Adevărul Despre Transplantul De Organe.docx

Adevărul despre TRANSPLANTUL DE ORGANE (I) Cu câteva decenii în urmă, oamenii de știință au redefinit criteriile morții și în timp ce anterior moartea era considerată ca încetarea a funcției cardiorespiratorii, s-a introdus drept criteriu moartea cerebrală.

Prin termenul de transplant înțelegem în mod obișnuit înlocuirea sau amplasarea la un bolnav a unor țesuturi sau organe (cum ar fi inima, plămânii, ficatul, rinichii, cornea, pielea ș.a.) luate de la o altă persoană sănătoasă, sau de la una cu așa-numita moarte cerebrală (în cazul transplanturilor numite „cadaverice”). Informații interesante cu privire la istoricul și practica actuală a transplanturilor aflăm dintr-un volum intitulat Biserica și transplanturile, care reunește diverse expuneri ale unor oameni de știință și specialiști în domeniu[1]. Transplanturile sunt menționate și în perioade mai vechi – spre exemplu, transplanturile de piele făcute de vechii egipteni. În vremea noastră, transplanturile de organe au o istorie de o jumătate de secol. În 1954 s-a făcut primul transplant de rinichi. Au urmat și alte transplanturi – de ficat și de plămâni în 1963, de intestin și de inimă în 1967. Astăzi se efectuează transplanturi ale mai multor organe și chiar recent a fost anunțată vindecarea unui bolnav de diabet după un transplant de celule producătoare de insulină.[2] „Transplanturile au cunoscut o foarte largă răspândire și au produs entuziasm pe scară mondială. Acest entuziasm se datorează cu siguranță măreției acestei realizări, dar, poate, și năzuinței omului contemporan către o nemurire pământească” (Gheorghios Manzaridis)[3]. Așadar, prin transplant înțelegem îndepărtarea grefei, adică a unui organ sau țesut, de la o persoană și implantarea acesteia la o alta.

Transplanturile de organe, deși considerate a fi soluții pentru diverse afecțiuni, se confruntă, cu toate acestea, cu unele dificultăți, care provin din lipsa organelor pentru transplant (aspect care se leagă și de definirea criteriilor morții), dar și din faptul că beneficiarii unui transplant vor trebui să ia toată viața medicamente imunosupresive pentru ca organele transplantate să nu fie respinse. Pentru a evita aceste probleme, oamenii de știință, au recurs, pe de-o parte, la xenotransplantare (prelevarea organelor pentru transplant de la animale), iar pe de altă parte, la producerea de țesuturi în laborator cu ajutorul celulelor stem. Au fost create deja în laborator celule nervoase (pentru bolnavii de Parkinson și pentru cei care au suferit accidente cerebrale), celule ale mușchiului cardiac, celule hepatice și nefritice (renale – n.n.), celule pancreatice producătoare de insulină și altele[4]. Problemele bioetice și teologice la care ne vom referi, dar și lipsa donatorilor, au îndreptat cercetările spre producerea de organe artificiale sau parțial sintetice (prin combinarea unor țesuturi biologice cu componente artificiale). Există, așadar, trei factori implicate în transplant: donatorul, care e fie o persoană în viață ce-și donează unul din organele pereche, fie una cu moarte cerebrală, primitorul, care dorește înlocuirea unui organ bolnav, și echipa de medici care va realiza prelevarea și implantarea transplantului[5]. Anterior am adus în discuție dubiile și problematizările referitoare la stabilirea criteriilor morții. Într-adevăr, cu câteva decenii în urmă, oamenii de știință au redefinit criteriile morții și în timp ce anterior moartea era considerată ca încetarea a funcției cardio-respiratorii, s-a introdus drept criteriu moartea cerebrală. Merită să urmărim pe scurt istoria acestei teme. În anul 1959, în Franța s-a publicat prima descriere clinică a morții cerebrale, care a fost numită „coma depasse”, adică „starea dincolo de comă”, care nu a fost considerată încă identică cu moartea. Pentru ca o persoană să fie considerată moartă, trebuie să se afle în coma apneică, să nu se constate reflexe la extremități sau orice activitate cinetică automată, adică va trebui atât creierul, cât și măduva spinării să fie moarte. La Harvard, în 1968, o echipă de medici, teologi și juriști au publicat un articol în care au emis opinia că dacă creierul este mort, atunci omul trebuie considerat mort. Au stabilit câteva criterii și condiții pentru diagnosticarea morții creierului. În statul Minnesota din America, în 1971, o altă echipă de cercetători au susținut idea că semnul nerevenirii la viață e lezarea ireversibilă a trunchiului cerebral, aspect care se observă la evaluarea activității nervilor cranieni ai trunchiului. Congresul a două Colegii principale din Anglia, în 1976, a publicat un studiu oficial privind diagnosticarea morții cerebrale, în care se făcea referire la condițiile și probele necesare acestei diagnosticări. Un aspect important este că acest studiu desființa electroencefalograma (EEG) ca pe un criteriu demn de încredere. Raportul comisiei instituite de președintele Statelor Unite în anul 1981 a subliniat că se consideră drept moarte cerebrală pierderea ireversibilă a funcției întregului sistem nervos central, cuprinzând și trunchiul cerebral[6].

Toate acestea arată că există o evoluție a definirii morții cerebrale și a delimitării criteriilor corecte potrivit cărora este constatată. Diverse lucrări precizează că această constatare trebuie să se facă prin examene clinice și de laborator. În realitate, însă, au loc numai examinările clinice, fără a mai fi urmate și de cele de laborator, deoarece, așa cum susțin oamenii de știință, probele clinice sunt de încredere și indică pierderea ireversibilă a funcției trunchiului cerebral, în timp ce testele de laborator pentru controlul trunchiului cerebral nu oferă nici un sprijin substanțial[7]. Desigur, există obiecții pertinente și față de metodele de laborator, anume în ce măsură pot, întro chestiune de asemenea însemnătate, să stabilească cu perfectă rigoare moartea cerebrală. Obiecțiile sunt și mai puternice în cazul nou-născuților cu moartea cerebrală. Deasemenea, se discută despre eventualele leziuni pe care i le pot provoca bolnavului aceste teste de diagnosticare a morții cerebrale, și în special verificarea apneei. Așadar, problema s-a deplasat de la inimă (așa cum se considera anterior) la creier, și se consideră că moartea cerebrală, adică necroza trunchiului cerebral și lezarea ireversibilă a țesutului cerebral, se identifică deplin cu moartea biologică, chiar dacă inima funcționează încă datorită aparatului de susținere a respirației. Există însă obiecții cu privire la aceasta, deoarece, așa cum s-a afirmat, „persoanele cu moarte cerebrală prezintă elemente care trimit la ideea de viață, cum ar fi faptul că sunt calde, au palpitații cardiace și circulație a sângelui, produc urină și absorb și metabolizează hrana”[8]. De asemenea, cu câțiva ani în urmă, opinia publică americană s-a sensibilizat cu privire la acest subiect prin cazul unei cercetătoare de 26 de ani din cadrul NIH, Susan Torres, care a rămas în moarte cerebrală (brain death) după un accident vascular datorat unei tumori cerebrale metastatice, în timp ce era însărcinată cu cel de-al doilea copil. A fost menținută în viață cu ajutorul aparatelor timp de aproximativ 3 luni, până când și-a „născut” fiica prin cezariană, la data de 2 august 2005. De asemenea, într-un jurnal medical oficial a fost publicat un articol retrospective care face referire la faptul că în literature engleză dintre anii 1980 și 2002 au fost menționate 10 cazuri de femei cu moarte cerebrală și însărcinate care au fost ținute la aparate și în cel din urmă și-au „născut” copiii, care cu toții au supraviețuit. Cea mai îndelungată asistare a fost de 107 zile[9]. Faptul că aceste femei care au fost diagnosticate cu moarte cerebrală (brain death) au purtat sarcina, se consideră a fi „ireconciabil cu moartea”. Desigur, există și contraargumente la cele de mai sus, precum faptul că, deși la cei cu moarte cerebrală se observă unele funcții care îi arată vii, cu toate acestea „au în timp însușiri care sunt familiar percepției clasice asupra unui mort, spre exemplu nu prezintă nicio reacție nici chiar la cei mai puternici stimuli, au o apnee desăvârșită, nu există mișcări automate, nu păstrează mecanismele interne ale homeostaziei fiziologice și, mai mult decât atât, nu prezintă nicio speranță de restabilire”. Se observă totodată că, în timp ce „oprirea bruscă a inimii deseori este reversibilă”, după cum, deasemenea, „inima și funcția ei pot fi substituite”, moartea cerebrală, dacă diagnosticarea ei se face corect, „este definitivă și irevocabilă”. S-a mai replicat că e îndoielnic faptul că femeile pot purta sarcina în timp ce sunt moarte cerebral, într-o asemenea situație moartea cerebrală fiind confundată cu o comă profundă[10]. Cazurile sus-amintite au fost însă oficial catalogate ca moarte cerebrală, astfel încât acest ultim contraargument se respinge. Totuși, s-au remarcat cu privire la acest subiect următoarele:

„Moartea cerebrală este și va rămâne expusă contestației filosofice, cele mai importante motive ale contestării ei fiind: 1. Faptul că moartea cerebrală este, spre deosebire de moartea biologică, așa cum a fost cunoscută până acum, o noțiune introdusă în medicină, consecință nu a evoluției firești a organismului uman, ci a tehnologiei. 2. Suspiciunea că moartea cerebrală a fost născocită spre a servi unui scop anume – transplanturilor -, care poate să fie chiar legal și util, de vreme ce are caracter terapeutic, dar nu încetează totuși a constitui o intenționalitate. 3. Temerea îndreptățită că utilitarismul fără opreliști și eudemonismul duc la desconsiderarea trupului neînsuflețit și a evenimentului morții. 4. Confuzia dintre moartea cerbrală și coma sau starea vegetative cronică. 5. Temerea că criteriile morții cerebrale nu sunt riguroase, prin urmare diagnosticul poate fi eronat și situația reversibilă. 6. Ideea că cei cu moarte cerebrală ar mai putea păstra eventual unele din funcțiile de mai sus, reflexele cerebro-spinale, constituie dovezi ale neinstalării irevocabile a morții”[11]. Unele opinii interesante pe această temă au fost exprimate de profesorul Konstantinos Karakatsanis[12], de asemenea, au fost publicate într-un articol intitulat „Probleme și nelămuriri cu privire la legea 2737/1999 privind transplanturile de țesuturi și organe umane”[13], semnat de zece profesori ai Facultății de Medicină și directori de clinici, în articolul profesorului cardiolog Athanasios Avramidis, „Ce am dori să știm despre moartea cerebrală”[14], și într-un text semnat de Arhimandritul Lucas Tsioutsikas, Protoiereul Stefanos Stefanopoulos și monahul Damaschin Aghioritul, „Transplanturile și moartea cerebrală, abordare medicală și teologică”, text prelucrat și adoptat de un grup mai larg de teologi și medici[15], ale căror opinii, ca ortodocși, nu le putem ocoli și desconsidera cu ușurință. Așadar, dacă moartea cerebrală va fi mereu expusă contestării medicale și filosofice, cu mult mai mult va fi expusă contestării din partea teologiei ortodoxe, deoarece teologia Bisericii Ortodoxe, așa cum a fost exprimată de Părinții Bisericii, a dezvoltat o antropologie specială. Mitropolit Ierotheos Vlahos, Bioetică și Bioteologie, edit. Christiana, trad. Ierom. Teofan Munteanu, București, 2013, p. 132-139. PS Abordarea teologică și concluziile pe această temă vor fi expuse în următorul articol (n.n.) „Adevărul despre transplantul de organe” (II). [1] Vezi Biserica și transplanturile, Editura Sectorului pentru Comunicare și a Serviciului Cultural al Bisericii Greciei, Athena, 2001. [2] Ioanna Soufleri, ziarul Tribuna, 13.03.2005. [3] Biserica și transplanturile, ed. cit., p. 252. [4] Ioanna Soufleri, ibidem.

[5] Biserica și transplanturile, ed. cit. P. 35 și 282-288. [6] Eleni Askitopoulos, Medicină de urgență și intensivă, Editura Medicală Litsa, 1991, p. 568569. [7] Ibidem, p. 577-580. [8] Vezi Ziarul de seară, 26.06.2005. [9] Vezi D. Pawner, I Bernstein, Extended somatic support for pregnant women after brain death, Crit Care Med 2003, vol. 31, pp. 1241-1249. [10] Ziarul de seară, 26.06.2005. [11] Ibidem. [12] Vezi Konstantinos Karakatsanis, Moartea cerbrală, dar și, Transplantul de organe sub aspectul medical și filosofic, ed. a treia, University Studio Press, Tesalonic, 2008. [13] Vezi Brettos Giannoulis, Gkialas, Karakatsanis, Koundouras, Tsanaka, Goulianos, Konstantinidis, Kouglas, în periodicul elin Tribuna medicală, noiembrie-decembrie, pp. 22 și urm. [14] Vezi Athanasios Avramidis în periodicul Moștenirea, art. 33, noiembrie-decembrie 2003, pp. 9 și urm. [15] Vezi Arhim. Lucas Tsioutsikas, Protoiereul Stefanos Stefopoulo, monahul Damaschin Aghioritul, în periodicul Theodromia, octombrie-decembrie 2004, pp. 526 și urm.

Adevărul despre TRANSPLANTUL DE ORGANE (II). Opinii teologice. Biserica acceptă transplantul de organe a căror prelevare nu contribuie la moartea donatorului. Cât timp funcționează inima, chiar prin susținere mecanică a respirației, fiind prezente și alte funcții, înseamnă că încă se mai află

viață în om, și prin urmare, există suflet. Toată această problemă privitoare la transplanturile cadaverice se pune în legătură cu întrebarea ce reprezintă moartea cerebrală, dacă moartea cerebrală se identifică cu moartea biologică și când iese sufletul din trup.

Vom sublinia câteva scurte opinii teologice privitoare la această temă. Privitor la transplanturi, a avut și continuă să aibă loc o amplă dezbatere mai ales în spațiul bisericesc, deoarece ele dau naștere la diverse dileme etice și teologice. Tezele fundamentele în cadrul acestei ample dezbateri la zi sunt următoarele: 1. Biserica Ortodoxă nu refuză știința, nici nu intră în contradicție cu ea, cu condiția ca rezultatele cercetărilor să se dovedească a fi spre binele omului și însăși știința să pună hotare cercetării iraționale care dăunează omului. De altfel, altul este țelul Bisericii și altul al științei. Știința nu va putea nicicând să se substituie Bisericii și teologiei acesteia. Transplanturile de organe ajută la prelungirea vieții omului și la creșterea așa-numitei calități a vieții sale biologice. Desigur, însă, Biserica are dreptul de a nu primi unele realizări ale cercetărilor științifice care intră în contradicție cu teologia ei, tot astfel cum, la rândul său, creștinul are libertatea de a nu se folosi de orice realizare a științei. Dacă acesta are libertatea-liberul arbitru de a refuza să se supună voii lui Dumnezeu, cu mult mai mult are libertatea de a nu primi, la nivel personal, realizările științei. 2. Antropologia ortodoxă, potrivit tradiției patristice, vorbește despre faptul că sufletul – care este rațional și inteligibil-noetic – ca subsatanță-esență lucrează în inimă, considerată nu ca un vas care îl cuprinde, ci ca organ, iar energia-lucrarea sufletului se află în creier și în tot trupul[1] și lucrează sau se arată o dată cu dezvoltarea trupului, potrivit cuvântului Sfântului Ioan Sinaitul. „Tot atât de mult lucrează sufletul atunci (în momentul zămislirii pruncului – n. trad.), ca și trupul. Pe măsura creșterii trupului, își arată și sufletul lucrările lui”[2]. Apoi, sufletul nu este „ținut” pur și simplu în trup, ci acesta (sufletul) ține, menține, dă viață și unifică trupul, iar când un organ al trupului, din diverse motive, este bolnav sau nu funcționează, nu înseamnă că se pierde sau se fragmentează sufletul.

De asemenea, în tradiția patristică se arată în chip limpede că dincolo de energia-lucrarea rațională a sufletului (rațiune-cuvânt), există și energia-lucrarea mentală-noetică a sufletului (minte-nous), iar când energia rațională nu funcționează, deoarece nu există organul specific, așa cum se întâmplă la embrion, la copilul mic, la pruncii acefali și la persoanele cu moarte cerebrală, există însă și funcționează energia noetică a sufletului, ca și alte energii. Conștiința și relația omului cu Dumnezeu nu sunt determinate numai de lucrarea rațională a sufletului, ci în special de lucrarea sa mentală-noetică[3]. Sfântul Ioan Damaschin, definind sufletul, scrie: „Sufletul, așadar, este o substanță vie, simplă, necorporală, nevăzută prin natura ei de ochii trupești, rațională și inteligibilă, fără formă, deși folosește trupul ca organ și îi dă acestuia viață și creștere și simțire și naștere, fără să aibă altă minte în locul său, ci numai pe a sa proprie ca pe cea mai curată parte (căci precum este ochiul pentru trup, așa este mintea pentru suflet); este de sine stăpânitor, înzestrat cu voință și lucrător, schimbător, adică schimbător prin voință, deoarece este zidit, de vreme ce toate acestea le-a primit din fire prin lucrul Celui ce l-a făcut, prin care a primit ființarea și felul de a fi prin fire în acest chip”[4]. După Sfântul Maxim Mărturisitorul, sufletul omului are trei puteri, adică hrănitoare, imaginativăimpulsivă, și rațională și înțelegătoare (noetică)[5]. Prin urmare, momentul ieșirii sufletului din trup trebuie cercetat din perspectiva a ceea ce este sufletul, iar aceasta nu este scolasticism. De asemenea, ieșirea sufletului din trup se săvârșește prin voia lui Dumnezeu, căci „legătura cea prea-firească a unității (dintre suflet și trup) se desparte prin voia dumnezeiască și se desface tot omul”[6]. Această concepție antropologică de factură creștin-ortodoxă nu este acceptată astăzi, în multe privințe, de știința medicală, dar noi, ortodocșii, nu putem să o trecem cu vederea sau să o respingem cu ușurință. Căci, dacă facem aceasta, atunci se deschid porți spre a primi și ideea că embrionul primelor 14 zile de la zămislire nu are suflet, deoarece știința medicală susține că încă nu s-au diferențiat celulele stem și nu au început să se contureze originile țesutului nervos, și deci embrionul nu are suflet. De asemenea, se vor deschide porți spre a primi ideea că nici cei aflați în stare de comă profundă și fără cunoștință nu au suflet. 3. Ca pe orice altă temă care îi stă înainte, tot astfel și tema transplanturilor de organe, Biserica o abordează într-un mod pastoral. Din această perpectivă, atât donatorul, cât și beneficiarul și echipa de medici care realizează transplantul sunt întâmpinați în mod pastoral. Se cercetează, adică, de ce și cum este oferit transplantul, de ce și cum îl primește beneficiarul și de ce și cum acționează echipa de medici. 4. Din perspectiva teologică, se cercetează dacă organele transplantate sunt preluate de la donatori în viață sau de la așa-numiții „donatori cadaverici”. Folosim termenul de „cadaveric” prin concesie, deoarece există o serioasă problematizare cu privire la acest moment al morții, așa cum am văzut anterior. În esență, un om care a suferit așanumita moarte cerebrală, nu este mort conform teologiei ortodoxe. Așadar, când o persoană donează unul din organele pereche, fără ca acest lucru să contribuie la propria-i moarte, această faptă poate fi considerată drept altruism, jertfă, dragoste.

Când însă donarea organelor implică moartea donatorului, aceasta crează o serioasă îngrijorare. 5. Toată această problemă privitoare la transplanturile cadaverice se pune în legătură cu întrebarea ce reprezintă moartea cerebrală, dacă moartea cerebrală se identifică cu moartea biologică și când iese sufletul din trup. Au fost exprimate mai multe opinii pe marginea acestui subiect. Din punctul de vedere al teologiei ortodoxe, există o problemă serioasă în afirmația că moartea cerebrală se identifică perfect cu moartea biologică. Cât timp funcționează inima, chiar prin susținere mecanică a respirației, fiind prezente și alte funcții, înseamnă că încă se mai află viață în om, și prin urmare, există suflet. Același lucru se întâmplă și în cazul embrionului în primele etape ale dezvoltării sale, când există viață și suflet, chiar dacă nu s-a format încă și nu funcționează creierul. Așa-numita moarte cerebrală, așa cum s-a menționat anterior, este un fenomen generat pe cale medicală, rezultat al asistării respiratorii. Și, deoarece moartea, potrivit învățăturii ortodoxe, reprezintă o taină, de aceea se contestă din punct de vedere filosofic și teologic stabilirea morții odată cu moartea cerebrală. 6. Biserica acceptă transplantul de organe a căror prelevare nu contribuie la moartea donatorului. Pentru celelalte cazuri este nevoie de multă atenție și cercetare, pe baza criteriilor antropologice teologice și patristice. Problema oferirii organelor s-ar putea soluționa din perspectiva liberei și conștientei jertfe și dăruiri de sine, care se lucrează în cadrele creștine și se diferențiază de sinucidere și eutanasie, chiar dacă și aceasta este în ochi unora problematică, deoarece caracterul donației după moarte „se denaturează”, fiindcă după moarte „donația nu mai depinde de donator” (G. Mantzaridis). Așadar, pentru transplantul de organe este necesar pe de-o parte să se asigure consimțământul liber, scris, al donatorului, cât timp acesta este conștient, deoarece nu acceptăm așa-numitul „consimțământ prezumat”[7], iar pe de altă parte va trebui să existe asigurarea că oferirea liberă organelor nu va deveni obiect de tranzacții comerciale din partea donatorului, a rudelor, a beneficiarilor, a personalului medical, a companiilor ș.a. Din nefericire, acest lucru nu se întâmplă. Mai trebuie menționat că și justețea consimțământului liber scris este contestată de diverse cercuri teologice și medicale. 7. Probabil nu vom avea obiecții cu privire la folosirea „xenotransplanturilor”, cu condiția ca acestea să prezinte siguranță din punctul de vedere al științei medicale, deoarece există temeri privind transmiterea de viruși de la animale la om și răsturnarea echilibrului existent în natură. Biserica nu poate fi de acord, însă, cu eventuala creare de țesuturi pentru transplantare prin cultura de celule embrionare umane, așa cum deja s-a menționat, deoarece în cursul tehnologiei de obținere a lor se distruge blastocistul (embrionul) – dat fiind că, potrivit teologiei ortodoxe, încă din clipa zămislirii există suflet în embrion. Diferă cazul cercetării și întrebuințării celulelor stem ale adulților și celulele stem embrionare prelevate din cordonul ombilical, cu condiția de a nu reprezenta rezultatul avortului și a nu deveni obiecte ale comercializării. 8. Scopul mai profund al transplantului nu trebuie să fie simpla prelungire a vieții biologice, ci pocăința și tămăduirea omului, astfel încât prin curățire, luminare și îndumnezeire, omul să se unească pe veci cu Hristos. În afara acestei premise fundamentale, orice fel de transplant are caracter utilitarist și antropocentric și nu contribuie la mântuire. Nu este suficientă și corectă din punct de vedere teologic

simpla prelungire a vieții pământești, ci depășirea morții prin participarea la taina Crucii și a Învierii lui Hristos. Mitropolit Ierotheos Vlahos, Bioetică și Bioteologie, edit. Christiana, trad. Ierom. Teofan Munteanu, București, 2013, p. 139-144. [1] „Relația dintre suflet și trup constă în aceea că sufletul se află pretutindeni în trup, nelipsind din nici o parte a acestuia, în timp ce inima constituie sălașul sufletului, al centrului sufletului – nu ca vas, ci ca organ care călăuzește tot trupul” (Ierotheos Vlahos, Psihoterapia ortodoxă, Ed. Învierea, Timișoara, 1998, p. 129). (N. Trad.) [2][2][2] Vezi Scara, Cuv. XXVI, nota 725, în ediția românescă a Filocalei, vol. 9, ed. a doua, Ed. Humanitas, București, 2002, p. 330. [3] Ierotheos Vlahos, Psihoterapia Ortodoxă, ed. a opta (gr.), 2004, Editura Mănăstirii Nașterea Maicii Domnului, p. 91. [4] Sf. Ioan Damaschin, Expunerea exactă a credinței ortodoxe, Ed. Pournaras, Tesalonic, 1976, pp. 152-153. [5] „Dintre puterile sufletești, una hrănește și susține creșterea, și alta este imaginativă și impulsivă, iar alta este rațională și intelectuală (noi am numi-o nu „intelectuală”, ci „înțelegătoare”, termen patristic care descrie lucrarea minții, distinctă de ce a rațiunii – n. trad.). De cea dintâi se împărtășesc plantele. Ființele neraționale, pe lângă acestea, se mai împărtășesc și de cea dea doua. Iar oamenii, pe lângă acestea două, și de a treia. Primele două puteri sunt supuse stricăciunii, a treia se dovedește nestricăcioasă și nemuritoare.” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia, vol. 2, Ed. Harisma, București, 1993, p. 109). (N. trad.). [6] Ierotheos, Mitropolit de Nafpaktos, Viața după moarte, ed. a noua (gr.), Editura Mănăstirii Nașterea Maicii Domnului (Pelaghia), 2005, p. 35. [7] Consimțământul (acordul) prezumat presupune că persoana care nu și-a exprimat în timpul vieții refuzul de a-și dona organele este în mod implicit de acord cu donarea. (N. trad.)