Moris Van Cleve Axiologie

Moris van Cleve – Axiologie Ontologia stabileşte tonul pentru ce ar trebui să fie valoros, bun, să placă. Conform idealiştilor, ar fi bună o viaţă trăită în lumea cărţilor şi a ideilor, conform realiştilor – ar trebui să apreciem artele care exprimă principiile ordinii şi echilibrului, în timp ce conform existenţialiştilor ar trebui să apreciem artele mai neregulate, centrate pe autoexprimare. Atât în etică, precum şi în estetică, există o legătură între credinţele noastre despre realitatea ultimă şi ce ar trebui să găsim valoros în aceasta. Legătura între realitatea noastră şi valorile noastre este una a necesităţii. Dacă există un Bine, sarcina axiologilor este de a examina în detaliu în ce constă acest bine şi ce prescrie el. Idealismul, realismul şi neo-tomismul cred în posibilitatea definirii, localizării şi aplicării valorilor pe care cosmosul le conţine indiferent de dorinţele şi scopurile omului. Din perspectivă experimentalistă şi existenţialistă valorile sunt făcute de om. Ele sunt ceea ce omul spune că sunt – în experimentalism, printr-o examinare a consecinţelor, iar în existenţialism prin alegere. În materie de valori, mai ales etice, nu putem căuta în afara noastră prescripţii morale, pentru că a proceda astfel înseamnă a elimina posibilitatea alegerii. Indiferent ce parte adoptăm, este o chestiune de alegere. Toate filosofiile, cu excepţia poate a existenţialismului consideră că cosmosul este de partea noastră. Idealismul consideră că lumea ideilor ne oferă orientare, realismul crede într-o natură ordonată şi raţională care ne oferă direcţie, neo-tomismul de oferă Adevărul Absolut sau pe Dumnezeu pentru a ne lumina calea şi a ne orienta. Chiar şi experimentalismul crede într-o realitate ospitalieră care sprijină metoda ştiinţifică şi face posibilă şi probabilă rezolvarea de probleme. Această încredere este o judecată de valoare. Prin urmare, dorinţele noastre sunt anterioare şi mai reale ontologic, mai autentice existenţial decât realitatea despre care presupunem că vorbim. Idealismul Realitatea idealiştilor este Mintea Absolută care locuieşte cosmosul. Epistemologic, cunoaşterea este o aproximare a acestei Minţi prin absorbţia ideilor şi lărgirea minţii personale, imitând Mintea Absolută prin învăţarea simbolică. Această Minte Absolută pe care o împărtăşim poate fi gândită şi ca Sine Absolut. Este normal ca fiinţa umană să-şi extindă limitele perfectibilităţii sale, în orice direcţie posibilă, îmbrăţişând întreaga existenţă. Etica: imitarea Sinelui Absolut Apelând la metafora Persoanei Infinite, ilustrăm cum înţeleg idealiştii chestiunea valorii. Sinele Ultim sau Persoana Infinită conţine capacitatea absolută de a vedea şi face ceea ce e drept, fără dubiile şi incertitudinile omului obişnuit. Persoana infinită conţine direcţiile etice pe care noi le căutăm. Sarcina noastră axiologică este de a căuta persoana infinită şi prescripţiile morale conţinute în ea. Una dintre căile de a proceda la această căutare este

1

de a trece de la studiul persoanelor individuale la studiul grupurilor de oameni. Într-un grup, fiecare ia decizii morale, dar acţionează împreună pentru un scop mai larg, astfel evidenţiindu-se o personalitate mai largă şi prin urmare o moralitate mai demnă de încredere. Aceasta este ca şi cum am putea găsi un sine mai larg într-o comunitate de identităţi individuale. Numeroşi moralişti şi scriitori politici iluminişti au discutat existenţa unei „Voinţe populare” sau al unui „Simţ al comunităţii” care s-a exprimat în istorie. În puritanismul colonial, magistratul şef avea putere absolută deoarece era ales popular. Voinţa colectivă a produs un sine mai larg, o nouă entitate existenţială, Statul: Dumnezeu îşi exprimă voinţa nu printr-un monarh, ci printr-un individ. Reunirea mai multor indivizi călăuziţi de ideea binelui determină o voinţă mai largă, comună, care apoi, în persoana magistratului îşi asumă puterea absolută asupra lor. În circumstanţe mai democratice se aplică acelaşi principiu. Când oamenii trăiesc liberi împreună, ei gravitează treptat către o concepţie a grupului asupra cum vor să trăiască. Când acest model de viaţă este scris, se numeşte lege, iar când nu este scris se numeşte obicei. În orice caz, acesta este expresia unui sine mai larg al grupului, indiferent dacă acest grup este o bandă de stradă, un club, un sindicat, o societate naţională sau o întreagă civilizaţie. Acest sine mai larg reprezintă o treaptă pe lungul drum către persoana infinită. Această metodă nu este în realitate foarte satisfăcătoare pentru că ştim că adesea voinţa populară sau mintea de grup se schimbă adesea. Idealiştii caută ceva mult mai permanent şi mai demn de încredere. Se doreşte o regulă de conduită care să se aplice oriunde şi oricând, pe care să ne-o putem recomanda oricând indiferent de situaţie şi care să nu fie prea vagă pentru a putea fi aplicată în situaţiile concrete cotidiene. Un puternic candidat la acest statut este faimoasa Regulă de Aur: „Fă altora ceea ce ţi-ar place să-ţi facă şi ei ţie”. Deşi este asociată învăţăturilor creştine, această regulă nu este religioasă. Este în întregime laică în spirit şi conţinut. Este genul de afirmaţie pe care ar face-o persoana infinită. Totuşi această regulă este ancorată în persoana individuală şi produce egoism şi judecată de valoare egocentrică. Încep cu propriul meu sine. Cum creau Eu să fiu tratat, ce este bine pentru Mine. Această regulă spune că ce este bun pentru mine este bun pentru oricine. De aceea ea nu se ridică la nivelul de principiu moral. Kant era dezamăgit de aceasta întrucât, spunea el: aceasta nu poate fi o lege universală deoarece nu conţine bazele datoriei faţă de sine, nici ale datoriei de a iubi pe ceilalţi, nici ale obligaţiilor faţă de ceilalţi. Mai mult, este îndoielnic dacă regula funcţionează în practică (exemplul cu războiul rece şi relaţiile dintre SUA şi URSS). Kant formulează o expresie mai autentică a poziţiei idealiste. Kant insista că în realizarea alegerilor morale trebuie să ne distanţăm de noi, de sinele nostru individual şi de exerciţiul individual al voinţei. Trebuie să ne comutăm sinele de la experienţele morale empirice cotidiene, pentru a găsi ceea ce căutăm, aceasta deoarece „examinarea valorilor morale nu depinde de acţiunile pe care le vedem, ci de principiile lor interioare pe care nu le vedem.” Tărâmul empiric, pe care îl putem vedea, suscită ceea ce el numea imperative ipotetice, sau reguli care se aplică într-o circumstanţă sau alta pentru a ajunge la un

2

rezultat sau altul. Dar principiile interioare ale tuturor acţiunilor morale, ne vor conduce eventual la imperativul categoric care nu doar serveşte în orice circumstanţă, ci şi validează şi autentifică numeroasele noastre imperative ipotetice. Păstrând modelul idealist de ontologie – microcosm/ macrocosm – Kant comentează că omul este obligat numai prin raportare la propria voinţă. Individul se va conduce după „legea universală” într-un „tărâm al scopurilor” prin care Kant înţelege „unirea sistematică a unor fiinţe raţionale diferite prin intermediul legilor comune”. În acest „tărâm al scopurilor” vor fi găsite legile universale de conduită. Imperativul categoric al lui Kant afirmă: „acţionează numai în aşa fel încât în orice moment să poţi să vrei ca acţiunea ta să fie o lege universală”. Adică, fă celorlalţi nu doar ceea ce ai vrea ca ei să îţi facă ţie, ce ar trebui să facă toţi oamenii celorlalţi, respectând o lege universală. Aceasta este legea universală ce oferă asigurarea că cunoaştem Binele. Estetica: reflectarea idealului Estetica este răspunsul la întrebarea care este calitatea ultimă şi universală pe care o operă de artă o exprimă. În axiologie, idealismul este înţeles mai mult în sensul său literal. Universalele estetice, corespunzătoare universalelor morale şi epistemologice, pot fi gândite ca ceva ideal în viaţă, în sensul comun al termenului. A idealiza ceva înseamnă a transforma ceva real pentru a-l face mai apropiat de forma ideală. Sculptorul va încerca să surprindă persoana adevărată, idealizată a modelului. Tchaikovski romanticizează şi idealizează lumea iubirii, făcând-o mai pură şi mai splendidă decât este în realitate. Fotografia nu poate fi considerată în general o formă adevărată de artă deoarece aşa cum se întâmplă să fie în experienţa noastră; ocazional însă, ea poate fi artă prin surprinderea adevăratelor aspecte ale realităţii interioare a omului. Funcţia artistului nu este de a re-prezenta lumea simţurilor noastre, ci de a surprinde lumea ca Persoană Infinită, în forma sa perfectă. O operă de artă este recomandată a fi receptată şi a fi oferită tinerilor pentru formarea gustului lor estetic în măsura în care ea trece de imperfecţiunile şi defectele lumii empirice, de urâţenia şi prozaicitatea experienţei obişnuite pentru a prezenta transcendentul. Realismul Doctrina realistă (John Wild, 1948) susţine că: „simţul nostru comun” ne spune mai întâi că noi trăim într-o lume constând în mai multe lucruri, care sunt ceea ce sunt, indiferent de opiniile şi dorinţele umane; apoi, că prin folosirea raţiunii putem cunoaşte ceva din aceste lucruri care există de fapt; şi în al treilea rând că o astfel de cunoaştere este cel mai sigur ghid al acţiunii umane. Aceste trei afirmaţii exprimă răspunsurile filosofiei realiste la întrebările: ce este real, ce este adevărat şi ce este bun. Etica – legea naturii Lumea naturală este realitatea ultimă, şi prin urmare – baza valorii. Dacă abordăm problema a ceea ce este corect şi greşit urmând calea naturii, se pare că nu sunt prea

3

multe şanse de reuşită. Realitatea există, ea este existenţial pentru a fi privită şi cunoscută şi nu pare să aibă valoare în ea. Aceasta este o dificultate aparentă, spun naturaliştii. Tradiţia întemeiază morala prin apelul la natură: se spune fii tu însuţi, fii natural. Prin aceasta se înţelege o persoană de acţiune dorită şi preferată. A acţiona nenatural înseamnă a nu acţiona bine; o persoană nenaturală este considerată de obicei o persoană de evitat. Este falsă, o faţadă. A urma natura nu înseamnă hedonismul căutării de plăceri. Puritanii au greşit atunci când au considerat plăcerea ca fiind inerentă răului. A urma natura înseamnă a ne supune condiţiilor ei. Această conformare este cel mai înalt tip de virtute, deoarece înseamnă conformarea la ceea ce este real din punct de vedere existenţial şi, prin urmare, bun din punct de vedere existenţial. O altă modalitate de exprimare a acestei noţiuni este legea naturală. Este vorba de o lege naturală a conduitei care ne controlează la fel de insistent şi absolut precum adevărul natural şi ultim. Legea naturală în teoria etică este numită de obicei legea morală, iar prin acest termen înţelegem de obicei o lege a ceea ce este corect şi greşit care este inclusă în structura naturii. Natura conţine nu doar legea gravitaţiei, a termodinamicii, a energiei şi metabolismului, ci şi legi ale comportamentului entităţilor subumane şi legi ale conduitei umane. Referindu-ne la comportamentul de grup, există legi economice şi politice, precum legea cererii şi ofertei sau legea politică ce afirmă că puterea corupe iar puterea absolută corupe absolut. Realiştii afirmă că în comportamentul individual există o lege morală intrinsecă lumii reale şi naturale, de care oamenii trebuie să asculte dacă au ales să fie oameni. Interzicerea uciderii, minciunii, înşelătoriei, sunt tipuri de tabuuri morale care uneori chiar şi nescrise îşi păstrează funcţionalitatea în societăţile umane. Ele sunt la fel de imanente ca şi legea gravităţii. Mai mult, toţi oamenii cunosc aceste legi, indiferent dacă le pot exprima sau nu. Ei trăiesc în interiorul lor, dacă nu întotdeauna prin ele. Drepturile omului sunt construite în realitate şi nu pot fi încălcate de unii oameni împotriva altora. Prin urmare trebuie să luptăm împotriva încălcării drepturilor omului; nu putem rămâne oameni tolerând răul reprezentat de încălcarea lor. Suntem prinşi într-o realitate care ne cere să luptăm. Nu putem alege altă cale. Noţiunea realistă de teorie pură se referă la acel tip de adevăr care este gândit numai de dragul său. Uneori conceptele teoretice pure au o aplicaţie în problemele umane, dar nu acesta este motivul pentru care au fost gândite. Ele nu trebuie să aibă în mod necesar o utilitate în vieţile oamenilor. Ele trebuie cunoscute în şi pentru sine, deoarece oamenilor le place să ştie ce este lumea lor şi cum funcţionează ea. Teoria pură în epistemologie este analogă legii morale sau naturale în discursul etic. Legea morală este acea lege a comportamentului situată dincolo de utilitatea umană, care este neconectată cu interesele sau dorinţele omului şi care constă în afirmarea a ceea ce universul cere ca mod de conduită. Aceste legi de conduită sunt căutate de moralişti doar pentru a fi cunoscute. Ele pot să nu aibă o aplicare imediată, dar deoarece sunt legi ale cosmosului, dorim să le cunoaştem şi să le respectăm de dragul lor. Dacă sunt aplicate într-o circumstanţă sau alta, cu atât mai bine, le putem folosi. Dar primul şi principalul scop al eticii este de a cunoaşte şi de a ne angaja la valoarea naturală şi morală. La prima vedere, poate părea că legea morală a realiştilor coincide cu imperativul categoric al lui Kant, dar în realitate nu este aşa. Realistul John Wild îl critica pe Kant deoarece acesta susţinea pe de o parte că noi nu putem cunoaşte realitatea aşa cum este în

4

sine, ci numai în modul în care ea apare şi se manifestă în experienţa noastră, iar pe de altă parte, că noi putem cunoaşte ceea ce este cu adevărat bun în sine. Wild critică imperativul categoric al lui Kant: „cum pot fi deduse orice datorii morale concrete dintrun imperativ categoric, care nu conţine nimic altceva decât o formă de universalitate logică goală”. Luând cazul minciunii la care Kant apela frecvent, utilizând imperativul categoric, Kant sugerează că oamenii nu ar trebui să mintă deoarece ei nu ar vrea în acelaşi timp să transforme minciuna în lege universală, deoarece ei nu şi-ar dori ca minciuna să fie o lege universală aplicată conduitei. Wild spune: de ce nu? Nu există nici un motiv formal care să mă prevină să îmi doresc universalitatea minciunii. Ceea ce mă opreşte de la universalizarea minciunii sunt observaţiile mele concrete asupra omului natural comportându-se în circumstanţe naturale. Wild afirmă că oamenii sunt fiinţe naturale capabile de a învăţa din experienţă. Ei vor identifica repede un mincinos şi nu vor mai avea încredere în el. prin urmare este simplu de înţeles că minciuna universală conduce la neîncredere universală, făcând comunicarea raţională şi deci şi viaţa umană imposibilă. Wild consideră că legea universală a lui Kant este fundamentată pe percepţia senzorială obişnuită a fiecărui om. O dată ce ceea ce observ este natura, natura este ceea ce eu caut. Pornind de la tema experienţei concrete, Wild dezvoltă ideea că noi învăţăm valorile prin condiţionare, adoptând voluntar comportamente prescrise şi parţial automatizate. Respingând modul de condiţionare ale psihologilor clinici, Wild spune că preferă modelul instituit de Aristotel, conceput ca formare a virtuţilor intelectuale şi morale. Copilul nu se naşte generos, dar nici avar. Natura noastră originară este neutră sub acest aspect, ca şi în alte chestiuni morale specifice. Dar natura în sine nu este neutră. Natura cere un model de acţiune faţă de alţi oameni, pe care îl putem discerne prin observare socială. Legea generozităţii, adică echilibrul între generozitate şi avariţie, este inclusă în realitate, iar comportamentul natural o va respecta. O dată ce aceasta este descoperită, este sarcina noastră să îl condiţionăm pe tânăr să o respecte nu ca şobolanii din experimentele psihologilor, ci ca fiinţe umane libere să adopte acest model de acţiune pe măsură ce cresc şi înţeleg de ce acesta este bun. Şobolanii nu pot înţelege de ce, omul poate. Aceasta este diferenţa. Virtutea este regăsită în înţelegerea raţională a necesităţii naturale. Bunurile individuale trebuie concentrate pentru a-şi maximiza profitul iar răul trebuie risipit între cât mai mulţi indivizi pentru a fi mai uşor suportat (asigurări, asistenţă socială). Estetica: reflectarea naturii Unul dintre lucrurile pe care oamenii le apreciază cel mai mult în natură este ordinea sa „un loc pentru orice şi orice la locul său”. Arta în care poate fi perceput imediat acest tip de ordine este muzica. Muzica a fost considerată ca o formă de artă ordonată, organizată cu grijă. În gândirea clasică, muzica, logica şi geometria erau strâns legate în aria celor şapte arte generale. Există o asemănare puternică între trăirile prilejuite de ascultarea unei piese muzicale şi plăcerea produsă de rezolvarea unei probleme dificile de matematică. Muzica poate fi descrisă şi ca o matematică exprimată în sunet. Calitatea estetică este genul de lucru pe care îl conţine deja natura, în aceeaşi măsură în care conţine simetria algebrică şi modelul geometric: de aceea arta ar trebui să încerce să aproximeze ordinea

5

şi regularitatea naturii în culoare, sunet şi mişcare. Aceasta ar trebui să re-prezinte în sens literal, sau să prezinte din nou raţionalitatea naturii aşa cum este ea prezentată în model, echilibru, linie şi formă. Un pod este şi o operă de artă dar este şi o respectare a legilor naturii. În pictură, este necesar efortul de a picta ceea ce se vede în lume, de a o re-crea realist, astfel încât să se recreeze modelul şi ordinea şi designul, într-un tablou marin, într-un stil de viaţă sau într-un portret uman. Portretele sunt opere de artă atunci când prezintă ceea ce este cu adevărat mai curând decât când prezintă ceea ce ar trebui să fie la modul ideal, pentru că există o frumuseţe reală în ceea ce este cu adevărat. Pentru acest motiv, fotografia este cu adevărat o producţie estetică, în viziunea realiştilor. În concluzie, se poate afirma că tema centrală a realiştilor este „celebrarea ordinii şi raţionalităţii naturii”, iar aceasta se numeşte artă în accepţiunea lor. Neo-tomismul În discuţiile despre valoare între realişti şi neo-tomişti există un pas mic. Atât gândirea realistă, precum şi cea neo-tomistă se originează în Aristotel. Cerinţele naturale ale situaţiei axiologice la realişti sunt înlocuite cu cerinţele logice la neotomişti. Aceasta înseamnă că neo-tomiştii privesc lumea ca un sistem logic la care intelectul uman este adaptat şi faţă de care este orientat. În acest sistem logic, principiul potenţă-act guvernează orice fiinţă şi schimbare indiferent dacă este aplicat materiei şi formei în accepţiune aristotelică sau esenţei şi existenţei în termenii lui Toma. Un alt principiu important este cel al ierarhiei fiinţei, prin care unele lucruri sau fiinţe exercită actul de a fi într-o măsură mai mare decât altele, altfel spus, unele lucruri sunt sau există într-o măsură mai mare decât altele. În epistemologie, principiul potenţă act reapare ca explicare a tendinţei naturale a omului de a cunoaşte, adică înclinarea naturală a intelectului de a-şi actualiza posibilităţile inerente prin înţelegerea adevărurilor ultime. Principiul ierarhiei reapare ca bază pentru a afirma existenţa unei ierarhii a cunoaşterii. La nivelul cel mai scăzut este cunoaşterea ştiinţifică sau sintetică, la următorul nivel este cunoaşterea intuitivă sau analitică, iar la al treilea şi cel mai înalt nivel este cunoaşterea mistică sau revelată. Etica: actul raţional Bunătatea rezultă din raţiune: actul bun este acel act controlat de facultatea raţională a omului. Respectând tradiţia greacă, neo-tomiştii consideră că ignoranţa este nucleul şi sursa răului. Dacă omul nu ştie ce este drept nu ne putem aştepta să facă ceea ce este drept, decât din întâmplare sau datorită norocului. Dacă omul ştie ce este corect, poate fi considerat responsabil de ceea ce face. Omul poate să nu facă întotdeauna ceea ce este drept, dar aceasta se datorează faptului că nu are încă obişnuinţa de a face ce e drept. Prin obişnuinţă, omul poate să ştie şi să şi facă ceea ce e corect. Această afirmaţie se bazează pe teoria potenţialităţii umane. Conform doctrinei potenţă-act, oamenii tind în mod natural către bine, către bunătate. Aceasta nu înseamnă că toţi oamenii sunt buni, nici că toate ghindele ajung stejari. Aceasta înseamnă doar că toţi oamenii tind să fie buni, precum şi ghindele tind să devină stejari. Ei sunt destinaţi acestei deveniri prin natura lor. Această evoluţie spre bunătate nu trebuie să se realizeze prin imbolduri sau stimuli

6

speciali, deoarece ea se desfăşoară sub egida naturii, ea este o tendinţă naturală. Omul cooperează cu natura în dobândirea valorilor morale. În dobândirea valorilor morale, un rol important alături de intelect îl joacă voinţa. Aceasta trebuie antrenată la fel ca intelectul, prin instrucţie specială constând în obişnuirea cu bunele obiceiuri. Problema este de a stabili ce este un bun obicei şi ce este un rău obicei. Unul dintre criteriile de conduită este dacă comportamentul facilitează puterea de raţiune sau îndeplineşte cerinţele raţiunii în viaţa omului. Adevăratul test al caracterului în gândirea tomistă, nu este ceea ce face, ci ceea ce ştie că ar trebui să facă. În această bază, biserica catolică iartă păcatele credincioşilor la confesiune dacă demonstrează că intenţia comportamentului a fost alta decât ceea ce comportamentul său a arătat că a fost. Tomiştii consideră că fiecare fiinţă umană este echipată cu un set de puteri naturale care tind să se actualizeze în conformitate cu raţiunea. Şi raţiunea este o putere naturală care se actualizează pe sine. Un obicei este bun dacă ajută la actualizarea unei puteri a raţiunii sau a altor puteri ce caută împlinire în termenii raţiunii. Fiinţa umană este dotată cu putere adică cu potenţialitatea perfectibilă, a fermităţii şi persistenţei. Acesta este un tip de putere rezonabilă şi capabilă de raţiune. Dacă ne-am actualiza întreg acest potenţial am fi eliberaţi de neproductivitate şi închidere mentală. când se schimbă tendinţa naturală de fermitate raţională în ezitare iraţională? Când voinţa se eliberează de raţiune şi se lasă condusă de emoţia indisciplinată, altfel spus, când voinţa dispare temporar de sub supravegherea raţiunii şi funcţionează pe cont propriu. Când raţiunea reclamă voinţa – când conştiinţa simte remuşcările vinovăţiei – este momentul pentru confesiune. Dacă un om nu ştie ce este bun, dacă nu ştie ce este greşit în acţiunile sale, atunci nu poate fi considerat responsabil moral de ele. Dacă ştie, atunci este responsabil, cu excepţia cazului în care poate fi dovedit că nu s-a controlat raţional în momentul în care le-a săvârşit. Astfel explică neotomiştii situaţia morală a individului. Acestea servesc la construirea unei psihologii interne a moralităţii. Este important să se ajungă la valorile de bază ale sinelui, pentru că în această bază – a raţiunii – pot fi găsite valorile ultime. Noţiunea de valori ultime, valori care nu sunt dependente de preferinţele momentane ale omului sunt la fel de importante în neo-tomism ca şi în idealism şi realism, dacă nu chiar mai mult. William McGucken (1942), un ecleziast neotomist, afirma că unele acte umane sunt intrinsec bune, şi independente de orice lege umană, iar altele sunt intrinsec rele. Fără această hartă morală obiectivă, după care să-şi măsoare comportamentele, oamenii s-ar comporta la întâmplare, în funcţie de influenţele celor din jur sau ale mediului. După McGucken, legea generală de urmat este raţiunea. Dar în interiorul raţiunii există o diviziune tripartită a obligaţiei morale. Omul are obligaţii faţă de sine, faţă de ceilalţi şi faţă de Dumnezeu. „Omul trebuie să îşi trăiască viaţa astfel încât cea mai înaltă parte din el, spirituală să nu fie subordonată organicului. Beţia, de exemplu, este rea în sine pentru că nu este în conformitate cu raţionalitatea umană, ea plasează sufletul şi forţele sale într-o poziţie subordonată faţă de poftele animalice. Omul are datorii faţă de ceilalţi oameni. Unele dintre aceste datorii sunt conforme cu natura sa socială, ca membru al unei familii comunităţi, societăţi. A-ţi respecta părinţii, a-ţi sprijini copiii sunt lucruri bune în sine deoarece sunt în conformitate cu natura socială a omului. Pe de altă parte, necinstea, minciuna, crima sunt intrinsec rele pentru că sunt împotriva naturii sociale a omului. În al

7

treilea rând natura omului indică datoriile sale faţă de Dumnezeu. Prin urmare, blasfemia, lipsa de respect faţă de Dumnezeu sunt lucruri rele în sine. Devoţiunea faţă de Dumnezeu şi servirea lui Dumnezeu sunt lucruri bune în sine pentru că sunt în acord cu natura contingentă a omului. Suicidul este un lucru rău în sine din cauză că omul, ca fiinţă contingentă, nu stăpâneşte propria sa viaţă”. Al doilea principiu este Principiul Ierarhiei. Cele trei diviziuni ale obligaţiei spune McGucken reprezintă o ordine ascendentă a datoriei în alegerea morală. „există o ierarhie de valori. Dacă există un conflict între datoriile omului faţă de Dumnezeu şi faţă de vecinul său, valorile inferioare trebuie să cedeze în faţa valorilor superioare.” Din punct de vedere neo-tomist ceea ce trebuie să facem este să lăsăm raţiunea să domnească. Fericirea, condiţia morală ultimă pe care omul o poate atinge, aşa cum spunea Aristotel, nu poate fi dată de condiţii exterioare – bani, putere, faimă – ea poate fi realizată numai de natura noastră interioară, şi cum centrul acestei naturi este raţiunea, aceasta este reperul pentru găsirea fericirii. Estetica: intuiţia creativă Nu este simplu să se deducă o teorie estetică din teoria morală neotomistă. Accentul foarte important pe raţiune şi natura raţională a fiinţei umane poate compromite dintru început rezultatul. De obicei nu asociem arta cu raţiunea, ci cu voinţa şi emoţiile. Unul dintre conceptele majore este creativitatea. Estetica se preocupă nu de ceea ce este, lucru de care se ocupă etica, ci de ceea ce poate fi. Prin natura sa, omul tinde către cunoaştere şi către bunătate. În acest punct putem presupune că omul tinde natural către crearea frumuseţii. J. Maritain (1953) afirma că „creativitatea, adică puterea de a produce ceva nou, nu ţine numai de organismul material, ci este un privilegiu al vieţii spirituale. Intelectul încearcă să creeze. Printr-o supraabundenţă naturală, intelectul tinde să se exprime în afară, să vorbească, să cânte, să se manifeste într-o activitate”. Această creativitate se manifestă în două sfere – artele frumoase şi artele practice. Artele frumoase sunt cele în care frumuseţea este creată pentru sine, curăţată de toate elementele exterioare (Maritain). Acest mod de artă este cel mai nobil pentru că nu este străin de intelect, în timp ce artele utilitare tind să fie una cu intelectul. Artele frumoase – simfoniile, pictura, baletul – sunt create pentru nimic altceva decât pentru a crea experienţă senzorială plăcută. Dar majoritatea artelor se originează în artele practice. Aici avem de-a face cu instrumente, ornamente, locuinţă, haine. Tendinţele noastre creative se exprimă prin materialele existente, astfel încât combină utilul cu plăcutul. Aici munca este parţial străină de intelect şi prin urmare inferioară. Atât în artele frumoase, cât şi în artele practice intelectul joacă oricum rolul decisiv. arta pare a fi o scăpare de sine, de raţiune, aşa cum este cazul poeziei şi artei moderne. Dar de fapt, intelectul încearcă să se conecteze cu sinele preconştient, ceea ce Maritain descrie ca „raţiune intuitivă”. Când se întâmplă acest lucru, arta modernă dobândeşte adevărata sa dimensiune estetică. Când eşuează şi ezită în jurul bufoneriei, aceasta nu se poate numi artă. Deoarece intelectul este generatorul ultim al artei, trebuie să încercăm să înţelegem modul în care omul consumă, adică apreciază şi judecă arta. Noi facem aceasta cu ajutorul inteligenţei care este cartierul general al celor trei constituienţi esenţiali ai

8

artei (Maritain, 1942) – integritatea, proporţia sau consonanţa şi claritatea – şi prin aceştia ne oferă un set ferm de criterii pentru judecata estetică. Experimentalismul Experimentalismul a fost indiferent (E. H. Reisner, 1942) la problema fiinţei, metafizicii, şi şi-a orientat interesul către analiza şi descrierea experienţei, în special către problemele cunoaşterii şi conduitei – către concepţiile despre adevăr şi bunătate. Poate răspunde o filosofie atât de orientată ştiinţific la întrebarea „ce este frumos şi bun?”, ce ar trebui să face sau ce ar trebui să ne placă? Etica: testul public Experimentalismul a fost prima doctrină filosofică ce a rupst continuitatea cu doctrinele etice anterioare – teza că trebuie să căutăm valorile ultime într-o altă realitate, dincolo de controlul omului. Experimentalismul nu caută valorile nici în regatul „universalelor morale” ale idealismului, nici în „legea naturală” mistică a realismului, nici în „raţiunea” imanentă - din interiorul sau din exteriorul omului - a neotomiştilor. Experimentalismul nu caută valoarea dincolo de experienţă. Omul este cel care valorizează. Experimentaliştii nu cred într-o altă lume care ar fi mai pură şi mai bună decât aceasta pe care o cunoaştem prin experienţă. Noi renunţăm la o parte din demnitatea umană când din cauza unei frici copleşitoare ne punem vieţile şi destinele sub protecţia unui absolut. O dată ce am făcut acest lucru trebuie să renunţăm a ne gândi la valorile noastre. Absolutul nu poate fi cercetat. Nu poate fi investigat. În faţa lui nu putem decât să ne supunem. Oamenii însă sunt făuritorii propriilor valori, după cum sunt făuritorii propriilor adevăruri. Oamenii riscă această construire pe cont propriu, fără ajutor transcendent, pentru că îşi testează afrmaţiile despre valori în experienţă şi prin urmare sunt modeşti în ceea ce spun despre valorile lor, deaorece acestea sunt numai afirmaţii temporare despre ceea ce ar trebui să se facă. Mai mult, aceste afirmaţii nu sunt considerate universale. Ele se aplică la o situaţie sau alta, în măsura în care situaţia poate fi supusă unei analize etice. Pentru a explica aceasta, experimentaliştii ne amintesc că orice situaţie etică apare din dorinţa de a ameliora o stare de lucruri, că orice judecată de valoare apare dintr-o judecată anterioară, pentru a rearanja într-un mod mai dezirabil o anumită zonă a experienţei. Prin urmare, întrebarea „Ce ar trebui să fac?” nu poate fi gândită niciodată ca având un singur răspuns. Trebuie întotdeauna considerată într-un context uman. Răspunsul posibil este „depinde”: depinde de scopurile pe care le am în vedere, de circumstanţele în care mă aflu. Ce reanranjare ar fi o ameliorare faţă de ceea ce am în acest moment? Ce rezultate îmi doresc când fac ceva anume? Toate acestea sunt întrebări preliminare pentru întrebarea ce ar trebui să fac? Principiul experimentalist din epistemologie „ce funcţionează?” este valid şi în axiologie. Un act bun, un act etic este bun după rezultatele sale. Un principiu etic este măsurat prin ceea ce se întâmplă când cineva funcţionează conform lui. Aceasta înseamnă că dacă universalele kantiene şi legea morală naturală a raţionaliştilor prescriu un anumit curs de acţiune, omul va testa aceste principii în viaţa sa înainte de a le aproba şi aplica.

9

Dacă o astfel de prescripţie, absolută sau altfel, conduce constant la consecinţe nedorite, omul va renunţa la ea. Aceasta s-a întâmplat în istorie. „Dreptul divin” al regilor a fost odată considerat ca adevăr absolut, iar ascultarea absolută a regilor şi magistraţilor era prin urmare un bine absolut: era ceea ce Dumnezeu aştepta de la om. În final s-a renunţat la această noţiune deoarece acest gen de principiu nu conducea la viaţa pe care oamenii şi-o doreau. Divorţul era considerat rău altădată, pentru că rupea o legătură divină. Ulterior valorile morale s-au schimbat, deoarece omul poate vedea efectele concrete ale unor decizii morale alternative asupra instituţiie căsătoriei. Astfel oamenii aleg deciziile care aduc cele mai multe beneficii. Demersul de identificare şi selectare a actelor care determină consecinţe bune conduce la formularea unui principiu etic. Nu se face afirmaţia că s-a descoperit un principiu universal, absolut, ci doar că în situaţii precum cea experimentată este de preferat un anumit mod de acţiune. În astfel de situaţii nu se obţine controlul în aceeaşi măsură ca în ştiinţele fizice. În ştiinţele umane şi în problemele morale trebuie să operăm mult mai precaut cu variabilele noastre. Fiinţele umane nu pot fi manipulate ca eprubetele, şi astfel testarea consecinţelor trebuie realizată într-un timp mult mai lung. Aceasta însă nu descalifică teoria. Oamenii îşi antrenează minţile în rezolvarea unor probleme morale, în sensul evenimentelor de viaţă care derivă din aplicarea deciziilor în aspectelor obişnuite ale vieţii. Aplicarea principiului „ceea ce funcţionează este bun” scandalizează unii oameni pentru că seamănă cu un hedonism de tipul este bun ceea ce funcţionează şi funcţionează ceea ce funcţionează pentru mine. Contextul mai larg este comunitatea. Ceea ce funcţionează nu este ceea ce funcţionează numai pentru mine ci ceea ce funcţionează pentru toţi. Aşa cum o piatră aruncată în apa unui lac determină cercuri concentrice pe suprafaţa apei, la fel orice act uman produce consecinţe din ce în ce mai largi în comunitatea în care trăieşte. Valoarea morală a actelor unui individ este măsurată în contextul comunităţii. Amploarea şi intensitatea consecinţelor publice este ceea ce ne ajută să măsurăm moralitatea sau imoralitatea unui act. Pentru a ne găsi principiile etice nu trebuie să mergem în afara arenei publice a consecinţelor. Furtul, minciuna, crima nu pot fi în mod absolut tabuuri. Fiecare om trăieşte într-un anumit context, deci sunt o multitudine de consecinţe după care să se conducă. De vreme ce nu toate consecinţele sunt indezirabile, nu putem spune că un anumit tip de conduită este în întregime indezirabil. În contextul actului, ceea ce este drept din punct de vedere moral trebuie căutat în totalitatea efectelor publice. Valori precum egalitatea şi frăţia sunt considerate bune în virtutea calităţii consecinţelor sociale către care acestea conduc. Noţiunea că toţi oamenii sunt egali este o noţiune bună deoarece funcţionează. Viaţa trăită de oameni în acord cu această noţiune este de preferat vieţii trăite în acord cu alte noţiuni. Consecinţele politice şi sociale ale vieţii trăite în acord cu această noţiune sunt dezirabile. Întrebarea finală este ce ar trebui să vrem? La această întrebare experimentaliştii nu au răspuns pentru că aceasta este o întrebare ultimă, iar întrebările ultime nu au răspunsuri. O dată ce valorile trebuie găsite în contextul experienţei, omul trebuie să afle ce vrea în sine, circumstanţă relativă a experienţei obişnuite. Pur şi simplu nu există răspuns absolut la această întrebare. Singurul tip de răspuns sensibil este că omul ar trebui să vrea ceea ce vrea de fapt când i se prezintă toate alternativele şi consecinţele lor.

10

Aceast înseamnă că o comunitate de oameni care utilizează un fel de comunicare publică a preferinţelor şi valorilor şi înţeleg aceste aspecte, pot ajunge la o noţiune de lucru de civilizaţie pe care le-ar place să o construiască, adică a valorilor care le plac şi pe care ar vrea să le atingă. În activitatea de atingere a acestor valor, alte valori se insinuează. Valorizarea devine o creaţie constantă a unei acomodări la un mediu moral în continuă schimbare. Pe măsură ce consecinţele ce derivă din principiile sale se schimbă, se schimbă şi principiile însele. Această împărtăşire publică a valorilor este foarte importantă în teoria experimentalistă asupra valorilor. Public-itatea experienţei, adică caracterul său public şi deschis, cere tacit o procedură deschisă şi publică prin care moralitatea să fie chestionată, provocată şi testată constant în vieţile oamenilor. Caracterul continuu al experienţei morale este poate cel mai puternic candidat la esenţa teoriei experimentaliste asupra valorii. Modelarea valorilor este un proces mai curând decât o stare utopiană, este un verb mai mult decât un substantiv. Viaţa bună este căutarea vieţii bune. Dacă nimic nu poate fi considerat din perspectivă experimentalistă să fie considerat valoare absolută, aceasta poate. Estetica – gustul public Dacă alicarea spiritului ştiinţific obiectiv în domeniul moralei este dificilă, va fi încă şi mai dificilă în domeniul esteticii. Dewey (1934) a scris o carte pe această temă. În primul rând, spune Dewey, trebuie să respingem conceptul de operă de artă în sens substantival, noţiunea că o pictură sau o simfonie sau un poem este o entitate sau un tip special la care trebuie să atribuim anumite calităţi existenţiale pentru a miza pe efectul estetic al operei asupra noastră. Opera de artă este mai curând o activitate a artei în vieţile noastre, adică opera de artă este activitatea pe care o produce cu şi în experienţă. Primează consecinţele. Consecinţele experienţiale ale unei aşa numite opere de artăsunt măsura valorii sale estetice. Spre deosebire de filosofii anteriori care găsesc determinanţi estetici într-un standard obiectiv dincolo de lumea omului, experimentaliştii susţin că în final judecata estetică trebuie să se bazeze pe ceea ce omul trăieşte în lumea sa, pe senzaţiile, pe sentimentele sale, în prezenţa lucrurilor pe care el le declară ca fiind frumoase. Simfonia a IX-a a lui Beethoven este frumoasă? Răspunsul nu se bazează pe o critică transcendentă, sau pe verdictul unui critic muzical, sau pe anumite criterii moştenite, ci pe modul cum simte omul când o ascultă. Trebuie să emitem propriile critici, pentru a ne ajuta să ne descoperim gusturile. Publicul determină pe critici să spună ce să aplaude şi ce să dispreţuiască. Dacă criticii resping constant preferinţele noastre, vom înceta să-i mai citim. Doctrinele anterioare accentuau funcţia artei de a idealiza, reproduce sau raţionaliza realitatea obiectivă căreia noi îi suntem spectatori. Pentru experimentalişti acesta este un nonsens. Funcţia artei este de a comunica. Opera de artă spune ceva celor care se bucură de ea despre natura experienţei lor în lume; aceasta prezintă lumea într-o nouă experienţă căreia ei se supun. Scopul artistului nu este de a surprinde realitatea ultimă şi de a o zugrăvi pentru noi în formă culoare sau sunet, ci de a avea noi conştientizări, noi sentimente, noi experienţe şi de a vedea cât de priceput este în a ne determina să le trăim şi noi.

11

Gustul estetic, la fel ca şi judecata morală, se bazează pe ceea ce numim experienţa publică. Suntem preocupaţi înainte de toate de consecinţele obiectelor de artă, de ceea ce fac în şi cu experienţa noastră, de ceea ce ele cauzează în noi înşine. Apoi noi dorim să ne împărtăşim trăirile suscitate de artă, să le testăm, să le comparăm, să vedem dacă artistul a împărtăşit bine sentimentele sale interioare. Ce ar trebui să îmi placă? Dacă în prezenţa unei opere eu văd noi sensuri ale vieţii mele, dacă trăiesc noi sentimente şi dacă aceste noi gânduri şi sentimente noi mă fac să comunic mai bine cu ceilalţi, atunci receptez o adevărată operă de artă. Existenţialismul Este cea mai recentă şi cea mai puţin ortodoxă dintre toate axiologiile. Dacă experimentalismul a pus accent în teoria valorii pe împărtăşirea trăirilor ocazionate de opera de artă, existenţialismul este aproape obsedat de aceasta. Pentru că existenţialismul este în principal o teorie a valorii, o teorie în acord cu care orice trebuie să treacă prin filtrul alegerii. De vreme ce alegeera este fundamental un exerciţiu de valorizare, întregul conţinut filosofic al existenţialismului este axiologic. Singurul lucru care scapă acestei clasificări este existenţa omului. Nu alegem existenţa. Doar intrăm în existenţă şi ne descoperim pe noi înşine în fiinţă. Această doctrină nonaxiologică a existenţei este cel mai bine localizată în ontologie sau metafizică. Însă tot ce derivă din această doctrină este de natură axiologică. Existenţa necesită alegere. Nu putem scăpa de alegeri, suntem forţaţi să facem alegeri. A fi înseamnă a fi angajat în alegeri. A fi şi a fi angajat în alegeri sunt sinonime şi reciproc convertibile. Etica: chinul libertăţii La întrebarea ce ar trebui să facem? În mod natural să facem ceva, dar şi a nu face nimic înseamnă a face ceva. Nu putem să ne retragem dintr-o problemă etică şi să decidem calm dacă să ne implicăm sau nu. Suntem deja implicaţi. Chiar retrăgându-ne din aceasta, refuzând să luăm parte la ea, refuzând să alegem un curs de acţiune, de fapt ne afirmăm o alegere pozitivă. Problemele de etică nu sunt doar preocuparea moraliştilor sau a filosofilor, ci ne privesc pe fiecare dintre noi în fiecare dintre momentele cotidiene. Fiecare mişcare pe care o facem, fiecare cuvânt pe care îl spunem, fiecare sentiment pe care îl exprimăm, este o parte mică dar semnificativă din alegerea definiţiei noastre asupra Omului. Din aceste mici căzămizi, aceste, voturi axiologice, realizăm alegerea metafizică – de-a lungul anilor – cu privire la esenţa omului. De fapt viaţa noastră înseamnă a ne defini ca oameni.

12