Note Si Comentarii La Evrei.pdf

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA”, IAŞI CENTRUL DE STUDII BIBLICO-FILOLOGICE „MONUMENTA LINGUAE DACOROMANORUM” ALBERT-LUDWIGS-UNIVERSITÄT, FREIBURG IM BREISGAU

MONUMENTA LINGUAE DACOROMANORUM BIBLIA 1688 PARS XXIV

Novum Testamentum II: Actus Apostolorum, Pauli Epistolae, Catholicae Epistolae, Iudae, Apocalypsis Ioannis

EDITURA UNIVERSITĂŢII „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI – 2015

Coordonator Prof. univ. dr. Eugen MUNTEANU

Autorii volumului Dr. Anca BIBIRI, Dr. Iosif CAMARĂ, Diac. Claudiu COMAN, Dr. Emanuel CONŢAC, Dr. Ana-Maria GÎNSAC, Dr. Octavian GORDON, Dr. Gabriela HAJA, Dragoş MÎRŞANU, Dr. Maria MORUZ, Dr. Mihail NEAMŢU, Prof. dr. Mihaela PARASCHIV, Dr. Alina PRICOP, Dr. Ovidiu SFERLEA, Dr. Elena TAMBA, Dr. Wilhelm TAUWINKL, Dr. Mădălina UNGUREANU, Dr. Alin VARA, Dr. Mihai VLADIMIRESCU

Versiune informatizată Vlad Sebastian PATRAŞ

Îngrijitorul volumului Dr. Ana CATANĂ-SPENCHIU

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Biblia 1688. - Freiburg : Albert-Ludwigs-Universität-Freiburg ; Iaşi : Editura Universităţii "Al. I. Cuza", 1988vol. ISBN 973-8243-32-7 Pars 24 : Novum Testamentum II : Actus Apostolorum, Pauli Epistolae, Catholicae Epistolae, Iudae Apocalypsis Ioannis / dr. Anca Bibiri, dr. Iosif Camară, dr. Ana Catană-Spenchiu, ... ; coord.: prof. univ. dr. Eugen Munteanu. - Iaşi : Editura Universităţii "Al. I. Cuza", 2015. - Bibliogr. - ISBN 978-606-714-171-9 I. Bibiri, Anca II. Camară, Iosif III. Catană-Spenchiu, Ana IV. Munteanu, Eugen (coord.) 002(498)"1688":22 003.349 091.07 22=135.1 811.135.1"16"

BIBLIIA DUMNEZEIASCA SCRIPTURĂ VÊCHE ŞI NOAUĂ

FAPTELE APOSTOLILOR CÊLE ALE SFÎNTULUI PÁVEL CĂRŢI TRIMISE, A LUI IÁCOV CARTE TRIMISĂ PRESTE TOT – CARTE TRIMISĂ A IUDEI ADEVERITĂ APOCALÍPSIS A LUI IOÁN BOGOSLOVUL

EPISTOLA CĂTRE EVREI

COMENTARII de Emanuel Conţac Introducere Autorul epistolei Paternitatea Epistolei către evrei a fost subiect de dezbateri încă din primele secole creştine, după cum dă mărturie istoricul Eusebiu, care păstrează informaţii contradictorii despre această carte. În prima sa referire la această epistolă, autorul Istoriei bisericeşti pomeneşte Epistola către evrei alături de „alte epistole” ale lui Pavel, sugerînd astfel că Apostolul ar fi autorul ei (Ist.bis. II.17.12, EUSEBIU, IST., p. 84). O precizare limpede pe marginea acestui subiect întîlnim în secţiunea care trece în revistă activitatea misionară a apostolilor: „Cît despre Pavel, cele 14 epistole sînt sigure şi provin de bună seamă de la el” (Ist.bis. III.3.5, EUSEBIU, IST., p. 100). Istoricul consideră că ar fi nedrept să nu se ştie că unii resping epistola, pe motiv că nu este recunoscută de biserica romanilor. Din aceeaşi secţiune aflăm că, în vremea papei Zefirin (198-217), un anume personaj pe nume Gaius, eruditul autor al unui dialog polemic cu frigianul Proclus, considera că epistolele pauline păstrate sînt în număr de treisprezece. Nu este deci de mirare că în anumite cercuri îndoielile cu privire la paternitatea paulină a Epistolei către evrei au subzistat atît în vremea lui Eusebiu (Ist.bis. VI.20.3, EUSEBIU, IST., p. 245), cît şi în secolele următoare. Eusebiu reia acest subiect într-o secţiune (Ist.bis. III.38.2) care prezintă transmiterea mesajului creştin de la apostoli la succesorii lor. Epistola către Evrei, din care avea să citeze Clement în epistola adresată bisericii din Corint, ar fi fost compusă de Pavel în limba lui maternă (diaV th'" patrivou glwvtth"), traducerea ei în greacă fiind făcută fie de Clement, fie de evanghelistul Luca. Istoricul creştin înclină către cea de a doua posibilitate (EUSEBIU, IST., p. 141). Subiectul paternităţii Epistolei către Evrei este repus în discuţie în capitolul privind scrierile lui Clement Alexandrinul. În lucrarea JUpotupwvsei", o trecere în revistă a scrierilor canonice şi a cîtorva scrieri necanonice, cărturarul alexandrin ar fi exprimat părerea că Epistola către evrei, scrisă de Pavel în ebraică, a fost tradusă atent de Luca şi publicată pentru vorbitorii de limbă greacă. Aşa s-ar explica asemănările, la nivel de stil (kataV thVn eJrmhneivan), între această epistolă şi

cartea Faptele apostolilor. Eusebiu citează explicaţia lui Clement cu privire la formula de început a epistolei: cuvintele „Pavel apostol” nu au fost inserate fiindcă autorul, ştiind că evreii au prejudecăţi şi suspiciuni faţă de el, a decis în mod înţelept să nu-i alieneze (oujk ajpevtreyen) pe evrei prin dezvăluirea numelui său (Ist.bis. VI.14.2-3, EUSEBIU, IST., p. 238). Clement evocă şi declaraţiile unui anume „prezbiter” (personaj a cărui identitate rămîne greu de fixat), potrivit căruia Pavel a renunţat să-şi treacă numele în Epistola către evrei din următoarele motive: deoarece Iisus a fost apostolul Celui Atotputernic către evrei (cf. Ev. 3:1), din respect pentru Domnul şi din modestie (metriovth") Pavel a refuzat să-şi aroge acest titlu pentru sine; deşi apostol al neamurilor, le-a scris şi evreilor din belşugul primit (ejk periousiva"). Trebuie remarcat că Eusebiu se mărgineşte să citeze informaţiile din lucrarea lui Clement fără să emită vreo judecată cu privire la autenticitatea lor şi fără să încerce să reconcilieze informaţiile contradictorii cu privire la traducătorul epistolei în limba greacă (Ist.bis. VI.14.4, EUSEBIU, IST., p. 238). Chestiunea paternităţii Epistolei către evrei figurează şi în secţiunea referitoare la Origen. În omiliile sale la Epistola către evrei (astăzi pierdute) cărturarul alexandrin admitea că sub raport stilistic (oJ carakthVr th'" levxew") epistola nu are caracterul frust (toV ijdiwtikovn) al exprimării apostolului, care a recunoscut despre sine că este necioplit în discurs (ijdiwvth" tw'/ lovgw/), adică în exprimare (th'/ fravsei). Pentru Origen, bun judecător al diferenţelor de stil (fravsewn diaforav"), epistola este scrisă într-o greacă mai cultivată. Pe de altă parte, ideile din corpul epistolei sînt uimitoare şi nicidecum inferioare celor din scrierile al căror caracter apostolic este incontestabil. Încercînd să reconcilieze cele două idei, Origen conchide că ideile (taV nohvmata) din epistolă sînt ale apostolului, în vreme ce stilul (hJ fravsi") şi compoziţia (hJ suvnqesi") sînt ale cuiva care şi-a amintit învăţăturile apostolice şi le-a scris pe îndelete (scoliografhvsanto"). Origen îşi arată aprecierea faţă de bisericile care tratează epistola drept paulină şi consideră că cei din vechime au avut motive să o transmită sub numele lui Pavel. Totuşi, ultimul cuvînt al lui Origen pe marginea acestui subiect arată în mod clar că identificarea precisă a

680

autorului este imposibilă. Cărturarul are cunoştinţă de opiniile vehiculate înainte de el (Clement şi Luca în rolul de posibili autori), dar se arată rezervat faţă de ele, refuzînd să dea girul său vreuneia dintre ele (Ist.bis. VI.25.11-14, EUSEBIU, IST., p. 249-250). Ultima sa remarcă din citatul transmis de Eusebiu rămîne valabilă pînă astăzi: tiv" deV oJ gravya" thVn ejpistolhvn, toV meVn ajlhqeV" qeoV" oi\den „Cine a scris epistola, numai Dumnezeu ştie cu adevărat.” Data scrierii Epistola conţine cîteva indicii care ne-ar putea ajuta să stabilim limitele cronologice în interiorul cărora a fost scrisă. Autorul precizează că se numără între cei care au primit Evanghelia de la oameni din prima generaţie de credincioşi (2:3). Mai mult, între momentul propovăduirii Evangheliei şi momentul scrierii epistolei pare să fi trecut o perioadă lungă de timp (5:12). Membrii comunităţii au trecut prin persecuţie (10:32), însă ea nu a dus la martiriu (12:4), ci s-a limitat la batjocuri, oprobriul societăţii (10:33), pierderea averilor şi perioade de întemniţare (10:34). Dacă epistola îi are ca destinatari pe credincioşii din Roma, am putea presupune că ea a fost scrisă înainte de 64, anul declanşării sîngeroaselor persecuţii anticreştine iniţiate de Nero. S-ar putea însă argumenta la fel de bine că epistola provine de la începutul anilor 90 şi că destinatarii documentului erau credincioşi care încă nu pecetluiseră mărturia lor cu sînge, asemenea creştinilor folosiţi de Nero ca torţe în grădinile palatelor sale. În orice caz, faptul că epistola este citată de Clement (autorul documentului cu acelaşi nume) ne ajută să stabilim ca terminus ad quem anul 95 d.Hr. Din aceste considerente, pe urmele altor cercetători, considerăm că scrisoarea a fost scrisă cîndva în intervalul 60-90 (ABD, vol. 3, p. 97). Receptarea Epistolei către evrei de către Părinţii Apostolici Influenţa Epistolei către evrei asupra a două scrieri creştine timpurii (1 Clement şi Epistolele lui Ignaţiu) a fost cunoscută încă din antichitate. În încercarea de a stabili pedigree-ul apostolic al conducătorilor care au urmat apostolilor, istoricul Eusebiu scrie că între păstrătorii tradiţiei apostolice se numără Clement, care a scris Bisericii din Corint în numele celei din Roma (ejk proswvpou th'" JRwmaivwn ejkklhsiva"). Clement, scrie Eusebiu, foloseşte nu doar multe gînduri (pollaV nohvmata) din respectiva epistolă, ci şi citate luate ad litteram (aujtolexeiV rJhtoi'" tisin), ceea ce ar fi un indiciu sigur cu privire la vechimea epistolei (Ist.bis. III.38.1, EUSEBIU, IST., p. 141). În acelaşi context, Eusebiu constată că între Epistola lui Clement şi Epistola către evrei există nu doar similarităţi în privinţa conţinutului, ci şi afinităţi stilistice (toVn o{moion th'" fravsew" carakth'ra). Afirmaţia istoricului se verifică în urma unei analize comparative atente a pasajelor din 1 Clement 17:1 şi 36:2 (vide infra ad locum). Trebuie precizat însă că există cercetători potrivit cărora utilizarea de către Clement a unor fragmente din Epistola către evrei nu

NOVUM TESTAMENTUM II

constituie o dovadă că autorul roman cunoştea epistola în întregime sau că ea se bucura de un loc special la Roma, fiindcă pasajele puteau proveni dintr-o sursă intermediară. Pentru o analiză mai detaliată a relaţiei dintre Evrei şi 1 Clement, vezi A. F. Gregory, „1 Clement and the Writings that later formed the New Testament”, în The Reception of the New Testament in the Apostolic Fathers, ed. A.F. Gregory şi C. M. Tuckett, Oxford. Oxford University Press, 2005, p. 152-153. Paternitatea Epistolei către evrei potrivit NTB Noul Testament publicat la Bălgrad în 1648 conţine o Preadosloviie la ovreai (întinsă pe mai bine de o pagină şi jumătate) în care autorul urmăreşte patru probleme majore: (1) paternitatea şi „destoiniciia” epistolei; (2) identificarea destinatarilor („de ovreai, la carii au scris această carte”); (3) prezentarea mesajului central al cărţii („de şuma aceştii cărţi şi că-i scrisă de Pavel”); (4) descrierea macrostructurii epistolei. Prima grijă a autorului transilvănean este să combată ideea că epistola ar avea alt autor decît Pavel. Cei vinovaţi de „lepădarea” acestei scrieri „den numărul cărţilor sfinte” ar fi „Marţion, Ebion, Arion şi alţi eretici”. N-ar fi exclus între aceşti „alţi eretici” să fie inclus, în mod tacit, şi Martin Luther, care a socotit că Epistola către Evrei este nepaulină, drept care a exilat-o la marginea canonului. Pledoaria autorului predosloviei în favoarea paternităţii pauline conţine cinci argumente. Primul dintre ele face referire la presupusul consens răsăritean cu privire la problema paternităţii: „toţi cărtularii greceşti cred că-i scrisă de Pavel” (290v). În lumina celor prezentate mai sus, afirmaţia este eronată, deoarece contravine părerii lui Origen păstrate de Eusebiu al Cezareei. Al doilea argument („den cuvinte încă să cunoaşte că-i scrisă de Pavel, că să asămenează cuvintele cu cealelalte cărţi a lui”) dovedeşte că autorul nu cunoaşte părerea lui Origen, care insistă că din punct de vedere stilistic epistola diferă scrierile lui Pavel. De altfel, părerea lui Origen este confirmată de analiza exegeţilor moderni, al căror consens este că între stilul lui Pavel şi cel al Epistolei către evrei există diferenţe de substanţă şi că, în cel mai bun caz, autorul anonim al epistolei preia şi dezvoltă de o manieră proprie anumite idei pauline. Nu în ultimul rînd, finalul primei secţiuni a predosloviei („Beseareca lui Hristos, în toată vreamia, au crezut şi au învăţat că această carte-i scrisă de Pavel şi are destoinicie apostolească”) este în contradicţie cu mărturia lui Eusebiu, potrivit căreia Biserica din Roma a considerat multă vreme că Epistola către evrei nu a fost scrisă de Pavel. Deoarece nu ne propunem aici o analiză exhaustivă a predosloviei, menţionăm doar că, potrivit autorului, destinatarii sînt „ovreai întorşi cătră Hristos, carii era în Ierosalim şi în ţinutul Iudeei” (290v). Cu privire la locul în care a fost scrisă epistola, NTB conţine un scurt colofon („Scrisă-i la ovreai, din Italiia, pre Timotheiu”) similar celui din BIBL.1688 („Cătră evrei s-au scris de la Italia, pren Timotheiu”).

COMENTARII

681

Capitolul 1 1:2 Autorul epistolei afirmă că, la sfîrşitul zilelor, Dumnezeu a vorbit prin Fiul, pe care l-a pus moştenitor a toate şi prin care a făcut veacurile. Termenul grec tradus prin Fiul este nearticulat în greceşte, de aceea unii specialişti consideră că secvenţa ejn uiJw/' ar trebui redată literal: „printr-un fiu”. În acest caz, accentul ar cădea nu pe faptul că Dumnezeu ar avea mai mulţi fii, ci pe calitatea de fiu al celui prin care a vorbit în vremea din urmă: „Statutul său diferă în mod substanţial de cel al profeţilor (sau îngerilor, după cum indică versetele care urmează)” (WALLACE, p. 245). ♦ Gr. aijwnv , tradus de regulă prin „veac” (BIBL.1688, BIBL.CORN.1924, BIBL.1988, BIBL.ANANIA) este un termen cu o largă arie semantică, avînd următoarele înţelesuri în NT: (1) perioadă de timp, (2) epocă, (3) lume, (4) Eon ca persoană (BDAG, s.v. aijwvn). În contextul de faţă, aijwvn face referire îndeosebi la spaţialitate, fără a exclude însă dimensiunea spirituală a lumii create. Forma de plural poate fi explicată atît prin raportare la anumite versete din Septuaginta în care întîlnim pluralul (de ex., Ps. 76:8; 83:5), fie teologic: termenul descrie atît lumea spirituală, cît şi lumea materială (cf. nota infrapaginală din BIBL.ANANIA). Tema creării lumii este reluată în Evr. 11:3: „Prin credinţă înţelegem că s-au întemeiat veacurile prin cuvîntul lui Dumnezeu” (BIBL.1988). ♦ Secvenţa „ceastă lume” din NTB este neobişnuită nu doar prin raportare la originalul grecesc, ci şi prin faptul că se deosebeşte de termenul veacii, folosit în BIBL.1688. Soluţia folosită de traducătorii NTB este tributară versiunii latineşti a lui Beza (per quem etiam mundum condidit BEZA 1580) 1:3-4 Gr. ajpauvgasma (hapax legomenon în NT) poate însemna (a) ‘strălucire’, (b) ‘oglindire’ sau (c) ‘chip’ (TDNT, vol. 1, p. 508). În NTB întîlnim echivalentul strălucire, soluţie respinsă de BIBL.1688, care întrebuinţează termenul zare. ♦ Cele două versete sînt citate, cu anumite modificări, în 1 Clement 36:2. Secvenţa clementină o@" w#n ajpauvgasma th'" megalwsuvnh" „care, fiind strălucire a măreţiei” reprezintă o prelucrare a textului o@" w#n ajpauvgasma th'" dovxh" „care, fiind strălucire a slavei” (Evr. 1:3). A doua parte a textului din 1 Clement (tosouvtw/ meivzwn ejstiVn ajggevlwn o{sw/ diaforwvteron o[noma keklhronovmhken „este cu atît mai mare decît îngerii, cu cît a moştenit un nume mai deosebit”) se bazează pe textul din Evr. 1:4: tosouvtw/ kreivttwn genovmeno" tw'n ajggevlwn o{sw/ diaforwvteron par jaujtouV" keklhronovmhken o[noma „devenind cu atît mai bun decît îngerii, cu cît a moştenit un nume mai deosebit decît al lor”. După cum se poate observa lesne, autorul epistolei 1 Clement a înlocuit termenul dovxa cu megalwsuvnh (preluat tot din v. 3) şi a unit partea de început a versetul 3 cu versetul 4 din Evrei 1. Pentru detalii cu privire la receptarea mai largă a primului capitol al Epistolei către evrei în 1 Clement, vezi Gareth Lee Cockerill, Heb 1:1-14, 1 Clem

36:1-6 and the high priest title, în „Journal of Biblical Literature”, vol. 97, nr. 3, 1978, p. 437-440. 1:5 Secvenţele în loc de părinte şi în loc de Fiiu (BIBL.1688) traduc gr. eij" patevra şi eij" uiJovn, două semitisme (cf. ebr. le’av şi leven; BDF, p. 80) prezente în versiunea septuagintală a profeţiei făcute regelui David de către Natan în 2Reg. 7:14 (BIBL.1688 „Eu voiu fi lui Tată şi el îm va fi mie fecior”). Formularea din NTB este mult mai firească: Eu voi fi lui Părinte şi el va fi mie Fiu. 1:6 Venirea Fiului în lume este în conformitate cu Scriptura, fiind prevestită cu mult timp înainte de realizarea ei. Pentru a arăta statutul superior al Fiului faţă de îngeri, autorul îmbină într-un singur citat două mărturii veterotestamentare: Deut. 32:43 (Veseliţi-vă, ceriuri, împreună cu el şi să se închine lui toţi îngerii lui Dumnezău BIBL.1688) şi Ps. 96:8 (Închinaţi-vă lui, toţi îngerii lui! BIBL.1688). ♦ Gr. eijsagavgh/ (‘aduce’) este tradus cu un verb la timpul trecut (aduse) în NTB. În BIBL.1688 traducerea se face printr-un verb la timpul viitor: va aduce. 1:7 Autorul citează din traducerea greacă a Ps. 103:5, conform căreia Dumnezeu îi transformă pe îngerii săi în pneuvmata (‘duhuri’) şi pe slujitorii săi în pu'r flevgon (pară de foc BIBL.1688; foc arzător SEPT.NEC IV/I). Textul septuagintal (pu'r flevgon) diferă de expresia folosită de autorul epistolei (puroV" flovga), însă deosebirea nu afectează intenţia teologică a autorului neotestamentar. ♦ Mult mai interesantă este deosebirea dintre Septuaginta şi BIBL.HEBR. Potrivit acesteia din urmă, Dumnezeu se foloseşte de stihii (vîntul şi focul) pentru a-şi îndeplini scopurile. Deşi incorectă în raport cu originalul ebraic, Septuaginta îi oferă autorului Epistolei către evrei un suport biblic important, ajutîndu-l să demonstreze că Hristos a devenit mai bun decît îngerii (1:4) şi că a moştenit un nume mai strălucit decît al lor. Prin contrast, îngerii aparţin unei ordini inferioare. Diferenţa „calitativă” dintre Hristos şi îngeri este subliniată, hiperbolic, cu ajutorul ideii că aceştia din urmă pot fi „reduşi” la elemente primordiale (aer/vînt şi foc). În vreme ce îngerii sînt înfăţişaţi ca fiinţe tranzitorii, scaunul de domnie al Fiului rămîne „în veci de veci” (1:8). Iisus rămîne acelaşi, iar anii lui nu se vor sfîrşi (1:12). Hristos se bucură de statutul de Fiu, pe cînd îngerii sînt simple duhuri slujitoare (1:14). ♦ În majoritatea versiunilor româneşti (NTB, BIBL.1688, BIBL.1914, BIBL.1968, BIBL.1988, BIBL.ANANIA) gr. pneuvmata este tradus prin „duhuri” (cf. qui facit angelos suos spiritus, et ministros suos flammam ignis VULG.2), însă prezenţa în acelaşi verset a focului sugerează că autorul are în vedere nu caracterul spiritual al îngerilor, ci comparaţia lor cu stihiile naturii. ♦ Anumite versiuni româneşti ignoră sintaxa şi sensul acestui verset, „corectîndu-l” pentru a-l pune în acord cu imaginea

682

NOVUM TESTAMENTUM II

din BIBL.HEBR.: Şi despre îngeri zice: «Din vînturi face îngeri ai Lui; şi dintr’o flacără de foc, slujitori ai Lui» (BIBL.CORN.1924); Cel ce face din vînturi solii săi şi din para focului pe slujitorii săi (BIBL.RADU-GAL.); Din vînturi El Îşi face îngeri şi din flăcări de foc – slujitori (BIBL.2007). 1:8 Secvenţa oJ qeov" reprezintă un nominativ cu valoare de vocativ, fenomen apărut în NT ca urmare a influenţei exercitate de Septuaginta (CARAGOUNIS 2004, p. 142). 1:11 Imaginea hainei care se învecheşte este prezentă în Is. 50:9 („Iată, Domnul, Domnul, îmi va veni în ajutor. Cine îmi va face rău? Iată, voi toţi ca o haină vă veţi învechi şi ca molia vă va mînca”) şi Is. 51:6 („Ridicaţi-vă ochii spre cer şi priviţi la pămîntul de dedesubt, căci cerul ca fumul s-a întărit, iar pămîntul ca o haină se va învechi; locuitorii precum acestea vor pieri, dar mîntuirea mea în veac va dăinui, iar dreptatea mea nu se va stinge”). Sub raportul formei, textul citat de autor în partea a doua a versetului (pavnte" wJ" iJmavtion palaiwqhvsontai toate ca un veşmînt se vor vechi NTB, toţi ca o haină să vor vechi BIBL.1688) este mai apropiat de Is 50:9: ijdouV pavnte" uJmei'" wJ" iJmavtion palaiwqhvsesqe. 1:13 Termenii razim NT.1688 şi căpătîiu BIBL.1688 traduc gr. uJpopovdion, folosit pentru a denumi în antichitate suportul (de obicei din lemn) pe care cineva îşi aşeza picioarele (Mat. 5:35; Luc. 20:43; Fapte 2:35, 7:49; Iac. 2:3). În Evrei termenul este reluat în 10:13, însă editorii BIBL.1688 l-au redat diferit: pînă să vor pune vrăjmaşii lui supt talpele picioarelor lui.

Capitolul al 2-lea 2:1 Gr. pararrevw reprezintă un hapax în cuprinsul epistolei, însă este atestat în Septuaginta (Parim. 3:21; Is. 44:4). În Is. 44:4 sensul verbului este de ‘a curge’ (pararrevon u{dwr ‘apă curgătoare’). Utilizarea din epistolă este figurativă, în sensul că destinatarii sînt îndemnaţi să nu se îndepărteze de învăţătura pe care au auzit-o, fiindcă o eventuală renunţare ar însemna lepădarea credinţei în Hristos. ♦ Soluţia de traducere din NTB (ca nu cumva să ne deşertăm) se abate de la înţelesul textului grec (mhvpote pararuw'men). Mult mai apropiată de original, dar opacă pentru cititorul modern, este cea din BIBL.1688 (ca să nu ne scurăm). Alte opţiuni de traducere: ca nu cîndva să scăpătăm BIBL.MICU, ca nu cumva să plutim pe-alături de ele BIBL.ANANIA (cu următoarea notă de subsol: „Mai exact: să nu intrăm în derivă”). 2:2 Secvenţa plată dreaptă a simbriei din NTB se explică nu atît prin apelul la textul grec (e[ndikon misqapodosivan dreaptă răsplătire BIBL.MICU), cît prin referire la Vulgata şi la

traducerea latinească din BEZA1580: iustam mercedis retributionem. Gr. e[ndiko" are sensul de ‘drept’, ‘cuvenit’, de aceea traducerea lui prin judecată (BIBL.1688) este incorectă. 2:3 Autorul inserează la începutul cap. 2 unul dintre numeroasele avertismente prezente de-a lungul epistolei. Multiplele referiri la îngeri, din primul capitol, îi dau autorului prilejul să inaugureze o altă temă şi să lanseze un nou avertisment: mesajul adus prin îngeri s-a dovedit ferm (bevbaio", 2:2), fiindcă abaterile de la Legea mozaică intermediată de îngeri (cf. Fapte 7:53; Gal. 3:19) au fost retribuite pe măsură. Dacă neascultarea unui mesaj trimis prin îngeri a fost urmată de pedeapsă, nepăsarea faţă de mîntuirea adusă de Iisus va fi sancţionată cu atît mai aspru. ♦ Verbul ajmelevw înseamnă ‘a ignora’, ‘a neglija’, ‘a fi nepăsător faţă de’, ‘a se dezinteresa de’ (cf. întrebuinţarea lui în Mat. 22:5, în pilda celor poftiţi la ospăţ care s-au arătat nepăsători faţă de invitaţia care le-a fost adresată), de aceea traducerea lui prin „a lepăda” (NTB) este inexactă. 2:3-4 Autorul descrie caracteristicile mîntuirii care nu trebuie neglijată de destinatari: (1) mîntuirea şi-a avut începutul (ajrchvn) în însăşi proclamarea lui Hristos (care este mai mare decît îngerii); (2) a fost întărită de cei care au auzit-o; (3) a fost validată de Dumnezeu prin semne şi minuni; (4) a fost însoţită de manifestări (gr. merismoi'" împărţiri NTB, împărţeale BIBL.1688) ale Duhului Sfînt. Se poate observa că autorul prezintă o mîntuire „trinitară”, realizată prin cooperarea celor trei persoane ale Sfintei Treimi. 2:11 „Cel care sfinţeşte” este Iisus Hristos, a cărui preoţie este prezentată îndeosebi în cap. 7-10, iar „cei sfinţiţi” sînt credincioşii, prezentaţi în acest verset ca „fraţi” pe care Hristos îi prezintă Tatălui său. Atît despre Iisus, cît şi despre „fraţii” lui se afirmă că sînt „dentru Unul” (BIBL.1688), adică din Dumnezeu. ♦ Secvenţa cei ce svinţescu (BIBL.1688) traduce inexact gr. oiJ aJgiazovmenoi, la diateza pasivă (carii să sfinţescu NTB). 2:14 Am tradus secvenţa taV paidiva kekoinwvnhken folosind un verb la timpul prezent („copiii sînt părtaşi cărnii şi sîngelui”), urmînd în linii mari turnura din NTB (coconii sînt părtaşi trupului şi sîngelui). Soluţia de traducere din BIBL.1688 (copiii au avut împreunare de trup şi de sînge) face textul opac pentru cititorul care nu are acces la original. 2:16 Am tradus verbul ejpilambavnetai (au luat NTB, să apucă BIBL.1688) prin „vine în ajutor” (cf. a luat în grijă BIBL.ANANIA), urmînd clasificarea semantică propusă de BDAG (s.v. ejpilambavnomai 5), potrivit căruia contextul sugerează înţelesul ‘a se interesa de’, ‘a ajuta’. O întrebuinţare

COMENTARII

683

cu acest sens a verbului se întîlneşte în Sir. 4:11: hJ sofiva uiJouV" aujth'" ajnuvywsen kaiV ejpilambavnetai tw~n zhtou'ntwn aujthvn „Înţelepciunea îi înalţă pe fiii săi şi are grijă de cei care o caută” (SEPT.NEC IV/II, trad. Eugen Munteanu). ♦ În perioada patristică versetul a fost interpretat din perspectiva întrupării, iar verbul ejpilambavnesqai a fost înţeles cu sensul de ‘a lua’, ‘a asuma’ (fire omenească).

Capitolul al 3-lea 3:1-2 Autorul începe o nouă secţiune, invitîndu-i pe destinatari să-l contemple pe Iisus, numit „apostol şi mare preot” (Apostolul şi Arhiereul BIBL.1688) al mărturisirii creştine, care se aseamănă cu Moise prin credincioşia sa. Totodată, Iisus se deosebeşte de Moise prin faptul că s-a dovedit vrednic de o mai mare slavă decît el (de mai multă mărire s-au învrednicit BIBL.1688). 3:6 Contextul sugerează că parrhsiva are sensul nu doar de ‘îndrăzneală’ (cf. îndrăznire BIBL.1688), ci şi de ‘încredere’ (încreadere NTB), îndeosebi în relaţia cu Dumnezeu. 3:8-9 Episodul tragic la care se face referire este descris în Ieş. 17:1-7 şi interpretat în termeni poetici în Ps. 94:7-11 (BIBL.HEBR. 95:7-11). 3:11 Formula de jurămînt din acest verset (să vor întra în răpaosul mieu NTB, de vor întra la odihna mea BIBL.1688) urmează tiparul semitic şi ar trebui tradusă prin „nicidecum nu vor intra” (cf. Fac. 14:23). Potrivit unor cercetători, forma completă a jurămîntului ar trebui să fie „Dumnezeu să-mi facă aşa dacă..”. (ZERWICK-GROSVENOR, p. 659). 3:12 Membrii comunităţii sînt preveniţi că o inimă rea şi necredincioasă ar putea să-i determine să se îndepărteze (ajposth'nai) de Dumnezeu. Verbul ajfivsthmi, întrebuinţat în acest verset, are sensul de ‘a se îndepărta’. În NT este folosit atît la propriu (Luc. 2:37; Ana nu se îndepărta de Templu, ci slujea lui Dumnezeu cu post şi rugăciune), cît şi metaforic (1Tim. 4:1). ♦ Genitivul atributiv din secvenţa kardiva ajpistiva" a fost de regulă calchiat în traducere (inimă de necredinţă BIBL.1688, cf. cor incredulitatis VULG.2). Secvenţa inimă necrezînd din NTB calchiază textul latinesc din BEZA 1580: cor infidele. 3:14 Lexicografii nu au căzut de acord asupra sensului precis al gr. uJpovstasi" în acest verset. Referirea la mevtoco" (‘tovarăş’) ar putea fi un indiciu că autorul foloseşte uJpovstasi" cu sensul de ‘obligaţie’ sau ‘învoială’, întîlnit frecvent în documentele de tip comercial. În traducere, am

acordat preferinţă acestei accepţiuni. Potrivit altor cercetători, termenul ar putea fi înţeles ca ‘situaţie’, ‘condiţie’, ‘mod de a gîndi’ (BDAG, s.v. uJpovstasi" 3 şi 4). ♦ Westcott explică termenul prin „încredere fermă care opune rezistenţă oricăror atacuri”, atrăgînd atenţia că scriitorii greci tîrzii îl întrebuinţează pentru a denumi fermitatea celui care rezistă cînd este supus torturii (WESTCOTT, p. 86). ♦ Secvenţa acel temeiu spre carele ne răzimăm din NTB, corespunzînd gr. thVn ajrchVn th'" uJpostavsew", poate fi explicată cu ajutorul traducerii latineşti a lui Beza: principium illud quo sustentamur (BEZA 1580), care diferă considerabil de VULG.2 (initium substantiae). BIBL.1688 evită parafraza, folosind o traducere simplă: începătura stării. 3:16 Sensul primar al gr. parapikraivnw este de ‘a amărî’ (cf. au amărît BIBL.1688), ‘a mînia’ (cf. mîniiară-l NTB), ‘a provoca’, însă în anumite contexte este folosit fără complement, ca verb intranzitiv, cu sensul de ‘a se răzvrăti’ (BDAG, s.v. parapikraivnw), pe care l-am selectat pentru traducerea din coloana a cincea. 3:17 Subst. oasele din BIBL.1688 corespunde gr. taV kw'la (lit. „stîrvuri” cf. VULG.2 cadavera), tradus mai fidel în NTB prin trupuri.

Capitolul al 4-lea 4:1 Autorul epistolei introduce o temă teologică nouă, cea a odihnei care a fost promisă şi care trebuie să fie dobîndită de ascultători. În context, verbul uJsterevw (la infinitiv perfect, diateza activă uJsterhkevnai) are sensul de ‘a rata’, ‘a nu obţine’ (BDAG, s.v. uJsterevw). Ascultătorii sînt pîndiţi de pericolul „ratării” sau „pierderii” acestei odihne. Pentru a face transparentă ideea din original, am echivalat verbul printr-o parafrază: „a sosi prea tîrziu” (cf. BIBL.CORN.1924). ♦ Dificultăţile pe care le presupune echivalarea exactă a lui uJserhkevnai reies din multitudinea de echivalenţi folosiţi în tradiţia biblică românească: a fi smintit NTB, a scăpa BIBL.1688, a fi lipsit BIBL.MICU. 4:8 Personajul menţionat în acest verset este Iosua (ebr. Yehoşua‘, gr. Ij hsou'", VULG.2 Iesus), succesorul lui Moise şi conducătorul poporului evreu în campania acestuia de cucerire a ţării Canaan (vezi Ios. 1-11). Deşi în greacă se foloseşte acelaşi nume atît pentru conducătorul israelit, cît şi pentru Mîntuitorul, unele versiuni (BIBL.CORN.1924, BIBL.1968, BIBL.ANANIA, BIBL.2007) au folosit ‘Iosua’ pentru cel dintîi, pentru a dezambiguiza versetul. 4:12 Secvenţa vîrtos şi străbătătoriu din NTB corespunde gr.

684

NOVUM TESTAMENTUM II

ejnerghv" kaiV tomwvtero", tradusă cu un grad de precizie mai mare în BIBL.1688 (lucrătoriu şi mai tăios), respectiv BIBL.MICU (lucrătoriu şi mai ascuţit).

4:13 Dată fiind bogata polisemie a termenului lovgo", am considerat că traducerea lui prin „cuvînt” nu redă suficient de precis nuanţa din context. Mult mai apropiat de intenţia autorului este înţelesul ‘socoteală’ (BDAG, s.v. lovgo" 2e), pe care l-am păstrat în traducere. 4:14 Dacă împărţirea pe capitole ar fi respectat mai riguros firul teologic al epistolei, acest verset ar fi trebuit să reprezinte începutul unui nou capitol (cuprins între 4:14 şi 5:10), fiindcă autorul trece la o temă nouă, introducînd în discuţie un personaj paradigmatic (Melhisedec), a cărui preoţie este considerată de referinţă pentru înţelegerea slujbei preoţeşti a lui Iisus. După o secţiune de mustrări şi încurajări (5:11-6:20), autorul va reveni la subiectul preoţiei, prezentînd-o pe larg, împreună cu alte subiecte conexe (legămîntul vechi, structura cortului construit de Moise etc.) în cap. 7-10.

Capitolul al 5-lea 5:1 Secvenţa gr. taV proV" toVn qeovn (‘cele către Dumnezeu’), folosită deja în 2:17, este atestată şi în Septuaginta (Ieş. 4:16; 18:19; Deut. 31:27), cu sensul de „în relaţia cu Dumnezeu”. În accepţiunea ei cea mai largă, sugerată de contextul versetului, expresia vizează toate activităţile (ceremonialuri, jertfe) pe care trebuie să le îndeplinească omul în raport cu Dumnezeu (cf. WESTCOTT, p. 58). În lumina acestor consideraţii, soluţiile din primele traduceri româneşti (cealea ce-s înaintea lui Dumnezeu NTB, ceale ce sînt spre Dumnezău BIBL.1688) nu sînt suficient de clare. 5:5 Secvenţa oujc eJautoVn ejdovxasen genhqh'nai ajrciereva (lit. „nu pe sine s-a slăvit a deveni mare preot”, cf. nu pre el au mărit a să face arhiereu BIBL.1688) are înţelesul următor: „nu şi-a luat singur slava de mare preot”, pe care l-am folosit în traducerea modernă (cf. he did not presume for himself the prestige of the high priesthood BDAG, s.v. doxavzw 2). Opţiunea de traducere din NTB (nu şi-au mărit şie această cinste să fie preot) este tributară celei propuse de BEZA 1580: non sibi hunc honorem tribuit ut fieret Pontifex. 5:7 În NTB topica începutului de verset este inversată („în trupul zilelor lui”) în raport cu textul grec (ejn tai'" hJmevrai" th'" sarkoV" aujtou', în zilele trupului lui BIBL.1688) ori cu versiunea BEZA 1580 (in diebus carnis suae). Prin „zilele trupului” trebuie să înţelegem existenţa pămîntească a lui Hristos. ♦ Traducerea mîntui-să din frică, din NTB, nu are la

bază nici textul grec (eijsakousqeiV" ajpoV th'" eujlabeiva", ascultîndu-se de teamere BIBL.1688), nici versiunea BEZA 1580 (exauditus esse ex metu). Traducătorii transilvăneni par să se fi inspirat din BEZA 1598 (exauditis precibus liberatus ex metu) sau dintr-o ediţie similară. ♦ Gr. eujlavbeia (VULG.2 reverentia), întrebuinţat şi în 12:28, reprezintă etimonul termenului românesc „evlavie”. Versetul afirmă că Dumnezeu ar fi putut să-l izbăvească pe Hristos de experienţa morţii şi că Hristos a fost „ascultat”, dar nu în sensul că a fost scutit de drumul crucii. Paradoxal, Dumnezeu ascultă rugăciunile, însă ele nu au totdeauna menirea de a schimba planul dumnezeiesc. 5:11-14 Din punct de vedere tematic, secţiunea este strîns legată de primele versete din capitolul următor (6:1-3), însă împărţirea modernă pe capitole şi versete a segmentat mod nefericit firul argumentativ al autorului. O divizare mai atentă ar trebui să aşeze împreună cele două pasaje, făcîndu-le parte din acelaşi capitol. Pasajul este dominat de termeni din sfera semantică a „maturităţii”. Ascultătorii sînt mai întîi mustraţi pentru lipsa lor de maturitate spirituală (5:11-14), iar apoi sînt îndemnaţi să meargă spre maturitate (6:1-3). Critica autorului poate fi rezumată după cum urmează: „aţi devenit greoi (nwqroiv leaneşi NTB, zăbavnici BIBL.1688) la înţelegere” (5:11); „se cuvenea să fiţi deja învăţători”; „aveţi nevoie să fiţi iarăşi învăţaţi principiile elementare (stoiceiva stihiile NTB, BIBL.1688) ale cuvintelor lui Dumnezeu”; „aveţi nevoie din nou de lapte” (5:12), „sînteţi nevîrstnici, nedeprinşi (a[peiro" prost NTB, neispitit BIBL.1688) cu mesajul despre dreptate” (5:13); „nu puteţi mînca hrană tare (întemeiată BIBL.1688), care este pentru cei maturi (teleivwn a celor mari NTB, a celor desăvîrşiţi BIBL.1688), şi nu v-aţi antrenat încă suficient facultăţile (taV aijsqhthvria, simţirile BIBL.1688) pentru a deosebi răul de bine” (5:14). ♦ Termenul pururea din NTB nu are corespondent în textul grec, fiind probabil introdus ca urmare a unei erori de traducere. Deşi în textul grec substantivul aijsqhthvria este la plural, în NTB întîlnim singularul înţeles, care aminteşte de sensus din BEZA 1580. În versiunea latinească sensus este la plural (sensus exercitatos), însă traducătorul român a folosit singularul în traducere.

Capitolul al 6-lea 6:1 Termenul proşti din NTB (cuvîntul carele pe cei proşti îi înceape spre Hristos) nu are corespondent în textul grec, însă poate fi explicat ca influenţă a traducerii interpretative din BEZA 1580 (omisso qui in Christo rudes inchoat sermone). Secvenţei gr. ajfevnte" toVn lovgon îi corespunde omisso sermone, în vreme ce gr. th'" ajrch" a fost redat prin qui rudes inchoat „care pe cei neinstruiţi îi începe”. ♦ Îndemnul din aceste verset („să mergem către maturitate”; gr. teleiovth") reia tema prezentată în 5:14 (teleivwn). Pentru a-i încuraja pe cititori, autorul îşi exprimă încrederea în posibilitatea atingerii

COMENTARII

685

dezideratului enunţat („Şi asta vom face”, dacă va îngădui Dumnezeu”, 6:3). Aşadar, mustrarea din secţiunea 5:11-14 este urmată de o secţiune dominată de o notă optimistă. 6:4-12 Fragmentul prezent este probabil cel mai dificil, sub raport teologic, din întreg corpul epistolei, deoarece conţine un pasaj mult comentat despre „imposibilitatea restaurării celor căzuţi”. 6:4 Secţiunea se construieşte în jurul adjectivului ajduvnaton (v. 4, nu poate fi NTB, peste putinţă BIBL.1688) şi a infinitivului ajnakainivzein (v. 6): „este cu neputinţă... să fie înnoiţi”. Deoarece distanţa dintre cele două elemente ale construcţiei este prea mare, unii traducători au preferat fie să mute corespondentul lui ajduvnaton în v. 6: „este cu neputinţă să fie înoiţi iarăş, şi aduşi la pocăinţă” (BIBL.CORN.1924), fie să reia acest element: „cu neputinţă este pentru ei, dacă au căzut, să se înnoiască iarăşi spre pocăinţă” (BIBL.1988). ♦ „Luminarea” este o metaforă pentru primirea Evangheliei. În creştinismul primaj, metafora a ajuns să fie asociată cu experienţa botezului. Verbul fwtivzw (‘a lumina’) este folosit şi în 10:22, verset în care autorul îi invită pe destinatari să-şi aducă aminte de zilele de început cînd, după ce l-au primit pe Hristos şi au fost luminaţi, au avut parte de mari suferinţe şi necazuri, fiind supuşi batjocurii publice. Unii au fost aruncaţi în închisoare, iar alţii au acceptat răpirea averilor, trecînd cu bucurie prin persecuţii, convinşi că au averi mai bune, care dăinuiesc peste timp. ♦ „A gusta darul ceresc” este o metaforă generală pentru mîntuire, înţeleasă ca dwreaV ejpouravnio". Acelaşi adjectiv, folosit deja în 3:1 cu referire la „chemarea” care le-a fost adresată destinatarilor epistolei, va fi întrebuinţat în 11:16 pentru a descrie „patria cerească”. ♦ Termenul mevtoco" (părtaş NTB) este unul important în economia definirii identităţii membrilor comunităţii. Dacă în 3:14 creştinii erau numiţi „părtaşi ai lui Hristos”, în acest verset ei sînt „părtaşi Duhului Sfînt”. BIBL.1688 a evitat termenul părtaş în favoarea unei perifraze: parte avînd den Duhul Sfînt. Potrivit autorului, destinatari sînt în sfera de cuprindere a Duhului Sfînt, idee întîlnită deja în Evr. 2:4 („cu împărţirile Duhului Sfînt, după voia Lui” NTB). Statutul de „părtaş al Duhului Sfînt” presupune implicit obligaţia de a trăi pe măsura acestei vocaţii. 6:5 Sensul teologic al verbul „a gusta” este de a „cunoaşte în profunzime” (cf. BDAG, s.v. geuvomai 2). Cei care „au gustat din puterile veacului viitor” sînt cei care au văzut în propria lor viaţă puterea veacului viitor revărsată în prezent. Versetul trebuie raportat la 2:4, text care sugerează că membrii comunităţii au avut experienţe „harismatice” şi au fost martorii unor minuni săvîrşite de cei care le-au vestit Evanghelia.

6:6 Verbul parapivptw (hapax legomenon în NT) este uneori înţeles drept „a cădea într-un păcat de moarte”, însă contextul sugerează că autorul are în vedere „căderea de la credinţă” sau „apostazia”. Calvin surprinde bine sensul avertismentului cînd scrie: „Apostolul vorbeşte aici nu de furt, sperjur, omor, beţie sau adulter, ci se referă la o depărtare completă de Evanghelie, cînd un păcătos nu îl întristează pe Dumnezeu într-o anumită privinţă, ci renunţă în întregime la harul său” (CALVIN, p. 136). ♦ Imposibilitatea „înnoirii întru pocăinţă” a celor căzuţi este cu neputinţă din două motive. Cei căzuţi îl răstignesc din nou pentru ei pe Fiul lui Dumnezeu şi îl dau (iarăşi) să fie batjocorit, adică trec simbolic în tabăra celor care n-au primit mesajul adus de Hristos şi care l-au considerat un impostor. Altfel spus, cel care se leapădă de Hristos, după toate binecuvîntările primite, se alătură grupului celor care au participat la răstignire sau care au aprobat-o. Apostaţii nu mai cred că Hristos este cu adevărat trimis de Dumnezeu. Din acest motiv, cei care părăsesc biserica pentru a se întoarce la iudaism nu mai au nicio cale de mîntuire. ♦ Echivalarea participiului parapesovnta" s-a făcut în mod diferit: să vor cădea (NTB) şi scăzînd (BIBL.1688). ♦ Verbul paradeigmativzw (‘a expune batjocurii’, ‘a da să fie batjocorit’, ‘a face un exemplu prin batjocorire publică’) sugerează că apostaţii se alătură celor care l-au insultat pe Hristos în ziua răstignirii. 6:7-8 Autorul introduce în argumentaţie o imagine din agricultură menită să pună în evidenţă, în chip plastic, atît aşteptările pe care le are Dumnezeu, cît şi soarta de pe urmă a celor care nu aduc rodul scontat. Prin contrast cu ogorul care rodeşte vegetaţie folositoare (iarbă de folos NTB, BIBL.1688) pentru proprietari şi care are parte de binecuvîntare, cel care produce spini şi pălămidă este respins (ajdovkimo" lepădat NTB, neispitit BIBL.1688) şi aproape să fie blestemat, pentru ca în final să i se dea foc. ♦ Termenii ajkavnqa" (spini NTB, BIBL.1688), tribovlou" (scai NTB, ciulini BIBL.1688) şi katavra" evocă binecunoscutul pasaj din Fac. 3:17-18, în care Dumnezeu pronunţă judecata asupra lui Adam: din cauza neascultării lui Adam, pămîntul este blestemat şi rodeşte spini şi pălămidă. ♦ Verbul metalambavnw se construieşte cu genitivul cînd are înţelesul de ‘a avea parte de’ (BDAG, s.v. metalambavnw 1), prin urmare eujlogiva" trebuie înţeles ca genitiv singular (blagoslovenie NTB), nu acuzativ plural (blagosloveniile BIBL.1688). ♦ Efectul retoric al imaginilor din aceste două versete este următorul: Dumnezeu (stăpînul) aşteaptă rod folositor de la credincioşi. Dacă ei vor produce „spini şi pălămidă” (părăsind comunitatea şi lepădîndu-se de Hristos), nu vor primi binecuvîntarea lui Dumnezeu, ci vor fi pasibili de blestem şi de pedeapsă. Avertismentul este fără echivoc atît în prima parte („imposibil este să fie restauraţi”), cît şi în a doua parte („respingere, blestem, foc”).

686

NOVUM TESTAMENTUM II

6:9 Mesajul din această secţiune este menit să le insufle curaj destinatarilor. Deşi se exprimă în termeni atît de drastici, autorul este convins că destinatarii săi sînt capabili de fapte pe potriva mîntuirii (adică pot păstra credinţa şi face un rod bun). ♦ Secvenţa ne-am adeverit pentru voi din BIBL.1688 corespunde gr. pepeivsmeqa periV uJmw'n ‘sîntem încredinţaţi cu privire la voi’ (cf. despre voi sîntem încredinţaţi BIBL.ANANIA). 6:10 Pentru a-i încuraja pe credincioşi, autorul le readuce aminte că Dumnezeu cunoaşte lucrarea lor pentru el, dragostea de care au dovadă şi slujirea din trecut şi din prezent în folosul sfinţilor. Faptele din trecut şi din prezent ale creştinilor constituie îi dau autorului prilejul de a introduce în structura epistolei noi încurajări (versetele 11 şi 12). Între virtuţile menţionate se numără zelul, speranţa neclintită, hărnicia şi disponibilitatea de a călca pe urmele celor care sau făcut moştenitori ai promisiunilor (de ex., Avraam). 6:12 Credincioşii li se cere să devină „imitatori” (gr. mimhtaiv, imitatores VULG.2, următori NTB, asemănători BIBL.1688) ai celor care prin credinţă şi perseverenţă (gr. makroqumiva patientia VULG.2, răbdare NTB, răbdarea mîniei BIBL.1688) moştenesc promisiunile. ♦ Prezenţa verbului „a birui” în acest verset, în NTB, ridică semne de întrebare, fiindcă nu poate fi explicată prin apelul la textul grec. Secvenţa biruescu moşteniia făgăduită se explică totuşi ca traducere defectuoasă a unei secvenţe din BEZA 1580: obtinent promissam haereditatem. Traducătorul a selectat sensul ‘a învinge’, întîlnit în latina bisericească (de ex. VULG.2 3Reg. 20:23 Servi vero regis Syriae dixerunt ei: Dii montium sunt dii eorum, ideo superaverunt nos: sed melius est ut pugnemus contra eos in campestribus, et obtinebimus eos), în detrimentul celui care ar fi fost mai firesc în context: ‘a dobîndi’. 6:13-20 Ultima secţiune a capitolului prezintă relaţia paradigmatică dintre Avraam şi Dumnezeu. Cel dintîi este invocat ca moştenitor al promisiunilor şi ca exemplu de perseverenţă, iar despre Dumnezeu se afirmă că i-a făcut promisiuni lui Avraam şi că acestea au fost întărite prin jurămînt. 6:13-14 Episodul la care face aluzie autorul epistolei este descris în Fac. 22:16-17. Patriarhul Avraam se pregătea să-l jertfească pe fiul său preaiubit, Isaac, însă gestul său a fost întrerupt de „îngerul Domnului”. Mulţumit că Avraam a trecut testul ascultării, Dumnezeu s-a jurat pe sine (ejmautou' w[mosa, Fac. 22:16) că îl va binecuvînta şi că îi va înmulţi sămînţa atît de mult, încît ea va deveni precum stelele cerului şi nisipul mării. ♦ Epistola către evrei redă numai prima parte a promisiunii făcute de Dumnezeu lui Avraam în Fac. 3:17. Citatul urmează textul septuagintal, cu o singură diferenţă

minoră: eij mhVn în loc de h\ mhVn. 6:15 Participiul makroqumhvsa" din v. 15 face legătura cu makroqumiva din v. 12. Spre deosebire de traducătorul NTB, care a fost consecvent în opţiunile de traducere (răbdare, răbdînd), editorii BIBL.1688 au folosit termeni diferiţi: răbdarea mîniei (v. 12), dar îndelung răbdînd (v. 15). 6:16 Deoarece Dumnezeu şi-a revelat caracterul faţă de Avraam, destinatarii pot avea motive de încredere. Anticipînd nedumerirea celor care se întreabă de ce a fost nevoie ca Dumnezeu să jure, autorul introduce o scurtă explicaţie: atunci cînd oamenii obişnuiesc să jure, invocă o realitate superioară lor. În cazul disputelor (ajntilogiva"), jurămîntul serveşte drept garanţie (bebaivwsi") care pune capăt neînţelegerii (prigoana NTB, pricea BIBL.1688). 6:17-18 Dumnezeu a vrut să arate în mod suplimentar (perissovteron) moştenitorilor promisiunii (i.e. lui Avraam şi descendenţilor lui) caracterul imuabil (toV ajmetavqeton neschimbătura NTB, neschimbarea BIBL.1688) al hotărîrii (boulhv) sale. Din acest motiv a intervenit cu (ejmesivteusen au pus la mijloc BIBL.1688) un jurămînt. Cele două lucruri imuabile în privinţa cărora este imposibil (ajduvnaton) ca Dumnezeu să mintă sînt hotărîrea (promisiunea) iniţială şi jurămîntul care o întăreşte. ♦ Gr. ajduvnaton poartă ecoul v. 6:4, potrivit căruia este ajduvnaton (‘imposibil’, ‘cu neputinţă’) ca cei care s-au lepădat de Hristos să fie înnoiţi iarăşi întru pocăinţă. În 6:18 autorul afirmă că este ajduvnaton ca Dumnezeu să se tăgăduiască pe sine şi că hotărîrile luate de el sînt imuabile. Constatarea cu privire la fidelitatea lui Dumnezeu devine un motiv de încredere: cei care s-au refugiat în Dumnezeu căpătă o îmbărbătare puternică (ijschuraVn paravkalesin tare mîngăiare NTB, BIBL.1688) şi pot „apuca” (krath'sai are şi sensul de ‘a înşfăca’, ‘a prinde’) speranţa ce le stă în faţă. 6:19-20 Nădejdea creştină este prezentată metaforic ca o ancoră tare (ajsfalh') şi sigură (bebaivan), care pătrunde în Sfînta Sfintelor, acolo unde a intrat ca Înaintemergător, pentru credincioşi, Iisus Hristos, devenind preot pentru veşnicie, după modelul întruchipat de Melhisedec. ♦ Gr. a[gkura a fost tradus iniţial prin mîţă de fier (NTB), iar apoi prin fier de corabie (BIBL.1688) şi anghiră (BIBL.MICU). ♦ Termenul zaveasă corespunde gr. katapevtasma (catapeteazmă BIBL.1688, catapeteasmă BIBL.MICU, perdeaua dinlăuntrul Templului BIBL.CORN.1924). Definiţia din DLR (s.v. zăvează) nu menţionează această ocurenţă biblică. ♦ Primele versiuni traduc literal gr. provdromo": alergătoriul înaintea noastră NTB, înainte-alergătoriu BIBL.1688. Echivalentul ulterior (înainte-mergătoriu BIBL.MICU) a devenit dominant în tradiţia biblică românească.

COMENTARII

687

Capitolul al 7-lea 7:1 Dubla utilizare a verbului înturna în NTB (înturnîndu-să cînd să înturnă) este probabil rezultatul muncii de revizuire a traducerii brute şi a lipsei de vigilenţă a zeţarului, care va fi inclus în textul tipărit ambele variante de traducere a participiului uJpostrevfonti. 7:4 Pluralul zeciuiale din BIBL.1688 este un indiciu că traducătorul nu a urmat întotdeauna cu scrupulozitate textul grec, dat fiind că substantivul corespunzător (dekavthn) este la singular (cf. a zeacia NTB). ♦ Secvenţa începăturile prăzii din BIBL.1688 este rezultatul încercării de a transpune cît mai fidel gr. ajkroqivnia (‘partea cea mai bună a prăzii’). 7:5 Deşi secvenţa gr. ejk th'" ojsfuvo" înseamnă „din coapsa” (cf. din mijlocul BIBL.1688, din coapsele BIBL.MICU). traducătorii NTB a folosit un termen mai cuprinzător: din trupul. 7:7 Deşi în mod tipic gr. kreivttwn se traduce prin „mai bun” (soluţie urmată de BIBL.1688), am considerat că în context termenul, folosit pentru a argumenta superioritatea lui Melhisedec asupra lui Avraam, are sensul de „mai mare” (superior în rang) şi am urmat soluţia din NTB şi BIBL.MICU. 7:8-10 Autorul pune în opoziţie statutul preoţilor care, deşi sînt oameni muritori, primesc zeciuială, cu cel al lui Melhisedec, despre care Scriptura dă mărturie că trăieşte. Din faptul că însuşi Avraam i-a dat zeciuială lui Melhisedec ar rezulta că Levi, descendent al patriarhului, a recunoscut implicit superioritatea preoţiei lui Melhisedec. 7:11 Gr. teleivwsi" (‘desăvîrşire’, împlere NTB, săvîrşire BIBL.1688, plinire BIBL.MICU) contribuie la articularea unui concept important, cel al desăvîrşirii aduse de Hristos şi de slujirea sa preoţească. Dacă preoţia levitică, în vigoare la momentul instituirii legii mozaice, ar fi adus desăvîrşirea, nu ar mai fi fost nevoie (gr. creiva treabă BIBL.1688) de un alt preot (nu preoţie NTB) după rînduiala lui Melhisedec. 7:16 Adj. nerăşchirătoare din NTB corespunde gr. ajkatavluto" (‘indestructibilă’, nestricată BIBL.1688, nestricăcioasă BIBL.MICU). 7:18 Secvenţa pentru că nebăgare de samă să face înainte-mergînd

poruncă (BIBL.1688) este obscură din mai multe motive: (1) traducătorii au urmat servil sintaxa din textul grec; (2) gr. ajqevthsi" (nebăgare de samă) înseamnă ‘respingere’ (cf. reprobatio VULG.2) sau ‘desfiinţare’ (schimbare BIBL.MICU); (3) participiul proagouvsh" are înţelesul de ‘anterior’ (cf. praecedentis VULG.2, dintîiu NTB, carea au fost mai înainte BIBL.MICU). Pentru a face ca traducerea modernă să sune firesc, am evitat traducerea literală (desfiinţare se face poruncii anterioare) în favoarea uneia care surprinde ideea: „este desfiinţată porunca anterioară”. 7:22 Gr. e[gguo" este un hapax în NT, dar se întîlneşte în Septuaginta cu sensul de ‘chezăşie’ („Chiar la răsăritul soarelui, cele două oştiri s-au ciocnit. Unii, avînd drept chezăşie (e[gguon) a izbînzii şi a biruinţei, împreună cu vitejia, încrederea în Domnul” 2Mac. 10:28 SEPT.NEC II). În Evr. 7:22 este mai probabil celălalt sens (‘garant’, ‘chezaş’), întîlnit în Sirah 29:15-16: „15 Binefacerile chezaşului (ejgguvou) tău să nu le uiţi, pentru că el şi-a pus sufletul pentru tine. 16 Păcătosul va prăpădi bunurile chezaşului (ejgguvou) său şi cel nerecunoscător în cuget îl va părăsi pe cel care l-a izbăvit” (SEPT.NEC IV/II). Iisus devine chezaş (BIBL.1688; cf. sponsor VULG.2) al unui legămînt mai bun. Echivalenţii din NTB (împăcătoriu), respectiv BIBL.MICU (credinceariu) nu s-au impus ca opţiuni valide în tradiţia biblică românească. 7:24 Unele echivalări ale gr. ajparavbaton (sempiternum VULG.2) au creat suspiciunea că anumite versiuni ale Bibliei (de ex., Cornilescu) subminează în mod voalat concepţia ortodoxrăsăriteană cu privire la preoţie (vezi E. Conţac, „Influenţa versiunii Segond asupra versiunii Cornilescu 1921”, în Receptarea Sfintei Scripturi între filologie, hermeneutică şi traductologie. Lucrările simpozionului naţional „Explorări în tradiţia biblică românească şi europeană”, Iaşi, 28-29 octombrie 2010, Eugen Munteanu, Ioan-Florin Florescu, Ana-Maria Gînsac, Maria Moruz, Sabina Savu-Rotenştein, Mădălina Ungureanu [editori], Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2011, p. 141). În BIBL.CORN.1921 şi BIBL.CORN.1924 gr. ajparavbaton este tradus prin care nu poate trece dela unul la altul, sens posibil (BALZ-SCHNEIDER, vol. 1, p. 116), însă considerat subversiv de unii critici, sub motiv că ar pune sub semnul întrebării statutul de preoţi ai slujitorilor Bisericii Ortodoxe. Totuşi, această opţiune traductologică se găseşte şi în versiuni ortodoxe (BIBL.RADU-GAL., NT.1951, BIBL.1968), fiind probabil adoptată de Cornilescu din versiunea SEGOND sau din THAYER. În primele versiuni româneşti, ajparavbaton a fost redat prin de vecie NTB, nepetrecătoare BIBL.1688, veacinică BIBL.MICU, veşnică BIBL.1914. 7:25 Traducerea corectă a gr. di jaujtou' este prin el (BIBL.1688), nu pentru el (NTB).

688

NOVUM TESTAMENTUM II

7:26 Secvenţa fără grozăvie din NTB corespunde gr. ajmivanto" (inpollutus VULG.2, nepîngărit BIBL.1688, făr’ de spurcăciune BIBL.MICU). 7:27 Verbul „a avea” este la timpul prezent în greceşte, de aceea traducerea primei părţi a versetului în NTB (căruia nu-i era lipsă), corespunzînd gr. o}" oujk e[cei ajnavgkhn, trebuie corectată (cf. nu are nevoie BIBL.1688). 7:28 „Cuvîntul jurămîntului” pe care îl are în vedere autorul este promisiunea făcută de Dumnezeu în Ps. 109:4 (Septuaginta), verset citat pentru prima oară în Evr. 5:6.

Capitolul al 8-lea 8:1 Gr. megalwsuvnh (mărire NTB, Mărime BIBL.1688) este un teonim folosit pentru a evita rostirea directă a numelui lui Dumnezeu. Practica, izvorîtă dintr-un scrupul teologic motivat de porunca „Să nu iei în deşert numele Domnului” (Ieş. 20:7), este frecventă în NT, mai ales în acele scrieri puternic marcate de mentalităţi iudaice (cf. Mat. 26:64 şi Luc. 22:69). 8:2 Termenul posluşnic din BIBL.1688 (gr. leitourgov"; minister VULG.2) este folosit cel mai probabil cu sensul generic de ‘servitor’ (cf. slugă NTB), nu cu cel specializat (‘slujitor mănăstiresc sau boieresc care era scutit de dări’, DLR, s.v. posluşnic). 8:5 Am tradus taV ejpouravnia prin „sanctuarul ceresc”, fiindcă taV a{gia apare chiar din v. 8:2 cu sensul de ‘sanctuar’ (cf. şi NT.NITZ.1897). ♦ Contextul versetului îl prezintă pe Hristos ca slujitor al cortului adevărat, din cer, instituit de Dumnezeu, nu de un om. Hristos se deosebeşte de ceilalţi preoţi prin faptul că slujeşte în sanctuarul din cer, pe cînd preoţii din seminţia lui Levi slujesc într-un sanctuar care este o reprezentare (gr. uJpovdeigma) şi o umbră (gr. skiva) a celui ceresc. ♦ Secvenţa „ei fac o slujbă, care este chipul şi umbra lucrurilor cereşti” din BIBL.CORN.1924 urmează îndeaproape versiunea SEGOND (lesquels célèbrent un culte, image et ombre des choses célestes). Potrivit celor două versiuni citate, „slujba este o imagine şi o umbră a lucrurilor cereşti”, în vreme ce textul grec afirmă că locul în care slujesc preoţii este o reprezentare şi o umbră a sanctuarului ceresc. Deoarece copia este inferioară prototipului, preoţia levitică este inferioară preoţiei lui Hristos. ♦ Gr. uJpovdeigma (exemplar VULG.2) a cunoscut felurite echivalări în tradiţia biblică românească: pildă NTB, BIBL.1688, chip BIBL.MICU, închipuitură NT.NITZ.1897, închipuire BIBL.RADU-GAL., pecetea BIBL.ANANIA. Echivalentul propus de Anania este

dezambiguizat într-o notă de subsol: „imaginea; urma; copia; amprenta originalului”. 8:6 Verbul gr. tugcavnw are în context sensul de ‘a obţine’ (BDAG, s.v. tugcavnw 1; cf. au dobîndit NTB, BIBL.MICU). Elementul de hazard sugerat de BIBL.1688 (au nemerit) este incompatibil cu teologia Epistolei către evrei şi cu teologia biblică în general. ♦ Hristos este prezentat ca intermediar (gr. mesivth", mediator VULG.2, împăcătoriu NTB, BIBL.1688, BIBL.MICU) al unui legămînt (legătură NTB, făgăduinţă BIBL.1688, BIBL.MICU) mai bun. ♦ În NTB termenul întărită înregistrează două ocurenţe: „împăcătoriu mai cinstitei legături, carea-i întărită cu mai scumpe făgăduinţe întărită”. Eroarea a rezultat cel mai probabil în urma folosirii de către tipografi a două variante de text apărute în procesul de revizuire a primei versiuni. ♦ Traducerea acestui verset este neclară în BIBL.1688, deoarece termenul făgăduinţă a fost folosit atît pentru gr. diaqhvkh, cît şi pentru gr. ejpaggeliva. 8:7 Gr. tovpo", din secvenţa oujk a]n deutevra" ejzhtei'to tovpo" (nu cei de a doua s-ar cerca loc BIBL.1688) nu este folosit cu sensul primar (‘loc’), ci cu sensul de ‘prilej’ (BDAG, s.v. tovpo", 1f). ♦ Determinanţii cel dintîi şi altuia din NTB ar fi trebuit să fie de genul feminin (cf. aceaea dentîiu, a doua BIBL.1688), fiindcă ei reiau şi explică substantivul legătură din versetul anterior. Neconcordanţa dintre cele două versete se datorează influenţei exercitate de BEZA 1580, care traduce gr. diaqhvkh prin foedus (substantiv neutru). Determinanţii folosiţi de BEZA 1580 pentru a traduce numeralele ordinale feminine din textul originar (prwvth, deutevra) sînt tot la genul neutru (prius illud, secundo), aspect care a scăpat atenţiei traducătorului român. 8:11 Gr. polivth", hapax în Evrei, provine din Ier. 38:34 (31:34 BIBL.HEB.), verset în care este folosit pentru a traduce ebr. re‘a (‘vecin’). Termenul grec a fost tradus mai întîi prin priiaten (NTB) şi apoi prin oroşan (BIBL.1688). Acesta din urmă pune mai bine în evidenţă înrudirea dintre oroşan (polivth") şi oraş (povli"). BIBL.MICU a introdus echivalentul vecin (cf. proximum VULG.2).

Capitolul al 9-lea Capitolul 9 conţine o amplă şi sofisticată argumentaţie care deconstruieşte sistemul de jertfe veterotestamentare, pornind de la descrierea cortului, punctul central al închinării iudaice timpurii. 9:1 În ediţiile critice moderne, versetul nu conţine substantivul skhnhv, pe care îl găsim atestat în BEZA 1580 şi BIBL.FRANKF.. Dat fiind că această lecţiune trebuie să fi

COMENTARII

fost mult mai răspîndită în epocă, nu ne surprinde că o găsim şi în BIBL.1688 (cort). ♦ Secvenţa direptăţi de slujbă (BIBL.1688) traduce gr. dikaiwvmata latreiva" (‘rînduieli de slujbă’; obiceaiuri rînduite slujbei dumnezeieşti NTB, îndreptări de slujbă BIBL.MICU). ♦ Traducerea corectă a gr. a}gion kosmikovn este ‘sanctuar pămîntesc’, deoarece o temă importantă în corpul epistolei este opoziţia dintre sanctuarul ceresc şi cel pămîntesc. Deşi jărtăvnic lumesc (cf. sanctuarium mundanum BEZA 1580) din NTB nu corespunde în mod exact textului grec, este o soluţie de traducere mai potrivită decît sfinţirea cea lumească (BIBL.1688, BIBL.MICU). 9:2 Prima încăpere a cortului (a{gia Sfinţite NTB, Sfinte BIBL.1688, Sfînt BIBL.MICU) conţinea lucniva (sfeaşnicul NTB, BIBL.1688, BIBL.MICU) şi masa pentru prezentarea pîinilor. Termenul „sfeşnic” denumeşte candelabrul (ebr. menorah) cu şapte braţe a cărui descriere o găsim în Ieş. 25:31-35 şi care a devenit un simbol important în iudaism. ♦ Sintaxa primei părţi a versetului, în NTB (că cortul fu făcut), urmează îndeaproape BEZA 1580 (tabernaculum enim constructum fuit). Prin contrast, în BIBL.1688, adjectivul dentîiu este plasat imediat după substantivul „cort”: cortul cel dentîiu s-au gătit. ♦ Secvenţa hJ provqesi" tw'n a[rtwn (punerea înainte a pîinilor BIBL.1688, BIBL.MICU) este neobişnuită, deoarece Septuaginta foloseşte în mod tipic o expresie în care provqesi" nu este regent, ci determinant: oiJ a[rtoi tw'n proqevsew" (‘pîinile prezentării’; Ieş. 40:23; 1Reg. 21:7; 1Paral. 9:32; 23:29; 2Paral. 4:19). Expresii similare celei din Evr. 9:2 se întîlnesc în 2Paral. 13:11 (provqesei" a[rtwn) şi în 2Mac.10:3 (tw'n a[rtwn thVn provqesin). Potrivit BDAG, autorul epistolei foloseşte provqesi" cu sens concret, pentru a denumi masa pe care era aşezată pîinea prezentată lui Dumnezeu. În acest caz, am avea o repetiţie, fiindcă autorul a făcut deja referire la acest obiect cu ajutorul termenului uzual, travpeza, cei doi termeni fiind sinonimi. În orice caz, redundanţa este neobişnuită, iar abaterea de la frazeologia septuagintală este greu de explicat. ♦ Secvenţa pîinile puse din NTB reprezintă traducerea fidelă a lat. propositi panes din BEZA 1580. 9:3-5 În cea de-a doua încăpere, numită „Sfînta sfintelor (a{gia aJgivwn, sfinţia sfinţilor NTB, Sfintele Sfintelor BIBL.1688, Sfînta Sfintelor BIBL.MICU), se găseau alte obiecte de cult, între care altarul pentru tămîie şi chivotul legămîntului. ♦ Gr. qumiathvrion este folosit în Septuaginta cu sensul de ‘cădelniţă’. În versetul de faţă termenul denumeşte în mod cert ‘altarul pentru tămîiere’, prin urmare echivalarea lui prin cădealniţă (NTB, BIBL.1688, BIBL.MICU) este eronată. ♦ Termeni precum lada legăturiei (NTB), secriiul făgăduinţii (BIBL.1688) sau sicriiul legii (BIBL.MICU) fac referire la chivotul legămîntului (gr. hJ kibwtov" th'" diaqhvkh", arca testamenti VULG.2) 9:6-10 Autorul insistă pe faptul că cele două încăperi au statut

689

diferit. În sistemul de jertfe levitice, accesul în Sfînta Sfintelor era restricţionat. Cîtă vreme primul cort rămîne în picioare, drumul către Sfînta Sfintelor este închis. Principala trăsătură a jertfelor din sistemul levitic este că ele nu-l pot desăvîrşi pe închinător la nivelul cugetului (gr. kataV suneivdhsi", în ştiinţă NTB, după ştiinţă BIBL.1688, BIBL.MICU), deoarece acţiunea lor se limitează la „exterior”. 9:11-12 Prin contrast cu preoţii pămînteşti, Hristos, marele preot al bunurilor viitoare, a intrat în sanctuarul ceresc (în sfinţie NTB, la ceale sfinte BIBL.1688) cu propriul sînge şi a dobîndit o răscumpărare (gr. luvtrwsin, mîntuire BIBL.1688, răscumpărare BIBL.MICU) veşnică. 9:13-14 În BIBL.1688 ordinea enumerării animalelor de jertfă este inversată (sîngele juncilor şi ţapilor) prin raport cu cea din NTB (sîngele ţapilor şi taurilor). Nu este limpede dacă diferenţa a apărut ca urmare a neatenţiei unui copist sau dacă ea există în alte ediţii la care au avut acces traducătorii români. ♦ Sîngele şi cenuşa folosite în ceremonial aduc numai curăţirea exterioară, în vreme ce sîngele lui Hristos curăţeşte conştiinţa. Autorul introduce în discuţie subiectul „interiorităţii” umane, dar nu în maniera profeţilor veterotestamentari, pentru care dispoziţia interioară dreaptă nu exclude respectarea prescripţiilor cultice. În viziunea autorului epistolei, jertfa lui Hristos îl preschimbă pe om din interior, punîndu-l în starea necesară pentru slujirea lui Dumnezeu. 9:15-17 Moartea lui Iisus, mijlocitorul noului legămînt, are valenţe răscumpărătoare pentru cei care au păcătuit încălcînd clauzele primului legămînt. Prin moartea lui Iisus, cei chemaţi pot să primească promisiunea moştenirii veşnice. Noua metaforă (mîntuirea ca moştenire) utilizată de autor este completată cu ajutorul celuilalt înţeles al gr. diaqhvkh (‘testament’, v. 16-17). Alternarea celor două sensuri evocă întrebuinţarea ingenioasă de către Pavel a celor două sensuri ale termenului grec în Gal. 3:15-17. BIBL.1688 ignoră tranziţia subtilă de la un sens (‘legămînt’, v. 15) la altul (‘testament’, v. 16-17), de aceea textul îşi pierde forţa retorică: „Pentru că, unde e făgăduinţă, moarte să cuvine a fi celui ce face făgăduinţa. Pentru că făgăduinţa e spre morţi adevărată, de vreame ce niciodinioară poate, cînd trăiaşte cel ce face făgăduinţa”. Traducerea diferenţiată a gr. diaqhvkh se întîlneşte în BEZA 1580 (foedus/ testamentum) şi în NTB (legătură/ testemînt). ♦ Gr. bevbaio" are aici un sens tehnic: ‘valid din punct de vedere juridic’. Îl găsim întrebuinţat cu acest sens în testamentul Sf. Grigorie de Nazianz: Tauvthn mou thVn diaqhvkhn kurivan kaiV bebaivan ei\nai bouvlomai „Vreau ca acest testament al meu să fie ferm şi valid” (GRIGORIE, col. 393C). Gr. bebaiwthv", din aceeaşi familie lexicală, este folosit adesea în sursele clasice

690

NOVUM TESTAMENTUM II

cu sensul de „garant”. De exemplu, Iosif Flaviu scrie că Irod l-a numit pe Cezar garant al hotărîrilor sale testamentare (JOSEPHUS, WAR, 1.669, p. 318).

Dumnezeu în vechiul legămînt nu au puterea de a rezolva în mod definitiv problema păcatelor. De fapt, aducerea lor repetată pune în evidenţă ineficienţa lor.

9:18-22

10:5-7

În secţiunea anterioară, autorul a folosit un argument din sfera juridică: un testament devine valid numai după moartea autorului. Mutînd lucrurile în plan teologic, autorul scrie că legămîntul încheiat de Dumnezeu cu poporul său a presupus moartea unor victime al căror sînge a fost folosit pentru a stropi atît cartea legămîntului, cît şi pe cei cu care Dumnezeu încheie legămînt. Evenimentul la care se face referire este descris în Ieş. 24:1-8. ♦ Gr. ejgkekaivnistai (s-au înnoit BIBL.1688, BIBL.MICU) este explicat de Sf. Ioan Hrisostomul astfel: Bebaiva gevgonen, ejkurwvqh „A fost întărită, ratificată” (IOAN HRIS., EVR., col. 124).

Autorul interpretează hristologic Ps. 39 (40 în BIBL.HEBR.), şi vede în v. 7-9 declaraţia lui Hristos înainte de „intrarea” în lume. Textul citat de autorul epistolei urmează îndeaproape textul septuagintal, cu o diferenţă teologică importantă: „un trup (sw'ma) mi-ai pregătit”, în loc de „urechi (wjtiva) mi-ai pregătit”. Septuaginta diferă ea însăşi de textul masoretic, în care citim ’oznayim karita lli „urechile mi le-ai străpuns”. Interpretate în contextul lor veterotestamentar, versetele citate pun în evidenţă răbdarea şi supunerea personajului care le rosteşte. Autorul Epistolei către evrei preia cele două teme (bine reprezentate în construcţia teologică a scrierii) şi le amplifică, arătînd că apogeul suferinţei şi al supunerii (simbolizate de străpungerea urechii în Psalm) îl reprezintă întruparea celui care se pregăteşte să meargă la cruce. ♦ Ideea „aducerii în lume a Fiului” este menţionată prima oară în Evr. 1:6. ♦ Gr. kefaliv" (lit. „cap mic”) reprezintă un hapax legomenon în NT. În Ps. 39:8 acelaşi termen este folosit pentru a traduce ebr. megilla (‘sul’). O utilizare similară întîlnim în Iez. 2:9. ♦ Secvenţa ejn kefalivdi biblivou a fost tradusă după cum urmează: în începenia cărţii NTB, într-un căpătîiaş de carte BIBL.1688, în capul cărţii BIBL.MICU.

9:23-28 În vreme ce sanctuarul pămîntesc a fost sfinţit şi curăţit cu sîngele ţapilor şi al taurilor, sanctuarul ceresc a fost curăţit cu însuşi sîngele lui Hristos, care s-a adus pe sine ca jertfă. Acţiunea lui Hristos nu este una repetată, precum jertfele preoţilor care se trag din neamul lui Levi, ci are loc o singură dată, la sfîrşitul veacurilor (săvîrşitul lumiei NTB, săvîrşirea veacurilor BIBL.1688). Potrivit ultimului verset, Hristos s-a arătat întîia oară pentru a purta păcatelor, urmînd să se arate a doua oară pentru a-i mîntui pe cei care îl aşteaptă.

Capitolul al 10-lea 10:1-2 Ideea principală din 10:1 este că legea ceremonială nu pot să-l desăvîrşească pe cel ce se apropie de Dumnezeu. Ineficienţa jertfelor este pusă în evidenţă de caracterul lor repetat. Pentru a reliefa această idee, autorul se întreabă retoric: „Altminteri, oare jertfele n-ar fi încetat să fie aduse, dat fiind că închinătorii, odată curăţiţi, n-ar mai fi avut în continuare conştiinţa păcatelor proprii?” Or, persistenţa jertfelor este un semn că ele nu rezolvă în mod definitiv problema păcatelor, fiindcă cei ce vin la închinare continuă să aibă conştiinţa propriilor păcate. ♦ Gr. suneivdhsin (conscientia VULG.2) este foarte important în economia teologiei Epistolei către evrei, fiind întîlnit şi în 9:9, 14; 10:22 şi 13:18. În 10:2 el nu denumeşte cunoaşterea intelectuală a unui obiect exterior, ci percepţia lăuntrică a unei realităţi, i.e. păcatul, care marchează persoana umană. Echivalarea lui în tradiţia biblică românească s-a făcut prin termeni precum ştiinţă NTB, conoştinţă BIBL.1688, cunoştinţă BIBL.MICU, conştiinţă BIBL.ANANIA. 10:3 Termenul pomană din NTB (face-să pomană de păcate în toţi anii) traduce gr. ajnavmnhsi" (‘reamintire’ pomenire BIBL.1688, BIBL.MICU). Jertfele de animale poruncite de

10:11-13 O altă diferenţă semnificativă între preoţii vechiului legămînt şi Iisus Hristos este următoarea: în vreme preoţii stau în picioare zilnic pentru a sluji şi a aduce în mod repetat jertfe care nu pot să înlăture păcatul, Iisus Hristos, după ce a adus o singură jertfă, a şezut (gr. ejkavqisen, şiade NTB, au şăzut BIBL.1688) la dreapta lui Dumnezeu. Odată încheiată misiunea ispăşitoare a Marelui Preot, acesta poate să ocupe, la dreapta tatălui, locul de cinste care i se cuvine. ♦ Alte versete care îl prezintă pe Iisus Hristos la dreapta Tatălui: Fapte 2:33; Rom. 8:34; Efes. 1:20; Col. 3:1; 1Petr. 3:22. În Fapte 7:55-56, Iisus este înfăţişat în picioare, gata să-l primească pe diaconul Ştefan, ucis cu pietre de către un grup de fanatici iudei. 10:16-17 Autorul epistolei apelează din nou la Ier. 31:33-34, reluînd două versete dintr-un pasaj pe care l-a citat in extenso în 8:8-12. ♦ Textul bizantin conţine lecţiunea ejpiV tw'n dianoiw'n (în cugetele lor BIBL.1688, cf. in mentibus VULG.2), nu ejpiV thVn diavnoian, ca în NA27. 10:19 Versetul introduce o secţiune parenetică, explorînd consecinţele practice ale morţii ispăşitoare a lui Hristos. În virtutea celor descrise în capitolele precedente, destinatarii pot avea parrhsivan (îndrăznire NTB, BIBL.1688, BIBL.ANANIA, îndrăzneală BIBL.MICU, BIBL.RADU-GAL.),

COMENTARII

691

pentru a intra în sanctuar. ♦ Gr. parrhsiva înregistrează doar patru ocurenţe (Evr. 3:6; 4:16; 10:19; 10:35), dar este important în iconomia teologiei epistolei. Traducerea interpretativă a lui parrhsiva prin intrare slobodă din BIBL.CORN.1924 urmează SEGOND (libre entrée). ♦ Traducerea gr. eij" thVn ei[sodon (la întrarea BIBL.1688) printr-un verb în NTB (a întra) se datorează influenţei versiunii latineşti din BEZA 1580 (ingrediendi). Un indiciu suplimentar în reprezintă prepoziţia pentru, folosită pentru a traduce latinescul per. ♦ În limbajul biblic, altar, termenul folosit de BIBL.ANANIA pentru a traduce taV a{gia (‘sanctuar’) este rezervat îndeobşte obiectului pe care se aduc jertfele, nu uneia dintre încăperile sacre ale cortului preoţesc, de aceea opţiunea traductologică a diortositorului român este problematică. În mod anacronic, Bartolomeu Anania reconfigurează spaţiul veterotestamentar al întîlnirii dintre om şi Dumnezeu după structura unui locaş de cult creştin.

Vulgatei (Non deserentes collectionem nostram, sicut consuetudinis est quibusdam). 10:27 Secvenţa a focului rîvnă din BIBL.1688 traduce gr. puroV" zh'lo", pe care, din raţiuni stilistice, am redat-o prin „furia unui foc” (cf. para focului NTB, iuţimea focului BIBL.MICU; ignis feruor BEZA 1580). 10:28 Deşi mărturisitor era deja prezent în tradiţia biblică românească, BIBL.1688 şi BIBL.MICU au folosit termenul mărturie (pre doao au trei mărturii) pentru a traduce gr. mavrtu" ‘martor’. ♦ Prescripţia legală potrivit căreia orice acuzaţie trebuie confirmată cu ajutorul a doi sau trei martori îşi are originea în Deut. 17:6. 10:29

Pronumele relativ h{n reia substantivul ei[sodon (întrare BIBL.1688) din versetul 19, iar secvenţa oJdoVn provsfaton kaiV zw'san (‘cale nouă şi vie’, înnoită şi vie NTB, proaspătă şi vie BIBL.1688) reprezintă o apoziţie care explică în ce constă această intrare. ♦ Sensul exact al gr. ejgkainivzw este ‘a inaugura’, însă din raţiuni stilistice am preferat un echivalent mai clasic: ‘a deschide’. ♦ Gr. ejnekaivnisen a fost redat prin au sfinţit în NTB, probabil prin analogie cu dedicauit din BEZA 1580. Echivalentul din BIBL.1688 (au înnoit) pune în valoare celălalt înţeles al verbului grec, întîlnit în Ps. 50:12. ♦ În mod neaşteptat, BIBL.1688 nu mai traduce katapevtasma prin catapeteazmă (ca în 9:3), ci prin acoperemînt, termen care în 9:5 este folosit ca echivalent pentru iJlasthvrion (‘capacul ispăşirii’).

Termenii muncă (NTB, BIBL.MICU) şi certare (BIBL.1688) traduc gr. timwriva (‘pedeapsă’), hapax în NT. ♦ Sensul denotativ al gr. koinov" este ‘comun’, însă în textele biblice acest adjectiv este folosit şi cu conotaţie negativă, pentru a denumi acele lucruri sau obiecte care, fiind „comune”, sînt considerate nepotrivite pentru uz liturgic, adică impure sau profane. Echivalentul spurcat nu se întîlneşte decît în primele traduceri (BIBL.1688, BIBL.MICU; cf. pollutum VULG.2), deoarece versiunile ulterioare au introdus parafraze pentru secvenţa gr. toV ai|ma th'" diaqhvkh" koinoVn hJghsavmeno": va pîngări sîngele legămîntului sîngele legămîntului l-a necinstit BIBL.CORN.1924, BIBL.RADU-GAL., I-a nesocotit sîngele testamentului BIBL.ANANIA. ♦ Secvenţa sîngele legii din BIBL.MICU traduce imprecis expresia toV ai|ma th'" diaqhvkh" (‘sîngele legămîntului’).

10:25

10:32

Gr. ejpisunagwghv (folosit doar aici şi în 2Tes. 2:1) nu se deosebeşte ca sens de sunagwghv (‘adunare’), termen mult mai des folosit în NT. Într-o lucrare devenită clasică, Deissmann atrage atenţia asupra unei inscripţii interesante în care termenul este folosit cu un sens nereligios: ‘strîngere de bani’ (DEISSMANN, p. 102). ♦ În anumite versiuni din sec. XX, traducerea acestui verset face dovada unei condiţionări teologice de natură ecleziologică. Autoul epistolei îi îndeamnă pe credincioşi să nu părăsească thVn ejpisunagwghVn eJautw'n (adunarea noastră NTB, BIBL.MICU, adunarea lor BIBL.1688, adunarea BIBL.1914, BIBL.RADU-GAL.), ci să se îndemne reciproc, fiindcă ziua Domnului se apropie. O modificare importantă a fost introdusă în NT.1951, ai cărui revizori au folosit termenul „Biserică”, păstrat în toate ediţiile sinodale. Problema a fost corectată în BIBL.ANANIA, care a reintrodus echivalentul adunare. ♦ Pronumele noastră din NTB (Nelăsînd adunarea noastră, cumu-i năravul a unora) sugerează că traducătorii au urmat fie BEZA 1580 (Non deserentes aggregationem nostri mutuam, sicuti mos est quibusdam), fie textul

Spre deosebire de răbdare (BIBL.1688), războiu (NTB) acoperă mult mai bine sfera semantică a lui a[qlhsin (luptă BIBL.MICU, cf. certamen VULG.), hapax legomenon în NT. ♦ „Patimele” (BIBL.1688) prin care au trecut membrii comunităţii sînt explicate în 10:33-34.

10:20

10:33 Participiul qeatrizovmenoi (aţi fost minune NTB, fiind în priveală BIBL.1688, priveală făcîndu-vă BIBL.MICU) surprinde situaţia celor care au devenit un „spectacol” atunci cînd au fost expuşi public insultelor şi necazurilor. ♦ Modul în care şi-a formulat autorul îndemnul din acest verset sugerează că persecuţia care s-a abătut asupra comunităţii nu a fost generalizată, ci selectivă. Participarea membrilor comunităţii la necazurile celor ostracizaţi şi persecutaţi este pomenită aluziv şi în 6:10. 10:34 Lecţiunea toi'" desmoi'" mou (‘cu legăturile mele’), prezentă în manuscrisele tîrzii ale NT şi folosită de primele versiuni

692

NOVUM TESTAMENTUM II

româneşti (în prinsorile meale NTB, cu legăturile meale BIBL.1688, BIBL.MICU) este secundară. Apariţia ei se explică prin influenţa exercitată de acele pasaje în care apostolul Pavel se descrie ca întemniţat şi aminteşte de lanţurile în care este legat (Filip. 1:7, 14, 17; Filim. 1:10, 13). Lecţiunea originală trebuie să fi fost toi'" desivmoi" (‘cu cei întemniţaţi’), adoptată de NA27. 10:37-38 Pentru a-i convinge pe destinatari că perseverenţa lor va fi răsplătită, autorul citează două pasaje din Scriptură: Is. 26:20 şi Avac. 2:3-4. Primul citat, foarte scurt, este decupat dintr-un pasaj în care profetul cere poporului Israel să aibă răbdare, pînă la arătarea judecăţii lui Dumnezeu. ♦ Al doilea citat, mult mai amplu, provine dintr-un pasaj în care Dumnezeu îi cere profetului Avacum să aştepte cu răbdare împlinirea vedeniei pe care i-a dat-o Dumnezeu şi să conştientizeze că omul drept va trăi prin credinţa în Dumnezeu. Autorul Epistolei către evrei a introdus o schimbare importantă în textul citat, inversînd ordinea celor două enunţuri din Avac. 2:4. Versiunea septuagintală sugerează că profetul trebuie să aştepte sosirea unei persoane a cărei întîrziere ar putea stîrni nemulţumirea divină: „De-o şovăi, nu-şi va găsi plăcere sufletul Meu în el, / însă dreptul din credinţă faţă de Mine va trăi”. Inversarea ordinii celor două enunţuri dă o nouă semnificaţie textului profetic: prima secvenţă îl îndeamnă pe cel drept să-şi pună credinţa în Dumnezeu, iar cea de a doua îl îndeamnă să nu bată în retragere, pentru a nu pierde bunăvoinţa divină. Textul din Avacum („cel drept prin credinţă va trăi”) este citat şi de Apostolul Pavel în două rînduri (Rom. 1:17; Gal. 3:11). Apostolul pune accent nu pe necesitatea perseverenţei în relaţia cu Dumnezeu, ci pe caracterul mîntuitor al credinţei, „instrumentul” prin care omul ajunge la ceea ce nu poate dobîndi prin „faptele Legii”. ♦ Secvenţa cine să va apăra NTB (de să va apăra BIBL.1688) traduce gr. ejaVn uJposteivlhtai (‘dacă se retrage’). Termenii folosiţi în NTB şi BIBL.1688 au fost percepuţi ca învechiţi de către Micu, a cărui soluţie de traducere (de se va îndoi BIBL.MICU) limpezeşte înţelesul textului. 10:39 Gr. uJpostolhv (‘retragere’, ‘rezervă’), hapax în Noul Testament, reprezintă un derivat postverbal al lui uJpostevllw, fiind întrebuinţat în acest verset ca antonim al credinţei, tema capitolului următor.

Capitolul al 11-lea Autorul îi încurajează pe destinatari să nu cedeze în faţa persecuţiilor (10:32-39), fiindcă drumul pe care merg duce la mîntuire. Pentru a-i motiva în parcurgerea acestui drum, autorul formulează o scurtă „definiţie” a credinţei (11:1) şi prezintă o listă de exemple cu oameni care dovedit credinţă în trăirea lor. În mod neaşteptat, despre aceste personaje se afirmă în mod repetat că „n-au căpătat ce le fusese promis”

(11:13, 39), deşi despre unii dintre ei se afirmă că au săvîrşit fapte ieşite din sfera obişnuitului. Pentru o parte dintre personajele menţionate de autor, credinţa a fost temeiul care le-a dat puterea de a aştepta împlinirea promisiunilor divine, chiar şi cînd ea a zăbovit indefinit.  11:1 Gr. uJpovstasi" a generat o multitudine de echivalenţi, deoarece termenul are o istorie complexă, ajunsă la apogeu în perioada controverselor hristologice. În NTB întîlnim termenul adevăr, folosit, în mod inexplicabil, la cazul genitiv: iară credinţa-i adevărului celora ce nădăjduim. Opţiunea de traducere din NTB nu poate fi explicată nici prin recurs la BEZA 1580, nici prin apel la Vulgata. Următoarele versiuni au introdus termeni precum fiinţa (BIBL.1688) sau adeverirea (BIBL.MICU). ♦ Definiţia din BIBL.CORN.1924 (credinţa este o încredere neclintită) este tautologică, deoarece termenii credinţă, încredere şi încredinţare sînt în bună măsuri sinonimi. Originea formulării lui Cornilescu se află în SEGOND (la foi est une ferme assurance). ♦ Pentru explicarea gr. uJpovstasi" au fost propuse mai multe soluţii exegetice. (1) Unii exegeţi preferă înţelesul de ‘substanţă’, ‘esenţă’ sau ‘fiinţă’. În acest caz, autorul epistolei scrie că prin credinţă lucrurile nădăjduite capătă „substanţă”. O astfel de înţelegere este prezentă în BIBL.NEB: faith gives substance to our hopes. (2) Înţelesul de ‘siguranţă’ (‘convingere’) se întîlneşte în BIBL.CORN.1924: încredere neclintită. (3) Nu în ultimul rînd, uJpovstasi" ar putea însemna ‘garanţie’ sau ‘titlu de proprietate’: La foi est une manière de posséder déjà ce que l’on espère (BIBL.TOB); La foi est la garantie des biens que l’on espère (BIBL.JER.). Se pot aduce argumente consistente în favoarea oricăruia dintre cele trei înţelesuri principale, însă considerăm că cel mai probabil este cel dintîi: pentru autorul epistolei, credinţa este cea care dă substanţă lucrurilor nădăjduite. ♦ Gr. e[legco" poate fi înţeles fie ca ‘demonstraţie’ (cf. arătătoarea NTB, dovedirea BIBL.MICU), fie ca ‘dovadă’. Deşi în general BIBL.1688 urmează fidel textul grec, în acest verset întîlnim nu forma de singular, ci cea de plural: dovediri. 11:2 Gr. oiJ presbuvteroi (cei bătrîni BIBL.1688) are în acest verset înţelesul de cei de demult (BIBL.MICU). Termenul lipseşte din NTB, probabil ca urmare a unei neglijenţe din partea tipografilor. 11:3 Versetul subliniază aspectul trecut al credinţei, orientarea ei înspre trecut. Crearea lumii de către Dumnezeu prin cuvînt este un eveniment la care credinciosul nu are acces decît prin credinţă. Ea este „dovada” celor nevăzute: prin credinţă omul înţelege că universul a fost creat prin Cuvîntul lui Dumnezeu şi că tot ce se vede îşi are originea în ceea ce este invizibil. ♦ Am tradus gr. aijwnv prin „veac”, însă termenul ar trebui înţeles spaţial, nu temporal (BDAG, s.v. aijwnv 3).

COMENTARII

693

11:4 Pentru Sf. Ioan Hrisostomul, „jertfa mai multă” (gr. pleivona qusivan, mai multă jîrtvă BIBL.1688, mai multă jertfă BIBL.MICU) adusă de Abel trebuie înţeleasă ca jertfa „mai cinstită, mai strălucită, mai necesară” (IOAN HRIS., EVR., col. 155). ♦ Secvenţa mai scumpă jărtvă din NTB adaptează traducerea interpretativă (maioris pretii sacrificium) din BEZA 1580. 11:5 Enoh este un personaj minor în VT, însă în conştiinţa evreilor din perioada intertestamentară se impune ca personaj foarte însemnat, numele lui fiind asociat cu viziunile apocaliptice din cartea 1 Enoh. ♦ Argumentaţia autorului are la bază textul Septuagintei, potrivit căreia Enoh eujhrevsthsen tw'/ qew'/, „a bineplăcut lui Dumnezeu”(Fac. 5:24). Textul ebraic se mărgineşte să afirme că „Enoh a umblat cu Dumnezeu” (cf. ambulavitque cum Deo VULG2.). 11:7 Verbul crhmativzw înseamnă ‘a înştiinţa’ sau ‘a preveni’ (BDAG, s.v. crhmativzw). Secvenţa răspuns luînd Noe din BIBL.MICU pare influenţată de textul VULG. (responso accepto), care privilegiază o anumită conotaţie a verbului, cea folosită pentru a descrie înştiinţarea dată unui muritor de către un zeu prin intermediul unui oracol. ♦ Sf. Ioan Hrisostomul consideră că „înştiinţarea” (crhmatismov") primită de Noe a fost o „profeţie” (IOAN HRIS., EVR., col. 155). ♦ Episodul potopului (Fac. 7), pe care îl evocă autorul epistolei, este folosit ca argument în 1Petr. 3:20 şi 2Petr. 2:5. 11:8 Secţiunea rezervată lui Avraam (11:9-19) este direct proporţională cu importanţa acestei figuri în istoria şi în memoria poporului evreu. Autorul insistă pe cîteva aspecte fundamentale: ieşirea lui Avraam din ţara sa, peregrinarea ca străin, făgăduinţa naşterii unui moştenitor şi ascultarea dovedită de patriarh prin disponibilitatea de a-şi sacrifica fiul. 11:11 Versetul este problematic, în primul rînd deoarece manuscrisele păstrează lecţiuni rivale (vezi METZGER, p. 602 pentru detalii). Unele manuscrise conţin termenul „stearpă”, în vreme ce altele îl omit. Chiar şi fără variaţii de acest tip, textul se dovedeşte dificil. Interpretarea tradiţională din versiunile biblice româneşti (i.e. Sara a primit putere să zămislească) este pusă sub semnul întrebării de exegeţii moderni, care consideră (în majoritate) că subiectul versetului este Avraam, care a primit (e[laben) putere (duvnamin) pentru a „depune” sămînţa (eij" katabolhVn spevrmato"). Gr. katabolhv este folosit uneori în scrierile greceşti cu sensul de „semănare”, „însămînţare”. Philon, de pildă, scrie că nimic din cele ce trăiesc pe pămînt nu poate creşte fără o esenţă umedă

(uJgra'" oujsiva"), fapt demonstrat de „semănările” (aiJ katabolaiv) de seminţe care fie sînt umede, ca cele ale animalelor, fie nu odrăslesc fără umezeală, precum cele ale plantelor (PHILON, DE OPFICIO, 132, p. 104.). Verbul katabavllw, din aceeaşi familie lexicală, este folosit în textele clasice cu sensul de ‘a însămînţa’/ ‘a (de)pune sămînţa’. Un exemplu relevant întîlnim în Cugetările (4.36) lui Marcus Aurelius, într-un pasaj cam criptic din punct de vedere filozofic, dar util pentru scopurile filologului: „Căci orice lucru e, într-un fel, sămînţa celui care va apărea din el. Dar să nu-ţi imaginezi că sînt seminţe numai cele care sînt aruncate (kataballovmena) în pămînt sau în pîntecul matern; acest lucru ar fi de-a dreptul prostesc” (ijdiwtikovn) (MARCUS AURELIUS, p. 133-135). În lumina consideraţiilor de mai sus, textul biblic ar putea fi tradus astfel: „Prin credinţă − deşi Sara era ea însăşi stearpă − [Avraam] a primit putere de a odrăsli sămînţă, chiar şi după ce îi trecuse vremea, căci l-a socotit vrednic de crezare pe cel care îi făcuse făgăduinţa”. ♦ Într-un studiu dedicat problemei, Pieter Willem van der Horst consideră că secvenţa e[laben duvnamin eij" katabolhVn spevrmato" o descrie pe Sara, sub motiv că în antichitate „concepţia că femeile aveau propria lor emisie de sămînţă nu era o opinie excentrică, ci una curentă” (HORST, p. 288). Mai mult, această idee ar fi pătruns nu doar în cercurile intelectuale greceşti, ci şi în alte straturi ale societăţii, depăşind graniţele culturale şi pătrunzînd în spaţiul iudaic. 11:13 Autorul are grijă să sublinieze că eroii veterotestamentari nu au avut parte de împlinirea finală a promisiunilor care le-au fost făcute. Afirmaţia anticipează concluzia din 11:39: „Şi aceştea toţi, mărturisindu-se pren credinţă, n-au luat făgăduinţa” (BIBL.1688). Aşadar, realităţile şi personajele din vremea vechiului legămînt stau sub semnul nedesăvîrşirii, fiindcă desăvîrşirea vine în Hristos. 11:16 Autorul reia tema „cetăţii”, înţelese ca ţintă a peregrinării pămînteşti (cf. 11:10; 12:22; 13:14), amintind de simbolistica folosită în cartea Apocalipsei (Ierusalimul ceresc descris ca o cetate de aur). 11:17-19 Secţiunea prezintă „aporia” lui Avraam, cel căruia Dumnezeu i-a promis un moştenitor, pe Isaac. Ulterior, Dumnezeu, punînd la încercarea credinţa lui, i-a cerut patriarhului să-l jertfească pe singurul său fiu. Deşi textul biblic veterotestamentar nu ne dă niciun fel de informaţii despre trăirile ori gîndurile lui Avraam, autorul Epistolei către evrei apreciază că Avraam a considerat „că şi de morţi a învie putearnic e Dumnezău” (BIBL.1688). ♦ Sf. Ioan Hrisostomul observă că dificultatea lui Avraam este mai mare decît a celorlalte personaje biblice, fiindcă aici „credinţa s-a opus credinţei şi porunca s-a opus promisiunii”. Potrivit predicatorului răsăritean (IOAN

694

NOVUM TESTAMENTUM II

HRIS., EVR., col. 174), Avraam l-a primit pe Isaac ejn parabolh/' (într-o pildă NTB, în pildă BIBL.1688), adică ejn uJpodeivgmati sau ejn aijnivgmati, căci berbecul a fost o reprezentare (parabolhv) a lui Isaac. Jertfa a fost dusă la capăt şi Isaac a fost jertfit în intenţie (th/' proairevsei). 11:20-22 Celorlalţi patriarhi (Isaac, Iacov, Iosif) li se alocă mai puţin spaţiu decît lui Avraam. Trebuie observat că episoadele selectate de autor au în vedere binecuvîntările sau „testamentele” date de Isaac, Iacov sau Iosif urmaşilor lor. Toate sînt o expresie a credinţei, fiindcă fac referire la lucruri care urmează să aibă loc. 11:23-29 Următoarea secţiune importantă din acest lung capitol (v. 23-29) îl aşază în centru pe Moise, eroul eliberator al poporului Israel şi personajul principal al cărţii Ieşirea. Autorul selectează doar cîteva episoade pentru a arăta că viaţa lui Moise stă sub semnul credinţei: copilăria sa, refuzul tînărului Moise de a rămîne în casa lui Faraon, părăsirea Egiptului, sărbătorirea Paştelui în Egipt şi trecerea prin Marea Roşie ca pe uscat. ♦ Afirmaţia din v. 27 (Cu credinţa au lăsat Eghipetul, netemîndu-se de frica împăratului BIBL.1688) nu se potriveşte cu ceea ce ştim din Ieş. 2:14, verset potrivit căruia Moise a fost cuprins de frică şi a fugit din Egipt. Sf. Ioan Hrisostomul semnalează această discrepanţă şi propune o soluţie: arătarea lui Moise înaintea lui Faraon este cea care demonstrează credinţă şi curaj (IOAN HRIS., EVR., col. 181). 11:30-31 Autorul face şi o referire la cartea Iosua, însă, în mod neaşteptat, nu se opreşte asupra figurii personajului care dă numele cărţii şi care a condus poporul în Ţara Promisă, ci o elogiază pe „Raav curva”, femeia care a găzduit iscoadele israelite venite să cerceteze Ierihonul (Ios. 2). 11:32 Autorul se foloseşte de un procedeu retoric pentru a imprima relatării un tempo mai dinamic şi menţionează alte cîteva personaje importante, unele din cartea Judecătorii (Ghedeon, Barac, Samson, Iefta) şi altele din cărţile 1 şi 2 Regi (David, Samuel şi profeţii). 11:33 Versetul marchează începutul unei secţiuni care nu mai are în centru eroi sau conducători proeminenţi, ci acţiuni sau fapte. Naraţiunea este construită într-un anticrescendo, de la fapte de vitejie şi izbînzi, la tortură, persecuţii şi moarte. Deşi autorii acţiunilor nu sînt pomeniţi pe nume, cititorul ideal ar trebui să-i recunoască în virtutea familiarizării sale cu naraţiunile veterotestamentare. ♦ Remarca privitoare la cei care „au astupat gurile leilor” (BIBL.1688) se referă cel mai probabil la Daniel, eroul cărţii cu acelaşi nume (Dan. 6:7-24).

11:35 Firul narativ al acestui capitol se îndreaptă către acele episoade din istoria poporului evreu care sînt marcate nu doar de succes şi biruinţe, ci şi de martiraj. Istoria sacră este folosită pentru a demonstra că persecuţiile îndreptate împotriva comunităţii nu sînt o noutate, ci au corespondent în trecut. Fondul narativ pe care îl împărtăşesc autorul epistolei şi destinatarii conţine nu doar relatări despre femeile care şi-au primit înapoi morţii (aluzie la minunile săvîrşite de Ilie şi de Elisei), cît şi povestiri precum cea despre Eleazar, bătrînul care a acceptat martiriul în locul eliberării cu preţul încălcării legii (2Mac. 6). Tot în această categorie intră mama celor şapte fii care, în urma refuzului de a se supune poruncilor lui Antioh Epiphanes, a fost torturată şi omorîtă alături de copiii ei (2Mac. 7). ♦ Termenul mîntuire (nepriimind mîntuirea BIBL.1688) traduce gr. ajpolutrwsi" (‘izbăvire’, ‘răscumpărare’) 11:36 Secvenţa gr. pei'ran lambavnein (‘a avea parte de’, ‘a suferi’; BDAG) a fost calchiată în primele versiuni: ispită priimiră NTB, ispită au luat BIBL.1688. În acest context termenul „ispită” nu are conotaţie negativă, ci este folosit cu sens denotativ. 11:37 Cîteva expresii din acest verset sînt folosite în 1 Clement 17:1. Epistola atribuită episcopului Romei îi prezintă pe profeţii Ilie şi Elisei ca pilde vrednice de urmat şi scrie că aceştia „au umblat în piei de capră şi în piei de oaie” (ejn devrmasin aijgeivoi" kaiV mhlwtai'" periepavthsan). Textul din Evrei 11:37 nu conţine vreun nume, ci vorbeşte la modul general despre încercările prin care au trecut credincioşii din vechime. Trebuie observat că în 1 Clement ordinea enumerării este inversată în raport cu textul din Evrei (perih'lqon ejn mhlwtai'", ejn aijgeivoi" devrmasin „au pribegit în haine de oaie, în piei de capră”) şi că autorul foloseşte verbul peripatevw, nu perievrcomai, ca în Evrei. Este puţin probabil ca cele două scrieri să fi preluat în mod independent aceste imagini din Septuaginta, fiindcă expresia ai[geion devrma nu este de origine septuagintală. 11:39 Verbul marturevw are şi sensul de ‘a valida’, ‘a aproba’, ‘a vorbi de bine’ (BDAG, s.v. marturevw 2b). Atunci cînd este folosit la diateza pasivă, poate însemna ‘a primi mărturie [favorabilă]’ (cf. Evr. 11:2, 4, 5). NTB ţine cont de acest aspect, de aceea textul tipărit la Bălgrad este mai uşor de înţeles (aceştea toţi luară mărturie pren credinţă) decît cel din BIBL.1688 (aceştea toţi, mărturisindu-se pren credinţă). ♦ Despre toţi eroii credinţei, unii individualizaţi, iar alţii pomeniţi doar aluziv, se afirmă că „n-au luat făgăduinţa” (BIBL.1688). Autorul foloseşte singularul, fiindcă făgăduinţa e unică şi îşi are împlinirea în Hristos.

COMENTARII

695

11:40 Gr. problevpw poate însemna atît ‘a prevedea’, cît şi ‘a asigura’, ‘a furniza’ (în sensul lat. provideo, care este etimonul ultim al românescului „provizie”). Traducătorii BIBL.1688 au preferat o echivalare literală: Dumnezău pentru noi oarece mai bun mai nainte văzînd;

Capitolul al 12-lea 12:1 Termenul tărhat din NTB (sarcină BIBL.1688) traduce gr. o[gko" (VULG. pondus). ♦ Secvenţa gr. thVn eujperivstaton aJmartivan a fost tradusă prin „păcatul cel cu bun prilejiu” în BIBL.1688, însă sensul cel mai probabil al lui eujperivstato" (considerat de biblişti un derivat al lui periivsthmi ‘a înconjura’) este, potrivit lexicoanelor moderne, „care înconjoară cu uşurinţă” (LSJ easily besetting; BDAG easily ensnaring, obstructing, constricting). În lumina acestor observaţii, soluţia propusă de NTB (păcatul de carele sîntem împrejuraţi) redă mai bine sensul textului grec. 12:2 Gr. katafronevw are de regulă un sens mai puternic decît cel întîlnit în primele traduceri româneşti (nu gîndi NTB; negîndind BIBL.1688), de aceea l-am tradus prin ‘a dispreţui’ (cf. confusione contempta VULG.). ♦ Ruşinea la care se referă autorul epistolei este cea asociată răstignirii, pedeapsă exemplară rezervată îndeobşte celor mai periculoşi criminali ai vremii. În mod paradoxal, Hristos a răsturnat codul social al vremii sale, desconsiderînd ruşinea cauzată de răstignire, şi a ajuns să şadă la dreapta tronului lui Dumnezeu. Prezentarea acelaşi „parcurs”, care include atît răstignirea, cît şi glorificarea, se întîlneşte în Fil. 2:8-10. Exemplul dat de „începătoriul şi săvîrşitoriul credinţeei” (NTB) trebuie imitat şi de către credincioşi, fiindcă şi ei sînt înjosiţi şi desconsideraţi din cauza ataşamentului lor faţă de Hristos. 12:4 Destinatarilor li se pune în vedere că „lupta” lor încă nu a atins intensitatea maximă, fiindcă niciun membru al comunităţii nu a fost adus în situaţia de a-şi vărsa sîngele pentru Hristos (că încă nu pînă la sînge aţi stătut împotrivă BIBL.1688). Acest detaliu poate fi folosit în sprijinul ideii că, deşi scrisă la o generaţie după cea a apostolilor, epistola provine dintr-un context socio-politic în care martirajul încă nu este o realitate. ♦ Sf. Ioan Hrisostomul comentează pasajul astfel: „Nu v-aţi supus încă morţii; pierderea a mers pînă la bani, reputaţie, prigonire. În vreme ce Hristos şi-a vărsat sîngele pentru voi, voi nu v-aţi vărsat sîngele pentru voi înşivă. El s-a luptat pentru adevăr pînă la moarte, luptînd pentru voi; dar voi încă nu aţi ajuns în primejdii care ameninţă cu moartea” (IOAN HRIS., EVR. col. 37-43). 12:5-6 Termenul mîngăiare din NTB, respectiv BIBL.1688, traduce în mod eronat gr. paravklhsi", care în context are înţelesul

de ‘îndemn’. ♦ Dificultăţile prin care trece comunitatea de credincioşi sînt explicate de autor cu ajutorul unui pasaj din Parim. 3:11-12: Dumnezeu este asemenea unui tată iubitor care îşi pedepseşte (gr. paideuvei, ceartă NTB, BIBL.1688) copiii. 12:6-7 Acceptarea de către credincioşi a disciplinei dumnezeieşti are drept corelativ ideea că Dumnezeu „se poartă” cu ei (gr. prosfevretai, să va arăta NT.1688, să apropie BIBL.1688) ca un părinte cu fiii săi. Pentru a întări ideea, autorul apelează la obiceiurile contemporane lui, dintr-o vreme în care pedeapsa corporală era o regulă în educarea copiilor. Disciplina severă aplicată copiilor este un semn al legitimităţii lor, fiindcă, potrivit uzanţelor vremii, un părinte nu se interesa de educaţia fiilor „din flori”. 12:8 Spre deosebire de NTB, BIBL.1688 nu redă în mod consecvent gr. paideiva (certare în 12:7, învăţătură în 12:8). ♦ Termenul copil (gr. novqo", pl. copii NTB şi copili BIBL.1688; cf. ngr.  kovpelo" ‘bastard’) are în româna veche sensul de ‘copil nelegitim’ (fecior din curvie BIBL.MICU). După unii cercetători, cea mai timpurie ocurenţă a acestui termen datează din 1545, într-un document emis de Radul-Vodă. Modul în care este întrebuinţat termenul în Îndreptarea legii („Cînd se culcă cu muiare afară de casa lui, acela copil ce va face se cheamă copil”) l-a determinat pe A. Niculescu să considere că în aceeaşi perioadă copil era folosit atît cu sens denotativ (‘enfant’), cît şi cu sens peiorativ (‘bastard’). Diferenţa dintre cele două sensuri era probabil marcată cu ajutorul accentului: copíl vs. cópil. (NICULESCU, TERMENI, p. 237-238). 12:9 Secvenţa patevre" th'" sarkov" (lit. „părinţii de carne”) îi denumeşte pe părinţii trupeşti, biologici (ai trupului nostru părinţi BIBL.1688). Topica nefirească din NTB (trupurilor noastre am avut certători părinţii) îngreunează înţelesul versetului. 12:10 Autorul pune în opoziţie disciplina aplicată de părinţi (în puţinea vreame NTB, spre puţine zile BIBL.1688) cu disciplina aplicată de Dumnezeu, care are un scop folositor, anume de a-i face pe credincioşi să participe la sfinţenia lui: ca să fim părtaşi vieţiei sfinte a lui NTB, ca să ne împreunăm svinţirii lui BIBL.1688. ♦ Secvenţa spre folosul nostru din NTB transpune fidel ad commodum nostrum din BEZA 1580. O traducere exactă a textului grec (ejpiV toV sumfevron), care nu conţine pronumele personal, se întîlneşte în BIBL.1688: spre folos. 12:11 Gr. eijrhnikov" (‘paşnic’, ‘liniştit’) a fost tradus mai întîi prin lin (NTB) şi apoi prin de pacea (BIBL.1688). ♦ Participiul deprinşi din BIBL.1688 surprinde mult mai bine sensul gr.

696

NOVUM TESTAMENTUM II

gegumnasmevnoi (‘antrenaţi’; cf. exercitati VULG.) decît termenul ispitiţi din NTB.

12:12 Tonul epistolei se schimbă, fiindcă autorul inserează o scurtă încurajare, menită să ridice moralul ascultătorilor. Vocabularul folosit în verset este tributar textului din Is. 35:3, în care profetul anunţă un dublu mesaj: judecată pentru cei răi şi mîntuire pentru cei credincioşi. 12:13 Forma „roade” din textul publicat în BIBL.1688 (ediţia patriarhiei) este eronată. Termenul corect este „roate”, corespunzînd gr. trociaiv (‘urme lăsate de trecerea roţilor’). Metafora folosită de autor trimite la urmele adînci formate de trecerea succesivă a carelor folosite pentru transport. Din raţiuni de ordin stilistic am preferat termenul „cărare”. NTB evită literalismul, în favoarea unei traduceri libere: „îmblaţi derept cu picioarele voastre”. ♦ Gr. ejktrevpw poate însemna atît ‘a (se) întoarce’, cît şi ‘a se scrînti’. Prezenţa verbului „a vindeca” în acelaşi verset i-a făcut pe unii cercetători să considere că autorul epistolei are în vedere al doilea sens, atestat în scrierile medicale (BDAG, s.v. ejktrevpw 2: to be wrenched, be dislocated). ♦ Potrivit Sf. Ioan Hrisostomul, metaforele din v. 13 sînt împrumutate din lumea sportului, ca şi cînd autorul epistolei s-ar adresa unor alergători, boxeri sau luptători. Comentatorul răsăritean consideră că îndemnul trociaV" ojrqaV" poiei'te înseamnă „umblaţi drept” (ojrqaV badivzete), adică fără îndoieli, iar prin gr. toV cwlovn (carele-i şchiup NTB; ce e şchiop BIBL.1688) trebuie să înţelegem de fapt thVn cwleivan (‘ologire’). Cel care umblă drept împiedică înrăutăţirea condiţiei sale şi revine la starea anterioară, în vreme ce un olog care aleargă îşi înrăutăţeşte boala. Mesajul acestui verset ar fi deci următorul: însănătoşirea (morală) nu este dincolo de puterile noastre (IOAN HRIS., EVR., col. 209). 12:15 Versetul face tranziţia de la un îndemn general („Urmăriţi pacea”; v. 14) la un avertisment în care întîlnim din nou verbul uJsterevw (a cădea NTB, a scădea BIBL.1688, a se abate BIBL.CORN.1924), de această dată în asociere cu un complement („harul lui Dumnezeu”). ♦ Folosind partea de final a versetului din Deut. 29:17 („Nu cumva vreunul dintre voi să fie rădăcină din care se ridică fiere şi amar!” SEPT.NEC I), autorul îi previne pe credincioşi asupra influenţei negative venite din partea unei persoane (denumite metaforic rJivza pikriva", rădăcină amară NTB, rădăcină de amărăciune BIBL.1688), care ar putea aduce în sînul comunităţii un spirit de rebeliune. În contextul veterotestamentar, pericolul avut în vedere de autorul sacru este idolatria, însă pentru creştinii din sec. I pericolul cel mai mare era apostazia. ♦ Citatul veterotestamentar nu este exact, deoarece din secvenţa ejn colh'/ kaiV pikriva/ a fost păstrat numai al doilea element, transformat în determinant al substantivului rJivza. Pe de altă parte, este foarte posibil

ca autorul epistolei să fi scris iniţial ejn colh',/ devenit, în urma procesului de transmitere a textului, enjoclh/' (făcînd pacoste NTB, dodeiaşte BIBL.1688, să facă sminteală BIBL.MICU). 12:16-17 Contraexemplul adus în atenţia destinatarilor este Esau, personaj eminamente negativ (curvariu sau spurcat, NTB), care în schimbul unei mîncări şi-a înstrăinat taV prwtotovkia (‘dreptul de întîi născut’ BIBL.CORNIL.1924). ♦ Gr. taV prwtotovkia reprezintă un hapax în NT, fiind întîlnit în doar cîteva pasaje din VT: Fac. 25:31-34 (episodul evocat de autorul epistolei), Deut. 21:17 şi 1Paral. 5:1. Echivalarea lui în limba română le-a pus probleme traducătorilor, după cum indică primele versiuni româneşti. Soluţia din NTB încearcă să lămurească sensul originalului cu ajutorul unei parafraze: destoiniciia naşterei lui dintîi. Prin contrast, formularea din BIBL.1688 este mai concisă, dar mai opacă: naşterile dentîiu. Îmbunătăţirea adusă de BIBL.MICU se rezumă la înlocuirea pluralului cu singularul: naşterea sa cea dentîiu. ♦ Gr. metavnoia pare să aibă în acest context nu sensul teologic întîlnit în cele mai multe traduceri (pocăinţă NTB, BIBL.1688), ci sensul de ‘răzgîndire’. Deşi cei mai mulţi comentatori consideră că termenul metavnoia trebuie pus în relaţie cu Esau, logica internă a episodului din Fac. 27:30-38 sugerează că termenul grec trebuie pus în relaţie cu Isaac. Deşi Esau a căutat cu lacrimi să schimbe decizia tatălui său, n-a mai putut determina metanoia (‘răzgîndirea’) acestuia. Patriarhul a refuzat să revină asupra deciziei sale, iar binecuvîntarea a rămas în „patrimoniul” lui Iacov. 12:18 Traducătorul BIBL.1688 a redat în mod incorect doi termeni din acest verset: gr. gnovfo" (volbură NTB) a fost tradus prin „nori”, iar gr. quvella (‘furtună’, vifor BIBL.MICU) a fost echivalat prin ceaţă. Pentru a doua problemă de traducere putem avansa o explicaţie: traducătorul va fi citit kuvfella (‘nori de ceaţă’) în loc de quvella, deoarece felul în care e tipărită secvenţa kaiV quevllh/ în BIBL.FRANKF. face posibilă o astfel de confuzie. 12:19 Gr. paraitevomai are aici sensul de ‘a cere’, întîlnit şi în Marc. 15:6 (MOULTON-MILLIGAN, BDAG), nu de ‘a refuza’. 12:20 Secvenţa ce să răspundea din BIBL.1688 corespunde gr. toV diastellovmenon (‘ce fusese poruncit’, ce li să zicea BIBL.MICU). Porunca la care face trimitere autorul este prezentată în Ieş. 19:12-13. ♦ La finalul versetului textul bizantin conţine adaosul h] bolivdi katatoxeuqhvsetai „sau cu săgeata să fie străpunsă” (au cu săgeată să să săgeate NTB, au cu zvîrlituri să vrea săgeta BIBL.1688), inserat probabil de unii scribi care au simţit nevoia să întregească citatul cu ajutorul Septuagintei.

COMENTARII

697

12:21 Gr. fantavzw se întîlneşte diateza pasivă cu înţeles activ (‘a se arăta’, ‘a apărea’), fiind întrebuinţat mai ales pentru a denumi fenomene care depăşesc sfera obişnuitului (i.e. manifestări ale sacrului, teofanii etc.). Participiul toV fantazovmenon a fost tradus după cum urmează: ce i să arăta NTB, cea ce să năluciia BIBL.1688, cel ce să vedea BIBL.MICU. 12:22-23 Cea mai timpurie referire neotestamentară la Ierusalimul ceresc se întîlneşte în Gal. 4:25, parte a unui pasaj care combate în mod dur ideea că descendenţii lui Avraam sînt cei care adoptă semnul exterior al legămîntului – circumcizia. Expresia cea mai sofisticată a acestei teologii incipiente, care diminuează importanţa Ierusalimului istoric şi glorifică Ierusalimul ceresc, se întîlneşte în Apoc. 21. ♦În NTB finalul versetului (şi cătră multe mii de îngeri) urmează BEZA 1580 (kaiV muriavsin ajggevlwn), al cărei editor a mutat gr. panhguvrei (‘adunare sărbătorească’) în versetul următor. Versiunea românească foloseşte un singur termen (săbor) pentru a reda secvenţa panhguvrei kaiV ejkklhsiva./ ♦ Secvenţa zbor de zeci de mii de îngeri din BIBL.1688 traduce textul grec muriavsin ajggevlwn panhguvrei (‘adunarea zecilor de mii de îngeri’). ♦ Gr. teteleiwmevnwn se acordă cu dikaivwn şi ar trebui tradus printr-un determinant de genul masculin (desăvîrşiţi BIBL.CORN.1924), nu feminin sau neutru ca în BIBL.1688 (ceale săvîrşite). 12:24 Gr. rJantismov" (‘stropire’) este înrudit cu rJantivzw, verbul folosit în Evr. 9:13, 19, 21 pentru a denumi stropirea ceremonială cu sînge animal, conform cerinţelor vechiului legămînt. În acest verset, „sîngele stropirii” la care se referă autorul nu este cel al animalelor de jertfă, ci sîngele lui Iisus Hristos, care „vorbeşte mai bine decît Abel”. Deşi autorul nu dezvoltă afirmaţia, sensul comparaţiei ar putea fi acesta: în vreme ce sîngele lui Abel strigă din pămînt, cerînd pedepsirea crimei comise (Fac. 4:10), sîngele lui Iisus se varsă nu pentru pedepsirea, ci pentru iertarea păcătoşilor (DBI, p. 2). ♦ Atît NTB, cît şi BIBL.1688 inversează sintaxa din original, transformînd termenul stropire în regentul termenului sînge, drept care ai{mati rJantismou' (sîngele stropirii BIBL.MICU) devine stropirea sîngelui. 12:25 Gr. ajpostrevfw are sensul de ‘a se întoarce’ sau ‘a respinge’, însă traducerea lui este deficitară atît în NTB (de vom încungiura), cît şi în BIBL.1688 (ceia ce urîm). O îmbunătăţire a traducerii întîlnim în BIBL.MICU (nu vom suferi). ♦ Autorul epistolei compară teofania de pe Muntele Sinai (momentul în care a fost dată Legea) cu mesajul rostit de Iisus, care vorbeşte din ceruri. Vechii evrei n-au scăpat de pedeapsă atunci cînd s-au răzvrătit împotriva celui care le vorbea de pe pămînt, prin urmare nici destinatarii nu vor scăpa de judecata lui Dumnezeu, dacă îl părăsesc pe Iisus, cel care le vorbeşte din ceruri. ♦ Secvenţa „prin cuvinte le aducea

cerul pe pămînt” (BIBL.ANANIA) deformează sensul originalului, atribuind verbului crhmativzw (‘a avertiza’, ‘a înştiinţa’, ‘a face cunoscut un mesaj’) înţelesuri pe care acesta nu le are. În plus, traducerea anulează opoziţia clară dintre ejpiV gh'" şi ajp j oujranw'n, prezentă în textul grec. 12:26-28 Finalul acestui capitol este dominat de o metaforă eshatologică neobişnuită: „zguduirea lumii”. În versetele anterioare autorul epistolei i-a îndemnat pe ascultători să nu ignore glasul Celui care vorbeşte, fiindcă stăpînul glasului este cel care, după ce a zguduit cîndva pămîntul, va zgudui încă o dată nu doar pămîntul, ci şi cerul, aducînd schimbarea (metavqesin, treacerea NTB, primenirea BIBL.1688, schimbarea BIBL.MICU) realităţilor clătinate (lucrurilor nestătătoare NTB, celor ce să clătescu BIBL.1688, celor ce să clătesc BIBL.MICU). În urma acestui proces vor rămîne numai lucrurile care nu pot fi clătinate (taV mhV saleuovmena, ceale ce nu să clătescu BIBL.1688). Realitatea finală, se precizează în v. 28, este Împărăţia lui Dumnezeu (împărăţie neclătitoare NTB, împărăţiia cea nemişcată BIBL.MICU, cf. regnum immobile VULG.), pe care creştinii o primesc şi pentru care trebuie să fie recunoscători. ♦ Pentru gr. eujlavbeia, etimonul termenului „evlavie”, întîlnim soluţii precum frică (NTB), ruşine (BIBL.1688) sau bună cucernicie BIBL.MICU.

Capitolul al 13-lea 13:2 Între virtuţile recomandate de autor se numără şi filoxeniva (darea sălaş NTB, iubirea de striini BIBL.1688, iubirea de streini BIBL.MICU), pomenită de apostolul Pavel în Rom. 12:13. Între personajele din VT care s-au arătat ospitalieri faţă de îngeri călătorind incognito se numără Avraam, Lot şi părinţii lui Samson. ♦ În secvenţa e[laqon tine" xenivsante" participiul exprimă ideea principală, iar verbul e[laqon are valoare circumstanţială (ROBERTSON, p. 551), înţelegere care se reflectă şi în traducerile româneşti: unii neştiind priimiră în sălaş NTB, neştiind, oarecarii sălăşluiră BIBL.1688, neştiind, au priimit oaspeţi BIBL.MICU. 13:3 Versetul conţine un indiciu că persecuţiile îndreptate împotriva creştinilor au dus la arestarea şi întemniţarea unora dintre membrii comunităţii. 13:4 Recomandările privind căsătoria (gr. gavmo", căsătoriia NTB, BIBL.MICU, nuntă BIBL.1688) nu diferă în nicio privinţă de cele întîlnite în iudaism. Autorul distinge între povrnou" (necuraţi NTB, curvari BIBL.1688, BIBL.MICU) şi moivcou" (‘adulteri’, curvari NTB, preacurvari BIBL.1688, BIBL.MICU), al doilea termen fiind rezervat persoanelor care întreţineau relaţii sexuale extramaritale cu o persoană căsătorită. 13:5 Secvenţa sosască-vă carele-s aiave din NTB este obscură.

698

NOVUM TESTAMENTUM II

Autorul le cere destinatarilor să fie mulţumiţi cu ceea ce au (cf. destuliţi fiind cu cealea ce aveţi BIBL.1688, îndestulaţi cu ceale ce aveţi BIBL.MICU), cerinţă ce aminteşte de îndemnul lui Iisus din Mat. 6:25 sau de observaţia lui Pavel că „dacă avem cu ce să ne hrănim şi cu ce să ne îmbrăcăm, ne va fi de ajuns” (1Tim. 6:8 BIBL.CORN.1924). O idee similară se întîlneşte în 1Tim. 6:6. ♦ Citatul folosit de autor pentru a-i mîngîia pe credincioşi provine din Deut. 31:6. În Septuaginta verbele sînt la persoana a treia („Domnul Dumnezeul tău, Care merge înaintea voastră cu voi şi este între voi, nu te va lăsa şi nu te va părăsi” SEPT.NEC I), însă autorul epistolei a folosit persoana întîi, pentru a da mai multă forţă promisiunii făcute de Dumnezeu poporului său. 13:7 Acesta este primul din cele trei versete în care autorul se referă la conducătorii (mai marii NTB, BIBL.MICU, povăţuitorii BIBL.1688) comunităţii. Aceştia au fost cei care le-au vestit iniţial cuvîntul lui Dumnezeu şi merită să fie luaţi ca pildă de credinţă. Faptul că autorul le cere destinatarilor să evalueze ce sfîrşenie au avut viaţa lor (NTB; cf. qui fuerit exitus conversationis ipsorum BEZA 1580), adică felul lor de vieţuire (istovul petreacerii, BIBL.1688, săvîrşirea vieţii BIBL.MICU) este un indiciu suplimentar că de la răstignirea lui Iisus şi pînă la scrierea epistolei a trecut o perioadă considerabilă, timp în care conducătorii de început ai comunităţii au murit. În mod surprinzător, unii autori (BRUCE, p. 20-22) nu iau în considerare elementele din acest capitol atunci cînd discută data cărţii. 13:9 Verbul parafevrw poate fi folosit la propriu cu sensul de ‘a duce’, ‘a îndepărta’ sau, metaforic, cu sensul de ‘a seduce’ (BDAG. s.v. parafevrw). În primele versiuni, traducerea imperativului mhV parafevresqe este imprecisă: să nu vă împrejuraţi NTB, nu vă învăluiţi BIBL.1688, să nu vă mutaţi BIBL.MICU. ♦ Nu este limpede ce trebuie înţeles prin „multe fealiuri de învăţături şi streine” (NTB), însă partea a doua a versetului sugerează că autorul contracarează o posibilă influenţă iudaizantă prezentă în sînul comunităţii de credincioşi. Din gama de precepte de sorginte iudaică este selectată doar cea privitoare la kashrut (setul de prescripţii alimentare prin care se stabileşte ce este şi ce nu este permis pentru consum). Versetul anulează implicit distincţia „curat⁄necurat”, subliniind că inima trebuie întărită „prin har” (gr. cavriti, cu mila NTB, cu daru BIBL.1688, cu darul BIBL.MICU), nu prin „mîncări” (mîncare NTB) care nu le-au fost de folos celor care au „umblat” în ele. ♦ Deşi bebaiovw poate avea în anumite contexte sensul de ‘a adeveri’ (BIBL.1688), traducerea corectă în contextul de faţă este ‘a întări’ (NTB). 13:10 BIBL.1688 conţine o eroare de tipar în acest verset: nu avem voie în loc de nu au voie (gr. oujk e[cousin ejxousivan, nu au puteare BIBL.MICU). Eroarea se datorează influenţei

primului avem, de la începutul versetului. 13:11 Autorul foloseşte prezentul literar (eijsfevretai, să bagă înlăuntru BIBL.1688, BIBL.MICU; katakaivetai, să ardu BIBL.1688, le ard BIBL.MICU) pentru a discuta realităţi care nu mai sînt practicate în vremea lui. Traducătorul NTB a marcat distanţa istorică dintre epoca jertfelor aduse în vechime şi epoca autorului cu ajutorul imperfectului (ducia, ardea). 13:12 Termenul „oameni” din NTB nu traduce exact gr. laov" (norod BIBL.1688, BIBL.MICU, populus VULG.2). ♦ Autorul face o paralelă între jertfele veterotestamentare şi jertfa lui Iisus, pornind de la o realitate pe care cititorii săi o cunoşteau probabil din tradiţia orală: Iisus a fost răstignit în apropierea cetăţii, dincolo de ziduri, după cum atestă Ioan 19:20. Bruce observă că paralelă este imperfectă, în sensul că animalele de jertfă ale căror trupuri erau arse în afara taberei erau totuşi sacrificate în tabără (BRUCE, p. 380). 13:13 Termenul micşurare din NTB, corespunzînd gr. ojneidismov" (ocară BIBL.1688, BIBL.MICU; opprobrium BEZA 1580) este probabil folosit de traducător cu sensul de ‘înjosire’. ♦ Autorul le cere destinatarilor să accepte ieşirea din perimetrul cultic şi religios al iudaismului (identificat metaforic cu ajutorul termenului tabără), pentru a-şi arăta solidaritatea cu Iisus şi atunci cînd sînt trataţi cu dispreţ de către societate. 13:15-16 Faptul că sistemul levitic de jertfe a fost desfiinţat nu înseamnă că membrii comunităţii nu aduc niciun fel de jertfe. Dimpotrivă, jertfele au fost spiritualizate, căci prin Hristos credincioşii îi aduc lui Dumnezeu „jîrtvă de laudă”, adică „roada buzelor ce mărturisescu numele lui” (BIBL.1688). Din categoria jertfelor fac parte, de asemenea, eujpoii?a (‘binefacerea’; fapte bune NTB, facerea de bine BIBL.1688, BIBL.MICU) şi koinwniva (‘generozitate’; milostenie NTB, împreunare BIBL.1688, împărtăşire BIBL.MICU). ♦ În NTB versetul 15 este incomplet (să ducem lui Dumnezău laudei), fiindcă echivalentul pentru qusiva (‘jertfă’) a fost omis, probabil în urma unei erori făcute de tipografi. ♦ Felul în care este tradus verbul eujarestei'tai în BIBL.MICU (să îmblînzeaşte) poate sugera ideea că Dumnezeu este asemenea zeităţilor păgîne care sînt „îmblînzite” cu ajutorul jertfelor. 13:17 Gr. peivqw (folosit aici la diateza pasivă) are înţelesul de ‘a asculta’, ‘a se supune’. Credincioşilor li se cere să se supună conducătorilor (mai marilor NTB, povăţuitorilor BIBL.1688, mai-marii BIBL.MICU), fiindcă aceştia veghează (priveaghe

COMENTARII

699

BIBL.1688, priveghiiază BIBL.MICU) asupra sufletelor celor pe care îi au în grijă şi vor da socoteală de ele. ♦ Partea de final a versetului (fără de folos iaste voao aceasta BIBL.1688, aceasta nu vă easte voao de folos BIBL.MICU) ar trebui citită ca un condiţional-optativ: „aceasta nu v-ar fi de folos”. Pronumele tou'to se referă cel mai probabil la munca de priveghere spirituală desfăşurată de conducătorii comunităţii. 13:18 Gr. peiqovmeqa exprimă nu o speranţă (nădejduim NTB, BIBL.1688, nădăjduim BIBL.MICU), ci o convingere. Autorul este convins că are un cuget bun (cunoştinţă bună NTB, bună ştiinţă BIBL.1688, bună cunoştinţă BIBL.MICU) şi că trăirea lui este motivată de scopuri bune. 13:19 Gr. ajpokaqistavnw (hapax legomenon în Evrei) este folosit în NT mai ales pentru a descrie vindecarea unor persoane de către Iisus (Mat. 12:13, Marc. 3:5, 8:25). În contextul de faţă este folosit cu sensul de ‘a înapoia’, ‘a reda’, ‘a restitui’. Nuanţa de pasiv din original (ajpokatastaqw') se pierde în primele traduceri: ca să mă întornu NTB, ca să sosescu BIBL.1688, ca să mă întorc BIBL.MICU. 13:20-21 Gr. ajnavgw (‘a ridica’, ‘a înălţa’) este folosit cu referire cu referire la învierea lui Hristos din morţi numai aici şi în Rom. 10:7. Autorul face referire la tema învierii lui Iisus numai o singură dată, în aceste versete. ♦ Potrivit lui Bruce, precizarea că Iisus a fost adus din morţi „prin sîngele legămîntului veşnic” trebuie înţeleasă astfel: „Prin înviere Iisus a demonstrat că jertfa lui a fost acceptată de Dumnezeu, iar noul legămînt a fost întemeiat pe baza acelei jertfe” (BRUCE, p. 388). ♦ În textul bizantin

adjectivul ajgaqw'/ este însoţit de substantivul e[rgw/, menit să clarifice sensul v. 21. 13:22 Autorul îşi descrie epistola drept lovgo" paraklhvsew" (‘cuvînt de îndemn’; cuvîntul îndemnăriei NTB, cuvîntul mîngîierii BIBL.1688, BIBL.MICU) scris „în scurte cuvinte” (gr. diaV bracevwn, pre scurt NTB, BIBL.1688, BIBL.MICU). În Fapte 13:15, verset care descrie sosirea lui Pavel în Antiohia Pisidiei, aceeaşi sintagmă denumeşte o predică ţinută în sinagogă, în ziua de sabat. De altfel, unii comentatori consideră că Epistola către evrei are un pronunţat caracter omiletic (BRUCE, p. 389). 13:23 Gr. ajpoluvw, folosit pentru a descrie situaţia lui Timotei, poate fi interpretat în mai mutlte feluri: (1) ‘a elibera din închisoare’; (2) ‘a elibera dintr-o slujbă’; (3) ‘a trimite la drum’ (BDAG, s.v. ajpoluvw). În cazul în care Timotei a fost întemniţat, acesta ar fi unul dintre puţinele detalii care ancorează epistola în istorie. Din nefericire, autorul nu ne dă alte detalii care să ajute la datarea epistolei. 13:24 Ultimele cuvinte ale epistolei sînt rezervate salutărilor adresate conducătorilor bisericii şi „tuturor sfinţilor” (i.e. creştinilor): „Spuneţi închinăciune tuturor învăţătorilor voştri şi tuturor sfinţilor” (NTB). ♦ Manuscrisele bizantine şi BEZA 1580 conţin următoarea precizare la final: ProV" jEbraivou" ejgravfh ajpoV th'" jItaliva" diaV Timoqevou. Textul se regăseşte şi în primele traduceri româneşti: Scrisă-i la ovreai, din Italiia, pre Timoteiu NTB, Cătră evrei s-au scris de la Italia, pren Timotheiu BIBL.1688, Cartea cătră evrei easte scrisă din Italiia, prin Timoteiu BIBL.MICU.