Epoca Medievală.docx

Epoca medievală 1. Moştenirea imperială în Europa creştină: de la Imperiul Roman la Imperiul Bizantin Introducere. Transferul moştenirii imperiale a Imperiului Roman spre cel Bizantin începe în anul 315, când imperiul unic este împărţit în cel de Apus şi cel de Răsărit. Căderea Imperiului Roman de Apus ascensiunea celui de Răsărit, devenit Imperiul Bizantin, îi permit e acestuia să conserve tradiţiile clasice ale Romei antice, integrându-le cu tradiţii orientale, să-şi extindă influenţa politică, culturală şi spirituală în Europa de Sud-Est şi de Răsărit. Scopul eseului este de a caracteriza moştenirea imperială preluată şi dezvoltată de bizantini, de a evidenţia importanţa acestui proces în istoria medievală europeană şi a românilor. Cuprins. După căderea Imperiului Roman de Apus bizantinii au continuat să-şi numească imperiul lor „Roman", iar pe sine - „romani" („romei"), să utilizeze până în sec. VII limba latină, apoi cea elenă. Divizarea Imperiului Roman nu a fost privită ca una definitivă. în conştiinţa oamenilor de atunci Imperiul rămânea unul singur, condus de doi auguşti cum a mai fost nu o dată până atunci. Astfel, după ce Odoacru, o căpetenie militară a barbarilor (tribului scirilor) şi stăpânul efectiv al Italiei a expediat în anul 476 însemnele imperiale la Constantinopol, aceasta a însemnat nu desfiinţarea Imperiului Roman de Apus, ci recunoaşterea unui singu r august, care stăpânea de fapt provinciile orientale ale Imperiului, pe când cele occidentale, transformate în regate barbare, fie şi nominal, îi recunoşteau suzeranitatea. în acest mod, în conştiinţa contemporanilor Imperiul Roman dăinuia neîntrerupt, iar evenimentului din 476 nu i se acorda nici acea importanţă şi nici acea semnificaţie (de prăbuşire a Imperiului Roman de Apus) cu care -l învestim astăzi. împăraţii din Constantinopol continuă să se considere suverani ai lumii creştine, indiferent de dimen siunea teritoriului pe care-l stăpâneau efectiv şi de recunoaşterea acestui rol de către alţi suverani creştini. Această exclusivitate imperială pe care şi-o reclamă împăraţii bizantini explică reacţia lor la toate încercările de a restabili Imperiul în Occident pe timpul francilor carolingieni sau al germanilor ottonieni (conduşi de regele Otto). Bizanţul a moştenit din tradiţia romană alegerea împăraţilor de Senat şi popor (de fapt de locuitorii capitalei) şi armată. Nici o lege nu regla succesiunea la do mnie. Şi totuşi puterea era ţinută de anumite dinastii. Bazându-se pe concepţia despre provenienţa divină a puterii imperiale, se considera că anume Dumnezeu, manifestând aprobarea sau dezaprobarea faţă de un împărat, poate să-i ofere sau să-l lipsească de marea bucurie de a-şi vedea copiii şi nepoţii urcaţi pe tron. Astfel, succesiunea dinastică nu a fost în Bizanţ un drept natural posedat de descendenţi, dar o binecuvântare divină oferită unui împărat, legitimitatea religioasă şi politică a căruia era atâ t de puternică, încât ea îi asigură nu numai o domnie personală îndelungată, dar şi o extensiune a puterii imperiale asupra urmaşilor săi. Treptat, puterea imperială în Bizanţ capătă dimensiuni noi. Din 629 împăratul Iraklios adoptă titulatura grecească de basileus. Ea se raporta direct la titulatura regilor din Vechiul Testament în traducere grecească. Astfel împăratul bizantin este adesea numit - „noul David" şi „locţiitorul lui Hristos pe pământ". Deci, titulatura de imperatores, care iniţial era legată de funcţia militară supremă, este substituită printr-o titulatură care relevă sanctitatea suveranului bizantin. Basileii bizantini aveau mai multe funcţii: executivă, care punea cetăţenii imperiului într -o dependenţă totală de împărat; legislativă, ceea ce însemna că cuvântul împăratului era echivalent cu legea reprezentativă - basileul era întruchiparea a însuşi Imperiului Bizantin. Împăratul se prezenta ca ocrotitorul legii. Mai mulţi împăraţi, începând cu lustinian I au organizat opere de codificare a legilor precedente. Ca locţiitorul lui Hristos împăratul îl imita nu numai prin autoritatea sa indiscutabilă, ci şi prin virtuţile sale, axate pe prevederile moralei creştine. Împăratul era protectorul Bisericii, avea o autoritate directă asupra acesteia. Du pă Marea Schismă din 1054, când Biserica ortodoxă s-a divizat de cea catolică bizantinii îşi extind influenţa în spaţiul balcanic prin convertirea la ortodoxie a sârbilor şi bulgarilor. Cu toate însemnele puterii absolute, monarhia basileilor avea un carac ter instabil. Pe parcursul istoriei Bizanţului s-au perindat la tron 90 de împăraţi. Legitimitatea împăratului de„alesul lui Dumnezeu"nu-I proteja în caz de insucces sau incapacitate de a conduce. Aceasta putea lipsi împăratul în ochii poporului de legitimitate divină, desacralizându-i persoana şi declarându-l tiran. Lipsa principiului de primogenitură (dreptul exclusiv al fiului mai mare la tron) făcea puterea

basileului un patrimoniu al familiei imperiale, conducea la disputarea violentă a puterii între descendenţii aceleiaşi familii şi la războaie civile, mai ales în timpul dinastiei Paleologilor.Chiarşi uzurpatorii, cei care nu erau descendenţi din această familie, tindeau să -şi consolideze legitimitatea prin căsătorii cu membrii familiei imperiale. Acest principiu a fost folosit de suveranii statelor slave din Balcani (Ţaratul Bulgar, Şerbia). Invazia otomană a curmat această tendinţă. Ideea continuităţii imperiului a fost reluată de ţarii ruşi prin proclamarea concepţiei „Moscova e Noul Constantinopol şi a Treia Romă". Dar în Apus ţarii ruşi nu erau recunoscuţi drept împăraţi. În Ţara Moldovei „moştenirea imperială" a fost folosită de Ştefan cel Mare în scopul respingerii agresiunii otomane. Domnul Moldovei tindea să fie recunoscut drept conducător al cr eştinătăţii ortodoxe, capabil să obţină victorie asupra păgânilor. Pentru domn titlul de „bine credinciosul împărat nu avea un sens de transfer a autorităţii politice imperiale, ci de exercitare în cadrul Bisericii moldoveneşti a unor drepturi similare celor ale împăraţilor bizantini. „Ideea imperială"în acest sens a fost promovată de urmaşii marelui voievod, precum şi de domnul Ţării Româneşti Neagoe Basarab. In Occident renaşterea „moştenirii imperiale" romane s-a produs odată cu încoronarea în 962 a regelui Germaniei Otto I la Roma în calitate de împărat al „Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană". Căzând în dependenţă de principii electori, împăraţii germani din sec. XIII -XIV posedau o putere nominală. O deosebită importanţă pentru cultura europeană medievală a avut-o influenţa culturală bizantină, care a păstrat moştenirea antică şi a menţinut-o în permanenţă la un nivel elevat. Acest nivel Occidentul îl atinge doar către secolul al Xlll-lea. Cultura antică apare pentru bizantini într-o dublă şi contradictorie ipostază. Astfel, ei se aflau în faţa problemei potrivirii creştinismului cu tradiţia culturală a elenismului păgân. Se încerca delimitarea, în cadrul moştenirii antice, a componentelor pozitive şi a celor dăunătoare din punctul de vedere al doctrinei creştine. însă interesul cărturarilor bizantini faţă de tezaurul cultural clasic, deseori depăşea limitele trasate de teologii prudenţi. Bizanţul, la fel ca şi Occidentul, a cunoscut câteva perioade de reactualizare puternică a tradiţiei antice („renaşterea macedoniană",„renaşterea paleologă"). În cadrul moştenirii antice preluate de bizantini, alături de componentul principal - cel grecesc, se include şi tradiţia imperială romană. Ea este deosebit de sesizabilă în cultura juridică, arhitectura şi arta de curte ş. a. Tradiţiile antice şi-au manifestat deplina vitalitate (în special în marile centre urbane) şi creştinismul se afirmă treptat ca principala dominantă a culturii bizantine. Încheiere. Moştenirea Imperiului Roman în Europa creştină a fost continuată şi amplificată de Imperiul Bizantin. Bizantinii au potrivit creştinismul culturii antice greceşti, căruia i -au alăturat tradiţia imperială romană. După căderea Constantinopolului moştenirea bizantină în organizarea statală, în drept, cultură şi spiritualitate a continuat să dăinuie în Europa de Sud -Est şi Răsărit, inclusiv în Ţările Române, fenomen numit de Nicolae lorga„Bizanţ după Bizanţ". Constituirea statelor medievale româneşti: general şi particular Introducere. În istoria tuturor popoarelor, evenimentele majore din trecutul lor sunt păstrate în memoria generaţiilor următoare sub formă de legende. Un eveniment crucial, care la români, ca şi la alte popoare, a devenit obiectul unor legende populare, este constituirea statelor medievale româneşti - Ţara Românească şi Ţara Moldovei. Deoarece primii voievozi români au apărut în Transilvania, fiind apoi anihilaţi de cuceritorii maghiari, legendele descriu crearea statelor extracarpatice drept o continuare a activităţii voievozilor transilvăneni. Cronicarii români neposedând informaţii istorice concrete referitoare la acest proces, au apelat la legendele populare despre„descălecatul"(întemeierea) Ţării Româneşti de către Negru Vodă venit din Făgăraş, iar a Moldovei - de către Dragoş Vodă venit din Maramureş. În secolele XIX-XX, când problema formării statelor româneşti independente este cercetată pe baza surselor documentare, a devenit posibilă interpretarea ştiinţifică a premiselor, particularităţilor şi a similitudinilor acestui proces istoric (lucrările istoricilor George Brătianu, Şt. Gorovei, Şerban Papacostea, Pavel Parasca ş. a.) Scopul eseului este de a expune etapele constituirii statelor medievale româneşti în contextul evenimentelor politice interne şi externe ale epocii respective, evidenţiind momentele generale şi particulare. Cuprins. în secolele IX-X, odată cu desăvârşirea procesului de constituire a poporului şi a limbii române, precum şi a cristalizării relaţiilor medievale, au apărut şi cele dintâi formaţiuni statale 2.

româneşti. Ele sunt semnalate, începând cu sfârşitul secolului al IX -lea, pe întreg teritoriul locuit de români. Acest fapt dovedeşte că procesul de apariţie a formaţiunilor statale a fost concomitent şi asemănător. Ele sunt identificate în ducatele sau voievodatele existente în Transilvania la venirea maghiarilor în acest teritoriu (ale lui Menumorut, Glad, Gelu), în formaţiunea dobrogeană condusă de jupanul Dimitrie etc. Consolidarea acestor mici formaţiuni a fost frânată de ultimul val de migratori (al pecenegilor, uzilor, cumanilor, mongolilor etc.), iar în Transilvania - de cucerirea maghiară. Cucerirea Transilvaniei de către Regatul Maghiar a adus sub stăpânire străină centrul pământului românesc şi a făcut imposibilă unificarea în jurul lui a altor teritorii locuite de români. O nouă etapă în procesul de formare a statelor medievale româneşti este legată de apariţia a două nuclee statale - cel din valea râului Argeş (viitoarea Ţară Românească) şi cel din valea râului Moldova (viitoarea Ţară a Moldovei). O primă similitudine a acestui proces este că aceste state s-au constituit în baza unor formaţiuni mai mici, locale, şi la acest proces au participat şi românii transilvăneni. În ambele centre procesul de unificare statală a decurs sincronic, cu un decalaj neînsemnat în timp. Primul stat românesc, care îşi desăvârşeşte unificarea teritorială a fost Ţa ra Românească. El a inclus teritoriile fostelor voievodate din valea Jiului (al lui Litovoi, menţionat la 1247) şi din valea Argeşului (al lui Seneslau, menţionat tot atunci), precum şi cnezatele dependente de acestea. La finele secolului al Xlll-lea, odată cu slăbirea stăpânirii tătare la nordul Dunării şi a expansiunii maghiare în această zonă (din cauza dispariţiei dinastiei maghiare arpadiene),Transilvania devine un stat aproape independent, iar la sud de Carpaţi se constituie Ţara Românească. La 1290 cronicile îl menţionează pe legendarul Negru Vodă„descălecătorul". La 1310 este atestat documentar primul domn al Ţării Româneşti - Basarab I. El unifică voievodatul de la Argeş cu cel de la Jiu - Oltenia, proces care se încheie la 1324. La acest an documentele maghiare îl numesc pe Basarab„voievodul Valahiei (Ţării Româneşti)". La est de Carpaţi, procesul de unificare a reprodus în principiu etapele statului de la sud de Carpaţi. Nucleul statal din valea râului Moldova, s-a constituit în aceleaşi împrejurări favorabile, ca şi Ţara Românească: slăbirea presiunii tătare şi a expansiunii maghiare. Dar din cauza că zonele de sud şi sud-est ale spaţiului carpato-nistrean erau direct înglobate în Hoarda de Aur, procesul de unificare a decurs mai lent. Acest proces se accelerează după 1345, când oastea transilvăneană obţine o victorie strălucită asupra tătarilor. în schimb, în regiunea de nord-vest a acestui spaţiu, se instaurează suzeranitatea maghiară. Aici este atestat de cronicile moldoveneşti legendarul voievod Dragoş, în fruntea unei formaţiuni militare de apărare, numite de cronicari -„căpitănie". Venirea la domnie a lui Bogdan din Maramureş (însoţit de adepţii săi din nobilimea acestei „ţări") după anul 1359 (când în voievodatul din valea Moldovei s-a produs o răscoală antimaghiară), şi recunoaşterea la 1365 de către regele maghiar a independenţei formaţiunea Moldova, a accelerat procesul de unificare a statului românesc de la est de Carpaţi. în timpul domniei lui Petru I Musatinul (1375-1391) a fost unit la Ţara Moldovei voievodatul de la Suceava şi Ţara Şepeniţului, constituind Ţara de Sus, apoi a fost unit şi teritoriul eliberat de sub dominaţia tătară. Acest teritoriu, numit Ţara de Jos, devine parte componenţa a Ţării Moldovei unificate, care ajunge până la Marea Neagră, cu portul Cetatea Albă (1886). Domnul Moldovei Roman I (1391 1394) s-a intitulat „Marele singur stăpânitor,din mila lui Dumnezeu domn, Io Roman, stăpânind Ţara Moldovei de la munte până la mare" (1392). Ţara Moldovei şi -a consolidat poziţia internaţională, asigurându-şi drumul comercial, care unea Marea Baltică cu Marea Neagră. Coincidenţa proceselor de unificare (cu o mică întârziere a celor din Moldova, din cauza presiunii mai puternice a tătaro-mongolilor) denotă că întreg poporul român se dezvolta similar în direcţia afirmării organizării lui statale. Aceasta a fost posibil numai datorită relaţiilor multilaterale din întreg spaţiul locuit de români. Formarea şi existenţa a două state româneşti separate s -a datorat faptului că Transilvania, centrul unificator, a fost ocupată de Ungaria, precum şi aşezării geografice a celor două ţări rămase libere, orientării drumurilor comerciale ce le străbăteau, precum şi tradiţiei dinastice, fiecare ţară având dinastia sa. Izvoare istorice străine numeau Moldova „Valahia Mică" (Valahia Mare era Ţara Românească) „Rusovlahia" (Valahia de lângă Rusia Haliciană) „Moldovlahia" (Valahia de pe râul Moldova) etc. Aceste denumiri ne mărturisesc că statul era pentru contemporani o ţară a valahilor, adică a românilor. Turcii au numit Moldova -„Bogdania",

după numele voievodului Bogdan. Încheiere. Procesele istorice din spaţiul românesc au similitudini cu procesele istorice trăite de alte popoare (francez, german, italian, rus etc.), care au trecut prin etapa fărâmiţării politico -teritoriale. Specificul constituirii ţărilor româneşti constă în întârzierea acestui proces din cauze politice externe: invaziile popoarelor migratoare care au ocupat timp îndelungat spaţiul românesc, cucerirea maghiară a Transilvaniei, care a împiedicat unificarea formaţiunilor politice româneşti în jurul acestui teritoriu. Trăind în mai multe unităţi statale, românii, ca şi alte popoare europene au alcătuit o etnie unica medievală, care în epoca modernă s-a transformat în naţiunea modernă românească. Lupta antiotomană - expresie a politicii externe a domnilor români în epoca medievală Introducere. Expansiunea otomanilor la nord de Dunăre, care începe la sfârşitul secolului al XlV-lea, implică la început Ţara Românească, iar apoi şi Moldova în lupta împotriva agresorilor. Această luptă devine o expresie a politicii externe a domnilor ţărilor române, care depun eforturi pentru a crea un front antiotoman comun cu statele europene. Etapele acestei politici au fost amplu cercetate de istoricii Al. Xenopol, N. Iorga, C. C. Giurescu, P. P. Panaitescu, S. Papacostea, Gh. Gonţa ş. a. Scopul eseului este de a expune principalele etape ale desfăşurării luptei antiotomane a Ţărilor Române până la sfârşitul secolului al XVI-lea în contextul politicii lor externe. Cuprins. Prima incursiune a oştilor otomane la nord de Dunăre s-a petrecut în anuM 369 fiind respinsă de domnul muntean Vladislav I. în 1389 domnul Mircea cel Bătrân participă la bătălia de la Kossovopole din Serbia, unde otomanii sunt învingători, apoi drept răspuns ei întreprind în 1391 o expediţie la nord de Dunăre. Astfel începe prima mare etapă a luptei Ţărilor Române pentru contracararea expansiunii otomanilor. Domnul Ţării Româneşti Mircea cel Bătrân (1396 -1418) reuşeşte la 10 octombrie 1394 să învingă oastea otomană în frunte cu sultanul Baiazid I la nord de Dunăre într-un loc numit „la Rovine" (la şanţuri). După mai multe confruntări cu turcii în alianţă cu Ungaria şi după ce otomanii cuceresc Dobrogea, Mircea cade de acord să le plătească tribut. O altă etapă a luptei antiotomane este legată de numele lui Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei (1441 -1456)şi guvernator al Ungariei (1456). în anul 1446 Iancu încheie o alianţă cu domnii Ţării Româneşti şi Moldovei la care aderă sârbii şi albanezii. Campania lui Iancu peste Dunăre se încheie cu înfrângerea oastei creştine la Kossovopolje (în septembrie 1448). După această înfrângere scopul luptei antiotomane devine nu alungarea turcilor din Europa, ci împiedicarea înaintării lor spre centrul continentului. La această etapă Iancu face repetate cereri de ajutor către ţările apusene, susţine în scaunele domneşti din Moldova şi Ţara Românească domni favorabili lui. în iulie 1456, când turcii înconjoară Belgradul, Iancu trece Dunărea şi îi distruge la 21-23 iulie în bătălia decisivă. Dar la 11 august eroul moare răpus de ciumă. Prin acţiunile sale militare şi diplomatice Iancu de Hunedoara a reuşit să oprească ofensiva Otomană spre centrul Europei, fiind un exemplu pentru guvernanţii europeni ce se hărţuiau în interese mărunte, lancu a fost numit de Papa Calixt al lll-lea „atletul lui Hristos". Peste 20 de ani aşa va fi numit de papă Ştefan cel Mare. În lupta antiotomană Iancu de Hunedoara a fost urmat de domnul Ţării Româneşti - Vlad Ţepeş (1456-1462, 1471). El şi-a pus sarcina de a pregăti ţara pentru lupta decisivă cu turcii, luând măsuri pentru întărirea autorităţii domniei, în aprilie 1462 Mehmed II în fruntea unei armate de peste 100 mii de oameni începe campania împotriva Ţării Româneşti. Vlad Ţepeş prin multiple atacuri, inclusiv printr-o luptă nocturnă, provoacă mari pierderi otomanilor. Hărţuită de oastea românească şi trecând peste„pământuri pârjolite"turcii încep să se retragă în panică. Astfel Ţara Românească scapă de a fi transformată în paşalâc turcesc. În anii 70 ai sec. al XV-lea în lupta antiotomană se afirmă Ţara Moldovei în frunte cu Ştefan cel Mare. Lupta antiotomană voievodul moldovean o începe în 1473 prin înlăturarea de pe tronul Ţării Româneşti a domnului Radu cel Frumos favorabil otomanilor şi prin refuzul de a plăti tribut Porţii (primul a plătit tribut domnul Moldovei - Petru Aron în 1456). Ştefan se străduie să profite de situaţia internaţională favorabilă luptei antiotomane. La 10 ianuarie 1475 Ştefan înfrânge la sud de or. Vaslui o oaste otomană de 100-120 mii ostaşi. Vestea izbânzii lui Ştefan cel Mare a avut un mare răsunet în Europa. Dar forţele europene, ca şi în cazul lui lancu de Hunedoara erau ocupate cu războaie între ele. Doar Ungaria încheie cu Moldova un tratat de alianţă. În vara lui 1476 sultanul Mehmed al ll-lea în fruntea unei oşti de 100-150 mii de oameni pătrunde în Moldova. Domnul având la dispoziţie doar „oastea cea mică"din slujitori este înfrânt 1.

la 26 iulie 1476 în bătălia de la Valea Albă. După ce se retrage în munţi, Ştefan, aşa cum a făcut şi Vlad Ţepeş, hărţuieşte în continuu oastea otomană, care se retrage spre Dunăre. Voievodul îşi caută aliaţi, dar fără succes: în 1479 veneţienii, iar în 1483 Ungaria încheie pace cu turcii. Profitând de situaţia internaţională favorabilă lor, turcii în 1484 cucer esc cetăţile Moldovei Chilia şi Cetatea Albă. în 1486 domnul neposedând ajutorul promis de poloni, încheie pace cu turcii. Presiunea otomană asupra Ţărilor Române se agravează în secolul al XVI-lea. în 1521 turcii ocupă Belgradul, iar în 1526 ei zdrobesc oastea ungară la Mohacs, transformând Ungaria în paşalâc (1541). Situaţia grea a popoarelor subjugate de turci din Europa de Sud -Est îi face pe români să continuie rezistenţa pentru păstrarea fiinţei lor statale. Lupte cu turcii continuă Radu de la Afumaţi (1520-, 1524), care se opune pericolului transformării ţării în paşalâc. în Moldova domnul Petru Rareş (1527-1538, 1541 -1546) aderă la Liga Sfântă, constituită în 1538 sub egida Papalităţii, care includea Austria, Veneţia,Transilvania. Poarta decide să lovească în primul rând Moldova. O oaste otomană de 200 mii oameni în frunte cu sultanul Suleyman I intră în ţară. Boierii trec.de partea turcilor temându-se ca ţara să nu fie transformată în paşalâc. Suzeranitatea otomană capătă' un caracter restrictiv, creşte volumul tributului, este redusă autonomia ţării. Românii au încercat să organizeze diverse forme de rezistenţă Astfel, domnul Moldovei Ion Vodă cel Cumplit (1572-1574) reuşeşte să adune oastea mare a ţării, câştigă un şir de lupte cu turcii, dar este înfrânt în lupta de lângă lacul Cahul (1574). Totodată devine clar că ieşirea de sub suzeranitate) otomană poate avea loc în coaliţie cu puterile europene. In 1593, când Imperiul Habsburgic, statul Papal, Spania şi ducatele din nordul Italiei crează o Ligă Sfântă antiotomană, la ea aderă Ţara Românească şi Moldova (noiembrie 1594). La 13 august 1595 domnul Ţării Româneşti Mihai Viteazul învinge oastea otomană la Călugăreni. între timp polonii ostili Ligii aduc la tronul Moldovei pe Eremia Movilă, care dev ine vasalul lor. Mihai încheie în 1597 pace cu turcii. El este convins că suzeranitatea otomană poate fi înlăturată prin unirea Transilvaniei, Ţării Româneşti şi Moldovei. Domnul reuşeşte să realizeze acest deziderat în anul 1600 când uneşte cele trei ţări româneşti. în august 1601 Mihai Viteazul este omorât de generalul austriac Basta pe câmpia Turdei. În sec. XVII-XVIII românii pun speranţa eliberării de sub suzeranitatea otomană pe războaiele Austriei, apoi a Rusiei cu turcii. Dar aceste imperii urmăreau propriile lor scopuri expansioniste, anexându-şi teritorii româneşti (Austria în 1700 - Transilvania, în 1775 - Bucovina, Rusia în 1812 Basarabia). Încheiere. începând cu sfârşitul secolului al XlV-lea principalul pericol extern pentru independenţa Ţărilor Române devine expansiunea Imperiului Otoman. Coordonându-şi lupta antiotomană cu situaţia politică din Europa,Ţările Române au reuşit să-şi păstreze autonomia politică internă. Dar, datorită faptului că ţările europene situau pe prim plan contradicţiil e dintre ele, Poarta Otomană a reuşit să intensifice regimul suzeranităţii sale în Ţările Române, în secolele XVI-XVIII. 3. Instaurarea regimului de suzeranitate otomană şi formele lui de manifestare în Ţările Române Introducere. Procesul de instaurare a suzeranităţii otomane în Ţara Românească, Moldova şi Transilvania - s-a desfăşurat pe parcursul secolului XV - prima jumătatea secolului al XVI-lea şi şia lăsat amprenta asupra evoluţiei politice, sociale, economice şi culturale a Ţărilor Române. Studierea acestui proces este o temă actuală, care permite de a evidenţia specificul evoluţiei societăţii româneşti începând cu perioada instaurării acestei suzeranităţi şi până la dobândirea independenţei Statului Român modern. Istoricii români A. D. Xenopol, N. Iorga, C. C. Giurescu, M. Maxim, Gh. Gonţa ş. a. au realizat cercetări ştiinţifice, bazate pe surse documentare, care analizează evoluţia statutului Ţărilor Române sub dominaţia otomană. Scopul eseului este de a expune procesul de instaurare, formele, evoluţia şi consecinţele suzeranităţii otomane în Ţările Române. Cuprins. în secolele XIV-XV, toate pământurile cunoscute de otomani se subîmpărţeau în două categorii - cele incluse direct în imperiu, numite Casa Islamului (dâr al - Islam), şl cele care urmau să fie cucerite - Casa războiului (dâr al - hârb). Apariţia, în procesul cuceririlor otomane a unor stări de provizorat, când unele ţări îşi„răscumpărau pacea", iar apoi şi protecţia sultanului prin plata

tributului, a servit drept bază pentru constituirea unei categorii intermediare de dependenţă, numită„Casa păcii"(dâr ahd) sau a„legământului",Teritoriile„Casei păcii" nu erau direct incluse în imperiu, ci numai recunoşteau că se află sub suzeranitatea sultanului. Otomanii şi-au impus suzeranitatea lor asupra Ţării Româneşti la 1420. Asupra Moldovei sistemul „legământului" a fost instaurat în urma unui proces mai îndelungat: la 1456 s -a produs „răscumpărarea păcii", la 1486 - „răscumpărarea protecţiei", la 1512 acceptarea relaţiilor de vasalitate şi la 1538 - instaurarea suzeranităţii restrictive, ce prevedea învestirea, iar apoi şi numirea domnului pe tron. După înfrângerea Regatului Ungar în bătălia de la Mohacs (1526) şi instaurarea paşalâcului de la Buda (1541),Transilvania acceptă suzeranitatea otomană. La baza legământului Ţărilor Române cu Imperiul Otoman s-au aflat documente oficiale, numite „ahidnamele" (sau „capitulaţii", deoarece ele erau divizate pe capitole). Aceste documente erau date domnilor de către sultan, iar conţinutul lor stipula principiile de bază, care determinau autonomia Ţărilor Române. La momentul instaurării suzeranităţii otomane ahidnamelele (capitulaţiile) cuprindeau următoarele stipulaţii: •Păstrarea unui principe creştin în fruntea ţării, care urma să fie ales de către „ţară" (boier i şi cler) dintre familiile principale care aveau dreptul la tron: •Păstrarea „drepturilor şi privilegiilor" principatului, a legilor şi credinţei creştine a ţării „conform vechilor obiceiuri"; •Plata tributului (haraciului) şi a darurilor oficiale (peşcheşurilor) către sultan şi demnitarii otomani; • Principele (domnul) se obliga să fie „prietenul prietenilor şi duşmanul duşmanilor noştri" adică vasal al sultanului şi accepta să promoveze o politică externă coordonată cu Poarta, să participe la campaniile militare otomane în Europa; •Poarta se angaja să „apere şi să protejeze" Principatele în faţa oricărei agresiuni externe, să protejeze comerţul reciproc şi de tranzit, să extrădeze fugarii. Numiţi la domnie, cu însemnele puterii confirmate de Poartă (steag, spadă, cal, caftan, firman de învestire), domnii depuneau sultanului omagiu, considerându-se unşii lui Dumnezeu învestiţi la putere de către sultan. Unii dintre domni guvernau sub protecţia gărzilor otomane. Urmând scopul de a -i ţine pe domni în supunere. Poarta scurtează treptat durata cârmuirii lor (la 3 ani), iar pentru a -i împiedica să ducă o politică independentă, în special externă, li se cerea să trimită ca ostatici la Istanbul fii, fraţi, nepoţi. Oastea fiecărei ţări române era obligată să participe la expediţiile otomane din regiune, fiind micşorată până la 10.000 de ostaşi. La ordinul sultanului au fost distruse principalele cetăţi. în continuă creştere se aflau obligaţiunile economice ale Ţărilor Române faţă de Poartă - plata tributului şi a peşcheşurilor. Poarta a instituit un sistem de livrări obligatorii ale produselor de care avea nevoie (grâne, oi, cai, miere, ceară, cherestea etc.). Livrările obligatorii de produse în cantităţi însemnate şi la preţuri impuse de Poartă, au constituit una din formele cele mai apăsătoare de exploatare economică a Ţărilor Române. În calitate de suzeran, Imperiul Otoman era obligat să apere integritatea teritorială a Ţărilor Române. Dar, încălcându-şi această obligaţie, Poarta a încorporat sub administraţia directă a imperiului mai multe pământuri româneşti(cetăţile cu pământurile adiacente de pe Dunăre: (Turnu, Giurgiu, Brăila, Chilia) şi Nistru (Cetatea Albă, Tighina, Hotin), paşalâcul Timişoarei, paşalâcul Oradei ş.a. Suzeranitatea otomană, după instaurarea ei definitivă în prima jumătate a secolului al XVI-lea, a cunoscut o accentuată agravare până la războiul antiotoman sub conducerea lui Mihai Viteazul, după care cunoaşte o perioadă până la mijlocul secolului al XVII-lea cu forme mai uşoare de manifestare. Urmează apoi perioada dintre anii 1650-1711,1716 când atinge forme deosebite, culminând cu instaurarea regimului fanariot, (1711/1716-1821). Urmărind scopul de a-i ţine pe domni în supunere, Poarta a trecut treptat de la confirmarea candidaturilor domnilor la numirea lor directă. în cele din urmă,tronul domnesc se transformă într-un obiect de vânzare - cumpărare; cresc sumele plătite din partea numeroşilor pretendenţi la domnie. După instaurarea regimului fanariot, domnii erau numiţi tot mai des din rândurile câtorva dinastii

fanariote (Mavrocordaţii, Ghiculeştii etc), care se j înlocuiau reciproc, strămutându -se de pe tronul unui principat pe celălalt. Este Adevărat însă, că prezenţa aceloraşi domni pe tronul Moldovei şi al Ţării Româneşti s-a soldat şi cu unele rezultate pozitive, deoarece au fost uniformizate relaţiile a sociale, legislaţia etc., ceea ce a contribuit la apropierea principatelor. Sub presiunea suzeranităţii otomane, Ţările Române îşi pierd tot mai mult | libertatea de acţiune p e plan extern. Acţiunile diplomatice ale domnilor se încadrau oficial în sistemul diplomaţiei otomane, sau aveau un caracter secret, scopul lor fiind emanciparea de sub dominaţia străină. Cu toate acestea, suzeranitatea otomană a constituit o puternică contrapondere politico-militară expansionismului ţarist şi habsburgic, permiţând astfel continuitatea Ţărilor Române ca entităţi statale şi spirituale. Aceasta s-a produs nu fără anumite pierderi teritoriale: atunci când Imperiul Otoman era în [ascensiune el a capturat de la români mai multe teritorii cu caracter strategic «inclusiv cetăţi pe Dunăre şi Nistru) pe care le-a inclus în paşalâcurile sale. Dar după ce Imperiul Otoman a intrat în faza declinului (destul de vizibilă după înfrângerea suferită lângă Viena la 1683), el a acceptat anexarea de către imperiile vecine a întinse spaţii româneşti: Transilvania, Banatul şi Bucovina la Imperiul Habsburgic, Basarabia - la Imperiul Ţarist. Regimul economic al suzeranităţii otomane a avut aceeaşi evoluţie, ca şi cel politic. Volumul dărilor Ţărilor Române către Poartă a cunoscut, cu unele abateri, o ascensiune continuă. Astfel, tributul Moldovei creşte de la 2.000 de galbeni la 1456 până la 65.000 în 1593, iar ai Ţării Româneşti de la 3.000 în prima jumătate a secolului al XV-lea până la 155.000 în acelaşi an 1593. Volumul tributului se va reduce după războiul antiotoman condus de Mihai Viteazul, dar va continua să rămână o obligaţiune împovărătoare. Tributul Transilvaniei a cunoscut o creştere mai lentă: de la suma iniţială de 10.000 florini la 15000 în 1575 şi până în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Pe lângă tribut, domnii dădeau la urcarea pe tron peşcheşuri (cadouri) obligatorii sultanului, marelui vizir, altor înalţi dregători, paşalelor din cetăţile de pe Dunăre şi Nistru. Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea Imperiul Otoman impune Ţârilor Române un sistem comercial apăsător, în baza căruia ele au devenit „cămara" cu provizii destinate Istanbulului şi armatei otomane. Poarta a instituit un sistem de livrări obligatorii ale produselor de care avea nevoie şi a interzis sau a îngrădit vânzarea lor pe alte pieţe (mai ales grâne, oi, cai, miere, ceară, cherestea etc). Produsele româneşti se livrau la preţuri fixate, mult mai joase decât cele pe piaţa liberă. Sustragerea unor mari cantităţi de bunuri din Principate s -a răsfrânt negativ asupra acumulării de capital, care putea fi investit în producţie, a stagnat afirmarea aici a unor relaţii burgheze, a privat instituţiile de cultură de o bază materială suficientă, ceea ce a determinat evoluţia lor lentă. Încheiere. Suzeranitatea otomană s-a instaurat în sec. XV- prima jumătate sec. XVI în Ţările Române în baza unor acte emise de sultan numite ahidnamele („capitulaţii") care prevedeau un statut de autonomie internă. Pe parcursul secolelor XVI-XVIII presiunea economică a Porţii Otomane asupra Ţărilor Române s-a agravat, ceea ce a condus la încetinirea dezvoltării lor politice, economice şi culturale şi a determinat evoluţia lentă a procesului de modernizare a societăţii româneşti. 5) Ctitoriile medievale - valori culturale şi spirituale Introducere. în Evul Mediu oamenii erau preocupaţi ca prin fapte de carenţă, ofrande, rugăciuni, să capete protecţia divină în viaţa lor pământească şi mântuirea în cea de apoi. în Ţările Române domnii, feţe bisericeşti, boierii, marii negustori optau pentru protecţia divină prin actul de ctitorie. Dreptul de ctitoriei îi oferea ctitorului să fie pomenit în slujbe, să fie înmormântat şi să aibă portret| votivîn ctitoria sa. Ctitorii înzestrau locaşele sfinte cu proprietăţi funciare, obiecte! de cult. Bisericile şi mănăstirile medievale, alături de funcţiile lor spirituale s -au impus de asemenea în domeniul culturii scrise, a învăţământului şi ca centre de activitate artistică. Specialiştii în istoria vieţii şi culturii eclesiastice au elaborat lucrări ştiinţifice valoroase, consacrate istoriei locaşelor sfinte româneşti (Gh. Balş, I. D. Ştefănescu Virgil Vătăşianu, V. Drăguţ, Tereza Sinigalia, Andrei Eşanu ş. a.). Scopul eseulii este de a elucida rolul cultural, spiritual şi instructiv-educativ al locaşelor sfinţi din Ţările Române în epoca medievală, drept monumente ale culturii româneşti unitare.

Cuprins. în secolele XIV-XVI ctitoriile din Ţările Române au jucat un rol di bază în viaţa spirituală şi instructiv-educaţională, contribuind la menţinere; identităţii membrilor comunităţii ortodoxe. în această perioadă au fost întemeiate ! numeroase mănăstiri: Bistriţa, Neamţ, Moldoviţa, Voroneţ, Căpriana etc. (în Moldova), Vodiţa, Tismana, Cozia etc. (în Ţara Românească), Peri, Cuhea, Prislop, Feleac etc. în Transilvania. Conform tradiţiei, Ştefan cel Mare după fiecare bătălie înălţa sau refăcea din temelie o biserică sau o mănăstire. în ctitorii se organizează şi dezvoltă viaţa monahală. Un impuls în dezvoltarea vieţii monahale, care în Evul Mediu avea importante dimensiuni culturale, se datorează călugărului cărturar Nicodim şi ucenicilor săi veniţi din Serbia în Ţara Românească. Aici el desfăşoară o intensă activitate ctitoricească. Cu certitudine îi sunt atribuite întemeierea mănăstirilor Vodiţa şi Tismana. De numele său este legat şi primul manuscris datat, executat în spaţiul românesc (Tetraevanghelul din 1404/05). Ucenicii săi au extins activitatea ctitorice ască şi cărturărească în Moldova şi Transilvania. Cultura, scrisă în slava veche, cunoaşte o diversificare a genurilor şi o extindere considerabilă. Pe prim-plan în această privinţă s-a situat Moldova, unde încă din perioada domniei lui Alexandru cel Bun, se înregistrează o activitate rodnică a scriptoriilor mănăstireşti şi în primul rând a celui de la Neamţ. La aceste adevărate focare de cultură medievală au fost transcrise numeroase manuscrise religioase, juridice, istorice ş.a. La multe din mănăstirile moldoveneşti s-au creat biblioteci bogate, majoritatea risipite cu timpul. în incintele mănăstirilor româneşti din Transilvania (Prislop, Feleac ş.a.), de asemenea se transcriu manuscrise slave. La răscrucea secolelor XV-XVI, in zona Maramureşului, se efectuează importante traduceri în limba română ale cărţilor religioase, din care sunt cunoscute: Codicele Voroneţean şi Psaltirile Scheiană, Voroneţeană, Hurmuzachi. În Moldova secolului al XVI-lea, tradiţia cronicărească este continuată în mediul bisericesc, dar în acelaşi timp, rămâne în limitele istoriografiei oficiale, Astfel, la solicitarea lui Petru Rareş, marele cărturar al secolului, episcopul Macarie al Romanului a redactat o cronică într -un limbaj elevat, de influenţă bizantină. A fost urmat de cei care l-au numit„părintele nostru şi dascălul Moldovei" călugării- cronicari Eftimie şi Azarie, care au scris la solicitarea lui Alexandru Lăpuşneanu şi respectiv Petru Şchiopul. În Principatele Române învăţământul se concentra la mănăstiri. Aici învăţau viitorii clerici şi cei meniţi pentru serviciul de stat. De la începutul secolului, de j cea mai mare autoritate s-au bucurat şcolile de la mănăstirea Neamţ şi Putna. Iniţial, la şcolile mănăstireşti se studiau discipline aplicative: scrisul, aritmetica,muzica bisericească, care asigurau necesităţile funcţionării aparatului de stat şi a Bisericii. Către sfârşitul secolului, registrul obiectelor de studii se amplifică prin : includerea unor astfel de discipline ca gramatica, retorica, logica ş.a. Strâns legată de activitatea scriptoriilor mănăstireşti este şi constituirea artei '1 cărţii manuscrise, care conţine câteva dimensiuni: arta caligrafiei (a scrisului), arta /decorativă (eleme nte ornamentale), arta plastică (miniaturi). în acest domeniu se impune unul din cei mai talentaţi artişti din evul mediu românesc - călugărul de la mănăstirea Neamţ Gavriil Uric. Din mai multe manuscrise lucrate de el, numai Tetraevangheliarul din 1429, păstrat la biblioteca Bodleiană din Oxford, este cu miniaturi, reprezentând chipurile celor patru evanghelişti. La mănăstirea Neamţ a fost creată o adevărată şcoală de miniaturişti şi caligrafi, care au continuat fidel tradiţiile inaugurate de Gavriil Uric. în a doua jumătate a secolului al XV- lea, cele mai valoroase opere miniaturiste au fost lucrate la mănăstirea Neamţ de Tudor Mărişescu. Evidenţiem şi opera miniaturistului Nicodim de la Putna Tetraevangheliarul din 1473, care conţine şi un portret votiv al lui Ştefan cel Mare. în prima treime a secolului al XVII-lea, la mănăstirea Dragomirna şi-a desfăşurat activitatea rodnică o şcoală de miniaturişti, formată de iluminatul mitropolit Anastasie Crimca. De asemenea, la mănăstiri, în special la cele de maici, au fost lucrate o mulţime de piese de broderie liturgică, care prin înaltele calităţi artistice s-au impus în întreaga lume ortodoxă. Mănăstirile medievale prezintă şi valoroase realizări în domeniul arhitecturii, a picturii murale şi a celei de icoane. La unele mănăstiri existau ateliere de meşterii iconari, care în majoritate au rămas în anonimat. Către sfârşitul secolului al XV-lea, este cunoscut numele zugravului Gavriil Ieromonahul, autorul picturilor murale de la Bălineşti, care prezintă una dintr e cele mai importante

realizări în domeniul artistic din Moldova epocii lui Ştefan cel Mare. în sec. XVII, în Ţara Românească, s-a creat o importantă şcoală de pictură murală la mănăstirea Hurezi, care a influenţat procesul artistic în întreg spaţiul românesc. în prima jumătate a sec. al XVII-lea mai apar importante ansambluri de pictură murală la mănăstirile din Moldova-Dragomirna,Trei Ierarhi, Golia. În epoca lui Ştefan cel Mare în arhitectura eclesiastică din Moldova se desăvârşeşte procesul de cristalizare a unui stil original numit - stil moldovenesc (bisericile de la Pătrăuţi, Milişăuţi, biserica înălţării a mănăstirii Neamţ). Ctitoriile medievale erau acele locuri sacre, care îi adăposteau pe invalizi, pe lângă ele s -au creat primele spitale, ele erau loc de adăpost în timpul războaielor. Încheiere. începând cu secolul al XlV-lea în întreg spaţiul românesc au fost create ctitorii locaşe sfinte care au jucat un rol primordial în dezvoltarea culturii şi artei, a scrisului şi învăţământului. Ele au asigurat continuitatea şi creaţia valorilor materiale şi spirituale ale poporului.Toate aceste realizări au servit drept bază pentru menţinerea originalităţii culturii româneşti medievale şi a evoluţiei ei spre cultura modernă. 6.Rolul bisericii în societatea medievală în Europa Occidentală Introducere. După Edictul de la Mediolanum (Milan) din 313 când creştinismu este recunoscut drept o religie acceptată începe extinderea sa rapidă pi teritoriul Imperiului Roman. Pe parcursul întregului Ev Mediu rolul Bisericii în societate devine tot mai cuprinzător: ea era aliată a statului, disputând cu acesta supremaţia, devin e mare proprietar funciar, capătă putere judecătorească asupra enoriaşilor săi, condamnă ereziile, organizează azilurişi spitale, înfiinţează şcoli pe lângă mănăstiri, temperează combativitatea militarilor, dar condamnă Astrologia şi Alchimia şi primele manifestări a ştiinţelor reale etc. Scopul eseului este de a caracteriza importanţa acestor activităţi a Bisericii în societatea Occidentală. Cuprins. După declararea de către împăratul Teodosie prin decretul din anul 382 a creştinismului drept religie oficială a imperiului, urmează o perioadă îndelungată de competiţie pentru determinarea relaţiilor dintre puterea duhovnicească şi cea laică. Primii paşi din Imperiul Roman de Apus nu se limitează la un rol eminamente spiritual, asumându-l şi pe cel politic (Inocenţiu I, Leon I). Sursa de legitimitate pentru pretenţiile papalităţii la puterea supremă l-a constituit aşa-numitul „Dar al lui Constantin", document falsificat în secolul al Vlll-lea de către cancelaria papală, în care împăratul Constantin cel Mare ar fi dăruit partea de vest a Europei papei de la Roma şi urmaşilor săi în Scaunul Sfântului Petru, după care ar fi plecat la Constantinopol. Drept urmare, toţi regii occidentali trebuiau să se supună papei nu doar ca unei autorităţi spirituale ci şi ca unei autorităţi politice. Au urmat perioade de colaborare dintre biserică şi stat, care se alternau cu perioade de contrapunere. Un important act de colaborare a fost încoronarea de papa Leon III la Catedrala Sf. Petru din Roma la 25 decembrie 800 a lui Carol c el Mare, punând astfel bazele Imperiului Roman de esenţă creştină (numit mai târziu - Sfântul Imperiu Roman). Apogeul contrapunerii dintre puterea laică şi cea eclesiastică a fost atins la Conciliul de la Lutermo din 1059, care a adoptat principele Reformei de la Cluny (denumirea unei mănăstiri din Burgundia unde a fost iniţiată reforma). Conciliul a interzis clerului să primească funcţiile sale din mâinile autorităţilor laice. A fost introdus celebatul clerului, alegerea papei de către colegiul cardinalilor şi nu de către „poporul român", adică de către aristocraţia laică romană. Drept urmare autorităţile laice sunt excluse din această alegere. Apogeul confruntării dintre papă şi împărat este atins în timpul domniei lui Henric IV (1056 1106), care ignoră decretele papei, convocând un conciliu al episcopilor germani. Drept răspuns papa Grigore VII îl excomunică pe împărat. Până la urmă, Henric este nevoit să plece la Canossa, unde a cerut umil iertare papei (1077). Totuşi, în 1122, împăratul Henric V şi papa Calixtus II ajung la un compromis: episcopii şi abaţii erau aleşi de cler, iar împăratul şi papa aveau dreptul să -i confirme pe aceştia în funcţii. Odată cu ascensiunea Statelor naţionale europene conflictul de dominaţie ia amploare. Regii, bazându-se pe principiul, că„regele este împărat (adică suveran) în statul său au început să conteste autoritatea papalităţii în afaceri laice. Conflictul a ajuns la aceea, că regele francez Filip cel Frumos, la începutul sec. al XlV-lea l-a detronat pe papă şi l-a numit în această funcţie pe un contracandidat, aducându-l în or. Avignon. Abia în 1417 Conciliul de

la Constanz a lichidat schisma, fiind ales un papă a întregii creştinătăţi occidentale (Martin V.). Dorinţa puterii laice de a sustrage autorităţile eclesiastice locale de sub autoritatea papei a dus la înlăturarea imixtiunii acestuia în afacerile laice, iar mişcările de separare a Bisericii lor naţionale de sub autoritatea papei prevesteau Reforma protestantă. De rând cu diversele relaţii cu autoritatea imperială (sau regală), Biserica a exercitat o puternică influenţă asupra tuturor păturilor sociale ale societăţii medievale. Interesele clericilor se intersectau cu cele ale nobililor militari. Biserica a reuşit să canalizeze spiritul războinic al acestora spre lu pta cu musulmanii prin organizarea cruciadelor. A fost confirmat codul cavaleresc, care era pus în serviciul dreptăţii. Erau oprite operaţiile militare în timpul posturilor şi sărbătorilor religioase. Aspirând la iertarea păcatelor, mulţi proprietari funciari făceau donaţii bisericii înzestrând-o cu terenuri agricole şi alte bunuri. Aceste averi erau gestionate de mănăstiri, care devin centre economice importante. Donarea de pământuri din partea diverşilor seniori (cu speranţa salvării sufletului), precum şi impozitul datorat bisericii - decima sau zeciuiala - le propulsează rapid în postura de mari proprietari funciari. Episcopii şi abaţii deveneau mari feudali, fapt care treptat începea să ducă la coruperea moravurilor: funcţiile ecleziastice de orice rang încep să fie cumpărate şi vândute, ca fiind aducătoare de venituri mari (simonia), iar depravarea devenea obişnuită în rândul clerului, care din ce în ce mai greu făcea faţă tentaţiilor trupului (nicolaismul). Astfel, biserica pierdea foarte mult din autoritatea sa. Pentru a ieşi din criză, în secolul al X-lea începe la mănăstirea de la Cluny din Burgundia o reformă spirituală profundă. În relaţiile dintre Biserică şi societate, un rol important l-au avut actele de ctitorie. Cu eforturile ctitorilor au fost înălţate fastuoasele catedrale medievale, precum multe spitale şi aziluri din preajma mănăstirilor. Un loc important în activitatea Bisericii l -a deţinut misionarismul. Apelând la facerea minunilor, vindecarea miraculoasă a bolnavilor, mântuirea prin rugăciuni, misionarii converteau la creştinism popoarele păgâne. Prin organizarea pelerinajului, adresarea la ajutorul sfinţilor prin închinarea la moaşte şi icoane, se menţinea credinţa profundă a maselor. O preocupare a Bisericii era organizarea instruirii. Scopul scontat era mântuirea sufletului prin cunoaşterea învăţăturii lui Hristos. în scriptoriile mănăstireşti erau transcrise texte patristice, dar şi opere ale clasicilor antichităţii, ( salvând pe această cale moştenirea culturală a antichităţii. Clericii depistau pe cei bănuiţi de erezii, trimiţându-i la judecata autorităţilor laice. începând cu anul 1233 au fost înfiinţate tribunale, formate în special de călugări din ordinele dominicalilor şi franciscanilor, care judecau cazuri de erezie. Aceste tribunale, numite inchiziţie erau conduse de un mare inchizitor, delegat de papă. Vinovaţilor li se confiscau averile, iar ei erau spânzuraţi sau arşi pe rug. La începutul Epocii Moderne timpurii din cauza inchiziţiei au suferit oameni de cultură, precum şi de rând, bănuiţi de vrăjitorie ş. a. Biserica Evului Mediu n-a putut rezista tuturor provocărilor apărute odată cu începutul Epocii Moderne timpurii. Clerul se vede tot mai mult atras în orbita intereselor laice, mai ales în atmosfera vieţii urbane. în societate se afirmă convingerea că adevărata viaţă creştină nu este neapărat legată de instituţiile monastice. Tot mai mulţi enoriaşi se orientează spre realităţile vieţii pământeşti, descoperind idealul în Antichitate, unde înfloreau ştiinţele şi artele, li bertatea în viaţa socială etc. Astfel se afirmă ideile Renaşterii şi a Reform ei. Încheiere. Pe parcursul Evului Mediu Biserica a reprezentat de rând cu puterea imperială, autoritatea supremă în toate domeniile vieţii sociale şi spirituale. Ea a exercitat o puternică influenţă asupra tuturor păturilor sociale, a disputat dreptul la autoritate pol itică cu împăraţii şi regii, a fost unica instituţie de instruire , şi păstrare a moştenirii lumii antice. Drept urmare, Biserica era fundamentul spiritual, cultural şi mintal al societăţii medievale.