Minoritatile Calin

UNIVERSITATEA DE VEST TIMIŞOARA FACULTATEA DE DREPT

REGIMUL MINORITĂŢILOR ÎN DREPTUL EUROPEAN

Coordonator ştiinţifîc : Lect. Drd. VALENTIN CONSTANTIN

Student: CODRUTA ALB

1998

CUPRINS Capitolul I. Stat, suveranitate, minoritate................................. 2 CapitolulII. Conceptul de minoritate....................................... 10 Capitolul III. Probleme centrale ale dreptului mmorităţilor............. 18 3.1 Suveranitate asediată..................................... 18 3.2 Minorităţile şi drepturile omuhii ...................... 21 3.3 Minorităţile şi dreptul popoarelor de a dispune de ele însele .......................................................... 24 3.4 Minorităţile şi menţinerea păcii........................ 29 Capitolul IV. Conţinutul dreptului mmoritătilor.......................... 32 4.1 Obligaţiile generale ale statului........................ 32 4.2 Drepturile şi libertăţile minoritâţilor între abuzul suveramtăţii şi abuzul identitâţii etnice............................ 35 4.3 Infracţiunile între drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale mmorităţilor................................................ 45 4.4 Standardul minim de protectie. Măsurile de control, protectie şi sancţiuni.................................................. 50 Capitolul V. Concluzii....................................................... 58

Capitolul I. Stat. Suveranitate. Minoritate " Recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor lor egale şi inalienabile instituie fundamentul libertăţii, justiţiei şi păcii în lume " ( Preambulul Declaraţiei universale a drepturilor omului, New York, 10 decembrie 1848). Problema minorităţilor a apâmt datorită condiţiilor istorice, care au facut ca pe teritoriul unor ţări, m decursul timpului să convieţuiască anumite etnii, diferenţiate din punctul de vedere al originii, obiceiunlor, limbii, tradiţiilor, de grupul majoritar. Se poate spune practic că nu există astăzi în lume o ţară care să nu aibă pe teritoriul său şi populaţii care să aparţină şi altor grupuri etnice decât populatia majoritară. Dupâ primul război mondial, problemele drepturilor minorităţilor au cunoscut o remarcabilă extindere şi dezvoltare. Fenomenul era firesc, desigur, dacă se are m vedere că o serie de gmpuri etnice au fost victime unor acţiuni de persecuţie, discriminare şi chiar de distrugere fîzică, în perioada premergătoare şi în timpul celuvde-al doilea război mondial. Cu toate acestea, o concepţie privind recunoaşterea grupurilor etnice şi minoritare ca subiecte de drept intemaţional nu s-a impus nici în gândirea teoretică şi nici m practica convenţională a statelor. Astfel, se pune în discuţie problema protecţiei individului şi a grupurilor, a principiilor care guvemează drepturile şi obligaţiile acestora, a conţinutului acestor drepturi, inclusiv a măsurilor de control, precum şi sancţiunile ce se impun în situaţia în care ţinte ale abuzurilor de orice naturâ devin gmpurile minoriatre.

Dacă vrem să punem în mod corect problema protecţiei individului şi a gmpurilor, ar trebui să plecăm de la noţiunea cea mai vastă, şi anume aceea de umanitate. La prima vedere umanitatea poate fi definită ca totalitatea fîinţelor vorbitoare de pe pămâiit. Am putea fî tentaţi şi de o definiţie biologică a umanităţii, dar aceastâ defimţie ar fî eronată, câci nimic nu distinge biologic fimţa umană de animal. Omul este producător de civilizaţie, altfel spus de opere culturale diverse, relevând facultatea sa creatoare şi influenţa sa asupra naturii. Această civilizaţie este un semn al umanităţii şi împreună cu culturile care o realizează merită să fie conservată,difuzată, dezvoltată. Aşadar, omul are dreptul la identitatea sa de om, adicâ la cultura şi vocaţia sa de fiinţă civilizată, de unde, în fîlosofia drepturilor omului, importanţa deosebită acordată, după viaţă şi integritate fîzică, modurilor de expresie culturală : libertatea conştiinţei, libertatea gândirii, de exprimare, libertatea intrunirilor, dreptul la învăţământ. Umanitatea este deci, o viziune abstracă, neutră din punct de vedere politic. Natura omului este practică, altfel spus omul nu nu ajunge la limitele umanităţii sale, care sunt cultura şi civilizaţia, decât prin intermediul unui instrument politic, oricare ar fî el. Deci, aceastâ umanitate se reprezintă prin deducţie, dar în realitate de fracţioneazâ în grupuri umane, care sunt întotdeauna gmpuri politice : triburi, rase, regate, imperii, state. Ideal pentm om este ca aceste mijloace politice să corespundă unei realităţi culturale. Aşadar, statul constituie forma fundamentalâ de organizare politică, socialâ, culturală. Conceptul de stat este comun tuturor ramurilor de drept şi pentru a fi socotit ca atare, statul trebuie să întemeiascâ anumite elemente : teritoriu, populaţie şi guvem. Poate şi de aceea existâ o unitate conceptualâ m defînirea statului ca o colectivitate umană,

instalatâ permanent pe un teritoriu şi având o structură de organizare a puterii care se bucură de suveranitate. Ca o colectivitate organizată şi independentă situatâ pe un anumit spaţiu, statul are calitatea de subiect de drept atât în raport cu ordinea intemă cât şi cu cea intemaţională. Ceea ce îi conferă această dublă calitate este caracterul suveran al puterii sale. în baza acestei puteri, statul are dreptul de a conduce societatea în mterior şi de a stbili raporturi cu alte state, în exterior. Dacă latura intemă a suveranitătii statului priveşte puterea sa de comandâ în mterior, concretizată m elaborarea unor norme cu caracter general şi urmănrea aplicării acestora m practica socială (realizarea ordimi de drept), latura extemâ priveşte comportamentul statului în societatea intemaţională, raporturile sale cu celelalte state. Suveranitatea asigură astfel baza politică şi juridică a calităţii statului de subiect de drept intemaţional şi determmă aviz de manifestare a acestei calitâţi. Definiţia noţiunii de stat în actele de drept intemaţional public apare m tratatul de la Montevideo din 1933, dintre SUA şi statele latino-americane cu privire la drepturile şi obligaţiile statelor. Potrivit artricolului prim al acestui tratat " Statul este un subiect de drept intemţional care posedă următoarele caracteristici : a) populaţie, b) un teritoriu, c) un guvem, d) capacitatea de a intra m relaţii cu alte state ". Sub aspectul populatiei, aceasta trebuie să fie formată dintr-o colectivitate permanentă şi organizată, relativ numeroasă, iar teritoriul apare ca un element absolut indispensabil pentru existenţa statului, el reprezetând cadrul spaţial de aşezare a colectivităţii umane. Cât priveşte guvemul, acesta constituie elementul menit să asigure integritatea

Adrian Năstase - Drept intemaţional public, Ed. Şansa, Bucureşti 1994.

teritorialâ şi politică a statului. Dintre toate categoriile de subiecte de drept intemaţional, statul posedă capacitate de a-şi asuma totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter intemaţional. Calitatea de subiect de drept intemaţional a statului este rezultatul firesc al suveranităţii sale şi nu depinde de recunoaşterea lui de alte state, suveranitate ce se manifestâ asupra teritoriului şi persoanelor situate pe teritoriul său. Aşadar, suveranitatea constituie temeiul politic şi juridic al personalităţii intemaţionale a statului, şi ea apartine indiferent de puterea, mârimea şi gradul lor de dezvoltare. Suveranitatea este a societătii intemaţionale. Ea stă la baza stmcturii ei şi contribuie la modelarea şi tuturor instituţiilor de drept mtemational. Ca participant la viaţa intemaţională, statul are dreptul de a-şi exercita atribuţiile inerente suveranităţii, pe plan intem şi extem, de a acţiona m mod independent. Independenţa este corelativă şi intrmsecă suveramtăţii, o manifestare concretă a acesteia. Pentru salvgardarea şi promovarea intereselor naţionale statul trebuie să acţioneze m mod independent prin propriile sale organe şi m deplinâ libertate. Activitatea statelor în sfera relaţiilor intemaţionale nu trebuie să fîe dictată prin directive sau mjonctium pe care un stat terţ ar pretinde să le impună direct sau indirect altor state. Conceptul modem de suveranitate se afîrmă m special în urma încheierii Tratatelor de pace din Westfalia (1648) - între Spania şi Ţârile de Jos, între împăratul german şi Franţa şi Suedia - la sfârşitul războiulm de 30 de ani. Tratatele westfalice, intervenite între mai mulţi suverani în raporturi de relativă egalitate, marchează sfârşitul dominaţiei raporturilor

feudale de vasalitate între diversele formaţium statale din perioada Evului Mediu. Treptat, în urma revoluţiei industriale şi dezvoltării raporturilor economice de tip capitalist, excepţiile referitoare la suveranitatea monarhului evoluează în sensul transferării atributelor suveranităţii de la monarh la naţiune sau popor. Aceste tendinţe îşi găsesc expresia cea mai avansată în Declaraţia de Independenţă a revoluţiei americane (1776) şi apoi m Declaratia drepturilor omului şi cetăţeanului precum şi m Constituţia Franţei în timpul revoluţiei - 1791-1793. Un rol deosebit în evoluţia concepţiilor privind suveranitatea 1-a avut fîlosofia hegeliană. Suveranitatea este concepută de Hegel ca o A

putere absolută nesupusă mci unei legi. In consecinţă, statul ar avea o deplinâ libertate de acţiune atât în plan intem cât şi intemaţional, de aici decurgând şi negarea dreptului intemational m măsura m care acesta impune m raporturile între state o ordine jundică distinctâ de ordinea A

juridică intemă. In virtutea suveramtăţn astfel concepută, statele ar avea m relaţiile intemaţionale o deplină libertate de acţiune. în consecinţâ în planul acestor relaţii dominâ dreptul celui mai tare. Ca o tendinţâ moderatoare apare tendinţa lui G. Jellinek referitoare la autolimitarea suveranităţii. Statele acceptă astfel dreptul intemaţional ca pe o necesitate autoimpusă pe care sunt, însă, deseori determinate să-1 încalce. în secolul XX-lea se afirmă concepţiile lui G. Scelle şi a lui Ch. Rousseau care consideră suveranitatea ca o sumă de competenţe pe care statele le pot delega într-o măsură mai mare sau mai micâ unor organisme

Raluca Miga Beşteliu - Drept intemaţional public, Ed. AU, Bucureşti 1997.

intemaţionale. A

In concepţia lui Oppenheim suveranitatea apare ca o autoritate juridică supremă fîind inaplicabilă poziţiei statelor m cadml comunităţii intemaţionale ; m acest plan, statele s-ar supune dreptului intemaţional ca un gmp de norme de conduită obligatorie fârâ ca prin aceasta şâ-şi piardă calitatea de entitâţi statale suverane. Ceea ce caracterizează teoriile referitoare la suveranitate din ultimele decenii este tendinţa de adaptare a suveranităţii unor noi fenomene ce se înregistrează pe plan mtemational determinmate de anumite exigenţe impuse de asigurarea păcii, de acţiuni umanitare, procese de integrare economică şi politică, respectarea drepturilor omului. Aceasta nu echivalează însă cu limitarea suveranităţii ci cu o adaptare a acesteia la imperativele interdependenşelor intemaţionale şi celor decurgând din dezvoltarea organizaţiilor intemaţionale constituie de state. Unele state au prevăzut în mod expres m constituţiile lor posibilitatea unor limitări ale suveranităţii. Astfel, preambulul Constituţiei Franceze din 1946 prevede că " sub rezerva reciprocităţii Franţa consimte la limitâri ale suveranităţii neceasare organizârii şi apăraârii păcii ". Legea fundamentală a Germaniei a conferit Federaţiei poşibilitatea de a transfera drepturi de suveranitate oricarei instanţe intemaţionale pe cale legislativâ. în concluzie, suveranitatea statelor pe plan intemaţional este o realitate incontestabilâ, resoectarea dreptului intemational neînsemnând dispariţia acesteia dupâ cum respectarea legilor inteme de către cetăţeni nu înseamnă pierderea libertăţii lor. în acest context, realitatea contemporană impune noi abordari ale problematicii suveranităţii. Dupâ cum arată B.Bouthros Ghali fostul

general al ONU " în timp ce respectul pentru suveranitatea şi integritatea fundamentală a statului rămâne central, este indiscutabil că doctrina multiseculară a suveranităţii, absolute şi exculsive nu mai corespunde, în fapt, ea nefiind niciodată absolută, aşa cum a fost concepută în teorie. 0 cerinţă intelectuală majoră a prezentului este să regândim problematica suveranităţii nu să-i slăbim esenţa, care este crucială pentru securitatea şi cooperarea internaţională şi să recunoaştem că poate îmbrăca noi forme şi realiza mai multe funcţiuni ". Popoarele şi natiumle sunt cele două expresii care se utilizează astăzi pentru a desenma gmpurile umane având vocaţie să constituie ceea ce se numeşte stat. Dar nu este suficient să fie în mod obiectiv un popor sau o naţiune pentm a avea acest drept, fîind de altfel dificil de definit cele două naţiuni. Există totuşi elemente de identifîcare, precum limba ori religia, dar mmeni nu poate afîrma din ce moment aceste elemente devin generale unui popor sau unei naţium. Pentru aceasta elementul politic trebuie să intre neapărat înjoc. Pentru a avea acest drept de a crea un stat ( droit â l'Etat ), trebuie, în termeni simpli, să ţi se facă auzită vocea în lume şi să ai şi şansa istorică alâturi. 'Astfel, rădâcina ansamblului de nonne purtând asupra dreptului la autodeterminare se găseşte nu în facultatea recunoscută unui popor reconstituit, ci m puterea unui popor de a-şi dovedi existenţa. Dreptul de a crea un stat nu costituie punctul de plecare al procesului de identificare al unui popor ci fînalul acestui proces. A

In general, termenii " popor " şi " naţiune " sunt sinonimi, dar se poate spune că poporul reprezintă realitatea politică realitatea politică vie, actuală, fizică a unei populaţii, în timp ce naţiuna reprezintă realitatea simbolică. Este normal ca într-un context realist de democraţie socialistă

sau revoluţionarâ, noţiunea de popor să fie preferatâ celei de naţiuni care este mai mult o potentialitate decât o realitate. Dimpotrivă, când este vorba să arborezi, să înalti mituri, în contextul unui nationalism romantic, sentimental sau utopic, termenul naţiune va fi preferat celui de popor. Se va vorbi, spre exemplu, de poporul algerian, marocan, iranian, irakian, dar de naţiunea arabă. Poporul sau naţiunea sunt aşadar două concepte ale vocaţiei de a deveni stat. Nu este însă cazul triburilor, oraşelor, nici chiar sau mai ales al mmorităţilor. De aici se naşte întrebarea ce le rămâne atunci minorităţilor. Răspunsul actual şi esential la această întrebare fundamentalâ este următorul : singurele drepturi pe care poate să le revendice o minoritate sunt cele privitoare la limbă, cultură, obiceiuri şi religie, dar fară un mod politic propriu de organizare. De altfel, statul este foarte rar omogen din punct de vedere al populaţiei, adică monoetnic şi este cu certitudine imposibil de găsit un stat care să nu se fi născut dintr-un amestec de populaţii. Statul este un centm de putere şi omogenitate populaţiei sale este departe de a fi o necesitate : marile imperii, statele multinaţionale sunt preicum mozaicul, iar bogâţia şi grandoarea lor rezidâ şi din acest element.

10

Capitolul II. CONCEPTUL DE MINORITATE

înainte de a purcede la o analiză a drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din statutul de minoritate trebuie lămurit ce semnifică de fapt această noţiune . Abatele Sieges la întrebarea " ce este o minoritate ? " răspunde "totul...nimic....ceva"' şi aceasta încă la 1789, deşi este o formulă semnificativâ a elementelor încă actuale. Minoritatea se analizează în termem calitativi şi cantitativi, dezbaterea putând continua la mfîmt pe aceste puncte. Riscul anacronismului există m al doilea rând a propos de maniera în care se pune problema la 1789 şi anume problema statutului grupurilor şi " categoriilor " minoritare. S-ar putea trage concluzia, spre exemplu, câ această problemă este greşit pusă, sau chiat neridicată, este rău hotărâtă sau chiar nereglementată, pentru că se pune în alţi termeni decât ar trebui pusă astăzi. Această atitudine ar gâsi o justificare că declaraţia de la 1789 este astăţi unul din textele dreptului pozitiv în privinţa drepturilor fundamentale şi că ea ar trebui adecvatâ realitâţilor actuale. Dar, întrebările asupra declaraţiei sunt indisociabile de înţelegerea contextului social, juridic şi ideologic în care se situează ca de altfel şi legislaţia dm perioada revoluţiilor ce au urmat. Textul declaraţiei de la 1789 pote fi considerat ca autorizând şi în acelaşi timp ca fiin izvorul distincţiei contemporane a celor douâ laturi ale principiului egalitâţii şi anume : " Fegalite dans la loi " exprimând refuzul discriminărilor şi " l'egalite devant la loi " purtând asupra tratării m

11 aceeaşi manieră a situaţilor asemânătoare dar diferite. Declaraţia de la 1789 privilegiază prima noţiune în detrimentul celei de a doua . Problema minorităţilor ridicâ sentimentul unei contradicţii msurmontabile. Ideea de minoritate trimite în general la o manifestare de insatisfacţie exprimată de im gmp care prin msăşi faptul că este într-o situatie minoritarâ suferă o inferioritate dacă nu este vorba de o presiune pur şi simplu. Ce ar trebuie să se înţeleagă prin minoritate ? Marile dicţionare disting după cum termenul se referâ la persoanâ sau la un gmp. Minoritatea desemnează mai întâi starea unei persoane care nu a atind încâ vârsta legală de la care ea este considerată a fi pe deplin capabilâ şi responsabilâ de actele sale. Cuvântul denotă inferioritate ( lat. mmor=mai putin ). Minorul este juridic un incapabil . Aici ideea de inferioritate este inclusă semantic m noţiunea de mmoritate . Dacă este vorba de un grup, de o adunare, de exemplu minoritatea se opune majorităţii,de o manieră care este mai întâi statisticâ. Totuşi fiecare ştie câ această situaţie are ca şi consecinţă faptul câ minoritatea nu dispune de aceeaşi prerogative ca şi majoritatea, aflându-se pe acest plan în inferioritate .Aici este vorba de cuvântul eglez " minorîty ", care este de fapt sursa. El vizeazâ esenţial minoritatea parlamentarâ. Aceastâ semnificatie e atestatâ încâ din secolul XVIII . în schimb, de abia în secolul XX dictionarele înregistreazâ expresiile " minoritâţile naţionale " sau " mmorităţi etnice " . în secolul XIX, atât de agitat în planul naţionalitâţilor, totuşi noţiunea politică a minoritâţilor m afara contextului parlamentar se ignoră. Nici limbajul comun, nici limbajul juridic nu cunoştea noţiunea de minoritâţi naţionale .în sfarşit, cuvântul minoritate tinde în zilele noastre

12

la un loc extensiv : el poate viza grupuri mai mult sau mai puţin restrânse, particularizate de o practică deosebitâ . Negarea cea mai radicală a unei probleme este ignorarea ei .Timp de mai bine de un secol, de la revolutia din 1789 până la primul război mondial, mmorităţiile nationale nu existau, sau cel putin totul decurgea ca şi cum ele nu ar fi existat. Minorităţiile pot fi defînite din punctul de vedere al ştiinţei politice ca un subsistem în sistemul politic al unei societăţi .Aceste subsisteme se caracterizează prin întrunirea cumulativă a patm elemente : numeric, socio-cultural, societal, politic . Din punct de vedere numeric, minoritatea implică o prezenţă mai mică a membrilor gmpului în comparaţie cu ceilalti membrii ai societăţii. Câteva remarci se impun aici, în sensul câ acest criteriu nu are caracter absolut, relevând cazul Africii de Sud, din timpul apartheid-ului. Este totuşi adevârat câ în cele mai multe cazuri existenţa unei minoritâţi corespunde unei inferiorităţi numerice . Pe plan socio-cultural îşi găseşte consacrarea m următorul fapt, şi anume relaţiile dintre membrii sai au expresii şi conţinuturi socio-culturale care nu se regăsesc în subsistemiîl majoritar . Sub aspect societal, majoritatea impune mai multe constrângeri minorităţii, iar pe plan politic, poziţia de inferioritate în societatea civilă nu este compensată dejocul sistemului politic . în conceptul însăţi de minoritate existâ ideea retragerii, discrimmării, neîncrederii reciproce, urii, opresiunii, inegalitâţii .Trebuie remarcat totuşi câ fenomenul minontăţnlor este un fapt obiectiv înainte de

Victor Duculescu - Protecţiajuridică a drepturilor omului, Ed. Lumina Lex, Bucureţti 1994.

13

toate care nu trebuie să fie însoţit în mod obligatoriu de sentimentul subiectiv al frustrării .Acest sentiment ia naştere şi se dezvoltă ca urmare a unei situaţii inegalitare şi discrimmatorii sau a unei politici de opresiune. Un sistem politic protector, autonomist, democratic, care compenseazâ dezechilibrul obiectiv are în mod clar ca scop evitarea dezvoltârii sentimentului mmoritar şi urmăreşte ca o minoritate dotată lingvistic, religios, social să trăiască în armonie m mijlocul grupului majoritar Aceasta se realizează prin intermediul unor mecanisme : - autonomie administrativă, prezenţa obligatorie şi optimă a minorităţiilor în guveme şi parlament, un sistem fiscal specifîc şi compensatoriu, o politică protecţionistâ educativă şi lmcvistică,o politică religioasă liberalâ.Aşadar problemele mmoritare trec din domeniul dreptului intem sub protecţia şi m sfera dreptului intemaţional. Dorind o definiţie juridică, s-ar putea pleca de la aceea dată de prof. Capotorti, raportor special al Subcomisiei de luptâ contra măsurilor discriminatorii şi de protecţie a minoritătiilor, care a sevit drept bază a raportului şi care a fost supusă observaţiilor guvemelor, organizaţiilor intemaţionale, precum şi membrilor acestor subcomisii. Definiţia este urmâtoarea: " 0 minoritate etnică, religioasă, sau lincvistică este un grup care este numeric inferior restului populaţiei statului căruia u aparţine şi care posedă caracteristicile culturale, fizice, istorice, o religie sau o limbă diferită de cele ale restului populaţiei ". Elementele reţinute în aceastâ defîniţie sunt următoarele : inferioritate numerică, apartenenţa la un stat, specificitatea. Raportul a reţmut cu titlu de specifîcitate caracteristicile culturale, istorice, religioase sau lingvistice.

14

Mai multe definiţii ale noţiunii de minoritate au fost avansate atât în doctrma politică cât şi în documentele oficiale emise de diverse organisme intemaţionale. Astfel recomandarea 1201 din 1993 a Consiliului Europei cuprmde la primul articol din secţiunea I, intitulată defîniţie, clarificarea expresiei minoritate naţională: " Pentru scopurile aceste Convenţii, expresia " minoritate naţională " se referă la im gmp de persoane dmtr-un stat care : a) locuiesc pe teritoriul acelui stat şi sunt cetăţenii lui; b) menţin legâturi de lungâ durată, trainice şi permanente cu acel stat; c) manifestă carcteristici etnice, culturale, religioase sau lingvistice distincte ; d) simt suficient de reprezentative chiar dacă sunt m numâr mai mic decât restul populatiei unui stat sau unai regiuni a acelui stat; e) sunt motivate de preocuparea de a păstra împreună ceea ce constituie identitatea lor comunâ inclusiv cultura, tradiţiile, religia sau limba lor ". Această defîniţie, fară îndoială prima într-un proiect de convenţie are meritul de a avea în acelaşi timp o sferă largă de cuprindere, dar şi un caracter riguros. Remarcabil este câ proiectul european utilizează expresia de " mmoritate naţionalâ ".Această expresie nu este însă nouă, fîind utilizatâ de Actul Final de la Helsinki dm 1975, de Declaraţia din 18 decembrie 1992, precum şi de Convenţia Unesco asupra luptei contra discrimmârii în domeniul învâtământului.

Yadh Ben Achour - Suveranitate statală şi protecţia intemationalâ a muiorităţiilor, Paris 1994

15

Expresiile de " naţionalitâţi ", " colectivităţi naţionale ", "minorităţi ", " minorităţi etnice, religioase sau lingvistice ", " gmp naţional", au fost rând pe rând folosite. Trebuie mărturisit mai înainte de toate, că criteriile de distincţie sunt aproximative şi se interpretează în general. Trebuie în egală măsură remarcat că majoritatea elementelor constitutive ale unei minorităţi converg spre etnicitate. Astfel, profesorul Adolfo Stavenhagen, sociolog mexican, defîneşte grupul etnic m următorii termeni: " 0 etnie este o colectivitate care se defineşte şi este definită de ceilalţi în funcţie de criterii etnice, altfel spus de existenţa unei sau mai multor trâsături comune precum limba, religia, originea tribală, naţionalitate sau rasă precum şi faptul că membrii săi împărtăşesc acelaşi sentiment al identităţii ". Este remarcabil de constatat, în această defîniţie, că toţi factorii specifîci de identificare a unei minorităţi - limbă, rasă, religie - poartâ asupra etnicităţii. 0 defînire a diferitelor realităţi este aici indispensabilă. Se pot distinge două tipuri de realităţi prezente într-un număr mare de ţări din Europa: A

- " minoritătile non-teritoriale ". In sens strict există un smgur exemplu în Europa de minoritate care nu dispune de de nici un teritorm : romii. Se utilizeazâ însă această terminologie şi pentru a desemna un anumit număr de comunităţi evreieşti şi se poate lărgi şi la comunităţile formate din imigrările mai mult sau mai puţin recente. Membrii acestor comunităţi manifestă o voinţă nouă de dezvoltare şi conservare a limbii,

Henri Giordan - Minorităţiile în Europa

16

culturii, modului de viaţă, tradiţii, religii proprii, însă în sănul statelor a căror cetăţenie cel mai adesea o au. - " minoritâti si nationalităti teritoriale " - cuprinzând practic întreaga scenâ de la Atlantic la Ural. Statutul acestor minorităţi şi naţionalităti variază considerabil. Trebuie de asemenea remarcat că fracţiuni mai mult sau mai puţin importante ale acestor " minorităţi şi naţionalitâti teritoriale " sunt stabilite m afara teritoriului. Aceste "diaspora " constituie un alt tip de minorităţi non-teritoriale. Există trei cazuri principale care se găsesc pe scena mmoritătilor : 1) - " nationalitătile " - Aceste minorităţi teritoriale implantate pe acele teritorii de vreme îndelungatâ sunt dm punct de vedere sociologic naţiuni în măsura în care cea mai mare parte a populaţiei de pe teritoriul istoric se recunoaşte ca aparţinând acestei minorităţi, după principiul enunţat de Rouland. Este cazul, spre exemplu, al bascilor, catalanilor, croaţi, scoţieni, sloveni. 2) - " minorităţile teritoriale " - Ele sunt constituite din populaţii importante separate de teritoriul lor principal - slovenii din Trieste şi Gorizia. 3) - " insulele lingvistice " - Aceste mmontâti se disting de precedenta categorie prin numărul mic al populaţiilor - slovenii de la Udine, occitanii în Piemont. Aceastâ indispensabilă clarificare terminologicâ nu duce m mci un caz la ideea câ s-ar putea îndeplini plecând de aici o listâ a minoritâţilor şi a naţionalităţilor. Această listă o pot face cetăţenii, ei sunt smgurii care pot să o definească prin afîrmarea voinţei lor. " Minoritâţile etnice " constituie, în consecmţă, expresia cea mai cuprinzătoare a faptului minoritar, explicându-se astfel faptul că

17

Declaraţia din 1992 le asimileazâ " minorităţilor naţionale ". Minoritatea etnică poate reuni, cum am văzut, majoritatea elementelor de identitate : limba, rasă, religie, obiceiuri, naţionalitate. Minoritâţile etnice, pentru a relua clasificarea profesorului Stavenhagen, pot fi constituite din : - gmpuri religiqase ( musulmanii m India ), natipnale (ex. URSS), rasiale. Imgyiştice. trăind în state recunoscute ca fiind multmationale sau plurietnice; - gmpurile sus-menţionate care trăiesc m statele-naţiune si care nu recunosc faptul mmoritar (berberii marocani, bascii m Spania); - mmorităti nationale deportate. provenind dintr-un stat vecin celui căruia îi sunt resortisanţi (maghiarii din România, turcii în Bulgaria, albanezii în Yugoslavia, serbh m Bosnia ) ; - minorităti etnice între douâ frontiere. cazul tipic fîind curzii dm Iran, Irak şi Siria ; - PQPulatii indigene ( Canada, SUA, America Latină, Australia şi Noua Zeelandă). Lista categoriilor minoritâţilor ar trebui să se oprească aici. Adăugâm totuşi, pentru a ţine seama de tendinţele recente ale dreptului mtemational şi " popoarele autohtone ". în mod normal această categorie ar trebui intergratâ minorităţilor etnice, dar statutul popoarelor autohtone este special m ansamblul dreptului minoritâţilor. Regimul juridic special al popoarelor autohtone este însăjustificat pe deplin.

Andre Liebich, Andre Reszler - Europa centrală şi mmorităţiile spre o soluţie europeană ?, Ed. Puff 1993.

18

Capitolul III. PROBLEME CENTRALE ALE DREPTULUI MINORITĂTILOR

3.1. Suveranitate asediată Protecţia mmontâţilor trebuie să concilieze interesul şi unitatea statului cu dezvoltarea şi conservarea identitâţii mmoritătilor. Acest lucru este foarte dificil de realizat, deoarece practic, se lovesc două pietre tari şi anume suveranitatea statului, considerat stmctura de bază a dreptului intemaţional actual şi dreptul unei minorităţi, respectiv vocaţia obiectivă a acesteia de a constitui un stat, reclamând beneficiul dreptului popoarelor de a dispune de ele însele. Evoluţia în domeniu este evidentă. Astfel, la 21 septembrie 1922, Adunarea Societăţii Natiumlor statua în rezoluţia adoptată: "Adunarea, recunoscând dreptul fundamental al mmorităţilor de a fî protejate de către Societatea Naţiunilor contra oricârei forme de opresiune, insistă asupra obligatiei care incumbâ persoanelor aparţinând minorităţilor rasiale, religioase, lingvistice de a coopera ca şi cetăţeni legitimi, cu naţiunea câreia aparţm m prezent." Această rezoluţie este extrem de semnifîcativă: protecţia intemaţională a minoritâţilor nu poate depâşi limitele impuse de loialitatea lor faţă de naţiunea câreia aparţin şi m consecinţă, ingerinţe m treburile statului care le reprezintă.

19

Tratamentul mmorităţilor, în modul prezentat mai sus, face deci parte din "afacerile, problemele inteme" ale statului, fimd de "compeţeDta

precum şi de rezoluţiile Organizaţiei Naţiunilor Unite. Suveranitatea statului este reafîrmată şi de Carta Naţiunilor Unite, dar de această dată ea este condiţionată. Odată cu Carta Naţiunilor Unite un nou concept de legalitate a emers spre un caracter obiectiv şi suveranitatea la sfârşitul secolului nostru nu mai presupime putere discreţionarâ de acţiune a statului, ci înseamnâ aderarea acestuia la Cartă spre a deveni membru al Naţiunilor Unite, altfel spus de a accepta dinainte "principiile de a institui metode, garantând că statul nu va face uzanţă de forţa armelor, decât în interes comun". Dar acest interes comun nu mai este apreciat în mod discreţionar de către stat, ci de către organizaţia intemaţională m ansamblu. CPJI afîrma că "tot ceea ce se

poate cere unui stat, este de a nu depăşi limitele pe care dreptul intemaţional le traseazâ competenţeisale..." A

Intr-adevăr, cu cât statele evoluează, cu cât raporturile dintre ele se complică, cu cât dreptul intemaţional se dezvoltă, cu atât mai mari sunt constrângerile asupra suveranităţii. Yadh Ben Achour - Suveranitate statală şi protecţia intemaţionalâ a minoritâţiilor, Paris 1994.

20

Aceasta pare a fi ideea esenţialâ din "Agenda pentm pace" prezentată în 1992 de Secretarul General ONU, Boutros Boutros - Ghali. " Piatra unghiulară a edifîciului este şi trebuie să rămână statul al cărui respect al suveranităţii şi integrităţii teritoriale constituie condiţii ale progresului internaţional. Suveranitatea absolută şi exclusivă nu este totuşi miza ... Rămâne conducătorilor politici ... să găsească un echilibru între necesitatea de a asigura pe de o parte direcţionarea cât mai bunâ a afacerilor interne, iar pe de altă parte exigentele unei lumi cu un grad interdependenţă tot mai ridicat."

3.2 Minorităţile si drepturile omului Uşile dreptului popoarelor fîind oarecum închise, ar putea drepturile omului să constituie calea legală de protectie a dreptului minorităţilor? La prima vedere răspunsul pozitiv se impune. Libertatea conştiinţei şi a cultelor, dreptul la asociere, alegeri libere, libertatea reuniumlor şi libertatea de expresie protejează minoritătile şi pot să protejeze de o manieră specială. De altfel, anumite instrumente convenţionale precum conventiile asupra prevenini şi represmnii genocidului ( 9 decembrie 1948 ), Pactul din 1966 cu privire la drepturile civile şi politice , Convenţia Naţiunilor Unite cbntra torturii şi altor tratamente inumane şi degradante dinlO decembrie 1984, precum şi Declaratia asupra eliminării tuturor formelor de intoleranţe şi discriminări fondate pe religie sau alte convingeri datată din 1981, pot avea un impact direct şi deosebit asupra drepturilor

Danilo Turk - Dreptul mmorităţiilor în Europa, Paris 1995 .

21

mmoritâţilor, deşi nu sunt consacrate în principal dreptului mmoritâţilor. Trebuie, totuşi semnalată opinia profesorului Ch. Rousseau care încâ la 1930, ridică serioase obiecţii contra asimilării protecţiei mmorităţilor aceleia a drepturilor omului. S-ar putea rezuma astfel teza autorului: existâ în primul rând discordanţă în ceea ce priveşte indivizii protejaţi; protecţia minorităţilor este aplicaţia nu a principiului egalităţii, ci a unei conceptii inegalitare. Mai exact, ea realizează ceea ce s-ar putea numi " o inegală protecţie a egalitâţh ". Protecţia minorităţilor este liimtată şi conditionată. De altfel, protecţia minorităţilor are un conţinut fix, m timp ce conţinutul dreptunlor omuhii este variabil. De aici, decurg •^

următoarele consecinţe: 1). Generalitatea drepturilor omului şi particularitatea dreptului mmontătilor de la beneficiul dreptului intem şi intemaţional al drepturilor omului. Ele beneficiazâ de această protectie nu de pe statutul de minoritate, ci m aceleaşi conditii ca umanitate. 2). Există un sector al drepturilor omului care este aplicabil de o manieră specială situaţiei minorităţilor. Acest drept vizează m general protecţia colectivitâţilor umane, de unde remarcabila sa adaptare la dreptul minorităţilor. Este cazul represhmii genocidului, luptei contra discrimmării rasiale, contra intoleranţei religioase, contra purifîcârii etnice. 3). Trebuie de asemenea căutate specifîcităţile dreptului minorităţilor, în textele şi instmmentele care corespund acestui domenm, m special art. 27 din Pactul asupra drepturilor civile şi politice, Rezoluţia

Yadh Ben Achour - Suveranitate statală şi protecţia intemaţionalâ a nunorităţiilor, Paris 1994.

22

Adunării Generale ONU din 18 decembrie 1992 ducând la Declaraţia asupra persoanelor apartmând minoritâţilor naţionale sau etnice, religioase lingvistice; Carta europeană a limbilor regionale sau mmoritare adoptată de Consiliul European de la Strasbourg, Actul Final de la Helsinki dm 1975. De asemenea, nu trebuie uitate tratatele speciale, precum cele încheiate între Germama şi state din Europa de Est, care vizează m mod deosebit protecţia mmorităţilor. în final, protecţia mtematională a mmoritâtilor, având propriile sale caractere şi surse, poate împmmuta calea drepturilor omului. Adoptând la 10 decembrie 1948 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Adunarea Generală ONU a precizat că nu va putea râmâne indiferentă la soarta minorităţilor. Declaraţia din 1992 vine să îndeplinească această promisiune. într-adevăr, protecţia mmorităţilor relevă aceleaşi valori ca şi cele a drepturilor omului: întotdeauna aceeaşi întoarcere la ideea demnitâţii şi considerării umanităţii ca un scop, nu ca un mijloc. Dar umanitatea se realizează prin şi m fiinţa umană, luată individual, precum şi m prin grupurile umane. De aici se poate trece repede la o altă faţetă a problemei şi se ridică întrebarea cine posedă drepturi ale omului? în speţâ sunt susceptibile persoanele respective să posede "drepturi ale omului"? Problema fiind foarte controversată, opiniile sunt deci împărţite. Astfel, pe de-o parte se considerâ, şi pe bună dreptate, că numai indivizii posedâ "dreptunale omului". Există, desigur, o varietate de drepturi colective

Douglas Sanders -Drepturile colective, Altera 1995

23

foarte importante, de exemplu cele ale popoarelor, ale statelor, sau corporaţiilor, dar ele nu sunt drepturi ale omului. Dacă drepturile omului sunt egale acele drepturi pe care cineva le are pur şi simplu ca fiinţâ omenească, atunci numai fîinţele omeneşti posedă drepturi ale omului, dacă cineva nu este fimţă omenească, atunci prin defimtie nu poate avea drepturi ale omului. Numai persoanele individuale sunt fîinţe omeneşti şi cu excepţia dreptului la autodeterminare, Declaraţia Universală şi Conventiile mtemationale mclude în fapt numai drepturi individuale. Totuşi, pe lângă faptul că sunt persoane distincte, indivizii sunt membrii ai comunităţilor, aşadar fîinţele omeneşti pot deţine drepturi ale omului atât ca indivizi separati, cât şi ca membri ai unei comunităţi, de exemplu drepturile culturale sunt deţinute de câtre membrii unui anumit grup cultural, iar drepturile familiei de către membrii unei familii. Cu toate acestea, astfel de drepturi sunt deţinute de către indivizii m calitatea lor de membri ai grupurilor sociale ocrotite, ele nu sunt drepturi ale grupurilor. Nu există m mod necesar nici o incompatibilitate logică între ideea de drepturi ale omului şi drepturile popoafelor ( sau alte drepturi de grup ) atâta timp cât înţelegem drepturile popoarelor ca fiind drepturile mdivizilor care acţionează ca membri ai unui gmp şi nu ca drepturi ale gmpului împotriva mdividului. Dar această distincţie esenţială_este ignorată consecvent în cele mai multe dintre discuţiile asupra drepturilor colective. m special de către apărătorii cei mai vehemenţi ai acestor drepturi.

24

3J. Minorităţile si dreptul popoarelor de a dispune de ele însele Raporturile unui stat cu cetăţenii săi sunt în mod prioritar o chestiune de drept şi de jurisdicţie intemă. Dar, sub anumite aspecte această problemă scapă de sub sfera suveranităţn necondiţionate, pentru a deveni o problemâ de protecţie intemaţională. Este vorba de menţinerea păcii, care devine prin natura sa o problemă "a comunităţii" şi nu numai o problemă a statului şi a "respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toti, fară deosebire de rasă, sex, limbă sau religie" Sub alt aspect însă ar putea avea loc o dezvoltare extemă a drepturilor mmorităţilor, fimd vorba de dreptul popoarelor de a dispune de ele însele. Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele îşi are râdăcina în vechiul principiu al naţionalităţilor, acesta din urmă fiind considerat ca una dintre formele de expresie a naţionalismului. în cursul revoluţiilor de la 1848 acest principiu al nationalităţilor se gâsea în concurenţă cu principiul legitimităţii, iar în secolul XIX se va manifesta sub forma a trei acţiuni diplomatice: prima în favoarea naţmnilor dependente de statele imperiale, a doua m favoarea unifîcăni naţiunilor dispersate, iar a treia în favoarea ataşării anumitor teritorii la statele deja constituite. în Imperiul austriac anumite naţiunii îşi revendică autonomia în raport de statul central ( cazul cehilor, saşilor, românilor, italienilor ), dacă nu chiar independenţa totală. Această presiune obligă Austria în 1867 să Pierre Kende - Autodetenninare în Europa de Est ieri şi azi Rosalyn Higgins Autodeterminare, Altera 1/1995, p. 18.

25

se transforme în dublă monarhie, dar Austria şi problema minorităţilor persistă până în 1914. Principiul naţionalităţilor şi-a luat în schimb revanşa şi şi-a produs în mod deplin efectul în dezmembrarea Imperiului Otoman şi apariţia noilor state precum Grecia, Serbia, Muntenegru, România, Bulgaria. Dar principiul naţionalităţilor m secolul XIX, nu semnifică doar unitatea statului şi a naţiunilor, ci în acelaşi timp şi autonomia şi independenţa lor. De asemenea, semnifică şi alipirea populatiilor şi a unor teritorii la state deja constituite. Dacă principml naţionalitătilor primeşte o anumită consacrare la Conferinţa de la Paris din 1&56, de vreme ce tratatul garanta autonomia Moldovei şi Munteniei ( a viitoarei Românii), va fî revigorat de primul război mondial şi cele 14 puncte formulate de preşedintele Wilson la 8 ianuarie 1918, în special punctul 5 privind "revendicările coloniale". Dar, la acest punct trebuie să adăugâm punctele 10, 11, 12, 13 privind "popoarele Austro-Unganei al câror loc printre celelalte noţiuni dorim să îl garantăm", România, Serbia, Muntenegm, care vor trebui evacuate, şi a căror independenţă va trebui garantată intemaţional. Acest principiu al naţionalităţilor este important -'pentru acest subiect, deoarece el merge oarecum pe acelaşi drum cu protecţia minorităţilor, dar în acelaşi timp a dar naştere şi la numeroase controverse. Percepţia generală cu privire la autodeterminare este câ aceasta are legâtură cu independenţa. Autodetermmarea a început să fie acceptată ca un drept legal în contextul decolonizării. Astfel, Actul Final de la Helsinki şi Carta ONU recunosc autodeterminarea ca fîind un drept al popoarelor. Rosalyn Higgins - Autodetenninare, Altera 1/1995, p. 18 . GasparBiro - Autodetenninare, libertate individuală, libertate naţională.

26

Declaraţia Naţiunilor Unite asupra Relaţiilor de Prietenie extinde dreptul la autodetermmare de la problema decolonizării la toate supuse unei dominaţii străine. Autodeterminarea nu înseamnă şi nu a însenmat niciodată pur şi simplu independenţă, ea consacră opţiunea liberă a popoarelor. A

In ultimul timp, state vechi au început să se dezintegreze. Părti componente ale U.R.S.S. şi ale lugoslaviei şi-au proclamat independenţa ca state separate. Cei care constituie majoritatea în cadrul noilor graniţe au fost minorităţi m cadrul vechii uniuni sau stmcturi federale, pretinzând că m calitate de minorităţi au dreptul la autodetermmare. Referitor la cele arătate, A. Cristescu afîrma: "poporul nu trebuie confimdat cu orice minoritate etnică, religioasă, lingvistică". Este oare adevărat, dupâ cum sustin unele fracţium naţionaliste, că minorităţile sunt îndreptăţite la autodeterminare şi că autodeterminarea atrage după sine secesiunea? La întrebarea "cine anume are dreptul la autodeterminare ?" nu se poarte râspunde fară a înţelege mai întâi relaţia dmtre autodetermmare şi unitatea naţională. Normele consacrate despre autodetermmare cuprindeau consecvent ideea că autodeterminarea trebuie să contribuie la păstrarea unităţii teritoriale şi "nu să fie un duşman al ei". Astfel, s-a-sustinut că fi^poarele au dreptul la autodeterminare. Prin "popor" înţelegându-se pe de-o parte toate persoanele aparţinând diferitelor grupuri rasiale, etnice şi religioase. Dm cuprinsul instrumentelor relevate rezultă câ prin popor trebuie înţeles totalitatea populaţiei unui teritoriu. Desigur, toti membrii unui grup Pierre Kende - Autodetenninare în Enropa de Est ieri şi azi Jack Donnelly - Drepturi ale omului. drepturi individuale şi drepturi colective,Altera 2/1995

27

mmoritar distinct sunt parte a popoarelor unui teritoriu. în acest sens, ei sunt ca indivizi posesori ai dreptului la autodeterminare. Dreptul la autodeterminare se conectează cu protecţia adecvată a drepturilor mmorităţilor, doar că aceste drepturi sunt drepturi distincte, care nu trebuie confundate unul cu celălalt. Această concepţie nu înseamnă că nu vor fî recunoscute niciodatâ noi frontiere. Dimpotrivă, chiar în_imma Eurogei, unifîcarea germanâ aminteşte cu toată forţa că frontierele statelor nu sunt imobile. Cucerirea autonomiei sau independenţei de către un numâr important de naţiuni s-a realizat cu vârsări de sănge minime în fostul imperiu sovietic, situaţia dm fosta lugoslavie fiind însă cu mult mai dramatică. Chiar dacă, contrar opiniilor politice contemporane, autodetermmarea nu reprezintă o autorizaţie pentru secesiunea acordată mmorităţilor, nu există în dreptul intemaţional nimic care să interzică secesiunea sau fonnarea de noi state. Dacă autodeterminarea este un drept care se află la îndemâna unor anumite gmpuri şi nu a poporului ca întreg, se va ivi o dublă problemă: 1). Ce înseamnâ minoritate? 2). Sunt toate minorităţile "popoare" din perspectiva autodetermmării? Cum am indicat mai înainte, toate textele privitoare la minorităţi relevă o anumitâ tendinţâ a dreptului intemaţional şi anume principiile protecţiei mtemaţionalea minoritătilor se impun concomitent cu indicarea marilor limite adreptului

minorităţilor,

maiexact

suveranitatea,

integritatea

teritorială,

independenţa statului, obligaţiile faţă de stat

Yadh Ben Achour - Suveranitate statală şi protecţia intemaţională a minoritâţiilor, Paris 1994

28

decurgând din cetăţenie. Declaraţia din 18 decembrie 1992, după ce aratâ regulile de protecţie subliniază în alin. 4 al articolului 8: "Nici una din dispoziţiile prezentei declaraţii nu poate fî interpretată ca autorizând vreo activitate contrară scopurilor şi principiilor Naţiunilor Unite, aici înţelegându-se egalitatea suverană, integritatea teritorială şi independenţa politică a statelor. La Conferinţa mondială de la Viena asupra drepturilor omului, raportul între drepturile mmorităţilor şi dreptul popoarelor de a dispune de ele însele s-a pus de o manieră crucială â propos de situaţia popoarelor autohtone. Forumul ONG a luat în privinţa drepturilor popoarelor autohtone o poziţie originală delimitând clar dreptul minoritâţilor de dreptul popoarelor autohtone, revendicând pentru acestea dreptul la autodeterminare. Grupul de lucru ONG asupra popoarelor autohtone sublmiind câ "popoarele autohtone ale lumii au trăit pe pământurile lor înamte de colonizare şi continuă să trăiască acolo şi că ele prezintâ caracteristicile unei naţmni, ceea ce le distinge de o minoritate şi le dă dreptul la autodeterminare " : Această poziţie a fost însă des şi aspru criticată. însă autodeterminarea , fiind negată ca drept legal atât m Europa de Vest, de Est, cât şi în lumea a Treia vreme de ani de zile , se confruntă acum cu un mare pericol : acela de a fî considerată soluţia tuturor problemelor.

29

3.4 Minoritătile si menţinerea păcii Am constatat mai înainte câ raporturile unui stat cu cetăţenii săi constituie o chestiune de drept , şi de politică intemă , dominate în consecinţă de prmcipiul nonmtervenţiei în chestiunile mteme , care relevă competenţa naţională a statului. Dar, tendinţa din ce în ce mai recunoscută spre o instituţionalizare a raporturilor intemaţionale face ca mai nici un stat să nu poată opune argumentul afacerilor inteme şi a competenţei exclusive de o manieră absolută când i se cere să dea seama de actiunile sale în materia respectârii regulilor primordiale şi imperative ale drepturilor omului, sau când tensiuni grave pe teritoriul statului sunt susceptibile de a compromite pacea. Articolul 2 , paragraful 7 din Cartă este revelator pentru această tendinţâ. Naţiunile Unite nu sunt autorizate să mtervină în "afacerile care relevâ m mod esential competenta teritorială naţională a unui stat " . Excepţia introdusă este totuşi considerabilă, acest principiu nu aduce atingere aplicării măsunlor de constrângere prevăzute m capitolul VII. Conflictele etnice, rasiale, religioase, lingvistice pot da loc unor încrâncenări violente de o asemenea amploare, încât pot constitui o amenmţare a păcii intemaţionale. Se ştie că, conflictele între minorităţi şi gmpurile dominante pot avea efecte destabilizatoare asupra relaţiilor între statele înconjurătoare , pot râscoli vechi neînţelegeri şi de multe ori provoacâ tensmni la frontiere. Asemenea situaţii au dat ocazia Consiliului de Securitate să pună în aplicare cap.VII .Aceste intervenţii au fost adesea criticate. Li s-a reproşat

Yadh Ben Achour - Suveranitate statală şi protecţia intemaţională a minorităţiilor, Paris 1994

30

că fac obiectul unui tratament selectiv , de a fî un instrument în mâinile marilor puteri, de a nu respecta dispoziţiile Cartei, de a lăsa statelor "grija de a defini conţinutul măsurilor ce le privesc".Aceste argumente nu sunt noi. Ele relevă caracterul imperfect al dreptului intemaţional şi al politizârii inevitabile araporturilorjundice drntre state. Legătura dintre problema mmorităţilor şi aceea a păcii şi securităţii intemaţionale a fost înfaţişată încă de la Conferinţa de la San Francisco. Franţa sublinea câ "nu ar trebui să se piardă din vedere situaţia minorităţilor care fac obiectul unor măsuri de persecuţie m mteriorul unui stat; Consiliul ar trebui să aibă puterea de a intervem pentru a le acorda asistenţă". Practica , Consiliului a demostrat o interpretare logicâ şi chiar nesigură a noţiunilor de amenmţare a păcii pe de o parte şi de restabilire a ^

păcii şi securităţii intemaţionale pe de altă parte. In şapte afaceri recente Consiliul de Securitate a pus în aplicare capitolul VII : criza din Golf (rezolutia 660 - 2 aug.1990) , criza iugoslavă (rezoluţia 773 din 25 sept. 1991), afacerea somaleză (rezoluţia 733 din 23 ia.1992), etc. Analiza acestor rezoluţii arată că Consiliul a adoptat o concepţie mai mult decât extensivă a noţiunii de menţinere sau stabilire a păcii, care depăşesc "litera" celor treisprezece articole ale capitolului VII (art.39-51). Ultimele vizeazâ m fapt ,conflicte armate intemaţionale, Consiliul a considerat totuşi că acele cazuri care nu depăşesc cadrul unui teritoriu naţional , sau care îmbrăcând aspectul unui incident care, deşi grav, nu este de natură să ameninţe pacea , pot da loc punerii în aplicare a capitolului VII.

Gerard Soulier - Minoritate- cuvânt şi lucru ,Paris 1993, p.48.

31

Problema care interesează este însă de a ştii dacă protecţia intemaţionalâ a mmorităţilor poate avea loc prin mecanismele de menţmere a păcii, în special cele pravăzute în capitolul Vn. Râspunsul care se degajă plecând de la experienţa recentă a Consiliului de Securitate este pozitivă , cu condiţia anumitor rezerve şi anume că prima ar fi că intervenţia Consiliului nu priveşte întotdeauna şi în mod special minorităţile şi cea de a doua este că există o anumită confuzie între conflictele etice şi situaţiile în care mmoritâţile sunt implicate.

32

Capitolul IV. CONTINUTUL DREPTULUI MINORITĂTILOR

4.10bligaţiile generale ale statului Aceste poziţii regulile admise de comun acord privind obligaţiile generale ale statului vis-a-vis de minorităţile care trăiesc pe un teritoriu : recunoşterea identităţii, respectul drepturilor omului, alegerea cetăţeniei. Acest ultim principiu este tras dintr-o interpretare indualistă a dreptului la autodetermmare. Deşi se pot emite serioase rezerve cu privire la această asimilare pe care pare să o fi adoptat Comisia între alegerea apartenenţei etnice şi alegerea cetăţeniei, trebuie arătat că apartenenţa etnică constituie un act pur personal. Proiectul protocolului adiţional al Convenţiei europene a drepturilor omului stipulează m art.ru" 21 : 1. "Apartenenţa la o minoritate naţională e libera alegere a persoanei 2. Nici un dezavantaj nu trebuie să rezulte din alegerea acestei apartenenţe,...". Semnifîcaţia esenţială este câ statul are datoria de a nu "închide " mdividul în grupul său etnic. El are datoria de a face să prevaleze cetăţenia asupra ^l^rei alte consideraţii. Apartenenţa etnică nu trebuie să constituie pentru individ un factor de constrângere. Ea trebuie, dimpotrivă, să constituie pentru el o cauză de deschidere .

33

în cazul în care pentru orice motiv individul al refuza drepturile şi obligaţiile decurgând dm etnia sa, cetăţenia trebuie să constituie pentru el în acelaşi timp o libertate şi o protecţie , aceea pe care statul i-o datorează. In statele multinaţionale , plurietnice sau multiconfesionale cele arătate mai sus au o importanţa considerabilă.Aceasta înseamnă , într-adevar, că în acest caz, elemenul juridic al aparţinerii unui stat, element artifîcial m comparaţie cu apartenenţa etnică, trebuie să se ridice deasupra consideraţiilor rasă, religie, etnie, etc. Trebuie să se înţeleagă bine că aceasta corespunde unei libertăti a individului, dar, mai mult unei obligaţii generale a statului. Statul înainte de trebuie să ţină seama de caracterul complex al populaţiei de pe teritoriul său. Conflictul între tendinţa naturală a statului spre un plus de "suveranitate" pentru el , a dus de-a lungul timpului la tragedii civile îngrozitoare prin violenţa lor, şi foarte rare sunt statele care au reuşit să depăşească aceste mpturi ale suverantăţii. în acestâ situaţie "dacă statul trebuie să protejeze apartenenţa etnicâ sau confesională , el nu trebuie să se transforme în complice al etnicităţii împotriva individulm şi cetăţeniei sale . A doua obligaţiei a statului constă, cum am arătat-o în a recunoaşte identitatea unui grup mmoritar. Asta inseamnă mai mult o interdicţie în seama statului, o obligaţie de a nu o face. Este într-adevâr contrar dreptului intemaţional al minorităţilor de a lua măsuri fie legislative, administrative, politice care s-ar solda cu o negare a identităţii unui grup. Yadh Ben Achour - Suveranitate statală şi protecţia intemaţionalâ a minorităţiilor, Paris 1994,p. 267. Victor Duculescu - Protecţiajuridică a drepturilor omului, Ed. Lumina Lex, Bucureţti 1994.

34

Art. 27 din Pact este semnificativ din acestă privinţâ deoarece el prezintă obligaţia generală a statului sub fonna negativă. "în statele în care există minorităţi ... persoanele aparţinând acestor minoritâţi nu pot fi private de dreptul de a avea în comun , cu ceilalţi membrii ai grupului lor , propria lor viaţă culturală . de a practica propria lor religie şi de a folosi propria lor limbă". Această obligaţie semmfîcă pe de o parte, că statul trebuie să recunoască , pozitiv de această dată, caracterele deosebite ale gmpului. Dar acestâ recunoaştere pozitivă nu poate fi fixată dinainte . Totul depinde de caracterul special al fîecârui stat şi ale mmoritâţilor sale. în acest domeniu , dreptul intemaţional nu intervine , decât pentru a pune în sarcina statului acestă obligaţie generală de a recunoaşte identitatea unui grup, lăsăndu-i libera opţiune pentm soluţiile adecvate. în ceea ce priveşte a treia obligaţie generală , respectarea drepturilor omului , ea se confundă cu standardul minim pe care statul trebuie să-1 asigure m materie de drepturi ale omului cu privire la întreaga sa A

populaţie. In privinţa minorităţilor este necesară o mentiune specială deoarece acestea riscă mai mult decât majoritatea de a deveni victime ale unor violări. Acestă obligaţie revine deci, în defînitiv, în a asigura egalitatea între toţi cetăţenii fară discnmmare. După jurisprudenţa C.P.J.L, dreptul intemaţional al minorităţiilor este mai întâi de toate un drept al ealităţii, al discriminării. Aceste principii generale sunt perfect valabile şi toată lumea pare a fi de acord câ protecţia mmorităţilor implică aceastâ bunâ observaţie de a asigura egalitatea şi de a respecta specifîcităţile . Totuşi, dupâ tendinţele recente ale dreptului intemaţional, accentul ar trebui să cadă asupra caracteristicilor specifîce decât asupra egalitâţii.

35

4.2. Drepturile si libertăţile minorităţilor între abuzul suveranităţii si abuzul identitătii etnice.

Aruncând o privire asupra situaţiei juridice a minorităţilor nationale , etnice , lingvistice şi religioase se constată serioase deficienţe în aceste domenii, criză accentuată m Europa de Est după 1989. Privind harta etnică a acestei regiuni, se observă condiţiile de viaţă determinate mozaicul multinaţional şi mai ales

de

aspecte psihosociologice ale Europei centrale şi de est,

rezultatând distincţie de prmcipiu între problema mmoritarâ şi problema naţională.Numeroase sunt , m această regiune grupurile care , în ultimul secol şi jumătate au ajuns la o conştiinţă politică proprie care le ataşează pe de-o parte "ţării mamă" şi pe de altâ parte le face apte să practice o politică autonomă.Această ultimă posibilitate devine actualitate din momentul m care grupul în discuţie prezintă sau a nucleul unei societâti civile şi dispune de mstitutii autonome , care în decursul timpului să fîe susceptibile de a edifîca un stat.Pentru aceste grupuri califîcativul demmoritate nu are alte justifîcări decât aceea privitoare la număr .De asemenea , ele au ca pretenţie politicâ majoră intrarea în parteneriat cu naţiunea majoritară care s-a constituit m stat şi de a legaliza , de a codifica , de a introduce în legislaţia statului respectiv reglementăti cu privire la acest raport.Dacă acest efort se loveşte de obstacole , probabilitatea ce acest gmp să se defineascâ în cadrul unor instituţii diferite de cele ale majorităţii este foarte mare . A

In pnma ipotezâ a coeziumi inteme a gropului , altfel spus supravieţuirea în cadrul comunităţii majoritare şi de a şti practic cine decide afacerile vitale ale acestei comunităţi , se pune problema

36

salvgardării şi transmiterii identitătii generaţiilor viitoare.Este vorba de particularităţile care disting grupurile naţionale , etnice , lingvistice sau religioase de celelalte grupuri. Celalaltă problemă crucială este de a şti m orice moment şi care este procedura în care sunt luate deciziile : în mod democratic după regulile clasice ale democraţiei maselor sau de o "altâ manieră".Aceastâ "altă manieră" semnifîcă pntru noi mai ales mecanismele deciziei autoritare. Aceste două probleme privesc autodetermmarea , rezultând dm formularea lor că autodeterminarea se prezintă sub două aspecte ; unul exterior , libera autonomie a gmpului , a poporului , a naţmmi faţâ de celelalte gmpuri asemănătoare , aceasta fîind recunoscutâ de dreptul intemational.Cealaltâ intemă conferâ competenţâ grupului în ceea ce priveşte afacerile inteme proprii.Cele douâ aspecte nu pot fi privite altfel dacăt într-un echilibru. Totuşi , acceptarea autodetermmării comandâ

peremptoriu că pnncipiul

autodeterminârii se completează cu acela al autolimitării şi acesta realizându-se în douâ sensuri.Naţiunea majoritară care constituie statul trebuie să renunţe la interpretarea exclusivâ a doctrinei suveramtăţii naţionale, altfel spus la un comportamentîn care statul să nu trădeze suveranitatea naţiunii majoritare, simţindu-se autorizat de aceasta să judece orice aspiraţie la autonomie a gmpului ca atentat la suveranitatea sa. De cealaltă parte, grupurile minoritare trebuie să limiteze revendicările lor autonomiste astfel încât să se evite orice conflict, pe care Gerard Soulier - Minoritate- cuvânt şi lucru ,Paris 1993, p. 178. Claude Courvoisier - Minorităţi şi diferenţe în condica de doleanţe, Paris 1992, p.225 .

37

violenţa riscă să-1 suscite.Cu siguranţă este mult mai uşor de zis decât de realizat, de vreme ce este vorba de o problemă net politică. Un legislativ legitim şi un guvem asemenea trebuie să cadrul necesar acestor minorităţi de a stabili pilonii, elementele defînitorii ale identităţii lor şi modul în care consideră că se pot realiza. Se consideră ca legitime aspiraţiile la autodetermmare ale unui grup etnic , ale unei comunităţi naţionale minoritare , ale unui popor sau naţiuni dacă ele se inspiră din ideologia libertăţii şi dacă angajamentele politice implică nu numai independenţa şi liberatatea comumtăţilor respectiveşi garanţia libertăţilor individuale Acest criteriu prevaleazâ m particular, m cadml grupurilor etnice şi a comunităţilor naţionale care nu trăiesc m A

cadrul statului lor propriu .In caz contrar, nu s-ar fî putut vorbi de autodetermmare ci numai de partaj sau de o reevaluare poziţiilor politice. în acest caz , dreptul la identitate privit ca drept al omului, este o sinteză speciala a libertăţilor clasice , amalgam al conştiinţei libertăţii cuvântului, asocierii, cu libertatea de a alege în accepţiunea cea mai largă a termenului. Din momentul în care individul şi-a ales o identitate şi işi exprimă alegerea sa, el face opţinea practic pentra un grup , pentru apartenenţa la o comunitate. în acest caz fondul cultural, tradiţiile, etc. nu determină decât modalităţile şi regulile alegerii farâ a desemna persoana care are dreptul sau obligaţia de a alege.Dar de cealaltă parte, individul are libertatea inalienabilă de a pârăsi grupul. Pierre Kende - Autodetermuiare în Europa de Est ieri şi azi Cristoph Pan - Dreptul la autonomie al grupurilor etnice din Europa, Altera 1/1995, p.49 .

38

în această accepţiune, dreptul la autodetermmare este în ultimă analiză dreptul de a crea mstituţii proprii, statul nefiind decât una dmtre acestea. Autodeterminarea asigură

este

deci

principiul

care

o compatibilitateammioasă intre libertatea individului şi aceea a grupului, a poporului şi

a naţiunii. Drepturile şi libertâtile minorităţilor au fost definite în ansamblu de articolul 2 din Declaraţia cu privire la drepturile persoanelor apartinând minorităţilor naţionale , etnice, religioase si lingvistice adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 18 decembrie 1982.Termemi săi sunt următorii: "Persoanele aparţinând minoritătilor naţionale sau etnice , religioase sau lingvistice au dreptul de a se bucura de propria lor cultură , de a profesa si practica propria lor religie si de a folosi propria lor limbă , în particular sau în public Jiber şi fâră imixtiuni sau alte forme de descriminare". Aceste trei principii reluate m articolul 27 din Pact rezumâ esenţialul drepturilor si libertăţilor mmorităşilor.Pactul , ca de altfel şi Declaraţia au precizat că aceste drepturi constituie drepturi individuale , precum şi exercitarea "în comun cu alţi membri ai grupulm lor". Declaraţia a facut o menţine specială cu privire le dreptul persoanelor aparţinând minoritătilor "de a participa efectiv la luarea deciziilor la nivel naţional şi unde este potrivit, la nivel regional, privind mmoritatea căreia îi aparţin sau în regiunile în care trâiesc, într-o modalitate care să nu contrazică legislaţia naţională".Prima branşă a dreptului de a participa la luarea deciziilor relevă cetăţenia.

Yadh Ben Achour - Suveranitate statală şi protecţia intemaţională a nunorităţiilor, Paris 1994, p. 307.

39

A doua , semnificâ într-adevăr tendinţe spre care se îndreaptă dreptul mtemaţional , prin intermediul acestei declaraţii şi anume voinţa de a impune statului un standard mimm de organizare politică şi care să permită mmoritătilor să participe efectiv la deciziile care le privesc .Aceasta realizându-se însă doar cu respectarea legislatiei naţionale a statului respectivAşadar , minoritătilor le este recunoscut dreptul de a participa la luarea deciziilor la nivel naţional . aceasta msemnând posibilitatea de a accede în forurile de decizie (parlament , guvem) , unele legislaţii naţionale recunoscând chiar organizaţii politice ale minoritâţilor care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fî reprezentate în Parlament, dreptul la un număr limitat de locuri.(exemplu Constituţia României un loc de deputat). La nivel regional , deciziile care privesc minoritatea şi la luarea cârora aceasta are dreptul să participe trebuie să nu aducă atingere legislaţiei naţionale a statului respectiv, probleme iscându-se aici mai ales în cazul statelor naţionale Aceastâ limită este lesne de înţeles, întmcât astfel s-ar putea ajunge la discrepanţe mari, la zguduirea practic a caracterului unitar pe care trebuie să îl aibă sistemul juridic al fîecârui stat.Aceasta nu înseamnâ însă că minorităţile nu au dreptul de a influenţa adoptarea anumitor decizii, în aşa fel încât acestea să le favorizeze , să le apere şi să le garanteze drepturile recunoscute . De asemenea , Declaraţia face vorbire despre dreptul persoanelor apartinând minorităţilor "de a stabili şi întreţine fâră nici o discriminare , contacte libere şi paşnice cu alţi membri ai grupului lor şi alte persoane aparţinând altor mmoritâţi, ca şi contacte dincolo de frontiere cu cetăţeni Jack Donnelly - Drepturi ale omului, drepturi individuale şi drepturi colective,Altera 2/1995 Douglas Sanders - Drepturile colective, Altera 1995

40

ai altor state cu care ele sunt înrudite prin legături naţionale sau etnice , religioase sau lingvistice. Recunoaşterea acestui drept pune serioase probleme suveramtăţii şi stabilitâţii politice , putând constitui uneori şi surse de conflict, mai ales între statele limitrofe. Revenind asupra prmcipiilor enunţate în articolul 2 din Declaratie cu privire la drepturile persoanelor apartinând minorităţilor naţionale, etnice, religioase şi lingvistice pentru că ele constituie fundamentul dreptunlor şi libertăţilor mmorităţilor trebuie facute următoarele menţiuni. "A se bucura de propria lor cultura" Lelio Bassoc spunea "Cine este dezrădăcinat de cultura sa ... este dezrădăcinat de viaţă". Conceptul de cultură a cunoscut o dublă transformare m epoca contemporanâ şi anume o lărgire a cadrului, înglobând valori , conduite , moravuri, artă, limbaj, religie ,etc. Dar din punctul de vedere al dreptului minoritâţilor cultura cuprinde toate acele elemente constitutive şi distinctive ale identităţii şi care fac parte din creatia literară şi artistică , obiceiuri , civilizatie materială , etc.A se bucura de propria culturâ înseamnă că minorităţile au dreptul de a fi protejate şi de a li se crea cadrul în vedârea promovării acelor elemente care o disting de grupul majoritar sau de celelalte minorităţi.Trebuie reţinut aici şi aspectele ştiinţifice şi tehnice , care contribuie practic la progresul general, cu atât mai mult necesitând protecţie. în legâtură cu cel de-al doilea principiu "să profeseze şi să practice propria lor religie" trebuie facută urmâtoarea remarcâ şi anume câ religia constituie o componentă esenţialâ a fîinţei umane.Exprimarea folosită de

Yadh Ben Achour - Suveranitate statală şi protecţia intemationalâ a minohtăţiilor, Paris 1994, p. 276.

41

Declaraţie are însă un caracter destul de echivoc , căci prin ea nu se spune acelaşi lucru pentru toţi, putând fi vorba fie de : - libera practicare a cultului (mgâciuni, practici alimentare , sărbatori religioase, pelerinaj ,tratamente corporale diverse , sacrifîcii , etc.) - construcţia şi întreţinerea locurilor de cult. - învătâmânt teologic , liturgic , precum şi difuzarea cărtilor sacre - libertatea de a solicita contributii materiale libertatea în ceea ce priveşte organizarea şi funcţionarea cultului (chiar desemnarea unor ministere ori alt funcţionar la ministerul cultelor) - liberul contact, vizite , pelerinaj în afara frontierelor . De asemenea articolul 5 alin.2 din Convenţia privind lupta impotriva discriminării în domeniul învăţamântului

adoptată de Conferinţa generală a

U.N.E.S.C.O. la Paris , la 14 decembrie 1960 , arată că " ... nici o persoană sau nici un gmp nu trebuie să fîe constrânse să primească o instrucţie religioasă incompatibilă cu convingerile sale ". Dm cele arătate mai sus şi datorită impactului asupra vieţii politice , valorilor morale , moravurilor, etc . se desprinde clar ca religia are un rol foarte important. Pentm un observator de confesiune creştină şi de tradiţie politică etatistă , religia nu ar trebui să fîe decât un criteriu de identificare a unei mmorităţi religioase , aceastâ minoritate revendicând astfel libertatea conştiinţei, liberul exerciţiu al cultului său , dreptul de a-şi educa şi creşte copii în spiritul şi tradiţia religioasă respectivă.Ori , religia şi afacerile Yadh Ben Achour - Suveranitate statală şi protecţia internaţională a ininoritâţiilor, Paris 1994, p. 311.

42

iugoslave şi libaneze au demonstrat contrariul, deplasănd în mod evident cadrul său de actiune de la un criteriu de simplă minoritate religioasă spre a servi ca şi criteriu mai general în vederea revendicării unei autonomii, nu mai puţin religioasă , dar cu adevârat politică.Aici ne aflâm pe terenul limitei dmtre abuzul identităţii şi cel al suveramtăţii.Religia poate aşadar , să se transforme uneori în criteriu etnic .0 religie poate deci singură să determine o conştiinţă specifîcă - este cazul Islamului - care prin dogma sa pune problema ca fîind o religie a umanitătii, nu a unui popor.Religia depăşeşte cu uşurinţă cercul spiritualităţii trecând în sfera politicului.Ea poate deci singurâ să dea naştere unei "naţiuni diferite" plecând de la o naţiune unicâ, este ceea ce se numeşte "etnicitatea religiei". Dar libertatea conştiinţei şi liberul exerciţiu al cultelor sunt douâ revendicâri majore ale mmorităţilor religioase. Limba ,ca şi religia , caracteristici primordiale ale omului sunt elemente constitutive ale etnicităţii ."A folosi propria lor limbă , m particular sau m public " este formula din Declaraţie care consacră dreptul lingvistic al minorităţilor.Dar , acest drept la mmoritâţilor trebuie să.şi găsească drumul printre pretenţiile legitime ale unui stat m privinţa unităţiî naţionale , prin utilizarea unei limbi naţionale , sau.în lipsă a unei limbi oficiale şi pretenţiile nu mai puţin legitime ale minorităţilor de a proteja şi promova acest semn primordial al indentităţii lor. Aşadar , minorităţilor le este recunoscut dreptul de a folosi propria limbă atât în viaţa publică cât şi în cea privată.Aceasta presupune printre altele învâţamant m limba minorităţilor , accesul la literatură , ştimţâ , etc , precum şi folosirea limbii mateme în relaţia cu unele organe ale statului.

Danilo Turk - Dreptul minorităţiilor în Europa, Paris 1995, p. 204.

43

Carta Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare defineşte in articolul 1 expresia "limbi regionale sau minoritare" .Astfel , sunt considerate "limbi regionale sau minoritare" limbile : 1.

"folosite în mod tradiţional într-o anumită zonă a unui stat de catre cetăţenii acelui

stat, care constituie un grup numeric inferior restului populaţiei statului" . 2. "diferite de limba ofîcială a acelui stat". Tot Carta Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare vorbeşte în partea destinată învăţământului despre posibilitatea studierii în limba minorităţilor, fară însă a se aduce atingere limbii oficiale a statului.Aşadar , obligaţia statului este de a crea un standard minim de protecţie a drepturilor minorităţilor , tot ceea ce se găseşte în afara acestui standard intrând pe terenul suveranităţii. Convenţia - Cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale adoptată de către Comitetul Adhoc pentru Protectia mmontăţilor Naţionale la 1 februarie 1995 m articolul 10 afîrmă "în ariile locuite tradiţional sau m numar substanţial de persoane aparţinând unei minorităţi naţionale , dacă aceste persoane solicită acest lucru şi acolo unde această cerere corespunde unei nevoi reale .Părţile se vor strădui să asigure , m măsura posibilului , condiţii care să permită folosirea limbii minoritare în proporţiile dintre aceste persoane şi minoritâţile publice ". După cum uşor se poate observa , termenii redactării de mai sus sunt cât se poate de largi ca şi mterpretare , lăsănd practic decizia în mâimle statului care poate hotărî în funcţie de situaţia concretâ dacă se atentează sau nu la suveranitatea sa. De asemenea , se recunoaşte dreptul oricarei persoane apartinând mmoritâţilor naţionale de a folosi numele şi prenumele său în limba sa

44

mmoritară, precum şi dreptul de a expune în limba sa minoritarâ însemne , inscripţii şi alte mformaţii cu caracter "privat , vizibile pentm public".Toate acestea sunt realizabile , în masura în care nu se aduce atingere gravă statului naţional , altfel spus nu are loctrasarea unor frontiere "în interioml celor deja existente". în final, dar nu în cele din urmă , problema care se pune este de a şd cum acceptâ statele autolimitarea ca principiu la soluţia dintre problema naţională şi cea minoritarâ şi dilemele sale.

45

4.3. Infractiunile contra drepturilor si libertăţilor fundamentale ale minorităţilor

Dreptul mmoritătilor se caracterizează prin existenţa unor reguli prohibitive şi a unor reguli permisive.Primele interzic statului să ia măsuri negative care atentează la drepturile şi libertăţile mmoritătilor.Celelalte mcită statul în a lua anumite măsuri speciale de susţinere , de promovare şi de protecţie a identitâţii, culturii, limbii şi religiei minorităţilor. Prima ipotezâ este cea mai frecventâ şi în acest gen de situaţii se poate vorbi de faptele intemaţionale ilicite ale statului. Faptul ilicit imputabil statului cu privire la existenţa unui grup minoritar poate fi atât de grav încât să constituie o crimă intemaţională în sensul articolului 13 din proiectul cu privire la articolele asupra responsabilităţilor statelor adoptat de Comisie m 1976. Formula utilizată de Comisie este urmâtoarea : " Faptul internaţional ilicit care decurge din violarea de către stat a unei obligaţii internaţionale esenţiale pentru salvgardarea | intereselor fundamentale ale comunităţii internaţionale, violare care | este recunoscută de ansamblul comunităţii ca şi crimâ , constituie o crimâ internaţionalâ ". • Intersul acestei definiţii rezidă în caracterul său nondogmatic .Altfel spus , | gravitatea infracţiunii provine din violarea drepturilor fundamentale ale lcomumtatiimtemaţionale , violare "recunoscută" de aceasta ca şi^nmă. | Aceastâ definiţie lasă deci uşa deschisă unei extensii a listei de mfracţium , m afara celor indicate de Comisie la alineatul c ,şi care constituie practic o enumerare indicativă.

46

în ceea ce priveşte subiectul nostru , crima intemaţională poate rezulta : "c) dmtr-o violare gravă şi pe scarâ largâ a unei obligaţii mtemaţionale de importanţă esenţială pentm salvgardarea fimţei umane , precum cea interzicând sclavia, genocidul, apartheidul". în consecinţă, tot ceea ce ar putea aduce atingere existenţei sau integrităţii unei minorităţi , elementelor fundamentale ale identitătii sale , cultură , religie , ar putea antrena răspunderea penală a statului , prin urmare ar putea fî codificată ca şi crimă mtematională. Crimele care ar putea fî comise împotriva minorităţilor nu intră în clasificarea cuprinsă m articolul 6 a statutului Tribunalului de la Nuremberg : crima contra păcii , crime de război , crime contra umanităţii.Primele două categorii nu privesc problema noastră , de vreme ce în sensul articolului 6 , ele nu vizează decât agresiunea şi "violările păcii şi regulilor de război". Dar trebuie remarcat totuşi ca în timp noţiunea de "crime de război s-a modificat" considerabil.Ea acoperă războaiele clasice , războaiele civile care au devenit mult mai numaroase astăzi, războaiele de eliberare naţională şi celelalte conflicte armate.însă datorită acestei extensii crimele de război riscă să fie înglobate de violările grave aduse dreptului umanitar intemaţional. A treia categorie este adaptată mai bine dreptului mmorităţilor de vreme ce acoperâ '^asasmatul , exterminarea , aducerea în sclavie, deportârile şi orice act inuman comis contra populaţnlor civile m timp de război" , dar mai ales " persecuţiile pe motive politice , rasiale sau

Henri Giordan - Minorităţiile în Europa, Paris 1994, p. 184. Andre Liebich, Andre Reszler - Europa centrală şi minorităţiile spre o soluţie europeană ?, Ed.Puffl993.

47

Ireligioase comise ca urmare a crimelor ce intrâ în competenţa |rribunalului ...".Dar chiar şi această ultimă categorie este legată de (circumstanţele speciale ale celui de al doilea râzboi mondial, ceea ce face Ideci caduc dreptul de la Nuremberg. I

Se poate întocmi însă un catalog al infractiumlor care ar servi la

Iprecizarea notiumi de standard minim de respectare a drepturilor şi

|iibertâţilor minoritâţilor ? |

Râspunsul la această întrebare este pozitiv, dar trebuie să fie totuşi

|însoţit de elementele pe care Comisia le-a reţinut în definirea crimei |intemaţionale. Aceste elemente sunt urmâtoarele : a) caracterul fundamental al drepturilor şi obligaţiile ; b) caracteml sistematic sau generalizat al infracţiumi (la scară |Deci ,se poate vorbi de o violare a obligaţiilor impuse statuluicu privire la | ininorităţi când cele două condiţii sunt îndeplinite.în lipsa acestora , se jpoate vorbi de delicte ori cvasi-delicte angajând râspimderea civilă a (itatului, dar asemenea aprecieri se fac m concreto. |

Este evident , ca mfracţnmea cea mai gravă este

aceea a Igenocidului , recunoscută ca şi crimă împotriva oamenilor încă prin JRezoluţia 99 a Adunării Generale ONU din 11 decembrie 1946 , şi definit |de Convenţia din 9 decembrie 1948 : "orice act comis cu intenţia de a |distmge în tot sau în parte un grup naţional , etnic , rasial sau religios în lunul din urmâtoarele moduri : a) omorârea membrilor grupului; b) atingerea gravă a integritaţn fizice ori mentale a membrilor

48

c) supunerea intenţionată a gmpului la condiţii de existenţă în scopul provocării distrugerii fizice totale sau partiale ; •s—____^._

^ ________

_________

d) mâsuri vizând eugenia ; e) transferul forţat al copiilor de la un grup la altul". Jl\

In Convenţia asupra genocidului se vorbeşte despre grup . dar se se ştie bine ca în marea majoritate a cazurilor , gmpurile minoritare sunt cele mai expuse genocidului.Această crimă constituie o atingere ,o atingere adusă dreptului existenţei a unui grup resial, etnic , religios sau lingvistic , reprezentând cazul tipic şi cel mai grav dintre crimele contra umanităţii. 0 altâ formă de violare a drepturilor şi libertăţilor mmorităţilor o reprezintă purificarea etnică. Punficarea etnică presupune acţium militare sau politice cu scopul de a obtine omogemtatea etmcă a unui oraş sau teritoriu prm excluderea | altor gmpuri etnice care trăiesc acolo. ;

în general, aceste grupuri etnice se găsesc în zone dominate de un | grup etnic

majoritar. iTehnică de război , strategie politică , politică juridică de excludere , Ipurificarea etnicâ are ca rezultat sufennţe îngrozitoare , în special pentru Iprotecţia civilă. Conflictele etnice, chiar fârâ o acţiune premeditată şi organizată în Svederca unui genocid sau purifîcări etnice cunosc lotul lor de brutalităţi |masive , de agresivitate extremă ; torturi , tratamente crude ,mumane sau Jdegradante , abuzuri sexuale , înrolâri forţate în armată , munca fortată m |locuri toxice, distrugeri , demolări de edificii religioase , culturale sau cistorice.Aceste violări sunt definite şi codifîcate cu Conventiile de la Geneva dm 1948.

Celelalte mfracţmni constituie o violare a standardului minim de respectare a drepturilor şi libertăţilor mmoritătilor .Este cazul asimilărilor forţate , discriminărilor rasiale , etnice , religioase sau lingvistice şi a intoleranţei religioase. Asimilarea fnrţata este o politică care vizează dizolvarea , suprimarea unei minorităţi m cadrul unui gmp majoritar care este dominant m societate , luându-se sistematic măsuri de negare , de descurajare a culturii, tradiţiilor , religiei , limbii sau al cărui oricare alt element susceptibil de a conserva sau promova faptul minoritar . Asimilarea forţată trebuie deosebită de integrare .Aceasta din urmă poate proveni fie de la minoritate însăşi care se lasă inconştient sau decide în mod voit să fie asimilatâ de gmpul majoritar , fîe de către stat , care printr-o politică incitantâ , inteligentă şi fară durere favorizeză şi ; încurajeazâ integrarea minorităţilor m unitateaa naţiohală. ;

Inderdicţia de a folosi şi edita în limba minorităţilor , schimbarea |numelui

localităţilor în vederea adaptării lor lor la limba majoritară , Itransferul populaţiilor , implantarea de coloni m vederea manipulârii fcStructurii demografîce a unui grup , închiderea lăcaşurilor de cult fară | înotiv valabil, constituie elemente ale actelor de asimilare fbrţată contrară drepturilor şi libertâţilor fundamentale ale mmorităţilor. Discriminarea este politica ce constâ în stabilirea preferinţelor sau megalităţilor între indivizi sau grupuri pe considerente de rasă , statut | social, cultură, sex, religie, limbă. Discriminarea între fiinţele umane sau între grupuri umane constituie, pentru a reluaa termenii Declaraţiei de la 1981 "o ofensă adusă demmtăţhumane".

50

4.4. Standardul minim de protecţie .Măsuri de control „ protecţie si sancţiuni

"Drept al acordurilor şi al luărilor de poziţii mai degrabă decât drept al legii , dominat încâ de mecanisme ale justiţiei primitive, denunţând crimele, dar mai puţin apt a le sancţiona" , iată ceea ce se 1 spune în general despre dreptul intemaţional. Sistemul protecţiei drepturilor mmorităţilor care apare m sud-estul ,Europei m secolul XIX nu a fost încununat de succes în practică . IMinorităţile religioase au fbst din punct de vedere istoric primele care au fostprotejate mtemational, tratatele de protectie a mmorităţilor creştine m î Imperiul otoman constituind un exemplu. Dar , cea mai importantâ schimbare în istoria protecţiei minorităţilor intervme după primul război mondial , când câderea vechilor imperii şi |crearea de noi state naţionale duce la apariţia unui numâr important de immorităţi. ',

Reglementarea juridică intematională după primul război mondial ivizează

cazuri speciale , mai exact de la caz la caz decât stabilirea Iprincipilor general aplicabile minorităţilor din toate statele.Consecinţa a jfost câ normele de protecţie a minorităţilor au facut parte din patru | documente internaţionale diferite. |Norme pozitive prevalau protecţia vieţii şi libertăţii persoanelor ţ aparţinând minorităţilor precum şi nediscriminarea. Accesul la funcţiile publice , folosirea limbii mateme , autonomia culturală le erau asignate.Statele erau ţinute să ajute şcolile minorităţilor şi mstitutiile culturale

51

|Accesul la funcţiile publice , folosirea limbii mateme , autonomia |culturalâ le erau asignate.Statele erau ţinute să ajute şcolile mmorităţilor şi pnstituţiile culturale. |

Societatea Naţiunilor se considera garanta regulilor pozitive |Bonstitumd

regimul protecţiei mmoritătilor şi ea dezvoltă progresiv Iproceduri de punere în practică a acestor reguli. |

Consiliul Societăţii Naţiunilor şi Curtea Permanentă de Jusdţie pntemaţionalâ

au fost abilitate să trateze chestiunile referitoare la ||nmorităţi după procedurile lor obişnuite.Aplicarea

efectivă

a peglementărilor Societăţii Naţiunilor pentru

protecţia minorităţilor nu |K)respunde practic cu aşteptările minorităţilor şi ale guvemelor. pdmorităţile criticau inefîcacitatea acestora , m timp ce guvemele le | considerau o limitare a suveranităţii lor. |Anumiţi comentatori acceptă doctrina schimbării fundamentale a l^rcumstanţelor şi sugestia facută de Secretarul General al Naţiumlor |KJmte m studiul său asupra validitătii juridice a măsurilor privind |ininoritâţile " ... se ajunge la concluzia că între 1939 şi 1947 situaţia de pBisamblu a evoluat într-atât, încât din punct de vedere general, s-ar putea |ea siistemul a încetat să existe ". <jf-

Tratatele intemaţionale încheiate pe urmă (inclusiv Pactul pntemaţional cu

privire la drepturile civile şi politice ) nu conţin reguli ||pecifice asupra drepfrurilor minorităţilor , dar ele nu pot abroga drepturile l^ipulate m tratatele de pace anterioare . în afară de acestea , normele de ||Motecţie a minorităţilor sunt definite m aceste tratate ca "legi l&ndamentale " , ele situându-se deasupra celorialte legi , reglementări , Claude Courvoisier - Minorităţi şi diferenţe în condica de doleanţe, Paris 1992, p.211. Victor Duculescu - Protecţia juridică a drepturilor omului, Ed. Lumuia Lex, Bucureţti 1994.

52

duni oficiale ale statelor în cauză. Dar , din cele arătate mai sus se naşte trebarea : există un model mtemational minim de protectie a unoritâţilor în dreptul pozitiv ? s

Perioada care a urmat celui de-al doilea război mondial nu a fost idoc favorabilâ

creeerii de noi norme intemaţionale în materia protecţiei finoritâţilor. Una din trâsăturile remarcabile ale perioadei de după război | acest domeniu a fost noutatea tratatelor intemaţionale privind situaţia tfnorităţilor, problema fiind întrucâtva "dezintemaţionalizată". )â cum afirma publicaţia ONU "Protecţia minorităţilor" nu existau ât nouâ documente oficiale (multilaterale şi bilaterale) încheiate după l de al doilea râzboi mondial şi aplicabile situaţiei minoritătilor doar m omite ţări. Nici un document ofîcial cu caracter regional nu conţine dispozitii fccifice asupra minorităţilor .Referirea la minorităţi cuprinsă m articolul din Convenţia europeanâ a drepturilor omului privind nediscriminarea le în limitele interpretării generale. Actul Final al Conferinţei asupra Securităţii şi Cooperării în Europa |me câteva dispoziţii relative la minorităţi .Procesul din cadrul CSCE a fi dat naştere la două tipuri de norme intemaţionale privitoare la )ritâţi: a) norme care restabilesc şi precizează normele intemaţionale , Bl spus modelul minim de drepturi şi protecţie a minorităţilor ; b) nonne programatice care deschid un nou orizont cooperării aţionale în favoarea minorităţilor . tratatele intemaţionale recunosc dreptul la protecţie al minoritâţilor drepturile ce decurg din această protecţie , precum şi drepturile ce tituie obiectul acestei protecţii.

53

Modelul intemaţional de protecţie a minoritâţilor propus de ; G.Sacerdoti cuprinde: 1) Dreptul indivizilor , populaţiilor , grupurilor mmoritare la |®dstenţă şi la protecţie contra oricărei agresiuni fîzice. I

2) Dreptul pentm orice persoană de a

nu fî victima discriminării | pe motiv religios , lingvistic , rasial, naţional, etnic . ^ 3) Dreptul persoanelor apartinând grupurilor rasiale sau etnice de IB nu fi ţinta unei propagande ostile . |\

4) Interzicerea oricărei actium vizând în mod direct distrogerea Ma punerea în

pericol a tradiţiilor , culturii , notelor caracteristice Ignqîurilor sau minorităţilor lingvistice , religioase , resiale , nationale sau 5) Drepturile minorităţilor etnice , naţionale şi lingvistice de a snţine şi a prezerva cultura şi limba, religia, tradiţiile . Aceste probleme au fost îndelung discutate şi au dat naştere X)ra. în primul rând , se pune problema relaţiei dintre prevenirea scriminării şi protecţia minorităţilor este una din cele mai vechi obleme ale negocierilor intemaţionale privind minorităţile. asemenea construcţie între prevenirea discriminării şi protectia fcunoritâţilor a prevalat m regimurile europene de protecţie a minorităţilor ţionale şi a fost apărată între altele de Curtea Permanentă de Justiţie temaţională .Astfel , Curtea în avizul său consultativ asupra şcolilor unorităţilor din Albania afirma : " egalitatea în faţa legii interzice orice îriminare de orice natură ar fî , în timp ce egalitatea de fapt poate dnde un caracter diferenţiat pentru a adnge un rezultat care stabileşte i echilibru între situaţii diferite ".Aceste remarci indică, câ relatia exactă

54

între prevenirea discriminării şi protecţia minorităţilor trebuie examinată mconcreto". 0 altâ problemă care se ridică ar fi aceea a modelului minimal în acest domeniu .Pentru aceasta exemplificativ este articolul 27 din "Pactul | privind drepturile politice şi civile : ;

"în statele în care există minorităti etnice , religioase sau |lingvistice ,

persoanele apartmând acestor minoritâţi nu pot fî lipsite de | dreptul de a avea, în comun cu ceilalti membri ai grupului lor , propria lor |viaţă culturală , de a profesa şi practica propria lor religie sau de a fblosi Iproprialorlimbâ". Totuşi, adevărata dimensiune şi pertinţa acestor drepturi depind r de acţiunea pozitivă a statelor unde trăiesc aceste minărităţi. Dreptul intemaţional contemporan nu posedă criterii pozitive |specifîce care să limiteze marja lor de discreţie.Comunitatea intemaţională |n-a crea încă mstrumentele mstituţionale care ar putea stimula adoptarea |de măsuri pozitive în favoarea minorităţilor sau care să ajute la evaluare |deacţiunenecesar. I

Pentru a încerca să se răspundâ la această problemă , trebuie |acordată o atentie

deosebită eveninientelor care se petrec în |Buropa.Problemele minorităţilor sunt recunoscute ca fiind din nou pntemaţional pertinente. |

Statele participante m cadrul CSCE au recunoscut în ianularie p989 ca ele ar

trebui " ... să protejeze şi să creeze conditiile pentru promovarea condiţiilor etnice , culturale ,lingvistice şi religioase a punorităţilor trăind pe teritoriile lor naţionale ". Yadh Ben Achour - Suveranitate statală şi protecţia internaţională a minoritâţiilor, Paris ,1994, p. 220.

55

Acesta a fost primul senm al voinţei ţărilor din cadrul CSCE de a acea un ; aport mai activ la problemele minorităţilor , în acelaşi timp în termemi dezvoltării modelelor pozitive şi a unor noi instituţii. în ceea ce priveşte evoluţia normelor pozitive, realizarea cea mai importantă a CSCE este încorporată în documentele adoptate la reuniunea de la Copenhaga a Conferiţei asupra Dimensiunii Umane din iunie 1990. La Copenhaga s-au desprins următoarele coordonate : 1) Principiul potrivit căruia problemele minorităţilor naţionale ar ; trebui rezolvate în cadrul democratic bazat pe lege şi pe respectarea | drepturilor omului. 2) Prmcipiul potrivit căruia apartenenţa la o minoritate naţională |este o chestiune de alegere individualâ a persoanei , nici un dezavantaj |aeputând rezulta dmtr-o asemenea alegere . |-

3) Drepturile

speciale

acordate

persoanelor

apartmând |ininorităţilor: a) dreptul de a utiliza liber limba lor matemă atât ân viaţa rivată cât şi în cea publică b) dreptul de a crea propriile lor instituţii , organizaţii sau sociaţii educative , culturale şi religioase care pot conform legislaţiei aţionale , care pot conform legislaţiei naţionale , să solicite contribuţii inanciare publicesau benevole. c) dreptul de a profesa şi practica propria lor religie , aici aţelegându-se procurarea , posedarea şi utilizarea de obiecte religioase , it şi de a dispune de un învăţamânt religios în limba matemâ. d) stabilirea şi menţinerea fârâ obstacole a contactelor între embrii lor şi cetâţenii altor state cu care au în comun o origine etnicâ sau | naţionalâ, un patrimoniu cultural sau aceeaşi credinţă religioasă.

56

e) de a difuza şi schimba mformaţii în limba lor matemă şi a avea acces la aceste informaţii. f) de a crea şi menţine organizaţii sau asociatii în ţările lor , ^ de a participala activitătile altor organizaţii neguvemamentale itemaţionale. 4) Principiul luârii deciziilor conjuncte (stat - mmorităţi) şi rmcipiul participării efective a persoanelor aparţinând minorităţilor tionale m afacerile publice , aici înţelegându-se afacerile privind âtecţia şi promovarea identitătii lor. seste prmcipii nu au fbrtă de constrângere stricto senso , ele desemnează mai cadrul fundamental pentru acţiunea viitoare a statelor.Aceste rincipii " au mai degrabă o valoare de recomandare decât o natură remptorie .Totuşi, aceste dispoziţii formează un cadru destul de coerent ntru a se putea lua masuri m favoarea minorităţilor . Concluziile Conferinţei de la Copenhaga asupra Dimensiunii |Umane a CSCE ridică problema urmărilor acestui proces.Aceste probleme sunt simple după cum a arătat-o absenţa progresului la cele doua iniuni care au urmat : reuniunea expertilor CSCE m problema |ninorităţilor naţionale (Geneva iulie 1991) şi reuniunea de la Moscova a |Conferinţei asupra Dimensiumi Umane a CSCE (septembrie octombrie |l991) .Două consideraţii sunt m mod special importante m acest context. |

Politicile şi măsurile respective pentm a face să progreseze |drepturile

persoanelor apartinând mmorităţilor şi pentru a prezerva şi a Idezvolta identitatea lor colectivă nu pot să se conformeze în fiecare caz jacehiaşi model.Fiecare caz trebuie să fîe considerat la valoarea sa reală . |Dar, smgurele dispozitive existente au fost create pentm a trata problema

57

alărilor drepturilor omului , aici înţelegând persoanelor aparţinând linorităţilor. Suprimarea violârilor şi în special a celor "importante şi flagrante" una din "condiţiile fundamentaleale unei politici de protecţie şi aovare a drepturilor şi a identităţii unei minorităti". Dispozitivele CSCE pentru eliminarea violârilor drepturilor iiului trebuie să fîe pe deplin utilizate îndată ce problemele le tifică.De asemenea , noi dispozitive ar trebui gâsite şi utilizate pentru a ita la reglementarea conflictelor care există în raport cu statutul [lumitor mmorităţi (aceste conflicte neputând fi descrise întotdeauna m menii unei violări a drepturilor omului, se poate discuta mai curând de nflicte politice sau cu tentă politicâ). Consiliul Europei cunoaşte probleme comparabile.Deşi există olo şi este deja dezvoltat un sistem de protecţie a drepturilor omului, oblemele minorităţilor au fost destul de neglijate până la o dată mai îentâ .Un cadru în acelaşi timp instituţional şi pozitiv pare deci necesar ntru a ajuta Consilml Europei şi membrii săi în afacerile privitoare la sliticile şi măsurile speciale m favoarea minorităţilor . Printre proiectele prezentate de 'Consiliul Europei trebuie citat wectul "Cartei Europene a limbilor regionale sau minoritare", proiectul îonvenţiei Europene pentru protecţia minorităţilor". A

In viitor însă , se poate antrena p mai mare actiune în favoarea linorităţilor m contextul cooperârii transfrontaliere şi a acordurilor egionale, precum şi al elaborârii tratatelor bilaterale.

58

Capitolul V. CONCLUZII Poziţia minorităţilor este una controversată . |Pe de o parte, minorităţiilor trebuie să li se asigure un standard mmim de Iprotecţie a drepturilor lor, iar pe de altă parte, statele în cadrul cărora |existâ au tot interesul să nu aducă, prin acordarea de drepturi sporite |acestora, atingere suveranităţii lor naţionale . |De aici decurg o serie de probleme unele degenerând m conflicte, victime |ale acestora fîmd minoritâţile . Problemele minoritâţilor depăşesc însă gramţele statului, cu alte vinte, constituie o chestiune de drept intemaţional cu tot ce implicâ îasta, inclusiv protecţie intemaţională şi, nu rămâne doar pe târâmul [rtuhii mtem al unui stat. Statul pe de o parte, trebuie să creeze cadrul propice pentm citarea drepturilor ce revin membrilor unei minorităţi, iar pe de altâ î, comunitatea intematională, prin organismele sale trebuie să fie un nt şi un protector al acestora, având totodată, capacitatea de a veni în momentul în care ar fi necesăr pentm a împiedica iscarea unor licte grave, pentm a asigura menţinerea păcii şi a aplica sancţiunile spunzătoare .Dar, această îndatorire a comunităţii intemaţionale nu )uie privitâ cape im drept discretionar de a mterveni în pr^Qpiele rle litică mtemă ale unui stat ori şi mai ^rav. crearea şi aplicarea de itemente diferenţiate şi preferenţiale pentru diverse grupuri minoritare. (âmcţie de cnnjnnf^nJ? pnli'tică şi' ecnnnmică . Protecţia minorităţilor trebuie să concilieze interesul şi unitatea Iw cu dezvoltarea şi conservarea identităţii grupurilor mmoritare şi

59

ales, să asigure pacea intemaţională, adeseori pusă în pericol de aeroasele conflicte etnice, rasiale ori religioase .

•-,

60

BTBLIOGRAFTE , Pierre Kende - Autodetermmare în Europa de Est ieri şi azi. , Rosalyn Higgins - Autodetenmnare, Altera 1/19 . , Yadh Ben Achour - Suveranitate statalâ şi protecţia mtematională a mmorităţiilor, Paris 1994 . , Victor Duculescu - Protecţiajuridică a drepturilor omului, Ed. Lumina Lex, Bucuretti 1994 . Gerard Soulier - Minoritate- cuvânt şi lucru ,Paris 1993 . Claude Courvoisier - Minorităţi şi diferenţe în condica de doleanţe, Paris 1992. Cristoph Pan - Dreptul la autonomie al grupurilor etnice din Europa,Alteral/1995 . , Jack Donnelly - Drepturi ale omului, drepturi individuale şi drepturi colective, Altera 2/1995. Andre Liebich, Andre Reszler - Europa centralâ şi minorităţiile spre o soluţie europeană ?, Ed. Puff 1993 . ). Douglas Sanders Drepturile colective, Altera 1995 . l. Henri Giordan - Minorităţiile în Europa. Î.Gaspar Biro - Autodetermmare, libertate individuală, libertate naţională. $. Danilo Turk - Dreptul minoritâţiilor în Europa, Paris 1995 . t.Adrian Nâstase Drept intemaţional public, Ed. Şansa, Bucureşti 1994. S.Raluca Miga Beşteliu - Drept intemaţional public, Ed. All, Bucureşti 1997.

61

H 16. Dennis Deletant - Mmorităţiile şi autonomia în Europa de Est : schimbări ale percepţiei intemaţionale, Altera 1/1995 .