Metode De Colectare A Datelor

Metode de colectare a datelor Curs 5 Metodele de colectere a datelor variază în cercetarea calitativă.  Cele mai utilizate metode de colectare a datelor sunt:  interviul  observaţia  studiul de caz  analiza documentelor  interviul în grup (focus grup) Interviul  Este fără îndoială cea mai utilizată metodă de culegere a datelor în studiile calitative.  El este o tehnică de culegere a datelor ce implică comunicarea verbală între cercetător şi subiect.  Interviul se utilizează de regulă în anchete şi în studiile exploratorii şi descriptive.  Există o gamă largă de modalităţi în care se poate realiza un interviu, de la complet nestructurat, în care subiectului i se permite să vorbească liber, până la foarte structurat, în care răspunsurile subiectului sunt limitate de întrebări directe. Interviul poate fi de trei tipuri 1. structurat 2. nestructurat 3. semistructurat Interviul structurat  numit şi interviu standardizat  se caracterizează prin faptul că cercetătorul pune aceleaşi întrebări, aranjate în aceeaşi ordine şi utilizând aceleaşi cuvinte, tuturor subiecţilor.  El este indicat atunci când dorim să comparăm punctele de vedere ale persoanelor intervievate sau atunci când studiul este realizat de mai mulţi cercetători. Interviul nestructurat  Este cunoscut şi sub numele de interviu informal sau conversaţie.  El nu are un set de întrebări predeterminate, cercetătorul şi subiectul discutând liber.  Tehnica se utilizează adesea în combinaţie cu observaţia participativă.

1

 Deşi la prima vedere pare uşor de realizat, tehnica ridică dificultăţi serioase cercetătorilor fără experienţă, deoarece ei trebuie să genereze permanent întrebări în funcţie de răspunsurile pe care le dă subiectul intervievat. Interviul semistructurat  Numit şi inteviu ghidat, se află undeva la graniţa dintre interviul structurat şi cel nestructurat.  Cercetătorul îşi pregăteşte un ghid de interviu, care constă dintrun set de întrebări.  Ghidul le permite să genereze propriile întrebări în funcţie de aspectele interesante care se ivesc în timpul interviului şi care merită să fie aprofundate.  Această formă de interviu este utilizată pe scară largă în cercetările calitative.  Toate formele de interviu pot fi utilizate în combinaţie.  Spre exemplu, după ce conduc interviuri structurate, cercetătorii pot realiza interviuri semistructurate şi în final, interviuri nestructurate.  Schema poate fi şi inversată, debutând cu un interviu nestructurat pentru a-l relaxa pe subiect, trecând apoi la un interviu semistructurat şi abia în final la un interviu structurat. Ex: Interviul clinic  O formă particulară a interviului, folosită în psihologia clinică şi psihoterapie, este interviul clinic.  Acesta este de regulă adaptat problemei psihice investigate şi vârstei pacientului.  Spre exemplu, în cazul copiilor care prezintă diverse tulburări interviul clinic este unul dintre instrumentele foarte utilizate de lucru ale terapeutului în procesul diagnostic.  Cum de regulă avem de-a face cu tulburări complexe, procesul diagnostic impune evaluarea copilului şi a mediului său din multe perspective.  Pe baza interviului clinic se culeg informaţii de la mai multe categorii de persoane: membrii familiei, învăţător, copil, colegii de aceeaşi vârstă. 1. Informatii de la membrii familiei  Primele informaţii despre un copil se primesc de obicei de la părinţi.  Aceştia petrec mai mult timp cu copilul şi au astfel posibilitatea să observe comportamentul lui în mai multe situaţii.  Ei îşi cunosc copilul mai bine decât oricine altcineva.  De asemenea, copiii manifestă mai uşor în faţa părinţilor comportamente emoţionale extreme. Anamneza

2

 Modalitatea de bază prin care se culeg informaţiile de la părinţi este interviul de anamneză.  Terapeutul trebuie să ţină cont însă de o serie de probleme ce pot apărea şi care pot fi de natură a perturba implicarea părinţilor în terapie.  Prima problemă, de mare actualitate în şcolile noastre, este legată chiar de implicarea acestora în procesul psihoterapeutic. Din acest punct de vedere putem vorbi despre trei categorii de părinţi: reticenţi, pasivi şi activi.  O a doua problemă este legată deci de faptul că adesea părinţii sunt o parte a problemei, o cauză parţială sau fundamentală a tulburării copilului.  Ei pot modifica informaţiile date terapeutului fie inconştient, fie conştient, dintr-un puternic sentiment de vinovăţie.  În timpul interviului de diagnostic se observă diferenţele dintre părinţi în rapoartele lor despre copil.  Acest lucru este important atât pentru tratamentul de mai târziu, cât şi pentru înţelegerea factorilor etiologici implicaţi în dezvoltarea dificultăţilor emoţionale ale copilului. În multe cazuri, distorsionarea informaţiilor şi diferenţele dintre părinţi pot avea o importanţă mult mai mare decât informaţia originală.  Aceasta pentru că, oricare ar fi orientarea terapeutică, părinţii sunt direct sau indirect o parte a tratamentului.  De fapt, părinţii controlează accesul terapeutic la copil şi deci cunoaşterea unui copil poate fi fără folos dacă terapeutul nu înţelege părinţii şi nu îi ajută să continue tratamentul fraţii şi familia extinsă  Altă sursă de informaţie sunt fraţii şi familia extinsă. Oricine trăieşte în aceeaşi casă poate da informaţii importante, adesea dintr-o perspectivă nouă şi folositoare. Uneori oamenii care nu locuiesc în aceeaşi casă dar au o influenţă importantă asupra familiei sau o relaţie apropiată cu copilul pot fi surse importante de informaţie.  Este foarte importantă o întâlnire iniţială cu toţi membrii familiei. Se pot astfel observa diferenţele emoţionale dintre copiii crescuţi în aceleaşi condiţii de mediu, interacţiunile dintre copii şi răspunsurile părinţilor către fiecare copil în parte. 2. Informaţii de la copil  În culegerea informaţiilor de la copil terapeutul trebuie să ţină cont de o serie de particularităţi ale vârstei acestuia.  Trebuie ţinut cont în primul rând de faptul că gândirea şcolarului mic este una de tip concret. El nu este capabil să abstractizeze informaţiile, să vină cu idei generalizate despre el însuşi şi să exprime aceste idei aşa cum fac adulţii. În acelaşi timp, copiii sunt mult mai egocentrici şi nu au capacitatea de a se privi din 3

perspectiva altei persoane.În plus, la această vârstă copiii nu au abilităţile verbale ale adulţilor şi deci sunt mai puţin capabili să-şi comunice gândurile. Ei nu-şi pot descrie propriul comportament şi de aceea terapeutul trebuie să le observe comportamentul sau să-l deducă. Observarea comportamentului copilului este cheia diagnosticului terapeutului.  În culegerea informaţiilor de la copil apar omisiuni şi distorsiuni.  Cea mai importantă informaţie este aceea că copilul cu greu se vede pe sine ca având conflicte emoţionale.  Acest fapt vine din egocentrismul său inerent şi din faptul că el de obicei nu înţelege ideea de “boală mintală”.  În plus, ei sunt atât de orientaţi în prezent încât nu se pot gândi la cum ar putea ca lucrurile să stea altfel deoarece acest lucru implică o orientare spre viitor.  Copiii mai mari pot înţelege mai uşor acest lucru.  La copiii mai mici problemele sunt o parte din ei şi sunt atât de bine integrate în identitatea lor, încât ei le acceptă în mod natural. De cele mai multe ori ei nu pot şi nu concep că lucrurile ar putea fi diferite.  Un alt factor de luat în consideraţie este că copiii, ca şi adulţii, pot încerca să ascundă problemele de care sunt conştienţi. Fie din teamă, vină sau ruşine, ei nu doresc ca terapeutul lor să afle anumite lucruri despre ei şi pot face acest lucru conştient sau inconştient. Evitarea sau ascunderea problemelor este una dintre cele mai comune dificultăţi terapeutice.  În culegerea informaţiilor de la copiii psihologul terapeut poate utiliza un interviu de diagnostic semistructurat. Este foarte important ca el să-şi adapteze întrebările în funcţie de vărsta şi personalitatea copilului cu care discută. 3. Informaţiile de la învăţător  Chiar din prima zi, şcoala devine cel mai important aspect al mediului copilului.  Şcoala poate fi privită ca “serviciul” copilului, locul unde el îşi asumă responsabilităţi şi le respectă sau nu.  În plus, faptul că are eşec sau succes la şcoală are un foarte mare impact asupra adaptării lui prezente sau viitoare. În general, copilul cu rezultate şcolare slabe are o imagine de sine proastă.  Întâlnirile cu învăţătorul sunt necesare mai ales dacă terapeutul doreşte să implementeze anumite schimbări în clasă.  Cunoscând învăţătorul, terapeutul poate adapta intervenţiile în funcţie de personalitatea acestuia. 4. Informaţiile de la colegi  O altă arie de informaţii importante sunt cele culese de la grupul de vârstă. 4

 Gradul în care copilul are prieteni ne spune foarte mult cu privire la fericirea copilului, capacitatea lui de comunicare, interesele, altruismul şi modul în care îşi percepe colegii de clasă. Terapeutul trebuie să cunoască calitatea prieteniei. Are mai multi prieteni foarte buni? Cât timp au fost prieteni foarte buni? Care este nivelul de prestigiu al prietenului? Este un lider sau un outsider? Cum se înţelege cu prietenii? Sunt aceste prietenii marcate de agresivitate?  Un mod uşor de a afla informaţii despre prieteniile şi prestigiul copilului este însă şi de a obţine o sociogramă a clasei. Surse de eroare în realizarea interviului Datorită naturii personale a interviului, riscul de a apărea erori este foarte mare şi poate afecta următoarele stadii ale procesului de intervievare:  - punerea întrebărilor;  - interpretarea răspunsurilor;  - înregistrarea răspunsurilor;  - codarea răspunsurilor. Sursele de eroare în interviu sunt:  deviaţia de la instrucţiunile scrise ale chestionarului, nerespectarea ordinii corecte a întrebărilor, neutilizarea cardurilor cu răspunsuri precodate, citirea cu glas tare a răspunsurilor precodate care nu trebuiesc citite şi schimbarea ordinii cuvintelor în cadrul întrebărilor;  eroarea de interogare, care apare atunci când întrebările sunt formulate diferit de la un subiect la altul;  eroarea de interpretare apare atunci când cercetătorul trebuie să facă o judecată subiectivă asupra modului în care se codează un răspuns; aceasta apare în special atunci când răspunsurile potenţiale sunt precodate şi cercetătorul trebuie să încadreze răspunsul subiectului într-o căsuţă preexistentă;  eroarea de înregistrare apare atunci când cercetătorul trebuie să noteze răspunsuri lungi şi este nevoit să facă prescurtări şi abrevieri.  Cercetătorul trebuie să facă efort să reducă pe cât posibil erorile din interviu şi să întărească validitatea şi fidelitatea studiului. Analiza documentelor  De regulă există o multitudine de documente relaţionate cu cercetarea noastră.  Se pot face trei distincţii în legătură cu documentele: Distincţia între sursele primare şi cele secundare.  Sursele primare au o relaţie directă cu persoana pe care o studiem. Aici intră scrisori, jurnale şi rapoarte. Aceste

5

surse trebuiesc privite critic şi localizate în contextul în care au fost produse.  Sursele secundare sunt forme transcrise sau editate ale surselor primare. În cazul lor trebuie să ţinem cont de faptul că pot cuprinde erori cauzate de procesul de transcriere şi editare. Distincţia dintre documentele publice şi cele private.  Spre exemplu, într-un centru de plasament pentru copii, documentele publice sunt reprezentate jurnale şi cărţi publicate de organizaţia care conduce centrul, fişe ale cazurilor şi jurnale ale persoanelor din staff deschise ca sursă de informaţie privind tratamentul.  Documentele private cuprind jurnalele copiilor şi corespondenţa dintre copii şi părinţii sau rudele lor. Distincţia dintre documentele solicitate şi cele nesolicitate.  Documentele solicitate sunt produse la cerinţa cercetătorului. Spre exemplu, el poate solicita îngrijitorilor dintr-un astfel de centru de primire să ţină jurnale în care să noteze tot ce le trece prin minte.  Documentele nesolicitate sunt produse natural şi cercetătorul doar le consultă. Aici intră jurnalele personale şi scrisorile. Focus grup  Una dintre cele mai populare tehnici de colectare a datelor în cercetarea calitativă este interviul de grup, cunscut în literatură sub denumirea de focus grup.  Ideea este extrem de simplă: în loc să intervievăm fiecare persoană pe rând, discutăm subiectul care ne interesează cu un grup de subiecţi. Avantaje  Printre avantajele tehnicii putem menţiona: contactul personal dintre cercetător şi subiecţi, explicaţiile şi disponibilitatea cercetătorului de a răspunde la întrebări, la care se adaugă posibilitatea de a verifica datele furnizate de diferiţi subiecţi. Dezavantaje  Printre dezavantaje, cel mai important este cel legat de faptul că în grup apar şi se dezvoltă emoţii mult mai puternice decât întrun interviu individual (fenomenul de coeziune a grupului), discuţiile fiind de regulă dominate de subiecţii cu personalitate puternică.  Din acest motiv, cercetătorul trebuie să dispună de aptitudini specifice pentru a face faţă la astfel de situaţii.

6

7