Dicţionar Termeni De Specialitate

Dicţionar termeni de specialitate 1.

ARIE CURRICULARĂ Arie curriculară – „Grup de discipline școlare, în cadrul Planului de învățământ, care

prezintă anumite particularități. Disciplinele grupate în aceeași arie, chiar dacă sunt distincte, au în comun anumite obiective, conținuturi și metodologii didactice. Prin grupare disciplinelor pe ~ se stabilește un echilibru

între domeniile de studiu și se facilitează relațiile

interdisciplinare. ~ rămân aceleași pe întreaga durată a școlarității obligatorii, dar ponderea lor și raporturile dintre ele se schimbă de la o etapă la alta. Planul actual este structurat pe următoarele șapte ~ : 1. Limbă și comunicare; 2. Matematică și Științe; 3. Om și societate; 4. Arte; 5. Sport; 6.Tehnologii; 7. Consiliere și orientare. ” (Ștefan, 2006, p. 24) Arie curriculară – „Componentă a curriculumului școlar, proiectată în funcție de obiectivele generale și specifice comune unui grup de discipline (obligatorii, opționale, facultative), stabilită la nivel de politică a educației în vederea optimizării activității de învățare prin articularea intra-, inter-, pluri- sau trans-disciplinară a cunoștințelor și capacităților proprii unor domenii ale cunoașterii și ale educației. ” (Cristea, 2000, p. 17) Ariile curriculare sunt desemnate pe baza unor principii şi criterii de tip epistemologic şi psiho-pedagogic. Aria curriculară este o consecinţă a principiului selecţiei şi al ierarhizării culturale; aplicarea acestui principiu la nivelul planului-cadru conduce la decupajul domeniilor cunoaşterii umane şi ale culturii – în sens larg – în domenii ale curriculumului şcolar, structurate în discipline de studiu. Fiecare domeniu de cunoaştere este caracterizat de un „mod de gândire” şi proceduri specifice. La nivelul unei arii curriculare sunt reunite discipline care împărtăşesc un set de operaţii-nucleu similare sau ”apropiate” şi macroconcepte comune. Operarea cu ariile curriculare menţionate mai sus reflectă necesarele interrelaţionări dintre modurile de gândire de tip disciplinar. (Notă privind elaborarea planului-cadru pentru învăţământul primar,clasa pregătitoare şi clasele I – a II-a, 2012)

2.

CICLU CURRICULAR Cicluri curriculare – „Periodizări ale școlarității, care se suprapun peste structura

sistemului de învățământ, cu scopul de a focaliza obiectivul major al fiecărei etape școlare și

de a regla prin modificări curriculare procesul de învățământ. Acestea au fost stabilite printrun ordin al Ministerului Educației Naționale, din 1998. Astfel, ciclurile achizițiilor fundamentale cuprindea grupa pregătitoare a grădiniței și clasele I-II; ciclul de dezvoltare cuprindea clasele III-IV. Introducerea ciclurilor curriculare a produs confuzii datorită suprapunerii lor peste structura existentă – pe trepte de învățământ.” (Ștefan, 2006, p. 51) Ciclul curricular – „Reprezintă o structură de organizare a instruirii, definită la nivel de politică a educației, în funcție de obiectivele generale propuse pe discipline și grupe de discipline, determinate în cadrul unui nivel sau treaptă școlară.” (Cristea, 2000, p. 40) Ciclul curricular- reprezintă periodizări ale școlarității, axate pe profilul diferitelor stadia de dezvoltare psihopedagogică a educabililor, stadia care nu coincid cu granițele tradiționale ale ciclurilor de învățământ. Aceste cicluri curriculare structurează activitatea de învățare și se aplică pe structura procesului de învățământ (Ilie, 2005, p.74).

3.

CONSILIERE Consiliere- o activitate inițiată de o persoană care caută ajutor. Aceasta oferă

oportunitea unei persoane de a identifica tot ceea ce-l perturbă, de a se autoexplora și de a se înțelege. Consilierea presupune, de asemenea, existența unei persoane care are, temporar sau permanent, rolul de consilier și care oferă sau acceptă în mod explicit să a corde timp, atenție și respect uneia sau mai multor persoane, cu rolul temporar de client. (Florea, N. A., 2007, pg. 7). O altă accepțiune a acestui concept este data de L. Șoitu (2014), care descrie consilierea ca fiind relația interumană de ajutor dintre o persoană specializată și o altă persoană care solicită asistență de specialitate. Sarcina consilierii este de a oferi clientului oportunitatea de a explora, descoperi și clarifica moduri de a trăi, valorificându-și resursele, cee ace conduce la sentimental de bine interior. (Șoitu, 2014, pg. 42).

4.

CONSILIERE ȘCOLARĂ Consiliere școlară – „Activitate complexă de asistență psihopedagogică și socială a

elevilor. Termenul s-a oficializat în școala noastră prin introducerea, în Planurile de învățământ, a Ariei curriculare Consiliere și orientare, pentru care se prevede, la clasele

primare, o oră opțională, iar la gimnaziu și liceu, o oră obligatorie. Ora obligatorie înlocuiește dirigenția. Consilierii școlari, individual sau în echipă, desfășoară o activitate educativă în funcție de situațiile concrete din viața școlii, a clasei, a unor elevi. Conținutul activității de ~ este variat și flexibil. ~ a unor elevi poate fi necesară pentru prevenirea sau înlăturarea rămânerii în urmă la învățătură, pentru rezolvarea unor probleme de disciplină sau a unor situații conflictuale din colectivul școlar.” (Ștefan, 2006, p. 65) Consilier – profesor care, în urma unei calificări suplimentare, poate acorda consiliere diagnostică. Activitatea de predare este redusă și scopul este acela de a-i ajuta pe ceilalți colegi în diagnosticarea dificultăților de învățare și comportament, de a lua decizii de transfer sau de sancționare.” (Schaub, Zenke, 2001, p. 47) Consilier școlar – „Cadru specializat, care desfășoară activitate de consiliere școlară în școală sau în centrele și cabinetele de asistență psihopedagogică. Este dorit să fie licențiat în științe psihopedagogice sau asistență socială. În lipsa unor astfel de specialiști, activitatea de consiliere în școală poate fi susținută și de un profesor, învățător sau institutor, cu bune rezultate în munca educativă, desemnat de Consiliul de administrație al școlii. ~ răspunde de consilierea elevilor dintr-una sau din mai multe clase, precum și de legătura cu părinții acestora. În măsura posibilităților, ~ dispune, în școală, de un cabinet de consiliere, special amenajat.” (Ștefan, 2006, p. 65)

5.

CURRICULUM Conceptul de curriculum este vehiculat în mod curent cu două accepţiuni

fundamentale: Accepţiunea restrânsă: conţinuturi ale învăţământului. Accepţiunea lărgită: întreaga experienţă de învăţare pe care o trăiește un educat elev, student, adult în diferite instituţii educaţionale sau în câmpul educaţiei informale. ( C. Crețu 2000, p. 17). Etimologia cuvantului (in limba latină, "curriculum" = scurtă alergare) sugerează intensitatea semnificaţiilor,care

concentrează,

in

ultima

instanţă,

"programul

activităţii

educaţionale/şcolare în integralitatea şi funcţionalitatea sa, care se concretizează in plan de invăţămant, programe şcolare, manuale şcolare, ghiduri metodice ce conduc la realizarea obiectivelor", respectiv la formarea personalităţii umane. in general, a elevului, in mod special, "corespunzător scopurilor educaţionale". ( S. Cristea, 2000, p. 58).

Curriculum – Program de studii în unele instituții școlare de tip mediu. Termenul înseamnă cursă, alergare, fiind reluat în Anglia secolului al XVII-lea pentru a desemna cursul predării. La începutul secolului XX, J. Dewey, în studiul The Child and the Curriculum, a mutat accentul de pe materia de învățat, pe organizarea experiențelor de învățare ale copilului. Distingem două sensuri principale în care este folosit termenul: •

Ansamblu al documentelor școlare oficiale de tip reglator, care cuprind datele esențiale

pentru orientarea procesului de învățământ. Această accepțiune a termenului este folosită în sens restrâns. Astfel de documente sunt planurile de învățământ și programele școlare. La acestea se adaugă ghiduri, norme metodologice, materiale suport, manuale școlare. •

Ansamblu de procese educative și experiențe de învățare prin care trece elevul pe durata

parcursului său școlar. Conceptul curpinde finalitățile, conținuturile, metodologia predării, procesele de învățare, organizarea activității școlare și evaluarea ei. (Ștefan, 2006, p. 77) Curriculum – „ Conceptul de ~ trasează o direcţie fundamentală în proiectarea şi dezvoltarea educaţiei. El „atrage atenţia asupra relaţiilor structurale care asigură modul de existenţă al evenimentelor educaţionale" în general, a celor didactice în mod special. (Popkewitz, Thomas, S., 1991, pag.22). Etimologia cuvântului (în limba latină, "curriculum" = scurtă alergare) sugerează intensitatea semnificaţiilor, care concentrează, în ultima instanţă, „programul activităţii educaţionale/şcolare în integralitatea şi funcţionalitatea sa, care se concretizează în plan de învăţământ, programe şcolare, manuale şcolare, ghiduri metodice (...) ce conduc la realizarea obiectivelor", respectiv la formarea personalităţii uman, în general, a elevului, în mod special, „corespunzător scopurilor educaţionale" (Dicţionar de pedagogie, 1979, pag. 111). În accepţia sa tradiţională, recunoscută în pedagogia secolelor XVII-XIX, conceptul de curriculum reprezintă succesiv sau simultan: un set de documente şcolare/universitare care planifică conţinuturile educaţiei/instruirii; un instrument de eficientizare socială a activităţii şcolare/universitare; un program de învăţare oficial, organizat instituţional (şcoală, universitate), obligatoriu şi pentru "subiectul" şi pentru "obiectul" educaţiei. Semnificaţia modernă a conceptului de curriculum, lansată în pedagogia secolului XX de John Dewey, vizează nu numai conţinuturile incluse în programele şcolare/universitare, ci şi experienţele de învăţare ale elevilor/studenţilor.” (Cristea, 2000, p.74)

Curriculum –Noțiunea s-a impus după desființarea regulilor canonice ale celor 7 arte liberale în secolul al XVII-lea și desemnează selectarea și ordonarea conținuturilor de învățare care se repetă. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, noțiunea este înlocuită în Germania cu sintagma plan de învățământ. (...) este o concepție privitoare la procesele de instruire și învățare, formularea obiectivelor și a scopurilor, stabilirea condițiilor de învățare, a mijloacelor, metodelor și a procedeelor de evaluare.(Schaub, Zenke, 2001, p. 55)

6.

CURRICULUM LA DECIZIA ȘCOLII Curriculum la decizia şcolii (C.D.Ş.) asigură diferența de ore dintre curriculum nucleu

(numărul minim) şi numărul maxim de ore pe săptămână, pentru fiecare disciplină şcolară prevăzută în planurile cadru de învățământ, pe ani de studiu. ( Cucoş, 2009, p.26) Curriculum la decizia școlii acoperă diferenșa de ore de la curriculum nucleu la numărul maxim de ore pe săptămâna, pe disciplină și pe ani de studiu. (V. Molan , 2015, p.23)

7.

CURRICULUM NUCLEU Curriculum nucleu - reprezintă trunchiul comun, obligatoriu, respectiv numărul

minim de ore pe săptămână de la fiecare disciplină obligatorie prevăzută în planul de învățământ. (Cucoş, 2009, p.25) Curriculum nucleu reprezintă zona de referință a evaluărilor pentru proiectarea standardelor curriculare, care corespunde numărului minim de ore alocatet fiecărei discipline obligatorii. (Molan, 2015, p.23)

8.

DESCRIPTORI DE PERFORMANȚĂ Descriptorii de performanță- sunt propoziții care descriu precis conduitele

considerate tipice pentru o anumită treaptă a scalei, pentru un anumit obiectiv de referință și pentru sarcini de evaluare subordinate. Ei rezultă din transformarea obiectivelor de referință ale programei și servesc unei evaluări calitative, cu impact reglator mult mai puternic decât nota exprimată cifric.” (Cocoradă, E., 2003, pg. 62)

Descriptorii de performanță sunt criterii calitative unitare, care vizează o evaluare cât mai obiectivă și care furnizează elevilor, profesorilor, părinților și tuturor celor interesați, informații relevante despre nivelul performanțelor elevilor.” (Bocoș, M., 2008, pg. 154) Descriptorii de performanță sunt cele mai mici repere evaluative. Ei descriu capacitățile și subcapacitățile performanței așteptate, corespunzătoare indicatorilor de performanță în limitele standardelor și ale elementelor componente. Ele exprimă elemente acționale rezolutive așteptate de la elev, fiind determinate de vârstă și performanțele anterioare. Acestea se asociază cu obiectivele operaționale. Sunt dificil de formulat, ei trebuind să fie derivați din capacități, subcapacități, raportate la indicatori de performanță și încadrați în standard de performnață. Esențial, descriptorii de performanță exprimă enunțuri sintetice care indică gradul de atingere a obiectivelor.” (Surdu, E., 2008, pg. 211)

9.

EDUCAȚIE TIMPURIE Educaţie timpurie - Definirea acestui concept include referinţe la cadraje

terminologice noi din domeniile: educaţie, protecţie şi sănătate; Trecerea de la îngrijirea în cadrul familiei la contactarea serviciilor publice (servicii de îngrijire şi educaţie înafara familiei-out of family). (Rogoz, p.6) Educaţie timpurie - Intrarea copilului în sistemul de învățământ obligatoriu, prin formarea capacității de a învăța. Dezvoltarea timpurie favorizează oportunitatea de învățare de mai târziu. Deprinderile și cunoștințele dobândite devreme favorizează dezvoltarea altora ulterior, iar deficiențele de cunoștințe și deprinderi produc în timp deficiențe mai mari, oportunități de învățare ratate sau slab valorificate. ( Curriculum pentru învățământul preșcolar, 2008, p.4 ) Educație timpurie – „Totalitate a influențelor formative, care sunt exercitate asupra copiilor în primii ani de viață. Perioada timpurie la care se referă termenul este situată de unii pedagogi pânî la 3 ani („prima copilărie”, vârsta antepreșcolară, vârsta creșei), dar cei mai mulți o extind până la 6 ani, incluzând, așadar și „a doua copilărie”, adică etapa preșcolară. Fapt este că se afirmă, din ce în ce mai mult, ideea că educația primită de copil în toată această perioadă are o importanță crucială în dezvoltarea personalității lui. Această etapă inițială a vieții dispune de o receptivitate deosebită, fiind deschisă unor achiziții care ulterior ar fi mult

mai dificile. Ea pune temeliile construcției personalității. Fără a subaprecia etapele ce urmează și fără a uita că suntem educabili pe tot parcursul vieții, trebuie să dăm acestor temelii atenția meritată.” (Ștefan, 2006, p. 117) Educația preșcolară – „Educația copilului mic, înainte de intrarea sa la școală. În sens larg, se referă la educația în familie, în instituțiile extrafamiliale și la completarea ofertei din familie, de la naștere până la intrarea în școală. În sens restrâns, noțiunea se referă la educația în sistem de stat sau privat a copiilor de 3-6 ani în grădinițe, clase pregătitoare și alte instituții de educație non-autoritare.” (Schaub, Zenke, 2001, p. 92)

10.

FORMAREA FORMATORILOR Formarea formatorilor – „Reprezintă activitatea de pregătire profesională iniţială şi

continuă a educatorilor, proiectată şi realizată, de regulă, la nivelul sistemului de învăţământ. Conceptul de formare defineşte „o acţiune socială vitală, esenţială, care integrează, între altele, educaţia, instrucţia şi învăţământul fără a se reduce la acestea. Eficienţa socială a acestei activităţi depinde, în mod decisiv, de calitatea procesului de formare a formatorilor - iniţială şi continuă - care poate fi organizat în diferite variante operaţionale (formarea la distanţă, formarea şcolară, formarea nonşcolară, formarea adulţilor, formarea recurentă etc). Formarea cadrelor didactice este asigurată în prezent, la nivelul învăţământului universitar scurt (pentru învăţământul primar) şi lung (pentru învăţământul secundar şi superior). Această modalitate de organizare, pe cale de generalizare în ultimele decenii, dincolo de diversitatea formulelor alese, evidenţiază faptul că factorii de decizie politică din majoritatea ţărilor au devenit conştienţi de necesitatea asigurării unei pregătiri solide, mai ales în domeniul disciplinelor de specialitate. ” (Cristea, 2000, p. 155) Formarea formatorilor – „Reglementări oficiale care precizează cunoștințe profesionale, priceperile și calificările pedagogice cerute formatorilor. ~ constă în cursuri urmate de un examen. La acestea se adaugă și ofertele pentru perfecționarea formatorilor, pentru implementarea inovațiilor și a unor metode corespunzătoare.” (Schaub, Zenke, 2001, p. 113)

11.

IDEAL EDUCAȚIONAL

Idealul educativ al unei societăţi este stabilit de regimul politic. În România, idealul educativ este precizat în acte normative, precum Legea Învăţământului, dovadă a faptului că este elaborat deinstanţele politice (Parlamentul României), reprezintă finalitatea acţiunii educaţionale şi este formulat în termenii “dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane, formarea personalităţii autonome şi creatoare. “ (Massari,2012, p.2). Idealul educativ- reprezintă esențialul anumitei societăți la un moment dat și o ”matrice generativă” pentru scopuri educative. (Cucoș,.2009, p.98)

12.

INTERDISCIPLINARITATE Interdisciplinaritatea– în sensul larg al termenului, interdisciplnaritatea implcă un

anumit grad de integrare între diferite domenii ale cunoașterii și între diferite abordări, ca și utilizarea unui limbaj comun permițând schimburi de ordin conceptual și methodologic.” (G. Văideanu,apud. Crețu, 2000, p.248) Interdisciplinaritatea relevă o caracteristică a epocii noastre: integrarea socială a cunoașterii, element de acum constitutiv al puterii.(M.A.Sinaceur, apud Crețu,2000, p.248) Interdisciplinaritatea - presupune ruperea hotarelor disciplinelor şi abordarea unor teme comune mai multor discipline; se referă la transferul metodelor de la o disciplină la alta. (Molan, 2015, p.74)

13.

LEGEA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI Lege a învățământului – „Document oficial, cu putere normativă, care stabilește

finalitățile, principiile organizatorice, structura și alte componente ale sistemului de învățământ.” (Ștefan, 2006, p. 195) Legea învăţământului – „Reprezintă un document şcolar fundamental, elaborat la nivel de politică a educaţiei, care defineşte principiile şi linile generale de dezvoltare a activităţii de formare-dezvoltare permanentă a personalităţii în mediul şcolar şi extra-şcolar aplicabile într-o anumită perioadă de timp, stabilită, de regulă, pe termen mediu şi lung. Definiţia tradiţională evidenţiază caracterul normativ-descriptiv al acestui document de politică şcolară, „care stabileşte principiile, organizarea şi funcţionarea sistemului de învăţământ" (vezi Dicţionar de pedagogie, 1979, pag.250). Definiţia modernă şi postmodernă,

angajată în perspectiva reformelor educaţionale, evidenţiază importanţa demersului normativstrategic-operaţional care precede, la scară ştiinţifică şi socială, susţinerea teoretică şi practica a textului legislativ (vezi Reforma educaţiei/învăţământului). Legea învăţământului trebuie să precizeze: principiile generale ale sistemului de educaţiei; finalităţile macrostructurale (idealul-scopurile pedagogice ale sistemului de învăţământ) şi microstructurale (obiectivele generale-specifice ale procesului de învăţământ); structura de funcţionare a sistemului şi a procesului de învăţământ (nivelurile-treptele-ciclurile de instruire; modalităţile de evaluare parţială şi globală); managementul sistemului şi al procesului de învăţământ; dispoziţiile finale, tranzitorii şi de perspectivă.” (Cristea, 2000, pp. 216-217)

14.

MANAGEMENTUL CLASI DE ELEVI Managementul clasei de elevi este un domeniu de cercetare în științele educației care

studiază atât perspectivele teoretice de abordare ale clasei de elevi, cât și structurile dimensional-proctice ale acesteia, în scopul facilitării intervențiilor cadrelor didactice în situațiile educaționale concrete (Iucu apud Cucoș, 2009, p. 541) Managementul clasei de elevi se referă la o activitate de ,,orchestrare’’ sau de coordonare a unui întreg set de secvențe de învățare, astfel încât aceasta să fie cât mai eficientă și productivă. De multe ori, educatorii descriu un bun management al clasei ca o acțiune de creare a unui mediu pozitiv de învățare, nu doar în sensul spațiului fizic, ci, prin extensie și al ceea ce numim ,,sintalitatea’’ colectivului de elevi. (Ceobanu, apud Cucoș, 2009, 541) Managementul clasei de elevi este un domeniu teoretico-aplicativ care încearcă să adapteze la realitatea educațională un set de principii și de reguli manageriale ce își au originea în cadrele economice ale actvității umane. (Cucoș, 2009, 542)

15.

MANUALUL ȘCOLAR Manualul şcolar reprezintă un document oficial de politică a educaţiei, care asigură

concretizarea programei şcolare intr-o formă care vizează prezentarea cunoştinţelor şi capacităţilor la nivel sistemic, prin diferite unităţi didactice, operaţionalizabile, in special, din

perspectiva elevului /studentului: capitole, subcapitole, grupuri de lecţii/cursuri, seminarii; lecţii/cursuri, seminarii; secvenţe de invăţare etc.( S. Cristea, 2000, p. 196). Manuale școlare – concretizează programele școlare în diferite unități didactice sau experiențe de învățare, operaționalizate în relația didactică professor-elev. ( C.Crețu, 2000, p.243)

16.

METODĂ DIDACTICĂ Metoda didactică. Etimologia termenului “metodă” derivă din combinaţia a două

cuvinte greceşti (odos= drum, cale şi metha= spre, către) şi are sensul de “drum către…” sau “cale spre…”. Cu alte cuvinte metoda este drumul către atingerea obiectivelor, îndeplinind astfel un rol polifuncţional (poate simultan sau succesiv să atingă mai multe obiective). ( Massari,2012 p.9) Metoda didactică- drum sau cale de urmat în activitatea comună a educatorului și educaților, pentru îndeplinirea scopurilor învășământului, adică pentru informarea și formarea educaților (Moise; Seghedin, apud Cucoș, 2009, p.343) Conceptul pedagogic de metodă didactică/de învăţământ defineşte o acţiune cu funcţie (auto)reglatorie proiectată conform "unui program care anticipează o suită de o-peraţii care trebuie îndeplinite în vederea atingerii unui rezultat determinat" (De Landsheere, Gilbert, apud Cristea, 2000, p 302).

17.

MIJLOACE DE ÎNVĂȚĂMÂNT Mijloacele de învăţământ reprezintă un element al strategiei didactice, pot fi antrenate

diversificat ca auxiliare şi desemnează ansamblul de instrumente materiale ce facilitează transmiterea de cunoştinţe, formarea de priceperi, deprinderi şi competenţe, evaluarea unor achiziţii şi valorizează aplicaţiile practice din cadrul procesului didactic.(Massari,2012 p.9) Mijloacele de învăţământ sunt “instrumentele”, elementele de ordin material care familiarizează abordarea anumitor tipuri de conţinuturi, în anumite contexte, cu adresativitate către anumite categorii de vărstă. ( Hobjilă, p. 15) Mijloacele didactice reprezintă ansamblul instrumentelor materiale, naturale, tehnice etc, selectate şi adaptate pedagogic la nivelul metodelor şi al procedeelor de instruire pentru

realizarea eficientă a sarcinilor proiectate la nivelul activităţii de predare-învăţare-evaluare. Valoarea mijloacelor didactice depinde de calităţile pedagogice angajate în măsura în care ele sunt simultan sau succesiv: purtătoare de informaţii semnificative; puncte de sprijin material necesar pentru activarea deplină a metodelor alese; resurse practice, disponibile să diminueze sau chiar să anuleze "verbalismul" propriu metodologiilor tradiţionale. Mijloacele didactice intervin ca instrumente subordonate acţiunii imprimată la nivelul metodelor de învăţământ, pe baza unui ansamblu de procedee operaţionale.(Cristea, 2000, p.309)

18.

MULTIDISCIPLINARITATE

Multidisciplinaritatea = reprezintă o formă mai puţin dezvoltată a transferurilor disciplinare care se realizează de cele mai multe ori prin juxtapunerea anumitor cunoştinţe din mai multe domenii, în scopul reliefării aspectelor comune ale acestora. Este o formă frecventă de supraîncărcare a programelor şi a manualelor şcolare. (C.Creţu, 2000, p.249) Multidisciplinaritatea = are în vedere folosirea cunoştinţelor de la mai multe discipline care nu sunt înrudite, dar care au legături între ele; disciplinele rămân independente unele faţă de altele, doar „o temă/problemă ce aparţine unui anumit domeniu este supusă analizei din perspectiva mai multor discipline” ( Lucian Ciolan, apud. V. Molan, 2015, p.74)

19.

PLANUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT Planul de invăţămant - in calitatea sa de document oficial de politică a educaţiei,

reflectă criteriile de proiectare a conţinutului definite la nivelul obiectivelor generale ale procesului de instruire.( S.Cristea, 2000, p.363) Planul de învăţământ - este un document official în care se structurează conţinutul învăţământului pe niveluri şi profile de şcoli şi în care se stabileşte numărul de ore ( maxim şi minim) pe diferite discipline sau arii curriculare. Acest document are caracter reglator – strategic şi reflectă filosofia şi poloitica educaţională a sistemului de învăţământ naţional. (C.Creţu, 2000, p.224) Planul de învățământ reprezintă documentul de bază în care sunt „consemnați parametrii generali de organizare, ierarhizare și dispunere a conținutului învățământului, pe

cicluri școlare, niveluri și tipuri de școli, precum și pe clase și obiecte de învățământ, stabilind numărul de ore săptămânal (anual) pentru fiecare dintre ele (Chiș, V., 2002, p.74). Realizarea planurilor din perspectivă curriculară se face prin respectarea principiilor de politică educațională specific și a principiilor de generare propriu-zisă a planului cadru de învățământ (Ungureanu, D., 1999, p. 186). O altă accepțiune a acestui concept, este faptul că planul de învățământ „Reprezintă documentul în care sunt prevăzute obiectele de învățământ, orânduite pe clase și ani, în funcție de numărul de ore săptămânal atribuite fiecărui obiect, de structura anului școlar.” (Nicola, I., 2003, pg. 436)

20.

PLURIDISCIPLINARITATE Pluridisciplinaritatea – punctul de plecare în structurarea conținuturilor îl reprezintă

o temă, o situație, o problemă abordată de mai multe discipline, ca metodologii specific. (C.Crețu, 2000, p.249) Pluridisciplinaritatea = se referă la rezolvarea anumitor probleme folosind cunoştinţe din discipline înrudite. Pluridisciplinaritatea se referă la „studierea unui obiect dintr-una şi aceeaşi disciplină prin intermediul mai multor discipline deodată”. În plan didactic, ar însemna ca în lecţia de istorie în care se prezintă domnia lui Ştefan cel mare să se folosească fragmente din creaţii literare, precum şi materiale care ţin de educaţia plastică, de muzică...etc. (Molan, 2015, p.74)

21.

PRINCIPII PEDAGOGICE Principiile pedagogice reprezintă normele cu valoare strategică şi operaţională, care

trebuie respectate în vederea asigurării eficienţei activităţilor proiectate la nivelul sistemului şi al procesului de învăţământ. Fundamentarea filosofică a principiilor vizează imperativele axiologice ale acţiunii umane eficiente care concentrează un ansamblu de reguli, previziuni şi comandamente, exprimate ipotetic şi categoric sub forma unor propoziţii de sinteză raportabile -în cazul nostru - la scara întregului sistem şi proces de învăţământ ( Kant, apud Cristea, 2000, p.389).

Fundamentarea pedagogică a principiilor vizează, în mod special, valorile procesului de învăţământ angajate prin normativitatea acţiunii didactice, care orientează, în mod imperativ şi prescriptiv, activitatea de predare-învăţare-evaluare (Călin, apud Cristea, 2000, p.389). Principiile didactice reprezintă nivelul programării didactice care vizează eficienţa activităţii didactice/educative, proiectată şi realizată în cadrul corelaţiei profesor-elev, prin acţiuni concrete de predare-învăţare-evaluare. Principiile procesului de învăţământ reprezintă imperativele categorice cu valoare axiomatică, ştiinţifică şi morală, care ordonează proiectarea şi realizarea instruirii la intersecţia dintre acţiunea educaţională şi acţiunea didactică. Ele "reflectă cele mai importante legi şi legităţi pedagogice, cum este de exemplu, legea determinării sociale a procesului de învăţământ, legea unităţii dintre predare şi însuşire în procesul de învăţământ, legea unităţii dintre învăţare şi dezvoltarea personalităţii, legea unităţii dintre planificarea, organizarea, reglarea şi verificarea activităţii elevilor în cadrul u-nui ciclu de învăţământ etc." (Babanski, apud Cristea, 2000, p.390).

22.

PROCEDEUL DIDACTIC Procedeul didactic are o arie mai limitată de acţiune, reprezintă un detaliu sau o

componentă a metodei. Procedeul didactic arată modul de aplicare a metodelor pe secvenţe, altfel spus desemnează operaţiile subordonate acţiunii declanşate la nivelul metodei didactice. (Massari,2012, p.12) Procedeele didactice reprezintă operaţiile subordonate acţiunii declanşate la nivelul metodei de instruire propusă de profesor şi adoptată de elev. Ele includ "tehnici mai limitate de acţiune" care "contribuie la practicarea unei metode" in diferite condiţii şi situaţii concrete. ( Cerghit, I., 1980, pag. 11). Particularizare a metodei, care condiţionează - din interior sau din exterior - calitatea acesteia; din interior, prin capacitatea de reordonare a operaţiilor în cadrul acţiunii declanşate la nivelul metodei; din exterior, prin preluarea unor responsabilităţi ale metodei în situaţia în care aceasta intră într-un anumit impas sau blocaj pedagogic (Cucoş, 2009, pag.82).

23.

PROCESUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT

Procesul de învăţământ – din punct de vedere acţional, constituie o activitate ( educaţivă ) de o complexitate deosebită prin prisma modului efectiv de a se derula, prin prisma efectelor ( pe termen scurt, mediu şi lung) pe care le generează şi prin prisma condiţiilor pe care le solicită pentru a se produce ca atare. ( Cucoş,2009, p.270) Procesul de învăţământ – ansamblu acţional, proiectat şi structurat, ale cărui component şi interacţiuni funcţionează în mod integrat în raport cu anumite obiective instructive – educative. (Gerghit, 1986, p.4) Procesul de învăţământ reprezintă principalul subsistem al sistemului de învăţământ specializat în proiectarea şi realizarea obiectivelor pedagogice generale, specifice şi concrete, operaţionalizabile la nivelul activităţilor didactice/educative desfăşurate, de regulă, în mediul şcolar.(Cristea, 2000, p.374)

24.

PROIECTARE DIDACTICĂ Proiectarea didactică este, de fapt, “ gândirea derulării evenimentelor la clasă” sau “

anticiparea etapelor şi a activităţilor concrete de realizare a predării”( Ministerul Educaţiei şi Cercetării, C.N.G., Ghid metodologic pentru aplicarea programelor, p. 20). Proiectarea didactică reprezintă un ansamblu de procese cognitive şi operaţii de anticipare optimă a activităţilor instrucţionale, ce urmează a fi parcurse în cadrul unei lecţii/capitol/unităţi de învăţare sau an şcolar, raportate, în general, la obiectivele programei disciplinei şcolare sau, în special, la scopul didactic fundamental, obiectivele operaţionale, metodologia didactică, secvenţierea în timp şi evaluarea activităţii, valorificând întregul potenţial creativ al profesorului. (Massari,2012, p. 74). Proiectarea didactică reprezintă o acțiune continua, permanent, care precede demersurile instructiv-educative indifferent de dimensiunea, complexitatea sau durata acestora.

La

nivel

macro,

proiectarea

pedagogică

a

procesului

de

învățământ

reprezintăanticiparea ansamblului acțiunilor și operațiilor angajate în cadrul acțiunilor de

instruire și educare conform finalităților asumate la nivel de sistem și de process, în vederea asigurării funcționalității acestuia în sens managerial și strategic. La nivel micro, proiectarea reprezintă ansamblul operațiilor de anticipare a obiectivelor, conținuturilor, strategiilor instrucției și educației și strategiilor de evaluare, precum și a relațiilor dintre acestea.” (Bocos, 2008, pg. 112) Activitatea de prefigurare, de anticipare, predeterminare sau prognozare atât a desfășurării de ansamblu a procesului instructive-educativ, cât mai ales, a componentelor sale, a modului în care acestea vor relaționa și se vor determina reciproc, la toate nivelurile.(Venera., 2002, pg. 98).

25.

PROGRAMA ȘCOLARĂ Programa școlara – sunt documente oficiale car redau sintetic conținuturile

învățământului pe ani șclari sau pe cicuri de învățământ. (C.Crețu, 2000, p.235) Programa şcolară – Ordonanţă emisă de minister, care prezintă cadrul obligatoriu pentru activitatea pedagogic din şcoală. Programa şcolară variază în funcţie de tipurile de şcoli, trepte, domenii, specialităţi şi conţine indicaţii cu privire la obiectivele generale, principiile educative, conceptele didactico-metodice, precum şi la obiectivele concret, temele, conţinuturile şi propunerile pentru fiecare obiect.( H. Schaub, K.G. Zenke, p.229, 2001) Programele școlare sunt documente curriculare care detaliază planul de învățământ până la nivel de teme și subteme, pentru fiecare disciplină și an de studiu. „Programa școlară este documentul ce reflect cel mai pregnant criteriile ștințifice și psiho-pedagogice care stau la baza elaborării și modernizării conținutului învățământului ” (apud, Marian D. Ilie, Teoria și metodologia curriculumului”, pg. 71). Aceasta trebuie să fie o programă cadru orientativă, flexibilă, adecvabilă, adaptabilă (Ungureanu, D., 1999, p. 200).

26.

TRANSDISCIPLINARITATE Transdisciplinaritatea = se referă la „ceea ce se află în acelaşi timp şi între discipline,

şi înlăuntrul diverselor discipline, şi dincolo de orice disciplină. Finalitatea sa este înţelegerea lumii prezente, unul dintre imperativele sale fiind unitatea cunoaşterii”. ( V. Molan, 2015, p.74)

Transdisciplinaritatea – este descrisă ca o formă de întrepătrudere a mai multor discipline şi de cordonare a cecetărilor astfel încât, să poată conduce în timp, prin specializare, la apariţia unui nou areal de cunoştinţe. În contextul învăţării şcolare, abordarea transdisciplinară a disciplinelor se face cel mai adesea din perspective unei noi teme de studiu. (Creţu, C.,2000, p.250)

Bibliografie: 1.

Bocoș, M., Jucan, D., (2008), Teoria și metodologia instruirii. Teoria și metodologia

evaluării, editura Paralela 45, Pitești. 2.

Chiș, V.,, (2002), Provocările pedagogiei contemporane, Editura Presa Universitară

Clujeană, Cluj Napoca 3.

Creţu,C., (2000) Teoria curriculum-ului şi conţinuturile educaţionale, Editura

Universităţii “Al.I.Cuza”, Iaşi 4.

Cristea, S.,(2000), „Dicționar de pedagogie”, Editura Litera internațional,Chișinău-

București 5.

Cucoș, C.,(2009) Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice,

Editura Polirom, Iași 6.

Florea, N.A., Surlea, C. N., (2007, Consiliere și orientare, editura Arves, București;

7.

Horst S., Zenke, K.G, 2001, „Dicționar de pedagogie”, Editura Polirom, Iași.

8.

Ilie, M., D. (2011), Teoria și metodologia curriculumului, Editura Mirton, Timișoara

9.

Massari, G.-A., Seghedin, E., (2012), Teoria și practica instruirii și evaluării, editura

Performantica, Iași; 10.

Molan, V. ,(2015), Didactica disciplinelor ,,Comunicare în limba română’’ și ,,Limba

și literatura română din învățământul primar’’, Editura Miniped, București 11.

Nicola, I., (2003), Tratat de pedagogie școlară, editura Aramis, București;

12.

Surdu, E., (2008), Fenomenul educational, ediția a II-a revăzută și adăugită, editura

Universității de Vest, Timișoara; 13.

Șoitu, L., (2014), Dimensiuni ale consilierii educaționale, Institutul European;

14.

Ștefan, M., 2006, „Lexicon pedagogic”, Editura Aramis, București

15.

Ungureanu, D., (1999), Educație și curriculum, Editura Eurostampa, Timișoara

16.

Ungureanu, D., (1999), Educație și curriculum, Editura Eurostampa, Timișoara

17.

Venera, M., (2002), Teoria și metodologia instruirii, EDP, București;

Link-uri către organisme naţionale şi internaţionale relevante pentru domeniul educaţional

1. https://www.1educat.ro/cursuri/index.html •

diverse publicaţii, reviste, articole de Pedagogie;

•

furnizorii de cursuri pe un domeniu specific, date de contact si persoana abilitata sa-

ti dea amanunte, prezentarile standardizate ale cursurilor (locul de desfasurare, traineri, numarul de ore de curs/pregatire practica, perioadele de desfasurare, taxa de curs, tematica generala, metodele/tehnicile de predare si aparatura folosita); •

ştiri şi evoluţii, instituţii, legislaţie, dicţionar de termeni;

•

programe de consiliere în carieră;

•

ultima accesare: 15 ianuarie 2018

2. https://docslide.net/documents/metode-de-consiliere-a-familiilorpersoanelor-cu-handicap.html o

metode de consiliere a familiilor persoanelor cu handicap;

o

legislaţie referitoare la persoanele cu dizabilităţi;

o

programe de integrare, sprijin specializat.

o

forum.

o

ultima accesare: 30 decembrie 2017

3. http://www.academia.edu/4893649/TEORIA_%C5%9EI_METODOLOGIA _CURRICULUM-ULUI_SINTEZE sinteze cu privire la „TEORIA ŞI METODOLOGIA CURRICULUM-ULUI” 1. Scurt istoric al conceptului de curriculum 2. Tipologii ale curriculum-ului 3. Fundamentele teoretice ale curriculum-ului 4. Perspectiva structurală (morfologică) asupra curriculum-ului 5. Proiectarea curriculum-ului ultima accesare 27 ianuarie 2018

4. http://www.aacc.net/courses/biblical-counseling/marriageworks/curriculum-mw/ educaţie religioasă articole despre probleme sociale contemporane (toleranţă, familie, eşec profesional, violenţă) forum program conferinţe internaţionale ultima accesare 27 ianuarie 2018

5.

http://www.psychologies.ro/anchete-si-dosar/familie-copii-anchete-si-

dosar/sunt-consilier-scolar-de-12-ani-am-vazut-si-cunoscut-copii-si-parinti1753341 dezvoltare personală; copii şi pareting teste psihologice articole, reviste, forum ultima accesare 27 ianuarie 2018

3.

http://proiectccp.ro/resurse_gratuite/competente.pdf

informaţii despre COMPETENȚE NECESARE CONSILIERULUI DE ORIENTARE ÎN CARIERĂ; ultima accesare 15 ianuarie 2018

4.

https://www.autism-aita.ro/autism

•

definiţia autismului, caracteristici, terapie,

•

diverse articole (limbaj, comunicare, terapii, integrare)

•

sfaturi pentru cadre didactice care interacţionează cu persoane diagnosticate cu

autism; •

programe de perfecţionare pentru profesorii din învăţământul special

•

blog, programe de voluntariat;

•

ultima accesare 5 ianuarie 2018

5.

http://www.ccd-bucuresti.org/index.php/ro/

o

reviste on-line, CD-uri, editură

o

legislaţie, cursuri

o

proiecte europene,

o

cursuri, activităţi metodice

o

ultima accesare 20 ianuarie 2018

6.

https://educatiecudragoste.ro/ literatură pentru copii pareting programe educaţionale pentru elevii din învăţământul primar şi preşcolar ghidul „profesorului altfel” ultima accesare 28 ianuarie 2018

7.

http://www.creeaza.com/didactica/didactica-pedagogie/Particularitatile-

clasei-de-el987.php lucrări de specialitete : proiecte de lecţie, lucrări de licenţă, proiecte de atestat legislaţie

dicţionar de termeni; forum cursuri perfecţionare; ultima accesare 23 ianuarie 2018