Metodologie-specifică-de-lucru-pentru-persoanele-aflate-în-risc-de-excluziune-socială-–-gimnastică.pdf

Mecanismul financiar SEE 2009-2014 Programul RO10 „Copii şi tineri aflaţi în situaţii de risc şi iniţiative locale şi regionale pentru reducerea inegalităţilor naţionale şi pentru promovarea incluziunii sociale”

Proiectul Strategii pentru viitor, strategii pentru tineri

METODOLOGIE SPECIFICĂ DE LUCRU PENTRU PERSOANELE AFLATE ÎN RISC DE EXCLUZIUNE SOCIALĂ – GIMNASTICĂ

Autor: Hidi Iozsef Laszlo Coordonator: Badea Dan

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României HIDI, IOZSEF Metodologie specifică de lucru pentru persoanele aflate în risc de excluziune socială : gimnastică / Ioszef Laszlo Hidi. - Bucureşti : Discobolul, 2016 ISBN 978-606-8603-89-6

364:796

ISBN 978-606-8603-89-6

CUPRINS GIMNASTICA DE BAZĂ

5

MIJLOACELE GIMNASTICII DE BAZĂ

13

GIMNASTICA APLICATIV –UTILITARĂ

45

MIJLOACELE GIMNASTICII APLICATIV-UTILITARE

47

EXEMPLE DE EXERCIŢII

76

BIBLIOGRAFIE

88

GIMNASTICA RAMURILE GIMNASTICII IMPLICATE ÎN ACTIVITATE

GIMNASTICA

GIMNASTICA DE BAZA

GIMNASTICA DE PERFORMANTA

GIMNASTICA APLICATA

GIMNASTICA DE BAZĂ Gimnastica de bază reprezintă cea mai importantă ramură a gimnasticii (celelalte ramuri fiind gimnastica de performanţă şi gimnastica aplicată în alte domenii). Această ramură a gimnasticii se află la fundamentul activităţii în toate celelalte ramuri sportive, cât şi a tuturor activităţilor cu caracter motric. Caracteristica cea mai importantă este accesibilitatea, indiferent de vârstă, sex sau nivel de pregătire. Mijloacele acestei ramuri se regăsesc în orice activitate motrică, având ca scop principal dezvoltarea generală şi armonioasă a organismului, întărirea stării de sănătate, dezvoltarea calităţilor motrice şi morale ale executanţilor. Practicarea mijloacelor acestei ramuri nu necesită, în mod fundamental, amenajări speciale, exerciţiile putând fi adaptate oricăror condiţii de lucru (sală, aer liber, la locul de muncă, acasă, indiferent de dotarea materială). Metodele de lucru din gimnastica de bază stau la baza formării capacităţii de practicare independentă şi sistematică a exerciţiilor, condiţie a menţinerii unei stări optime de sănătate, de prelungire a capacităţii de activitate în muncă, sport, practic a duratei active de viaţă.

Obiectivele gimnasticii de bază 

Dezvoltare fizică armonioasă,



Formarea bazelor generale ale mişcării,



Dezvoltarea funcţiilor vitale ale organismului,



Dezvoltarea calităţilor motrice,



Prevenirea apariţiei deficienţelor fizice,



Formarea capacităţii de activitate independentă,



Prelungirea duratei de viaţă activă.

Caracteristicile gimnasticii de bază 

Caracter necompetitiv,



Se află la baza pregătirii fizice în orice domeniu de activitate,



Dispune de un bagaj infinit de mijloace, atât naturale, cât şi special create,



Oferă posibilitatea dozării foarte precise a efortului,



Oferă posibilitatea localizării precise a acţiunilor musculare şi articulare, a

izolării acţiunii grupelor musculare şi articulare, în scopul eficienţei activităţii de dezvoltare a acestora (prelucrare selectivă şi analitică), 

Este ramura gimnasticii care asigură formarea bazelor generale ale mişcării,



Se adresează tuturor, mijloacele sale putând fi adaptate, devenind accesibile

indiferent de vârstă, sex, nivel de pregătire (caracter de masă). 

Se poate practica oriunde, cu respectarea condiţiilor de igienă.

Priorităţi metodice în predarea gimnasticii de bază 1.

Intensificarea educării pentru practicarea gimnasticii de bază,

2.

Creşterea eficienţei activităţii instructiv-educative,

3.

Prevenirea, depistarea şi tratarea deficienţelor fizice,

4.

Activitate diferenţiată – individualizare,

5.

Creştere ponderii formative a exerciţiilor,

6.

Formarea capacităţii de activitate independentă,

7.

Folosirea de metode atractive,

8.

Autodotare,

9.

Integrare socială (serbări, demonstraţii),

10.

Adaptare la condiţii locale.

METODELE DE PREDARE-ASIMILARE ŞI EVALUARE FOLOSITE ÎN CADRUL PROIECTULUI Conform specialiştilor domeniului pedagogic, psihologic şi al educaţiei fizice şi sportului, metoda reprezintă calea prin care se transmit, se însuşesc şi se evaluează cunoştinţele, deprinderile motrice, se formează priceperi motrice, se educă aptitudini morale, estetice, etice şi de voinţă. Noţiunea de metodă provine din grecescul methodos care reprezintă drumul sau calea de urmat pentru realizarea obiectivelor propuse în învăţare. Fiecărei discipline sportive îi corespunde anumite metode preluate din pedagogie, dezvoltate sau create care ajută la realizarea obiectivelor propuse. Aceste metode generale sau specifice sunt adaptate în funcţie de caracteristiciele şi particularităţile fiecărei discipline sportive în parte. În cadrul metodelor au apărut procedeele metodice care reprezintă modalitatea particulară de aplicare a metodei în condiţii şi situaţii concrete, specifice, un element de sprijin în aplicarea metodei sau un mod concret de valorificare a acesteia. Conform concepţiei lui I. Cerghit (1997) şi S. Cristea (1998), citaţi de I. Niculescu în 20131, folosirea metodelor de instruire îndeplineşte următoarele funcţii: 

funcţia formativă reiese din acţiunea asupra sferei sociale, psihomotorii şi

intelectuale a educabilului; 

funcţia cognitivă este reliefată de contribuţia pe care o are folosirea

metodelor asupra sferei psihice, asupra memoriei, gândirii, imaginaţiei, judecăţii, observaţiei, atenţiei etc; 

funcţia motivaţională se realizează prin caracterul distractiv/recreativ al

activităţilor desfăşurate, prin dezvoltarea motivaţiei de practicare în mod independent a activităţilor sportive;

1

Ionela Niculescu, Didactica educaţiei fizice şi sportului, MEN, POSDRU, Calitate, inovare, comunicare în sistemul de formare continuă a didacticienilor din învăţământul superior, 2013, pag. 26



funcţia normativă este rezultatul respectării regulilor, cerinţelor specifice

fiecărei discipline sportive sau sport în parte, a respectării instrucţiunilor de folosire a materialelor şi instalaţiilor, a relaţiilor cu coechipierii si cu adeversarii, cu efecte în sfera dezvoltării morale. Se poate vorbi totodată de formarea unor valori morale, civice, de formarea responsabilităţii faţă de muncă şi de sarcinile încredinţate; 

funcţia instrumentală decurge din faptul că metodele sunt ele însele

instrumente de lucru; 

funcţia socială decurge din faptul că în folosirea metodelor sunt implicaţi mai

mulţi actori: cel puţin educatorul sau profesorul şi educabilul, elevul, tânărul, fapt ce presupune interacţiunea acestora pe parcursul folosirii metodelor.

Sistemul metodelor de predare-asimilare, învăţare şi evaluare În literatura de specialitate există mai multe clasificări ale metodelor în funcţie de mai multe criterii:

Explicaţia Expunerea

Povestirea Prelegerea

Verbale Metode tradiționale de

Convorbirea

predare-asimilare Nonverbale (intuitive)

Observaţia

Demonstraţia

Execuţiei elevilor şi profesorului

Profesorului Elevilor

Exersarea

Metode moderne de predare-asimilare

Cu ajutorul materialelor intuitive, didactice

Modelarea Problematizarea Algoritmizarea Învăţarea prin descoperire

Metode de evaluare

Aprecierea verbală Aprecierea prin note sau calificative

Metode de corectare a greșelilor

Intervenţia verbală Intervenţia prin gesturi

Metode de asigurare și ajutor

Asistenţa Asigurarea Ajutorul direct şi sprijinul

(după Ionela Niculescu, 2013 şi Constantin Moise, 2005)

Expunerea este metoda prin care se transmit informaţiile de către educator către educaţi pe cale verbală monologată. Este considerată ca fiind cea mai veche metodă şi foloseşte limbajul care trebuie să fie clar, cursiv şi curat exprimat. Explicaţia este o formă de expunere în care predomină argumentarea raţională. Ea trebuie să fie clară, raţională, precisă, scurtă dar sugestivă, prezentată la nivelul de înţelegere al subiecţilor cărora ne adresăm.

Permite predarea unor noţiuni cu grad mai mare de

dificultate. "Prezentarea faptelor se face prin ample explicaţii privind conţinuturile lor (analiză), prin sublinierea combinării diferitelor aspecte (sinteză) sau prin comparaţii cu ceea ce s-a studiat anterior"2 (N. Vinţanu, 2008, pag. 134). Povestirea constă din prezentarea informaţiei sub o formă descriptivă sau narativă respectând ordonarea în timp a evenimentelor, fenomenelor, obiectelor centrate pe o temă anume. Se bazează pe reprezentările elevilor şi pe cunoştinţele acestora. Este una dintre cele mai vechi metode. Prelegerea reprezintă forma de expunere în cadrul căreia informaţia este prezentată ca o succesiune de idei, teorii, intrepretări în scopul unificării lor într-un tot. Trebuie să aibă trei părţi: introducerea, prezentarea temei sau conţinutul şi încheierea. Convorbirea este una dintre cele mai folosite metode în transmiterea dar şi obţinerea de date, la evaluarea capacităţii de înţelegere şi suportare a efortului din partea subiecţilor. Are la bază formularea de întrebări şi obţinerea de răspunsuri, conversaţia, dialogul dintre profesor şi subiect şi dezbaterea anumitor subiecte. Observaţia constă din "urmărirea sistematică de către elev a obiectelor şi fenomenelor ce constituie conţinutul învăţării, în scopul surprinderii însuşirilor semnificative ale acestora"3. Pot fi observate execuţiile demonstrative ale profesorului, ale altor colegi sau folosind material expositive. Această metodă presupune parcurgerea unor etape: organizarea observării, observarea propriu-zosă, prelucrarea datelor şi valorificarea observării.

2 3

Nicolae Vinţanu, Teoria instruirii şcolare, Bucureşti, Editura Zerana Flores, 2008, pag. 134 Moise Constantin, Metodele de învăţământ, în Psihopedagogie, Iaşi, Editura Polirom, 2005, pag. 154

Demonstraţia este metoda prin care li se arată subiecţilor ceea ce vor avea de făcut şi cum sau ceea ce vor obţine la finalul execuţiei. Demonstaţia de cele mai multe ori însoţeşte explicaţia şi ajută la formarea reprezentărilor clare privind structura deprinderilor motrice sau succesiunea actelor motrice. Demonstraţia poate fi cu obiecte, cu acţiuni, cu modele ale diferitelor obiecte, fenomene sau acţiuni, de tip combinat şi cu mijloace tehnice. Exersarea presupune "executarea repetată şi conştientă a unei acţiuni în vederea însuşirii practice a unui model dat de acţiune sau a îmbunătăţirii unei performanţe."4 Această metodă vizează formarea deprinderilor şi consolidarea cunoştinţelor. Exerciţiul trebuie să respecte câteva cerinţe de bază: să fie executat conştient de către subiect; să respecte principiile didactice şi pedagogice de bază (gradarea să se facă de la simplu la comlex şi de la uşor la greu), să aibă continuitate în timp, varietate suficientă, să aibă rimt, intensitate şi volum optim şi să fie însoţit în permanenţă de corectură sau la vârste mai mari de autocorectură. De regulă, exersarea este o metodă care se combină cu toate celelalte metode. Modelarea în activităţile sportive constă în apelarea la un model reprezentativ: un sportiv, o execuţie, o demonstraţie practică, un obiect, imagini, schiţe, planşe etc Problematizarea este o metodă didactică ce presupune formularea de către profesor în mod deliberat a unor dificultaţi pe care subiectul, elevul, încearcă sa le resolve singur, să găsească soluţii, astfel aceasta învăţând ceva nou. Pentru a fi aplicată cu success această metodă trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:

existenţa unui fond aperceptiv

suficient al subiectului; dozarea dificultăţilor într-o anumită gradaţie; alegerea momentului optim în timpul lecţiei; manifestarea unui interes real de soluţionare a problemei din partea subiectului. Algoritmizarea presupune găsirea soluţiilor de rezolvare a unor situaţii, exerciţii specifice domeniului. "Este o metodă ce necesită cunoaşterea detaliată a posibilităţilor subiecţilor şi a efectelor produse de exerciţiile alese."5 Această metodă foloseşte algoritmii care reprezintă o susccesiune de paşi, de operaţii efectuate într-o ordine constantă prin care se rezolvă o problemă. Învăţarea prin descoperire. În această metodă materialul didactic nu este prezentat în forma finală subiectului, acesta trebuind să apeleze la o rearanjare a lui, la o reorganizare sau transformare. Este metoda opusă celei de învăţare prin receptare şi în cadrul acesteia se 4 5

Idem 3, pag. 155 Ionela Niculescu, Didactica educaţiei fizice şi sportului, MEN, POSDRU, Bucureşti, 2013, pag. 12

regăsesc alte metode cum ar fi jocul didactic. În educaţie fizică şi sport, jocul poate fi prezentat atât ca metodă cât şi ca mijloc de predare-asimilare. În literatura de specialitate, mijloacele didactice sau de instruire sunt acele instrumente care se interpun între profesor şi elev sau subiect. Ele ne ajută să prezentăm sau să transmitem un ansamblu de informaţii sau date despre conţinutul unor fenomene. Au rolul de a forma priceperi şi deprinderi, de a-i motiva mai puternic pe subiecţi, de a consolida cunoştinţele şi de a evalua însuşirea sau dezvoltarea acestora.

MIJLOACELE GIMNASTICII DE BAZĂ

MIJLOACELE GIMNASTICII DE BAZĂ

EXERCIŢII DE ORGANIZAR E ŞI ORDINE

ACTIUNI DE PE LOC

ACTIUNI DIN DEPLASARE

ALCATUIRI SI SCHIMDARI DE FORMATII

EXERCIŢII DEZVOLTARE FIZICĂ GENERALĂ EXERCIŢII LIBERE

EXERCIŢII CU OBIECTE PORTATIVE BASTON GIMNASTICA, MINGE MEDICINALA, GANTERE, GYM BALL ETC.

EXERCIŢII APLICATIVUTILITARE

EXERCIŢII CU PARTENER

EXERCIŢII LA APARATE SPECIALE SCARA FIXA, BANCA

GIMNASTICA, HELCOMETRU, APARATE DE GIMNASTICA, PORTIC GIMNASTICA ETC.

SPECIFICE GIMNASTICII TARARE, CATARARE, ESCALADARE, ECHILIBRU, TRANSPORT

NESPECIFICE GIMNASTICII MERS, ALERGARE, ARUNCARE, PRINDERE, SARITURI APLICATIVE

EXERCIŢII DE DEZVOLTARE FIZICĂ GENERALĂ

Exerciţiile de dezvoltare fizică generală reprezintă totalitatea exerciţiilor alcătuite de om având la bază cunoştinţe din anatomie, fiziologie, psihologie, biomecanică etc., corespunzător rezolvării necesităţilor de prelucrare, dezvoltare a sistemului muscular, osteoarticular, a funcţiilor vitale, efectuate conştient, în scopul dezvoltării fizice armonioase, a optimizării stării de sănătate şi a perfecţionării calităţilor motrice şi psiho-comportamentale.

Exerciţiile de dezvoltare fizică generală constituie mijloace şi pentru atingerea altor obiective: 

Realizarea unei încălziri (pregătirea organismului pentru efort) optime pentru

toate tipurile de efort specific care urmează a fi efectuate în diferite domenii de activitate şi în ramurile sportive. 

Prin dezvoltarea calităţilor motrice, asigură fundamentul pentru formarea

priceperilor şi deprinderilor motrice specifice oricărui domeniu de activitate. 

Formarea bazelor generale ale mişcării.

Aceste exerciţii se caracterizează prin: 

Posibilitate infinită de combinare a mişcărilor, ceea ce duce la



Dozare extrem de precisă a efortului, făcându-le astfel



Accesibile tuturor,

Putând fi practicate oriunde (şcoală, acasă, sală, aer liber etc.), cu condiţia respectării condiţiilor de igienă.

Sistematizarea exerciţiilor de dezvoltare fizică generală Exerciţiile de dezvoltare fizică generală sunt cele mai numeroase dintre mijloacele gimnasticii de bază; acestea prezintă o gamă infinită de mişcări fiind sistematizate în funcţie de mai multe criterii: A.

Structura exerciţiilor:



Fără obiecte şi aparate



Cu obiecte portative



La aparate speciale şi de gimnastică

B.

Caracterul exerciţiilor:



Întindere



Relaxare



Încordare

C.

Analitic, adresabilitate către segmente şi articulaţii:



Cap



Braţe



Trunchi



Picioare



Articulaţia scapulo-humerală



Coloana vertebrală



Articulaţia coxo-femurală



Articulaţiile mâinii şi gleznei

D.

Dezvoltarea calităţilor motrice – sunt exerciţii orientate predominant pentru

dezvoltarea diferitelor forme de manifestare ale: 

Forţă şi rezistenţă musculară



Viteză



Mobilitate articulară



Îndemânare



Rezistenţă cardio-respiratorie

Datorită contribuţiei acestor exerciţii la îndeplinirea obiectivelor fundamentale ale educaţiei fizice şi sportului, ele se regăsesc preponderent în aceste domenii de activitate, reprezentând o mare parte a oricărui tip de activitate motrică. Datorită acestui rol important şi al locului pe care îl ocupă în ponderea activităţilor motrice, aceste exerciţii pot fi diferenţiate în două mari categorii în funcţie de obiective, metode şi locul în cadrul activităţii: I.

Exerciţii de influenţare generală

II.

Exerciţii de pregătire fizică specială

Exerciţiile de influenţare generală – obiective, cerinţe metodice

Obiective: 

Prelucrarea cât mai multor grupe musculare şi articulaţii



Formarea bazelor generale ale mişcării



Încălzire optimă



Creşterea atractivităţii activităţii.

Cerinţe metodice: 

Structurile sunt grupate în complexe de 8 – 16 exerciţii



Structurile de exerciţii sunt elaborate în 4 sau 8 timpi, în funcţie de

complexitate însoţite (sau nu) de acompaniament muzical.



Primele exerciţii din complex au caracter de întindere



Se lucrează „de sus în jos”, începând prelucrarea grupelor musculare ale

gâtului, braţelor, umerilor, continuând cu cele ale trunchiului şi, în final, cele ale picioarelor. Simultan se prelucrează articulaţiile principale (scapulo-humerală, coloană vertebrală, coxofemurală). Acest aspect metodic este generat de legităţile fiziologice, de implicare progresivă în efort, la început a grupelor musculare mici şi apoi a celor mari. 

Intensitatea exerciţiilor creşte progresiv, ultima (sau ultimele două) structură

fiind de sărituri, stfel încât marile funcţiuni ale organismului să atingă valori optime pentru a trece la un efort solicitat de sarcinile ulterioare ale activităţii (frecvenţă cardiacă 120 – 140/minut). 

Se folosesc toate poziţiile fundamentale sau derivate ale acestora, pentru

eficienţa structurilor de exerciţii şi creşterea atractivităţii.

Metoda fragmentat imitativă În predarea acestor exerciţii se foloseşte metoda fragmentat – imitativă care reprezintă combinaţia eficientă a explicaţiei, demonstraţiei, a repetărilor şi corectarea greşelilor. Această metodă necesită buna cunoaştere a terminologiei specifice, atât de către profesor, cât şi de colectivul de lucru, precum şi capacitatea profesorului de a conduce, a preda, a corecta, în acelaşi timp execuţia individuală sau colectivă pe întreg parcursul desfăşurării exerciţiului. Acest lucru este permis de fragmentarea execuţiei (corectarea poziţiei iniţiale, intermediare, finale şi a mişcărilor executate – conform bazelor generale ale mişcării). Partea imitativă a metodei depinde de capacitatea de bun demonstrant a profesorului (sau un executant „model”) şi de folosirea lucrului „în oglindă” de către acesta. Metoda asigură eliminarea timpilor”morţi” datorate explicaţiei efectuată separat, prin faptul că execuţia se suprapune cu aceasta şi demonstraţia – Explicaţie/demonstraţie/execuţie/corectare = simultan. Prin repetarea structurilor se creează posibilitate profesorului de a conduce execuţia ( a treia, a patra repetare etc.), în mod verbal, atenţia acestuia fiind concentrată asupra corectitudinii execuţiei.

Folosirea acestei metode presupune (exemplu pentru o structură de exerciţiu în 8 timpi repetată de 4 ori): 1.

Comanda şi demonstrarea poziţiei iniţiale – urmate de corectările necesare;

2.

Comanda şi demonstrarea mişcării ce urmează a fi efectuată, indicarea

segmentelor care o efectuează, a direcţiei pe care se desfăşoară şi a poziţiei intermediare în care se ajunge; 3.

Comanda executivă – numărătoare, ce reprezintă ritmul mişcării = 1 (unu),

urmată de corectările necesare; 4.

Comanda şi demonstrarea următoarei mişcări, cu indicarea segmentelor, a

direcţiei şi poziţiei intermediare; 5.

Comanda executivă = 2 (doi), urmată de corectările necesare…

6.

Idem 3 până la explicarea, demonstrarea, efectuarea şi corectarea întregii

structuri de 8 timpi (ultimul timp al structurii reprezintă poziţia finală, care coincide cu cea iniţială, pentru a putea repeta structura cu acompaniament muzical); 7.

Repetarea a 2- a a structurii = comandă, execuţie sincron cu întreg colectivul,

imprimând tempo-ul execuţiei; 8.

Repetarea a 3-a şi a 4- a a structurii = colectivul de executanţi continuă

efectuarea structurii, profesorul (sau acompaniamentul muzical) menţinând tempo-ul simultan cu efectuarea corectărilor individuale sau ale colectivului, oprind execuţia în caz de greşeli foarte mari, până se obţine o execuţie optimă. Acest aspect este legat şi de încărcătura didactică pe care o poate avea un profesor (4 – 6 lecţii/zi), ceea ce ar duce la epuizarea acestuia în cazul efectuării dozării complete cu fiecare din colectivele pe care le conduce. 9.

Comanda finală a execuţie se dă pe ultimii doi timpi ai celei de a 4-a repetări –

atenţie (7)… stai! (8) sau atenţieeeee… stai!(8). Prin necesitatea de prelucrare a cât mai multor grupe musculare şi articulaţii se impune selectarea şi alcătuirea structurilor de exerciţii astfel încât complexitatea acestora să acopere această necesitate: 

Mişcările de întindere să fie alternate cu mişcări de încordare



La fiecare timp al structurilor să participe la mişcare căt mai multe segmente,

să fie respectată simetria de lucru egal pe lateralitate.

Formarea bazelor generale ale mişcării

Prin formarea bazelor generale ale mişcării se înţelege acţiunea asupra componentelor care fundamentează orice mişcare: 

Amplitudine maximă – gradul maxim de libertate de mişcare în articulaţii.

Mişcările efectuate cu segmente întinse cresc amplitudinea faţă de cele executate cu segmente îndoite. 

Direcţie precisă – este reprezentată de direcţiile principale şi derivate, pe care

se deplasează corpul şi segmentele acestuia. În predarea acestora profesorul trebuie să respecte fenomenul de oglindă (demonstraţia se efectuează pe partea opusă de către profesor). 

Gradul de încordare şi relaxare – se referă la efectuarea mişcărilor cu gradul

optim de încordare şi relaxare. Această componentă are implicaţii majore în formarea ţinutei specifice, execuţiei corecte a mişcărilor fiind necesară preocuparea permanentă a profesorului în acest sens. 

Structura coordinativă – se referă la introducerea în alcătuirea structurilor de

exerciţii a combinaţiilor de mişcări care solicită capacitatea de coordonare a sistemului neuromuscular. O structură coordinativă presupune mişcarea a minimum două segmente în planuri şi direcţii diferite, simultan, succesiv sau alternativ. 

Ritmul şi tempo-ul – ritmul reprezintă structura internă a mişcărilor

(succesiunea temporală a acţiunilor) şi este prezentat fragmentat, prin indicarea timpului fiecărei unităţi motrice, iar tempo-ul reprezintă succesiunea ritmică în unitatea de timp, fiind legat de intensitate, viteză (o mişcare la doi timpi, aceeaşi mişcare într-un timp). Formarea bazelor generale ale mişcării are ca instrument principal metoda fragmentat – imitativă. Locul în cadrul activităţilor motrice a acestor exerciţii este la început, având pondere majoritară în conţinutul încălzirii. Exerciţiile de dezvoltare fizică specială – obiective, cerinţe metodice

Obiective: 

Perfecţionarea formelor de manifestare ale calităţilor motrice



Crearea suportului fizic necesar formării priceperilor şi deprinderilor motrice



Crearea suportului pentru pregătirea fizică specifică diferitelor ramuri sportive

Cerinţe metodice:



Structurile de exerciţiu sunt alcătuite în funcţie de forma de manifestare a

calităţii motrice pe care dorim să o perfecţionăm şi de grupa musculară căruia îi este adresată ( de exemplu – exerciţii pentru dezvoltarea puterii instantanee a musculaturii extensoare a braţelor, pentru probe de aruncări). Structurile sunt grupate pe :ateliere”, fiecare atelier fiind o structură de exerciţiu dine definită. 

Când se lucrează pentru diferitele forme de manifestare ale aceleiaşi calităţi

motrice, trebuie asigurată alternanţa între acestea. 

Dozarea efortului să nu depăşească capacitatea de efort şi nivelul de pregătire

al executanţilor. În predarea acestor exerciţii se folosesc mai multe metode, în funcţie de structura exerciţiilor, scopul acestora, dotarea materială, numărul executanţilor:

Metoda frontală Reprezintă execuţia simultană de către întregul colectiv a exerciţiului comandat. Această metodă presupune folosirea unor structuri de exerciţii simple, executate preponderent liber sau cu partener. Dozarea se realizează contra timp sau prin număr de repetări, oferind o densitate mare a activităţii.

Metoda circuitului Presupune dispunerea (împărţirea) colectivului de executanţi pe „staţii” de lucru, fiecare staţie reprezentând o anumită structură de exerciţiu, urmând ca toţi executanţii să treacă, pe rând, pe la fiecare staţie 9 de 3 – 6 ori). Prin această metodă se pot folosi structuri complexe de exerciţii din categoria lucrului pe aparate speciale sau /şi cu obiecte portative. Prezintă avantajul lucrului complex pe fondul unei densităţi mari a activităţii pentru colective numeroase. Pauzele dintre „staţii” şi cele dintre repetările circuitului reprezintă instrumentul profesorului de reglare a intensităţii efortului.

Metoda lucrului pe ateliere

Reprezintă metoda eficientă de lucru individualizat. Se aseamănă cu metoda circuitului doar prin împărţirea executanţilor pe ateliere. Numărul de structuri de exerciţiu poate fi egal cu numărul executanţilor, dar aceştia nu vor trece la alt atelier. Atelierele reprezintă structuri de exerciţii prestabilite, fiind adresate individualizat executanţilor pentru prelucrarea, dezvoltarea unor forme de manifestare deficitare ale calităţilor motrice. Avantajul acestei metode este densitatea mare pe care o oferă lucrului individualizat pentru colectivele cu număr mare de executanţi. Dozarea efortului se face strict individualizat. Importanţa poziţiilor de lucru Poziţiile de lucru nu se aleg la întâmplare, ele fiind esenţiale pentru atingerea scopului urmărit de efectuarea exerciţiului. Poziţiile de lucru determină: 

Îngreuierea sau uşurarea execuţiei (mărirea sau reducerea efortului solicitat

pentru efectuare) 

Optimizarea (favorizarea) execuţiei



Localizare precisă a acţiunii grupelor musculare sau a acţiunii în articulaţii

Izolare (fixare) a acţiunii anumitor grupe musculare sau articulaţii, realizată în scopul creşterii randamentului efortului pe zona solicitată.

EXERCIŢII FĂRĂ OBIECTE ŞI APARATE

METODOLOGIA FOLOSIRII EXERCIŢIILOR PENTRU DEZVOLTARE FIZICĂ GENERALĂ

EXERCIŢII FǍRǍ OBIECTE



EXERCIŢII LIBERE

Exerciţiile libere reprezintă cele mai accesibile şi adaptabile mijloace de dezvoltare fizică generală oferind posibilităţi de combinare infinită a diferitelor mişcări ale segmentelor corpului.

Ele pot fi efectuate de oricine şi oriunde (sală, acasă, la locul de muncă, etc.), din deplasare (mişcări segmentare combinate cu variante de mers sau alergare) sau pe loc (din toate poziţiile fundamentale sau derivatele acestora), îngreuierea în mişcare fiind reprezentată de greutatea propriului corp sau a segmentelor acestuia şi de complexitatea combinaţiilor.

CERINŢE METODICE : - intensitatea solicitǎrii sǎ fie strict în concordanţǎ cu vârsta, sexul şi nivelul de pregǎtire al practicanţilor, - pentru atractivitate crescutǎ se alcǎtuiesc structuri de exerciţii pe acompaniament muzical

COMPLEX DE EXERCIŢII LIBERE 1.

Stând;



pas înainte cu piciorul stâng, extensia braţelor lateral şi a capului (1);



revenire în stând (2);



pas înainte cu piciorul drept, extensia braţelor sus şi a capului (3);



revenire în stând (4);



fandare latera1 stânga cu braţele pe diagonal (5);



revenire în stând (6);



idem.5 spre dreapta (7)



revenire în stând (8).

2.

Stând;



pas lateral cu piciorul stâng, ridicarea braţelor înainte(l);



ridicare pe vârfuri cu ducerea braţelor lateral (2);



demi-plie, îndoirea braţelor cu mâinile la ceafă (3);



revenire în stând (4);



idem. 1-4 spre dreapta (5-8).

3. Stând depărtat, braţele îndoite cu mâinile pe şold; 

îndoirea laterală a trunchiului spre stânga (l);



spre dreapta (2);



spre stânga cu braţul drept coroană sus şi braţul stâng coroană înapoi-jos (3);



spre dreapta cu braţul stâng coroană sus şi braţul drept coroană înapoi-jos (4);



îndoire răsucită a trunchiului cu întinderea braţelor lateral(5);



spre dreapta (6);



îndoire înainte cu palmele pe sol (7);



revenire în stând (8).

4.

Stând depărtat, braţele îndoite cu mâinile la piept;



răsucirea trunchiului spre stânga (1);



spre dreapta (2);



spre stânga cu întinderea braţelor lateral (3);



spre dreapta cu braţele lateral (4);



rotarea trunchiului spre stânga cu ridicarea braţelor sus (5-7);



revenire în poziţia iniţială (8);



idem.pe partea opusă (1-8).

5.

Pe genunchi;



întinderea piciorului stâng lateral cu ridicarea braţelor lateral (1);



îndoirea răsucită a trunchiului spre stânga, cu ducerea braţelor înainte, mâinile

ating vârful piciorului (2); 

extensia răsucită a trunchiului cu braţele lateral, pumnul strâns (3);



revenire pe genunchi pe calcâie aşezat (4);



idem.spre dreapta (5-7);



revenire în pe genunchi (8).

6. Aşezat depărtat cu braţele lateral; 

îndoirea răsucită a trunchiului spre stânga, îndoirea braţelor cu sprijinul

mâinilor la nivelul pieptului, atingerea solului cu pieptul (1);



revenire în aşezat cu extensia braţelor lateral (2);



idem 1 spre dreapta (3);



idem 2(4);



îndoirea picioarelor în aşezat echer grupat (5);



întinderea picioarelor cu braţele lateral în aşezat echer (6);



idem5 (7);



revenire în poziţia iniţiala (8).

7.

Culcat facial, braţele îndoite la nivelul pieptului sprijinit;



întinderea braţelor (1);



revenire (2);



întinderea braţelor cu depărtarea picioarelor (3);



revenire (4);



întinderea braţelor cu ridicare în sprijin culcat şi îndoirea piciorului stâng cu

genunchiul la piept (5); 

revenire (6);



idem 5 cu genunchiul drept la piept (7);



revenire (8).

8. Stând; 

săritură în stând depărtat cu ridicarea braţelor înainte (1);



săritură în stând cu ducerea braţelor lateral (2);



săritură în stând depărtat cu ridicarea braţelor sus (3);



săritură în stând cu coborârea braţelor, prin înainte, jos (4);



săritură în stând depărtat cu piciorul stâng înainte, bătaia palmelor sus (5);



săritură în stând depărtat cu piciorul drept înainte, bătaia palmelor înainte- jos



săritură în stând depărtat cu piciorul stâng înainte, bătaia palmelor sus (7);



săritură în stând cu bătaia palmelor înapoi-jos (8).

(6);



EXERCIŢII CU PARTENER SAU DE GRUP

Exerciţiile cu partener sau de grup prezintă faţă de exerciţiile libere o atractivitate sporită, excutanţii acestor exerciţii putând fi parteneri sau adversari, în funcţie de scopul exerciţiului. Aceste exerciţii oferă posibilităţi mai bune de localizare, izolare şi dozare prin fixarea pe care o realizează şi rezistenţa pe care o opune partenerul. În predarea acestor exerciţii trebuie acordată atenţie şi unor cerinţe metodice suplimentare. CERINŢE METODICE: - partenerii să fie de sex identic, cu gabarit (înălţime, greutate) şi nivel de pregătire asemănător, - dificultatea structurilor de exerciţii să nu depăşească capacitatea de efort a executanţilor, - în cazul structurilor bazate pe adversitate şi a celor acrobatice spaţiile între perechi să fie suficient de mari pentru prevenirea accidentărilor. - în cadrul exerciţiilor de grup trebuie specificatǎ foarte exact şi clar sarcina concretǎ a fiecǎrui executant, - se va acorda prioritate învǎţǎrii acordǎrii de ajutor, asigurare şi asistenţǎ în cadrul structurilor de exerciţii în perechi şi grup, care presupun mişcǎri (construcţii) dificile.

Exerciţiile cu partener se pot executa şi din deplasare (concomitent cu variante de mers sau de alergare, variante de paşi de dans, schimbări de loc, etc.) şi pe loc.

COMPLEX DE EXERCIŢII CU PARTENER 1.

Stând faţă în faţă, depărtat, aplecat, braţele sus, mâna pe umerii partenerului

reciproc sprijinit; 

presiuni reciproce pe umăr (1-4); răsucirea trunchiului (spre reperul cornandat)

(5-8).

2. Stând faţă în faţă, fandat, cu piciorul stâng înainte, braţele înainte, de mâini ”cleşte” reciproc apucat;



tracţiuni alternative cu opunere de rezistenţă partenerului (braţul stâng trage,

braţul drept opune rezistenţă), răsucirea trunchiului spre stânga (1); 

invers (2).

3.

Stând faţă în faţă, fandat cu piciorul drept înainte, braţele înainte, degetele

întreptrunse, palmă de palmă reciproc sprijinit; 

împingeri alternative cu opunere de rezistenţă partenerului (braţul stâng

împinge, braţul drept opune rezistenţă), răsucirea trunchiului spre dreapta (1); 

invers (2).

4.

Stând spate la spate, braţele sus, de mâini reciproc apucat;



pas înainte cu piciorul stâng (l);



revenire (2);



pas înainte cu piciorul drept (3);



revenire (4); fandare înainte cu piciorul stâng (5);



revenire (6); fandare înainte cu piciorul drept (7);



revenire (8).

5.

Aşezat faţă în faţă, grupat, tălpile reciproc sprijinite;



împingeri talpă în talpă, încercând dezechilibrarea partenerului. Braţele lateral,

menţin echilibrul şi nu au voie să atingă solul; în caz de dezechilibrare se efectuează rulare înapoi şi revenire prin rulare înainte.

6.

Culcat dorsal faţă în faţă, picioarele îndoite, tălpile reciproc sprijinite, braţele

lateral, pe sol sprijinite; 

întinderea picioarelor cu împingere reciprocă în tălpi şi ridicare în stând pe

omoplat înclinat, reciproc sprijinit(1); 

menţinerea poziţiei (2-7);



revenire în poziţia iniţială (8).

7.

Aşezat spate la spate, depărtat, grupat, braţele îndoite, încrucişate la nivelul

coatelor, capul în extensie, pe umărul partenerului reciproc sprijinit; 

întinderea picioarelor cu împingere reciprocă spate în spate şi ridicare în stând

înclinat spate de spate sprijinit (1); 

revenire (2).

8.

Stând spate la spate;



sărituri “ca mingea” (1-.4);



săritură cu întoarcere faţă în faţă şi bătaia palmelor sus (5-8).

EXERCIŢII CU OBIECTE 

EXERCIŢII CU BASTOANE

Exerciţiile cu bastoane prezintă anumite particularităţi ce provin din structura constructivă a bastonului. Astfel exerciţiile efectuate cu bastonul permit localizarea, izolarea foarte bună a acţiunii grupelor musculare şi articulaţiilor şi oferă posibilitatea formării priceperilor de echilibrare de obiecte şi a celor de aruncare – prindere. Aceste exerciţii se pot efectua din deplasare, cu partener şi pe loc. Şi în predarea lor sunt necesare anumite cerinţe metodice specifice: CERINŢE METODICE : - în cazul lucrului cu bastoane nu se fac alte acţiuni, decât cele comandate, - spaţiile de lucru între executanţi sunt mai mari, pentru evitarea accidentărilor, - materialul de construcţie al bastoanelor să fie din lemn de esenţă tare, bine finisate şi acoperite cu vopsea sau lac; nu se recomandă folosirea bastoanelor din metal. Fiind principalul obiect care permite formarea deprinderii de echilibrare de obiecte se recomandă ca acest tip de exerciţii să nu lipsească din program, atunci când se lucrează cu bastoane, exerciţiile putând fi executate din deplasare sau pe loc.

COMPLEX DE EXERCITII CU BASTOANE 1.

Stând, bastonul înainte-jos, de capete apucat;



pas înainte cu piciorul stâng, ridicarea bastonului sus cu extensie, privirea

urmăreşte bastonul (1);



revenire în stând cu îndoirea trunchiului înainte, bastonul pe vârfuri (2);



idem 1 cu piciorul drept (3);



revenire în stând cu bastonul sus (4);



fandare laterală stânga, îndoirea trunchiului lateral stânga, bastonul puncteaza

pe sol în dreptul piciorului (5); 

revenire (6);



idem.5 spre dreapta (7);



revenire în stând (8).

2.

Stând departat, bastonul sus, de capete apucat;



îndoirea răsucită a trunchiului spre stânga, bastonul punctează pe sol dincolo

de piciorul stâng (1); 

revenire cu extensia braţelor sus (2);



idem 1 spre dreapta (3);



revenire (4);



răsucirea trunchiului spre stânga (5-7);



spre dreapta (6-8).

3. Stând depărtat, bastonul sus, la verticală, de capatul de jos cu ambele mâini apucat; 

rotarea trunchiului spre stânga încercând desenarea pe sol a unui cerc cu

bastonul (l-4); 

spre dreapta (5-8).

4.

Aşezat grupat, bastonul sprijinit sub vârfuri, de capete apucat;



întinderea picioarelor în aşezat echer fără eliberarea bastonului şi menţinere.

În caz de dezechilibrare se efectuează o rulare înpoi.

5.

Aşezat echer grupat, depărtat cu bastonul sprijinit pe glezne, braţele lateral

pentru echilibrarea poziţiei; 

întinderea picioarelor cu aruncarea bastonului, orizontal, oblic-înapoi-sus (1);



prinderea bastonului din zbor, cu mâinile (2);



aruncarea bastonului cu mâinile, orizontal, oblic-înamte-sus (3);



prinderea şi echilibrarea bastonului la nivelul gleznelor (4).

6.

Culcat dorsal, bastonul sus, de capete apucat;



ridicarea trunchiului cu trecerea bastonului pe sub vârfuri, prin îndoirea

picioarelor, în aşezat cu bastonul sub coapse (1-2); 

revenire în poziţia iniţialǎ (3-4).

7.

Culcat facial, braţele sus, bastonul sprijinit vertical, de capătul de jos cu

ambele mâini apucat; 

căţărare prin mutarea alternativă a mâinior până la sprijinul mâinilor pe

capătul de sus al bastonului (1-4); 

revenire tot prin mutarea alternativă a mâinilor (5-8).

8.

Stând, bastonul pe sol, lateral în faţa vârfurilor;



săritura înainte peste baston (1-3);



săritură înapoi peste baston (2-4);



săritură cu întoarcere spre stânga în stând depărtat transversal peste baston (5-



revenire prin săritură (6-8).



EXERCIŢII CU MINGEA MEDICINALA

7);

Exerciţiile cu mingea medicinală oferă avantajul dozării foarte precise a efortului prin faptul că se cunoaşte greutatea exactă a obiectului cu care se lucrează. Datorită formei constructive sunt ideale pentru formerea priceperii de aruncareprindere, de aceea se recomandă folosirea lor cu partener, fapt ce rezolvă şi problema dotării materiale, exerciţiile individuale în colective cu număr mare de executanţi solicitând un număr de mingi corespunzător.

Aceste exerciţii contribuie şi la diversificarea şi creşterea atractivităţii activităţii prin faptul că mingile medicinale pot fi folosite ca jaloane sau obstacole de trecut, în conţinutul încălzirii, pe fondul variantelor de mers şi de alergare. Alături de celelalte cerinţe metodice, deja cunoscute (v.ex.bastoane), exerciţiile cu mingi medicinale solicită în mod deosebit :

CERINŢE METODICE: - adaptarea greutăţii mingiilor la capacitatea de efort şi la nivelul de pregătire al executanţilor. - selecţionarea structurilor exerciţiilor de aruncare-prindere în funcţie de spaţiul de lucru disponibil.

Exerciţiile se pot desfăşura din deplasare (varinte de mers, alergare, printre şi peste mingi) şi pe loc individual, dar mai ales cu partener sau în grup.

COMPLEX DE EXERCIŢII CU MINGEA MEDICINALĂ 1. Cu partener(A şi B); Stând depărtat spate la spate, la un pas distanţă, cel cu mingea(A) jos apucat; 

răsucirea trunchiului (spre reperul comandat) şi trecerea mingii partenerului B



răsucirea trunchiului pe partea opusă cu trecerea mingii partenerului A (2).

(1);

2. Cu partener (A şi B); Stând depărtat spate la spate, la un pas distanţă, cel cu mingea (A) jos apucat;



ridicarea mingii sus cu extensia trunchiului şi trecerea mingii partenerului B



îndoirea trunchiului înainte cu trecerea mingii, printre picioare, partenerului A

(1); (2).

3. Cu adversar; Stând fandat, faţă în faţă, cu piciorul stâng înainte, braţele înainte, de minge cu ambele mâini, încrucişat apucat. 

La semnalul comandat, tracţiune, încercând deposedarea de minge a

adversarului.

4. Cu partener (A şi B); Stând faţă în faţă, la 3m distanţă, ce1 cu mingea (A) sus apucat; 

pas înainte cu piciorul stâng şi pasarea mingii cu braţele întinse partenerului B



partenerul B preia elastic mingea prin îndoirea braţelor şi pas înapoi (2);



idem 1 partenerul B spre A (3);



idem 2 partenerul A (4);



idem 1-4 cu piciorul drept înainte (5-8).

(1);

5. Cu partener (A şi B); Aşezat faţă în faţă, la 3m distanţă, cel cu mingea (A) sus apucat; 

partenerul A rulare înapoi în culcat cu mingea sus (1);



partenerul A rulare înainte în aşezat cu pasarea mingii partenerului B (2);



partenerul B preluare elastică cu braţele şi rulare înapoi în culcat cu mingea



partenerul B rulare înainte în aşezat cu pasarea mingii partenerului A (4).

sus (3);

6. Cu partener (A şi B); Stând depărtat, partenerii cu faţa în aceeaşi direcţie, la 3m distanţă, cel cu mingea (A) îndoit înainte, mingea jos;



partenerul A extensia trunchiului cu pasarea mingii sus partenerului B şi

întoarcere cu faţa la acesta (1); 

partenerul B preluare elastică şi întoarcere în stand depărtat cu spatele la

partenerul A (2); 

partenerul B extensia trunchiului cu pasarea mingii sus partenerului A şi

întoarcere cu faţa la acesta (3); 

partenerul A preluare elastică şi întoarcere în poziţia iniţială (4).

7. Cu adversar; Aşezat faţă în faţă, înapoi sprijinit, picioarele îndoite cu tălpile pe minge reciproc sprijinit; 

la semnal se încearcă trecerea mingii pe lângă partener prin împingerea mingii

numai cu picioarele.

8. Cu partener; Stând depărtat, faţă în faţă, la 3m distanţă, ce1 cu mingea (A) la nivelul gleznelor apucat; 

partenerulA săritură, îndoirea picioarelor cu genunchii la piept pasând mingea

partenerului B (1); 

partenerul B preia elastic mingea cu braţele, o pune jos şi o apuca cu gleznele



partenerul B idem 1 (3);



partenerul A idem 2 (4).



EXERCIŢII CU GREUTǍŢI

(2);

Exerciţiile cu greutǎţi reprezintǎ cea mai rǎspânditǎ formǎ de practicare a exerciţiilor de dezvoltare fizicǎ generalǎ, structuri de exerciţii cu greutǎţi datând din cele mai vechi timpuri. De fapt, folosirea pietrelor, a buturugilor în scopul exerciţiilor cu greutǎţi a evoluat în zilele noastre, regâsindu-se ca probǎ în competiţiile de genul “Cel mai puternic...”. Caracteristica fundamentalǎ a acestor structuri de exerciţii este lucrul cu braţele (care apucǎ şi ţin greutatea), implicarea în efort a celorlalte segmente fiind asociatǎ lucrului cu braţele.

Avantajul acestor structuri de exerciţii constǎ în faptul cǎ orice obiect care poate fi apucat şi cantificat (în grame, kilograme) devine “greutate”. Astfel, nu este neapǎrat necesarǎ procurarea ganterelor, barelor şi discurilor, ele putând fi înlocuite cu o multitudine de alte obiecte, aflate la îndemâna oricui. De exemplu, în loc de ganterele comercializate, se pot utiliza sticle de plastic (cu forma adecvatǎ apucǎrii eficiente), umplute cu lichid, nisip, etc.; acestea, dupǎ cântǎrire pot deveni gantere perfecte pentru exerciţiile cu greutǎţi. CERINŢE METODICE: -

este foarte importantǎ existenţa greutǎţilor mici (pânǎ la 1 kg) într-un numǎr

suficient de mare, numǎrul executanţilor cu acest tip de greutǎţi fiind mai mare decât al celor care lucreazǎ cu greutǎţi mari. -

în cazul lucrului cu bara de greutǎţi, este obligatorie asigurarea cu sisteme de

fixare a discurilor pe aceasta în aşa fel încât sǎ nu alunece pe/de pe barǎ.



EXERCIŢII CU OBIECTE ELASTICE

În cadrul acestor structuri de exerciţii întâlnim diferite obiecte care se caracterizeazǎ prin elasticitate, dar care au funcţii diverse din punct de vedere al caracterului contracţiei musculare : - cabluri, benzi elastice – reprezintă opusul aparatelor pa bază de scripeţi, caracteristic acestor structuri de exerciţii fiind faptul cǎ momentul maxim al sarcinii este la finalul mişcării (când tensiunea este maximă în cablu, bandǎ). - arcuri metalice, care pot fi îndoite, rǎsucite, trase, împinse – caracterul efortului muscular este asemǎnǎtor lucrului cu benzi sau corzi elastice, diferenţa constând în intensitatea mult mai mare a efortului solicitatǎ în cazul exerciţiilor cu arcuri (intensitatea poate varia de la mare pânǎ la contracţii de tip izometric). - mingi gonflabile, de diferite dimensiuni (denumite şi “minge elveţianǎ, minge anti-stress, minge fitness) – caracteristic acestor structuri de exerciţii este atractivitatea. Acest obiect este o “gǎselniţǎ” grozavǎ pentru a face o multitudine de structuri de exerciţii de dezvoltare fizicǎ generalǎ, dealtfel anoste şi plictisitoare, deosebit de atractive şi plǎcute. Mingea gonflabilǎ este, din acest punct de vedere, foarte necesarǎ în practicarea exerciţiilor de tip fitness.

CERINŢE METODICE: - în cazul lucrului cu obiecte elastice este necesarǎ verificarea periodicǎ a integritǎţii structurale a acestora în scopul evitǎrii accidentǎrilor, - structurile de exerciţii sǎ fie alese astfel încât sǎ punǎ în valoare caracteristica lucrului cu obiecte elastice

COMPLEX DE EXERCIŢII CU MINGE ELASTICĂ MARE 1.

Aşezat încrucişat, mingea înainte apucat;



Ridicarea braţelor, extensia capului, cu aruncarea mingii sus şi reapucare

2.

Sprijin dorsal stând cu genunchii îndoiţi, cu mâinile pe minge;



Îndoirea şi intinderea braţelor.

3.

Sprijin culcat costal cu trunchiul pe minge, picioarele încrucişate, mâinile la



Rǎsuciri de trunchi.

4.

Culcat dorsal pe minge;



Extensia trunchiului şi menţinere

5.

Culcat, mingea la nivelul gleznelor apucat;



Ridicarea şi coborârea picioarelor.

6.

Sprijin pe genunchi pe minge;



Extensia alternativǎ a unui picior.

7.

Aşezat pe minge;



Întinderea alternativǎ a unui picior înainte.

ceafǎ;

8.

Stând dorsal la perete, mingea la nivelul trunchiului de perete sprijinit;



Îndoirea şi întiderea alternativǎ a unui picior cu ridicarea înainte şi coborârea

celuilalt.

EXERCIŢII LA APARATE SPECIALE 

EXERCIŢII LA SCARA FIXĂ

Caracteristica principală a acestor exerciţii, provenită din structura constructivă a aparatului, este reprezentată de posibilitatea efectuării exerciţiilor din poziţia atârnat, oferind şi puncte de sprijin pentru diferitele segmente ale corpului, la diferite nivele. Folosirea acestui aparat permite localizare şi izolare foarte bună a acţiunilor musculare şi a articulaţiilor, creşterea indicilor de efort prin folosirea poziţiei atârnat. Aceeaşi poziţie este folosită şi pentru structuri de exerciţii cu caracter corectiv ale deficienţelor coloanei vertebrale, în cadrul mijloacelor gimnasticii recuperatorii. Scara fixă este un aparat special foarte bun pentru formarea priceperii şi deprinderii aplicativ-utilitare de căţărare. În cadrul cerinţelor metodice suplimentare pentru acest aparat trebuie cunoscut: CERINŢE METODICE: - efortul este strict adaptat şi adecvat capacităţii de efort şi nivelului de pregătire al executanţilor, - în cazul exerciţiilor efectuate din atârnat, la finalul acestora coborârea se va face pe trepte, niciodată prin săritură (urcarea pe şi coborârea de pe scara fixǎ se vor efectua prin acelaşi procedeu).

Exerciţiile se efectuează individual, cu partener sau în combinaţie cu alte aparate speciale (banca de gimnastică, banca curbată, scripeţi, etc.). Este una din caracteristicile acestui aparat de a putea fi intodus în cadrul construcţiilor împreunǎ cu alte aparate, în scopul creerii de obstacole complexe în cadrul parcursurilor aplicative sau aprelucrǎrii complexe a organismului.

COMPLEX DE EXERCIŢII LA SCARA FIXĂ 1. Stând dorsal la scara fixă, braţele îndoite, de sus, la nivelul umerilor apucat; 

pas înainte cu piciorul stâng, întinderea braţelor, extensia capului (l);



revenire (2);



idem 1 cu piciorul drept (3);



revenire (4);



pas fandat cu piciorul stâng, întinderea braţelor, extensia capului (5);



revenire (6);



idem 5 cu piciorul drept (7);



revenire (8).

2. Stând depărtat facial la scara fixă, braţele înainte, de sus, la nivelul umerilor, apucat; 

împingere izometrică cu braţul stâng şi tracţiune izometrică cu braţul drept (1-



relaxare (4);



schimbarea acţiunui braţelor (5-7);



relaxare (8).

3);

3. Atârnat stând costal stânga la scara fixă, piciorul stâng pe a doua şipca de jos, braţele îndoite, mâna stânga de sus, la nivelul umărului apucat, mâna dreaptă pe şold; 

întinderea braţelor lateral cu depărtarea piciorului drept în atârnat stând

depărtat cu braţele lateral (1); 

revenire (2);



întoarcere şi idem pe partea opusă.

4. Pe genunchi facial la scara fixă, la un pas distanţă de scară; 

cǎdere înainte şi amortizare elastică prin sprijinul braţelor pe scara fixă, la

nivelul pieptului (l); 

impingere prin extensia braţelor şi revenire (2).

5. Aşezat depărtat facial la scara fixă cu vârfurile sprijinite pe prima şipcă; 

îndoirea trunchiului înainte cu mâinile de prima şipca apucat (1);



extensia trunchiului cu rotarea braţelor înapoi în aşezat, înapoi sprijinit (2);



ridicare în sprijin culcat dorsal, capul în extensie (3);



revenire în poziţia iniţială (4).

6. Atârnat la scara fixă; 

îndoirea picioarelor cu ridicarea genunchilor la piept în atâmat grupat (1);



revenire (2);



ridicarea picioarelor în atârnat echer (3);



revenire (4);



ridicarea picioarelor în atârnat echer (5);



departarea picioarelor în atârnat echer depărtat (6);



apropierea picioarelor în atârnat echer (7);



revenire în atârnat (8).

7. Atârnat facial la scara fixă; 

extensia piciorului stâng (l);



revenire (2);



extensia piciorului drept (3);



revenire (4);



extensia picioarelor (5);



menţinere (6-7);



revenire (8).

8. Stând facial la scara fixă, la un pas distanţă de scară; 

săritură în atârnat stând ghemuit (1);



sǎritura în stând (2).



EXERCIŢII LA BANCA DE GIMNASTICĂ Banca de gimnastică este unul din aparatele speciale clasice, fiind însă de

permanentă actualitate. Acest fapt se datorează posibilităţilor foarte largi de efectuare a exerciţiilor de dezvoltare fizică generală de o mare diversitate, aceasta fiind oferită de structura constructivă a aparatului. Astfel, la acest aparat se pot efectua exerciţii : - la banca de gimnastică, - pe banca de gimnastică, - cu banca de gimnastică, - peste banca de gimnastică. Exerciţiile cu banca de gimnastică impun respectarea unor cerinţe metodice suplimentare: CERINŢE METODICE : - este necesarǎ verificarea integrităţii şi asigurarea stabilităţii aparatului, asigurarea unor spaţii foarte largi de lucru, - reglarea dozării în cazul lucrului cu banca, prin adaptarea numărul de executanţi, în funcţie capacitatea de efort a acestora şi greutatea bǎncii. Astfel, în cazul celor mici, pentru structurile de exerciţii “cu banca de gimnasticǎ” vor lucra câte 5 copii cu o bancǎ, iar în cazul celor mari, pot lucra 3 executanţi cu o bancǎ. - se recomandă ca, în cazul folosirii băncilor de gimnastică, amenajarea spaţiului de lucru să fie făcută de la începutul activităţii, folosindu-se variante de mers şi alergare printre, peste şi pe bănci, astfel încât la momentul lucrului la şi cu bănci să nu se mai piardă timp cu transportul lor (densitate). Banca de gimnastică oferă posibilitatea efectuării de exerciţii formative ale priceperilor şi deprinderilor aplicativ-utilitare de târâre, echilibru şi transport.

COMPLEX DE EXERCIŢII LA BANCA DE GIMNASTICĂ 1.

Stând costal stânga la bancă, la un pas distanţă, picioru1 stâng sprijinit pe

bancă, braţele lateral;



îndoire răsucită spre stânga a trunchiului, ducerea braţelor cu mâinile pe vârful

stâng (l); 

revenire cu extensia braţelor lateral (2);



îndoirea trunchiului înainte, mâinile pe sol (3);



revenire (4);



trecere peste bancă şi idem 1-4 pe piciorul drept (5-8).

2.

Aşezat depărtat transversal pe bancă, braţele lateral;



răsucirea trunchiului spre stânga (1);



idem 1 spre dreapta (2);



îndoirea răsucită a trunchiului spre stânga (3);



idem 3 spre dreapta (4).

3.

Aşezat dorsal lateral la bancă, braţele îndoite, mâinile pe marginea

băncii sprijinite; 

întinderea braţelor cu ridicare în sprijin culcat dorsal şi îndoirea piciorului stâng cu genunchiul la piept (1);



revenire (2);



idem l cu piciorul drept (3);



revenire (4).

4. Sprijin culcat facial cu mâinile pe bancă; 

îndoirea braţelor cu ridicarea piciorului stâng (l);



revenire (2);



idem l cu piciorul drept (3);



revenire (4).

5.

Stând depărtat costal stânga la bancă, braţele lateral;



îndoirea răsucită a trunchiului cu apucarea băncii cu ambele mâini (l);



ridicarea băncii sus (2);



îndoirea răsucită a trunchiului spre dreapta cu coborârea băncii jos (3);



revenire în poziţia iniţială (4);



idem l-4 pe partea opusă (5-8).

6.

Culcat dorsal la banca, braţele sus, pe sub partea lată a băncii de

marginea distală cu mâinile apucat; 

ridicarea picioarelor (1);



revenire (2);



ridicarea picioarelor cu sprijinirea vârfurilor pe bancă (3);



revenire (4);



ridicarea băncii înainte (5);



coborârea băncii pe coapse (6);



ridicarea băncii înainte (7);



revenire în poziţia initiala (8).

7.

Culcat facial lateral cu abdomenul pe bancă, vârfurile şi mâinile

sprijinite pe sol; 

ridicarea picioarelor şi a trunchiului în extensie (l);



menţinere (2-3 );



relaxare, revenire (4).

8.

Stând depărtat transversal peste bancă;



săritură în stând pe bancă (l);



săritură cu jumatate întoarcere spre stânga în stând depărtat transversal peste bancă (2);



săritură în stând pe bancă (3);



săritură cu jumătate întoarcere spre dreapta în stând depărtat transversal peste bancă (4).

EXERCIŢII LA APARATE PE BAZǍ DE SCRIPEŢI

Aparatele pe bază de scripeţi se regǎsesc într-o diversitate constructivǎ foarte mare, porninid de la: - scripete cu autorezistenţă (pentru contracţii izometrice, izokinetice), care poate fi fixat de perete, de scara fixǎ, etc., - helcometru de perete, lateral , reglabil, etc., la care încărcăturile, unghiurile şi direcţiile se pot modifica în funcţie de segmentul cu care se lucrează şi de scopul exerciţiului, având caracteristica de bază faptul că solicită contracţii musculare de învingere şi cedare, momentul maxim al sarcinii fiind la declanşarea mişcării (efortul de învingere), pe parcurs mişcarea fiind uşurată prin apariţia inerţiei. - aparate complexe, care combinǎ mai multe planuri şi direcţii de lucru ale scripeţilor astfel încât permit lucrul simultan al mai multor executanţi la acelaşi aparat sau lucrul pentru diferite grupe musculare la acelaşi aparat. acest tip de aparate se regǎseşte în momentul actual în “sǎlile de fitness”. CERINŢE METODICE: - în cazul exerciţiilor efectuate cu un singur segment (de exemplu numai exerciţii pentru braţe) se recomandǎ, în succesiunea exerciţiilor, alternarea tipurilor de contracţie muscularǎ şi a ungiurilor de acţiune a lanţurilor musculare, pentru dezvoltarea complexǎ a acestora. - în cazul execrciţiilor efectuate pentru întregul corp se recomandǎ, în succesiunea exerciţiilor, alternarea segmentelor şi a grupelor musculare principale. De exemplu ordinea exerciţiilor poate fi: 1. flexori braţe, 2. flexori trunchi, 3. flexori picioare, 4. extensori braţe, 5. extensori trunchi, 6. extensori picioare. - în cazul exerciţiilor cu autorezistenţǎ se aplicǎ acelaşi recomandǎri metodice ca şi în cazul contracţiilor izometrice (timp de menţinere maximum 30˝ şi timp de pauzǎ mai mare).



EXERCIŢII

LA

FRÂNGHIE,

PRǍJINǍ

SAU

SCARǍ

MARINǍREASCǍ Exerciţiile la aceste aparate provin din antichitate, probabil de aceea niciunul din aceste aparate nu se mai regǎseşte astǎzi în sǎlile de educaţie fizicǎ din şcoli, cu atât mai puţin în sǎlile de “fitness”. La aceste aparate se pot efectua toate tipurile de exerciţii de cǎţǎrare fiind folosite şi în pregǎtirea fizicǎ a celor care practicǎ sportul extrem de cǎţǎrare liberǎ.

Dezvoltǎ în special puterea musculaturii flexoare a braţelor, dar şi a

musculaturii extensoare a picioarelor. CERINŢE METODICE : - este necesarǎ asigurarea spaţiului de lucru sub aparat cu saltele pentru evitarea accidentǎrilor în cazul cǎderilor. Pentru primele execuţii se recomandǎ ajutorul şi asistenţa specialistului. - coborârea pe aparat trebuie efectuatǎ prin procedeul folosit la urcare (sau altul), dar niciodatǎ prin sǎriturǎ sau alunecare. - este obligatorie verificarea frecventǎ a integritǎţii şi a stabilitǎţii fixǎrii aparatelor.



EXERCIŢII LA PORTICUL DE GIMNASTICǍ

Porticul de gimnastică este un aparat clasic reprezentat de un cadru de metal cu dimansiuni de 4Lx4lx4h metri, având, pe cele patru laturi, instalate : frânghie, prăjină, scară fixă, scară marinărească, inele, bară fixă joasă şi înaltă, fiind astfel un aparat multifuncţional. Variante ale porticului de gimnasticǎ sunt des întâlnite la locurile de joacǎ amenajate pentru copii, dar şi pentru adulţi (celebre sunt cele da la “Muscle Beach” din Miami, S.U.A. CERINŢE METODICE : - este necesarǎ asigurarea spaţiului de lucru sub aparat cu materiale absorbante de şoc (nisip, saltele, etc.). - adaptarea structurilor de exerciţii la posibilitǎţile motrice ale executanţilor.



EXERCIŢII LA APARATE PENTRU CONTRACŢII IZOKINETICE

Aparatele pentru contracţii izokinetice fac parte din ultima generaţie a aparatelor speciale, apărute prin solicitarea de către sportul de înalta performanţă. Aceste aparate asigurǎ o vitezǎ constantǎ pe parcursul contracţiei musculare, ceea ce face ca efortul sǎ fie egal pe întreaga amplitudine a contracţiei. Avantajul major al exerciţiilor la aparatele izokinetice este creşterea rapidǎ (cea mai rapidǎ) a forţei musculare. Dezavantajul major al acestor exerciţii constǎ în preţul foarte ridicat al aparatelor, ceea ce le face puţin accesibile. CERINŢE METODICE : - calibrarea aparatelor trebuie fǎcutǎ în funcţie de nivelul de pregǎtire al celor care le folosesc. - se recomandǎ asistenţa permanentǎ a specialistului în timpul efectuǎrii exerciţiilor la aceste aparate (asigurarea aparatului, recalibrare).



EXERCIŢII LA BANCA CU CǍRUCIOR RULANT

Banca cu cărucior rulant este un aparat specific pentru lucrul braţelor (se poate lucra şi pentru celelalte segmente ale corpului) folosind propria greutate, încărcătura fiind modificată prin unghiul de înclinare al băncii, sarcina maximă fiind la declanşarea mişcării (efort de învingere) şi pe final (efort de cedare). CERINŢE METODICE: - unghiul de înclinare al aparatului trebuie adaptat la nivelul de pregǎtire al executantului. - trebuie verificat regulat mecanismul de rulare al cǎruciorului.



EXERCIŢII LA BANCA CURBATǍ

Banca curbată este un aparat specific pentru dezvoltarea musculaturii trunchiului, bazat pe principiul fiziologic al alungirii maxime a fibrelor musculare înainte de contracţie, şi anume, puterea contracţiei este cu atât mai mare cu cât amplitudinea de scurtare a muşchiului este mai mare.

Aparatul poate fi folosit sprijinit pe sol, dar şi agǎţat de scara fixǎ, schimbându-se astfel unghiurile de înclinare ale bǎncii şi creând posibilitatea efectuǎrii exerciţiilor în poziţia rǎsturnat. CERINŢE METODICE : - numǎrul de execuţii în poziţia rǎsturnat sǎ nu depǎşeascǎ capacitatea de efort a executanţilor. - se recomandǎ alternarea poziţiilor de lucru (facial, dorsal, costal).



EXERCIŢII LA BANCHETE

Banchetele (plane sau înclinate) sunt asociate cu alte aparate şi instalaţii, fiind necesare diferitelor poziţii de sprijin al corpului sau a diferitelor segmente în timpul efectuǎrii exerciţiilor. Aceste aparate se regǎsesc în cadrul exerciţiilor cu greutǎţi, al exerciţiilor cu scripeţi sau fac parte integrantǎ în cazul aparatelor complexe, multifuncţionale. CERINŢE METODICE : - este necesarǎ reglarea optimǎ a înǎlţimii, lungimii, a ungiului de înclinare a banchetei în funcţie de caracteristicile somatice ale executanţilor, astfel încât aceştia sǎ beneficieze de poziţii de lucru corecte (chiar comode).



EXERCIŢII LA APARATE TIP CADRU FIX CU SUPORT CULISANT

Cadrele fixe cu suport (pentru greutăţi) culisant sunt orientate pe verticlă sau în plan înclinat, specific acestor aparate fiind faptul cǎ nu necesitǎ scripeţi şi corzi, suportul cu greutǎţi culisând pe cadrul pe care este fixat. Aceste aparate sunt specifice pentru exerciţiile efectuate cu picioarele, efortul fiind acelaşi ca şi în cazul scripeţilor. Mai sunt cunoscute şi sub numele de “presǎ”. Sunt recomandate în mod special pentru cǎ permit efectuerea de exerciţii cu încǎrcǎturi mari şi foarte mari pentru picioare în condiţiile menajǎrii (protejǎrii de accidentǎri) a coloanei vertebrale. CERINŢE METODICE :

- este necesarǎ lubrifierea periodicǎ a cadrului pentru a reduce frecarea suportului cu greutǎţi. O frecare excesivǎ denatureazǎ dozarea efortului şi imposibilitatea controlului asupra acestuia. - este necesar controlul permanent al sistemului de oprire în siguranţǎ a suportului cu greutǎţi. În cazul lucrului cu greutǎţi foarte mari (400 – 500 kg) acesta trebuie sǎ fie foarte solid şi permanent verificat. - se urmǎreşte permanent poziţia corectǎ a executanţilor în timpul efectuǎrii exerciţiilor la acest aparat.

GIMNASTICA APLICATIV –UTILITARĂ

Gimnastica aplicativ-utilitară se constituie din totalitatea mijloacelor folosite pentru formarea priceperilor şi deprinderilor motrice de bază cu caracter natural şi utilitar folosite în activitatea umană curentă (militară, la locul de muncă, în situaţii limită neprevazute etc.), ele fiind, de fapt, priceperi şi deprinderi ale speciei umane. Aceste priceperi şi deprinderi contribuie la, şi completeaza dezvoltarea fizică armonioasă prin aportul lor deosebit la dezvoltarea calitaţilor motrice şi psihocomportamentale umane, ele fiind foarte des întâlnite în activitatea cotidiană. Din acest punct de vedere se impune folosirea lor cât mai frecventă, fapt direct legat de evoluţia umană actuală, care are tendinţe spre comoditate şi sedentarism.

METODICA PREDĂRII EXERCIŢIILOR APLICATIV – UTILITARE Spre deosebire de celelalte mijloace ale gimnasticii, exerciţiile aplicativ-utilitare solicită (şi prin aceasta – dezvoltă) în mod complex calităţile motrice şi cele psihocomportamentale. Astfel, de exemplu, un exerciţiu de târâre poate dezvolta în acelaşi timp forţa – viteza (puterea), coordonarea, supleţea, atenţia, voinţa, puterea de decizie (hotrârea). În predarea exerciţiilor aplicativ-utilitare trebuie respectate anumite CERINŢE METODICE: 

La vârstele mici, aceste exerciţii se fac în partea fundamentală a lecţiei de educaţie

fizică, 

Se recomandă predarea şi exersarea lor mai mult sub formă de joc,



Necesită amenajarea atentă a spaţiului de lucru (asigurarea cu saltele şi evitarea

eventualelor obstacole generatoare de risc – calorifer, alte aparate, etc.) şi verificarea permanentă a integrităţii şi stabilităţii aparatelor speciale folosite (scară fixă, bancă de gimnastică, frânghie, prajină, scară marinarească, lada de gimnastică etc.) în vederea eliminării posibilităţilor de accidentare. 

În acelaşi scop este necesară disciplinarea colectivului de executanţi, exerciţiile

efectuându-se numai sub supravegherea profesorului şi la comanda acestuia, 

Complexitatea exerciţiilor să nu depăşească nivelul de pregătire al executanţilor,



Necesită, din partea profesorului, o bună organizare a colectivului de executanţi şi a

spaţiului de lucru în vederea asigurării densităţii şi eficienţei activităţii. Aceste exerciţii au fost preluate de gimnastică şi au devenit mijloace ale ei prin folosirea, în predarea şi exersarea lor a aparatelor speciale şi amenajărilor specifice gimnasticii. Din acest punct de vedere şi al faptului că ele sunt un tot unitar, exerciţiile aplicativ – utilitare se sistematizează astfel (fig. nr. 1): Metodologia eficientă a folosirii acestor exerciţii o reprezintă legarea lor sub forma parcursurilor aplicative. În cadrul parcursurilor aplicative se utilizează doar exerciţiile bine însuşite de executanţi, pentru realizarea densităţii activităţii şi evitarea accidentărilor. Fig. 1 – SISTEMATIZAREA EXERCIŢIILOR APLICATIV-UTILITARE EXERCIŢII APLICATIVUTILITARE

SPECIFICE GIMNASTICII

NESPECIFICE GIMNASTICII

TÂRÂRE

MERS

CĂŢĂRARE

ALERGARE

ESCALADARE

ECHILIBRU

TRANSPORT

ARUNCARE

PRINDERE

SĂRITURI

EXERCIŢII APLICATIV-UTILITARE SPECIFICE GIMNASTICII EXERCIŢII DE TÂRÂRE Târârea reprezintă un mijioc de deplasare al corpului care se caracterizează prin apropierea mare a centrului de greutate de sol şi baza mare de sprijin. Exerciţiile de târâre dezvoltǎ mod complex organismul, dar fiind cel mai rar întâlnite forme de deplasare în viaţa de zi cu zi, nu sunt folosite în lecţiile de educaţie fizicǎ decât în mod ocazional. Acest aspect se datoreazǎ şi faptului cǎ în predarea exerciţiilor de târâre trebuie respectate anumite cerinţe metodice specifice referitoare la asigurarea condiţiilor de igienă : 

suprafeţele de lucru să fie netede şi curate ( se efectueazǎ în salǎ),



echipamentul executanţilor să fie adecvat (pantaloni lungi şi bluze cu mânecǎ lungǎ).



în cazul exerciţiilor de tǎrǎre efectuate în afara sǎlii, trebuie sǎ existe în prealabil

acordul pǎrinţilor (datoritǎ uzurii echipamentului), iar terenul folosit sǎ fie acoperit cu iarbǎ.

CERINŢE METODICE Dozarea efortului se realizează prin 

complexitatea procedeului folosit,



prin lungimea spaţiului parcurs,



al numărului de repetări.

Trebuie acordatǎ o atenţie specialǎ însuşirii tehnice corecte de execuţie a fiecǎrui procedeu de târâre. După însuşirea lor ele pot fi folosite şi la încălzire, sub formă de joc (‘trecere prin tunel’, ‘crocodilii’ etc).

SISTEMATIZAREA EXERCIŢIILOR DE TÂRÂRE se face din punct de vedere al: 

înălţimii centrului de greutate faţă de sol :











târâre joasă



târâre medie



târâre înaltă

segmentelor care participă la execuţie: 

cu ajutorul braţelor şi al picioarelor



cu ajutorul braţelor



cu ajutorul picioarelor



fără ajutorul braţelor şi al picioarelor

direcţiei pe care se efectueaza: 

înainte



înapoi



lateral

poziţiei corpului faţă de sol 

facial



dorsal



costal

sprijinului: 

pe toată suprafaţa corpului (culcat)



pe braţe



pe antebraţe



pe coate



pe genunchi



pe vârfuri



toate combinaţiile între punctele de sprijin enumerate

De exemplu târâre cu sprijin pe genunchi, pe braţ şi antebraţ:

Complexitatea procedeelor de târâre poate fi crescută prin adăugarea unor sarcini motrice suplimentare în execuţie cum ar fi trecerea pe sub sau peste obstacole şi transport de obiecte sau partener.

Exemple de exerciţii complexe : 

Târâre dorsalǎ cu ajutorul picioarelor, ţinând la piept, cu fiecare braţ, câte o minge medicinalǎ de 2 kg,



Târâre costalǎ cu ajutorul picioarelor şi a unui braţ, cu celǎlalt braţ transportând un partener,

 Târâre facialǎ, câte doi, cu ajutorul picioarelor şi a unui braţ, cu celǎlat braţ transportând o saltea de gimasticǎ (aflatǎ între cei doi executanţi)  Târâre înaltǎ cu un partener cǎlare pe umerii executantului (atenţie la cerinţele metodice ale exerciţiilor cu partener)  Târâre dorsalǎ cu o minge medicinalǎ la nivelul gleznelor apucat şi o altǎ minge medicinalǎ la nivelul pieptului apucat.  Trasee aplicative specifice pentru efectuarea diferitelor procedee de tâtâre

Exemple de târâre aplicativǎ  Târâre facialǎ înaltǎ cu sprijinul unui singur braţ, în caz de incendiu  Târâre facialǎ joasǎ cu ajutorul picioarelor, cu transport de echipament militar  Târâre facialǎ joasǎ, specificǎ spaţiilor înguste, în cazul cercetǎrilor speologice  Târâre dorsalǎ, specificǎ domeniului militar

EXERCIŢII DE CĂŢĂRARE Exerciţiile de căţărare sunt exerciţii de urcare, coborâre şi deplasare pe suprafeţe mici de susţinere franghie, scară, stâ1p, copac, prăjină etc. Aceste exerciţii sunt pretenţioase atât prin prisma nivelului înalt de dezvoltare al forţei musculare (în special a braţelor) cât şi al instalaţiilor şi a spaţiilor de lucru.

CERINŢE METODICE În predarea acestor exerciţii cerinţele metodice referitoare la :  asigurarea spaţiilor de lucru,

 verificarea aparatelor şi instalaţiilor,  a dificultăţii rebuie respectate în mod deosebit de atent pentru evitarea accidentărilor.

Se va insista, specific acestor exerciţii, asupra aspectelor: 

coborârea se va efectua prin acelaşi procedeu ca şi urcarea iar nu prin alunecare sau săritură,



pentru orice eventualitate se va apela la asigurarea executanţilor de către profesor sau un executant bine instruit.

Aceste exerciţii dezvoltă complex organismul, dar în mod special forţa şi puterea relativă a braţelor, curajul şi obişnuirea cu înălţimea.

SISTEMATIZAREA EXERCIŢIILOR DE CĂŢĂRARE Se face în funcţie de: 



Planul în care se efectuează:



căţărare orizontală,



căţărare verticală,



căţărare în plan înclinat.

Segmentele care participă la efectuare 

cu ajutorul braţelor,



cu ajutorul braţelor şi al picioarelor,



cu ajutorul unui braţ şi al picioarelor (stânga sus în figura urmǎtoare).

Complexitatea acestor exrciţii creşte prin adaugarea de sarcini motrice suplimentare :  transport de diferite obiecte şi oprire cu eliberarea prizei mâinilor (la frânghie).  Modalitǎţi de eliberare a prizei mâinilor cu fixarea poziţiei cu ajutorul picioarelor

MODELE DE INSTALAŢII PENTRU EXERCIŢII DE CĂŢĂRARE

 Scarǎ de frânghie  Instalaţie pentru cǎţǎrare oblicǎ  « Perete » de frânghie Exerciţiile de cǎţǎrare au revenit în actualitate datoritǎ apariţiei sporturilor extreme :  Alpinism  Alpnism liber (cǎţǎrare fǎrǎ echipament specific)  Cǎţǎrare pe clǎdiri civile şi industriale.

Un alt aspect important al utilitǎţii acestor exerciţii se regǎseşte în efectuarea unor meserii de actualitate dintre care cea mai recentǎ este cea de alpinism utilitar civil.

EXERCIŢII DE ESCALADARE

Exerciţiile de escaladare reprezintă exerciţiile de trecere peste obstacole înalte (garduri, panouri, ladă de gimnastică etc.). În majoritatea cazurilor escaladarea este precedatǎ de o sǎriturǎ cu bǎtaie pe ambele picioare (mai rar pe un singur picior) urmatǎ de priza mâinilor şi tracţiune în braţe. Escaladarea reprezintǎ, de fapt, trecere directǎ peste obstacole ceea ce diferenţieazǎ acest tip de exerciţii de cele de cǎţǎrare. Aceste exerciţii dezvoltă complex organismul, dar în mod deosebit forţa şi puterea braţelor, efectuarea lor solicitând participarea braţelor ca element activ (escaladările se efectuează, în general, din atârnat) şi sprijinul picioarelor pe suprafaţa de escaladat.

CERINŢE METODICE

Ca o cerinţă metodică specifică trebuie ca profesorul să adapteze înălţimea obstacolelor la capacităţile şi nivelul de pregătire al executanţilor. Este foarte importantǎ asigurarea stabilitǎţii obstacolelor – perete de scânduri, ladǎ de gimnasticǎ etc.

SISTEMATIZAREA ACESTOR EXERCIŢII se face în funcţie de 

Segmentele care participă la efectuare 

braţele şi picioarele,



braţele şi un picior,



un braţ şi picioarele.

Complexitatea poate creşte prin combinare cu transport de obiecte sau cu procedee de cǎţǎrare. EXERCIŢII DE ECHILIBRU Exerciţiile de echilibru sunt adresate dezvoltării aparatului vestibular, responsabil de menţinerea involuntară a stării de echilibru a corpului, dar şi a proceselor cerebrale responsabile de redresare în cazurile de pierdere a echilibrului. Redresarea echilibrului se face în mod reflex; devenim conştienţi de pierderea echilibrului doar după declanşarea mecanismelor de redresare şi efectele acestora (reechilibrare sau cădere). Rezultǎ faptul cǎ exerciţiile de echilibru sunt de fapt exerciţii destinate dezechilibrǎrii corpului astfel încât executanţii sǎ-şi formeze cât mai multe reflexe de reechilibrare.

SISTEMATIZAREA EXERCITIILOR DE ECHILIBRU se face din punct de vedere al 

Poziţiei centrului de greutate faţă de baza de susţinere (principii ale fizicii mecanice): 

echilibru stabil,

În cazul echilibrului stabil centrul general de greutate al corpului se aflǎ sub punctele de fixare. În cazul dezechilibrǎrii corpul revine la poziţia iniţialǎ fǎrǎ intervenţia forţei musculare. 

echilibru instabil,

În cazul echilibrului instabil centrul general de greutate al corpului se aflǎ deasupra punctelor de fixare. În cazul dezechilibrǎrii corpul nu revine la poziţia iniţialǎ, decât în cazul intervenţiei forţei musculare. 

echilibru indiferent.

Echilibrul indiferent este specific sferei. În cazul perticular al corpului omenesc aceastǎ formǎ de echilibru se manifestǎ în cazul rulǎrilor şi al rostogolirilor. 

echilibru stabil « îngrǎdit »

Este o formǎ particularǎ de echilibru static, specificǎ gimnasticii, şi anume transformarea echilibrului instabil în echilibru stabil pe baza forţei musculare. 

Formei de manifestare: 

static,

Reprezintǎ menţinerea echilibrului în cazul poziţiilor 

dinamic.

Reprezintǎ menţinerea echilibrulu în cazul mişcǎrilor segmentare şi ale întregului corp. CERINŢE METODICE Exerciţiile pentru dezvoltarea reflexelor de echilibrare ţi reechilibrare trebuie sǎ fie predate într-o succesiune logicǎ respectând caracteristicile şi principiile învǎţǎrii. Aceste exerciţii solicitǎ în mod complex organismul, iar în timpul mişcǎrilor bruşte de reechilibrare existǎ întotdeauna riscul accidentǎrilor (întinderi sau rupturi musculare, entorse sau luxaţii articulare, iar în cazul cǎderilor chiar al fracturilor osoase). Din acest punct de vedere profesorul trebuie sǎ acorde maximǎ atenţie în conceperea şi aplicarea structurilor de exerciţii progresiv, în concordanţǎ cu nivelul de pregǎtire al executanţilor.

În predarea exerciţiilor de echilibru trebuie să folosim procedeele metodice de gradare a dificultăţii acestora, având în vedere substratul cerebral de care depinde execuţia acestora:



Reducerea treptată a bazei de susţinere.

Stǎnd pe vârfuri Sprijin rǎsturnat şi stând pe un picior Stǎnd pe o mânǎ Mers pe vârfuri EXEMPLU de succesiune a exerciţiilor: a) Stând depǎrtat; rotarea braţelor înainte, b) Stând; rotarea braţelor înainte, c) Stând pe un picior, celǎlalt îndoit înapoi; rotarea braţelor înainte, d) Stând pe vârful unui picior, celǎlalt îndoit înapoi; rotarea braţelor înaint 

Înălţarea treptată a centrului de greutate al corpului faţă de baza de susţinere,

Aşezat echer Sprijin echer EXEMPLU de succesiune a exerciţiilor: a) Culcat; rotarea braţelor în plan sagital, b) Aşezat; rotarea braţelor în plan sagital, c) Pe genunchi; rotarea braţelor în plan sagital, d) Stând; rotarea braţelor în plan sagital, e) Stând pe vârfuri; rotarea braţelor în plan sagital,



Înălţarea treptată a bazei de susţinere,

Mers pe bârnǎ la nivelul solului Mers pe frânghie la înǎlţime micǎ Mers pe frânghie la înǎlţime mare Mers pe suprafaţǎ instabilǎ la înǎlţime mare Echilbru complex la înǎlţime EXEMPLU de succesiune a exerciţiilor: a) Mers pe o linie trasatǎ pe sol,

b) Mers pe banca de gimnasticǎ, c) Mers pe bârnǎ, d) Mers pe banca de gimnasticǎ pusǎ pe douǎ lǎzi de gimnasticǎ. 

Adaugarea de sarcini motrice suplirnentare în timpul efectuării exerciţiilor de echilibru,

Menţinerea echilibrului pe minge elasticǎ Menţinerea echilibrului pe valuri Prinderea mingii din sǎriturǎ Mers pe butoi EXEMPLU de succesiune a exerciţiilor: a) Mers pe banca de gimnasticǎ cu rotarea braţelor înapoi, b) Mers pe banca de gimnasticǎ cu balansarea lateralǎ a unui picior, c) Mers pe banca de gimnasticǎ cu trecere peste mingi medicinale puse pe bancǎ, d) Mers pe banca de gimnasticǎ cu trecere prin fereastrǎ (un cerc de gimnasticǎ ţinut de un coleg), e) În perechi, stǎnd faţǎ în faţǎ la cele douǎ capete ale bǎncii; mers pe bancǎ pânǎ la celǎlalt capǎt şi ocolirea partenerului fǎrǎ cǎdere de pe bancǎ.



Anularea analizatorului optic sau auditiv în timpul efectuării exrciţiilor de echilibru

EXEMPLU de succesiune a exerciţiilor: a) Mers cu ochii închişi, b) Mers pe bancǎ cu mâinile la urechi, c) Stând pe vǎrfuri menţinut cu ochii închişi, d) Sǎrituri ca mingea cu ochii închişi, e) Sǎrituri ca mingea cu întoarcere stânga – dreapta, cu mâinile la urechi.

EXERCIŢII DE TRANSPORT Exerciţiile de transport însumează toate exerciţiile efectuate pentru ridicarea, deplasarea şi depunerea diverselor obiecte, aparate sau a partenerului.

Practic, ele sunt cele mai frecvent întâtnite în activitatea umană, de aici derivând şi importanţa lor.

CERINŢE METODICE În predarea acestora se vor respecta şi cerinte metodice specifice: 

este obligatorie predarea, la început, a procedeelor de ridicare şi depunere corecte în special a obiectelor mai grele (tehnica de execuţie pentru protejarea integrităţii coloanei vertebrale, folosind grupele mari musculare – ale picioarelor – ),



pentru transportul aparatelor repartizarea numărului de executanţi se va face în funcţie de greutatea şi dimensiunile acestora şi de capacitatea de efort şi nivelul de pregătire al acestora,



forma obiectelor sau aparatelor trensportate trebuie sǎ fie diversificatǎ pentru lǎrgirea bagajului tehnic de transport,



este necesarǎ diversificarea volumului obiectelor transportate, astfel încât sǎ fie însuşite cât mai multe modalitǎţi de apucare,



putem considera ca fiind o prioritatre metodicǎ dezvoltarea forţei musculare a trunchiului, cel care asigurǎ pârghiile necesare ridicǎrii şi transportului diverselor obiecte – cu alte cuvinte nu se va putea trece la însuşirea procedeelor tehnice de ridicare şi transport pânǎ nu se realizeazǎ pregǎtirea fizicǎ necesarǎ evitǎrii accidentǎrilor.

Exerciţiile de transport dezvoltă complex organismul, dar în mod deosebit forţa statică de menţinere a posturii, forţa statică (în cazul greutăţilor mari, forta izometrică) a braţelor, deplasarea fiind asigurata de forţa şi puterea picioarelor.

SISTEMATIZAREA EXERCIŢIILOR DE TRANSPORT se face în funcţie de: 

Procedeele necesare efectuării 

exerciţii pentru ridicare,



exerciţii pentru transport,







exerciţii pentru împingere,



exerciţii pentru tractare,



exerciţii pentru depunere.

Conţinutul exerciţiilor: 

obiecte,



aparate,



partener.

Segmentele folosite 

ambele braţe,



un braţ,



ambele braţe sau un braţ cu sprijinirea greutăţii cu trunchiul,



trunchi.

Gradarea dificultăţii exerciţiilor de transport se realizează prin modificarea distanţei pe care se efectueaza, modificarea numărului de executanţi şi a greutăţii obiectelor transportate. Transport aplicativ Transport cotidian

EXERCIŢII APLICATIV - UTILITARE NESPECIFICE GIMNASTICII EXERCIŢII DE MERS Exerciţiile de mers au ca scop dezvoltarea sistemului locomotor, mersul fiind mişcarea aplicativă indispensabilă omului, mijlocul care stă la baza deplasării corpului în mediu, reprezentând o caracteristică umană - deplasarea bipedă.

CERINŢE METODICE În predarea exerciţiilor de mers se are în vedere: 

dezvoltarea forţei care asigură locomoţia,



dezvoltarea mobilităţii în articulaţiile care susţin locomoţia,



formarea unei atitudini posturale corecte şi estetice (apanajul exclusiv al gimnasticii). La îndemâna profesorului de educaţie fizică se află o gamă foarte bogată de variante

de mers. Exemple de variante de mers:  pe partea internă a picioarelor,  pe partea externă a picioarelor,  mers pe vârfuri,  mers pe călcâie,  mers cu vârfurile în interior şi cǎlcâiele înafarǎ,  mers cu vârfurile în exterior şi cǎlcâiele în interior,  mers ghemuit,  mers în sprijin înainte,  mers în sprijin înapoi,  mers pe genunchi,  mers în aşezat. Se recomandă creşterea complexităţii variantelor de mers prin efectuarea simultan cu acestea de mişcări segmentare cu braţele, trunchiul şi cu capul. Aceste exerciţii se folosesc în partea de încălzire a lecţiilor.

EXERCIŢII DE ALERGARE Exerciţiile de alergare, spre deosebire de cele mers, asigură creşterea vitezei de deplasare şi, implicit, creşterea consumului energetic, solicitând valori superioare de efort. Prin aceste excrciţii se urmăreşte dezvoltarea superioară a aparatului locomotor (faţă de exerciţiile de mers), dar şi a funcţiilor vitale ale organismului. CERINŢE METODICE Exerciţiile de alergare trebuie combinate cu schimbri rapide de direcţie (dezvoltarea capacităţii de orientare spaţiala), mişcări segmentare ale braţelor şi capului (dezvoltarea echilibrului dinamic).

Exemple:  alergare cu spatele,  pas de galop (înainte, înapoi, lateral),  alergare cu întoarceri ½ la fiecare pas (stânga-dreapta),  alergare cu joc de glezne Toate variantele de sărituri din deplasare sunt încadrate în exerciţiile de alergări. Exemple:  sărituri ca mingea,  sărituri elastice în lateral de pe un picior pe celălalt,  pas săltat,  pas sărit, Aceste exerciţii se folosesc în partea de încălzire a unei lecţii, armonios combinate cu exerciţiile de mers.

EXERCIŢII DE ARUNCARE Exerciţiile de aruncare formează o deprindere aplicativă folosită în mod deosebit în anumite ramuri sportive având ca scop dezvoltarea puterii lanţurilor musculare extensoase ale braţelor şi a capacităţii de percepere a reperelor spaţiale.

CERINŢE METODICE În predarea exerciţiior de aruncare trebuie respectate unele cerinţe metodice specifice: 

dezvoltarea

ambidextriei

(lateralităţii),

(în

scop

performaţial

se

pǎstreazǎ

predominanţa braţului dominant) 

folosirea de exerciţii de aruncare atât cu un braţ, cât şi cu ambele braţe,



alegerea exerciţiilor în funcţie de spaţiul disponibil şi scopul urmărit,



greutatea obiectelor folosite pentru aruncare să nu denatureze tehnica de execuţie,



forma obiectelor sǎ fie diversificatǎ, astfel încât sǎ fie însuşite cât mai multe modalitǎţi de apucare.

SISTEMATIZAREA EXERCITIILOR DE ARUNCARE se face în funcţie de: 



scopul aruncării: 

la distanţă



la ţintă fixă



la ţintă mobilă

segmentele folosite: 

ambele braţe,



un braţ.



picioarele

Exerciţiile de aruncare trebuie efectuate prin cât mai multe procedee (pe deasupra umărului, pe la şold, pe sub braţul opus etc.), pe diferite direcţii de aruncare (înainte, înapoi, sus, oblic, lateral), ele fiind efectuate în partea fundamentală a lecţiilor. EXERCIŢII DE PRINDERE Exerciţiile de prindere reprezintă totalitatea exerciţiilor care au ca scop formarea deprinderii de a prinde diferite obiecte aflate în fază de zbor. Aceste exerciţii dezvoltă în mod deosebit forţa de cedare a braţelor şi capacitatea de apreciere a reperelor spaţiale şi temporale (capacitatea de a aprecia şi coordona propriile mişcări cu distanţa şi viteza deplasarii obiectelor care urmează a fi prinse).

CERINŢE METODICE Ca o cerinţă metodică specifică trebuie subliniat că la prinderea obiectelor executanţii trebuie învăţaţi să participe cu tot corpul la această acţiune, finalizarea prinderilor efectuându-se prin forţa lanţului muscular al triplei extensii în regim de cedare al picioarelor. Asemenea exerciţiilor de aruncare ţi în cazul exerciţiilor de prindere trebuie folosite obiecte de forme variate pentru lǎrgirea bagajului modalitǎţilor de apucare.

Greutatea obiectelor trbuie corelatǎ cu posibilitǎţile executanţilor astfel încât tehnica prinderii sǎ nu fie alteratǎ. Variaţia greutǎţii obiectelor prinse trebuie sǎ ducǎ la perfecţionarea tehnicii de prindere. O altǎ cerinţǎ metodicǎ se referǎ la realizarea unor situaţii variate în care sǎ fie realizatǎ prinderea – situaţii referitoare la viteza mişcǎrilor, modificarea poziţiilor segmentare şi ale întregului corp etc.

SISTEMATIZAREA EXERCITIILOR DE PRINDERE se face în funcţie de: 



segmentele participante la efectuarea acestora: 

cu ambele braţe,



cu un braţ.

procedeul solicitat : 

pe loc,



din deplasare (mers, alergare),



din săritură (înată, în adâncime, în lungime).

Exerciţiile de prindere se vor face cu obiecte venind din diferite direcţii şi cu diferite viteze, fiind asociate cu exerciţiile de aruncare, situându-se în partea fundamentală a lecţiilor.

SĂRITURI APLICATIVE Săriturile aplicative reprezintă un mijloc natural foarte important în completarea dezvoltării fizice umane. Săriturile aplicative solicită complex organismul, dar în special puterea instantanee şi forţa de cedare a triplei extensii a picioarelor, coordonarea segmentara şi atitudinala în faza de zbor, capacitatea de orientare spaţio-temporală, echilibrul, curajul şi puterea de decizie.

CERINŢE METODICE

În învăţarea săriturilor trebuie respectate următoarele cerinţe metodice specifice: 

primul pas în învăţarea săriturilor este şcoala aterizării,



profesorul trebule să cunoască foarte bine procedeele de ajutor şi asigurare,



trebuie verificate permanent integritatea, fixarea şi stabilitatea aparatelor folosite la sărituri,



trebuie perfect amenajat spaţiul rezervat aterizării prin materiale absorbante de şoc şi un extra-spaţiu, de siguranţă.

SISTEMATIZAREA SĂRITURILOR APLICATIVE se face în funcţie de 



Structura lor 

Libere – în adâncime, în lungime, în înălţime, prin fereastră etc.



Cu sprijin - directe pe ambele braţe sau pe un braţ.

Bătaia picioarelor: 

pe ambele picioare,



pe un picior.

Săriturile se fac, în general, în partea fundamentală a lecţiilor, dar formele simple pot fi folosite şi la încălzire.

JOCURI ŞI PARCURSURI APLICATIV-UTILITARE Parcursurile aplicative reprezintă legarea dinamică şi eficientă a deprinderilor aplicativ-utilitare prin realizarea de trasee care presupun “rezolvarea de probleme “ prin folosirea acestora. CERINŢE METODICE În realizarea parcursurilor aplicative trebuie respectate următoarele cerinţe metodice: 

asigurarea cursivităţii pe traseu (în cazul introducerii exerciţiilor de căţărare acestea să fie ultima sarcină în cadrul traseului),



asigurarea spaţiilor de lucru în vederea evitării accidentărilor,



dificultatea sarcinilor motrice să nu depăşească capacităţile şi nivelul de pregătire al executanţilor.

Dozarea efortului se realizează prin modificarea lungimii traseului, al numărului de sarcini motrice şi al pauzelor dintre reluarea trecerilor pe traseu. Jocul aplicativ se caracterizează printr-un conţinut simplu cu reguli puţine şi uşor de înţeles. Jocurile nu sunt proprii doar vârstelor mici. O serie de sarcini ale pregătirii fizice a elevilor mai mari, a adulţilor, chiar a sportivilor de performanţă se pot realiza prin jocuri. În organizarea jocurilor trebuie respectate unele cerinţe metodice care condiţionază în mare măsură atingerea obiectivelor urmărite. Conţinutul jocului trebuie să corespundǎ particularităţilor somato- funcţionale

şi psihice

ale elevilor. Dacă jocul e prea simplu interesul elevilor va fi scăzut, ei participând din obligaţie. Dacă jocul e prea complicat ca structură şi efort, depăşind posibilităţile de înţelegere şi execuţie, reacţia elevilor va fi identică. Regulile trebuie să fie înţelese şi reţinute de elevi, elementele care-l compun să fie cunoscute, durata efortului şi solicitarea organismului corespunzătoare vârstei şi nivelului de pregătire. În afara particularităţilor menţionate, la alegerea jocului se va ţine seama de:

 scopul instructiv-educativ urmărit unde din numărul mare de jocuri se va alege cel care contribuie cu cea mai mare eficienţă la realizarea obiectivelorde instruie prevăzute;  condiţiile materiale şi climaterice în care urmează să se defăşoare activitatea;  regulile jocului vor fi astfel stabilite, încât să-l oblige pe elev să execute acţiunile care pot contribui la realizarea obiectivelor instructiv-educative propuse;  formarea echipelor se face astfel încât să fie egale ca valoare, unde în cadrul acţiunilor de formare a echipelor trebuie rezolvată şi problema alegerii căpitanilor de echipă, aceştia pot fi numiţi de către profesor, sarcina încredinţându-se prin rotaţie, mai multor elevi;  explicarea şi demonstrarea jocului cere ca acestea să fie scurte, dar complete, prezentând conţinutul jocului, scopul urmărit, calităţile solicitate de joc, regulile de desfăşurare etc.,

jocul poate fi demonstrat integral sau numai prin unele momente importante, când pretinde respectarea unui număr mare de reguli se poate recurge la executarea ,,încetinită “ a jocului cu întregul colectiv, după care se va executa în ritm normal;  desfăşurarea jocului reprezintă momentul în care profesorul trebuie să urmărească cu atenţie manifestarea fiecărui elev, dozarea efortului în timpul jocului se va face prin îndemnarea activă a unor elevi, iar alţii este necesar să fie temperaţi; terminarea jocului, încheierea lui, poate fi hotărâtă şi în afara timpului hotărât iniţial, aceasta depinzând de gradul de implicare al elevilor.

La terminarea jocului se impune efectuarea unor exerciţii destinate liniştirii organismului si adunarea colectivului într-o formaţie convenabilă comunicării rezultatului. În funcţie de obiectivul urmărit, jocul poate fi folosit cu succes în aproape toate momentele lecţiei, excepţie făcând cel destinat influenţării selective a aparatului locomotor. La clasele I - III prezenţa şi rolul jocurilor în fiecare lecţie este de necontestat, contribuind la realizarea obiectivelor instructiv-educatie urmărite. În cadrul diferitelor momente unele obiective se pot realiza prin jocuri, care contribuie şi la dinamizarea activităţii. Astfel captarea atenţiei pentru lecţie se poate realiza mai activ şi mai eficient printr-un joc. Pregătirea organismului pentru efort se poate obţine de asemenea prin jocuri care solicită dinamic organismul. Jocurile oferă o gamă largă de posibilităţi pentru consolidarea şi aplicarea în condiţii variate a priceperilor şi deprinderilor învăţate, pentru dezvoltarea calităţilor motrice.

JOCURI APLICATIVE

Plasa de prins fluturi În limitele unui spaţiu delimitat, jucătorii se răspândesc în diferite direcţii. Se aleg doi jucători care se numesc prinzători, şi aceştia, în formaţie de lanţ de braţe (plasa), caută să prindă pe ceilalţi jucători, prin cuprinderea lor în plasă.

Cei prinşi devin la rândul lor prinzători şi măresc plasa. Jocul continuă până rămâne un singur jucător neprins, care devine câştigătorul jocului. Reguli : -

Prinderea este valabilă numai în cazul când plasa nu s-a rupt (nu s-a desfăcut lanţul de braţe).

-

Jucătorii urmăriţi pot scăpa de urmărire dacă intrǎ în plasă şi ies imediat, fără ca intrarea să fi fost determinată de acţiunea prinzătorilor.

Cursa în circuit, cu trecere prin tunel Participanţii la joc se împart în două grupe inegale ca număr. Prima grupă, formată din 1/3 din numărul jucătorilor, se dispune în formaţie de cerc cu picioarele depărtate, cu un interval între jucători de 2-3 paşi. Restul jucătorilor formează al doilea cerc, concentric cu primul. La primul semnal, jucătorii aflaţi pe circumferinţa cercului mare se angajează în alergare, în direcţia indicată de conducătorul jocului. La al doilea semnal, aceşti jucători trec prin tunel, adică printre picioarele jucătorilor aflaţi în cercul mic. Numărul jucătorilor din acest cerc fiind mai mic, nu toţi jucătorii vor găsi un loc liber de trecere. Aceştia vor continua cursa până vor reuşi să treacă prin tunel. Cei care au reuşit, termină cursa, se opresc pe circumferinţa cercului mic, tot în poziţia stând depărtat, formând astfel noi tunele. Jocul continuă până când fiecare jucător a reuşit să treacă prin tunel.

Culegătorii Cu ajutorul a patru fanioane se jalonează colţurile unui pătrat cu latura de 10 metri şi se numerotează în sensul acelor de ceas. Se formează două-trei echipe, şi fiecare jucător îşi depozitează câte un obiect personal în dreptul celor patru fanioane.

La distanţă de 5m de linia din faţă a pătratului sa trasează o linie mai lungă decăt cea a pătratului, porţiunea din dreapta servid ca linie de plecare, iar porţiune din stânga ca linie de sosire. Jucătorii echipelor participante se grupează, amestecaţi, în spatele liniei de plecare. La semnalul de începere, întregul colectiv aleargă spre primul fanion, şi fiecare jucător caută să-şi recupereze obiectul depozitat acolo, continuând la fel şi pentru celelalte fanioane. În dreptul ultimului fanion, numerotat cu cifra 1, echipele se regrupează şi fiecare echipă încearcă să treacă prima linia de sosire. Reguli : -

Jucătorii nu pot ridica din dreptul fanioanelor decât obiectele personale care au fost depozitate acolo.

-

Linia de sosire trebuie trecută cu întreaga echipă.

-

Dacă un jucător a ridicat un alt obiect sau l-a lăsat pe al său în joc, echipa din care face parte va fi descalificată.

Scaunul care fuge Pe locul de joc se aşează în formă de cerc,la o distanţă de 1 metru, unul de altul, un număr de scaune egal cu numărul participanţilor. În lipsă de scaune se marchează cercuri cu diametrul de ½ metri. Dintre jucători se alege un conducător care stǎ în picioare în mijlocul cercului : restul sunt aşezaţi cu faţa la conducător, al cărui scaun rămâne liber. La semnalul de începere, conducătorul încearcă să ocupe scaunul (cercul) liber, fiind însă împiedicat de jucătorii care se mută mereu spre stânga sau spre dreapta, de pe un scaun (cerc) pe altul. Dacǎ încercarea reuşeşte, devine conducător jucătorul care n-a ocupat la timp scaunul (cercul) liber.

Ruperea lanţului Efectivul se împarte în două echipe egale ca număr şi se aşează pe

două rânduri, faţă în faţă, la o distanţă de 20 metri; rândurile se ţin strâns de mână. Un jucător dintr-o echipă pleacă la adversar, se plimbă de-a lungul rândului advers şi, la un moment dat, încearcă să rupă rândul prin surprindere. Dacă jucătorul reuşeşte să rupă rândul, ia prizonieri ambii adversari printre care a trecut. Dacă jucătorul nu reuşeşte să rupă rândul, o ia la fugă şi este urmărit, iar dacă este prins devine prizonier. Câştigă echipa care, la sfârşitul jocului, are mai mulţi prizonieri.

Semănatul Jucătorii se împart în două echipe egale ca număr şi se aliniează în şir înapoia unei linii de plecare. Intervalul între echipe este de 6 paşi. În faţa fiecărei echipe se desenează simetric câte două şiruri de câte 3 cercuri, cu diametrul de1/2 metri. Cercurile se dispun paralel la o distanţă şi interval de 4 metri, şi se numerotează de la 1 la 6. În fiecare din cercurile şirului din dreapta se pune câte o minge de oină. Jucătorii din aceeaşi echipă se numără din doi în doi şi primul din fiecare echipă primeşte câte o minge de oină. La semnalul de începere, jucătorul cu mingea fuge până la cercul nr. 1 şi o pune în cerc, apoi trece şi ia mingea din cercul nr. 2, o pune în cercul nr.3, de aici trece şi ia mingea din cercul nr. 4, o trece în cercul nr. 5, apoi ia mingea din cercul nr. 6 şi se întoarce cu ea la echipă pentru a o preda jucătorului următor. Acesta procedează la fel ca primul, cu deosebirea că el urmează să treacǎ mingile din şirul din stânga în şirul din dreapta, depunând iniţial mingea pe care a primit-o în cercul nr. 2. Jocul continua până ce toţi jucătorii au participat la joc. Câştigă echipa care termină mai repede.

Ştafeta cu mingea rostogolită Jucătorii se împart în trei echipe, fiecare avînd un număr egal de jucători. Formaţia echipelor este în şir câte unul, aflându-se la un interval de 3 paşi una de alta. Locul de plecare se marchează printr-o linie foarte bine vizibilă, şi la 10 metri de acest loc se marchează punctul de întoarcere.

La semnalul de începere, primul jucător din fiecare echipă rostogoleşte mingea în direcţia stabilită, lovind-o cu palmele la fiecare pas; la întoarcere se procedează la fel. Jocul continuă până când fiecare a rostogolit mingea în felul descris.Câştigă echipa care termină mai repede.

Reguli : -

Mingea trebuie lovită de jucători la fiecare pas.

-

Mingea poate fi lovită la ducere cu palma dreaptă, iar la întoarcere cu cea stângă.

Ştafeta cu cerculeţe Trasăm o linie de plecare, înapoia căreia sealiniează echipele în formaţie de şir câte unul. În faţa fiecărei echipe, din loc în loc, amplasăm jaloane (stâlpi) cu o înălţime de 40 cm. Trasăm şi o linie de întoarcere. Distanţa de la linia de plecare la primul jalon, între jaloane şi între ultimul jalon şi linia de întoarcere va fi de 3 metri, iar numărul de jaloane va fi de 3. Primul jucător din fiecare echipă primeşte câte trei cerculeţe. Cerculeţele au un diametru de 30 cm şi pot fi confecţionate din sârmă izolată. La semnalul de începere, pleacă primul din fiecare echipă. La ducere, din alergare, trebuie să lase să cadă câte un cerculeţ peste fiecare jalon, astfel ca cerculeţul să rămână pe jalon. Se continuă alergarea până la trecerea liniei de întoarcere şi apoi, făcând drumul înapoi, se culeg cerculeţele şi se predau schimbului următor. Pentru fiecare încercare reuşită de a trece cercul peste jalon se acordă câte un punct. Reguli : -

Lansarea cerculeţului pe jalon trebuie să se facǎ din alergare, cerculeţul ţinut în mână la înălţimea pieptului şi fără aplecarea trunchiului pentru a micşora distanţa pânǎ la jalon.

-

Trecerea liniei de întoarcere şi predarea cerculeţelor pe linia de plecare este obligatorie.

Ştafeta în cercuri Prin două linii paralele, la o distanţă de 10 metri una de alta, se delimitează o linie de plecare şi o linie de întoarcere. După formarea echipelor, ele se aliniează în şir câte unul înapoia liniei de plecare. Primul jucător din fiecare echipă primeşte câte un cerc de gimnastică. Jocul constă în parcurgerea distanţei de către jucători, având cercul trecut peste corp şi coborât până la nivelul şoldului. Procedeul de desfăşurare poate fi : -

Pleacă câte o pereche din fiecare echipă, cu ambii jucători intraţi în cerc şi distanţa se parcurge dus-întors după care cercul se predă perechii următoare.

-

Cu transbordare (în acest caz pleacă doi, unul dintre ei rămâne înapoia liniei de întoarcere, se întoarce unul şi-l ia pe următorul); în felul acesta fiecare jucător poate face douǎ curse. Pentru ca şi primul lăsat pe linia de întoarcere să execute două curse, încă înainte de terminarea ştafetei se întoarce şi se încolonează după ultimul jucător al echipei sale.

Câştigă echipa care termină cursa mai repede. Reguli : -

Plecarea perechilor nu se poate face înainte ca ele să fi intrat în cerc chiar pe linia de plecare.

-

Intrarea în cerc trebuie făcută astfel ca cercul să se coboare la nivelul şoldului şi nu numai până la gât, cum există tendinţa.

Garderoba Pe patru scaune, aflate la un interval de 3 metri se pun câte un trening complet (bluză şi pantalon) pe fiecare. La 10 metri de aceste scaune se marchează o linie de plecare, în spatele căreia se aliniează cele patru echipe, cu jucătorii în şir câte unul, fiecare şir în dreptul unui scaun. La semnalul de începere, câte un jucător din fiecare echipă porneşte în alergare spre scaun. Ajuns aici, jucătorul îmbracă treningul şi se întoarce la echipa sa. În spatele liniei de plecare el dezbracă acest echipament şi îl predă coechipierului următor. Cel care îl primeşte îl

îmbracă la rândul său, aleargă la scaun, îl scoate şi îl depune acolo, după care se întoarce la echipă şi predă ştafeta următorului coechipier. Cursa continuă în acelaşi fel, până când toţi jucătorii au participat la întrecere. Câştigă echipa al cărei ultim jucător trece primul linia de plecare. Reguli : -

În timpul îmbrăcării şi dezbrăcării treningului jucătorul nu poate fi ajutat de coechipieri.

-

Predarea treningului sau a ştafetei se face numai în spatele liniei de plecare.

Ştafeta popicarilor Pe locul de joc trasăm o linie de plecare, iar la 5 metri de la aceasta o linie de aruncare şi, mai departe, la 10 metri, o linie a ţintelor. Echipele se aliniează pe şiruri înapoia liniei de plecare, la 4 paşi interval între ele. Pe linia ţintelor, în dreptul fiecărei echipe, se pune câte un popic (sticlă de plastic) în picioare. Jucătorul nr.1 din fiecare echipă primeşte câte o minge medicinală. La semnal, nr. 1 aleargă cu mingea în mână pânǎ la linia de aruncare, aici rostogoleşte mingea în direcţia popicului, pentru a-l doborî (rostogolirea mingii se face ca la popice), continuă alergarea până la linia ţintelor, unde ridică popicul, dacă a fost doborât, ia mingea în braţe şi se întoarce în alergare pentru a o preda următorului jucător din şir. Jocul continuă cu următorii şi se termină cu înapoierea ultimului schimb. Reguli : -

Rostogolirea mingii se poate face numai dinapoia liniei de aruncare şi dintr-o singură mişcare.

-

Predarea mingii schimbului următor se poate face numai pe linia de sosire.

-

Jucătorul care doboară popicul altei echipe se penalizează cu douǎ puncte.

-

Pentru fiecare popic doborât se acordă câte un punct.

-

Echipa care termină prima primeşte două puncte, la care se adaugă punctele realizate prin doborârea popicelor.

-

Câştigă echipa care realizează numărul cel mai mare de puncte în total.

Mingea la turn Se improvizează un “turn”, reprezentat printr-un trepied format din bastoane legate la mijloc cu o sfoară. Prin numărătoare sau tragere la sorţi, unul din jucători devin păzitor al turnului şi trece în dreptul turnului. Ceilalţi formează un cerc cu raza de 5 metri, în jurul turnului, şi fiecare dintre ei îşi fixează, cu olinie trasă pe sol, locul său pe circumferinţa cercului. Jucătorii de pe cerc au o minge şi prin aruncări caută să dărâme turnul. Pe traiectoria acestor aruncări se interpune jucătorul păzitor. El poate prinde sau respingea mingea cu mâna sau cu piciorul. Pentru a înşela vigilenţa păzitorului sunt permise pase între jucătorii aruncători, aceştia căutând momentul optim pentru o aruncare decisivă, care să dărâme turnul. Cel care dărâmă turnul devine păzitor. Reguli : -

Jucătorii de pe cerc nu au voie să pătrundă în interiorul acestuia.

-

Dacă păzitorul dărâmă el însuşi turnul, el schimbă rolul cu un alt jucător.

Ţinta rostogolitoare Se delimitează un teren dreptunghiular cu laturile de 5x10 metri. În afara terenului se plasează câte o echipă, în spatele celor două laturi mici. În interiorul cercului, la 4 metri de laturile mici şi paralel cu acestea, se trasează pe sol câte o linie. În centrul terenului se pune mingea ţintă. Fiecărei echipe i se distribuie un număr egal de mingi mici. La semnalul de începere, jucătorii încep să arunce aceste mingi în ţintă, căutând prin lovituri cât mai precise şi puternice s-o facă să se rostogolească spre linia echipei adverse. Echipa care reuşeşte să treacă mingea dincolo de linia echipei adverse capătă un punct şi jocul se reia de la început. Câştigă echipa care acumulează, prima, trei puncte. În timpul jocului mingile sunt culese de jucătorii ambelor echipe şi aruncate din nou.

Reguli : -

În timpul aruncării jucătorii nu au voie să depăşească linia respectivă.

-

Mingile mici rămase în spaţiul dintre cele două linii de 4 metri vor fi culese, din timp în timp, numai de cǎtre conducătorul jocului, care le va redistribui în mod egal celor două echipe.

-

Dacă mingea ţintă se rostogoleşte în afara laturilor lungi ale terenului, în spaţiul dintre cele două linii de 4 metri, jocul va fi oprit şi conducătorul o va plasa pe mijlocul terenului, în dreptul locului unde aceasta a ieşit.

Doboară mingea ! În curte sau în sală alegem o porţiune de teren în care să nu existe pericolul de a sparge geamuri. Prin două linii paralele, la o distanţă de 10 metri între ele, marcăm liniile de aruncare. Pe mijlocul terenului, la egală distanţă între linii, se aşează un taburet şi pe aceasta o minge medicinală mică. Cele două echipe se aliniează fiecare înapoia uneia dintre liniile de aruncare, toţi jucătorii având în mână câte o minge mică. La semnalul de începere, întregul colectiv începe să arunce ţintind mingea medicinală, încercând să o lovească şi să o doboare. Victoria revine echipei care a determinat căderea mingii pe terenul advers. Dacă după aruncarea tuturor mingiilor ţinta n-a căzut, se opreşte jocul pentru culegerea mingiilor şi jocul se reia. Reguli : -

În timpul ochirii cu mingea, jucătorii nu au voie să depăşească linia de ochire.

-

Nici un jucător nu are voie să aibă mai mult de o minge.

Fugi de minge ! În lungul terenului se trag două linii paralele, la o distanţă de 15 paşi una de alta. Acestea vor fi liniile de aruncare, una din echipe, împărţindu-se în două grupe, trece înapoia acestor linii pe toată lungimea lor. Unul dintre jucători primeşte o minge.

Perpendicular pe liniile de aruncare, la cele două capete ale terenului, se marchează câte o linie de alergare. Înapoia uneia din ele se plasează întregul efectiv al celeilalte echipe. La semnalul conducătorului, echipa de alergare caută să străbată, în cea mai mare viteză, terenul cuprins între cele două linii de aruncare, ferindu-se în acelaşi timp de mingea aruncată de adversari. În acest timp, jucătorii echipei de la aruncare caută să lovească cu mingea cât mai mulţi alergători. Pentru fiecare jucător lovit, echipa de la aruncare primeşte un punct. După ce toţi jucătorii echipei de la alergare au trecut în partea opusă a terenului, ei trebuie sǎ se întoarcă la linia de unde au plecat, însă nu în grup ca şi prima oară, ci pe rând, câte unul. Şi în această parte a jocului misiunea jucătorilor de la aruncare este aceeaşi, şi anume să lovească cât mai mulţi adversari. Apoi rolurile echipelor se schimbă; la sfârşitul jocului echipa care a realizat cele mai multe puncte prin lovirea adversarilor cu mingea este declarată învingătoare. Reguli : -

Aruncarea mingii în cei care aleargă este permisă numai dinapoia liniilor de aruncare; dacă mingea a rămas în spaţiul de joc, ea poate fi culeasă de oricare din jucǎtorii de la aruncare, care este însă obligat să revină înapoia liniei de aruncare.

-

Orice contact între minge şi un jucător de la alergare se consideră lovitură valabilă, chiar dacă mingea l-a atins prin ricoşare din sol.

-

În prima parte a jocului, pentru a obliga echipa de la alergare să pătrundă în spaţiul de joc cu întreg efectivul, nu se va permite ieşirea dincolo de linia de fund a terenului a nici unui jucător până când ultimul nu a pătruns în teren. Orice abatere va fi sancţionată cu un punct în favoarea echipei de la aruncare.

Minge, stai ! Se delimitează, prin fanioane sau alte obiecte, un spaţiu de joc care va fi un pătrat cu latura de 15 metri. Jucătorii formează un cerc în mijlocul acestui pătrat. Unul din ei trece în centru, având asupra lui o minge. El o aruncă în sus pe verticală şi, în timp ce aceasta este în aer, strigă numele unui jucător din cerc. Cel strigat pătrunde în cerc şi încearcǎ să prindă mingea, în timp ce toşi ceilalţi fug şi se împrăştie în suprafaţa spaţiului de joc.

Îndată ce a prin mingea, jucǎtorul strigă: ”Minge, stai !”. La acest semnal toţi ceilalţi rămân nemişcaţi în locurile în care se găsesc. El îşi alege pe unul din cei mai apropiaţi, spunându-i numele. Cel numit se întoarce cu spatele, rotunjeşte spatele şi încrucişează braţele la spate pentru a-şi proteja regiunea rinichilor. Jucătorul care are mingea, fără să părǎsească locul unde a prins-o, încearcă să-l lovească cu ea printr-o aruncare precisă. Dacă reuşeşte, cel lovit culege mingea şi strigă, la rândul său, ”Minge, stai !”. Acum îşi alege el ţinta şi jocul continuă. Din momentul în care mingea a fost aruncată de primul jucător şi până ce al doilea dă semnalul de oprire, restul jucătorilor se pot plasa în toate direcţiile, depărtându-se cât mai mult de minge. Jocul continuă în felul acesta până când unul din jucători nu reuşeşte să-l lovească pe cel numit. Atunci se reface cercul şi jocul este reluat de la început de către cel care şi-a ratat aruncarea. Pentru fiecare lovitură primită sau ratată, jucătorul respectiv primeşte un punct de penalizare, iar câştigătorul va fi acela care, până la sfârşit, va avea cele mai puţine puncte de penalizare. Reguli : -

Este interzis să se strige ”Minge, stai !” înainte de a prinde mingea; în caz contrar, toţi jucătorii pot face trei paşi în orice direcţie, depărtându-se de cel care are mingea.

-

Dacă după semnalul “Minge, stai !” unul sau mai mulţi jucători continuă să alerge, ei vor fi obligaţi să facă spre cel care are mingea, un număr dublu de paşi faţă de cei pe care l-au fǎcut după semnalul de oprire.

-

Dacă un jucător, depărtându-se de minge, iese din spaţiul de joc, el primeşte un punct de penalizare, fără ca prin aceasta jocul să fie întrerupt.

-

Jucătorul care prinde mingea nu are voie să părăsească locul unde a intrat în posesia ei. În caz contrar, el va fi obligat să se întoarcă în acel loc.

-

Se consideră lovitură valabilă numai atunci când mingea a atins direct jucătorul lovit, fără să fi lovit solul în prealabil (nu se admite lovitura prin ricoşeu).

MODEL PARCURS APLICATIV-UTILITAR Materiale necesare: minge, capra de gimnastică, coş, banca de gimnastică, fanion



Pornire dinapoia liniei de start, purtând o minge în braţe.



Alergare 5 metri înainte.



Trecere printre picioarele caprei de gimnasticǎ, fără a scăpa mingea.



Ridicare şi alergare 3 metri înainte.



Efectuarea a doi paşi lateral stânga şi depunerea mingii într-un coş.



Revenire pe traseu prin efectuarea a doi paşi lateral dreapta.



Alergare 2 metri cu schimbarea direcţiei 180º.



Urcare şi mers în echilibru pe partea lată a unei bănci de gimnastică.



Coborâre şi alergare 2 metri înainte.



Ocolire stânga-mprejur a unui fanion şi alergare până la coş.



Recuperarea mingii şi alergare până la linia de start.

EXEMPLE DE EXERCIŢII

7

BIBLIOGRAFIE Grigore, V. (2007) – Manual de gimnastică, Editura Bren. Hidi, I.L (2007). – Fitness, Editura Didacticǎ şi Pedagogicǎ. Hidi, I.L (2007). – Fitness. Programe pentru optimizarea condiţiei fizice, Editura Didacticǎ şi Pedagogicǎ. Hidi, I.L (1999). – Gimnastica de bazǎ. Note de curs, A.N.E.F.S. Hidi, I.L & Corlaci, I. & Stroescu, S. (2010). – Metodica execrciţiilor de dezvoltare fizică generală, Editura Discobolul. Hidi, I.L & Dina, L.A. & Dinţică, G. (2010). – Metodica execrciţiilor aplicativ-utilitare, Editura Discobolul.

PROIECT PEH018 ,,STRATEGII PENTRU VIITOR, STRATEGII PENTRU TINERI” Promotor proiect: UNIVERSITATEA NAȚIONALĂ DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT

http://www.unefs.ro http://strategiipentruviitorsitineri.com/ Contractul de finanţare nr. 24H/09.06.2015 Durata proiectului: 18 luni (iunie 2015 – noiembrie 2016) Aria de desfăşurare a proiectului: Bucureşti –Ilfov Valoare proiect: 1.231.470 lei Obiectivul proiectului  Dezvoltarea de metodologii şi strategii specifice bazate pe sport, în scopul creșterii gradului de incluziune socială și combaterea excluziunii pentru tinerii aflați în categorii de risc generate de dizabilități sau de situația economică.  Implementarea acestor srtrategii la nivelul specialiștilor care lucrează în mod direct cu aceste categorii de tineri și la nivelul organizațiilor cu rol activ în aceste direcții, în regiunea de implementare.  Creșterea accesibilității persoanelor din GT-ul principal prin extinderea arealului de implementare la nivel instituțional și a numărului de beneficiari din GT-ul principal și secundar.  Diseminarea instrumentelor create la nivelul unor noi zone instituționale - inspectoratelor școlare și mediul academic și la nivelul părinților din comunitățile de proveniență. Proiect finanţat cu sprijinul financiar al Programului RO10 - CORAI, program finanţat de Granturile SEE 2009-2014 şi administrat de Fondul Român de Dezvoltare Socială. Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a FRDS şi a Granturilor SEE 2009 – 2014; Întreaga răspundere asupra corectitudinii şi coerenţei informaţiilor prezentate revine iniţiatorilor.

PROIECT PEH018 ,,STRATEGII PENTRU VIITOR, STRATEGII PENTRU TINERI” Promotor proiect: UNIVERSITATEA NAȚIONALĂ DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT

http://www.unefs.ro http://strategiipentruviitorsitineri.com/ Contractul de finanţare nr. 24H/09.06.2015 Durata proiectului: 18 luni (iunie 2015 – noiembrie 2016) Aria de desfăşurare a proiectului: Bucureşti –Ilfov Valoare proiect: 1.231.470 lei Obiectivul proiectului  Dezvoltarea de metodologii şi strategii specifice bazate pe sport, în scopul creșterii gradului de incluziune socială și combaterea excluziunii pentru tinerii aflați în categorii de risc generate de dizabilități sau de situația economică.  Implementarea acestor srtrategii la nivelul specialiștilor care lucrează în mod direct cu aceste categorii de tineri și la nivelul organizațiilor cu rol activ în aceste direcții, în regiunea de implementare.  Creșterea accesibilității persoanelor din GT-ul principal prin extinderea arealului de implementare la nivel instituțional și a numărului de beneficiari din GT-ul principal și secundar.  Diseminarea instrumentelor create la nivelul unor noi zone instituționale - inspectoratelor școlare și mediul academic și la nivelul părinților din comunitățile de proveniență. Proiect finanţat cu sprijinul financiar al Programului RO10 - CORAI, program finanţat de Granturile SEE 2009-2014 şi administrat de Fondul Român de Dezvoltare Socială. Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a FRDS şi a Granturilor SEE 2009 – 2014; Întreaga răspundere asupra corectitudinii şi coerenţei informaţiilor prezentate revine iniţiatorilor.