Pantea Final.docx

Nume: Prichici Ionela-Bianca Specializarea: RISE RO, an I Grupa 4

Realismul și liberalismul – documentul „The globalisation of world politics”

Fiecare stat își bazează acțiunile în relațiile internaționale după una din teoriile existente: realismul, liberalismul sau constructivismul. Deși poate principiile liberalismului sau constructivismului sunt cele care par mai morale în acest context, teoria dominantă în relațiile internaționale este realismul. Astfel, realismul înglobează trăsăturile după care de-a lungul timpului cele mai multe state s-au ghidat precum supraviețuirea, exercitarea puterii, echilibrul între puteri, statismul, inexistența principiilor morale în cadrul relațiilor internaționale, etc. În consecință, această teorie, enunțată încă din timpul lui Tucidide, este cea care ar putea explica cel mai bine relațiile internaționale și evenimentele petrecute de-a lungul istoriei. Realismul susţine că omul este rău, şi egoist. Natura însăşi sau setul de condiţii în care trăieşte omul îl fac pe acesta rău. Natura sa este inevitabil şi fundamental înclinată către căutarea puterii în raport cu ceilalţi, a dominaţiei sale asupra celorlalţi. O astfel de viziune conduce către un război al tuturor împotriva tuturor şi bine-cunoscutul “homo homini lupus” al lui Hobbes; pe el se sprijină în mare parte realismul realaţiilor internaţionale. Se poate realiza o periodizare a realismului, după cum urmează: realismul clasic- până în secolul XX; realismul modern între 1939-1979 și neo-realismul : din 1979 până în prezent. Printre primii care au scris despre realism au fost : Tucidide, Niccolo Machiavelli, Thomas Hobbes, JeanJacques Rousseau. Ideile centrale ale realismului clasic sunt lupta pentru maximizarea puterii, statele suverane sunt principalii actori, nu există autoritate superioară, sistemul este anarhic, acțiunile statelor au la baza natura umană care este egoistă și nu poate fi schimbată, prioritatea securității, lupta pentru supraviețuire. Realismul clasic susține că șefii statelor trebuie să se conducă singuri pe tărâmul relațiilor internaționale. Cel mai important fapt este că statul, actorul cheie în plan internațional, trebuie să-și urmărească scopul, „alergând” după putere, iar conducătorii statelor trebuie să urmărească soluția optimă pentru a perpetua viața statului și pentru a asigura siguranța acestuia care nu este garantată. Puterea este un concept central al viziunii realiste, întrucât ea este motorul care determină toate raportările reciproce ale statelor în sistemul internaţional. Totodată, puterea este conceptul care transformă politica într-o sferă autonomă în raport cu economia, morala, religia şi alte domenii. Pentru a putea înțelege mai bine de ce realismul a căpătat amploare după cel de- Al Doilea Război Mondial, voi preciza câteva caracteristici ale realismului interbelic, care erau considerate a fi puncte slabe, întrucât acesta adoptă câte puțin dintre principiile liberaliste. Astfel, câteva trăsături

ale realismului interbelic sunt: subestimarea puterii, supraestimarea ideii că oamenii sunt raționali și vor alege o cale morală pentru a rezolva conflictele, crezul că statele împart o serie de interese comune, încrederea în capacitatea umanității de a descuraja un război etc. Toate acestea arată că în această perioadă, morala își pune amprenta asupra realismului clasic, dar în ciuda acestui fapt, nu se reușește împiedicarea celui de –Al Daoilea Război Mondial, Liga Națiunilor, Pactul BriandKellogg, și alianțele create pentru a susține pace și a rezolva conflictele pe cale pașnică neavând niciun efect. Realismul revine cu putere după cel de-AL Doilea Război Mondial, revenindu-se la valorile clasice, dar aducând și o serie de noi principii. Principiile morale universale nu pot fi aplicate acţiunilor statelor naţionale în forma lor abstractă, ci trebuie filtrate prin intermediul circumstanţelor concrete de spaţiu şi timp. Principiile morale nu se pot substitui legilor obiective ale politicii internaţionale, deoarece ele nu sunt universale. Se face deci, o diferențiere între morala individului și morala aplicată în context internațional deoarece Nu se poate aplica acţiunii statelor aceleaşi precepte morale care funcţionează la nivel individual sau naţional, deoarece acestea se sprijină pe autoritatea naţională ca să fie respectate şi aplicate. În sistemul internaţional anarhic, însă, nu există o astfel de autoritate superioară care să reglementeze relaţiile dintre state, ca atare aceste relaţii sunt reglementate de raporturile de putere dintre acestea Astfel, politica internă a statului este mai puțin violentă ca cea aplicată în cadrul relațiilor internaționale. De asemenea, nici un principiu nu este mai valid decât acela al autosuficienţei (self-help) – asigurarea dependenţei statului pe propriile resurse în scopul apărării şi promovării exclusive a intereselor acestuia. Suveranitatea statului este elementul fundamental al legilor şi relaţiilor internaţionale, oferind şefului statului libertatea şi, deopotrivă, responsabilitatea de a întreprinde orice este necesar pentru promovarea intereselor statului. Luarea în calcul a principiilor morale este o interferenţă dăunătoare pentru abordarea “raţională” a chestiunilor conexe interesului şi puterii naţiunii. Cum spunea Niccolo Machiavelli „Prietenul de azi poate fi dușmanul de mâine”, de aceea un stat nu ar trebui să se bazeze doar pe ajutorul celorlalte state ci să se ajute și singur, pregătinduse, dacă este cazul, pentru evenimentele negative. Războiul este inevitabil deoarece nu există nici un alt mijloc viabil de a rezolva interesele conflictuale ale statelor – actori raţionali şi egoişti – întrun sistem internaţional anarhic. Totodată, războiul este văzut ca un rău necesar, deoarece astfel se crează competitivitatea între state, fapt ce duce la un progres al statului, din punct de vedere tehnologic, industrial, al securității etc. Pe de o parte, statul hegemon nu poate împiedica răspândirea capacităților și tehnicilor sale economice în alte state. Pe de altă parte, trebuie să se confrunte și cu creșterea așteptărilor propriilor cetățeni. În timp, aceștia vor prefera consumul producției și se vor opune sacrificiilor necesare pentru menținerea supremației pe scena internațională. Realismul este produsul încercărilor teoretice de a construi o teorie care să explice comportamentul statelor, prin identificarea unor factori care se detaşează de cirsumscrierile situaţionale, şi influenţează comportamentul statelor în sistemul internaţional. Principalul astfel de factor este puterea. Punctul de plecare al teoriei realiste este natura sistemului internaţional, care este anarhic, ceea ce înseamnă că în cadrul sistemului internaţional nu există nici o autoritate executivă superioară statului, care să-i reglementeze comportamentul. Ca atare, statele nu sunt constrânse în comportamentul lor extern decât de acţiunile celorlalte state şi de propriile lor interese şi capacităţi.

Spre deosebire de adepţii realismului şi de teoria construită de aceştia, liberalii (idealiştii) au construit o viziune proprie asupra relaţiilor dintre state pe arena internaţională. Gândirea lor a marcat, în special, perioada interbelică când reprezentanţii acestui curent au fost deosebit de activi şi au jucat un rol important în câmpul acestei discipline. Liberalismul a fost definit de către Stanley Hoffmann prin următoarele cuvinte: „abținere, moderație, compromis și pace”, iar în literatură acesta a fost denumit ca fiind „tradiția optimismului”. Trauma generată de desfăşurarea primului război mondial şi de ororile acestuia, armele de distrugere în masă şi posibilitatea distrugerii omenirii în sensul propriu al cuvântului prin capacitatea tehnologică aflată la îndemâna naţiunilor celor mai avansate, au determinat o stare de spirit care concretizată în planul relaţiilor internaţionale a dus la dezvoltarea paradigmei liberale. Politica de forţă care guvernase relaţiile internaţionale în lungul secol al XIX-lea precum şi în perioada anterioară lui, falimentul axiomei echilibrului de putere – aşa cum era perceput în epocă – au determinat cercetătorii din domeniul relaţiilor internaţionale să caute noi moduri de abordare a politicii dintre naţiuni. Ideea fundamentală care stătea la baza unei asemenea abordări era aceea că războiul nu provine din natura profund umană ci este urmarea modului în care statele interacţionează. Această teorie pune libertatea individuală mai presus de orice și consideră că statul se cuvine să fie oprit de la acțiuni de natură ce vor a o submina. Pe plan intern, puterea statului liberal constituțional este limitată de răspunderea sa democratică față de propriii cetățeni, de nevoia de a respecta cerințele economiei de piață și normele de drept. Statul trebuie să servească binelui colectiv, instituțiile democratice garantează acest lucru. Ideile liberalismului clasic dezvoltate de folosofi precum John Locke au aduc în prim plan valorile individualismului și libertății individuale ca valori fundamentale pentru dezvoltarea societății. Astfel, statul este considerat a fi un „rău necesar” cu funcția de a asigura cadrul stabil și sigur în care indivizii liberi se pot dezvolta. De asemenea, alte două principii enunțate de J. Bentham se adaugă curentului liberalism, cum ar fi: principiul utilității și criteriul moral în luarea deciziilor. Liberalii cred că pacea, bunăstarea şi justiţia sunt dobândite cel puţin în parte prin cooperarea internaţională. Această cooperare include şi acceptarea unor norme morale, respectarea legilor internaţionale şi colaborarea prin intermediul organizaţiilor şi organismelor internaţionale. Immanuel Kant a fost unul din cei care au ilustrat în mod strălucit această poziţie, reluată cu multă vigoare după primul război mondial. Astfel, după Primul Război Mondial, noua realitate a unei mai profunde interdependenţe între statele şi naţiunile lumii, câştigurile în toate domeniile înregistrate de omenire, credinţa “victoriană” în progres, păreau autentice premise ale realizării unei autentice comunităţi internaţionale care să excludă violenţa şi războiul ca mijloc de reglementare a diferendelor dintre state. Liberalii pun deci deasupra interesului statelor-naţiune un interes superior şi anume acela al omenirii în ansamblul ei. Progresul înregistrat la nivel mondial, perceput ca atare, trebuie să fie cu necesitate şi unul de natură morală. În acea perioadă, internaţionaliştii liberali acordau un rol deopotrivă important Societăţii Naţiunilor ca organism internaţional, a cărui eventuală sancţiune morală ar opri potenţialii agresori. Prestanţa morală a unei naţiuni era astfel introdusă în jocul internaţional ca un factor determinant. Evident, alături de moralitatea statului-naţiune, trebuia invocată moralitatea liderilor acestuia. Arena internaţională era privită de liberali ca ceva flexibil, care poate fi modelat, chiar dacă nu în totalitate, prin intermediul principiilor etice şi morale. Primul Război Mondial, democratizarea care

i-a urmat, credinţa că natura umană este mai degrabă înclinată spre o raţionalitate a comuniunii şi nu spre instincte violente, sunt elemente ce au stat la baza teoriei liberale. În continuare, voi prezenta trei liberali și viziunea lor în ceea ce privește cauzele ce declanșează conflictele , dar și ce ar putea determina pacea: Richard Cobben  Cauze confilct: intervențiile guvernamentale în politica internă/externă  Pacea: libertatea individuală, prosperitatea, interdependența

Woodrow Willson  Cauze: politici internaționale nedemocratice, echilibrul puterii  Pacea: autodeterminarea popoarelor, securitate colectivă Hobson  Cauze: balanța sistemului de puteri  Pace: guvern mondial cu puteri de mediator între state Erasmus definește liberalismul prin următoarele: desiderarea păcii și realizarea gesturilor bune în speranța că ceilalți fac la fel. Teoria liberală a revenit în forţă după o lungă perioadă în care a fost pusă între paranteze (1939-1989), în era post război rece, după colapsul comunist. Figura lui Woodrow Wilson a fost redescoperită, ca şi ideile sale. Tema cooperării internaţionale, integrarea şi globalizarea etc. au ocupat din nou o poziţie importantă în arealul preocupărilor internaţionale. Ca şi în cazul realismului, care a fost reformulat în noi variante (neorealismul fiind doar una dintre ele), liberalismul a suferit acelaşi proces (neoliberalismul este unul din exemple) reeditându-se în fapt, la o nouă scară, vechea şi perpetua dispută care a marcat teoria despre relaţiile internaţionale.