Poiana%20îngerilor[1]

"POIANA ÎNGERILOR" DE LA MĂRCUŞ Copiii din mănăstire Chipul femeii cu ochi blânzi şi cu vălul negru pe cap a fost primul pe care au deschis ochii cele opt fetiţe care locuiesc la Mănăstirea Mărcuş din judeţul Covasna. Îi spun "mami" şi datorită ei nu au ştiut niciodată ce înseamnă să fii abandonat în maternitate. Maica stareţă Serafima le-a luat de la câteva luni din pătuţurile de spital, le-a botezat, le-a vindecat rănile, le-a educat şi le-a iubit ca şi cum ar fi fost ale ei. Arareori dacă le vizitează cineva pe copile. Mamele lor naturale, deşi ştiu unde se află fetele lor, abia dacă trec pragul mănăstirii, în zi de sărbătoare, o dată sau de două ori pe an. Avea 4 luni şi doar 3,600 kg. Cântarul pe care fusese aşezată la naştere arăta 800 de grame. Un ghemotoc cu inimă vioaie, cu ochi mari şi mânuţe firave. În braţele maicii stareţe Serafima părea un soi de jucărie cu viaţă în ea, atunci când fetiţa a intrat în mănăstire pentru prima dată. Se întâmpla într-o zi sfântă, de Crăciun. O dată cu naşterea Domnului, un alt suflet avea să o ia de la capăt. Teodora este cea mai mică dintre cele opt feţite care se află acum în grija celor şase măicuţe de la Mănăstirea Mărcuş. Abia ce a împlinit 6 ani. A fost găsită într-un grajd şi salvată în chip miraculos de o familie care trecea peacolo şi care i-a auzit scâncetele. Nu cunoaşte altă casă decât mănăstirea şi nici altă mamă decât stareţa Serafima. Teodorei rar i se aude vocea. În preajma "mamei" sale însă, limba parcă i se dezleagă, iar curajul o însufleţeşte. Se învârte în jurul măicuţei, îi spune poezii, o mângâie şi-o roagă în şoaptă, ca nu cumva să o audă vreuna dintre surorile sale de suflet: "Mami, dormi astă-seară cu mine?".

Maica Serafima o priveşte pe sub ochelari, îi sărută obrajii trandafirii şi o întreabă pe un ton serios: "Ai fost cuminte la grădiniţă?" "Daaaaa", răspund fetiţele în cor, semn că nimic nu le scapă ochilor şi urechilor, atent ciulite la fiecare gest sau vorbă a celei care, încă din maternitate, le-a oferit şansa unei vieţi trăite în curăţenie, în veselie şi în credinţa lui Dumnezeu. M-A LĂSAT DIN GREŞEALĂ, NU?" Pe Ana nu poţi s-o păcăleşti. Şi nici să-i spui vorbe bune care să-i alunge gânduri ce nu ar trebui să macine un copil abia trecut de 6 ani. Ochii ei negri te fixează, iar prin genele ei lungi şi întunecate nu lasă să se întrezărească vreun firicel de tristeţe. "Vrei să mă asculţi?", m-a întrebat direct, ca un om mare, luându-mă de mână. "Eu ştiu de ce sunt aici. Barza a greşit cui m-a dat. Mama m-a aruncat în spital. Ştiţi, m-a lăsat pe drumuri. Mami de la mănăstire îmi spune că trebuie să iertăm. Sunt supărată pe mama cealaltă. N-o iubesc şi nu o iert." Din priviri, maica stareţă parcă-i mustră comportamentul. Ana pleacă capul în pământ, după care adaugă: "Poate m-a lăsat din greşeală, nu?". Îşi priveşte mama adoptivă, o ia de mână şi îi spune, dornică să-şi înveselească "modelul meu în viaţă": "Astăzi, am învăţat la grădiniţă un nou cântecel". Şi într-o clipă începe să i-l fredoneze. Obrajii maicii de 40 de ani se îmbujorează, iar ochii capătă bobiţe de rouă. "Sunt tare mândră de fetiţele mele", spune maica Serafima. Numai ea ştie cât a pătimit şi câte rugi a înălţat către Cer pentru a găsi putere să-şi crească fetele. Şi nu oricum. "Anul trecut şi-au dorit foarte mult să meargă la mare. De unde era să strâng zeci de milioane pentru o săptămână pe litoral? Mi-am împreunat mâinile şi mi-am zis: «Doamne, dacă Tu mi-ai dăruit aceşti copii, ajută-mă să pot avea grijă de ele şi să le pot oferi o copilărie frumoasă». Doar două-trei zile au trecut şi problema a fost ca şi rezolvată." Au primit găzduire de la o familie cu suflet, iar părintele Nil, tatăl spiritual al fetiţelor, preotul bisericii de aici, a strâns fiecare bănuţ de la oamenii care păşeau pragul bisericii şi lăsau, ba pentru un acatist, ba pentru o pomenire, câte puţin din avutul lor. La fel s-a întâmplat şi atunci când în suflet i se făcuse rană tot văzând în fiecare dimineaţă cum fetiţele, la nici 3 ani, luau la picior mai bine de 2 kilometri de drum pietruit, bolovănos şi întortocheat, iar iarna îngropat în zăpadă şi în nămoale, spre grădiniţă. "Ana mă trăgea de haină şi mă întreba cu glas stins: «Mai e mult până la grădiniţă? Când o să avem şi noi un autobuz care să ne ducă acolo?»". Dorinţa maicii stareţe, de a avea o maşină cu care să transporte copiii, de multă vreme se cuibărise în sufletul său. Multe nopţi albe a petrecut maica încercând să găsească o soluţie. Orele de nesomn şi de nelinişte se zăresc în colţul ochilor blânzi şi înţelepţi, înnobilaţi cu riduri adânci. Nu a trecut mult şi Dumnezeu le-a întins din nou mâna.

O parte din sumă a venit din partea organizatorilor unei emisiuni de televiziune. Stareţa Serafima a făcut acatist de mulţumire împreună cu fiicele sale şi i-au cântat slavă lui Dumnezeu. Pentru drumurile aspre ce leagă mănăstirea cocoţată în vârful dealului de restul comunei Dobârleni, nu orice maşină ar fi fost potrivită. "Aveam nevoie de ceva puternic, care să nu se împotmolească la primul urcuş cu copiii. Într-un an am fost prin America, m-am zbătut şi am reuşit să mai strâng ceva bănuţi. O maşină de teren costă însă foarte mult. într-o zi, leam spus copiilor că mă duc să iau maşina. Nici eu nu ştiam cum. Nu aveam toţi banii. Dar le-am sfătuit pe fetiţe să se roage, pentru că ruga lor de îngeraşi este cu atât mai puternică. Am plecat la Braşov, am intrat în magazin şi le-am spus: «Am atâţia bani, iar fetele mele au nevoie de o maşină de la dumneavoastră». Nu mi-au trebuit prea multe minute, iar directorul mi-a înmânat cheile şi mi-a spus: «Să aveţi grijă de copii. Restul sumei este sponsorizarea noastră». Ţin minte şi acum ziua în care am sosit acasă. Fetele mă aşteptau la balcon, aliniate, ca iezişorii din poveste. Când au văzut maşina, au izbucnit în lacrimi. Iarna, mai ales, se chinuiau foarte mult. Alexandra, o fetiţă care suferă de nanism, cum ajungea la grădiniţă, cum punea capul pe masă şi adormea de oboseală". Aşa a reuşit maica Serafima, de când au maşina, să le ducă pe fetiţe la Lacul Sfânta Ana, la mare, la plimbare prin oraş, pe la muzee, la Predeal, la ştrand sau la teatru. Trupa veselă de la mănăstire a ajuns acum să fie vedetă printre copiii de la grădiniţă. Nu e cântec pe care să nu-l ştie sau joc de logică pe care să nu-l dovedească. "Au ridicat foarte mult grupa de când au venit la noi", spune "domnişoara Adela", aşa cum o strigă copiii pe educatoarea lor. Elena, fetiţa cu păr auriu, este renumită pentru lucrările impecabile pe care le are. Pentru a le dezvolta talentul, maica stareţă le-a adus la mănăstire o profesoară cu care să lucreze după-amiaza. În sala de mese, de pe perete, zâmbesc zeci de fluturaşi, de broscuţe, de copaci sau de flori, toate pictate, colorate sau lipite de mâinile pricepute ale copilelor. Acum, maica stareţă şi-ar dori pentru ele o pianină, "ca să le testez talentul şi să ştiu mai departe ce să fac pentru ele". "Aş vrea să urmeze o facultate, să ştie să discearnă ce e bine şi ce e rău, să fie pe picioarele lor. Asta ar fi cea mai mare bucurie şi satisfacţie pe care Dumnezeu mi-o poate oferi." CARNE VIE, PLINĂ CU PUROI Elena are tot 6 ani, la fel ca şi celelalte. Este înaltă şi slăbuţă. Şi parcă "mai matură decât toate. Cum vede că avem treabă, cum vine să ne ajute, ba şterge un vas, ba udă florile, ne roagă să-i spunem rugăciuni", povesteşte maica stareţă, cu bucurie în glas. Toate fetele ştiu Crezul de când aveau 3 ani. Acum au ajuns să cânte toată liturghia. Ba, mai mult, dacă le întrebi ce vor să se facă atunci când vor fi mari, Elena ridică repede mâna în aer şi spune tare şi cu convingere: "măicuţă".

Alexandra, însă, este o mică vedetă printre surorile ei de mănăstire, care îi ascultă cu sufletul la gură glasul melodios şi expresiv, atunci când fetiţa scundă intră în rolul ba al caprei cu trei iezi, ba al educatoarei lor, căreia îi imită perfect fiecare gest. Mintea nu-i stă la vreo meserie. Tot ce îşi doreşte acum este să se urce pe un cal alb, "aşa cum i-a promis mami că se va întâmpla, dacă va fi cuminte". Parcă nici nu ai zice că în urmă cu 4 ani şi jumătate a suferit o operaţie la ochi, de strabism. "În 2001 m-am hotărât să fac această căsuţă. Pentru copii. Abia în 2003 le-am adus aici. Mă duceam foarte des la o maternitate în Braşov, iar copiii foarte micuţi, de doar câteva luni, mă atrăgeau irezistibil. Am făcut toate formele pentru a le lua în plasament. Am primit, la final, o hârtie cu numele şi vârsta lor. 2 luni, 4 luni, 6 luni, 7 luni. Atât era trecut. Iar în dreptul prenumelui, linie. Erau atât de slabe şi de pricăjite, că abia după câteva luni de îngrijiri am reuşit să le aducem la greutatea normală. Alexandra făcuse puroi la ureche, pentru că în maternitate li se lega un biberon de gât şi tot laptele din el picura pe gât şi spre ureche. Era carne vie plină cu puroi. Mamele lor le abandonaseră în spital, cu tot cu bolile lor, cu tot cu frumuseţea şi puritatea unor copii abia născuţi. Pe Alexandra şi pe Maria le-am operat la ochişor. Ţin minte că picioarele Mariei erau atât de firave, de rahitice, că nu am crezut că îşi va putea reveni vreodată şi că va putea să meargă. Le-am botezat şi Dumnezeu a vrut ca ele să trăiască." E MÂNDRĂ DE FETIŢE "Când nu ne bem noi laptele la grădiniţă?", întreabă educatoarea pe copii. "Miercurea şi vinerea", se aude răspunsul lor într-un glas. Aşa s-au obişnuit. Să o urmeze pe maica stareţă în toate, chiar şi în post. Apoi, dacă mama lor nu trece pe la fiecare pătuţ, înainte de lăsarea serii, pentru a le spune noapte bună, micuţele nu pot închide ochii. Dacă nu le piaptănă pe fiecare de nu ştiu câte ori pe zi, dacă nu se joacă cu ele în grădină, dacă nu le întâmpină în fiecare după-amiază în pragul casei, de-ndată ce se întorc de la grădiniţă, dându-le binecuvântare şi sărutându-le obraji, măicuţa nu scapă de ele. "Pe tatăl meu, Bunicul, cum îi spuneau ele, lam înmormântat în cimitirul mănăstirii, lângă pădure. Tare mult l-au iubit. Şi nu e zi în care să nu mă ia de mână şi să mergem să-i aprindem candela la căpătâi şi să-i cânte. Răsună pădurea cu glasurile lor." Maica stareţă nu-şi poate stăpâni lacrimile. Îşi întăreşte glasul, îşi descalţă papucii şi urcă scările, către dormitoarele copilelor. Trei dormitoare cu pătuţuri ca de pitici, vesel colorate, cu covor pe jos împodobit cu flori, le aşteptau pe fetiţe să se schimbe în "îmbrăcămintea de casă". "Când am aranjat locuinţa asta, m-am gândit cum şi-ar dori ele să fie locul în care trăiesc, aşa că am făcut pentru ele o baie roz, ca să le placă."

POIANA ÎNGERILOR Maica Serafima trăieşte prin cele opt fetiţe care-i spun "mami". "Pentru mine, sunt sănătate", spune cea care, de mai bine de 25 de ani, se află în slujba Domnului, iar de şase ani şi în slujba celor opt micuţe. "În poiana îngerilor", cum au numit maicile locul pe care s-a înălţat mănăstirea, ritmul vieţii se măsoară în intensitatea unei mari iubiri: iubirea faţă de Dumnezeu. Şi în bucuria unor fetiţe salvate de la o viaţă fără de căpătâi. Cei care vor să ajute maica stareţă să le poată creşte frumos şi sănătos pe fetiţe pot face donaţii în contul BCR Sfântul Gheorghe nr. RO53RNCB0124009682180001 Cod SWIFT (BIC): RNCBROBUCV0 (ultimul caracter este cifra 0)