe plaiuri s-or ivi Cu-n an mai mult ne va gasi.

14

Plouă şi nu vii Ce vreme tristă şi ce plouă afară Cu picături mărunte, foarte dese Şi inima îmi este foarte tristă Căci nu pot să suport astfel de vreme. Şi bate-n geam cu picături răzleţe Apa, care se scurge undeva afară Şi îmi întăreşte în inimă o teamă Că n-ai să vii ca-n fiecare seară. Mă uit pe geam şi văd cum trecătorii Grăbiţi spre casa îţi îndreaptă pasul Şi zgribuliţi de vântul care bate Din mersul lor grăbit îşi spun un bun rămas. Gândesc la tine şi nu îţi port vină Că n-ai să vii pentru că plouă afară Şi îţi respect iubirea ta fierbinte Chiar dacă n-ai să vii în astă seară. Şi iar mă uit pe geam şi cu ştiinţă Frământ în palma stângă o ţigară Apoi, cu un gest mecanic, în tăcere Fărâmele le-arunc pe geam afară. S-a înserat şi-n casă aprind lumina Şi mă aşez comod într-un fotoliu Să-ţi dau un telefon, gândesc acum, Dar gestu-mi este reţinut de-al meu orgoliu. Privirea mi se opreşte pe o carte O iau şi o deschid la întâmplare Privesc acele rânduri mărunţele, Dar ele îmi vorbesc de silueta dumitale. Închid la loc cartea cu zgomot, dar Mă urmăreşte ce-am citit în carte Încrezător păşesc către fereastră Ca să privesc în noaptea de afară. Într-un târziu, când mi-am pierdut răbdarea M-aşez pe pat, crezând că somnul vine Să-mi potolească pieptul de suspine Şi dorul de venirea dumitale. Adorm, şi-n vis visez că sunt în rai, Iar tu alergi pe mine să m-ajungi Şi amândoi convinşi că-n cer şi pe pământ Iubirea este lucrul cel mai sfânt. 15

Romanţa vieţii Când anii laşi în urma mea Nepăsător păşesc Şi nu-i pot face ca să stea Nu pot să-i stăvilesc. Mă-ntreb ce repede-am ajuns La vârsta de acum Şi câte vise nu-mi făceam La început de drum, Dar vezi că visele au trecut Odat’ cu anii mei, Iar tu ai fost în calea mea La douăzeci din ei. Ţii minte oare cum spuneam E mult, e mult de-atunci Că noi nu-mbătrânim nicicând Şi iată-ne acum. Dar nu-i nimic, suntem noi doi Şi ne iubim la fel Ca-n anii care au trecut Şi totu-i un mister. Te rog ca să te sprijini drept, Te rog, de mâna mea Să ştii că încă am puteri Nu mă mai proteja. Ţine-te strâns de mine acum Şi să păşim frumos Că-n viaţa asta ce-o avem Atâta are rost. Aşa vorbeau doi bătrânei Ţinându-se de mână Şi amândoi cu părul nins Şi cu-n baston în mână Păşeau pe cale liniştiţi Frumos şi cu răbdare, Iar lumea îi privea trecând Ferindu-i pe cărare 10.10.2016 16

Târziu în noapte Stropii reci de ploaie deasă Mă cuprind, mă udă leoarcă, Dar nu-i simt şi nici nu-mi pasă C-am ajuns la mine acasă. Deschid poarta ridicând-o Să nu scoată un scârţâit Şi mă furişez în umbră Ca să fiu neauzit. Nu doresc la ora asta Să vorbesc cu cineva Să-mi păstrez gândurile mele Şi să gust doar liniştea. Un dulău, la două case, Se aude mârâind Că-i trezit aşa în noapte De-o pisică miorlăind. Ploaia bate acum fereastra Ritmic şi necontenit Şi-a început să bată vântul Geamurile zornăind. Şi că-i două dimineaţa Mă gândesc ca să mă culc Lăsând tot în grija ploii Şi a nopţii ce-a trecut. Când veneam târziu acasă, pe strada Sabinelor, în Brăila şi nu voiam ca să mă vadă cineva

17

Copacii mor Copacii mor şi, dacă mor, Noi suntem cei mai vinovaţi Căci nu îi socotim ca fraţi S-avem şi grija lor. Copacii mor şi, dacă mor, Se duc în crudul infinit De unde nimeni n-a venit Şi dorm în pacea lor. Copacii mor şi, dacă mor, Ne umplu sufletul de plâns Şi moare cel mai tandru vis Ce îl avem în noi. Copacii mor şi, dacă mor, Se-ntâmplă pentru că vor ei De n-ar voi, ce bine ar fi Atunci, n-ar mai muri. Nu vrem să ne tăiaţi păduri Şi să rămână locul gol Vrem ca să fie cum a fost Păduri în pacea lor, Unde izvoarele şoptesc Poveşti de dor, când le asculţi La hore şi la sărbători Pe dealuri şi pe munţi Cine vrea răul acesta crud Şi cine vrea să strice tot Pământul nostru românesc Să fie pârjolit de tot? Chiar nu vreţi să vedeţi urgia Sau poate că nu vreţi să ştiţi Cum defrişările fac jale Pe munţii noştri, ieri umbriţi? Cine sunteţi voi care vreţi Să defrişaţi păduri întregi Şi cui vreţi voi ca să-i serviţi

18

Cărui stăpân şi căror legi? Aici, sub nasul nostru, azi Se-ntâmplă o nelegiuire, Iar voi nu vreţi să o stopaţi Voinţa-i de la stăpânire? Se-aud din funduri de păduri Uneltele mecanizate Şi geme crunt întregul deal Căci nimeni nu face dreptate. Voi care nu aveţi un nume Voi care în umbră vă pitiţi Şi număraţi cu sârg avutul Pe câţi copaci au mai murit. Dar va veni şi ziua aceea Când veţi plăti tot ce-aţi stricat Căci vai de voi şi gaşca voastră Dacă poporu-i supărat!

19

Atunci când pleci Plecarea mea să n-o găsiţi bizară Lăsând aşa pe toate când m-am dus Şi cred că şi durerea-i o povară, Iar suferinţa e un dor ascuns. Ştiu că vă las în inimă durere Celor ce în suflet tainic îi frământă Şi o păstrează cu adâncă resemnare Că vor trăi cândva ziua cea sfântă. Că am plecat, e doar o datorie Pe care o plătim, toţi, eu, pe rând Cu ea ne naştem când venim pe lume Şi este achitată în mormânt. N-am vrut să vă întristez când am plecat Căci totul s-a sfârşit într-o clipită Nici timp de „rămas bun” nu mi-a rămas Căci am pornit pe calea mult bătută. Să nu vă supăraţi că m-am grăbit Aşa şi fără nicio pregătire, Dar ştiu că am lăsat pentru voi toţi Cea mai adâncă undă de iubire. Să vă gândiţi la mine când şi când Cât mai trăiţi acolo pe pământ Durerea de la voi n-o pot lua Ea face parte din decorul sfânt. În viaţă fiecare are un rol Şi se gândeşte cum „să ţină pasul” Invidia şi răutăţile sunt scrum Şi nu mai ai răgaz să-ndrepţi necazul. De-l recunoşti şi ştii să îl îndrepţi Şi să nu laşi aceasta mai pe urmă Purtarea ta e scrisă-n lungul vieţii De faptele ce te-au făcut să înţelegi Că viaţa-i una singură şi-i scurtă.

20

Gând fidel Într-un amurg de toamnă ruginie Şi-n adierea vântului pribeag Ce unduia crenguţele prin vie Şi frunza din copaci o alinta. Mă prinse dorul aprig pentru tine Şi-atunci ţi-am scris pe loc, scrisoarea mea În ea mi-am pus speranţa mea din urmă Şi-n care gândul meu se zvârcolea. Şi nu ştiam ce poate să te ţină Ca să nu vii ca să te mai văd, aşa Ai dat uitării ora de iubire Ce câteodată ne-o mai rezervam. Din şirul lung şi-n cupa fericirii Ce o sorbeam pe rând şi ne vorbeam Cu alintări uşoare şi discrete Îţi mângâiam tot corpul delicat. Şi-n gând mă-ntrebam de este aievea Sau umbra celei care m-a trădat De-aceea îţi scriu acum, când vine seara Căci amintirile mă urmăresc din greu Şi nu-mi dau pace nici pentru o clipă Şi te aşează-n gândul meu, mereu.

21

Cele trei ursitoare (la naşterea voievodului) La fereastra cu canaturi Trei fecioare se opri Şi privind pe geam, în casă Văzu pruncul cum sosi. Şi atunci pe dată ele Începu a-i proroci Una zise s-aibă parte De o viaţă tumultuoasă, Cu bani mulţi şi cu iubite Ce nu-l ţin la el acasă, Şi cu pofta de iubire Nu-i dă tihnă şi nu-l lasă. Iar a doua îi prezice Pruncului cel nou născut Că va fi înalt şi chipeş, Om de vază, cunoscut Şi cu vorba măsurată, Niciodată om tăcut. O a treia ursitoare, care Se uita duios la prunc, Ce văzuse lumea asta, Stând întins pe-aşternut, Cu duioasă, vorbă dulce Zise clar şi hotărât Pruncul va fi om destoinic Şi în lume cunoscut, Cu putere şi iubire Şi cu braţul hotărât Va-mpărţi dreptate-n ţară La hotare va fi scut. În odaia-n care pruncul Îşi făcu sosirea-n lume Este linişte şi pace Şi o mamă începe a plânge. Deie Domnul să fii mare Şi în toate priceput 22

Asta îţi doreşte mama Şi o spun de la-nceput Să ai braţul cu putere Pe oşteni ca să-i conduci Şi s-aprinzi făclia păcii Să vegheze de la-nceput Să fii blând cu toată lumea Şi iubire-ţi doresc Să domneşti frumos şi bine Peste plaiul românesc.

23

La şezătoare E seară, noi la şezătoare Ne-aşezăm în roată toţi, Iar furca-n brâu se pune Şi-ncep poveşti cu feţi-frumoşi. Afară e zăpadă, viscol, Iar satul este troienit Şi vuietul se-aude-n noapte Venit din codrii de argint. Şi focul în vatră arde bine Întreţinut cu mici scântei Şi-o umbră aleargă pe perete Şi cântecul, în urma ei. Se cântă tainic şi cuminte Despre Cristos, fiul iubit Ce-a pătimit în astă lume, Cum L-au bătut şi răstignit. Apoi când cântecul s-opreşte O fată-ncepe a vorbi Cu voce clară şi fierbinte, Duios şi făr-a se opri. Ea povesteşte cum băiatul Iubea o fată din popor Iubirea lor fiind o taină, Iar el fiind un mare domn. Şi ar vrea ca el să o ducă Să o aşeze în palat Regina lui să se numească Şi a întregului regat. Apoi, codana tace, iară Povestea ei s-a isprăvit, Iar vântul şuieră afară Şi focul parcă a amorţit. Că ar fi vremea de culcare Căci liniştea i-a toropit, Iar fusul vesel şi cu râvnă Demult, culcuşul şi-a găsit. 24

Să nu te dai bătut Românule, să nu te dai bătut În lupta asta foarte neegală Când toate grijile te-mpresoară Şi nu mai poţi să scoţi nici un cuvânt. Deci, luptă pentru sfânta libertate Şi gândul că va fi o zi mai bună Când toţi barbarii, snobii şi flecarii Vor fi goniţi şi daţi pe uşi afară. S-au adunat ca ciorile la hoituri Şi ca hienele ce vor să prade Tot trupul ţării noastre minunate Şi-atunci te mai întrebi dacă-i dreptate? Să nu te dai bătut, chiar dacă ai căzut Că-n spatele tău alţii se ridică Şi vor striga şi cu mai mare glas Că nedreptatea poate fi oprită. Se vor opri din amorţeala crudă Ce le-au impus-o cei ce vor să prade Şi vor vedea câtă minciună este Şi viaţa cât de aprigă şi dură. Te dai bătut? Să nu te dai C-ar fi o laşitate Chiar dacă vezi în jurul tău durere Tu luptă pentru sfânta libertate.

25

Vara E vară, câmpu-i înverzit, Iar oamenii harnici sunt la muncă Şi astrul zilei este sus Pe jumătate, ziua-i dusă. Aceşti români cu mâini crăpate, Care se scoală de cu zori Şi merg cu sapa-n spinare Ca să-şi muncească ziua lor. Sunt oameni harnici şi destoinici Într-ale sale, munci a lor Şi fac ca să rodească glia Spre bucuria tuturor. Apoi, când seara se coboară Se-ntorc spre casă obosiţi Vezi focul cum se iscă-n vatră Şi fumul leneş risipind. Tot mai adânc se lasă seara Şi soarele, în asfinţit, Se-aud oiţele la stână Şi-un câine lată răguşit. Răsare luna, zâna nopţii Şi mii de stele împrejur, Cu raza ei şi pacea serii Se-aşterne liniştea pe drum. Căsuţa de pe deal e mică Şi-are o curte-n jurul ei Cu trei copaci şi o fântână Şi câţiva metri în faţa ei. Dar iată, acolo mai la vale, Sub un copac de floare nins, Stau doi iubiţi pe o băncuţă Căci multe îşi mai au de spus. Ea, sprintenă, firavă, blândă, Cu ochii frumoşi, strălucitori, Purtând o ie minunată Şi-un glas duios, mângâietor. 26

Privea la copilandrul care Stătea sfios în faţa ei Şi o privea cu încântare Fiind vrăjit de vocea ei. El îi spunea că o iubeşte Că-i este dragă, mult de tot C-ar vrea să o sărute, dacă Ea nu s-ar supăra pe loc. Şi amândoi, în pacea nopţii Stăteau privind stele arzând Învăluiţi de-o vrajă adâncă În jocul lor, copii fiind.

27

Sfârşit de facultate Şi dacă totuşi vrea să fie În viaţa asta, s-o trăim Aceasta este bucuria A tot ce am muncit din plin. În clipa asta scurtă fie Să hotărâm ce vrem să fim Şi toţi cu inima curată Să ne alegem un destin. Trăind din plin mireasma zilei Şi ne-nchinăm spre univers Cu-o reverenţă maiestuoasă Îţi spunem, Doamne, un „mulţumesc”. Părinte sfânt, Tu eşti acela Ce tainic sfatul ni L-ai dat Şi ca un fir urmându-Ţi calea Pe drumul nostru am plecat. Acum, când noi suntem „la gata” Cu şcoala ce am început Ajută-ne încă o dată La ce ne-ai hărăzit demult. Să fim şi drepţi şi buni în viaţă Acesta este al nostru scut Şi bucurându-ne de toate S-alegem noul început.

28

Ostaşul căzut Cărarea ce urcă-ncet, şerpuit Şi iarba ce o năpădeşte E singura cale ce duce la el Acolo sus se-odihneşte. Cu pieptul lui tânăr duşmanul opri Hotarul să nu-l ştirbească, Dar plumbi au venit şi-n pieptu-i se opri Şi nu mai putu să vorbească. Că este uitat acum de toţi Căci timpul cu „mâna” lui şterge, Dar simpla cărare ce duce la el E singura ce-şi aminteşte. Şi el ar fi vrut, apoi, la final Să-ajungă la rude, acasă Să-şi vadă părinţi, bunici şi fraţi Cu toţii să se aşeze la masă. Pădurea cu freamătul ei neoprit Îi cântă lugubra poveste Şi dorul de ţară cu care a trăit Căci timpul aici s-a oprit.

29

Pentru România mea Cât de mândră şi frumoasă Eşti tu dragă, ţara mea Ai puterea de-a învinge Tot ce-i rău în calea ta. Râuri line curg la vale Prin păduri şi prin livezi Şi poiene luminoase În pământuri strămoşeşti. Fiii tăi sunt buni şi harnici Şi pe tine te iubesc Sunt mereu la datorie Pentru plaiul românesc. Vrem cu toţi ca să fii mândră De puterea ce o ai Şi de roadele bogate Şi de-al nostru frumos grai. Este limba cea vorbită Şi de daci şi de romani, Clară, limpede, curată Ca un răsărit de mai. Pentru vorba noastră dulce Cât de mult ai pătimit, Iar duşmanii tăi din umbră Tot mereu au uneltit. Dar tu ştii să dai răsplată Celor care te iubesc Şi mai ştii să loveşti aprig Pe cei care uneltesc.

30

De ce ne pleacă tinerii din ţară? De ce ne pleacă tinerii din ţară? De ce noi nu putem ca să-i oprim Ca să-şi croiască rostul lor acasă Şi-n viaţă să se bucure din plin? În alte zări pe unde ei s-or duce Nu vor găsi acelaşi dor nebun De dragoste de ţară şi-n răscruce Vor pierde până şi ce au mai bun. Căci nu e lângă ei a lor părinte Să îl înveţe sincer ce e soarta Şi-atunci furaţi de valurile vieţii Se-ncurcă ba cu una, ba cu alta. De ce să îi lăsăm să plece de acasă Să nu cunoască chiar de mici pământul? Acolo unde s-a născut tot neamul Bunici, părinţi şi fraţi de-a rândul. Căci zile senine au să vină Şi curcubeul demnităţii va ieşi în cale Şi-atunci cu măreţie vor răspunde Că dragostea de ţară e mai mare.

31

Mă întrebam Astăzi eu am stat deoparte Şi mă întrebam pe rând Care sunt a mele haruri Şi de ce sunt pe pământ. Pentru ce sunt adunate În a cerului agendă Multe stele şi luceferi Şi de ce nu am odihnă. De ce viaţa este dură Făcând totul cum vrea ea Niciodată nu-ţi dă tihnă Semănând discordia. Câteodată îţi vine-n cale Să trânteşti şi să le spui Tot ce e mai rău pe lume Pentru pofta nu-ştiu cui. În mulţimea străzii voastre Chipuri trec, se tot perindă Şi în lunga-i promenadă Trece şi ea, fără de ţintă. Pasu-mi este rar, agale Şi nu pot să-nţeleg De ce lumea se agită Pentru lucruri care trec.

32

Buna mea mamă De câte ori te-ai aplecat asupra noastră Ca să ne spui poveşti cu feţi frumoşi Şi-n anii cei dintâi ai vieţii noastre Ne-ai apărat să creştem mari şi sănătoşi Tu ne-ai rostit povaţa cea cuminte Să învăţăm, să fim ascultători. Ne-ai dojenit cu vorbe calde, sfinte Şi-n gând, tu inima ţi-ai fi dat pentru noi. La şcoală ne-ndemnai să mergem iute Să fim ascultători şi răbdători Căci de-acolo vine-nţelepciunea Şi bucuroasă făceai lecţiile cu noi Şi ne-nvăţai să nu ne abatem drumul Şi ţelul ce în viaţă îl gândim. Iar când întâmpinam câte-un obstacol Tu repede ne ajutai ca să-l depăşim Te-ai bucurat de reuşita noastră De câte ori veneam şi îţi spuneam Căci sufletul ţi se-nălţa de bucurie Şi lacrimi de iubire-n ochi ţi le vedeam Apoi, pe drumul vieţii cu răbdare Şi cu dorinţa de a ne vedea mai sus Ne ajutai pe toţi şi, cu răbdare Ne urmăreai să vezi unde-am ajuns. Acum îţi mulţumim, mămică bună De felul cum ne-ai ocrotit, pe noi Şi îţi aducem în iubirea noastră Omagiul care pleacă de la noi.

33

Privind la mare Privind la marea care-şi leagănă oglinda De aici, de pe întinsul ei pustiu Coboară-n mine o singurătate Şi stau îngândurat până târziu. În depărtări cu muze de dantelă Pluteşte pe oglinda ei deşartă Cu-nfiorări şi-un zbucium ce se aude Şi sperie o omenire-ntreagă. Iar vântul care mai aleargă Făcându-şi loc în unda-i de argint Ridică valuri peste ţărmul care Acum, parcă s-a făcut mai mic. Înfricoşătoare este a ei urgie Când bate cu putere peste stânci Te face să îţi pierzi orice speranţă, Iar dorul sfânt în taină să-l alungi. Şi răscolită din adâncuri mute Ce face ca să-i schimb-nfăţişarea Talazuri mari, goneşte, neştiute În lat şi-n lung, cât este zarea.

34

Covorul frunzelor din parc Îmi place să mă plimb prin frunza ta Căzută din copacii tăi bătrâni Să simt mirosul umed de sub ea Cu gândul c-am făcut un lucru bun. Îmi place să adorm în frunza ta Şi să visez că încă mai e vară Că liniştea din cer încet coboară, Iar eu mă simt uşor, fără povară. Îmi place să mă joc cu frunza ta Ce dă culoare toamnei prea târzii Să mai aud un zvon de ciocârlii Şi că mai este toamnă pe câmpii. Să-i cer iertare că s-a prăbuşit De pe crenguţa ei din tot înaltul, Acolo unde ea se legăna, Iar umbra spre pământ o trimitea. Zefirul lin făcea ca eu să mă simt Când mă mai odihneam şi eu sub ramur Că suntem trecători pe-acest pământ, Iar darul vieţii este un lucru sfânt. Şi mă plimbam în parc fără de ţintă, Iar sub picioare frunzele foşnesc Şoptind poetic, trist şi cu sfială, Cu un regret de nimeni înţeles. Acest covor ce colora zănatic Ca într-o joacă simplă, fără noimă, Simţea durerea paşilor ce-l calcă Acum la final de hecatombă.

35

Am vizitat spitalul Bagdasar Nu de mult timp Am vizitat spitalul Bagdasar Unde durerea omului Nu are margini Şi am văzut cât de fragilă e Această viaţă Plină de necazuri. În treacăt am văzut Cât se putea Că toţi cei suferinzi Au o dorinţă Să se refacă cât mai bine Cu putinţă, Să plece sănătoşi Dac-ar putea. Pe paturi stau Şi-n plictiseala lor Aşteaptă tratamentul fiecare Şi cu privirea aruncată-n gol Apoi se-ntorc şi se lungesc agale. În toată această cursă ce o fac Toate aceste cadre medicale Depun o mare sârguinţă Şi vorba îşi dozează cu mult tact, Iar adresarea blândă care o au Aduce-o mângâiere-n suferinţă. Mă-ntrebam de unde atâta îngăduinţă? Şi atunci, în gând, mi-am dat Un singur şi real răspuns Nu poate fi decât o dragoste de oameni Pentru ca să se simtă bine fiecare, Iar pacienţii însănătoşiţi Să mulţumească sincer La plecare. 28.08.2016

36

Goana spre moarte Viaţa noastră este-un dar sublim Şi nimic nu o poate egala S-o iubim şi să ne bucurăm Cu tot ce avem şi ne oferă ea. Dimineaţa când noi ne trezim Gândul pleacă către cel divin Cu speranţa că o nouă zi Viaţa noastră o va lumina Într-un ritm alert şi prea bizar Hotărâm ca „în viteză” să pornim Fie bicicletă ori maşină Noi vrem totdeauna primii ca să fim. Traversăm o stradă într-o zi Şi vrem ca să ajungem undeva O facem, dar pe unde nu-i permis Iată graba şi la dumneata. De ce această forţă din lăuntru, De ce această grijă să fugim, Cine vă-ndeamnă şi unde vă e gândul Când ştiţi că viaţa trebuie ca să o păzim? Această grabă, fugă, cum îi spuneţi Nu vă aduce decât ghinion Şi mai aduce cu ea despărţirea De toţi cei dragi şi viaţa lor. Fiţi cerebrali, cu gândul înainte Şi intuiţi ce ar putea să se întâmple Dacă o grabă de aceasta, negândită Se furişează şi la voi în minte. Mă-ntreb şi-mi dau răspuns tot eu Ce bine ar fi Dacă voinţa omului ar fi precoce Şi ar prevedea în fiecare zi Ce este de făcut în faţa sorţii. Aşa că eu vă spun să fiţi calmi Şi cu gândirea aprigă, lucidă, Iar pasul să-l faceţi doar atunci Când ştiţi că acţiunea voastră e utilă. 37

Vai, nu v-aţi săturat de-atât prăpăd, Nu vă-ngrozeşte câte vieţi se prăpădesc? Iar pentru această jertfă, zi de zi Noi constatăm că nimeni nu plăteşte. Români, nu pe şosele trebuie ca să murim, Într-un fel, care pe oricine îngrozeşte, Iubirea de popor şi de neam, acum Şi pentru glia ce ne ocroteşte.

38

Prieteni! Prieteni! Hai să facem bine Să-ndreptăm tot răul ce-am făcut Ca cei ce vin din urmă Să nu afle că noi ne-am făcut răul De la început Daţi toate pe o vorbă bună Şi aruncaţi departe, La gunoi Tot ce a fost urât În viaţa voastră Şi curăţaţi-o grabnic De noroi. Faceţi să crească grâul Unde-odată Numai scaieţi şi buruieni erau Şi veţi vedea Că lumea-i minunată, Şi toţi copiii Şcoala vor urma. Lăsaţi-i pe cei ce vă lovesc, Şi vă împroaşcă Cu tot ce e mai rău, Căci ei nu ştiu Ce bine vă aduc. Căci dacă ar şti, de ciudă le-ar fi greu. Bagajul lor Le este vorbă hâdă, Pornită dintr-o Inimă de laş Puterea lor este minciuna tristă Cu care vor să zburde pe imaş. Să fiţi atenţi Când vreţi să face pasul Şi să-ndreptaţi Un rău produs în urmă

39

Şi explicaţi-le cu vorbă clară La toţi care doresc Să vă lovească „peste mână” Şi n-aveţi teamă Căci îşi primesc răsplata Răul totdeauna-i pedepsit. Serile vor fi plăcute toate, Soarele se va înălţa la răsărit. 4.09.2016

40

Singurătate Într-un cătun micuţ, Departe-n ţară, Uitat de lume Şi de Dumnezeu, Trăia un moş În mica lui căsuţă, Iar ca tovarăş, În această suferinţă, Avea în curtea lui Doar un căţel. Şi moşul se trezea De dimineaţă Şi după ce Pe faţă se spăla Pleca încet şi trist Pe cărăruie, În susul dealului Şi aştepta. Căţelul îl urma De la distanţă Şi numai când era chemat Venea Şi se-aşeza acolo, Lângă dânsul. Şi zarea întreagă Cu privirea Amândoi o cuprindeau. Dar moşul aştepta ceva Să vină, Să se arate De pe undeva Şi să aducă parcă o lumină, Să lumineze un cătun Şi-n viaţa sa. De multe zile El făcea aceasta, Dar se-ntorcea acasă Mai umil, Căci ar fi vrut 41

Şi el, acolo-n tindă, Să audă glasul vesel de copil. Dar într-o zi, Ca toate celelalte, Un nor puternic S-a apropiat Şi dintr-o dată A-nceput să plouă. O ploaie care Ce întâlnea în cale nimicea. Bătrânul se ascunsese În căsuţă Şi pe căţel îl aduse cu el Şi-acuma se ruga Să se oprească ploaia, Căci dacă mai ţine urgia Nu ştie dacă v-a scăpa şi el. Şi ploaia se opri Ca prin minune Şi-un cer frumos, cu stele Se-arătă, Iar astrul nopţii Luminând pe boltă Îşi revărsa lumina Mai cu patimă. Căţelul şi moşneagul Stau pe prispă Şi amândoi sunt speriaţi De tot. De ploaia ce a trecut Ca o nălucă, De tunete şi fulgere La un loc. Acum sunt flămânzi, Dar nu iau seama Şi amândoi au în gând ceva Poate că mâine Va veni şi la noi poşta Să ne aducă vestea Că soseşte cineva. 31.08.2016 42

Ardealul sfânt (cântec) Porniţi Români să apărăm Ardealul, Pământul sfânt lăsat din moşi-strămoşi, Să nu lăsăm o palmă de ţărână Călcată de duşmanii nemiloşi. Refren: Ardealul, pământul nostru drag, Te apărăm cu piepturile noastre, Murim, dar te-apărăm în veci Şi-n inimă victoria să crească Voi toţi cei care ne auziţi chemarea Şi aveţi în pepturi inimi de români Să nu uitaţi vreodată legea sfântă, Că nu-l vom mai lăsa vreodată la păgâni. Refren… Aceasta este glia cea străbună Ce Dumnezeu ne-a hărăzit-o-n veci, Este pământul nostru pentru care Îl apărăm şi spunem hotărât duşmnului: Nu treci! Refren…

43

Uitarea romanţei dragi De ce-l lăsaţi aşa, în părăsire De ce aşa devreme l-aţi uitat? Nu voi aţi fost aceia Care aţi cântat cu dânsul Şi vă spunea în glumă Câte un „păcat”? În serile de vară liniştite Îl ascultam cântând romanţe dragi Şi ne făcea pe toţi ca să cântăm Cu dânsul, Iar cântul devenea mai pătimaş. Nu voi l-aţi ovaţionat fierbinte Şi îi strigaţi „Nea Gică, te iubim”? Iar el cu vocea lui de aur Ne povestea c-a mai îmbătrânit puţin. Acum, când a plecat din lumea aceasta Acum, când a trecut în infinit Îl daţi cu toţii nepăsării şi uitării Când el este pentru români un mit. Să îl păstrăm în sufletele noastre C un miraj înălţător, acum Un gând pios şi sincer să-i trimitem Nea Gică cât de mare ai fost Şi cât de bun! 16.09.2016

44

O călătorie cu trenul O întâmplare îmi trece Acum prin minte Era o toamnă tristă Şi ploioasă, Iar eu călătoream Într-un compartiment Privind pe geam La vremea aricioasă O toamnă scrisă-n Calendarul vieţii Ce face să te închizi În tine însuţi Cu multe lucruri bune Şi cu rele, Dar care acum Venise prea devreme. Mă tot uitam C-un fel de plictiseală Pe geamul năpădit De stropi de ploaie La tot ce alerga În urma noastră. Luam un punct De referinţă în zare Şi căutam să văd Cum se perindă, Dar punctul Rămânea mereu acolo Căci raza până la fereastra mea Era prea lungă Şi norii încărcaţi De stropi de ploaie Au început încet Să se destrame, Iar razele de soare apărură 45

Cu o lumină dulce, Binefăcătoare. Un câmp frumos Cu holdele bogate Se perindă prin faţa mea, În goană Şi care aştepta Să vină ziua În care se va hotărâ „Să deie vamă”. Această întâmplare Mi-a adus în minte Un asfinţit văzut Pe Ceahlău. Acolo, Soarele Voia să se ascundă În spatele acestui Uriaş erou. Aşa mă tot plimbam Încet, cu gândul, Iar ziua aceea, Când călătoream Cu o uşoară nostalgie În privire Şi cu o toamnă Ce ne ciocăneşte acum În geam.

46

Dor pribeag Mă cheamă dorul tău pribeag Ca să-ţi apar la tine în prag Şi să-ţi aduc, aşa cum ştii Iubirea şi un zâmbet drag Să-ţi spun că iarăşi mi-a fost dor De gândul tău cel călător Ce a plecat spre mine, ştii Când l-ai trimis în zori de zi. Iubirea ta, un foc nestins Ce arde-n taină, necuprins În inima din pieptul tău Adânc, ca-ntr-un abis. Această flacără din noi Goleşte vlaga ce-o avem Ne perpeleşte ca pe jar, Dar şi aşa, cât ea va fi şi noi o vrem, Iar dorul mare, nepătruns Străpuns de-un singur legământ Ce-l face omul pe pământ Convins că-i lucru sfânt.

47

Albatrosul Spre ţărmul mării liniştit Venind din largul zării Un albatros zbura sleit Căzând în apa mării. Plecase-n zorile argintii În valuri după hrană Şi rătăcise ore-n şir Zadarnic, de pomană. Pe ţărm, în cuibul lui de sus De lângă hornul casei Ţipau trei pui, flămânzi şi goi Să le aducă hrană. Dar astăzi, marea nu voia Ca să le dea mâncare, Iar ei ţipau din vechiul cuib Nu mai aveau răbdare. Şi albatrosul se aşeză Pe-o margine de paie Şi căuta a linişti A puilor bătaie. Staţi puii mei, nu mai ţipaţi Şi nu mai faceţi ceartă! N-aveţi de ce , iar hrană nu-i Şi-aveţi aceiaşi soartă. La Constanţa, un albatros mânca roşiile din balconul fratelui meu.

48

Scaunul Scaunul tot întreabă Cât mai are de răbdat Să îi ia pe toţi în spate Şi să-i ţină ne-ncetat. Unul mai subţirel Ei aşa, mai du-te-vino Ce te faci însă atunci Când grăsanul e de vină. Ţipă scaunul şi strigă Scârţâind din-cheieturi Şi cum stă aşa plecat Geme, gâfâie, suspină. Când se-aşează un copil Scaunul tresaltă iute Şi zâmbeşte ştrengăreşte Pe acesta-l ţin domneşte. Dar n-apucă să termine Cum că-i tare fericit Că se vede cu cerneală Şi de cremă mâzgălit. Cu spătarul zgâriat Şi pe stofă cu cinci pete Nu mai poate el să rabde, Dar e resemnat, băiete.

49

Rudelor mele Am fost cu toţii împreună, Părinţi, copii, nepoţi, cumnaţi, Dar am rămas cu amintirea A celor care „sunt plecaţi”. Am stat de vorbă împreună, Am râs, glumit şi am cântat, Dar a venit şi despărţirea Şi clipa grea, de neuitat. Şi rând pe rând şi câte unul V-aţi scurs din viaţă, regretând, Dar aţi lăsat în urma voastră Tristeţi şi suflete oftând. Când voi eraţi în viaţa asta Părinţi şi fratele meu bun, Eu mă gândeam că viaţa-i lungă Şi nu mi-era greu să o spun. Sălbatecă şi grea e moartea Şi ce haină poate fi Luându-ţi cei mai dragi pe lume, Lăsând în urmă despărţiri. Dar noi nu ne putem opune Acestor legi scrise pe veci, Suntem sortiţi ca după viaţă Să stăm sub lespezile reci. Acum, când întocmesc bilanţul La câţi am fost şi am mai rămas Tristeţea mă înduioşează, Iar eu rămân fără de glas. Cu resemnarea grea în suflet Şi cu dorinţa de a trăi Voi, toate rudele rămase Fiţi bune-n fiecare zi. Şi căutaţi s-aveţi o vorbă Frumoasă, blândă pentru toţi Ca să ne mai vedem odată, Să fim cu toţii bucuroşi. 50

Zeiţa Tu de unde vii, iubito? Din ce zări mi te aduni? Şi mi-ai apărut în cale Să mă faci să nu te uit Simplă, albă şi curată Este silueta ta O mireasmă parfumată Rămâne în urma ta Calci uşor şi fără zgomot Glasu-ţi este lin şi blând, Iar prezenţa ta, frumoaso Este darul cel mai sfânt Trupu-ţi este fără pată, Unduirea unui ram Când zefirul o adie În grădina de sub geam. Iar mişcarea-ţi de prinţesă, Pasul calm şi legănat M-a făcut să-mi pierd firea Şi-am cerut un sărutat, Iar guriţa fără seamăn Te doboară fără grai Şi mă face într-o clipă Sclavul ei în colţ de rai Trecătorul îţi admiră Chipul tandru şi plăcut Cu privirea ta curată Şi apoi, rămâne mut. 9.10.2016

51

Mă-ntorc în calea ta Mă-ntorc în calea ta, iubito Să reînvii al nostru vis Şi caut fraza potrivită Să-ţi spun frumos „Te-am regăsit”. Toate te rog să laşi în urmă Şi lacrimile care au curs, Durere, clipe fără de speranţă Venind la cel ce te-a sedus Poate că nu acesta-i idealul Frumoasei dragoste ce-ţi port, Dar am trăit clipa de aur Şi acum aş vrea să le reînnod. Un singur lucru te frământă Dacă şi acum îţi sunt fidel Căci inima ta zbuciumată N-ar rezista în nici un fel Mă-ntorc atunci în calea ta Şi te asigur fără grai Că tu eşti pentru viaţa mea Crăiasa zilelor de mai.

52

Călător prin viaţă Clipele curg în veşnicie Într-o tăcere de mormânt Voind s-aducă întruparea Unui destin mai drept, mai sfânt. Iar eu mă-ncarc cu nepăsarea Acestui timp de ne-nţeles Luând cu el în nemurire Tot ce am avut şi ce mai sper, Acum, când în faptul serii Când stelele apar sclipind, Iar craiul nopţii se arată În vârf de cetine lucind. Cu noaptea asta de poveste Şi cu tăria că exist Rup vraja lumii trecătoare Să evadez în infinit. În zbor spre aştri Şi-n spre stele Eu mă avânt tot mai înalt Lăsând în urmă diadema Unui destin ce mi s-a dat. Călătorind fără vreo ţintă Nici timpul nu mai are sens Fără să ştii că într-o clipă Trăieşte un dor în orice vers. Sunt călător în lumea asta Şi caut ţărmul liniştit Unde spoiala şi minciuna Nu a ajuns, n-a poposit. Dar mă cobor în lumea noastră Zicând că totu-mi e sortit, Iar dacă viaţa asta spune Şi toate acestea ea le vrea, O rog frumos şi cu răbdare Să fie bună şi nu rea.

53

Şi doar atât (romanţă) Nu mai doresc să te ating Nici vorba să ţi-o mai aud Cuvinte triste înşiruind Încet, plângând. Nu vreau să speri că m-ai avea Mereu şi iar mereu în calea ta Vreau să rup cu tot ce s-ar putea Trecutul ce s-ascunde-n mintea ta. Să şterg din piept acum tot ce a fost, Iar amintirea clipelor trăite nu mai are rost Aş vrea să ştii că te-am iubit, cumplit, Iar fluviul timpului se scurge infinit Acum când colbul s-aşterne ne-ntrerupt. În calea ta Nu-ţi voi mai apărea Şi doar atât.

54

Am fost sedus Mă trezesc şi privesc răsăritul Cu umbre adânci de culori Şi mă frământ să găsesc o speranţă Pentru o zi fără nori. Şi soarele se-nalţă mai tare Plecând pe un drum ce îl ştim Şi încălzind toată firea Ne-ndeamnă la drum să pornim. Şi ziua de foc liniştită Cu mângâieri uşoare de zefir, Iar timpul se scaldă alene Într-o mireasmă suavă de trandafir. Căsuţa mea aşa pitită Printre copacii dimprejur Cu geamuri mici deschise larg Spre răsăritul de azur. Aici aş sta o viaţă-ntreagă Să gust natura cum e ea Să simt cât este de frumoasă, Să strig că sunt sedus de ea. 14.10.2016

55

M-aş îmbăta M-aş îmbăta de dragoste şi dor De muzică curată şi de flori, De viaţă cu parfumul ei cochet, De râsul viu, curat din orice piept. M-aş îmbăta de iarbă, de câmpii, De fluturi care zboară mii şi mii, De faptul şi tăria că exist, De frunza dantelată de prin vii. M-aş îmbăta de frunza codrului bătrân, De freamătul ce îl auzi trecând Ca vântul care bate ramurile legănând, De inima ce îţi tresaltă suspinând. În zumzetul de albine îngânând Un gând mă mângâia cât mai adânc Că n-aş pleca nicicând de pe pământ Şi de lumina albă, clară şi divină Pornită din privirea ta senină. M-aş îmbăta de stânca goală, albă şi pleşuvă Ce stă în asfinţit ca o nălucă Şi de iubirea aprigă din zi Cu dorul neîmpăcat ce murmura „rămâi”, De corpul tău ce radia în noapte Şi gura ce-mi rostea învăpăiate şoapte. Septembrie 2014

56

Culcat pe spate Culcat pe spate într-un vis plăcut Stăteam de-o vreme sub un nuc bătut De-o briză şi de arşiţa de foc, Iar visul mă purta fără zălog. Răcoarea de sub ramul lui venea În miezul zilei ce o parcurgea Cu legănări de ramuri sprintene, zglobii Şi nostalgia că nu mai sunt printre copii. Căci bună era ziua când venea Şi nicio grijă nu venea cu ea Şi ne jucam fără de timp şi loc Copii de oameni simpli dar cu rost Mâncarea simplă ce pe masă se punea Noi o mâncam, ne săturam cu ea Şi mulţumire aduceam Celui de sus, Iar noi copiii ne bucuram nespus, Dar anii au trecut şi ne-am mărit Şi fiecare s-a îndreptat pe drumul lui, dorit, La rostul meu şi calea ce-am urmat A fost cu bucurii şi cu succese presărat Dar ce frumos era atunci când ne strângeam Şi câte glume şi-ntâmplări ne povesteam, Ne minunam şi făceam haz de tot, Iar voia bună ocupa şi ea un loc. Părinţii noştri erau printre noi Şi ne-ndemnau cu grija de părinţi Să mai mâncăm şi să mai stăm cuminţi. Iar noi spuneam să se aşeze printre noi Ce bine-ar fi dacă am mai fi cu toţii, Am sta din nou la masă, strânşi frumos Şi să le spunem fiecărui din părinţi Că-i vom iubi etern şi că vom fi cuminţi. Octombrie 2007

57

Cumnatului meu – Stelică Un telefon a răsunat în noapte Deschid şi-aflăm ce s-a întâmplat Că ai plecat în veşnicie Lăsând în urmă un oftat. Un episod al vieţii mele Ce l-am trăit de mic copil S-a stins şi a plecat în veşnicie De unde noi nu mai venim. Şi ierni, şi primăveri, şi toamne Vă vizitam aşa, mereu Şi ascultam de sfatul vostru Să nu devin un băiat rău. Vă vizitam cu bucurie Iar voi la masă m-aşezaţi Şi mă învăţaţi doar lucruri bune, Iar când nu ascultam, pe mine voi vă supăraţi. Acum când ai plecat departe Îmi vin în minte amintiri Tot felul de-ntâmplări trăite Mai triste, dar şi bucurii. Această parte a vieţii mele S-a rupt şi trebuie să cred Că telefonul ce a sunat în noapte A pus un punct foarte concret. Ai fost un om în lumea aceasta Care avea menirea sa Cu gânduri bune şi cu fapte Şi cunoscuţii te stimau.

58

Ca soţ te-ai achitat cu brio, Iar ca părinte, tot la fel Şi ai făcut întotdeauna Să fie pace în căminul tău. Şi nepoţica ta voia să-ţi spună Să te ridici frumos ca să-i vorbeşti, Dar ea nu înţelege rostul vieţii Şi mai ales acum când pleci. Noi toţi care am rămas în urmă Păstrăm în suflet un regret adânc, Ne-ar fi plăcut ca să mai fii în viaţă Şi să uităm că viaţa-i tristă pe pământ.

59

Povestea unei porţi de han Era odată un han pitit, Devale, la răscruce, Un han micuţ şi pricăjit Şi-n curte avea o cruce. Hanul era înconjurat C-un gard plin cu nuiele În schimb, avea o poartă el Făcută din zăbrele. Această poartă ce-o avea Stătea posomorâtă Şi stând aşa se întreba De ce-i năpăstuită. Mă tot deschid, în brânci, aşa Şi mă împinge tare Se uită-n silă şi îmi spun Că nu fac trei parale. Apoi, când pleacă ei cu toţi Şi poarta o încuie Îmi răsuceşte-n broasca mea O cheie mai gălbuie. Mă tot trânteşte de pervaz Când poarta e lăsată S-o bată vântul cu necaz Şi râd de trista-mi soartă. Se caţără pe drugii mei Atunci când sar gardul Şi îi suport gemând din greu Căci nu mai vreau pe altul. Din balamale scârţâi des Căci nimeni nu se-ndură Ca să mă ungă cu ceva Măcar pentru o lună. Mă tot trânteşte de un colţ Şi rău mă doare şipca Căci s-a tocit aşa, de tot S-ajung şi de nimica. 60

Stăpâni, vă rog, din câţi sunteţi Puneţi mână cu mână Şi reparaţi-mă cum ştiţi Să mai pot merge-o lună. 15.10.2006

61

De ce nu curăţaţi ogorul de neghină (retorică) De ce nu curăţaţi ogorul de neghină De ce îl lăsaţi să fie năpădit De buruiana ce s-a-ntins ca râia Şi o vezi la tot pasul înflorind? De ce nu tăiaţi răul de la rădăcină Şi să scăpăm odată de gunoi, Iar pietrele să le greblăm din brazdă Şi grâul vesel să-nflorească şi la noi? Căci mult gunoi s-a adunat de-o vreme Şi stă pe unde vrei şi nici gândeşti Te-mpiedici când zici că nu mai este Atunci se iveşte şi te-opreşti. S-a infiltrat în toată ierarhia Şi stă-mpopoţionat de să nu-l crezi Că parcă de când lumea este acolo De vrei să-l dai de-o parte, nu-l clinteşti. Daţi jos acum gunoiul tot din casă Şi în grămezi, cu grijă adunat Să ardă pân’ la ultima şuviţă S-avem un aer bun de respirat Morala: La patru ani, atunci când vii măi frate, gândeşte-te că bălegarul îţi stă în spate. Septembrie 2005

62

Cum ai putut Când toamna în culoarea ei cochetă Îşi defineşte tot mai tare haina Cu trena ei îmi şterge nepăsarea Dar inima-mi rămâne ca inertă. Tristeţea mă cuprinde tot mai tare Când seara tot mai tare se iveşte Cuprins de dor şi gânduri pătimaşe Spre tine vreau să plec, dar pasu-mi nu porneşte. Şi aş vrea să uit că nu ai nicio vină Că n-ai păcătuit, precum îţi e felul Dar îmi apare în faţă a ta vină Şi-atunci încep ca să dezleg misterul. Şi uite aşa mă zbat în agonia Durerii că exişti şi mă cutremur Cum ai putut să pleci de lângă mine De ce a-ngăduit aceasta cerul. Tu nu ai înţeles că doar iubirea Ce eu ţi-am aşezat-o ca pe un covor în cale, N-ai înţeles că rostul vieţii noastre Aici şi-n viaţa viitoare. Sunt obosit, dar nu mai stau pe gânduri Nici nu-mi fac iluzii că te întorci, Iar rănile încep să se şteargă Căci am lăsat durerea despărţirii Pentru proşti. 16.10.2016

63

În democraţie În democraţie Cum să-ţi spun, măi frate Poţi face de toate Cât mai necurate Şi mai nesărate. Şi aşa, cu ifos Pentru mulţi, să ştie Că treci pe-acolo Făcând gălăgie Te uiţi pe fereastră, Arunci cu hârtii, Arunci şi gunoiul. Căci atâta şti Vorbeşti foarte tare Ca un bădăran În prezenţa asta Eşti pe primul plan Intri în localuri Ca să chefuieşti Şi vezi toţi din sală Cum se cherchelesc. Ai văzut o blondă Care ţi-a plăcut Îi întinzi o mână Şi vrei s-o săruţi. Grosolan din fire Şi cu ifos mare Urci într-o maşină Arătoasă tare Dar tu ştii povestea. Ascunsă, pe faţă Este-o vechitură Adusă acasă Şi te dai de-a dura Că ai cumpărat-o Nouă, nouţă Şi cu bani gheaţă. 64

Deschizi radioul Şi îl dai mai tare Ca să ştie lumea De pe strada mare. Fumezi o ţigară Şi-o arunci pe jos Şi-i spui la unu Că-i cam jegos. Dacă uri vreodată Să mergi undeva În troleul nostru Afli altceva Că-i o lipsă mare De săpun şi apă Şi de-aceea pute, Pute de te-neacă. Te uiţi pe fereastră Căci ai vrea să scapi, Dar nu poţi de unii Foarte îngâmfaţi Gândul iar te poartă Că treci pe-un maidan Unde de mai multă vreme A murit un cal. Te aşezi la coadă Să plăteşti ceva Lumea se-mbulzeşte Nu ştie ce vrea. Ajungi şi la casă, Un ghişeu pocit Făcut pentru unii Care n-au crescut. Mă aplec cu grijă, Salut respectuos Şi încep a spune Clar, cât mai frumos. Număr mărunţişul Să nu dau greşit, Dar să vezi năpastă Eşti luat la ture Că eşti moşcăit. Când scap de acolo 65

Respir uşurat, Dar gândeşti că toate Sunt un rezultat La toată cultura Ce am învăţat. Căci pe plaiul nostru Şi-n democraţie Află toată lumea Că-i demagogie. Dar mai tristă-i viaţa Când constaţi să fie Toate au la bază O mare băşcălie.

66

Cât de curaţi suntem Privesc cum se garează trenul Acceleratul de Galaţi Mă urc în el şi-mi caut locul Aşa cum fac şi ceilalţi. Un loc frumos, la o fereastră Bagajul mi-l aşez în raft Apoi, în cui mi-aşez şi haina Şi ies să-mi caut un ziar. Cu un fluierat prelung porneşte Încet, apoi mai tărişor Şi a plecat trenul din gară Spre nepăsarea tuturor. Şi stând aşa, privind natura Ce se deschide-n faţa mea Privesc copacii care acum Îşi scuturau toată frunza. Frumoasă-i toamna când pe dealuri Comoara ei a dat în pârg, Iar oamenii harnici sunt la muncă Şi în panere culegând. Mă tot uitam de-a lungul căii Şi îmi spuneam, ce bine ar fi Şi am păstra mai multă grijă La tot ce avem până murim. Nu poţi să nu te superi frate Şi să nu te revolţi când vezi Pe şinele de cale Mormane de gunoaie întregi. Te uiţi şi nu îţi vine a crede Câte grămezi se-ntâlnesc De-a lungul şinelor ferate De-ţi vine, doamne, să turbezi Unde ne este rânduiala De oameni harnici şi curaţi Şi aşezăm cu nepăsare Aceste resturi, să nu-i baţi? 67

Să nu-i pocneşti cum se cuvine De fapta asta de mişei Ce-o fac ca toţi neisprăviţii? De ce? Nu puneţi voi mâna pe ei? Şi să vedem ce faţă are Atunci când este întrebat Dacă a lui este grămada de menajere şi c… De ce primarii nu-i întreabă De această faptă fără lege De ce nu iau măsuri mai aspre Pentru ca cei ce fac aceasta Să fie încadraţi în lege? Dacă continuăm acum Să tot depozităm gunoi Pe lângă şinele ferate Va trebui să oprim trenul Să dăm gunoiul la o parte. Şi iar avem întârziere Atunci când vom sosi în gară Căci vom opri iar garnitura Să dăm gunoiul dintre şine afară. Voi cei ce aruncaţi gunoiul Şi-apoi vă faceţi că nu ştiţi Nu ţineţi cont că în natură Tot un gunoi o să primiţi. Poate nu azi, poate nu mâine Dar toate relele ce faci Se-ntorc şi îţi aduc aminte De ce ai făcut – acum taci! 18.10.2016

68

S-a sfârşit Un cântec dulce se aude O melodie, ca-n poveşti Şi triluri dulci înălţătoare Cu toate dorurile omeneşti. Văzduhul e în ascultare Şi totul pare liniştit Iar cântul se aude-n voie Şi tu-l-asculţi la nesfârşit. Mâhnirea ta o porţi în suflet Căci ţi se pare c-ai pierdut Tot ce ai avut mai drag pe lume Iubirea noastră, - a trecut. Privirea îţi arată setea Cu care tu ai fi iubit Dar ai plecat pentru vecie Iubirea noastră s-a sfârşit. În minte răscoleşti motive Ce pentru care ai renunţat Şi ai plecat fără regrete, Dar eu sunt cel nevinovat Mă doare-n suflet, simt durerea Aproape fizic şi suspin Şi caut să găsesc, iubito De ce ne-ai dus la aşa chin. Îndreaptă-ţi paşii un’ ţi-e calea Şi binele să-ţi fie-n drum, Iar de-i vedea în cale soarta Fii sinceră, măcar acum!

69

Mi-e dor de ţara mea Mi-e dor de pământul Pe care-l ştii Iubesc pasiunea Şi dorul de a fi Iubesc freamăt dulce De cetini de brad Şi murmurul apei Ce nu l-am uitat. Îmi place răcoarea Din noaptea de Mai Şi cântul iubirii Şi scumpul meu grai Îmi place poiana Cu flori, dintre vii Ce-mbie romantic La noi drumeţii. Îmi place să simt, Să iubesc şi să-ţi spun Că dorul de ţară Mă face „nebun” Şi trebuie grabnic Al ţării tărâm Să-l simt sub picioare Şi-n pumn să-l sfărâm. Să-i spun, să-i şoptesc Că inima-n piept Îi cântă iubirea cea mare Şi cred Că nu se va stinge Şi nu va pieri Decât cu fiinţa Ce se va sfârşi. Şi cred că românul, Aşa cum e el Iubeşte pământul ce-l are sub el Şi pâinea cea caldă 70

Şi portul iubit Purtat cu mândrie De-ntregul popor Cu dragoste mare La nunţi şi petreceri Şi la sărbători. 4 ianuarie

71

Bunului Părinte Papa Paul al II-lea Mulţi dintre noi nu şi-au dat seama Că-n lumea asta este un om Care veghează pacea lumii Şi se-ngrijeşte de viaţa lor Căci multe focuri ard în lume Şi multe vieţi se irosesc În sute ce conflicte-armate. Acolo, viaţa o strivesc. De multe ori pentru nimic Sau pentru pofta nu ştiu cui. A-nceput deodată lupta Şi au luptat de dragul cui? Voi oameni fără judecată Staţi şi gândiţi ce sfărâmaţi Trecutul vostru şi prezentul, Iar viitorul devoraţi. Cine câştigă din războaie? Şi cine pierde în măcel? Acum când se distruge totul, Pământul, n-aveţi grijă deloc de el. Căci este darul cel mai mare Lăsat de Regele ceresc Să nu-l mai aruncaţi în aer Este un pic mai omenesc. Aşa vorbea bunul părinte, Mergând în lume, peste tot Şi căuta s-aducă pacea Cu linişte în orice loc. Versiunea a II-a

72

Jocul literelor Arunc privirea şi mă uit pe-o carte În care literele se-aştern de-a rândul, Dar nu pot să disting a lor chemare În jocul lor şi cum îmi trece gândul. Mi se aşează în faţă în cuvinte Se adună şi în fraze, îmi vorbesc Când cu duioasa vorbă a iubirii Când în cuvinte greu de înţeles. Şi literele ce aleargă-ntr-una În şiruri drepte, mici şi fără număr Vor să arate adevărul vieţii Şi soarta omului lăsat pe lume. Şi alte lucruri câte vor să spună Ce mai isprăvi s-au petrecut prin ţară De câte neajunsuri sunt acum Şi dacă mai e mult până la vară. Îmi tot petrec privirea pe-ndelete Şi drămuiesc încet a lor cântare Căci mă-fior de cele povestite Şi le parcurg încet cu-nfrigurare. Dar deodată ele se destramă Se prelungesc apoi se strâng în grupuri dese Şi-ncep un joc zănatic de mirese Şi povestesc aprins şi pe-ndelete Tot ce e rău şi ar vrea ca să-l îndrepte Să nu mai fie buruiană-n ţară Şi să luam exemplu de pe-afară La lucrurile bune şi-nţelepte Să n-aşteptăm un semn ca să începem Şi să ne lamentăm într-una O singură chemare este acum Să facem o grădină-n jurul nostru Şi răul tot să-l aruncăm deoparte C-o lovitură să stârpim această fiară Şi-n urma lui să-nmugurească pacea Pe-a noastră milenară glie românească! 73

Acum! (romanţă) Acum, când barca-i în derivă Acum când simţi că nu mai poţi Cauţi un punct ca să te sprijini În calea sorţii şi nu poţi. N-ai să găseşti un punct în viaţă Căci pe minciună ţi-ai clădit Tot ce ai vrut să ai pe lume, Iubirea, marele conflict. Nu ştiu ce tot ai vrea să afli Şi cauţi să mă ispiteşti Cu vorbe dulci şi gesturi tandre, Iar eu îţi spun să te gândeşti. De câte ori nu s-a-ntâmplat Să cer cerului povaţă Şi a venit, mi-a arătat Ce am greşit cândva în viaţă. Ce aş putea să îţi răspund La tot atâtea jurăminte? Că nu le cred. Tu ai ştiut? Că-s vorbe goale, fără minte. De lecuit, m-am lecuit De-atâtea jurăminte strâmbe Şi nu mai vreau să le aud Că-s tare negre şi urâte. Acum, când totul s-a sfârşit Întoarce-te la Cel de sus Şi roagă-L ca să-ţi dea iertare Acesta-i lucrul ce-l dorim În lumea asta atât de mare.

74

Soarta unui câine maidanez În lumea asta sunt căţei de rasă Şi cu stăpâni bogaţi şi cu temei. Noi toţi suntem la fel ca dânşii Din breasla noastră mare de căţei De ce ne prigoniţi pe noi atunci Căci soarta noastră şi aşa e grea Şi noi ne căutăm mâncarea zilnic Fără să ştim c-o vom putea avea. Vă place ca să vă făliţi cu mine Atunci când la concursuri mă luaţi Şi arătaţi zâmbind la toată lumea Câte mai ştiu şi câte mă-nvăţaţi. Ce vină am că n-am avut norocul De un stăpân, ca acela de la geam, Aş fi ştiut şi eu să dau din coadă, Iar mingea pe dată o aduceam. Pe lumea asta am şi eu o soartă Şi o trăiesc cum pot, din greu Şi nu mă plâng că n-am mâncat aseară Căci mă gândesc că mâine am şi eu. De ce îngreunaţi aceste zile A unui animal şi-aşa proscris La lipsuri multe, fără mângâiere Şi la o moarte cruntă ce i s-a prezis? Voi aţi uitat că eu sunt animalul Cel mai duios şi cel mai devotat Şi mă loviţi cu o furie acerbă Fără să ţineţi cont că eu sunt condamnat? Vă rog, stăpânii mei, aveţi puţină milă Lăsaţi-mă ca să trăiesc şi eu În lumea asta tristă şi ostilă, Alături de voi şi cum vreau eu. Puţină hrană ce-o doresc acum Vă rog ca să mi-o daţi când veţi voi N-am să mă plâng, deşi îmi este foame, Dar nu-i nimic şi mâine e o zi. 75

Fiţi buni cu cel ce stă pe lângă casă Şi vă anunţă ca sa nu fiţi atacat Căci pentru voi şi viaţa mi-o sacrific Umilul tău prieten, dar cel mai devotat. Pentru toţi căţeii maidanezi care urmează să fie sacrificaţi.

76

Bate vânt de miază-noapte Bate vânt de miază-noapte Crengi bătrâne scuturând Şi o dată cu acestea Cele mici se-ndoi, se frâng. Vântule, de ce n-ai milă De ce laşi în urma ta Numai jale şi durere? Când îţi scuturi mantia Când treci iute prin grădină Florile sunt speriate Şi sunt toate deopotrivă Palide şi-ngrijorate. Iar când traversezi livada De caişi şi meri şi peri Şi când sufli mai puternic Cad cu sutele din cer. Du-te vântule departe Ce tot sufli pe aici Că faci mare jale în urmă Nu te uiţi câte mai strici. 27.10.2016

77

Vine iarna Au plecat demult cocorii Frigul iernii a venit Şi privind iar pe fereastră Gânduri reci m-au năpădit. Frunze veştede aleargă Spulberate acum de vânt Care vine de la munte Crengile din pom rupând. Dimineţile ceţoase Fac să-ţi iei pe tine-o haină Căci răceala de afară A venit tiptil, în taină. Apa a-ngheţat în baltă Luciu-i vesel s-a oprit Dăltuind în a ei maluri O oglindă de argint. Şi din cer, ca dintr-o sită Fulgi de nea au prins să cearnă Într-o dulce legănare Vine iarna, a sosit din nou acasă.

78

N-ai timp N-ai timp ca să te mai gândeşti În lumea asta mare, vânturată De toţi cei care averea nu le-ajunge Şi nici sătui nu îi mai vezi vreodată. Eu m-aş întoarce într-o clipă La tot ce a fost odinioară Când fructul nostru era fruct, Iar primăvara, primăvară. Voi credeţi că putem avea O ţară mândră şi frumoasă Dacă mai trândăvim aşa? Nu! Puneţi atunci mâna pe coasă Tăiaţi tot răul dimprejur Să se usuce, şi-n căpiţe Să-l ardem ca pe un gunoi Nu sta pe gânduri, hei, amice! Şi fă un bine, dacă vrei Mai treci o dată prin ogradă Şi vezi pe unde a mai rămas Rahaţi ce stau ca la paradă. Apoi, când s-a curăţat terenul Şi respirăm puţin mai uşuraţi Să ne gândim adânc că toţi românii De-o mamă suntem Şi de aceea să ne avem ca fraţii. 26.10.2016

79

Sonete pentru mai târziu Îmi place locul singuratec Îmi plac retragerile-n mine În gânduri ce au fost vreodată Când şi mai rău şi când mai bine. Îmi place viaţa să o ştiu Mai sinceră, triumfătoare Iar florile de pe pământ Să îmi zâmbească pe cărare. Nu ştiu dacă ar trebui Să am o casă cu cinci caturi Dar ştiu că trebuie să dorim Să ne iubim unul cu altul. Câte ciuperci au răsărit După o ploaie pe răzoare Ele aduc nou aport În viaţa noastră trecătoare.

80

În amurgul vieţii Într-un amurg de toamnă blândă Rugina şi-o plimba cochet Pe banca aceea învechită Un bătrânel plângea încet. El căuta să desluşească Câte-au trecut şi-ntâmplat De-a lungul vieţii ce-o avuse Câte au fost şi câte au plecat De multă vreme el venea Şi se-aşeza pe banca veche. Şi-n gândul lui îşi socotea Ce soartă nemiloasă avea. Îşi plimba ochii prin grădină Şi-admira tot ce e viu Copaci şi crizanteme, tufe, Dar îi trezeau un dor pustiu Un dor de a fi iarăşi tânăr Căci sufletul aşa-i era. Prin minte îi treceau anii vieţii Cu mult în urmă petrecuţi Care s-au scurs pe apa sorţii Şi nu se întorc fiindcă au apus. Într-un târziu el se ridică Şi-ncepe a face câţiva paşi Spre locuinţa lui măruntă Cu gândul trist de nevoiaş. Acum când era trist şi singur Dorea pe cineva în jur Să-i spună dorul lui de-o viaţă În trista viaţă ce-a avut.

81

La ceas târziu La ceas târziu din noapte Când se arată luna, Iar stelele pe boltă licăresc Un dor nemărginit mă-nconjoară Şi îmi aduce-n minte Fiinţa ce-o iubesc Trăind speranţa zilei următoare Şi-n atmosfera orelor de vârf Ridic iubirea mea pe culmea vieţii Şi mă gândesc la noul început, Iar întristarea ce mă persecută Cu unduirea ei înşelătoare Transformă din speranţă În dorinţă Să-ţi văd făptura Şi privirea dumitale Să fii aici mereu şi-ntotdeauna Cu zâmbetul pe faţă apărând Şăgalnic, cu guriţa ta fierbinte Spunându-mi leneş „Eşti un demon blând” Dar eu mă-nvălui în tăcerea A zilelor ce le-am trăit cândva Găsind iubirea ta nesinceră, meschină Spunându-ţi clar şi rece Ai fost cândva a mea.

82

Cad frunzele Cad frunzele în parc Şi un covor din ele s-a aşezat pe aleile nocturne într-o tăcere adâncă şi eu tac. Păşesc agale pe aleea rece Cu băncile rămase acum goale Şi-n gând se conturează silueta dumitale. Cu gestul cunoscut când vrea să plece Un gest de rămas bun, la despărţire Promiţător că mâine vom şi iarăşi Să discutăm de bune şi de rele Şi cum să ocoleşti a lor chemare Mă tot plimbam prin parc, acum pustiu Iar frunzele şopteau a lor cântare Şi îmi vorbeau de ele şi de toamnă Şi se mirau de absenţa dumitale. Mă întrebau mereu că: Unde eşti? Şi nu te plimbi aşa ca altădată, Când ele foşneau tinere pe ram Iar eu păşeam cu dumneata odată Şi discutam de toate şi de tot Şi făcând haz de gluma auzită, Dar toate acestea au rămas în urmă Acum pe aleile acestea reci Merg singur şi în gând cu întristare Că nu poţi fi aici fiindcă te-ai dus Le este dor şi lor de silueta dumitale. 4.11.2016

83

Bunului părinte, Papa Ioan-Paul al II-lea Cel mare Un suflet mare, bun şi blând S-a înălţat dintre noi toţi Şi a plecat e pe pământ Lăsând un gol imens la toţi Cât a trăit, tot a trudit. Să fie pace pământ Şi unitate în noi toţi Ca să-l slujim pe Domnul Sfânt. Cu binecuvântarea ta Noi răul tot îl alungăm Şi-n mintea noastră îl primeam Pe Domnul cel Adevărat Iubeai şi pe duşmanii tăi. Ce rău josnic ţi-au produs Şi i-ai iertat precum e scris În cartea Domnului prea Sfânt Neobosit ai mers la toţi Să-nţeleagă negreşit Că numai pacea poate învinge Şi dragostea pe-acest pământ. Părinte, nu te-ai protejat Deşi ştiai că nu mai poţi Căci ai luptat ca să ne aduni Sub semnul păcii pe noi toţi. Acum când tu te-ai prezentat În faţa Domnului Ceresc, Mă-nclin şi eu şi spun aşa „În mintea noastră să trăieşti”.

84

Seară de amintiri Când focul pâlpâie în sobă Arzând frumos cu mici scântei Lumina stranie ce o lasă Aruncă umbre-n calea ei. Iar umbrele iau chip de oameni, De cavaleri ce sunt în zale, De muşchetari, de duci, de prinţi Ce-ar vrea să cucerească lumea Să şi-o aşeze la picioare Să pedepsească chiar noroade Ce piept în piept ele-au ţinut Căzând şi apărându-şi glia Unde-au trăit şi s-au născut Cuprinşi de fala trecătoare, Deşartă, rea şi de nimic Treceau prin foc şi prin tăişuri Tot ce-i trecea atunci în cale Şi au ajuns la Dunăre Cu toată gloata, de armată, Dar Dunărea învolburată Se-arată neagră, tulbure Acest pământ, prea strămoşesc Ce a fost hărăzit de soartă Cu sânge voi l-aţi apăsat Căci e pământul românesc, Iar, că românul ştie bine Că glia lui, aşa cum e Nu trebuie călcată-n veacuri De vreun duşman sau vreun mişel. In casă s-a lăsat răcoare Căci focul arde-acum mocnit, Iar umbrele de pe perete Demult şi ele-au adormit Mă-ntind şi eu în aşternuturi Un pic să mă mai liniştesc Şi poate că şi somnul dulce Ce-l chem să vină şi nu vrea Cu aripa lui din altă lume Mă va lua şi vom zbura. 85

O zi obişnuită Te scoli de dimineaţa Puţin somnoros Dar saluţi cu grijă Şi răspunzi frumos. Cauţi în tăcere Un ziar de ieri Şi te uiţi la poze Care te disper. Cafeaua e gata Şi o pun în ceşti Ca să se răcească S-o bei cum doreşti. Cum dormişi, azi noapte? Mă-ntreabă consoarta. Cum să dorm, cu grijă, Dar cu sforăieli Pentru toată casa. Apoi trec la baie Şi mă spăl frumos, Mă rad foarte bine Să fiu arătos Mai mă plimb prin casă Şi mă uit la ştiri, Dar toate acestea Îţi înşiră-ntr-una Doar de cimitir. Îmi fac monetarul Văd cât am în pungă, Banii pentru piaţă, Ca să îmi ajungă. Am plecat în piaţă O sarcină-n plus Trasată de acasă Şi uite ce mi-a spus Ca să cumpăr ceapă, Cartofi şi mărar, 86

Nu uita de roşii Şi de leuştean. Vezi, când vii încoace Să nu uiţi de borş, Şi ia şi vreo patru Dovlecei frumoşi. Ai luat sacoşa, Banii, să plăteşti Şi să pleci odată Fără să crâcneşti. Am ajuns în piaţă, Ce mai hărmălaie, Precupeţii veseli Şi cu chef de vorbă Te întreabă grabnic Ce vrei pentru ciorbă După ce faci piaţa, Parcă-i un făcut Deşi cât mai ai zile Să nu pleci năuc. Trec şi pe la pâine Că-i în drumul meu Şi te-aşezi la coadă Şi la locul tău Pleci şi de acolo În colţ, la ziar Ca să afli dacă Mai e vreun şnapan, Care fură banii Celor ce muncesc Şi pe lucruri rele Ei îi prăduiesc. Dar când să trec strada, Cum să vă explic, Mă-ntâlnii cu unul Unul foarte mic Care făcea gură Cum că ştie multe Şi că nu se trece Aşa pe tăcute Când se traversează. Să se strige „Ura” 87

Ca să ştie lumea Că e dat de-a dura. Sacoşa-i plinuţă Şi puţin cam grea, Dar nu te laşi, frate Răpus chiar de ea. Când ajungi în scară, Să vezi comedie, Ăla de la patru, Cel cu pălărie Cobora pe trepte, Foarte supărat Că şi astăzi, liftul Este tot stricat. Nu vezi, măi vecine Banii noi plătim, Dar liftul, degeaba, Nu îl folosim. Cui să spunem, frate Să avem cu bani Un lift de ispravă Pentru locatari. Cei care-l repară Sau ne tot încurcă Când se strică liftul Să ne ducă-n cârcă. Aşa îmi vorbea Ăla de la patru Şi cu şoşoteli Se aplecă spre altul. Dumneata, vecine Ce părere ai? Ori eşti din aceia Care nu-ţi prea pasă Taci şi, pe tăcute, Te încui în casă. Lasă-i să se certe Dacă şi lift vrea Ei nu văd o dată Că e viaţa grea? 5.11.2016 88

Odă închinată Soarelui Lumina caldă şi plăcută Cu raza-i binefăcătoare Şi-ţi dă dorinţa de mai bine Căci vine de la sfântul soare. Mergea pe ape unduite Curgând frumos pe tot pământul Şi străluceşte cu putere Te-nvăluie cu tot avântul Şi cu dorinţa grăitoare Că este tot ce e mai mare, Mai bun, mai sfânt Pe-acest pământ. Iar vine de la sfântul soare Să lumineze cu putere E aşteptată cu răbdare Să curgă viaţa pe-ndelete. Noi te dorim întotdeauna Să fii cu noi, zi după zi, Căci fără tine nu se poate Şi nici ideea de-a trăi.

89

Opriţi această nebunie Opriţi această nebunie Ce a cuprins o lume-ntreagă Căci nu mai ştii de este ziuă Sau dacă noaptea e întreagă. Nu se mai ştie de iubire Nu mai cunoşti ţelul suprem Căci toţi tânjesc un singur lucru Să poată fi cât mai modern. Ştiţi oare-n ce constă aceasta? Să poţi vorbi cât mai „pe şleau”, Iar fetele să se arate „Înveşmântate” în ce nu au. Unde-s părinţii care-i lasă Să intre-n focul lor tâmpit Să ne convingem cât mai bine Că bunul simţ a adormit? Că nu mai este demnitate Şi că ruşine nu mai au Ei care au fost loiali şi sinceri Şi „cu frumosul” te rugau. Acum , şi lor le e ruşine De ce-au avut şi este acum Hai, oameni buni, priviţi în urmă Şi să pornim pe-un nou drum!

90

Vânt pribeag Norii trec încet pe boltă Şi amurgul s-a lăsat Pe străduţa prăfuită Trece agale un bărbat. Fruntea-i este îngândurată Ochii lui sunt foarte trişti Şi se uită-n lungul străzii Căutând un cuibăriş. Nimeni nu e pe la poartă Să-l privească şi să-l vadă Ca să-i spui lui, pribeagul L-aşi primi colea în ogradă. Dar el trece mai departe Gânditor şi cu tristeţe Aruncând doar o privire Peste garduri şi coteţe. De departe-i este calea Şi departe se îndreaptă Cine-o fi, că nu-i de-aicea Că de-ar fi, l-am şti îndată. Tristul călător se-ndreaptă Către margine de sat S-a-ndura poate de dânsul Vreo bătrână, vreun bărbat Să-i vorbească şi să-i spună Că de el, nevoie mare Doar să steie colea-n tindă Pân-apare mândrul soare. Dar nu se găseşte nimeni Să îi spună aşa ceva Pentru că el suflă rece Aducând vremea cea rea.

91

Licuriciul Licuriciul luminează-n noapte Să-ţi găsească calea în grădină Căci ai fost chemată de iubire Dar iubirea tot nu vrea să vină. Vântul ce adie frunza verde Şi se furişează prin frunziş, hoţeşte Caută un loc ca să se culce, Iar în urmă tot se linişteşte. Este ceasul cel mai mult dorit Căci iubitul nu este departe Încă-un pas şi uite-l, a sosit Din iubirea aceasta nimeni nu ne mai desparte.

92

Dunăre, Dunăre Te legeni între maluri De mii de ani încoace Şi cari înspre vărsare Tot ce apuci în drum. Nu poţi să fii miloasă Şi nici nu dai crezare La nimeni şi nimic Şi nu te abaţi din drum Şi eşti înşelătoare Căci te anunţi cuminte, Dar câtă perfidie Păstrezi în unda ta. Dar şi câte o dată Atâta nostalgie Arunci în seri cu lună, Iar liniştea e grea Cuminte şi tăcută Ca o prinţesă tristă Ţi se deschide calea Şi curgi în drumul tău Căci nu vorbeşti cu nimeni, Iar unda ta e mută În serile cu lună Şi plină de iubiri Pământul ţării mele Te ţine şi pe tine Cu bucurie mare Şi dorul de-a trăi Cinstiţi-l şi apăraţi-l Nimic să nu ştirbească Din demnitatea ţării Şi glia strămoşească. Fiţi mândri când răsună Vorbirea românească Şi căutaţi s-aduceţi Cu demnitatea voastră 93

Iubirea pe pământ Şi Dunărea adâncă Se lasă spumegândă Spre gura de vărsare Şi ia cu ea în drum Al nostru cânt folcloric Şi-l duce mai departe Spre gura de vărsare Să afle toată lumea De neamul nostru bun.

94

Draga mea, Angelica Multă vreme a trecut Când priveam ca doi copii Senina boltă a cerului Şi steaua care ne-a unit. Atunci ce clipe am petrecut În seri frumoase ca-n poveşti Iar mâna ţi-o ţineam spunând Iubito, cât de dragă-mi eşti. Şi au trecut ani peste noi Şi au venit şi doi copii Doi brazi frumoşi şi sănătoşi Ce mândră trebuie să fii! Iar nepoţelul nostru drag Îţi spune cu mult alint Mamae, vrei să ne jucăm, Iar când mi-e somn să ne culcăm? Să-i mulţumim Celui de sus Căci El ne are în grija Sa Pe toţi ce îl rugăm frumos Să ne ajute-n calea grea.

95

Turmentatul O geană de lumină se arată Şi totul se trezeşte împrejur La cârciuma din vale de zor bate Un muşteriu, cu poftă de rachiu. Două obloane-i se deschid şi-l lasă Ca să pătrundă-n încăperea joasă, Iar cu un glas cam răguşit şi supărat Fără să mai aştepte este întrebat: - Ce vrei să bei, şi zi odată? Că n-am să stau cu tine ziua toată. - O ţuică vreau, ca să mă dreg, c-aseară Băui fără măsură, jos la moară. Şi-acum gândi că-ar fi mai bine dacă M-aş drege cu o ţuică. Să-mi meargă bine ziua toată.

96

Sărutul tău Sărutul tău Plăcut şi îngeresc Eu nu mai pot Să mi-l mai scot Din minte Mă leagănă Ca într-un vis plăcut În care gura ta Rosteşte jurăminte, Iar chipul tău Îmi stăruie în gând Mă tot frământă Şi nu îmi dă pace Căci poezia vieţii A-nceput Cu tine, de la tine Pentru viaţa mea încoace Nu-i omenesc, ce faci Şi nu e drept Aşa, ca să te joci cu mine, Iar roata vieţii Îţi va arăta Că ai greşit amar Când ai fost rea cu mine. 12.11.2016

97

Lucru de ne-nţeles Sunt lucruri multe de-nţeles, Iar multe sunt de ne-nţeles Că mai exişti, că m-ai uitat Sau că mi-ai dat un nou oftat. Te rog, iubito, să-nţelegi Că noi suntem de ani întregi Şi mai suntem nişte copii Trăind, acum, aş vrea să fii Tot ce-am iubit şi ce-am sperat Nu trebuie să ne minţim Şi să ne facem că nu ştim Şi că suntem ce noi am vrea Şi să nu fim. Iubirea, dacă vrei să ştii, O are omul într-o zi Sortită de la Cel de sus Pentru fiinţa care-o ştii Intrată-n suflet şi în gând Îi faci un loc cât mai adânc Şi se aşează, ca să ştii, Aşa ca să n-o poţi urni Din loc.

98

Rugăciune Am trăit şi am văzut răsăritul Unui soare imens şi profund Şi puterea de foc, infinitul Măreţia ce l-a zămislit. Firea întreagă se-nchină în taină Într-o linişte fără cusur Zămislirea în ceruri se face Şi-i trimisă aici pe pământ. În adânca şi tainica rugă Şi cu gândul că nu te-am uitat Îmi îndrept către tine, părinte Calea iubirii ce o am de urmat. În tăcerea profundă şi clară Sunt fiinţa pătrunsă de dor, Iar sub cerul de-azur, înspre seară Sunt cuprins de-un puternic fior. Este ceasul când ţie, părinte Înălţăm rugi fierbinţi, cu temei Şi-n slăvita ta bunătate Te rugăm să ne ajuţi, dacă vrei Să scapi omul de răul ce-l paşte Şi de fiara din sufletul său De fiinţa cu duh necurat Păzeşte-ne Doamne de orice păcat.

99

Călător în spaţiul sideral Voi v-aţi uitat la spaţiul sideral? V-aţi dus cu gândul la vreo stea anume? Şi i-aţi promis că voi veţi fi loiali Celui ce dragostea v-o spune cu suspine Uitaţi-vă la bolta cea albastră La nesfârşita ei imensitate Şi dezmierdaţi în drum, cu gingăşie Calea Lactee şi iubirea voastră Plecaţi pe căi ce n-aţi visat vreodată Şi hoinăriţi cu gândul peste tot Şi constataţi cum Carul Mare merge-ntr-una, Iar Carul Mic e în acelaşi loc. Rugaţi-o pe frumoasa Venus, care Aruncă raze blânde la orice pas Să vină să se aşeze de cu seară În marea emisferă, la taifas. Şi să gustăm din cupa nemuririi În pacea sfântă, fără pic de ură Cu gândul la suprema întâlnire Şi-n piept cu grija cea din urmă.

100

Murim câte puţin Murim câte puţin în fiecare clipă Şi nu ne pasă ce lăsăm în urmă Căci ziua e umplută cu speranţă Şi cu puterea aprigă diurnă. Murim câte puţin şi ni se pare Că totul e normal şi prea firesc, Dar nu găsim cântar care să măsoare Tot ce am pierdut în drumul ce-am ales Murim câte puţin în faţa sorţii Ce ne e scrisă undeva pe veci, Dar noi nu socotim că este darul Ce l-am primit şi-n faţa lui te pleci. Şi aşteptăm cu toţii într-o „gară” Să prindă fiecare trenul lui Şi de l-am prins, să îl păstrăm pe viaţă Aceasta e speranţa omului. Murim într-o tăcere milenară Şi căutăm sublimul uneori, Dar el ne-a aşteptat sfios „în gară” Şi l-am omis, trecând nepăsători.

101

Floarea de cireş De vrei să ai o linişte deplină Şi să priveşti ceva ce este sfânt Fă o plimbare singur în grădină Priveşte floarea de cireş crescând. Să vezi ce gingăşie ai în faţă Câtă perfecţiune e în ea Cu ce migală-n faţă-ţi se deschide Petale albe ca un fulg de nea. Priveşti în ea şi cerul şi pământul, Admiri tot universul înstelat Şi ai o linişte ce te-nfioară, Iar existenţa vieţii fără de păcat. Păşeşti cu hotărâre pe cărare Vrei totul ca să ştii în mod corect Şi vrei să afli tot ce stă la baza Acestui nestemat de giuvaer. Ea vine din puterile astrale Ca o minune ce coboară printre noi Şi face să rodească peste noapte Un fruct frumos şi cu obraji noi. 29.04.2016

102

Cartea Astăzi am deschis o carte Să citesc şi eu ceva Să-mi alunge plictiseala Starea asta, aşa rea. Fac repede cunoştinţă Cu-n subiect cu lucruri rele Şi pătrund pe neştiute În povestea cărţii mele. Stau deoparte şi mă sperii Ce se poate întâmpla În această povestire Şi-n această carte a mea. De aceia închid cartea, O aşez pe colţ de masă, Mă ridic cu nepăsare Şi-apoi vreau să ies din casă. O plimbare face bine Într-o zi şi orice moment Prin grădina cu verdeaţă Şi copaci de ornament. Pe cărarea mea pavată Păşesc calm şi cu respect Pentru lumea ce apare Astrul nopţii cel cochet. 26.05.2016

103

E bine ca să ştim E bine ca să ştim Cât de năvalnic curge râul mare Cât de puternic bate vântul nordic Şi câţi ciulini aleargă pe cărare, De câte ori a scârţâit portiţa, De hornul care stă abia să cadă Şi cântecul ce-l murmură bădiţa Stând aşezat acolo lângă vatră. I-un cântec trist, cu amintiri de jale Lăsat din moşi-strămoşi ca amintire Ce ne arată cât de tristă-i viaţa Şi se-ncheie c-un final de despărţire. Bădiţa cântă adâncit în gânduri Cu vocea răguşită parcă Ducând cântarea tristă mai departe Se lasă seara încet peste zăplazuri. Iar uliţa din sat i-acum pustie Un câine latră undeva, pe-aproape Spărgând întreaga linişte pustie. Bădiţa nu mai cântă versuri triste Şi întunericul îşi face loc mai tare Cuprinsă de mister este căsuţa Căci noaptea s-a lăsat cu nepăsare.

104

Gândul unui român În răsăritul soarelui ce vine Privesc atent la destrămarea zării Gândind dintr-o sălbatecă pornire Să aflu calea şi puterea răzbunării. Să ştiu cum să lovesc şi cum să sfâşii Această pacoste ce zace peste ţară, Iar fiii ei, adevăratul ei tezaur Să se trezească din mârşava amorţeală. Să se ridice toţi ca în vechime Cu stânga-n scut şi paloşul în dreapta Să taie răul adânc ce dăinuieşte Şi să pornim cu toţi pe calea dreaptă. Să n-aşteptăm ca să ne vină alţii Să ne repare tot ce s-a stricat Să punem umărul cu mic, cu mare S-aducem ţara pe un drum curat. Nu mai putem ca să privim la alţii Şi s-admirăm „cum e frumos” la ei Avem o ţară cum mulţi şi-ar dori-o În ea să ne încredem, măi flăcăi. Iubiţi locuitori ai ţării mele Şi fii ai românescului pământ Puterea este doar în mâna voastră Voi trebuie să-i apăraţi trecutul sfânt. Privesc la noi din negura tăcerii Mihai Viteazu, Cuza şi Ştefan, Ei au ştiut s-adune pentru ţară Şi-au pedepsit pe-orişice duşman Ce-şi întindea cu lăcomie mâna La avuţia ţării, tot mai mult, Dar au fost pedepsiţi cum se cuvine Şi n-au călcat al ţării sfânt pământ.

105

Picăturile vieţii Ne naştem cu o picătură de copilărie Ce trece ca un vis prea fericit Căci aşteptând pe Moş Crăciun cu daruri Copilăria noastră s-a sfârşit. Apoi, adolescenţa ne zâmbeşte Ne facem vise ca să izbutim, Ne supărăm când nota e prea mică Şi ne luptăm din răsputeri ca s-o mărim. Călătorim pe mări, pe continente, În cosmos ne-avântăm, să-l cucerim Şi curioşi suntem din cale afară, Istoria întreagă vrem s-o ştim. Apoi, din prag, ca o prinţesă sacră Frumoasa tinereţe ne-a zâmbit Cu eleganţa ei aristrocrată Şi dorul ei nebun, nestăvilit. Ne arată culmi de neatins vreodată Şi ne avertizează că vom izbuti Doar hotărâţi şi cu idei concrete În lupta vieţii noastre de a trăi. La orizont apare ca o pată O undă cenuşie legănând, Iar adierea grea de nostalgie Ne-aduce tot mai des un singur gând. Oglinda o schimbăm că mi se pare Că părul mi-l arată în alt fel Şi parcă figura-i mai ridată, Iar buzele s-au cam lăsat niţel. Plecăm de-acasă la o treabă anume Căci statu-n loc nu este sănătos Ne răzgândim şi facem cale-ntoarsă Şi toate le vezi că-ţi ies tot pe dos. Ne amintim şi de părinţii noştri Că şi ei parcă tot aşa făceau, Dar parcă le făceau la bătrâneţe Şi de aceste toate se mirau. 106

Constaţi atunci că bătrâneţea vine Cu paşi mărunţi şi foarte hotărâţi Ai vrea ca s-o opreşti şi să nu vină Frumoasei tinereţi să îi mai cânţi. Aceste picături ce la parcurgem În viaţa asta bună, poate rea, Dar care au fost, obligatoriu, pentru mine Îmi pare rău şi pentru dumneata.

107

Romanţa mea Îţi spun romanţa mea de dor Cu patimă nebună Ce gând duios şi-nălţător Mă cuprindea ca un fior. Din tălpi şi până-n subţiori Când vocea ta suspină Şi mă gândeam cu ce-am greşit Şi ce păcat am săvârşit. Căci mă durea purtarea ta Atunci când faţa mi-o-ntorceai Şi buzele nu le dădeai Oh, Doamne, ce-am greşit? A fost un timp când ne spuneam Cu dragoste curată Că suntem totul pe pământ Şi nu ne trebuie alt cânt Decât povestea ce-o trăim Iubirea nepătată. Şi atunci mă-ntreb ce s-a-ntâmplat Ce oare se petrece Căci nu mai eşti tu cea dintâi Când mă rugai să mai rămâi, Povestea nu mai e aşa Şi nu îmi poate trece. 21.03.2011

108

Plânsul codrului Codru-şi leagănă coroana Cu privirea hăt departe Peste plaiuri înverzite Peste râuri înspumate. Îşi roteşte el coroana Şi se pleacă-ncetişor Când la dreapta, când la stânga Şi şopteşte cu mult dor. Câte veacuri port în plete Câte răni pe trupu-mi care Omul le-a făcut cu mâna Şi mânia dumisale. M-a cioplit cum a vrut dânsul Şi mi-a retezat copiii Într-o aprigă pornire Fără pic de omenie. S-a gândit vreodată dânsul Că în frunzele verzi port O întreagă lume-ascunsă? De aceea nu mai pot. Râurile-mi plâng durerea Cât de greu sunt hăcuit Cu ştiinţa stăpânirii Mă mir cum de n-am murit. Nimeni nu vrea ca să ştie Toţi au treburi fel de fel Numai cele adevărate Le aruncă-ntr-un ungher. Oameni buni şi fii ai ţării Staţi puţin şi auziţi Este plânsul ce se-aude Plânsul codrului rănit.

109

Păstraţi copilăria Păstraţi copilăria-n viaţa voastră Nu o lăsaţi departe, fără rost E gingăşia faptelor curate Şi bucuria a tot ce-i mai frumos. Priviţi prin ochii de copil la viaţă Lăsaţi de-o parte ura şi dezmăţul Nu murdăriţi cu fapte negândite Iubirea ei adâncă şi răsfăţul. Daţi tot ce-i mai frumos copilăriei Ea este locul unde ne găsim Şi ne-amintim cu bucurie mare Atunci când mici copii noi vrem să fim. Porniţi la drum pe cărărui ascunse Ce în copilărie le treceam Prin codri cu toiagul strâns în mână Şi cu profesorii la jocuri ne-ntreceam. Acum, când şcoala a rămas în urmă, Iar orele de curs demult s-au dus Tânjim după frumoşii ani de şcoală Şi aducem mulţumiri unde-am ajuns. Am vrea de multe ori să fim aevea Şcolari, în bănci, cuminţi şi răbdători Să învăţăm din nou cu sârguinţă Să fim mai buni, mai harnici luptători, Dar cursul este unul, numai unul În viaţa aceasta, pe pământ Să apărăm dreptatea şi adevărul Păstrând copilăria noastră-n gând.

110

Aştept Iar dacă nu veniţi Nu-i nici un bai Căci lângă mine Copiii mei Mă fac să mă simt bine Şi nepoţelul meu iubit Care e o dulceaţă Mă face să mă simt iubit Şi viaţa-i mai frumoasă Sprijinul meu, soţia mea Mereu e lângă mine Şi amândoi ne sfătuim Ca să ne fie bine. Nu aţi venit, nu-i nici un rău Pot trage învăţătură Că nu mai vreţi să ne vedem Aşa de des cum ne vedeam, Dar eu n-am nicio ură Era frumos să ne vedem Măcar la sărbătoare Şi să ciocnim Şi să vorbim Pe rând şi fiecare. Ne mai spuneam câte ceva Ştiam de fiecare Ce-a mai făcut Şi-apoi mâncam Vreo două, trei sarmale. Dar voi nu vreţi şi uite aşa Se duc pe rând toţi anii Şi eu şi voi vom regreta Că nu ne-am mai văzut cândva Să fim aproape şi aşa Să prelungim cât vom putea Plăcerea de-a ne revedea Şi să uităm că o viaţă-i grea 111

Şi nu ne-ajung azi banii Închei, nu vreau să vă mai spun Prea multe despre mine Dar eu, să ştiţi, sunt optimist Şi ştiu că şi voi mă iubiţi Şi vă veţi face un pic de timp Să treceţi pe la mine. Părinţii noştri au plecat Şi unii din prieteni Şi câte rude ne-au lăsat Cu dorul surd nemăsurat În piepturi şi pe feţe. Avem speranţă că ei sunt Acolo, printre aştri De unde ne zâmbesc privind Din lumea fără patimi. Noi cei care am mai rămas Şi mai suntem în viaţă Să ne iubim, să ne vedem, Primiţi a mea povaţă.

112

Călători printre aştri Am pornit călători printre aştri Şi-am lăsat să plutim, ca în vis Peste râuri de stele albastre, Să străbatem întregul abis. În poiana cu flori milenare Carul mare se-ntoarce pe loc Şi porneşte mergând făr-odihnă Străbătând lunga cale de foc. Din înalturi şi zări nesfârşite Am privit mii de stele plutind Şi-am văzut ce frumos străluceşte Steaua care se cheamă Pământ. Luna îl admiră într-una Trimiţându-i o rază de alint, Iar pe Venus o cheamă în taină Să-i şoptească că nu l-a minţit. Şi să-i spună că ea îl iubeşte Şi-l răsfaţă cu razele ei, Iar când pleacă în zori la culcare Vrea să ştie că-i numai al ei. În racheta ce iute străbate Prea-întinsele zări, am simţit Că fiinţa mea ce există Nu-i decât un firicel de nisip. Ziua şi noaptea pe Terra Îţi indică că timpul a trecut Dar aici hoinărind printre aştri, Nu există început şi sfârşit.

113

Gândul emigrantului Eu am plecat din ţară, dragă frate Să-mi aflu ţelul şi un trai mai bun Şi am lăsat în urmă pe măicuţa Şi tata supărat şi lăcrimând în drum. Plecam cu dorul de-a găsi speranţa Ce mi-o făcusem când eram cu voi Şi clocotea în mine nerăbdarea S-ajung, să mă conving cu ochii mei. Stăteam în legănarea tristă a maşinii Pe drumul ce mă depărta mai mult de casă Şi mă gândeam ce tristă-i despărţirea Şi mai ales de cei rămaşi acasă. Priveam amurgul sângeriu şi enigmatic Şi o durere se lăsa în mine Tu ţara mea, ce te-am lăsat în urmă Cine mai are acum grijă de tine? Cine-ţi mai cântă frumuseţea pură Şi munţii tăi bogaţi şi milenari? Cine-ţi mai lucrează acum pământul? Căci au rămas foarte puţini ţărani. În suflet mi se coboară mai mult durerea Şi lacrimile-mi veneau şuvoi Căci roata vieţii merge înainte Şi eu n-o pot întoarce înapoi. Pe drumul pribegiei mulţi plecară Crezând că îşi vor face un rost mai bun Lăsând în urmă porţile încuiate Şi câini-n lanţ, urlând din când în când. Ce-i astă soartă bunule Părinte De ce ne oropseşti aşa de rău? Cu ce ţi-am încălcat porunca, Tată? De ce ne condamni la chinul acesta greu? Părinţii stau în aşteptarea noastră Plimbându-se pe uliţa din sat, Iar când le-apare în faţa lor poştaşul Speranţa le revine cu un greu oftat. 114

Să afle cum se simte acum băiatul Să ştie dacă aseară a mâncat Şi dacă şi-a găsit ceva de lucru Căci pentru asta, frate, a plecat. Aşa s-au scurs zilele şi anii, Iar fii ţării sunt tot fără rost Din ţara care exporta de toate Acum importăm aproape tot. Copii pribegi veniţi la sânul ţării Vă cheamă mama voastră înapoi Să ne-adunăm şi să găsim o cale Să scoatem ţara asta din nevoi.

115

Dorinţa unui căţel În lumea asta mare Şi liberă sub soare Noi, căţeluşii străzii Vă spunem la plecare Că nu suntem de vină Că nu avem un nume Că nu ne cheamă ”Bobi”, „Grivei” sau un alt nume, Că nu avem casă Şi un stăpân milos Să ne arunce ziua, Din când în când vreun os. Mâncăm şi noi mâncare Atunci când o găsim Doar apă bem mai des Ca foamea să ne-o potolim. De ce vă deranjează Că existăm sub soare. Oare aţi uitat vreodată Că fiecare are menirea lui Şi locul lui sub soare? De ce ne luaţi viaţa? Aşa grea cum este ea, Suntem sortiţi să o ducem Lăsaţi-ni-o aşa. Din cei ce au hotărât Această lege tristă Au şi dânşii acasă Fraţi de-ai noştri Însă îi plimbă, îi alintă Îi mângâie frumos Le cumpără mâncare Tot ce e mai gustos Le place când le iese În faţa lor, acasă Şi-s plini de bucurie 116

Când joaca-ncepe-n casă. Suntem noi vinovaţii, Care cutreierăm pe străzi Pentru o înghiţitură şi izgoniţi de toţi. Stăm la răscruci de drumuri Şi ne uităm în zări În care parte a străzii Şi unde s-o luăm. Ca să găsim mâncare Şi apă ca s-o bem Pe arşiţă, în soare Umblăm cu limba scoasă Şi ne uităm la case Cât sunt de arătoase Şi totuşi viaţa asta Aşa rea cum e ea E tot ce avem pe lume. Lăsaţi-ne aşa!

117

Dacia modernă În anii cei din urmă De care eu vorbesc Se-nfăptuia o ţară Cu nume românesc. Se-nfăptuia poporul Cu sufletul latin Cu bucuria-n inimi Şi harul său divin. De-a lungul şi de-a latul Al miilor de ani Se perindă-n chipuri Eroii legendari. Toţi au zidit o piatră Şi-au pus o temelie Ca să înalţe stima Şi fala României. Şi au luptat la Plevna, La Rahova, Oituz Ca să aducă ţării O glorie mai sus. Stau serioşi în anale Şi în letopiseţi Românu-i om de cinste Atunci când dă bineţe. Nu credeţi ce spune Cu gura rea pe-afară Noi nu vrem rău la nimeni Ţi nici la vreo altă ţară. Deschideţi larg fereastra Să intre bucuria Iubeşte-ţi ţara, frate Frumoasa Românie. Nu o lăsa-n derivă La hoţi şi la tâlhari O prăduiesc cu rândul De fabrici şi de bani. 118

Lor nu le pasă dacă În casele sărace Românul are pâine Sau focul cu ce-l face. Nu-i ascultaţi ce spun Şi cât vă pot minţi, Că l-ar minţi pe dracul De-ar şti că-l pot vinde. Mai am o rugăminte, Voi fraţi mici români, Să ne iubim cu toţii Să fim un pic mai buni. Să nu lăsăm pe alţii Să ne conducă glia Aceasta-i ţara noastră Frumoasa Românie! Şi să-i jurăm credinţă Şi dragoste eternă Căci ea ne e căminul Şi Dacia modernă.

119

Întoarcere în timp Gânduri mari mă-nconjoară Şi mă poartă mult, departe Să fiu iar fecior de-o şchioapă Şi să-ncep a-nvăţa carte. Să merg iar la şcoală, mândru Să m-aşez în banca joasă Şi să-nvăţ abecedarul Cu colegii mei din clasă. Şi tot gândul mă mai poartă Peste anii trecători Ce au plecat cu o clipită Şi ne-am trezit mărişori. Iar în iernile geroase, Cu troiene mari cât casa Ne-aşezăm la gura sobei Aşteptând să pună masa. Focul pâlpâie în vatră Şi el, parcă ostenit De-atâta vâlvătaie Şi cât lemn a înghiţit. Totul se părea de taină Ca-n povestea de demult Într-o lume prea bizară Iar eu am tot crescut.

120

Urmaşii noştri Poveşti de dor se depănau La gura sobei, de demult Şi le-ascultam încrezători Cuprinşi de teamă şi fiori. Ce ne treceau din când în când Apoi, cu somnul ne-ngânam, Iar mama ne şoptea, zicând Un cântec vechi, ştiut de mai demult De atunci de când era copil Şi somnul ne era uşor Cu vise ce se-nfăptuiau, Cu împăraţi şi cu viteji În lumea plină de poveşti Pe care noi o admiram S-au scurs demult acele vremi, Iar anii au trecut pe rând În cursul lor de neoprit, Iar noi i-am adunat zicând Că timpu-i fără de sfârşit Pe calea vieţii am pornit Purtând în suflet năzuinţi Şi care s-au înfăptuit Cu ajutorul celui Sfânt. Şi munca noastră, zi de zi, Să fim de-acum încrezători Căci şi copii noştri sunt Urmaşii noştri pe pământ Cu viaţa şi efortul lor În vorbe, în fapte şi în gând.

121

Viaţa unui prieten la spital Astăzi am vizitat pe unul din prieteni La spital În patul lui de fier Ca orice internat. Stătea lungit şi-aproape nemişcat Cu ochii închişi şi gura strânsă, rău Voia să arate că îi e greu Nimic nu mai voia să ia Căci nu putea Şi nu putea de răul ce-l avea, Iar noi stăteam neputincioşi în jurul lui Ca să-l vedem cum ar comunica Cu-ai lui ceva Cum poţi să ajuţi un om aşa lovit De soarta crudă ce ni l-a răpit? Nimic din lume nu-l mai poate ajuta Căci boala este grea. Mă-ntorc cu ani în urmă Şi-mi apare-n gând Bărbatul drept şi-nalt, cum era el Cu zâmbetul pe buze şi boem, Frumos şi tandru, fără de cusur, Face câte-o glumă şi atmosferă împrejur. Şi toţi ne amuzam, iar orele curgeau, Iar seara cântece se auzeau. Au fost frumoşi toţi anii ce-au trecut, Iar visele se-nfiripau ca la-nceput. Când noi ne bucuram cu toţii, Nici nu gândeam că vom ajunge robi A cinci boli ce vor veni cândva Şi viaţa noastră trecătoare o va curma. Din grupul nostru, nici prea mare, Nici prea mic, Au mai rămas puţini şi doar atât Ce trebuie să-nţeleagă omul, dacă ar vrea? „Ca să nu-şi bată joc de viaţa sa”! 122

Acum, noi cei ce am rămas printre cei vii Ne-om aminti de tine zi de zi C-ai fost un soţ, un tată, un bunic şi Un prieten generos şi foarte „şic”. Dragul nostru Sandi, Te regretăm că ai plecat prea curând.

123

Imn pentru eternitate Pentru noi, pentru noi Drag Părinte L-ai trimis pe Isus, răbdător Şi prin El ne-ai dat sfaturi Prea Sfinte Să-L rugăm când suntem în nevoi Tu durerea ne-o ştergi şi ne mângâi Şi speranţă ne-aduci că-ntr-o zi Vom fi lângă Tine, Părinte Şi pe toţi fiul Tău ne va iubi. Suntem ai Tăi, suntem ai Tăi Oricât de greu ar fi acest urcuş Căci la final vom câştiga Tot ce-i mai bun şi mai frumos - Inima Ta. Îţi mulţumim, îţi mulţumim Căci calea vieţii ne-ai încununat Şi ne-ai făcut ca să sperăm Căci niciodată n-ai întârziat. Pentru noi, pentru noi Fiul Tău pentru noi s-a jertfit Şi a-nviat, şi a-nviat Urcând la ceruri unde L-ai chemat.

124

Te-ntreb pe tine omule De ce plăteşti atât de scump tu ţară Iar fiii tăi atât de dezbinaţi De ce atâta ură şi ocară? Şi mai pretindem că suntem şi fraţi. De ce ne batem pentru scopuri diferite Când toţi avem acelaşi ţel în gând Să fii iubită, liberă şi demnă, Iar pacea să o construim muncind. Atâta vrajbă a cuprins făptura Şi toată România, cât e ea, Dar nu vedem că cei ce-i dau târcoale Abia aşteaptă să-i dea lovitura grea. Români, cu inima ce bate tare Pentru al nostru ţării, pământ sfânt V-aţi întrebat cui îi servesc acestea? De ce nu faceţi pace pe pământ? Gândiţi-vă la locul vostru în lume La faptul că suntem aici stăpâni Şi că această glie milenară E dată pe veci la români. Staţi drept în faţa nedreptăţii voastre Atunci când şi aceasta se arată Şi apăraţi cu viaţa voastră scumpă Această sfântă glie strămoşească. Acesta este lucrul ce ni-l cere ţara Şi căutaţi să fiţi cât mai loiali Este supremul sacrificiu ce-l aşteaptă Să fie apărată de duşmani.

125

Revenire De vrei să fii cu mine Te rog să îmi vorbeşti Şi să îmi spui că toate Sunt lucruri pământeşti. Să-mi spui că doar iubirea Ce eu ţi-am dăruit Este un lucru sacru, Dar tu m-ai părăsit. Aş vrea să-mi ştii durerea Ce laşi în urma ta Să ştii că mă doboară Acum plecarea ta. Revino dar, iubito, Revino înapoi Şi lasă amăgirea Să fim doar noi doi. Ţi-aduci aminte clipa Când îmi şopteai plângând Că mă iubeşti de-a pururi Că eu sunt cel dintâi. Că eu îţi deschid calea, Că eu sunt scutul tău Nu pot să uit aceasta Tu ştii cât îmi este greu. Am o speranţă însă Că tu vei reveni Şi atunci iubito, dragă Vom fi din nou copii.

126

Dor călător Într-o zi de primăvară A venit dorul la poartă A bătut sfios, cu teamă Ca să ies acum din casă. M-a-ntrebat dacă vreodată Am simţit că vei veni Şi i-am spus cu gingăşie Da, in fiecare zi. Mă-ntrebam de ce întârzii De ce vrei să fii rugat Să fii dorule aproape Şi să stăm puţin la sfat. Cât de lungă a fost calea Care tu ai străbătut Dorule, de ţi-a fost sete Sau mâncare de-ai fi vrut. El răspunde cu mândrie Nu de asta mi-a fost dor Mi-era dor de tine, dragă Să te văd iar în pridvor. Să-ţi cânt doina de-aproape Şi să-ţi spun duios şi blând Cât de dulce e chemarea Când îmi spui să vin să-ţi cânt.

127

Iubirea ta, Părinte bun Sunt iubiri nenumărate Una este cea dintâi E iubirea prea-curată E iubirea Domnului. El iubeşte omenirea Cu tot ce posedă ea El ne-ajută în tot timpul Şi ne-alină viaţa grea. El ne-ndrumă la tot pasul Pe cărarea ce-o urmăm Şi ne spune despre răul Când noi îl întâmpinăm. Pe cărarea Ta, Părinte Vrem să fim în orice zi Şi să îţi slujim cu râvnă Căci ai Tăi noi vrem să fim. Încercările din viaţă Care ni Le-aşezi în drum Ne-ntăresc pe calea vieţii Şi ne fac să fim mai buni. Căci ne aperi la tot pasul În această luptă grea Ne îndrumi şi ne dai sfaturi, Facă-se voinţa Ta!

128

Străinul Se lasă seara pe coline Iar vântul adie uşor Încet, în poarta mănăstirii Bate un om, un călător. E obosit şi fără hrană, Iar drumul lung a luat sfârşit Acum, ar vrea să se-odihnească Căci pentru asta s-a oprit. Într-un târziu i se deschide Şi este întrebat, ce vrea Iar el răspunde fără grabă Să se-odihnească, de-ar putea. Căci vine noaptea şi e rece, Iar drumul a fost tare rău Şi este obosit acum, Iar sacu-i pare aşa de greu. Este primit în mănăstire I-aduce apă, ca să bea, I-aduce-un călugăr cina Ca să-i aline foamea rea. Purta pe umeri negre plete Şi o barbă deasă-i se lăsa Pe pieptul dezvelit de pânza Cămeşei sale, ce-o purta. Vedeai în ochii lui seninul, A omului neprihănit, Câtă durere şi-mpăcare Cu viaţa ce i-a fost sortit. Acum, ar vrea să se-odihnească, Iar capul să,l aşeze ar vrea Să închidă ochii şi să uite De drumul lung şi viaţa grea.

129

Îndemn Dacă viaţa ţi se pare Un urcuş atât de greu Dacă tot ce-ţi iese-n cale Îţi arată drumul tău. Dacă vrei ca să te scuturi De noianul de tristeţi Tu, atunci ridică-ţi fruntea Hotărât să nu te laşi Şi porneşte înainte, Cu voinţa unui falnic uriaş. Nu te lăsa înfrânt pe cale, Nu-ţi pierde toată demnitatea ta, Ridică-te cu şi mai mare forţă Şi apără mai aprig, onoarea şi familia.

130

Dacă ploaia m-ar spăla Plouă, plouă peste case, Pe pământ, pe străzi, pe voi Şi ne spală de tot răul Şi invidia din noi. De năravuri şi ambiţii, De dureri, de duşmănii, Ne gândim ca să ne spele Când eram, cândva copii. De iubiri neîmplinite, Şi de focul din priviri Atunci când vedeam durerea Şi ne făceam că nu ştim. Că n-am dat tot ce a fost bine Vieţii noastre ce a trecut Şi că n-am ştiut prea bine Să luăm cât s-a putut. Şi că apa care curge Să alunge orice rău Ca să înflorească pacea Şi-mpăcarea-n drumul său. Ne rugăm ca să ne spele Tot ce s-ar putea spăla Toate gândurile rele Şi să-nmoaie inima.

131

Suntem pe drum Suntem pe drum de când ne ştim, Iar drumul nu s-a terminat Şi aşteptăm un răsărit Pe care nici nu l-am visat. În drumul nostru pe pământ Am învăţat ca să iubim Să fim iubiţi şi să sperăm Dar nu-ntr-atât cât s-a putut. Suntem un neam de oameni buni Şi cu credinţă-n Cel de sus Ce s-a născut pe-acest pământ Şi care-L socotim Prea-sfânt. Furtuni în jurul nostru sunt Ce-şi caută un loc la noi Ca să ne arunce-n nevoi, În lacrimi şi în mormânt. Români, fiţi vigilenţi cu toţii Şi pacea să o construim Duşmanul să-l strivim, de tot, Iar pacea s-o dorim cu sârg. N-am subjugat pe nici un neam Nu am dorit vreun alt pământ Aici, la noi, vrem ca să fim, Muncind să făurim, cântând.

132

Corabia şi marea Când bate-n maluri val cu val Mă răscolesc jurăminte Şi-mi vin în minte o mulţime De aprige porniri, prea-sfinte. Voi valuri care aţi străbătut Noianul milelor, fierbinte, Sub soarele de miază-zi Pe calea fără de cuvinte. Ne spuneţi oare ce-aţi fi vrut Să faceţi din puterea sfântă Şi să-nghiţiţi fără vreun rost Corabia, ce trece blândă? Ea poartă oamenii la bord Către limanuri nevăzute Şi luptă cu talazul greu, Numai cu pâine, pe tăcute. Sunt oameni simpli, marinari Ce au lăsat acasă rude, Neveste, prunci, părinţi şi fraţi Şi multe greutăţi avute. Tu, Împăratule ceresc, fă-le un semn, Dă o poruncă Şi du corabia la ţărm Din vijelia asta surdă! Sub soarele prea arzător, Pe calea cerului, înaltă Se-aude ruga tuturor Nu le curma această soartă. Fii bun şi blând, precum Te ştim Mărite dătător de viaţă Şi fă-i pe-aceşti nenorociţi Să-şi vadă ultima speranţă!

133

Lui Angelica Buna mea soţie Cât vei mai trăi Să ştii că iubirea E ca-n prima zi. Eşti a mea soţie Şi sunt soţul tău Şi de-aicea, dragă Te iubesc mereu. În atâta vreme Cât noi am trăit Te-am supărat tare Şi te-am necăjit. Cum pot spune-acum Că îmi pare rău Vreau să-mi dai crezare La tot ce-ţi spun eu. Aş vrea mai departe Să trăim onest Să ştim că e bine Şi că te respect. Avem fiii noştri Nişte brazi frumoşi Cu ei suntem mândri, Foarte norocoşi. Nurorile noastre, Soţiile lor Frumoase, deştepte În drumul lor. Bulgărele nostru De aur curat Este nepoţelul Care ni L-au dat. Pentru toate acestea Doamne, îţi mulţumim Pe cărarea vieţii Care o trăim. La aceste toate Aş mai adăuga Sinceră iertare, Dacă tu ai vrea. 134

Lui Ştefan, nepoţelul nostru Ai venit în lume, ca un dar ceresc Şi-ai adus iubirea, lucru îngeresc Ne-ai făcut copile să ne bucurăm Şi s-avem speranţă în tot ce facem. Ziua e mai blândă când noi ne trezim Că noi ştim acum pentru ce trăim Este greu „urcuşul” pân’ ne-om face mari Dar suntem puternici şi bravi, temerari. Noi am vrea din suflet ca să-ţi arătăm Dragostea, iubirea, care ţi-o purtăm Eşti comoara noastră, tot ce-i mai de preţ Şi de-aceea şcoala s-o iubeşti cât poţi. Să creşti mare-n viaţă, să fii sănătos Şi să ai-nainte tot ce-i mai frumos, Drumul tău să-ţi fie cât mai netezit, Gândul tău cel mare să-ţi fie-mplinit. Pe tati şi mami să-i iubeşti cu foc Şi să ştii că-n viaţă îţi poartă noroc, Iar pe noi, bunicii, dacă n-oi uita, Să ne vezi la faţă când e ziua ta. 7.06.2016

135

Primăvara Eşti primăvara ce-a venit deodată Şi ai adus lumină peste câmpuri, Iar pe cărarea ce ai păşit acum Goneşti tristeţea şi un noian de gânduri. Tu faci ca ziua să se-arate clară Şi vântul ca să sufle mai domol, Iar florile se-nclină cu sfială Şi-ţi dau cu demnitate al său onor. Pătrunzi în viaţă ca o adiere Şi laşi ca să se distingă-n urma ta O încântare, fină, de romanţă Cu mersul tău felin, de catifea. Iar chipul tău priveşte infinitul Cu ochii tăi adânci şi visători Făcând ca să dispară nostalgia Şi patima urâtă, dintre noi. Rămâi, te rog şi fii a mea crăiasă Şi adu bucuria pe pământ Fă tu ca iarba păcii să răsară Pe românescul nostru, pământ sfânt.

136

Bat clopotele Bat clopotele tainic În noaptea asta tristă Şi-n care suflă vântul, Iar crengile se rup. Călugări în sutane, Plecaţi, cu faţa tristă Se-ndreaptă spre capelă Mergând cu toţi în rând. Iar clopotul răsună mai tare şi lugubru Chemând la rugăciune Şi resemnarea ta Te cheamă şi pe tine, Creştinule, ştii bine Căci viaţa e făcută Şi pentru a ne ruga.

137

În lupta vieţii În lupta asta dintre om şi viaţă Ne socotim puternici, visători Şi dăm exemplu, uneori povaţă Să fim loiali, cinstiţi şi-ncrezători. Dar v-aţi gândit la ce e după moarte, Ce ne aşteaptă la acest final Şi cui să-i mulţumim de cele bune Sau ce răsplată vom primi în dar? Nu, nu aţi crezut vreodată Şi nici nu vă gândiţi ce poate fi Că celor buni răsplată îi aşteaptă Şi bucuria vieţii veşnice va fi. Vă socotiţi puternici, cu renume, Că faceţi „praf” orice duşman aveţi, Dar bunătatea unde-ţi e, măi frate Şi-ngăduinţa celor înţelepţi? Căci bunătatea dac-o faci să fie Şi-ai gândul fără urmă de păcat Te face să păşeşti încrezător în viaţă Şi pe-o treaptă a vieţii eşti mai înălţat.

138

Pescarii S-aprind luminile pe rând În orăşelul nostru drag, Iar Dunărea curge şoptind Pe lângă malul ei curat. Pescarii munca au sfârşit Şi strâng uneltele de zor Să fie pentru a doua zi La pescuit, cu mai mult spor. Se face tot mai întuneric Ei se grăbesc, din nou, spre casă Căci după o zi cu muncă plină i-aşteaptă ciorba , mai gustoasă. Şi liniştea din faptul serii Într-un cămin de oameni buni Cu somnul ce te ademeneşte Aduce sfintele-i cununi. Tu Doamne, dă-le sănătate Acestui neam de oameni buni Şi apără-i dacă se poate De tot ce-i rău, hain şi crud.

139

Chemare În tot ceea ce fac şi simt Un dor străbate al meu gând Un dor puternic şi curat Cu pace binecuvântat. Aş vrea ca eu şi tu şi voi Să fim uniţi şi-apropiaţi În bucurii şi în nevoi Şi de prieteni respectaţi. Să ştim că totu-i împlinit Ce ne-am propus şi am vorbit Că binele s-a-nfăptuit Aşa cum ne-am dorit.

140

Amintirea mea Păşesc pe strada mea cea veche Cu amintirea de demult Când alergam desculţ prin soare Şi poame verzi mâncam cântând. Au fost demult aceste fapte Şi vreme multă a trecut Când eu mergeam sfios la şcoală Şi cartea să o învăţăm cu sârg. Şi cât de grea era trezirea Şi cât de mofturoşi eram, Dar ne-ndreptam direct spre şcoală, Iar frigul mă înviora. Am tot crescut şi eu şi anii Ce se adăugau la vârsta mea Şi am rămas cu amintirea Frumoasă din copilăria mea. Pe stradă eu păşesc agale Se umple gândul de-amintiri Acelor ani ai vieţii mele Nu-i mai găsesc, unde or fi? S-au scurs lăsând în urmă golul Ce s-a creat în urma lor Şi a rămas doar amintirea Făcând dovada tuturor. Aş vrea din nou să simt pământul Călcându-l cu piciorul gol Să-i simt căldura ce o emană Sub soarele strălucitor. În arşiţa pustie a verii În luna asta a lui „cuptor” Să stau la umbra cât mai deasă Şi să beau apă de izvor. Apoi când soarele apune Şi când căldura s-a oprit Copiii de-o vârstă şi de şcoală Cu tot alaiul au pornit. 141

Şi ne jucam târziu, în noapte Şi câte şotii mai făceam Şi nu ne supăram vreodată Dacă vreunul mai greşeam. Acuma, când arunc privirea Spre tot ce-a fost şi s-a tot dus Încerc o tristă amăgire Că tare repede s-au scurs. Au fost frumoşi, acum, toţi anii Şi toată vremea ce-a plecat Şi mă mândresc cu ei, desigur Deşi mai scap câte un oftat.

142

Anotimpuri S-au aşezat zăpezi de ani pe frunte Şi multe ierni au poposit, cu gerul În câmpul vieţii tale, străbătută Pe-acest pământ cuprins de tot misterul. În primăvara ce venea odată Cu primii ghiocei ce îndrăzneau Ca să-şi arate faţa preacurată În lumea asta mare ce-i înconjurau. În gingăşia lor misterioasă Făceau să te uimeşti privind la ei Cu câtă puritate e-ncărcată Făptura lor cu glas de clopoţei. Cireşe coapte la-nceput de iunie Doream, întotdeauna, să mâncăm Şi admiram ce darnică-i natura Când noi din cupa ei ne-nfruptam. Sfârşitul verii s-anunţa fierbinte Cu munca pe ogoare şi-n livezi Şi adunam cu toţii în hambare Tot ce ne-a dat puterea unei veri. Şi ne uitam cum pleacă iar cocorii Căci rândunelele au plecat demult Luând cu ele tinereţea noastră, Iar toamna se-anunţa la-nceput.

143

Am venit în lume Am venit în lume simplu şi sărac Fără de avere, casă sau conac Am crescut cu-ncetul şi m-am chinuit În copaia mamei, ea m-a ocrotit. Şi cântând în şoapte, ea mă legăna Lucrând cu migală, mă supraveghea Cântece duioase, îmi cânta cu dor Cântă orice mamă pentru pruncii lor. Au trecut şi anii şi eu am crescut Şi-am văzut ce-i viaţa, ce e de făcut Am ştiut că trebuie să fii om cinstit Şi să-ţi găseşti drumul foarte nimerit. În această cursă Dumnezeu mi-a dat Lucrul potrivit, care l-am rugat De aceea-i bine ca în orice faci Să-L invoci pe Domnul şi apoi, să taci. Numai El durerea ţi-o poate lua Să răsufli liber cu inima ta Sunt atâtea-n lume care te pândesc Să ne schimbe viaţa, mersul ei firesc. Dar gândirea fermă, pasul hotărât N-a putut să-mi schimbe calea ce am avut Şi toate acestea prin care am trecut Sunt date de Domnul, El a hotărât!

144

Naşterea sfântă Tăcerea e profundă În noaptea înstelată, Iar frigul ce se lasă E tot mai persistent. La Betleem, în grotă În ieslea cea săracă Pe paie, lângă vite Se naşte-un prunc etern El vine să ne-aducă Iubirea cea cerească Trimisă de la tatăl Iubitorilor cereşti Şi că-acolo-n ceruri În care El ne-aşteaptă Cu braţele deschise. Şi doruri îngereşti Mai vine să ne arate Cum să-L iubim pe Domnul Să-i facem voia sacră Spre a ne mântui În lupta asta cruntă Cu nedreptatea oarbă Şi răul ce ne-apasă Din fiecare zi. Priviţi cât de gingaşă Şi fragedă-i făptura, Iar Maica Preacurată Îl apără de frig Şi boii, de aproape Îi dau pe nări căldura Ca cel venit pe lume Să se încălzească un pic. Ciobanii de la stână S-au prezentat cu daruri La pruncul cel din iesle Ce-n lume a sosit Cu plecăciuni smerite Şi feţe luminoase Se uită la făptură Spunând „Bine ai venit!” 145

Ai plecat! Ai plecat când nu credeam vreodată, Ai plecat când nu puteam să ştiu, Că iubirea mea a fost furată Şi de atunci nopţile-mi sunt pustii. Dorul mă frământă şi mă-ntreabă Ce păcat atât de mare am săvârşit Să renunţi la tot şi dintr-o dată Iubirea noastră să devină amintiri. Am crezut că ea va fi o stâncă De granit în astă lume rea, Dar n-a fost decât o amăgire Şi acum, nu pot scăpa de ea. Vreau dorul să mi-l ştii Să stau la pieptul tău Cu şoapte minunate Să-ţi spun tot focul meu. Şi să m-alinţi şi să mă mângâi Iubirea mea să-ţi fie ultima şi cea dintâi Şi să te întreb de ce ai plecat, Iar tu să-mi spui că totul e uitat.

146

Maestrul (la moartea lui A. Păunescu) Poetul nostru a plecat Zăcând pe pat îngândurat Că multe mai sunt de făcut Şi nu le-a dat un început. Ai fost o stea ce-ai strălucit Pe-acest pământ nefericit Că multe-n lume a căutat Să aibă un liman curat. Şi să-şi găsească la zenit Răcoarea timpului sfârşit Prea repede te-ai despărţit De toate pe acest pământ Şi le-ai lăsat în plata lor A tuturor, a tuturor. Noi regretăm plecarea ta Şi ne rugăm să fii iertat De tot ce-n viaţă ai visat Şi gânditor le-ai îngropat. Maestre, noi îţi mulţumim De bogăţia ce-ai lăsat Din scrisul tău mult prea udat Cu lacrimi calde, rugi fierbinţi Cu gândul că vom fi cuminţi Aşa cum ne-ai rugat. Plecarea ta-i un gol imens Ce nu-l poate acoperi Nici un alt astru gânditor În nicio zi. Acum, la ceasul cel din urmă, Noi constatăm un lucru cert Că România pierde acum Un fiu, un făcător de pace Şi-un foarte mare înţelept Un patriot ce toată viaţa A scris durerea României Şi a făcut ca să răsară 147

Un câmp întins cu flori Pe-a noastră glie. Nu-l mai duşmăniţi atâta Nici unul nu aţi făcut cât el Şi cât de mult a iubit ţara Pământul, în care acum stă el. Acum, când este în mormânt Lăsaţi-l cel puţin în pace Să doarmă somnul lui de veci În linişte şi tristă pace.

148

Ne pleacă actorii Ne pleacă actorii, Dar voi nu vreţi să ştiţi Că sunt titanii care au slujit o viaţă La muza demnităţii unui vis Şi steaua ce le-a apărut în viaţă. Ne pleacă actorii Şi ca nişte tâmpi Privim nepăsători cum ei suspină Şi nu vedem cât de adâncă e Durerea prinsă-n margini de lumină. Ne pleacă actorii Bunii noştri zei Iubiţi în demnitatea lor divină Tăcuţi, fideli, cu pasul măsurat Păşesc pe drumul lor ca o lumină. Ne-au încântat de foarte multe ori Cu demnitatea-i şi nobleţea cunoscută Şi ne-a fost teamă de necazul lor Atunci când mai pierdeau câte „o redută”. Acum se duc, în alte locuri bune Ca să trăiască într-o pace adâncă Privind la noi care-am rămas în urmă Cu frica greutăţilor diurne. În locul lor vor apărea şi alţii, Iar cartea vieţii a mai dat o filă, Dar nu putem ca să-i uităm pe ei Care au deschis oceanul de lumină. Pe ei să îi cinstim şi cu răbdare Să aşezăm la capul lor, acum Cu pioşenie şi cu iubire o floare.

149

Ora dintâi În seara care vine Aş vrea să fiu al tău Să mă îmbăt de şoapta Şi trupul tău mereu. Să-ţi simt iubirea adâncă Şi gesturile-ţi fierbinţi Duioasa mângâiere Şi gândul că nu minţi. Să-mi spui cu şoapta lină Şi ochii tăi închişi Că mă iubeşti puternic Atât cât mai exişti. Ai despicat tăcerea Minutelor dintâi Făcând frumoasă clipa Rugându-mă „rămâi”. Îţi ascultam dorinţa Şi mă-ntrebam „de ce” Îmi spui toate acestea Cu atâta patimă. Cuvintele sărace Nu pot reda pe loc Duioasa-mbrăţişare Strângându-mă cu foc. Câte frumoase vorbe Arăţi când vrei să-mi spui Că dragostea ţi-e mare Că mă iubeşti ca-ntâi.

150

Fratelui meu şi cumnatei mele (care au plecat) Mă răscoleşte dorul De câte ori gândesc La poarta veşniciei S-ajung să mă opresc. Şi cu privirea dusă Pe negrele-i cărări Să sting durerea-n suflet Şi dorul pentru ei. E dorul meu năprasnic Căci nu pot ca să uit De parcă sunt aievea, Dar glasul lor e mut. Şi-n legănarea mării Şi-n anii ce-au trecut Tristeţea şi mâhnirea Rămân ca la-nceput. Plecaţi în veşnicia Făpturilor cereşti Acolo, dragă frate Aş vrea să vieţuieşti. Căci inima ta bună Şi mare cum era Nu duşmănea pe nimeni În bunătatea sa. Tu m-ai iubit în viaţă Atunci când o trăiai Şi dragostea de frate Adânc mi-o arătai. Iar eu simţeam iubirea De frate, între noi Şi ascultam povaţa Venită de la voi. Aş vrea să-ţi mai văd chipul Şi felul cum zâmbeşti În serile de vară 151

Şi-n zile fecioreşti. Când ne strângeam cu toţii Ca să ne povestim Ce amintiri plăcute Au fost şi câte vin. Şi râsul era mare, Iar glumele curgeau Făcând frumoasă seara Pe care-o petreceam. Acum, din toate acestea N-a mai rămas nimic Decât o amintire, lugubră şi atâta Aşa gândeam la anii ce noi i-am petrecut Şezând pe malul mării, în visul meu pierdut Şi cu o resemnare, încet, făr’ de cuvinte În piept cu o durere, şi-n ochi cu lacrimi sfinte. Îmi şterg a mele lacrimi Care-mi veneau şuvoi, Mă-ntorc, păşesc agale, şi tainic, ca o umbră Şi caut o speranţă în viaţa mea diurnă.

152

Voi, tineri Voi, tineri mai priviţi la stele? Vă mai plimbaţi seara prin parc? Şi căutaţi Steaua polară Pe bolta cerului înalt? Vă mai aduceţi câte-o floare Şi tremuraţi plini de fiori Când se iveşte-n colţul străzii Fiinţa ce aleargă-n zbor? S-ajungă cât mai iute-n locul Unde-o aşteaptă negreşit Duios şi tandru, cu sfială Amorul sacru, om iubit? Sau v-au furat a lumii valuri Căci la tot pasul poţi să vezi Nemernici şi fapte triste Ce nu îţi vine să le crezi, Iar când deschizi televizorul Ţi-arată cât şi cum a fost Furat şi tâlhărit vecinul Şi câte accidente-au mai fost, Violuri, pateu fără lege, Tot ce-i mai rău şi mai cumplit, Le vezi pe toate cu toptanul Unde cultura a amuţit. Copii-n şcoală fac o lege Pentru că şi taică-su-i patron Şi are bani mai mulţi ca altul Şi că-i mai mare filfizon. La un ghişeu o casieriţă Vorbeşte foarte iritat Şi daţi o dată banii, doamnă Vedeţi cât am întârziat. Autobuzu-i plin de lume Căci nu ştiu unde se duc toţi Care de care cu probleme De câtva timp nu mai suporţi. 153

Te-ntrebi atunci, unde-i cultura Unui popor cu multe griji Căci parcă prea veniră multe Pe capul nostru într-o zi, Mă doare că această avere De tineri harnici şi frumoşi Se iroseşte fără seamă Şi nimeni nu-i luat la rost. Nimeni nu se gândeşte acum Că e păcat să îi lăsăm Să nu îşi fac-un rost în viaţă Acum să îi ajutăm! Acesta-i viitorul ţării Şi pe acesta de-l lăsăm Să se destrame-n voia sorţii Cum mai putem să mai sperăm? Daţi-le voi cei de la cârmă Speranţe noi şi loc de muncă Ca să muncească aici, cu râvnă Şi ţara s-o consolidăm De ce să plece-n ţări străine Să-şi caute un trai mai bun Când ţara noastră e bogată Al ei pământ să îl cinstim Căci la trecutul ei preasfânt Se-ntorc strămoşii în mormânt. De tot dezmăţul arătat Şi peste tot înştiinţat, Iar şcoala, turnul de cultură Ce ne-nvaţă să fim cinstiţi Acum zdravăn e păzită Cu paznici, ca la puşcării Aceasta e democraţia? Ce ne-au vândut-o „virtuoşii” Atunci să şi-o păstreze dânşii Să nu ne creadă pe noi proşti.

154

Fulgul de nea Un fulg s-a aşezat în palma mea Cu legănări uşoare, cristaline Şi mă uitam la puritatea sa, Iar viaţa cât îi este de fragilă. Din tot înaltul el a coborât Cu demnitatea unui bloc de gheaţă Ca să aducă aici pe pământ Iubirea iernii, care îl răsfaţă. Priveam cum se topea micuţul fulg Ce nimerise, din greşeală, în palmă Şi care din steluţa de argint Rămase doar o lăcrimioară oarbă. Pentru o clipă, tu ai strălucit Când a sosit să-ţi împlineşti destinul Apoi, într-o tăcere de mormânt, Un semn s-a dat şi a-nceput declinul.

155

Moartea bradului M-aţi îmbrăcat cu fală Mi-aţi pus ghirlande multe Şi multe beculeţe Căci nu pot să le duc. Şi-n ramurile mele Podoabe neştiute Să-aveţi voi bucuria În seara de Crăciun. În vârf, mi-aţi pus podoabe Ca să fiu cât mai falnic, Jur-împrejur, beteală Tot ce era mai bun Cadouri minunate Steluţe roşii, o mie, Dar fără rădăcină, Mă sting încet şi plâng Cât de frumos şi falnic Trăiam eu în pădure, În ţarina străbună Şi printre fraţii mei, Dar a venit securea Cea aprigă şi dură Cu lovitura-i seacă Căzui în urma ei. Eram copil, ca tine În lumea asta mare Şi căutam iubirea Ce cobora din soare. Vă bucuraţi de mine Că sunt la voi în casă Şi aşezaţi pe masă Mâncarea cea gustoasă. Şi vă mândriţi cu mine Că am frumosul port, Dar nu vreţi să-nţelegeţi C-aţi îmbrăcat un mort. Căci lângă voi prieteni, Încet, în agonie, Brăduţu-şi pierde viaţa Trecând în veşnicie. 156

Frunza Ca-ntr-un vals cu multe piruete O frunză cobora către pământ Şi-n focul ei sublim de balerină Face un dans al morţii tremurând. Pe tot parcursul căii ce o făcea Din pom şi până acolo, pe pământ Îşi revăzu pe loc întreaga viaţă Ce o trăise, sus pe ramuri stând. Văzu, cum mugurel fiind, pe ram Căldura o învăluia de sus Şi simţea că-i este atât de bine, De parcă paradisul i s-a deschis. Apoi când se făcu o frunzuliţă Zefirul mângâind-o de cu zori Şi-n dans vioi ce legăna coroana Petale albe, scutura la flori. Crescu această frunzuliţă mică Şi-ntr-o vară mare se făcu, Iar legănarea ei de sus umbrită Lăsa răcoare, leneşă, sub nuc. Sub nuc se odihneau toţi trecătorii Care drumeagul mic îl parcurgeau Şi ridicau privirea către ramuri Cu semnul crucii, ei îi mulţumeau. Răcoarea se lăsase dinspre munte, Iar adierea se-nteţi pe loc Şi scuturând mai cu putere creanga Rupsese frunza cu codiţa ei cu tot. Acum se prăvălea către pământ Şi-n drumul acesta nimeni n-o ajută Căci ea din braţul nucului s-a smuls Şi cade-n veşnicia grea şi mută.

157

Plimbare, în zori pe malul mării În aşteptarea zorilor fecunde Privirea mea îneacă toată zarea Iar luna care merge la culcare Deschide calea razelor de soare. Iar marea clipoceşte liniştită Cu legănarea ei mângâietoare Ce poartă cântecul marinăresc pe unde Venit de la vaporul ancorat în zare. Mă plimb pe mal, iar briza dimineţii Aduce sarea şi mirosul ei de alge, Iar pescăruşii-n zborul lor haotic Îmi dau speranţă şi un gând zănatic. Cu pasul măsurat şi fără grabă Păşesc pe mal, în dimineaţa clară Căci frumuseţea firii mă inundă, Iar măreţia ei mă înfioară. Încet, încet se face ziuă bună Şi-ncepe totul să se arate-n cale Căci astrul zilei se înalţă-n boltă, Iar măreţia lui e tot mai mare.

158

Şatra Căruţele trec legănate În şirul ce ele-l formează Ţiganii de sub coviltire Aşteaptă, dorind să se oprească. Şi şatra se scurge la vale Pe drumul din sat fără ţintă Căci tristă le e acum viaţa Sărmani în dureri şi în lipsă. Iar caii păşesc în tăcere Cu pasul încet, mistuit Zăbala din gură îi frige Şi-ar vrea un popas liniştit. Căci soarele arde puternic, În miezul de vară şi zi Căruţele curg legănate Cu dorul nestins de-a opri. La gârla din sat poposesc Şi ele în roată se strâng, Iar cai-s lăsaţi ca să pască În arşiţa verii şi-n câmp. Se-aprinde pe dată şi focul, Ceaunul e pus ca să fiarbă, Mâncarea săracă de astăzi Ce-a fost totdeauna mâncată. Copiii se joacă prin preajmă În pieile goale, fugind, Nu ştiu nici de somn, nici de masă Cu-n dor nesfârşit hoinărind. Apoi, când se lasă iar seara Ţiganii se-adună la foc Cu mic cu mare se-adună Lăuta porneşte din loc. Cu patimă cruntă arcuşul Porneşte pe strunele ei Cântând cu durere şi jalea Şi lipsa din mijlocul ei. 159

Şi dansul porneşte zănatic De tineri şi tinere-n joc Cu legănări voluptoase Şi gesturi iuţite-n joc. Iar zarva continuă-n noapte Luceferi şi Luna se-opresc Să vadă cu toţi deopotrivă Nomazii cum viaţa-şi petrec.

160

Călător în pustiu Cărări nevăzute Ce trec prin văzduh Şi urcă către înalturi În zarea fierbinte Când soarele-i sus, Iar jos e nisipul cel aspru Şi hainele-s grele Şi raniţa grea, Iar ziua de foc ce ucide Cu pasul agale În ritm legănat Gândeşte la ziua de mâine Şi tot i se pare Că vede-un copac Că iarba i-aici, Este aproape Sudoarea-i pe spate, Pe piept, pe grumaz, Iar hainele-i joacă în ape Ridică spre ceruri Privirea oftând, Cătând înadins o scăpare. Căci oaza promisă, izvorul dorit Departe-i şi nu-i iese-n cale De zile întregi, aşa se târa În arşiţă, ce viaţa-i curmă Dar el hotărât şi-nadins se lupta s-o vândă cât poate mai scumpă.

161

Sunt un fir de nisip Sunt un fir de nisip Într-un mare mister De lumină şi dungi De-ntuneric etern. Numai tu le dai sens Şi le spui cum şi cât Ar dori fiecare Roata vieţii trecând. Le aşezi şi le ştii Într-un joc cumpătat Doar de tine ştiut Cu cântar, măsurat. Timpul nu are sens Doar la noi care ştim Că el n-are început Şi vreodată sfârşit. Şi-n acest univers M-am trezit că exist Cu ideea deşartă Sunt un fir de nisip.

162

Tabloul Stăteam şi tot priveam într-o tăcere O pânză de tablou de pe perete Şi mă gândeam ce soartă are omul Şi câte întâmplări de la o vreme. Tabloul înfăţişa o bătrânică Ce îşi ducea ulciorul care Era umplut cu apă din fântână. Adus tocmai de-acolo din vale Mergea încet şi pasu-i cu măsură Aşa cum fac bătrânii pe cărare Şi-nţelegeam cum pictorul voise S-arate greutatea, cât de rău o doare Şi câtă jale e pe faţa ei bătrână Şi crede că a părăsit-o Sfântul Căci până la căsuţa ei mai are Şi a-nceput parcă să bată vântul Şi tot privind această pânză tristă Se coborâ în mine o tristeţe Că parcă aş fi vrut să-ntind o mână Să-i iau ulciorul şi să-i spun „Bineţe” Şi să i-l duc la casa ei cea mică Ce se vedea la capătul cărării Şi apoi să strig la Cel de sus, „Ajută-i!” Nu o lăsa în pragul disperării.

163

Toamna Intr-o tavernă, tristă şi murdară Cu mese şchioape şi cu bănci de lemn Se strânseră muşterii de pe-afară Ca să mai guste-un păhărel. În colţul sălii, la o masă mică Şi cu privirea aruncată-n gol Un muşteriu îşi bea micuţa ţuică Şi se gândea la câte, fel şi fel. De ce această omenire întreagă Nu înţelege că-i deşertăciune Să strângi averi imense, multe, multe Şi să le pierzi aşa pe neştiute. Şi îşi plimba privirea lui prin sală Şi cântărind din ochi pe fiecare Căci vede cât de tristă le e viaţa, Dar fericiţi că n-au avere mare. Şi iar se-ntoarce în ale sale gânduri Şi se vedea în vremea tinereţii, Când el fiind bogat şi cu renume Se arunca în valurile vieţii. Dar ce folos că toate se pierdură Nimic din tot ce-a fost n-a mai rămas Căci îşi jucase averea-n cazinouri Şi-acum sărac pe lume a rămas.

164

Luaţi o carte bună şi citiţi Luaţi o carte bună şi citiţi Ca să uitaţi de lumea de afară Şi căutaţi în ea tot ce doriţi Scăpaţi de grijile ce vă-nconjoară. De ea să te bucuri sincer şi cinstit, Iar personajele prin faţă se perindă Şi desfăşoară înaintea ta Toată povestea ca într-o oglindă. Şi te implici în rolul care îl au De parcă simţi cum sufletul te doare Atunci când ele sunt într-un impas Şi-ai vrea să le ajuţi pe fiecare. Te bucuri de succesul lor deplin Şi vezi cum inima-ţi tresaltă, Iar bucuria vieţii o simţi în piept De parc-ai fi cu ele laolaltă.

165

Căţelul orfan Sunt un căţel micuţ şi fără nume, Iar lumea îmi tot zice „marş de-aici” Căci stau şi eu la câte-o uşă unde Îmi poate arunca o bucăţică de şorici. Mă tot întreb dacă mă izgoneşte Că n-am făcut la nimeni nici un rău De când mămica mea mi-a spus să stau pe-acasă Căci după aceea a fost lovită de-un troleu. Acum sunt pe lume singuratec Şi cei mai cu putere, mă ca bat, Dar stau aicea că cine ştie, poate mi-or arunca şi mie o bucăţică de cârnaţ. Pe un carton stau, noaptea, sub o scară, Dar şi acesta mi-a fost confiscat Căci au trecut măturăresele azi noapte Şi eu atunci cu fuga am scăpat. Mă uit la fraţii mei , de pe la case Care de care mai cu ifose. Şi-mi spun în gând „câtă mândrie au” Probabil s-a născut în scutece. Eu m-am născut la colţul magaziei. În groapa ce-o făcuse mama mea Da-i mult de atunci aproape o veşnicie Căci tare greu mai trece viaţa grea. M-aş bucura să am şi eu prieteni Să mă înveţe şi pe mine cineva Ce e frumos şi bun pe lumea asta. Dar eu rămân aici cu viaţa mea.

166

Câmpul verde de copil Gândind la tine, eu am adormit, Iar boarea verii adia uşor Şi parcă visul ce-l purta Pe loc m-a-nvăluit. Căci se făcea că hoinăream Pe verzi câmpii ce se-ntindeau Şi fluturii încet zburau, Iar noi ne bucuram. În jocul sincer de copiii Fără de griji şi de dorinţe Căci ne plăcea să fim cuminţi Să n-avem teama lor. Şi alergând uşor pe ploi Vorbeam de cate sunt Pe-acolo şi pe-acest pământ În prea frumosul nostru grai. Şi aş fi vrut să mai rămân În câmpul verde de copil, Dar visul a fost foarte scurt Iar noi am tot crescut.

167

Seara de ajun Şi iar s-aşterne iarna peste ţară, Iar vântul a-nceput din nou să bată Şi frigul ne încearcă şi ne stânge Căci focul trebuie înteţit în vatră. Pădurea, cu copacii ei puternici Ce stau ca la paradă, drepţi, de-a rândul Şi care-acum se pleacă gemând jalnic, Iar crengile trosnesc când bate vântul. Şi urletul de fiară hămesită Se-aude din străfundul ei târziu Care drumeţ se-ncumetă să plece În drumul lung, în noapte şi-n pustiu? Şi totuşi, pe drumeagul care suie Către sătucul ce se vede-n zare Suie încet, dar hotărât pe cale Şi-ncet, încet, cu grija de părinte Se-ndreaptă spre căsuţa de sub munte Unde lumina licăreşte la fereastră Şi bate în oblon, spre a-i răspunde. Din casă se aude vorbă multă De glasuri de copiii şi voie bună, Iar inima-i tresaltă cu iubire Şi-o lacrimă i se prelinge pe o mână, Iar uşa se deschide deodată Şi-n faţa lui apar doi copilaşi. Sunt copilaşii lui, care-l aşteaptă Cu daruri, să se-ntoarcă din oraş. Drumeţul îi îndeamnă cu blândeţe Să stea cuminţi, pe pat, şi răbdători Căci tata le-a adus şi de-ale gurii, Iar jucăriile micuţe sunt ale lor. Căci spune el atunci când îl întreabă Că s-a-ntâlnit cu Moş Crăciun, în drum Şi l-a-ntrebat dacă-s cuminţi copiii, Iar el i-a spus că stau cu mama lor acum. În casă focul pâlpâie în vatră E seara sfântă de Ajun Şi niciodată nu a fost mai tainic Ca-n seara asta sfântă de Crăciun. 168

Mulţumire pentru părinţi Sunt părinţii noştri care Ne-au crescut, ne-au educat Stând la căpătâiul nostru Lucrând ne-au supravegheat. Ne-au crescut să fim destoinici Drept în faţă să privim Să nu apărăm minciuna Adevărul să-l grăim. La şcoală ne-au petrecut În hăinuţele curate Cu îndemn şi mângâieri Fiţi cuminţi şi-nvăţaţi carte! Şi pe drumul nostru-n viaţă Am pornit semeţi şi drept Pentru bucuria noastră Ca să fim mai înţelepţi. Apoi, ei s-au dus sărmanii Şi din truda lor, acum Suntem noi acum cu carte Şi în gând le mulţumim. Şi c-o lacrimă fierbinte La mormântul lor venim Pentru simpla mângâiere Sus în cer să ne-ntâlnim.

169

Te-ai depărtat Dacă într-o zi vei hotărâ Şi vei pleca pe drumul tău Te rog să iei cu tine-n gând Durerea sufletului meu. Aprins de dorul pătimaş Şi răscolit că vei pleca De amintirile ce-mi laşi Ce viaţa ne-o încununa. Cu tine poţi ca să mai iei Şi lacrimile de argint Ce-au curs şuvoi nestăvilit Când te rugam „mai stai un pic” Te-ai depărtat ca o năluca. Pe panta neagră a despărţirii Lăsând în urma ta durerea Şi greaua pierdere-a iubirii. N-am să te cert pentru aceasta. E firea ta de mai-nainte, Dar poţi fi sigură acum Voi trage noi învăţăminte.

170

De voi pleca De voi pleca, să nu plângi după mine C-acesta este un drum de toţi ştiut El pune capăt unei vieţi trăite Şi-ncheie un capitol început. În viaţă de te-am supărat vreodată Te rog frumos şi sincer, să mă ierţi Şi dă uitării supărarea oarbă Ca să ajung în primăverile cereşti. Şi nu te întrista că sunt departe Căci voi fi totdeauna în gândul tău. Şi te voi sfătui cu tot ce-i bine Atât cât va vrea bunul Dumnezeu. Am mers pe acelaşi drum o viaţă-ntreagă Şi am crescut doi brazi frumoşi şi drepţi Cu care ne mândrim acum-n viaţă Pentru că sunt copii cinstiţi şi înţelepţi. Ei sunt acum speranţa vieţii noastre Şi bucuria pentru ce-am trăit Când îi vedem intrând pe uşa casei Şi bucuroşi ne spun că au sosit Eu, resemnat mă voi retrage-n umbră Şi voi privi frumoşii noştri brazi Realizările şi paşii lor în viaţă Şi voi fi fericit pentru cei doi urmaşi.

171

Tăcerea nopţii Sunt singur pe stradă şi merg în tăcere Cu pasul grăbit către casă, Iar ploaia măruntă alunecă tristă Şi frigul în mine se lasă. Căci negura nopţii persistă mai tare Când nori plini de ploaie se plimbă Un câine ud leoarcă, pitit, stă pe o scară Căci viaţa de câine e tristă. Se-aude departe un zgomot de frâne Bolidul apare din umbra Şi apa din şanţul rigolei ridică Dispare apoi, fără urmă. Începe şi vântul parcă să bată, Iar pomii vuiesc a durere Mă las frământat de tristeţea nocturnă Şi sufletul meu parcă geme. Sunt prins de noianul tristeţilor care Apar perindate prin faţă Răcoarea din mine o simt şi mai tare Şi inima-mi este de gheaţă. Ajung la căsuţa mea mică, cu curte, Pitită şi ea pe o stradă Apăs pe mâner şi-o ridic ca să nu sune Şi intru mai repede-n casa Şi caut butonul, lumina să vină Să-mi scalde întreaga odaie. Să simt ambianţa plăcută şi mută Şi-a focului dulce văpaie. m-aşez confortabil, încet în fotoliu din faţa căminului mare să-mi scoată răceala ce am îndurat pe drumul de-ntoarcere acasă.

172

Plaiuri româneşti Frumoşii munţi cu nori pe frunte. Sunt uriaşii ce păzesc Sublimul plai al ţării mele Pământul nostru românesc. Izvoare, codrii cu verdeaţă, Câmpii cu holdele în pârg, Livezi ce rodul îşi răsfaţă În ciripit de ciocârlii Pe dealuri, viţa cea de vie Muncită, hăt din moşi strămoşi Ce varsă vinul în pocale La oameni harnici, inimoşi. Şi ape repezi dau năvală Cu limpezimea-i de cristal Să guşti din ele fericirea Din anotimpul unui an. Veniţi cu toţi ca să vă convingeţi Că plaiurile româneşti Sunt primitoare şi v-aşteaptă Să vă primească ca-n poveşti. Şi-atunci cum să nu iubeşti Aceste plaiuri minunate Ce-şi poartă vraja lor de veacuri Şi măreţia lor s-o crezi.

173

Pământ iubit al ţării mele Pământ iubit al ţării mele Tu ne-ai crescut în bucurii Ne-ai dat tot crezul omeniei Şi darul de a te sluji. Ne-ai luminat cu slava vieţii Şi cartea ne-a fost căpătâi Şi pavăză în faţa sorţii În anii noştri cei dintâi. Hotarul ţării noastre bune Ne-ai învăţat să-l apărăm Să afle toţi duşmanii noştri Că al nostru e şi nu-l dăm. Iar care te slujeşte În el, noi casă ne-am găsit. Când hoardele cu cai sălbateci Veneau pe-acest pământ iubit Cu barda-n mână şi cu sapa Noi am sărit să te-apărăm. Pământ străvechi al ţării mele În lume noi te lăudam Tu ne-ai fost casa şi speranţă Aici noi vise făurim. Iubit pământ al ţării mele Acum, noi vrem să te slujim Să fii pace şi speranţă, Lumină, dragoste, iubire Şi ani de linişte, de-a pururi Toate acestea-n fericire.

174

Mânie oarbă Suntem un neam de oameni minunaţi De cetăţeni ce au ştiut ce-i munca Din zori şi până-n noapte am trudit Şi-acum nimeni nu ne preţuieşte râvna. Am construit şi fabrici şi uzine Din banii noştri, toate le-am făcut Căci ne gândeam că va veni odată Şi pentru noi un altfel de-nceput. Am ridicat furnale îndrăzneţe, Rafinării şi şcoli căci nu aveam Şi-am zidit la temelia lumii Un piedestal cu care ne mândream. În porturile noaste minunate Intrau vapoare de prin alte ţări Ce aduceau puzderie de mărfuri, Iar de la noi plecau în patru zări. Şi-acum ne-ntrebăm, unde e truda Pe care am depus-o an de an În schimb de zi şi iar în schimb de noapte Ca să ne facem planul Cincinal. Cu ce te-am supărat glie străbună De te răzbuni pe noi aşa de crunt? Căci n-avem bani nici de medicamente Şi viaţa ne-o grăbeşti spre mormânt. Căci toate ce le-am construit odată Din truda noastră adunată zi de zi La toate acestea au dreptul doar unii, Iar noi avem doar dreptul de-a muri. Vorbiţi de toate, de democraţie Şi ţineţi conferinţe ore-ntregi La cei ce au o pensie mizeră, Iar voi sunteţi cu flori la butonieră. Dar n-aveţi teamă, toate sunt pe lume Ca un şuvoi de apă de pe munte Ce rupe tot ce-i stă în cale Ş-apoi se pierde undeva în vale. 175

Foc nestins Mă mistuie un foc nestins Cu mâna ta, tu l-ai aprins Şi gura ta l-a-ntreţinut Cu vorbe dulci şi cu-n sărut. Ba nu, şi mângâieri mi-ai dat, Cu sărutări m-ai alintat Aşa, să ştiu că eşti aici Mi-ai dat speranţă într-un vis. Iar chipul tău frumos şi blând Mi-a dat fiori pe-acest pământ Când prima dată l-am văzut Cu dragoste vorbind. În lumea asta precum vezi Se-ntâmplă multe de nu crezi, Dar şi iubirea-i lucru sfânt Pe-acest pământ.

176

Păreri de rău Când toamna în culoarea ei superbă Îşi modelează tot mai tare, haina Aduce amintirea cea din urmă, Dar inima-mi rămâne ca inertă. Tristeţea mă cuprinde tot mai tare Şi seara tot mai mult se înnegreşte Cuprins de dor şi gânduri pătimaşe Spre tine vreau să plec, dar pasu-mi se opreşte. Şi vreau să uit că tu ai fost de vină Că n-ai păcătuit precum ţi-e felul, Dar îmi apare-n faţă toată scena Şi-atunci încep să înţeleg misterul. Şi uite aşa mă zbat în agonia Durerii că exişti şi mă cutremur Cum te-am lăsat să pleci de lângă mine De ce a-ngăduit acestea cerul? Tu n-ai înţeles iubirea mare Ce eu ţi-am dăruit-o ca pe-o floare N-ai înţeles menirea vieţii tale Şi ai plecat, fără să-mi spui, pe trista-ţi cale.

177

Speranţa omului Zorii se ivesc la marginea zării Iar roua îşi plimbă mărgelele albe Pe frunze ce stau adormite pe ramuri În salbe Răcoarea nopţii se frânge şi piere Şi pleacă încet către aştri În linia cercului polar, de lumină Şi-n ochi luminoşi şi albaştri Aduc în culori vii, răsăritul A zile-i ce durere şi-a pornit Speranţa se-nalţă odată cu ziua Privind mai adânc spre zenit O nouă şi nestăvilită putere Întoarce în drum marea roată Căci ziua încet se iveşte, Iar noaptea-i în urmă mânată Chiar dacă se-mpotriveşte Şi nu vrea să plece departe, Dar ziua ce pasu-şi porneşte Dă linişte-n gândurile noastre Mai harnici, mai buni şi mai sinceri Dorim să avem înainte Şi credem că ziua ce vine Ne duce spre culmi mai senine Amestec de „umbre” târzii În munca de veacuri sortită Şi noaptea dispare complet Când ziua se lasă vestită.

178

Două uşi Două uşi stăteau de vorbă Ba de una, ba de alta În aceeaşi încăpere Făcând haz una de alta. Astăzi m-am sculat devreme, Zise una la cealaltă Şi sunt tare obosită, Nespălată, prăfuită. Stau murdară-ntre pervazuri Aşteptând să vină ora Când programul se termină Să nu te mai ţin de vorbă. Cealaltă uşă plină De tot soiul, de oftat, Şi de ifose, vezi Doamne, Că e uşă de notar, Stă proptită şi semeaţă Cu un fel de ironie, Iar în vorbă-i fără noimă, Vezi un pic de măgărie. Tu te plângi de-oboseală, Care nu ştii de cafele, De coctail-uri frumuşele Şi de şuete de tot felul? Dragă soră, mai cu stare Eu te rog să nu fii tristă Zic şi eu aşa-ntr-o doară Că sunt tare obosită. Că vezi cum se petrece Vine, mă împing într-una De afară către-năuntru Viaţa uite-aşa îmi trece. De-am greşit, îţi cer iertare Nu te supăra pe mine Că ţi-am şifonat prezenţa Şi odihna dumitale. 179

Şi lăsându-şi clanţa veche În tăcerea ei profundă Uşa ce muncise-atâta Căzu proastă şi nătângă. Arcuită-ntre canaturi Uşa de notar se umflă Şi cu-n gest de nepăsare Dă din clanţă „o poruncă”. Nu mai vreau această muncă Şi sunt tare supărată Unele stau toată ziua Iar eu nu stau o dată.

180

Te-ntreb De ce-am pierdut speranţa Ta, Părinte Nu ştiu de ce, dar ştiu că nu mai pot Şi răscolesc în minte, jurăminte Să le găsesc, dar nu le dau de rost. Nu pot să cred că Tu m-ai părăsit Şi m-ai lăsat acum la răscruce Căci fără Tine, unde să mă duc? Pentru că liniştea a dispărut din mine. Mă zbat între tot felul de nevoi Şi îmi rotesc privirea mea prin casă Şi văd câte mai trebuie să fac, Iar eu nu pot veni cu-n ban în casă. La cine să mă duc şi să îi spun Că pot munci orice, nu pe alese? Să-ndulcesc un pic din ce-i amar Şi să scăpăm de grijile terestre. Îndeamnă-mă, iubite Creator În lupta asta grea cu existenţa Şi dă-mi tăria ca să le-nving, Iar fapta bună să îşi dovedească existenţa.

181

Gânduri şi atât Nu vreau să pleci, iubito, Dar vezi că-ţi spun „adio” Oricât mi-ar fi dorinţa Tu n-o vei împlini. Aceasta este soarta, Aşa mi-e dat şi mie Sădim totuşi speranţa Că tu vei reveni. Când tu vei fi departe, Iar doru-mi va fi mare În aşteptarea crudă Mă duce la visare. Nu vei mai fi aceeaşi Când o găseam, cândva Şi mă-mbătam în ochii Şi-n bucuria ta. Unde-ai plecat, iubito? Aceste dulci comori Ce mă făceau adesea Să mă-nfior de dor. Şi mersul tău agale Şi pasu-ţi legănat Şi o guriţă dulce Ce duce la păcat. A fost oare aievea Sau poate c-am visat? Atâta puritate Eu nu am mai aflat. Nu te-ai gândit, iubito Plecând că laşi în urmă Tot focul despărţirii Ce-ntunecă în lacrimi Şi mintea şi privirea? Cu patima ascunsă Ţinută pe furiş Şi un noian de gânduri 182

Şi darul că exişti. Cine te mai mângâie Şi capul să-ţi alinte Şi să-ţi mai şteargă ochii De lacrima fierbinte? Nu va fi nimeni altul Oricât vei căuta În lumea asta toată, Te rog, nu mai umbla. Vei fi foarte mirată Când vei vedea la urmă Că ai dezamăgire Şi o groază furibundă. Atunci nu se mai poate Să-ntorci de la-nceput Să reînvii speranţa Şi totul cum ai vrut. Nu se mai poate acum, Căci totul a trecut, Te chinuieşti zadarnic Să-i dai un început. Dar iconiţa care O porţi la pieptul tău Să-ţi fie călăuză În tot „urcuşul” tău. Şi roag-o tu fierbinte Căci ea te va păzi Atunci când greul vieţii Te poate umili.

183

Şi plouă Plouă şi ploaia care cade Mărunt şi des, de nu se mai opreşte Mă face să mă simt c-un gol în suflet, Iar gândul meu hoinar la poarta ta se-opreşte. Şi golul care, parcă îmi şopteşte Că timpu-i viu, dar amorţit acuma Ascunsă printre nori, şi plimbă luna Şi gândul meu spre infinit porneşte. Răcoarea ploii mai adânc se simte Mai viu şi mai puternic dăltuieşte În inima mea, tristă, nepăsarea Atunci când dragostea se ofileşte Plăcutul nu, din tinereţi trecute Cu soarele iubirii în priviri S-a şters ca visul când apare ziua Trecând cu un regret în amintiri Şi tot aşa privind la firul ploii Îmi trec prin minte câte şi mai câte Şi cu răbdare, descifrez, în taină Puterea lor şi mâna nevăzută, Dar parcă se-nseninează într-o parte Şi norii au-nceput să se retragă, Iar luna îşi arată măreţia De aur cu splendoarea ei întreagă Şi atunci cum să nu crezi că o să vină Şi timpuri bune de la Cel de sus trimise Căci toate Le-a orânduit anume Şi ele într-o carte au fost scrise Şi le-om uita pe-acestea de acum Dar care, vezi, mă supără pe mine Şi-mi umplu pieptul numai cu suspine, Dar ştiu că tu mă înţelegi mai bine. Să nu te superi de ţi-am scris acestea Să nu te inervezi de tot ce-am spus Căci simt că viaţa asta ne uneşte Spre bucurii ce nu le-am mai avut. 184

Regrete târzii Întoarce-te la mine când te rog Ca să găseşti tot ce-ai avut odată Căci altfel pe cărarea ce-ai plecat Nu este chip de-ntoarcere vreodată. Păzeşte-ţi demnitatea cu temei Să nu te poată-ntoarce ea vreodată Şi află că regrete vor veni Mereu daca-ţi croieşti această soartă. Pe mine mă-nfioară tot ce spui Atunci când mai vorbim şi noi vreodată Şi-mi spui ca este totul cum ai vrut, Dar vorba-ţi este tristă, măsurată. Căci ţi-a plecat surâsul tău frumos În care cuprindeai tot universul Şi gura ta plăcută este acum popas În care se ascunde tot regretul. Şi amintirile ce te cuprind Când mai găseşti şi timpul pentru ele Revezi plăcutele momente ce s-au scurs Şi lacrimi calde-ţi tremură în gene. Poţi să ai totul, tot ce ţi-ai dorit În lumea asta, cât e ea de mare, Dar locul dragostei ce l-ai pierdut Nicicând nu poate fi schimbat şi pe parale. Nimic nu-nlocuieşte-un sentiment De dragoste profundă şi curată Acesta doar o dată îl primeşti Şi de-l primeşti, nu-l arunca pe poartă. Poate că nu ai vrea să mai auzi Şi să ştii de cele dinainte Ce le-ai trăit aievea, ceas de ceas Şi ai vrea ca să le ştergi acum din minte. Nu poţi şi nu te sfătuiesc Să faci această grea nelegiuire Aceasta-i dăltuită prea adânc Şi tocmai de aceea reînvie. 185

Nu-ţi vei găsi o linişte a ta Şi n-o să ai pic de odihnă Căci dorul te va urmări neîncetat Noapte şi zi şi-n zile de odihnă. Căci parte din cenuşa celor vechi S-or ridica mlădiţele firave Unei iubiri ce tu, acum, o ceri Şi-o cauţi ciocănind din poartă-n poartă.

186

Bradul Bătrânul brad, pe locul lui Se legăna în tihnă Şi socotea-n gândul lui Toţi anii ce trecură. Înalt, frumos, cu trunchi fălos Şi ramurile groase Privea cu un uşor dispreţ În vale, peste case. Erau în jur confraţi de-ai lui Brazi, pini, molizi, mesteceni Şi toţi priveau în susul lui Cu semnul demnităţii. Ei îl ştiau un veteran Al timpurilor sale Şi se mirau cum a putut Să crească aşa de mare. Toporul însă a lovit Cu-o lovitură seacă Şi bradul cel înalt şi drept Căzu, ultima dată.

187

Iubirea noastră-i o minune În nopţile cu lună plină Când amândoi stăteam pe mal, Iar apa clipocea alene Bătând de maluri val cu val. Credeam că timpul se opreşte În loc, aproape nefiresc Şi tot privind în largul zării Eram vrăjiţi de „pitoresc”. Durerea o lăsam deoparte, Iar grijile le amânam Să plece unde-or vrea în lume Şi să ne scape de calvar. Apoi, tinându-ne de mână Şi fericiţi, numai noi doi Priveam imensitatea nopţii Pe boltă, carul tras de boi. Şi cu dorinţa, să fim sinceri În gânduri şi-n fapte bune Spunem că vom trăi de-a pururi Iubirea noastră-i o minune.

188

N-ar mai avea vreun rost M-ai părăsit când eu credeam în tine Căci te ştiam pe-un sacru piedestal Şi-n fiecare zi udam cu „Apă vie” Speranţa, că vei sta încă un an. Puterea ce-a aprins scânteia-n mine Că eu să cred în visul minunat Se va revărsa în valuri de iubire Şi m-afunda mai tare în păcat. Tu ai plecat fără să ai regrete Cu-n zâmbet ştrengăresc pe chipul tău Şi-ai sfărâmat ce-am construit odată Tot ce era mai sfânt în pieptul meu. Dar să nu crezi că eu îţi port vreo vină Sau că simt regrete de ce-a fost S-au şters acele răni ce sângerau odată Să mai revii, n-ar mai avea vreun rost.

189

Golgota vieţii Aş vrea să mă întorc cu mult în urmă Şi să visez că încă sunt copil Să simt mireasma ierbii înrourate În zori de zi şi-n zvon de ciocârlii. Cu pasul rar să trec printre livezi Ce poartă rodul toamnei minunată Să strig la lume, viaţa de copil E partea omului cea mai curată. Şi să-mi îndrept privirea către cer Cu rugăciunea binecuvântată Opreşte, Doamne, roata timpului în loc Şi fă-mă iar copil, încă o dată. Şi-n jocul nostru simplu şi deschis Şi fără griji diurne şi mărunte Cu sufletul curat şi neatins Să încercăm ca să suim „un munte”. Să uit de cele rele pe pământ Ce le-ntâmpinăm cu toţii-n viaţă Copilăria-i lucrul cel mai sfânt Ca s-o aducem cât mai des în viaţă.

190

Închinaţi pentru părinţi Dacă vreţi să-nchinaţi Un pahar de vin bun Pentru foştii părinţi Eu aceasta v-o spun: Ei sunt cei ce au trudit Şi muncind, educat Ne-au purtat grija vieţii Şi în zori s-au sculat. Când la şcoală ne-au dus Şi cu lacrimi fierbinţi Ne-au pupat pe obraji Şi ne-au spus: „fiţi cuminţi!” Şi-nvăţaţi tot ce-i mai bun Pentru voi este tot Grija lor de părinţi Grija noastră e tot. Închinaţi pentru ei Şi-amintiţi-vă cum Se aşezau lângă noi Cum soseau de pe drum. Şi-ntrebau de e frig Sau ne doare ceva, Iar noi, somnoroşi Ne-ntorceam pe saltea. Închinaţi şi să ştiţi Voi în gând să-i purtaţi Cu iubirea de om Şi deloc nu-i uitaţi. Amintirea lor este O icoană în piept Şi păstrată cu drag Căci aşa este drept.

191

Jurământ Pământule, ne eşti căminul În care noi dorim să fim Ne eşti puterea şi destinul Şi testamentul cel sublim. Tu ne ajuţi, ne dai speranţă La fiecare om de rând Şi ne sădeşti adânc în inimi Dragostea sfântă de român. Cu braţul hotărât, românul De strajă la hotar a stat Şi apărând glia străbună Urgia vieţii a-ndurat. Pământule, ce ne eşti tată Căci fiii tăi tu ne numeşti Îţi suntem fii, pentru vecie Până-n hotarele cereşti. Şi de va îndrăzni duşmanul Să calce piatra de hotar Lovit de trăsnet va fi fiara Şi praf l-om face pe tâlhar Şi diadema cea de lauri Pe fruntea orişicui va sta Care loveşte-n plin duşmanul Şi glia şi-o va apăra.

192

Crivăţul Crivăţul sosi în prag La căsuţa din poiană Şi a întrebat suflând Voi, v-aţi pregătit de iarnă? Căci acuş, acuş apare Tatăl meu, marele domn Crivăţul de miază-noapte Trâmbiţând, suflând din corn. Dar din casă îi răspund Glasuri tinere şi multe Cum că totu-i pregătit Repede şi pe-ntrecute. Cum că lemnele sunt sparte, Aşezate-n stivă, toate În şopron, chiar lângă casă Ca să fie mai aproape. Că hambarele sunt pline Cu bucate de tot felul Şi că vinul din budane Poate curge, frumuşelul. Purceluşul cel mai mare E tăiat şi pus deoparte Şi că şuncile gustoase Stau să fie acum, mâncate. Poţi veni, vântule rău Să ne-aduci zăpadă mare Şi să ştii cumva matale Că te-am aşteptat mereu. Dar când tu te instalezi Peste plaiuri româneşti Noi, sărbătorim Crăciunul Ca în datini strămoşeşti.

193

Imensitate Într-un albastru infinit Unit cu zarea mării Un ţărm înalt şi liniştit Şi-o clipă-n faptul serii. Stăteam, privind, departe dus Pe căi necunoscute Şi căutam să desluşesc Ce este această lume. Imensitate, cât priveşti, Uscat, senin şi ape Şi-o imensitate-n piept Şi-n gândurile toate. Căci ce folos, nu eşti aici Să-nviorezi decorul, Iar eu tânjesc după răspuns Căci mare-mi este dorul.

194

Sfântul Duh Tu Duhule, prea bun şi sfânt Ne ocroteşti şi ne îndrumi Şi ne arăţi cum să luptăm Şi viaţa să ne-o apărăm. Ne spui de unde să pornim Şi încotro să o luăm Tu Doamne ştii ce am greşit Şi vrei ca să ne îndreptăm. Doreşti să fim un pic mai buni Să-nvingem răul pe pământ El ne dărâmă ce-am zidit, Dar noi în paza Ta clădim. Ne închinăm în faţa Ta O, Duhule prea bun şi sfânt Te adorăm şi te rugăm Adu-ne pacea pe pământ. Alungă tot ce-i rău, Preasfinte Să fim puternic apăraţi În ziua când vom fi la Tine Să fim de toate curăţaţi.

195

Bucureşti – lui Dan Spătaru Când ai plecat din lumea aceasta Un gol imens s-a coborât în noi Şi am simţit că bardul tinereţii mele De acuma nu mai este printre noi. Ne-ai bucurat cu cântecele tale Şi inima şi gândul întristat Căci ai adus de multe ori în viaţă O bucurie şi un uşor oftat. Plecarea ta a fost o întristare Pe care nimeni nu o poate alunga Căci ai fost bun şi blând cu toată lumea Şi cine nu stătea s-asculte vocea ta? Un gol imens se simte-ntre prieteni Şi toţi se întreabă cum de ai plecat Cât de uşoară, dar grea e despărţirea, Când vine ora bunului rămas. Mulţimea te petrece pe cărare Cu gânduri triste, fără vorbă-n glas În faţa morţii toţi suntem de-o seamă Acesta este ultimul popas. Priveam cum parcurgeai ultimii metri Din existenţa asta efemeră Şi mă gândeam ce tristă-i despărţirea Atunci când eşti oprit la „barieră”. Şi-atunci într-un final, ca de spectacol Un ropot de aplauze porni Era ce tu primeai întotdeauna Cu un regret că pierdem un artist.

196

Revino în ţarina străbună Mă cheamă dorul să-ţi sărut pământul Şi să te rog frumos ca să mă ierţi Tu, ţara mea Căci te-am purtat cu gândul Oriunde-am fost Şi unde mai trăiesc Eu ştiu că glia noastră prea-străbună Nu m-ar lăsa să mă despart de ea Aşa uşor Şi-oriunde-aş fi, mi-ar spune Vino acasă, fiu rătăcitor. Că-n altă parte, oriunde te vei duce N-ai să găseşti pământ mai roditor Şi oameni buni, cu judecata dreaptă Aşa cum e al nostru bun popor Ce frământa ogorul cu durere Să crească grâul bun şi sănătos Să aibă ţara, fii ei pe masă Pâinea cea albă şi vinul cel spumos Aşa te cheamă ţarina străbună Să vii acasă de unde te-ai afla Căci cinste nu-i mai mare pentru tine Când spui că România-i ţara ta.

197

Cât îndură inima Inimă, de ce nu spui Cât de mult ai suferit Patimi una după alta Ai trecut şi-ai înghiţit. Refren: Este timpul de-mpăcare Viaţa-i scurtă ştim cu toţii Să aducem alinare La ce-a fost şi acum nu mai suporţi. De unde mai ai putere Să răspunzi la suferinţi Cu iubire şi speranţă Nu cu ură şi dorinţi. Refren… Tu ai vrut să fii aceea Ce-ai clădit pe-un piedestal O iubire pătimaşă Ce te-a înşelat amar. Refren…

198

Ochii mei Ochii mei cât au plâns De iubire şi de dor Câte nopţi au vegheat Pentru-o clipă de-amor. M-ai făcut să visez La ce bun a fost tot Dacă tu ai plecat Nu mai are vreun rost. Paşii mei se opresc Şi te caut din ochi Unde eşti, unde-oi fii Când te chem şi nu vii. Sufletul mi-ai umplut De suspine şi dor Cu speranţă în piept Că te-ntorsei, că ţi-e dor. Au trecut ani întregi Când speram ca să vii Să te-ntorci şi să-mi spui Sunt a ta, sunt aici Până-n ultima zi.

199

Pentru Laura Stoica (care a murit în accident, 12.03.2006) De ce ai plecat când începeai un drum Cu o fiinţă ce-o purtai cu bine Şi care aştepta încă puţin Să iasă la lumină pentru tine. Ţi s-a curmat tot drumul început Pe care tu ţeseai o fericire Într-un cămin plăcut, frumos şi bun, Dar soarta a fost foarte rea cu tine. Urma să mergi în faţa Sfântului altar, Să perfectezi această căsnicie Şi să-i spui iubitului tău soţ Suntem legaţi de-acum pe veşnicie. Voia ca seara la pătuţu-i ei să-i spui Că dragostea de mamă e eternă, Dar toate acestea ţi s-au spulberat Când soarta a lovit fără cruţare Şi din maşina care vă purta pe toţi A mai rămas doar un morman de fiare. Noi toţi dorim ca tu să te înalţi La cele prea-curate şi cereşti Şi un pios omagiu îţi închinăm În amintirea noastră să trăieşti.

200

Rugă, la sfârşitul lui 2016 Doamne, alungă răutatea din inima mea Şi fă-mă blând şi bun, precum vrei Tu Învaţă-mă ce e iubirea şi răbdarea Precum şi Tu eşti răbdător cu viaţa mea. Acum, când mai sunt puţine zile Din anul care va pleca curând Şi ne vom aminti de el vreodată Ce întâmplări s-au petrecut, trecând prin gând Mă rog să fie pace multă, Doamne Pentru poporul meu şi pentru ţară, Să nu mai plece fiii ei pe-afară Să aibă loc de muncă pe-acest pământ. Acest tărâm iubit al ţării mele Sfinţit de sângele acelor bravi eroi Ce au făcut doar bine pentru ţară Lăsându-ne-o curată, pentru noi. Să o păstram în ale ei hotare Să o iubim, ca nimeni, pe acest pământ Căci ea ne este mamă răbdătoare Şi să-i aducem mulţumiri în gând.

201

Din clipele vieţii Câte clipe fericite am trăit Şi ce vise minunate noi ne-am făurit, Câte vorbe minunate ne spuneam, pe rând. Zorii zilei ne prindeau stele numărând. Anii au trecut în goană Şi-am trecut şi noi, Iar copiii noştri astăzi Sunt la fel ca noi. Vise îşi croiesc în viaţă Şi noi îi iubim Şi ne bucurăm cu toţii Pentru ei trăim.

202

Timpul trecut Ce repede mai trece Timpul vieţii Ce repede se duc Toţi anii buni. Când razele de soare A dimineţii Apoi, opaci coboară Într-un trist amurg. Ce scurtă mi se pare Acum calea Pe care am păşit surâzători Fără să ne gândim La cursul vieţii Cu bucurii şi tristeţi Ce-ţi dau fiori. Privind în urmă Anii care „zboară” Căci numai ei ştiu Unde se tot duc. Mă văd pe mine Hoinărind pe dealuri, Iar ziua o-ncepem Cu soare şi cântând. Aş vrea din nou Să am aceleaşi vise Şi să călătoresc Măcar o zi Prin anii ce-au trecut Ca o nălucă Şi să aud din nou Un tril de ciocârlii. Dar asta-i doar dorinţa Ce-mi cuprinde Un gând ce mă apasă Zi de zi, Iar altul îmi aduce Vehement în minte O viaţă ai, Trăieşte-o zi de zi! 203

Din cer senin Din cer senin Se-aud cântări De coruri îngereşti Şi mii de sunete Ce spun Pe Domnul să-l primeşti. Ciobanii vin a se-nchina La pruncul nou venit, Iar darurile i le pun Alături de copil. În pacea care se lăsa În Betleemul sfânt O stea ce drumul lung făcea De-odată s-a oprit. Trei magi veniţi din alte zări Intrară încet spunând Că Domnul este pe pământ Şi-i spun: Bine-ai venit! Te aşteptam de mii de ani Să vii să ne salvezi Din gheara răului întins Pe tot întreg pământul. Ozana îţi cântăm cu toţii Că ai venit la noi De-acum ne simţim salvaţi De răul crud, noi toţi. Te adorăm prunc prea-iubit Şi te iubim cu toţii Căci tu ne eşti limanul sfânt Rămâi, rămâi la noi.

204

Bunul Isus Bunul Isus e răbdător şi blând El ne ajută cum să depăşim Tot greul ce-l întâmpinăm în drum Şi ne-ntăreşte-n suflet şi în gând. Cu mâna-i bună şi străpunsă de un cui Ne şterge ochii trişti şi-nlăcrimaţi Şi ne şopteşte-n fiecare gând Să nu vă mai temeţi şi să mă urmaţi. Pe calea dreaptă care v-o arăt Să mergeţi toţi chiar dacă este greu Căci eu voi fi alăturea de voi Şi ajutor voi veţi primi mereu. Amurgul vieţii de se va lăsa S-aveţi cu voi noian de fapte bune Atunci când vom simţi finalul vieţii apropiat Să ne găsească fără de păcat.

205

Să vă feriţi ca să vă prindă lenea Să vă feriţi ca să vă prindă lenea E lucrul cel mai greu şi mai scârbos Să stai în amorţire cât-îi vremea Fără să faci ceva mai cu folos. Acest flagel ce vine fără veste Te face să te simţi ca nou-născut Da-ţi ia tot timpul cel mai bun din viaţă Şi-ntr-un final vezi ce ai pierdut. Să nu cădeţi cu toţii-n amorţeala Trândavă şi meschină precum e Cu vorbe dulci, mieroase şi perfide, Stereotipe şi cu zâmbete. Căci de s-a întâmplat să se producă Această faptă demnă de un laş Nu poţi ca s-o goneşti ca pe-o nălucă Şi-ţi umple viaţa ta chiar de n-o laşi. Fiţi exigenţi cu voi şi cu ai voştri Şi daţi dovadă că sunteţi loiali Şi arătaţi că munca vă e ţelul, Iar lenea s-o trimitem la duşmani.

206

Dragoste, de ce nu pleci Dragoste, de ce nu pleci Când te rog aşa fierbinte Pleacă, căci nu vreau să ştiu Nici de plâns sau jurăminte. Nici de nopţi cu lună plină Prelungite până-n zori Nici de sărutarea-ţi sfântă Ce-mi dădea atâţi fiori. Iar îmbrăţişarea tandră Mă făcea să rămân mut, Dar şi-acestea au o lege, Legea timpului trecut. De aceea-ţi spun să pleci Pe cărări, la altă poartă De-ai găsit-o descuiată Intră, fără să alegi.

207

Primăvara vieţii La gura sobei stau şi mă gândesc Şi-mi trec prin minte anii tinereţii Cu tot ce a fost bun şi rău în ei Şi hoinăresc în primăvara vieţii. Mă uit pe geam şi caut un răspuns În pomii desfrunziţi de pe trotuar În trecătorii care n-au habar Că eu în casă simt cum mă frământ. Aduc în minte anii cei dintâi Si floarea lor frumoasă de salcâm Şi bucuriile culese-n drum Făcând din ele salbă peste timp. Într-un târziu m-aşez oftând Pianul să-mi aline dorul meu Şi cânt duios căci tare bine ar fi Ca omul să-şi cunoască drumul său. Am îndrepta tot răul de pe el Şi cu blândeţe aş putea vorbi Că nimeni nu mai poate pătimi, Iar primăvara vieţii va-nflori.

208

Scrisoare de răzbunare Frumoase nopţi cu lună plină Şi liniştite, fără vânt Când rămâneam pe banca veche Ca părul să-ţi sărut, plângând. Refren: Durerea mea amară Şi gândul mult prea trist Ţi-l voi trimite ţie Să-l ai cu tine-n vis. Spune-ai că vei pleca departe Norocu-n lume să-ţi găseşti Şi că-mi vei scrie de acolo Tot timpul cât vrei să lipseşti. Refren… Şi multe luni trecu de-atunci Şi zile searbăde-au trecut Tot aşteptând scrisoarea dragă A omului ce l-am pierdut. Refren… Într-un târziu veni o veste Când nu mai aşteptam tăcut Şi-mi aducea durerea-n suflet A omului ce l-am pierdut. Refren…

209

O călătorie cu tramvaiul în Bucureşti Mulţi aşteaptă răbdători în staţie Cu speranţa că va veni „el” Să nu obosească în picioare Şi-au adus şi câte-un scăunel. Fără grabă ei citesc ziarul Ca să afle ce s-a întâmplat Uite-l, parcă vine, se arată Şi pe şine se aude-un huruit ciudat. Cei miloşi se-nchină şi suspină Şi se-aude un general oftat, La urcare e ca la bătaie Fiecare vrea să urce în vagon Să nu scape cursa norocoasă Şi să simtă că şi el e om. În tramvai, discuţii foarte aprinse Că l-a împuşcat, unde?, în hol, Că nea Nae iese preşedinte Şi că brânza-i mai ieftină-n Obor. La vreo două staţii mai departe, Vânzătorul de ziare s-a urcat Şi-şi începe monologul zilnic Ca să-aflăm din gura lui ce s-a-ntâmplat. Ştiri interioare şi exterioare Golănii şi multe măgării El le toacă-ntr-una fără a se opri. Mai apoi coboară şi se duce Căci văzuse controlorii c-au urcat Şi-l pun ca să ia bilete Ca să nu mai umble tot pe blat. Toate acestea le auzi aiurea Şi de vrei şi de nu vrei, pe drum Şi mă-ntreb ce-ar zice biata mamă Din mormânt dacă-ar ieşi acum. Când cobori la capătul de cale Ce-am parcurs cu 34, acum Cauţi ca să treci mai cu fereală 210

Căci maşinile te-mproaşcă-n drum. Semaforul nu funcţionează Fiecare trece cum vrea el Se aud înjurături discrete, Dar şi grosolane, fel de fel. Când te vezi scăpat de toate astea Şi răsufli şi tu uşurat Te învăluie un nor de „ceaţă” Căci măturătoarele s-au pus pe curăţat. Treci şi peste asta cu speranţa Că la muncă n-ai întârziat De la chioşc îmi cumpăr o gogoaşă Şi-o mănânc încet în drum. Un căţel se uită rugător la mine Parcă ar vrea şi el una, acum I-o arunc, ca s-o mănânce javra Şi plec mai departe înjurând. După această lungă tevatură Ai vrea să ştii şi tu că ai scăpat Şi te cuprinde, aşa, un dor de muncă Că-ţi vine să te-aşezi în pat.

211

Floarea soarelui Nu vă-ntrebaţi de ce eu sunt numită Că sunt a lui şi el mă preţuieşte? Din zori şi până seara, fără grabă Lumina şi căldura mă-nvăluieşte. În zori el mă trezeşte şi îmi spune Că a-nceput o nouă zi sub soare Mă cheamă să parcurg aceste ore Cu dânsul, pe această lungă cale. Sunt mândră, sunt înaltă şi frumoasă, Regina plantelor de pe ogoare În adierea vântului molatic Mă leagăn ca o mândră dansatoare. Iubirea mea e mare pentru dânsul Căci cine ar trăi fără de soare, Fără să-i simtă mângâierea blândă Lumina caldă, binefăcătoare. Acum când eu v-am spus toate acestea Că eu primesc iubirea lui cea mare Şi că mă scald în fiecare clipă În adierea binefăcătoare. Voi toţi să ştiţi, din toată omenirea Şi încă două galaxii, dacă se poate, Nu poate să cuprindă mulţumirea Ce floarea soarelui Pentru iubitul ei o are.

212

Berbecul şi varza Un berbec privea o varză Ce stătea pe-o policioară Şi în mintea lui de oaie Se gândea dacă-ar mânca-o. Se tot învârtea prin preajmă Ba-năuntru, ba afară I se adresă cu grijă Să nu dea vreo bănuială. Te-aş ruga ca să cobori Ca să ne jucăm de-a dura, Tu te dai la vale-n jos, Iar eu te prind cu gura. Ei, ce zici, te prinzi la joacă? O-ntrebă pe varză Care, înfoindu-şi haina creaţă Îi răspunde cu mirare Behăitul tău, amice Mi-aminteşte de o vară, Când mămica mea, săraca, Stătea tot pe-o policioară Şi un behăit sinistru A făcut-o să dispară Aşadar, dragă amice Du-te caută-ţi de joacă Cu căţelul rău din curte Şi cu care nu-i de şagă.

213

Seara vieţii Este obositor când urci pe scară Şi totuşi spui că ai mai vrea să urci În viaţa asta tristă şi murdară Cauţi popasul unde-ai vrea s-ajungi. Te uiţi şi îl ocheşti Cu de-amănuntul Şi spui că acela ţi se potriveşte Că-ţi vine pe profil ca o mănuşă Şi că alt şef ca tine nu se mai găseşte Începi ca să promiţi, şi cât vei face Şi-arăţi la toţi cât de capabil eşti Căci nu rămâne firicel de iarbă Să nu priceapă cât de darnic eşti, Apoi, cu îngâmfarea unui fante Urci la tribună şi-ncepi să spui Că toată viaţa ai făcut aceasta, Că s-a făcut dreptate acum, dar cui? Începi să dai şi lecţii de şefie Şi chemi la tine pe-orice trepăduş, Iar cu largheţea inimii de câine Aplici pedepse şi dojene orişicui. Te-aşezi pe scaun, care crezi că-ţi vine De-acum încolo, toată viaţa ta Şi te propteşti pe el aşa de bine Că nici un brânci nu-l poate dărâma. Şi iei privirea aceea de maestru Care cunoaşte tot şi cu temei Chiar dacă nu ai auzit de toate acestea Tu-ţi dai păreri, Iar hotărârea cea finală, tu o iei Apoi când vezi că ai greşit amarnic Faci ca să treacă totul fără zgomot Şi nu ştii cum s-ascunzi năzdrăvănia Spunând că altul e la capul cozii Eşti şi galant, Arunci şi complimente 214

Pe unde poţi, chiar dacă nu-s primite Tu socoteşti că sunt bine-venite. Şi pleci surâzător, pe cale, mai departe Eşti plin de tine, mai presus de toate Şi schimbi cravata-n fiecare zi. Dar, te rog să-ţi schimbi ciorapii Şi dacă poţi, să te şi speli puţin. N-ai face rău dacă-ai lua şi-o carte Pe care s-o citeşti şi tu, aşa Să-ţi aminteşti în treacăt ierarhia Şi fiecare treaptă ce-ai urcat Din viaţa ta, De felul cum ar trebui s-ajuţi pe altul Pe scara lui Şi urcuşul dubios din viaţa ta.

215

Cărări (cântec) Câte cărări am străbătut Şi câte vise mi-am făcut Şi căutând fără răgaz Amaru-n pieptul tău rămas Un nou popas. Refren: De ce nu vii ca să mă iei Să-mi spui că totul a fost ieri Şi că doar eu îţi sunt în gând Nu ai alt dor pe-acest pământ Şi-n univers. Eu nu vreau ca să te văd plecând Nu vreau să ştiu că te-am pierdut Iubirea noastră să-mpletim În fiecare zi. Refren… Nu vreau să fie adevărat Că dorul meu ce l-am purtat Nu a rămas pe drum plângând Şi supărat. Refren… Aş vrea să ştiu că mă iubeşti Şi dragostea mi-o preţuieşti Cu dorul nostru de a trăi Iubind în fiecare zi Tot ce-am visat. Refren…

216

Ai plecat de la mine Ai plecat de la mine, iubito Timpul se-opreşte pe loc Clipa frumoasă a iubirii A zburat şi-a lăsat nenoroc. Tu mi-ai dat harul dulce, iubito Mă simţeam ca un zeu printre zei Şi beţia cea sfântă şi-amară Gura-ţi dulce şoptea crezul ei. Era sfânta dorinţă şi mare Crezul sincer, în inimă-i dus Nu credeam că puterea lui oarbă Va aduce perfidul apus. Durerea oarbă crâncen mă cuprinde Puterea ei aş vrea ca s-o sfâşii Şi din bucăţile ce s-au desprins, odată Duşmanilor să le fac nopţile pustii.

217

Dacă am vrea noi Atenţie, s-a tras cortina, Iar trista piesă s-a jucat Şi a plecat în depărtarea Nebănuitului „uitat”. În infinitul fără margini Se duc şi nu se mai întorc Toată suflarea omenească Cu tot pământul la un loc Cine-ar putea să se oprească Să stea măcar o clipă, doar Aşa, ca să mai zăbovească Să recapituleze un coşmar Cu tot ce-i poate sta în cale Atunci când a pornit la drum De când era copil de-o şchioapă Şi se-ntreba unde şi cum Trecând prin toată viaţa noastră De la un cap la celălalt Având în urmă anii vieţii Şi faptelor ce le-am lăsat. Se mişcă lumea, se frământă Cu tot alaiul ei meschin Nu-şi află pacea şi iubirea Ce vine de la Cel divin. Voi toţi ce căutaţi putere Şi vreţi averi nemăsurate Nu veţi găsi pic de odihnă Şi nicio undă de dreptate. Când vreţi să profitaţi de toate Voi vreţi pe toate să le ştiţi Şi să-ntoarceţi soarta lumii, Iar noi rămânem umiliţi. Cui trebuie să cerem sfatul, Cui vreţi să ne-adresăm şi când? Ca să ne-aducă bucuria Şi să plecaţi cât mai curând 218

Ca să rămână locul liber Curat şi fără de ocară Şi să răsară iarba vieţii În prea frumoasa noastră ţară. Să fie pace, libertate, Copii frumoşi şi-un trai mai bun, Oraşe mândre, luminoase Pornite pe al păcii drum.

219

Moş Nicolae Ne-am strâns în casă ca să ascultăm De ce ne spune mama, pe şoptite Că Moşul vine şi ne pune la fereşti Bomboane şi prăjiturelele dorite. Ne-am lustruit ghetuţele demult Şi-acum stăm sub plapumă pitiţi Ca să-l vedem pe Moşul, a venit? Să ne aducă darurile promise. Dar n-am văzut nimic, c-am adormit Căci somnul ne-a furat în lumea lui Şi Moşul a venit şi ne-a zâmbit Lăsându-ne hăinuţe noi, în cui. Când ne-am trezit şi am văzut tot ce-am primit Ne-am bucurat cu toţii foarte mult Şi ne-am făcut promisiunea-n gând La anu’ să nu mai adormim când vine.

220

Insomnie În miez de noapte Timpul picură încet Lunecând în noapte, Iar tăcerea se prelinge Fără pic de şoapte. Apa unduie între maluri Cu luciri sinistre, Iar pe unda-i sclipitoare Duce-n noapte, vise. Undeva, departe-n vale Bate-un miez de noapte, Iar ecoul îi răspunde Din cealaltă parte. Doamne, cât e de frumoasă Noaptea asta clară Te-nfioară de plăcere Şi te ţine afară. 24.07.1995

221

Cumnatului meu, Aurel Duşan Astăzi am intrat în cimitirul Belu Acolo unde timpul s-a oprit în loc, Iar amintirile apar de pretutindeni Şi-şi fac lugubrul dans şi vechiul joc. Cărarea ce-o străbatem în tăcere Cu gândul abătut şi resemnat Ne duce la lăcaşul celui care A fost în viaţă un bărbat stimat. Ne ducem ca să-i cinstim tăria De om cu demnitate ce-a plecat Şi-o lumânare să-i aprindem iară Şi ruga sfântă, că nu l-am uitat. Regretele revin din nou acum Căci a plecat prea tânăr dintre noi, Dar vrem să-i dovedim şi noi acum Că-n gândul nostru e mereu cu noi. Nu l-am uitat căci nu se poate, acesta Ar fi un sacrilegiu petrecut Pe cel care era odată-n viaţă Un soţ iubit şi-un tată ne-ntrecut. Acum, când soarta l-a luat departe De noi şi toţi cei care în viaţă îl ştiam Ni-l amintim cu faptele lui bune Şi-n inimă mai aşezăm un an. Joi, 26 august 2006

222

Cu feţi frumoşi Cu feţi frumoşi şi cu poveşti Eraţi voi, anii tinereţii Şi cu ghetuţe de copil Păşeam în primăvara vieţii. Cu zâmbete ce înfloreau La orice glumă se spunea Şi răspundeau neştiutori Păşind în drum, pe calea mea. La şcoală când intram sfioşi În sanctuarul de cultură Părinţii ne-ajutau spunând Fiţi cât mai buni la-nvăţătură. Şi an cu an noi adunam Învăţătură-n tolba vieţii Ca să ne fie de folos Toţi anii şi-n lungul vieţii.

223

Timpul trecut Toate vin şi pleacă toate Vin pe rând şi iar se duc Şi-n această promenadă Mă găsesc şi eu trecând. Trec prin viaţă tot ce mişcă De la gâzele mai mici, Pân’ la cele mari, frumoase Trece vremea de pe-aici. Pe acest pământ ce umblă Omul, prea rătăcitor Nu-şi găseşte alinare Şi nu-şi află nici un dor. Iar când zice că e bine, Iată, drumul s-a sfârşit Şi porneşte pe poteca Unui veşnic infinit. Oare acolo vom fi iarăşi Mamă, tată, fraţi, surori Adunaţi toţi laolaltă În poiana de cântări?

224

Două vrăbiuţe De mai multe zile-ncoace Două vrăbiuţe privesc Pe fereastra casei mele Şi apoi, iar ciripesc. Le-am văzut şi-am zis că ele S-au oprit să se-odihnească, Dar micuţele de ele De mâncare să-mi vorbească. Şi să-mi spună că şi ele Sunt micuţe, iar afară Este vreme rea, zăpadă Şi nimic n-au în cămară. Am deschis atunci fereastra Şi cu dragoste le-am dat Câteva boabe mărunte Şi le-am spus cu un oftat. Că aş vrea să ştiu că ele Sunt în siguranţă afară, Dar micuţele de ele, Ciuguliră şi zburară.

225

Pisicuţa mea Pisicuţa mea cuminte Stă pitită lângă scară Când mă vede, se ridică Miau, de ce mă laşi afară? Mi-a fost frig şi-acum tremur Că tu ai uitat de mine, Dar să ştii că supărarea Mi-a trecut , precum vezi bine. Dă-mi, te rog, ceva mâncare Şi primeşte-mă cu tine În iatacul bunicuţei Unde este cald şi bine. Şi-mpreună noi vom toarce Lâna toată din cămară, Eu torcând la gura sobei, Iar bunica cu migală. Pentru Ştefan

226

Nu prigoniţi biserica Nu prigoniţi biserica creştină, Nu prigoniţi pe fraţii voştri dragi. Iar mila şi cu dragostea divină Să ne unească, să trăim ca fraţii. De ce atâta răutate-n suflet De ce nu-L cinstiţi pe Cel divin. El ne dă pacea-n suflet şi-n viaţă Şi ne conduce pe un drum sublim. Nu vă mai măsuraţi cu toţi puterea Cu măreţia Domnului ceresc Căci nu daţi ascultare celor sfinte Lăsaţi în urmă tot ce-i pământesc. Şi cereţi îndurare de la Dânsul Ca să vă-nveţe cum să fiţi pioşi, Iar din puţinul vostru faceţi parte Şi oamenilor cei mai nevoiaşi. Căci mare va fi plata Domnului în Ceruri Atunci când faţa îşi va arăta Şi vom primi din dania cerească Tot ce-am promis şi ne va mângâia. Veniţi la mine, toţi cei obosiţi Va spune Domnul oştilor cereşti Căci uşurare doar la mine veţi găsi Şi-n pacea Ta, ca să ne miluieşti.

227

Ninge în seara sfântă Ninge-n seara sfântă Şi ţara se îmbracă În haina albă a iernii Din nou ca să petreacă. E sărbătoare mare, Acum, de Moş Ajun Căci Domnul se coboară Pentru un an mai bun. În ieslea cea săracă El a venit la noi, Iar îngeri îi cântă Căci este printre noi. Să ne-nchinăm cu toţii Şi să Îl adorăm Căci vrea ca să ne scape De răul ce-l purtăm. În seara asta sfântă Coboară pe pământ Să ne aducă pacea Şi legământul sfânt. 24.12.2005, la Sinaia, unde eram pentru Revelionul 2005-2006

228

Revărsarea Dunării Mamă, ce crunte fapte-am săvârşit Poporul tău şi fiii ţării Căci ai ieşit din matcă acum, Iar Dunărea-i cât largul mării? Ce ţi-am făcut de te răzbuni Pe fii tăi cu atâta ciudă Căci laşi în urma ta prăpăd Şi numai jale şi obidă? Nu am ştiut să respectăm Al tău renume dat de veacuri Şi nu ţi-am respectat pe veci Plăcuta-ţi undă dintre maluri. Acum în apa mea murdară Pe care-o port pe-a mea cărare Sunt milioane de gunoaie Şi atunci cum să nu plâng cu jale? Cum să nu vezi cu supărare Că-n apa mea curată-odată Şi cu sclipiri de fantezie Acum e tristă şi-ntinată? Murdari îmi sunt afluenţii Şi râurile cele mici Căci omul e murdar în toate Şi nu păstrează, chiar de-i zici. Îţi înţeleg durerea surdă O, Dunăre, iubite fluviu Căci ai slujit de-a lungul vieţii Pe toţi care-i purtai pe unde.

229

Natura dezlănţuită Un vânt puternic se dezlănţui deodată Venit din depărtările albastre Gonea cu el tot ce găsea-n cale Luând parcă şi gândurile noastre. Cărarea care se-ntindea de-a lungul văii Se-acoperi cu colbul ridicat, Iar frunzele ce alergau zănatic Lăsau în urmă pomii despuiaţi. Copacii se plecau adânc, cu jale Şi îşi roteau coroana, greu, gemând Şi-n atmosfera asta disperată Pădurea se-auzea din depărtări vuind. Şi totul decurgea ca-ntr-o luptă În care se înfruntară doi titani Şi nu puteai să ştii care-i mai tare În atmosfera asta de coşmar. Cu norii ce veneau şi plecau, repezi Îşi scuturau aripa lor de ploaie Umplând văioage, şanţuri şi canale Făcând să se îngrămădească apa în vale. Dezlănţuirea asta disperată Nu a ţinut decât puţin, acum, Dar câte stricăciuni nu lasă-n urmă Şi-o durere pentru totdeauna. 4.05.2006

230

Dimineaţa Mă scol şi văd un răsărit Cu umbre pline de culori Şi caut să găsesc speranţa A zilei dulci şi fără nori. Căci soarele se-nalţă sus Plecând pe drumul lui, cum ştim Şi încălzind întreaga fire Îl salutăm şi îi zâmbim. Şi ziua pare liniştită Cu adiere de zefir, Iar timpul cald alene curge Şi-arome dulci de trandafir. Căsuţa mea tot stă pitită Printre copacii dimprejur Cu geamuri mici deschise larg Spre răsăritul de azur. Aici aş sta o viaţă-ntreagă S-admir natura dimprejur, S-aud cum râul curge-n vale Şi păsări ciripind în crâng.

231

În aşteptarea lui Moş Crăciun Fulgi albi, frumoşi Ca nişte fluturi Plutesc în toată zarea Şi-acoperă pământul negru, Pădurea şi uitarea Căci vine iar, din nou acasă Noianul de poveşti Iar Moş Crăciun cu tolba plină Aşteaptă să-l primeşti. E cald în casă şi-arde focul Pocnind în vâlvătaie, Iar liniştea din cer coboară Acuma în odaie. Privesc pe geam, în depărtare În seara ce coboară Şi-un cântec lin se-aude, iar Şi-o vrajă ne-nconjoară. Stăteam pitiţi pe lângă brad Şi aşteptam momentul În care Moş Crăciun cel bun Era evenimentul Îl aşteptăm ca să ne dea Şi nouă jucărele Cu care noi să ne jucăm Şi să uităm de rele Şi uite-aşa încet, frumos Treceau pe rând toţi anii Şi-amurgul vieţii a sosit Pe aleea cu castanii. 07.01.2010, Galaţi

232

O floare O floare este o fiinţă Şi cu parfum de catifea, Dar tremură cu umilinţă Ai vrea s-o rupi? Nu face aşa!

233

Ultimul drum Priveam la mine cum mă coborâţi În cripta neagră, tristă şi urâtă Căci vă vedeam pe toţi ce trişti eraţi Şi cu privirea undeva, pierdută. N-am vrut să plec acum de pe pământ Aşa de repede din casă Dar hotărârea a fost luată sus Şi iată-mă că plec de acasă. Să nu vă pară rău că am plecat Căci eu cu voi v-oi fi întotdeauna Şi în gândul vostru Şi chiar în oftat. Cu blânda vorbă a mea dintotdeauna Aş vrea să vă mai strâng la piept Şi să vă spun că îmi sunteţi aproape Să-mi spuneţi „hai mămico să mănânci!” Şi lasă-ţi toate alea deoparte Şi cred că şi lui Bono îi pare rău Că nu mă mai găseşte el prin casă Şi se-ntreabă-n mintea de căţel Oi fi la piaţă de nu-i acasă? Şi câte nu aş vrea să vă mai spun Dar vezi în graba asta de plecare Nu poţi să le cuprinzi pe toate câte sunt Şi-ţi faci bagajul şi o porneşti pe cale. Această cale n-o poţi evita Oricât te-ai strădui şi-ţi dai povaţă Şi atunci te resemnezi şi îţi spui aşa: Noi suntem trecători în astă viaţă. Acum la despărţirea de pe urmă Vă spun încă o dată nu fiţi trişti Şi nu mai plângeţi că de acasă am plecat Căci voi în gândul vostru mă purtaţi. Sufletul celui mort se plimbă printre cei ce-l conduc la cimitir – la moartea mamei lui Florentina sunt prietenii noştri.

234

Imnul meu Înălţăm, înălţăm către Tine Ruga noastră ca să ne ajuţi Cu putere mare şi cu iubire Iar noi toţi să-Ţi slujim neîntrerupt. Refren: La tine aleargă toţi deopotrivă În altă parte nu putem pleca De vrem să avem viaţă după moarte Isus ne spune faceţi voia mea! Înălţăm, înălţăm către Tine Grija noastră că vei apăra Demnitatea şi tot ce e bine Şi în rugă Te vom lăuda. Refren… Înălţăm, înălţăm către Tine Preamărite şi bun creator Greutăţile zilei de mâine Şi-ascultare Tu dai tuturor. Refren… Înălţăm, înălţăm către Tine O speranţă că vei mântui Pe poporul ce-aleargă spre Tine Răul crunt îl vom birui. Refren…

235

Rugăciune (cântec) Pe Tine Doamne eu Te preţuiesc Şi îţi aduc cununi de rugi fierbinţi Ca să mă ierţi de tot ce Ţi-am greşit Iar pentru aceasta eu îţi mulţumesc. Refren: Te-ai îndurat Duhule sfânt Te-ai îndurat de noi Iubirea sacră este pe pământ Iubirea ta este acum cu noi M-am depărtat de tot ce a fost bun Şi am uitat că Tu mă urmăreşti De-acolo de pe tronul Tău de sus Din slavă Împăratule ceresc. Refren: Noi toţi dorim în veci să ne iubeşti Să fii cu noi mereu, pân’ la sfârşit Şi să trăim în pace pe pământ Cu dragoste curată între noi. Încerc ca mila Ta să o primesc Şi să-Ţi întorci privirea către noi Iar harul Tău să îl primesc în dar Iubirea Ta să nu mai plece de la noi. Refren: Tu-mi dai speranţă Doamne să trăiesc Şi mă ridici când eu mă poticnesc Şi mă asiguri de prezenţa Ta Că pe cărarea vieţii nu mă vei uita.

236

Să mai aştept Te rog să vii la al meu braţ Să te dezmierd cu mult nesaţ Să ştiu cât ai dori de mult Ca vorba ta să ţi-o ascult. Şi să-mi spui că n-ai uitat Pe cel ce-n taina a aşteptat O vorbă şi un răspuns discret Să mai aştept, să mai aştept? Dar aşteptarea s-a sfârşit Şi tu la mine-ai revenit Şi în preajma mea te vei afla Să-mi spui că nu vei mai pleca.

237

Berta (Beti) Cu urechile lăsate Cu ochii negri, luminoşi Te-ascultă şi priveşte Ca să vadă cum miroşi. Căţeluşa mea isteaţă Mă ascultă şi învaţă Tot ce o interesează Că doar e la ea acasă. A plecat demult de acasă Căci ea nu putea răbda O durere atât de mare A plecat scumpa de ea. După ani de când s-a dus Şi-napoi n-a mai venit Tot persistă despărţirea Lacrimilor de argint. A murit de infecţie la rinichi, în 24.07.2000

238

Recapitularea gândurilor Cărările ce suie-n vârf de munte Le-am străbătut de foarte multe ori Şi ne jucam în jocul feciorelnic, Iar bucuria o aveam în noi. Doream ca timpul să rămână acum Să nu mai plece-n drumul lui şirag Căci el un singur lucru hotărăşte Să taie viaţa omului pribeag. Ne bucurăm de fiecare floare Ce ne ieşea în cale pe poteci, Iar viaţa ne părea mai zâmbitoare Şi-ncrezători doreai mereu să pleci. Porneam pe drumuri şi poteci nebănuite Căci ne făceau să fim prea curioşi Şi ne şopteam ce zile fericite Atunci când eram tineri şi frumoşi. Mă legănam în leagănul speranţei Şi ne-mbătam cu roua de cu zori, Iar visele curgeau şir năvalnic Căci gândul alerga în patru zări. Şi socoteam că suntem aşii lumii Că mai pe toate le putem gândi Cu forţe ce răstoarnă tot pământul Şi cu dorinţă mare de-a iubi. Dorinţa de a avea şi şti pe toate Şi cu voinţa aprigă de a fi Un bun şi ziditor la pacea lumii Cu bucuria crudă de-a trăi. Elimină tot ce e rău şi jalnic, Iar demnitatea-n inimi ne-o zideam Toţi dascălii ce ne-nvăţau la şcoală Căci grija lor aceasta le era. Acum când mă gândesc la şcoala noastră Şi cât de libertini am devenit Câtă democraţie avem noi în sânge Copii, cu şcoala nu e de glumit! 20.03.2006; cu şcoala nu e de glumit, atunci când este păzită de jandarmi. 239

M–am resemnat În ochii mei te-ai oglindit, iubito Şi-ai regăsit speranţă de amar Ce te făcea să speri că într-o seară Noi vom gusta din cupa viselor, iar Te-ai legănat în leagănul iubirii A nopţilor târzii de peruzea Şi ai sădit în sufletele noastre Puterea că vom fi legaţi de ea. Durerea ce-a cuprins nemărginirea Când tu iubito mi te-ai depărtat Lăsând un gol imens de întristare Şi dragostea eternă c-ai plecat. Nu am putut să sper şi nici nu merit Iubirea ce s-a coborât în noi Căci ai lăsat în urmă mângâierea Şi ochii trişti, flămânzi, duioşi şi goi. Căci foamea de iubirea ta fecundă Mă pârjolea ca focul înteţit Şi căutam să aflu adevărul De ce fiinţa ta m-a părăsit. Acum m-am resemnat şi stau de veghe În aşteptarea că ai să revii Dar vei găsi cărarea năpădită De gustul amintirilor târzii. 20.03.2006

240

Poemul iubirii La ţărmul singuratec O luntre poposea Şi adierea serii În valuri se pierdea. Cu legănări de vise Amurgul se lăsa Întregul ţărm al mării O linişte plutea. Pe el o fată blondă Cu pasu-i măsurat Păşea încet şi galeş Pe malul dantelat. Şi căuta cu ochii La luntrea minunată Să afle de ce oare Stă singură, uitată. Căci nu-şi vedea iubitul Pe care l-ar fi vrut Să-l găsească-n luntre Dar nu e de văzut. Şi stând pe gânduri fata Cu nurii de copil Părea ca o zeiţă Ce strălucea subtil. Îşi aştepta iubitul Să-apară de undeva Şi cu o stăruinţă Scruta adânc zarea. Şi apele se-agită Se învolburează, cresc Şi din aceste mreje Apare-un chip domnesc. Frumosul domn se lasă Cărat de peştii care Îl susţineau pe spate Cu nişte aripioare. 241

Iar lebedele albe Se legănau pe-aproape Deschisă făcu calea A undelor mişcate. Frumosul domn păşeşte Pe ţărmul poleit De soarele amiezii Şi azurul neclintit. Pe ţărm a lui iubită Stătea în aşteptare Să vină a ei iubire Şi dulcea lor visare.

242

Lui Radu Beligan S-a stins un munte de nobleţe Un suflet încărcat de dor Pentru iubirea ce-a avut-o A scenei dragi şi a tuturor. Un munte prăbuşit deodată Cu toată siguranţa sa Şi cu iubirea lui prea mare Pe care-n suflet o purta. Şi câtă pocăinţă mută Şi câtă muncă depunea Căci el voia să le reverse Spre noi cu toată dragostea. Purta pe umerii lui anii Cu demnitatea unui zeu Căci hărnicia de maestru Îl socotea un brav erou. Maestre, tu ai iubit scena Cu o dăruire de nespus Şi ai sacrificat în viaţă Tot timpul care l-ai avut. Păşeai cu demnitatea mută Cu pasul bine controlat Nu te-apăsa pe umeri munca Doar anii care i-ai purtat. Noi te rugăm la despărţire De aceste lucruri prea lumeşti Să ai încredere deplină Când urci la bolţile cereşti. Şi să fii sigur încă o dată Că cei rămaşi în urma ta Vor duce crucea mai departe Şi-n inimă te vor păstra. Regretul este pretutindeni Şi ne rugăm cu gândul trist Să ai iertarea ta maestre Căci ai muncit şi-ai pătimit. 2.08.2016 243

Iertarea ta, Doamne Tu ne-ai lăsat pe acest pământ Să îţi slujim cu sârguinţă Să nu ne abatem de pe drum Şi să vestim dreptate şi credinţă. Tu ne înveţi tot ce e bun Şi-n gândul nostru pui povaţă Ce trebuie ca s-o urmăm Când soarele la răsărit ne spune bună dimineaţa. La Tine alergăm cu toţii Când greutăţile ne-apasă Şi Te rugăm ca să ne ajuţi Să fie viaţa luminoasă. Noi ştim că suntem păcătoşi Că am greşit călcând porunca Şi că Te-ai mâniat pe noi Dar mai smeriţi Ţi-aducem ruga. Iar Tu, ca un părinte bun Ne ierţi la scaunul spovezii Şi ne arăţi al nostru drum Până în anii bătrâneţii.

244

Sfat bun Oameni, gândiţi-vă bine Nu luptaţi pentru mărire Pentru fapte necurate Şi plăceri nemăsurate. Nu iubiţi nesăbuinţa, Pofta, viciul şi dorinţa, Laude necumpătate Şi faptele necurate. Faceţi calea dreaptă, lină Pe calvarul ce-l urcaţi, Iar în gând mereu să vină Bucuria, suntem fraţi. Îndreptaţi vinovăţia Când vreodată s-a produs Şi cu inima curată S-o luăm de la-nceput. Câte rele sunt în lume Şi ispite la tot pasul Voi feriţi-vă de ele Şi-ascultaţi-mi bine glasul. Care vine-n fiecare Şi în inimă-i sădit Sfatul bun de la Cel mare, Dumnezeul nostru sfânt.

245

Declaraţie (de ziua ta) Iubito, tu de-nţelegi Că dragostea din noi Ne arată cât ne preţuim Că suntem numai noi. Vei spune tuturor că ai Tot ce ai visat demult Un suflet nobil şi curat Tot raiul pe pământ. Şi vom putea să ne iubim Ca nimeni pe pământ Tot răul care a fost pribeag Noi l-am uitat demult. Şi ca o flacără ce arzi Cuprinsă eşti de dor Căci patimi crude ne cuprind Sunt patimi de amor. Şi cuprinzând frumosu-ţi gât Tu mă-mpresori cu dor Căci chipul tău trandafiriu Nu-l pot uita uşor. Şi împlinind al nostru vis Ce noi l-am făurit Înlănţuiţi să ne iubim Gustând viaţa din plin.

246

Adio De ce nu te gândeşti la mine De ce mă ocoleşti în gând Chiar ai uitat acele clipe Ce mă făceau adesea să plâng? Adio, clipe fericite Ce le-am trăit adeseori Când îţi şopteam duios şi tandru Că eşti o floare între flori. Şi nopţile cu lună plină Şi cu miresme dulci de brad Ne erau singure, de faţă Când ne iubeam şi desfătam. S-au dus acele ore tandre Unde noi singuri le trăiam Ţi ne-ascundeam de ochii lumii Şi-apoi cu drag ne sărutam.

247

Frământări Mă-ncearcă dorul câteodată Cu sentimente ce-am trăit În viaţa mea ce-mi este dată Şi mă trezesc din somn plângând. Apoi stau treaz lângă fereastră Privesc copacii legănând Copacii, cei din faţa casei Şi apoi încep din nou să plâng. Şi vântul suflă cu putere, Iar crengile îmi bat fereastra Din depărtare se-aude tunet Şi-un fulger luminează casa. Chiar dacă norii stau să cadă Cât mai aproape de pământ În fulgere ce luminează Eu mă frământ în aşternut. Şi chem ca visele să vină Ca să adorm mai liniştit Şi împreună cu acestea Să-mi vină visul meu iubit.

248

Soţiei mele Sunt lucruri care mă-nfioară Cum de-aş putea să le adun Să umplu-n taină o călimară Cu gândul ca să ţi le spun. Să ţi le-aştern pe o hârtie Să ştiu că tu le vei citi De mii de ori în miez de noapte Şi-n gândul tău mă vei iubi. Tu îmi vei spune multe, multe Ba câteodat’ mă vei certa Că nu ţi-am dăruit cununa A nopţilor de peruzea. Apoi cu gura ta fierbinte Frumoase vorbe de alint Vei răsfăţa a mea guriţă Şi-mi vei spune să nu mint. Să te iubesc numai pe tine Că tu eşti jumătatea mea Şi tu eşti steaua mea cea bună Cât lumea toată va dura.

249

Legământul pierdut Ca să-ţi mai cer o dată Să-mi fii alături mie E poate o durere ce nu mi-o pot ierta Dar dacă rupi tăcerea Să ieşi din nostalgie Vei ştii că doar iubirea Mă-ndrumă la ceva. Nu pot să nu-ţi destăinui Când eşti aşa departe Ce gânduri mă frământă Şi mă apasă greu Ca să alung tăcerea Şi frământarea oarbă Nu poate să o facă Decât doar chipul tău. Şi să alungi povara Ce deseori mă curmă Şi-mi face ziua lungă Şi nopţile pustii Dar cântărind acestea Tu poţi găsi o clipă În care să verşi harul Iubirilor dintâi. Şi răscolind trecutul Cu mii de jurăminte În care fiecare Ştiam să le rostim Şi vraja ce o lasă Dorinţei neîmplinite Putere ei feroce Şi dorul de-a iubi. Privirea mi se-opreşte Pe câte-un lucru care În zilele însorite Frumos îl răsfăţai Şi căutai trăirea 250

A dragostei curate Întipărită-n stele Şi-n prea frumosul mai Făcând retrospectiva zilelor trecute Şi a primăverii dulci ce coboară-n noi Aduce bucuria ce face să rodească Un simţământ puternic Trăit cândva de noi. Iar legământul sincer Aşa numit atunci Ce ne lega fierbinte Să nu îl depăşim L-ai încălcat, iubito Cu buna ta ştiinţă Deşi ai vrea să vină În trista-i nostalgie Aceasta nu se poate Căci toate au murit.

251

Vecinul meu Vecinului meu Îi place păhărelul Şi face des Câte-un popas la vie Licorile lui Bacchus Să le guste Şi apoi să meargă În zigzag şi-n vrie Este tăcut, Dar numai când vrea el Şi face pe grozavul La mânie. Iar dacă-i supărat Ameninţă, zicând Că merge iar Ca să mai doarmă-n vie Şi-ntr-o zi Se tot certa-n drum Dar n-am văzut pe nimeni Lângă dânsul Decât o sticlă Ce-o ţinea în mână. Şi tot zicea din gură împleticit: Am zis că eşti fidelă, devotată Şi c-o să fii Întotdeauna plină Eu nu pot să suport Ieşiri de-acestea Să ai o inimă Atâta de haină. Acum vreo două ore Te-am umplut Şi te făleai Cu burta ta rotundă Nu pot să cred 252

Cât de nepricepută ai fost Că ai rămas Atâta de nătângă. Te-aş sparge, dar de data asta ai noroc Că eşti de plastic Şi nu îmi convine. Îţi faci acum Tot neamul de ruşine Că nici măcar în cioburi Nu te faci. Şi hotărât să-i dea o săpuneală Plecă cu sticla goală La un bar S-o umple şi s-o facă de ruşine Dacă vreodată V-a rămâne goală iar Şi uite ce-ţi mai spun: Dacă-mi mai faci figura Şi mai rămâi vreodată neumplută Îţi jur, pe onoarea mea, De şef de vie, Că te arunc la reciclare Matracucă.

253

Să nu mă întrebi Să nu mă-trebi de ce nu pot să dorm Că nu ştii câte gânduri mă frământă Şi uite aşa stau treaz şi tot socot Că lumea este proastă şi nătângă. Şi socotesc din nou şi iar îmi zic Că tot atâtea rele mă-nconjoară Şi îmi aleg o cale-n gândul meu Că-mi va veni şi mie apa-n moară. Şi-oi măcina la ea cum aş dori Şi numai mie să-mi fie bine Atunci duşmanilor le-oi mulţumi Că m-au făcut să văd ce este rău Şi ce e bine, numai pentru mine.

254

Legenda toamnei Din depărtări necunoscute omenirii Tu vii la timpul tău ca un balsam Şi iar aduci duioasa amintire A tot ce s-a-ntâmplat acum un an. Mă-ntreb de câte ori ai străbătut Această lume ca-ntr-o clipită Cu legănări de aur şi nectar Călătorind pe-a vântului aripă. Pe toţi ne faci mai buni şi mai docili Să-nţeleagă fără greş misterul Că te-ntorci din nou la timpul tău Şi aduci iubirea, dragostea şi dorul. De ce furi inimi ca un hoţ de rând Şi pârjoleşti cu vraja ta deşartă Nu vezi câtă minciună este în drum Şi câtă inimi plâng de cruda-i soartă. Tu treci nepăsătoare spulberând În drumul tău şi pe cărări cu frunze moarte Căci mă-nfiori atunci cânt te-ntâlnesc Şi caut să-mi reţin un dor ce arde. Nu poţi să mă seduci cu vraja ta Cu care m-ai învăluit acum Şi caut să m–ascund de dumneata Dar nici nu vreau ca să trişez acum. Te ştim de mii de ani, ne vi în prag La cei ce vor să ştie de aceasta Dar nu le poţi impune nici un pic Să-şi facă o speranţă din aceasta. Păzeşte tu cu harul tău divin Puterea şi iubirea laolaltă Şi întreţine focul ce-ai aprins Când iar te-ntorci pe drumul tău acasă.

255

Lăsaţi copilăria Lăsaţi copilăria să-nflorească Sub semnul bun al nevinovăţiei Şi n-o maimuţăriţi în fel şi chipuri Făcând din ea un fel de jucărie. Lăsaţi copiii să-şi trăiască viaţa Cu începutul lor nevinovat Cu feţi frumoşi şi zâne minunate Nu cu fantome şi roboţi înaripaţi Vorbiţi copilăriei lucruri minunate Feriţi-o de tot răul dimprejur Şi o să vedeţi ce minte luminată Ei vor avea şi lucrul cel mai bun Copilăria este poarta vieţii Cu zborul ei frumos, imaculat Şi râde soarele în ochii voştri Că tot ce-aţi vrut s-aveţi, s-a-ntâmplat

256

Plimbare la sfârşit de toamnă Aleile-s pustii, cu frunze moarte Ce se rostogolesc fără de sens Iar crengile se bat ca disperate Când vântul aprig tare le lovesc. Tot parcul parcă stă în aşteptare Să se ivească poate cineva Şi să oprească-n loc venirea iernii Şi vremea rea ce va veni cu ea. Şi crizantemele parcă şoptesc cu teamă Că vântul le loveşte tare rău Şi răspândind mireasma minunată Încearcă să învingă timpul greu. Pe băncile acum pustii din parc Nu mai vezi aşezat pe cineva Şi râde soarele la asfinţit Lăsându-şi discul roş’, însângerat Un căţeluş cu blana fumurie Trecea cu teamă chiar prin faţa mea Şi se uita la mine cu sfială Că parcă-ar vrea şi el ceva. La colţ, când traversezi din parc spre casă Mă-ntâmpină chioşcarul de ziar Îmi iau ziarul şi plec mai departe Cu gândul trist că va fi iarnă iar. Iar vine timpul rău cu umezeală Ce face aprig viaţa s-o urăşti Dar ştiu că după ploaie vine soare Şi atunci simţi nevoia să trăieşti. Şi să iubim această bunătate Un dar frumos lăsat de Creator S-avem speranţă şi nădejde-n toate Iar noi să nu-L uităm pe Dumnezeu.

257

Avertisment Aduceţi binele în viaţa voastră Urmaţi în viaţă ce e mai frumos Şi căutaţi speranţa de mai bine Ca binecuvântarea ei să fie cu folos. Goniţi tot răul ce-l aveţi în suflet Orice minciună ce apare între voi Şi veţi vedea ce bună este cinstea Când este argumentul dintre noi. Nu vă lăsaţi furaţi de vraja stearpă Ce pune stăpânire pe voi toţi Lăsaţi să fie calea voastră dreaptă, Frumoasă şi curată pentru toţi Daţi la o parte orice linguşire Linguşitorilor, groapa cu lei Iar demnitatea ridicaţi-o în picioare Când vorba e rostită cu temei De hoţi vorbiţi, nu e nicio mirare Când cu minciuna ei se-ngrădesc Dar dacă-s daţi cu toţi pe uşă afară Rămâne locul liber pentru voi. Vorbiţi de oameni harnici, de cultură De ce-i lăsaţi pe toţi în părăsire Voi care staţi pe muşuroiul de parale Priviţi în urma voastră doar cu silă De ce vă mistuie speranţele deşarte De ce vă bateţi pentru ele între voi În faţă vă-nşelaţi cu vorbele mieroase Şi în spate vă-mproşcaţi doar cu noroi.. Aceasta este calea adevărată? Să fiţi cu două feţe necinstiţi? Sau să arătaţi românului să ştie Că adevărul vreţi să-l rostiţi. Nu vă-nconjuraţi cu parveniţii Ce vor să-şi rotunjească iar avutul Iar omul simplu care stă şi aşteaptă Nu-şi află loc pe aici decât coşciugul. Să n–aveţi teamă pentru toate acestea Răsplata bună voi o veţi primi Că Cel de sus din ceruri nu mai rabdă, Iar plata o va da când va veni. 258

Îndemnul meu Goniţi urâtul voi din viaţa voastră Şi căutaţi ca să visaţi frumos Nu mai lăsaţi ca să vă inunde ura Şi daţi la orice pas un zâmbet luminos. Lăsaţi să intre-n casă bucuria Puterea dragostei şi dorul de-a trăi Şi protejaţi copii de păcate Ce stau în jurul lor în fiecare zi. Iubiţi-vă pe voi şi pe ai voştri Şi arătaţi-le că nu îi duşmăniţi Iubiţi-vă părinţii cu putere Şi mângâiaţi-i cât sunt încă vii. Căci bătrâneţea e finalul vieţii Şi pragul dintre cele două căi, Iar trecerea o facem cu speranţa Că ne vom întâlni în cer cu ei. Faceţi din viaţa voastră o bucurie Şi mângâiaţi-i pe cei mai necăjiţi Nu îi lăsaţi să cadă în deznădejdea Că nu mai au de acum cu ce trăi. Fiţi drepţi, fiţi demni, fiţi buni Cu fiecare, Dar nu-ntr-atât cât să vă creadă proşti Şi arătaţi la toţi care vă văd Că respectând pe alţii, te respecţi.

259

Timpul (romanţă) Stai timpule, pe loc şi spune Unde te duci şi nu mai vii Luându-mi partea mai frumoasă A vieţii mele cea dintâi Nu vezi cât de hain mai eşti? Şi fără pic de omenie Că ce-i mai bun din viaţă alegi Lăsând-o simplă şi pustie Fă-ţi milă de noi toţi acum Mai lasă-ne puterea Şi tinereţea, dacă vrei Căci ea e mângâierea Opreşte numai doi Din anii care pleacă, Iar restul, fă ce vrei cu ei Să mai trăiesc o dată.

260

Părinţilor noştri (pentru efortul lor) Când tata ajungea acasă De la serviciul lui, nu prea uşor Ne mângâia încet pe căpuşor Şi-apoi făcea agale Doi, trei paşi prin casă Ne întreba ceva pe fiecare Dar obosit dorea ca să mănânce Să stea un pic de vorbă cu mămica Să-i spună greutăţile din ziua aceea Apoi să meargă, dragul, la culcare Căci grija casei o avea mămica. Şi nu ştiu cum se descurca sărmana Căci eram cinci şi toţi voiam mâncare, Hăinuţele curate şi lecţiile făcute Şi câte se mai cer într-o gospodărie mare. Cu grija ei de mamă bună, blândă Şi dragostea adâncă ce o avea Se străduia pe toate să le facă Cu bucurie sinceră şi demnă Ce-ntotdeauna o vedeai pe faţa sa. De multe ori o auzeam oftând Căci era greu să speli atâtea rufe Şi să le calci şi câte şi mai câte Să fim şi noi copiii mulţumiţi Aşa cum ea, mămica îşi dorea Curat şi ordine în casa sa. Dar veselia îi venea curând Ne-mbrăţişa cu dragoste când reuşeam La vreun examen sau vreo notă bună, Iar noi cu de-amănuntu-i povesteam. Atunci, ea mulţumită ne spunea: „Lui Dumnezeu să-i mulţumim, căci El ne-ajută, Pe toţi ne are-ntotdeauna în paza Sa fecundă!” Dar viaţa era grea, o ştim cu toţii După război, când toate ne lipseau, Iar noi copii toate le voiam Dar ea ne liniştea şi ne spunea: „Fiţi înţelegători căci veţi avea curând Hăinuţe noi şi câte o jucărie, dar pe rând Şi nu mai plângeţi, că nu v-am luat 261

La toţi odată, căci banii s-au cam terminat!” Şi am crescut aşa, de multe ori oftând, Dar şcolile le-am terminat, pe rând. Mămica noastră se mândrea cu noi Când ne vedea intrând pe poartă zâmbitori Şi îi spuneam că iar am reuşit Că ce a fost greu, acum s-a sfârşit. Apoi, când am crescut şi eram mari Noi ne-am dat seama cât de greu a fost Ca să ne crească mari şi cu folos, Să fim la casa noastră şi cu rost. Acum noi le mulţumim adânc Pentru efortul lor pe-acest pământ. De sărbători noi ne strângeam cu toţii Să fim uniţi şi mai încrezători În viitorul nostru ce venea Cu ani frumoşi şi luminoşi precum o stea. Părinţii noştri cât se bucurau Când ne vedeau că suntem toţi voioşi Că ne iubim cu toţii, nu duşmănoşi. Avem părinţii noştri dragi Sunt undeva… Chemaţi de Domnul sus, în galaxii Să le-arătăm că am rămas copii Şi că-i iubim la fel, cât vom trăi, Iar ruga noastră la Măreţul Creator E să le ierte lor cu ce-au greşit Căci ei atât de mult s-au străduit Să crească oameni drepţi şi cumpătaţi Să fie cinci copii victorioşi, La carte şi la muncă inimoşi Cu gând curat şi inimi iubitoare Nu-i vom uita cât vom trăi sub soare ……………………………………………… Aşa gândeam când am trecut odată Să spun o rugăciune la mormântul lor Să reînviu din nou al nostru dor Şi gândul ce ne-apasă câteodată: „Părinţii noştri cum intrau pe poartă”. 19.08.2017, Galaţi 262

Cuprins: Omagiu Imensitatea unui gând Unde plecăm? Vine ora Nu face rău Pământul nostru Despărţire în zori Într-o seară înstelată E noaptea de ajun Ne pleacă tinereţea Plouă şi nu vii Romanţa vieţii Târziu în noapte Copacii mor Atunci când pleci Gând fidel Cele trei ursitoare (la naşterea voievodului) La şezătoare Să nu te dai bătut Vara Sfârşit de facultate Ostaşul căzut Pentru România mea De ce ne pleacă tinerii din ţară? Mă întrebam Buna mea mamă Privind la mare Covorul frunzelor din parc Am vizitat spitalul Bagdasar Goana spre moarte Prieteni!

3 5 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 20 21 22 24 25 26 28 29 30 31 32 33 34 35 36 37 39 263

Singurătate Ardealul sfânt (cântec) Uitarea romanţei dragi O călătorie cu trenul Dor pribeag Albatrosul Scaunul Rudelor mele Zeiţa Mă-ntorc în calea ta Călător prin viaţă Şi doar atât (romanţă) Am fost sedus M-aş îmbăta Culcat pe spate Cumnatului meu – Stelică Povestea unei porţi de han De ce nu curăţaţi ogorul de neghină (retorică) Cum ai putut În democraţie Cât de curaţi suntem S-a sfârşit Mi-e dor de ţara mea Bunului Părinte Papa Paul al II-lea Jocul literelor Acum! (romanţă) Soarta unui câine maidanez Bate vânt de miază-noapte Vine iarna N-ai timp Sonete pentru mai târziu În amurgul vieţii La ceas târziu Cad frunzele Bunului părinte, Papa Ioan-Paul al II-lea Cel mare 264

41 43 44 45 47 48 49 50 51 52 53 54 55 56 57 58 60 62 63 64 67 69 70 72 73 74 75 77 78 79 80 81 82 83 84

Seară de amintiri O zi obişnuită Odă închinată Soarelui Opriţi această nebunie Vânt pribeag Licuriciul Dunăre, Dunăre Draga mea, Angelica Turmentatul Sărutul tău Lucru de ne-nţeles Rugăciune Călător în spaţiul sideral Murim câte puţin Floarea de cireş Cartea E bine ca să ştim Gândul unui român Picăturile vieţii Romanţa mea Plânsul codrului Păstraţi copilăria Aştept Călători printre aştri Gândul emigrantului Dorinţa unui căţel Dacia modernă Întoarcere în timp Urmaşii noştri Viaţa unui prieten la spital Imn pentru eternitate Te-ntreb pe tine omule Revenire Dor călător Iubirea ta, Părinte bun Străinul

85 86 89 90 91 92 93 95 96 97 98 99 100 101 102 103 104 105 106 108 109 110 111 113 114 116 118 120 121 122 124 125 126 127 128 129 265

Îndemn Dacă ploaia m-ar spăla Suntem pe drum Corabia şi marea Lui Angelica Lui Ştefan, nepoţelul nostru Primăvara Bat clopotele În lupta vieţii Pescarii Chemare Amintirea mea Anotimpuri Am venit în lume Naşterea sfântă Ai plecat! Maestrul (la moartea lui A. Păunescu) Ne pleacă actorii Ora dintâi Fratelui meu şi cumnatei mele (care au plecat) Voi, tineri Fulgul de nea Moartea bradului Frunza Plimbare, în zori pe malul mării Şatra Călător în pustiu Sunt un fir de nisip Tabloul Toamna Luaţi o carte bună şi citiţi Căţelul orfan Câmpul verde de copil Seara de ajun Mulţumire pentru părinţi Te-ai depărtat 266

130 131 132 133 134 135 136 137 138 139 140 141 143 144 145 146 147 149 150 151 153 155 156 157 158 159 161 162 163 164 165 166 167 168 169 170

De voi pleca Tăcerea nopţii Plaiuri româneşti Pământ iubit al ţării mele Mânie oarbă Foc nestins Păreri de rău Speranţa omului Două uşi Te-ntreb Gânduri şi atât Şi plouă Regrete târzii Bradul Iubirea noastră-i o minune N-ar mai avea vreun rost Golgota vieţii Închinaţi pentru părinţi Jurământ Crivăţul Imensitate Sfântul Duh Bucureşti – lui Dan Spătaru Revino în ţarina străbună Cât îndură inima Ochii mei Pentru Laura Stoica

171 172 173 174 175 176 177 178 179 181 182 184 185 187 188 189 190 191 192 193 194 195 196 197 198 199

(care a murit în accident, 12.03.2006)

200 201 202 203 204 205 206 207 208

Rugă, la sfârşitul lui 2016 Din clipele vieţii Timpul trecut Din cer senin Bunul Isus Să vă feriţi ca să vă prindă lenea Dragoste, de ce nu pleci Primăvara vieţii

267

Scrisoare de răzbunare O călătorie cu tramvaiul în Bucureşti Floarea soarelui Berbecul şi varza Seara vieţii Cărări (cântec) Ai plecat de la mine Dacă am vrea noi Moş Nicolae Insomnie Cumnatului meu, Aurel Duşan Cu feţi frumoşi Timpul trecut Două vrăbiuţe Pisicuţa mea Nu prigoniţi biserica Ninge în seara sfântă Revărsarea Dunării Natura dezlănţuită Dimineaţa În aşteptarea lui Moş Crăciun O floare Ultimul drum Imnul meu Rugăciune (cântec) Să mai aştept Berta (Beti) Recapitularea gândurilor M–am resemnat Poemul iubirii Lui Radu Beligan Iertarea ta, Doamne Sfat bun Declaraţie (de ziua ta) Adio Frământări 268

209 210 211 213 214 216 217 218 220 221 222 223 224 225 226 227 228 229 230 231 232 233 234 235 236 237 238 239 240 241 243 244 245 246 247 248

Soţiei mele Legământul pierdut Vecinul meu Să nu mă întrebi Legenda toamnei Lăsaţi copilăria Plimbare la sfârşit de toamnă Avertisment Îndemnul meu Timpul (romanţă) Părinţilor noştri (pentru efortul lor)

249 250 252 254 255 256 257 258 259 260 261

269