Pescuirea Minunata

Chemarea apostolilor Pescuirea minunatã1

În numele Tatãlui ºi al Fiului ºi al Sfântului Duh. Amin. Binecuvântaþi ºi dreptmãritori creºtini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru Iisus Hristos,

V

om asculta mai întâi cuvântul (dumnezeiasca Evanghelie de astãzi) ºi apoi taina, deoarece cuvântul tâlcuieºte, explicã taina. De aceea în dumnezeiasca Liturghie, în partea întâi este Evanghelia, deci cuvântul, ºi în partea a doua, taina Euharistiei; atunci, dupã ce preotul rosteºte cuvintele Mântuitorului: “Luaþi, mâncaþi, acesta este trupul Meu! Beþi dintru acesta toþi, acesta este sângele Meu, al legii celei noi, care pentru voi ºi pentru mulþi se varsã spre iertarea pãcatelor” (ºi adaugã Mântuitorul: “Aceasta sã o faceþi întru pomenirea Mea”) ºi se cântã: “Pre Tine Te lãudãm, pre Tine Te binecuvântãm”, preotul, în numele lui Hristos, cu Hristos în Duhul Sfânt, se roagã: “Încã aducem Þie aceastã jertfã duhovniceascã ºi fãrã de sânge. Te chemãm, Te rugãm, cu umilinþã la Tine cãdem. Trimite Duhul Tãu cel Sfânt peste noi ºi peste aceste daruri ce sunt puse înainte!” Peste noi – adicã peste toþi; ºi peste daruri, adicã cele pe care le-au adus credincioºii creºtini: pâinea ºi vinul, ce sunt puse înainte. “ªi fã, adicã, pâinea aceasta, cinstit Trupul Hristosului Tãu, iar ce este în potirul acesta, cinstit Sângele Hristosului Tãu, prefãcându-le cu Duhul Tãu cel Sfânt.” ªi pâinea ºi vinul – se dezvãluie din adânc – devin, se prefac tainic în Mielul jertfit de la întemeierea lumii, în Trup ºi Sânge dumnezeiesc, în Acela prin Care toate s-au fãcut. Aceasta este taina: Trimite Duhul Tãu cel Sfânt, nu numai peste daruri, ci ºi peste noi. Cugetam cândva la cuvintele psalmistului: “Cerurile spun slava lui Dumnezeu, facerea mâinilor Lui – adicã omul 128 septembrie 1997. Duminica a XVIII-a dupã Rusalii.

2

(cãci “Mâinile Tale m-au fãcut ºi m-au zidit”) – o vesteºte tãria”. Vesteºte omul tãria ºi slava lui Dumnezeu? Trimite peste noi ºi peste aceste daruri Duhul Tãu cel Sfânt, ca sã înþelegem taina aceasta, ºi anume: cã noi suntem chip al lui Dumnezeu, ºi cã noi vestim cel puþin cum Îl vestesc cerurile! Dacã nu e aºa, aºa trebuie sã fie. Cuvântul vesteºte, tâlcuieºte taina. Acum sã auzim cuvântul, care ne va dezvãlui ºi astãzi, ca totdeauna, taina Evangheliei. Iatã cuvântul rânduit de dumnezeieºtii Pãrinþi pentru aceastã duminicã: “Pe când mulþimea Îl îmbulzea, ca sã asculte cuvântul lui Dumnezeu, ºi El ºedea lângã lacul Ghenizaret, a vãzut douã corãbii oprite lângã þãrm, iar pescarii, coborând din ele, spãlau mrejele. ªi urcându-Se într-una din corãbii care era a lui Simon, l-a rugat s-o depãrteze puþin de la uscat. ªi, ºezând în corabie, învãþa, din ea, mulþimile. Iar când a încetat de a vorbi, i-a zis lui Simon: Mânã la adânc ºi lãsaþi în jos mrejele voastre, ca sã pescuiþi. Rãspunzând, Simon a zis: Învãþãtorule, toatã noaptea ne-am trudit ºi nimic nu am prins, dar, dupã cuvântul Tãu, voi arunca mrejele. ªi fãcând ei aceasta, au prins mulþime mare de peºte, cã li se rupeau mrejele. ªi au fãcut semn celor care erau în cealaltã corabie, sã vinã sã le ajute. ªi au venit ºi au umplut amândouã corãbiile, încât erau gata sã se afunde. Iar Simon Petru (acum e numit deplin: Simon Petru), vãzând aceasta, a cãzut la genunchii lui Iisus, zicând: Ieºi de la mine, Doamne, cã sunt om pãcãtos. Cãci spaima îl cuprinsese pe el ºi pe toþi cei ce erau cu el, pentru pescuitul peºtilor pe care îi prinseserã. Tot aºa ºi pe Iacov ºi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreunã cu Simon. ªi a zis Iisus cãtre Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni. ªi trãgând corãbiile la þãrm, au lãsat totul ºi au mers dupã El” (Luca 5, 1-11). Preaiubiþilor! Cu auzul inimii sã primiþi bucurie ºi veselie, cum a zis David: “Auzului meu vei da bucurie ºi veselie”. Facã Domnul aºa sã simþim acest cuvânt al Evangheliei. Era dimineaþã în ziua aceea când Mântuitorul ªi-a chemat ucenicii pentru cuvântul hotãrâtor. Ucenicii – Simon împreunã cu Andrei, fratele lui, ºi Iacob cu Ioan – Îl urmaserã pe Iisus încã de pe malul Iordanului. Ei fuseserã ucenicii lui Ioan Botezãtorul ºi, dupã ce S-a botezat Mântuitorul, Ioan le-a arãtat lor – lui Andrei, Simon, Iacov, Ioan, Filip ºi Natanael – pe Iisus, zicându-le: “Iatã Mielul, Cel care ridicã pãcatele lumii”. ªi au trecut atunci (mereu folosesc cuvântul trecere – în ebraicã – Paºte), Simon cu Andrei, Iacov cu Ioan, Filip cu Natanael, de la Ioan la Iisus. Au trecut pascal, pentru cã au trecut la Iisus, Care e Paºtele.

3

ªi au mers împreunã, precum ºtim, la Cana Galileii, unde Iisus a prefãcut apa în vin; vinul care se preface în Sângele Lui. ªi au mers mai departe, mai la nord, cãtre Marea Galileii (sau Lacul Ghenizaret), acolo unde Iisus, în Capernaum, a primit sã-I fie rânduitã o încãpere, o locuinþã pentru misiune, pentru slujire. Iar ucenicii aceºtia, ºase la numãr, îºi continuau îndeletnicirea lor de pescari, dar luând învãþãturã, urmându-L pe Iisus. ªi mai ales în noaptea aceea s-a rânduit pregãtirea lor, când ei, în slujirea, în munca lor de pescari, s-au trudit o noapte întreagã ºi n-au prins nimic. S-au trudit noaptea, când, dupã priceperea ºi meºteºugul pescãresc, se prind aceste fãpturi – ca ofrandã omului – peºtii, despre care se spune cã nu au glas. ªi nu au glas, într-adevãr; când cad în undiþã, se zbat, dar nu strigã, nu plâng. Fãrã glas, asemenea mielului ºi oiþei, care nu strigã împotriva celor ce o tund. E o vorbã în popor: “Þiparii se pescuiesc pe întuneric”. Uneori vorba aceasta se potriveºte ca o mãnuºã unor aºa-numiþi misionari evangheliºti, care pescuiesc în întuneric ºi momesc sufletele rãmase în întuneric, adicã lipsite de Evanghelia Fiului lui Dumnezeu. Noaptea aceea întreagã a fost noapte de trudã. Dar ce tainã mare are noaptea, iubiþilor! E o zicalã, o ºtiþi mai bine: noaptea e pentru sfat. Ce fel de sfat? Din adânc, de la Duhul Sfânt; cãci între darurile Lui e ºi sfatul, cum citim la proorocul Isaia: “A odihnit peste el (peste orice suflet dupã chipul lui Dumnezeu) duhul înþelepciunii, duhul înþelegerii, al sfatului, al tãriei, al credinþei, al cunoºtinþei, al temerii de Dumnezeu”. În noaptea aceea au lucrat adânc în lupta lor. Noaptea, întocmai ca în zilele creaþiei. De atâtea ori am mãrturisit – dupã Scripturã, nu de la noi, Doamne: zilele creaþiei nu încep cu dimineaþa, ci cu seara. A fost o searã, o dimineaþã – ziua întâi; o searã, o dimineaþã – ziua a doua; o searã, o dimineaþã – ziua a treia. ªi în fiecare dimineaþã a creaþiei era rodul, apãrea un nou regn: al apelor ºi mineralelor, al scânteierilor din pietre strãlucitoare; apoi al verdeþei, florilor, holdelor; apoi al peºtilor din adânc, al vieþuitoarelor care se miºcã ºi al pãsãrilor vãzduhului. Apoi omul. Vedeþi? De la searã la dimineaþã, de la întuneric spre luminã. Noaptea au trudit Simon ºi Andrei, fratele lui, cu Iacov ºi cu Ioan; ºi a fost sã nu prindã nimic. Ei, meºteri, cu toatã tehnica, ºtiinþa lor, priceperea, experienþa lor mai ales, care e mai adâncã decât raþionamentul, ºtiinþa noastrã. Experienþa e din viul vieþii, ºi cu toatã fiinþa mea, ºi cu mintea ºi cu inima – ºi cu gândire ºi cu simþire; cu viaþã. Aºa s-au trudit în noaptea aceea. Nu s-a trudit, nu s-a chinuit o noapte întreagã ºi Sfântul Antonie cel Mare? S-a luptat cu demonii ºi a strigat, ºi de-abia în zori, în faptul dimineþii, i s-a arãtat Mântuitorul. ªi a întrebat, ºi a strigat nevoitorul: “Doamne! Unde ai

4

fost, Doamne? N-ai vãzut Tu sudorile ºi chinurile mele în lupta cu demonii din mine?” “Aici eram, cu tine. Priveam, te vedeam, ºi laudã aduceau suferinþele tale pentru Mine. Mã bucuram”. ªi, într-adevãr, în zori,dupã acea trudã a lor, Mântuitorul S-a arãtat la þãrm. Noi sã nu nesocotim truda lor. Gândeascã-se fiecare: munceºti, munceºti, uneori o varã întreagã ºi peste rodul tãu cade piatra. Munceºte unul la slujba lui, sã fãureascã ceva, ºi nu reuºeºte, sau de munca lui se alege praful. ªi parcã intrã atunci într-un fel de neliniºte ºi deznãdejde. Doamne! Parcã-i pãrãsit într-o singurãtate totalã. Dar tocmai atunci, când ajungi la conºtiinþa acestei pãrãsiri, atunci vine Dumnezeu, atunci apare Iisus la þãrmul existenþei tale. ªi le-a apãrut; ºi Îl cunoºteau, vedeþi? Ca dovadã, S-a suit în barca lui Simon. Precizez lucrul acesta pentru cã unii tâlcuiesc ca ºi cum atunci ar fi apãrut Iisus prima oarã în faþa lor. Nu. A intrat în corabia lui Simon, pe care îl ºtia de la þãrmul Iordanului. ªi l-a rugat: “Depãrteaz-o puþin de la þãrm” Depãrteaz-o – totdeauna, ºi în spaþiu, ºi în timp, aºa se deschide ceea ce se numeºte perspectiva, nu? Când iei distanþã. ªi în istorie, înþelegi mai bine evenimentele, luând distanþã. Altfel se oglindesc, se reflecteazã în conºtiinþã, în raport cu desfãºurarea istoriei, care e cãlãuzitã de descoperirea dumnezeiascã. ªi, luând distanþã Mântuitorul, ºi având în faþã – în spaþiu – mulþimea, le-a grãit Evanghelia. ªtim ºi din predica de pe munte ce le-a grãit Iisus: “Pocãiþi-vã! A venit împãrãþia lui Dumnezeu”. În El, în Hristos, era sositã împãrãþia. Adicã lumea în care împãrat este Dumnezeu: în inima mea, a fiecãruia, în care El este Soarele Dreptãþii, cum zice o rugãciune a dimineþii, pe care preotul o citeºte în timpul celor doisprezece psalmi: “Lumineazã Doamne în inima mea, Tu, Soarele Dreptãþii”. Aºa vorbea Iisus, Soarele Dreptãþii, ºi, încheind pentru acea zi din Evanghelia Sa, îi spune lui Simon: “Mânã corabia la adânc ºi aruncaþi mrejele”. Întâi a vorbit ºi apoi a poruncit actul, adicã: taina, cãci se va petrece taina. Cuvântul ºi taina: “Mânã la adânc!”. Cuvântul e negrãit de generos, cãci numai în adânc dacã vei ajunge, ai sã înþelegi propria-þi tainã. Altfel rãmâi la suprafaþã. Rãmâi – iertaþi-mi cuvântul, dar e al Scripturii – la nivelul pielii. Omul, dupã sãvârºirea pãcatului dintâi a fost îmbrãcat în haine de piele. La început au fost frunze de smochin, care erau uºor mai transparente, apoi haine de piele. Rãmâi la nivelul pielii ºi atâta simþi, atâta vezi. ”Mânã la adânc...” Petru, deodatã, s-a oprit, abia reþinându-se: “Doamne, toatã noaptea ne-am trudit; ºi n-am prins nimic”. Erau douã elemente implicate: nu numai cã o noapte întreagã s-au trudit; dar era implicatã ºi tehnica lor; Doamne, noi am pescuit atunci când se prind peºtii, cu priceperea ºi experienþa noastrã, atunci am sãvârºit, ne-am fãcut meseria, ºi nu un ceas, douã, cât vrei Tu acum,

5

ci o noapte întreagã! ªi totuºi Simon ascultã, chiar împotriva legii firii, ca sã zicem aºa! “La cuvântul Tãu, zice, voi arunca mreaja!” ªi au aruncat mrejile ºi au prins mulþime de peºte, încât corabia s-a umplut (a lui Simon ºi a lui Andrei) ºi au fãcut semn celorlalþi doi, Iacob ºi Ioan, fiii lui Zevedeu, tot la fel pescari. Ei alcãtuiau un fel de ceatã, o breaslã, ca pe urmã sã alcãtuiascã o apostolie a lor. S-au apropiat ºi ei cu corabia ºi din mrejele lor au umplut ºi cealaltã corabie, încât erau gata sã se scfunde. ªi totuºi, atâþia fiind, pluteau (tot deasupra lumii, dar din adânc). ªi atunci Petru rosteºte acel cuvânt (Petru care era cu Mântuitorul în corabia ce se umpluse de peºti): “Ieºi de la mine Doamne, ieºi de la mine, cã om pãcãtos sunt!” Iubiþilor, reþineþi, rogu-vã, acest moment pentru cã el ne dezvãluie o tainã de începuturi a omului: “Ieºi de la mine Doamne, cã om pãcãtos sunt!”. Pentru cã Petru a sãvârºit un act originar din taina omului (“Ieºi de la mine Doamne cã sunt om pãcãtos!”). Cercetãtorii istoriei religiilor descoperã cã, de la început, omul (întrun timp care era atât de aproape de momentul când Dumnezeu L-a zidit pe om ºi a suflat chipul Lui divin în el), dupã ce a cãzut ºi a avut conºtiinþa cãderii, nu a fost pãrãsit de Dumnezeu. Dumnezeu nu-l pãrãseºte pe om, ci îl cheamã din nou, îl cautã ºi îl cheamã cum l-a cãutat pe Adam când, dupã cãdere, s-a ascuns dupã pomii grãdinii, în lume: “Adame, unde eºti?” – a strigat; ºi Adam a rãspuns: “Doamne, m-am vãzut gol, mi-a fost ruºine ºi teamã ºi m-am ascuns”. Omul, reþineþi, în faþa lui Dumnezeu, dupã cãdere a fost cuprins de spaima pãcatului, de conºtiinþa acestui zid care îl desparte de Dumnezeu. ªi acest zid a fost înlãturat de Hristos cel înviat, Care, prin uºile încuiate, a venit la ucenicii Sãi. Cãci nu existã zid pentru har. Nu existã moarte pentru har. ªi mort de ai fi, aºa cum te face pãcatul, harul lui Dumnezeu te poate învia. De altfel aºa vor învia la sfârºitul veacurilor toþi. “Va veni vremea când toþi cei din morminte vor ieºi, zice Scriptura, cei ce au fãcut cele bune pentru învierea vieþii, cei ce au fãcut rele, pentru învierea judecãþii (pentru osândã )”. Nimic nu stã în calea harului, pentru cã ceea ce suntem noi este fãpturã, rod al harului. Iar harul este din eternitatea lui Dumnezeu ºi puterea Lui infinitã. “Ieºi de la mine Doamne! Om pãcãtos sunt” . Petru rostea ceea ce au rostit oamenii dintru începuturi, atunci când harul lui Dumnezeu scânteia, ºi a scânteiat mereu, ºi în Vechiul Testament. ªi aºa au constatat cercetãtorii: îndeosebi în faþa lui Dumnezeu se petrece acelaºi fapt. Aici e taina prezenþei ºi mãrturiei lui Dumnezeu, a existenþei adevãrului dumnezeiesc, pe care nici o ºtiinþã a lumii nu a putut sã o descifreze. În faþa lui Dumnezeu omul trãieºte ceea ce se numeºte mysterium tremendum – adicã tainicul acesta

6

cutremurãtor, taina care ne cutremurã. Aceasta au simþit-o toþi, din începuturile lumii, dupã cãdere, ca un cutremur al sufletului ºi ca o iluminare tainicã, din adânc. Se îmbinã deci spaima, cutremurul, cu iluminarea, cu lumina din adânc, de dincolo de lume, de întunericul pãcatului. Cum zicem noi, iubiþilor, când ieºim cu Sfânta Împãrtãºanie? – “Cu frica lui Dumnezeu, cu credinþã ºi cu dragoste apropiaþi-vã!” . Cu frica lui Dumnezeu – cutremuraþi – dar ºi cu credinþã ºi cu dragoste. Aici, reþineþi, se dezvãluie prezenþa lui Dumnezeu: în spaimã ºi cutremur, dar ºi în credinþã ºi dragoste. Cum spun Pãrinþii, totul se petrece între teamã ºi speranþã. Deodatã Sfântul Petru îºi dezvãluie starea, pe care o recunoºtea – starea de pãcat, de despãrþire de Dumnezeu –, ºi care, în faþa sfinþeniei lui Dumnezeu, în faþa lui Hristos, îl face sã se înspãimânte. Pentru cã starea de pãcat, pe de o parte te înspãimântã, te aruncã departe, te face sã te ascunzi de ruºine. Nu te copleºeºte ruºinea când te simþi pãcãtos, în orice fel de pãcat, trupesc sau sufletesc (de pofte ale trupului, de mânie, de orgoliu)? Nu mai ºtii cum sã te acoperi. “Ieºi de la mine, Doamne!” … Pe de o parte prezenþa lui Dumnezeu parcã te sileºte sã fugi, sã te retragi, sã te ascunzi. Îþi doreºti parcã sã te înghitã pãmântul. Dar, totodatã, este ºi atracþie, vedeþi? Aºa se miºcã. Rugaþi-vã, cercetaþi, cugetaþi, voi toþi cei care vreþi sã ºtiþi, sã înþelegeþi ce înseamnã taina întâlnirii lui Dumnezeu, în starea noastrã, nu a sfinþilor. “Om pãcãtos sunt” , a spus Petru ºi s-a dat la o parte, în spaima care-l inunda în faþa Dumnezeirii. Aºa se simte harul Dumnezeirii: îþi vezi deodatã starea de cãdere, de pãcãtoºenie, de prostie, de nesimþire; mai ales de nesimþire. Când stau în faþa cuvântului Evangheliei, sau în bisericã, sau la auzul unui cuvânt, sau în faþa unei jertfiri, iar eu nu simt nimic, stau aºa – iertaþi-mi cuvântul – gurã cascã, e semn cã sufletul meu e mort, e în nesimþire. Petru n-a fost în nesimþire; în el s-a trezit atunci taina tainelor. ªi a vãzut starea lui de pãcãtos în faþa sfinþeniei lui Hristos; s-a descoperit în el icoana din veºnicie a Fiului lui Dumnezeu, dupã al Cãrui chip am fost zidiþi. “Doamne, ieºi de la mine!...” . Dar Iisus (urmeazã partea a doua a momentului sacru), a ieºit Iisus din corabie? Corabia e Biserica; în corabie suntem toþi; pãcãtoºi suntem toþi. Parcã toþi strigãm acum cu Petru: “Ieºi de la mine, Doamne, sunt om pãcãtos!” . Dar Iisus n-a ieºit din corabie. Dimpotrivã, i-a spus: “Nu te teme!” . În Evanghelie teama e izgonitã. În Vechiul Testament, când s-a dat Legea, pe Sinai, au fost cutremure ºi fulgere, ºi toþi de la poalele muntelui au fugit (Legea care osândeºte, Legea care pune în luminã

7

pãcatul). Acum coborâse Dãtãtorul Legii, Cel care S-a fãcut pãcat pentru noi, ca pe cei de sub lege sã-i rãscumpere. “Nu te teme!” . Iubiþilor, Sfântul apostol ºi evanghelist Ioan spune cã dragostea izgoneºte frica. Dacã cei din Vechiul Testament spuneau: “Începutul înþelepciunii este frica de Dumnezeu” , Sfântul Ioan spune inspirat: “Iubirea izgoneºte frica”. ªi care iubire a izgonit frica? Pãi în faþa lui Petru era însãºi Iubirea, era întruparea Iubirii. ªi atunci, Iubirea i-a spus lui Petru: “Nu te teme!” Eu am venit sã izgonesc frica. Da, începutul înþelepciunii e temerea, frica; dar înþelepciunea are douã capete, sã nu uitãm: începe prin fricã ºi sfârºeºte în dragoste, în iubire. Acum era Iubirea, Care Se arãta: “Nu te teme! De acum vei fi pescar de oameni”. Din alegerea aceasta a pescarilor, ca apostoli, s-a dezvãluit taina ca ei sã fie pescari de oameni, pentru cã ei sunt cei care scot din adânc ( Hristos i-a poruncit lui Petru: “Mânã la adânc!” ). Din adânc au scos acum vieþuitoare fãrã glas, fãrã zgomot (de atâtea ori spunem: Zgomotul face puþin bine, iar binele puþin zgomot). ªi i-a fãcut pe ei pescari de oameni, dar sondând în adânc, adâncul înalt, iubiþilor. Aºa le-a poruncit lui Simon, lui Andrei, lui Iacov ºi lui Ioan, iar ei au lãsat totul ºi au mers dupã Dânsul. Da, le-a poruncit, ºi deodatã s-a petrecut acest fapt la care, iarãºi, rogu-vã sã fim cu luare aminte. Cuvântul Lui, cuvântul de chemare al Lui, pescarii l-au înþeles. Adâncul la care-i chemase Iisus, adâncul pentru pescuire a trezit adâncul din ei. ªi adânc pe adânc cheamã. “Dumnezeu a pus în vistierii adâncurile” oamenilor, spune psalmistul. L-au recunoscut, din adânc, pe El, pe Hristos. Dar cum? Reþineþi ºi aceasta: în Evanghelie s-a observat cã, la evrei, înþelepþii nu alergau ei dupã ucenici. Nu aveau credit. Ucenicii îi cãutau pe cei mai înþelepþi. Hristos e unicul Care cheamã: “Veniþi dupã Mine! Vã voi face pescari de oameni.”. În acest cuvânt al Lui se descoperã unicitatea Lui; se descoperã slujirea Lui divinã, a Celui trimis de Tatãl; se descoperã dumnezeirea Lui, se descoperã mesianitatea Lui în acest cuvânt: “Veniþi dupã Mine!” . Cã aceste cuvinte au fost spuse în lume ºi de dictatori sau de alte forþe, este posibil, dar ºtim ce a urmat tuturor poruncilor lor. E unic cuvântul “Veniþi dupã Mine” pe care Hristos îl rosteºte în conºtiinþa misiunii Lui, de Mântuitor al lumii. Mai adânc: de Urzitor al lumii, pentru cã toþi suntem urziþi de Fiul în Duhul Sfânt, din porunca Tatãlui de a fi chip dupã chipul lui Dumnezeu. El, Urzitorul lumii e acum în faþa lui Petru (a lui Simon ) ºi a lui Andrei, a lui Iacov ºi a lui Ioan. ªi au simþit adânc; s-a trezit adâncul din ei.

8

Iar ultima adâncime din noi ce reprezintã, ce ne descoperã? – Ultima adâncime din noi descoperã chipul lui Hristos. Ultima adâncime a sufletului meu poartã pecetea chipului Tãu, Doamne! Starea aceasta o putem traduce prin iubire, cãutare, dor, dar, mai adânc, e chipul Cuiva. De aici a luat naºtere icoana, fiindcã simþi fiinþial nevoia sã contempli chipul Cuiva. E pecetea Cuiva în mine. ªi când scânteiazã acest gând, deodatã se trezeºte în tine o rãspundere negrãitã: Doamne, ce rãspundere am pentru acest chip care e în mine! Aºa s-a trezit în apostoli, în urmaºii lor, în sfinþi, în martiri, în cuvioºi, în toþi drepþii, conºtiinþa cã acolo, în adânc, e chipul Tãu, Doamne. ªi eu trebuie sã Te recunosc pe Tine, ca Tu sã mã recunoºti pe mine. Un filosof din veacul acesta – Heidegger – zice cã “omul a fost aruncat în lume fãrã sã fi fost întrebat dacã vrea sau nu”. Ei vezi? Te-a aruncat fãrã sã te întrebe. Dar de ce? – Pentru cã înainte de a fi, nu existai. ªi atunci te întrebi: cum de a ajuns o minte atât de strãlucitoare sã gândeascã astfel? Adicã omul se vede aruncat în lume. Se vede aruncat ca într-o pãrãsire, ca într-o singurãtate. O singurãtate absolutã, aºa cum va spune ºi un mare biolog, laureat al premiului Nobel – Jacques Monod: “În sfârºit, omul se vede singur într-un univers indiferent” . Dar adaugã: “Lui îi revine sã aleagã între Împãrãþie ºi tenebre”. Dar va veni o femeie evreicã, un suflet chinuit, iscoditor, pe nume Edith Stein, care-i ascultã cu inteligenþa ei pe filosofi (pe Husserl, Max Scheler, Heidegger), ºi aflã de la ei cã omul e aruncat în aceastã pãrãsire, singurãtate. Ea însã simte din adânc (aici e taina adâncului, ea n-a rãmas la suprafaþã), cã, în adâncul lui, omul cautã, e neliniºtit. ªi se întreabã: sunt aruncat, dar m-a aruncat Cineva. Înseamnã cã eu trebuie sã-L caut ºi sã-L cunosc pe Acel Cineva Care m-a aruncat. Oricare ar fi chinul meu, nu mã poate reduce la tãcere totalã. Nu-mi poate interzice cãutarea. Adâncul din mine cere pe Acel Cineva Care m-a zidit, m-a situat aici, în lume. Eu nu-mi sunt propria cauzã. ªi aceastã certitudine a ei avea sã fie cuprinsã în cartea A fi finit ºi a fi infinit. Cine a pus în mine aceastã sete pe care înþeleptul Solomon o rostise: “Ai pus în noi ºi gândul veºniciei”? ªi în dorul acesta Edith Stein a ajuns la fundamentul existenþei, al fiinþei. E acel adevãr de care eu iau cunoºtinþã, ºi anume, cã adâncul din mine cautã ºi doreºte acest necuprins, acest infinit în care simþi cã ai viaþa, ai setea de existenþã ºi de infinit. ªi atunci ea s-a botezat. L-a întâlnit în adâncul ei pe Acela despre care spuneau filosofii cã îl aruncã pe om. ªi a simþit (ºi aici cu adevãrat a crezut) cum credinþa pregãteºte ºtiinþa. ªtiinþa pregãteºte cunoaºterea. Credinþa, însã, e mai adâncã, pentru cã ea e

9

adeziunea cãtre infinit, infinitul dumnezeiesc pe care ºtiinþa nu-l poate cuprinde. O, Doamne, ce tainã se dezvãluie aici! Cã în orice om, de pretutindeni e chipul infinitului viu al lui Dumnezeu, al Fiului lui Dumnezeu. În tot omul, de orice religie ar fi. Aceastã evreicã l-a descoperit. A devenit cãlugãriþã. ªi lumea aceasta, lumea teroarei, lumea acestui veac atât de pãtimitor ºi însângerat, a rupt-o din mânãstire ºi s-a sãvârºit ca martirã undeva într-o camerã de gazare nazistã. Cum alþii au sfârºit prin închisori ºi prin gulaguri – în veacul acesta al înþelepciunii, al înþelepciunii acestei lumi. O, iubiþilor! Adâncul! Sã simþim toþi cum adâncul din noi cheamã Adâncul. ªi, mai curând, adâncul dumnezeiesc al Fiului lui Dumnezeu coborât în lume din iubire, cheamã adâncul fiecãruia dintre noi. Dacã eu Te port în mine, o, Doamne, învredniceºte-mã sã Te arãt pe Tine! Chipul meu sã devinã chip de luminã ºi de iubire, asemenea Þie, în lume, Doamne! ªi, la mãsura mea, sã fiu ºi eu un smerit ucenic al Tãu! Lãsând toate, au mers pescarii de oameni dupã El. Ajutã-ne, Doamne, ºi nouã sã mergem dupã Tine! Cu rugãciunile Maicii Tale ºi ale tuturor sfinþilor. Amin.