Material Pentru 1 Decembrie 2008

1 DECEMBRIE 1918 – 1 DECEMBRIE 2008

90 de ani de la Marea Unire Scoala nr. 1 Lunguleţu

http://e-scoalanr1lunguletu.blogspot.com Scoala nr. 2 Lunguleţu

http://e-scoalanr2lunguletu.blogspot.com Scoala Serdanu

Istoria românilor 1

1 decembrie 1918 – 1 decembrie 2008, reprezinta 80 de ani de la eveniment fundamental pentru istoria României, unirea cu Transilvania. Acest proces incheia un an glorios pentru România – realizarea idealului naţional. Procesul de unificare al Basarabiei, Bucovinei si Transilvaniei cu vechiul regat, România nu ar fi fost posibil fără câteva elemente importante. Aceste elemente – evenimente le vom trece in revista, in paginile ce urmează. Evenimentele prezentate sunt: - Mihai Viteazul si Unirea de la 1600 - Unirea Tarii Romanesti si Moldovei – 1859 - Razboiul de independenta din 1877 – 1878 - Primul razboi mondial si unirea din 1918 cu Basarabia, Bucovina si Transilvania 1. Mihai Viteazul si Unirea de la 1600

Mihai Viteazul a fost domnitor al voievodatului Tara Romaneasca intre anii 1593 – 1601. In momentul respectiv funcţia de voievod se ocupa în schimbul plaţii unei sume de bani – tribut către Imperiu Otoman. Pentru a ocupa tronul voievodatului Tara Romanească si Mihai Viteazul a platit o sumă imensă de bani şi a acceptat suzeranitatea otomană ceea ce înseamnă că nu putea duce o politică externă ostilă Imperiului Otoman. La nivelul Europei de Est exista o rivalitate puternică între Imperiul Habsburgic şi Imperiul Otoman. Ambele puteri erau interesate să păstreze voievodatele Tara Romaneasca, Moldova şi Transilvania în sfera lor de interese sau să le includă în această sferă datorită poziţiei lor strategice ce permitea efectuarea în viitor a noi cuceriri. Revenind la Tara Romaneasca Mihai Viteazul pentru a deveni voievod s-a împrumutat o sumă mare de bani la diverşi creditori. In 1594 ia decizia de a rupe relaţia cu Imperiul Otoman, reuneşte pe toti creditori săi într-o casă din Bucureşti spunându-le că a venit timpul să le plătească datoria iar ulterior le dă foc – deschizând conflictul cu Imperiul Otoman( locul de unde veneau sau unde aveau relaţii mulţii dintre creditori săi). Mihai Viteazul a alungat pe otomanii din Brăila şi Giurgiu, a trecut Dunărea pe gheaţă şi a distrus cotrpurile de oaste otomană aflate în sudul Dunării. Sultanul a trimis în anul 1595 o armată comandată de Sinan-paşa care în prima fază a fost înfrânt de mica armată a lui Mihai Viteazul. Armata otomană era mult mai numeroasă şi Mihai Viteazul se retrage cu armata sa spre munte. Cu ajutor transilvănean Mihai a revenit şi a ocupat iarăşi funcţia de voievod. 2

Mihai Viteazul dorea să formeze un front antiotoman din cele trei voievodate româneşti: Tara Românească, Transilvania şi Moldova. In toamana anului 1599 a pătruns cu oastea în Transilvania, prin pasul Buzăului şi pe la Turnu-Roşu. In bătălia de la Selimbăr, lângă Sibiu, Mihai iese învingător. Domnitorul român a fost primit cu bucurie de către români în cetatea Alba-Iulia. Pentru a aduce şi Moldova în subordinea sa, Mihai Viteazul trece munţii şi fără bătălie aduce şi acest voievodat sub conducerea sa. In anul 1600 este înfăptuită pentru prima data unirea politică a Tării Româneşti, Moldovei şi Transilvaniei. Boierii moldoveni si maghiarii din Transilvania nu erau de acord cu acţiunea lui Mihai Viteazul şi în vara anului 1601 îl ucid prin intermediul generalului Basta pe Câmpia Turzii. Aşa sfârşeste primul voievod român ce şi-a propus unirea ţărilor române. Idealul său va deveni idealul multor generaţii şi va perpetua dorinţa de unire într-un singur stat a vorbitorilor de limba română.

Nicolae Bălcescu are meritul de a fi scris o lucrare Istoria românilor supt Mihai voievod, prin intermediul căreia generatia sa – numită paşoptistă, adică a anului 1848 va conştientiza si va asimila eforturile lui Mihai Viteazul transpunându-le în realitatea secolului XIX. Contextul internaţional nu a favorizat actiunile lui Mihai Viteazul - Imperiul Habsburgic, Polonia şi Imperiul Otoman nu puteau fi de acord cu crearea unui stat puternic în estul Europei deorece strica planurile lor de expansiune în zonă. Mihai Viteazul a murit ucis din cauză că şi-a dorit imposibilul dacă este să ne referim la sfârşitul secolului XVI şi începutul secolului XVII.

2. Unirea Tarii Romanesti si Moldovei – 1859

3

Secolul al XIX-lea este denumit şi secolul naţiunilor. La nivelul continentului existau mai multe imperii multinaţionale ce aveau în componenţa lor mai multe popoare sau naţiuni: - Imperiul Habsburgic - Imperiul Otoman - Imperiul Rus Revoluţia de 1848 a exprimat idealurile românilor pentru unitate şi libertate naţională. Prin programele sale, declarate public în toate provinciile româneşti, mişcarea revoluţionară a afirmat dreptul naţiunii române la autodeterminare şi unitate statală. Conjunctura internaţională a fost însă împotriva acestor acţiuni ale patrioţilor români de atunci (Nicolae Bălcescu, Eftimie Murgu, C. Rosseti, I.H. Rădulescu, Christian Tell, Şt. Golescu etc.). Marile puteri din regiune, ale căror interese se intersectau pe teritoriile româneşti, nu erau interesate de apariţia de state naţionale; un singur exemplu ar fi fost suficient pentru ca toate naţiunile asuprite de aceste imperii să se ridice la luptă pentru afirmarea propriei identităţi naţionale. Totuşi, rivalităţile politice dintre Rusia şi Turcia, legate de controlul Principatelor Române, aveau să se dovedească utile dorinţei de unitate naţională a românilor. Dacă revoluţia din 1821 a lui Tudor Vladimirescu reuşise să readucă la conducerea Principatelor domnitori "pământeni", adică originari din Principate, încheind sinistra stare fanariotă, Revoluţia de la 1848 demonstrase dorinţa poporului român de a exista ca o naţiune unită într-o singură ţară. Războiul Crimeii din 1853-1856 va duce la schimbarea raportului de forţe din regiunea Europei de Sud-Est. Prin tratatul de pace de la Paris din 1856 (semnat la 30 martie), Poarta otomană şi Rusia acceptă formarea unor Adunări ad-hoc, care să consulte populaţia în legătură cu Unirea. Acestea s-au întrunit în 1857 şi au funcţionat cateva luni (septembrie-octombrie). Pentru prima oară au fost admişi într-o instituţie oficială şi oameni care reprezentau interesele poporului român (ţărani, meşteşugari, comercianţi, intelectuali). Deşi au fost unele tentative de zădărnicire a acestei acţiuni consultative, n-au reuşit în scopul lor. Rezoluţiile Adinărilor ad-hoc au fost similare: unirea celor două principate. În august 1858, reprezentanţii marilor puteri europene au căzut de acord în privinţa unirii Ţării Româneşti cu Moldova, sub conducerea unui domnitor ales de către români. Turcia a ridicat unele obiecţii şi a condiţionat unirea numai pe timpul vieţii domnitorului ales. La 24 ianuarie 1859 era ales, nu fără unele acţiuni subversive ale elementelor reacţionare, ostile Unirii, Alexandru Ioan Cuza.

4

Scopul lor era de stopa dorinţa a multe naţiuni în a pune bazele proprilor state deorece astfel şiar fi anulat identitatea lor de imperiu, ar fi anulat bazele pe care se aflau ele. Intre anii 1853 – 1856 s-a desfăşurat războiul Crimeii. După 1856 au început tratativele de pace şi pentru prima dată s-a pus problema principatelor Tara Romanească şi Moldova. Imperiul Otoman şi Imperiul Habsburgic se opun unirii celor două ţării româneşti sub pretextul că nu îşi doresc locuitori principatelor aşa ceva. Se organizează adunările ad-hoc din care reiese dorinţa fierbinte a românilor din Moldova şi Tara Romaneasca de a se uni intr-un singur stat. In 1858 este stabilit cadrul politic al unirii principatelor. In estul Europei va apărea un nou stat numit Principatele Unite ale Valahiei şi Moldovei ce urma a avea doi domnitori, două adunări legislative, două armate. Una dintre puţinele instituţii comune era Inalta Curte de Justitie si Casatie de la Focsani. La 5 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza este ales domnitor al Moldovei. Beneficiind de faptul că in textul convenţiei privind statutul principatelor române nu se stabilea ca domnii aleşi să fie diferiţi, în Tara Românească mai precis la Bucureşti sub presiunea populaţiei este ales domnitor tot Alexandru Ioan Cuza. Cele două Tării române aveau acum un singur conducător şi de facto formau un singur stat. Cucerirea independenţei faţă de Imperiul Otoman şi unirea cu Transilvania erau acum idealuri realizabile în plan îndelungat. Principalele realizări ale lui Alexandru Ioan Cuza 1859 – 1866. - legea agrară prin care 500.000 de familii tărăneşti erau împropietărite cu pământ. - Organizarea învăţământului - Dezvoltarea agriculturii, a industriei şi a comerţului.

5

Alexandru Ioan Cuza a fost forţat să abdice în anul 1866 de către o coaliţie a partidelor politice din ţară. In locul său este adus un prinţ străin ce urma a deveni primul rege al României, Carol I din familia de Hohenzollern Sigmarigen. 3. Războiul de independenta din 1877 – 1878 La începutul anului 1877, Rusia a intrat în conflict cu Imperiul Otoman. Pentru regele Carol şi guvernul român, acesta era momentul propice pentru ieşirea de sub dominaţia otomană şi afirmarea deplinei independenţe de stat a României. La data de 9/21 mai 1877, ministrul de Externe al României, Mihail Kogălniceanu, în faţa Adunării Deputaţilor a dat citire proclamaţiei oficiale a independenţei de stat. La 19-31 iulie 1877, marele duce Nicolae, comandantul trupelor ţariste din Balcani, solicită sprijin militar din partea României; Carol I acceptă şi dispune trimiterea diviziilor I şi II la linia Dunării pentru a participa la acţiunile antiotomane. Armata română ia cu asalt Plevna, important centru strategic militar turcesc la Dunărea de Jos. La 28 nov./10 dec. 1877 Plevna se predă; comandantul turc OsmanPaşa dispunea predarea tuturor soldaţilor turci armatei române. Luptele românilor cu turcii continuă în nord-vestul Balcanilor. La 12/24 ian. 1878, românii cuceresc Smârdanul. Vidinul este încercuit la 15/27 ian. 1878. Înfrântă, Turcia cere şi obţine armistiţiul de la Rusia (semnat la Kazanlâk). Tratatul de pace de la San Stefano este semnat de Rusia şi Turcia, în absenţa României; se recunosc independenţa României, Serbiei şi Muntenegrului, autonomia Bosniei şi Herţegovinei. Rusia cere stăpânirea Dobrogei la care renunţă în favoarea celor trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail şi Bolgrad). Per ansamblu, tratatul a fost dezavantajos României, întrucât a fost tratat ca o afacere între Rusia şi Turcia, neglijânduse contribuţia militară a românilor. Pe de altă parte, teritorii româneşti au fost subiect al unor schimburi mercantile, nesocotindu-se drepturile legitime ale românilor asupra acestora, câştigate cu preţul sângelui vărsat de ostaşii români în luptele antiotomane. Atitudinea Rusiei a nemulţumit şi alte puteri europene, care s-au văzut ignorate şi lezate în interesele lor de forma şi semnarea tratatului de la San Stefano. Astfel că între 1 iunie - 1 iulie 1878 este convocat la Berlin un congres al marilor puteri europene. Se semnează un nou tratat de pace, final. României i se garantează independenţa, cu condiţia acordării cetăţeniei române tuturor supuşilor, fără deosebire de religie; primeşte Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor, dar renunţă la cele trei judeţe din sudul Basarabiei. Lui Carol I i se conferea titlul de "Alteţă Regală". În noiembrie, autorităţile române preiau administraţia Dobrogei. 4. Primul razboi mondial si unirea din 1918 cu Basarabia, Bucovina si Transilvania Primul război mondial a găsit România într-o situaţie de neutralitate şi tatonare a scenei internaţionale. La scurt timp după declanşarea conflagraţiei mondiale (în urma asasinării la Sarajevo a prinţului moştenitor austriac Francisc Ferdinand şi a soţiei sale de către un student sârb naţionalist), Consiliul de Coroană de la Sinaia decide starea de neutralitate a României, deşi exista un tratat de alianţă cu Germania şi Austro-Ungaria. În toamna lui 1914 moare regele Carol I. Este succedat de către nepotul său, Ferdinand I. Între 1914 şi 1916, România s-a aflat într-o situaţie de neutralitate. Nu era vorba despre o atitudine de neamestec în război, fiind evident că o atare situaţie n-ar fi ajutat la înfăptuirea Unirii, scopul pentru care România dorea să se implice în conflict. Erau două tabere: susţinătorii Antantei (Franţa, Anglia şi Rusia), care militau pentru alăturarea lângă aceste naţiuni în vederea eliberării Transilvaniei, şi susţinătorii Triplei Alianţe, care vedeau în viitor victoria decisivă a acesteia. Guvernul liberal condus de Ion I.C. Brătianu considera că participarea la acţiuni militare trebuia făcută când era momentul propice pentru realizarea unităţii naţionale. Pe fondul conflictului european, relaţiile comerciale se deteriorează, efectul scăderii economice resimţindu-se şi în România. Tabăra Antantei câştigă spre 1916 teren, România purtând discuţii cu reprezentanţi ai acesteia (printre care şi colonelul 6

francez Berthelot), privind participarea în război şi compensaţiile ulterioare. În august 1916 este semnat tratatul de alianţă dintre România şi Antanta (Franţa, Anglia, Italia, Rusia), în condiţiile în care se garanta desăvârşirea unităţii naţionale româneşti. În aceeaşi lună este declanşată ofensiva armatei române împotriva Austro-Ungariei. Sunt cucerite Braşov, Topliţa şi zona secuiască. Deschiderea operaţiunilor din Galiţia de către aliaţi nu s-a produs, forţele inamice nefiind deci dislocate pentru a se evita concentrarea asupra armatei române. Contraofensiva declanşată de armatele germane, turceşti şi bulgare aflate sub comanda mareşalului von Mackensen duce la înfrângerea românilor la Turtucaia (august 1916). Ofensiva Triplei Alianţe continuă în sept.-oct. pe linia Carpaţilor, forţând armata română să se retragă la trecători. Spre noiembrie, forţele inamice ajung în zona Jiului şi Oltului, unde se duc lupte grele. Se remarcă eroismul Ecaterinei Teodoroiu, căzută la datorie în luptele de aici. Cedarea frontului românesc pe Olt determină comandamentul român să decidă retragerea pentru apărarea Bucureştiului. Autorităţile se retrag la Iaşi; tezaurul e trimis la Moscova pentru "păstrare". În bătălia de la NeajlovArgeş, Tripla Alianţă învinge; Bucureştiul e pierdut. Două treimi din România ajung sub ocupaţie militară (inclusiv Dobrogea). În iarna anului 1917 (ianuarie şi februarie) Antanta acorda unele ajutoare pentru refacerea armatei române. În vara anului 1917, ameninţaţi cu anihilarea ca stat şi naţiune, românii luptă cu îndârjire şi stopează ofensiva austriacă şi germană la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Revoluţia bolşevică din Rusia scoate trupele ruseşti din război, România rămânând singură în faţa duşmanilor. Către începutul iernii lui 1917, este semnat un armistiţiu între România şi Puterile Centrale (16 nov./9 dec. 1917). Pe fondul dezagregării autorităţii de stat din Rusia, Sfatul Ţării din Basarabia proclama Republica Democratică Moldovenească, mai ales că Lenin afirmase dreptul popoarelor la autodeterminare. În regatul României, guvernul lui Ion I.C. Brătianu demisionează, fiind înlocuit cu guvernul generalului Averescu în feb. 1918. În martie, Alexandru Marghiloman formează un nou cabinet. În aceeaşi lună este decisă încheierea păcii cu Puterile Centrale, românii fiind complet izolaţi de orice suport din partea Antantei şi având şi diferende cu Rusia Sovietică. Între timp, Sfatul Ţării decide unirea Basarabiei cu România. Regele Ferdinand ratifică unirea Basarabiei cu regatul României (9/22 aprilie). Tratatul de pace cu Puterile Centrale semnat la Buftea (27 apr./7 mai 1918) impunea condiţii aspre României: Dobrogea era anexată de Bulgaria, armata era demobilizată, Germania instituia un monopol asupra petrolului, cerealelor şi lemnului, Austro-Ungaria prelua un teritoriu de 5.600 kmp în Carpaţi cu vârfurile Negoiu, Caraiman şi Ceahlău. Bulgaria este înfrântă de Antanta şi capitulează (29 sept./12 oct.). Realizând că imperiul său se va prăbuşi, împăratul austriac Carol I de Habsburg lansează un proiect de salvare a Austro-Ungariei, în declaraţia "Către popoarele mele credincioase", în care propunea federalizarea imperiului. Apelul său nu va găsi însă ecou în rândul naţiunilor care fierbeau sub presiunea sentimentelor de unitate naţională şi independenţă statală. La Cernăuţi, în Bucovina, este înfiinţat Consiliul Naţional Român, organ reprezentativ al majorităţii româneşti. Deputatul Al. Vaida-Voievod dă citire unui document în Parlamentul de la Budapesta prin care anunţă hotărârea românilor de a-şi decide singuri soarta. Se formează la Budapesta Consiliul Naţional Român Central, format din 12 membri (6 de la PNR şi 6 de la PSD). La sfârşitul lui noiembrie 1918, guvernul lui Marghiloman este dizolvat şi înlocuit cu guvernul generalului Constantin Coandă, care declara nulă pacea de la Buftea şi declară din nou război Puterilor Centrale. Câteva zile mai târziu, Germania capitulează şi semnează la Retondes (în Franţa) armistiţiul cu Antanta. Se încheia primul război mondial, iar la 1 decembrie 1918 românii de pretutindeni deveneau o singură naţiune într-o singură ţară. La 1 decembrie 1918 s-a produs cel mai important deziderat al naţiunii române: ultima provincie istorică s-a unit cu România. După o evoluţie cu suişuri şi coborâşuri în primul război mondial, când România intrase de partea Antantei în război contra Austriei şi Germaniei, provinciile istorice Basarabia, 7

Bucovina şi Transilvania au acceptat să formeze o uniune cu România, pe baze de stat unitar şi naţional. Astfel, în noiembrie-decembrie 1918 au avut loc în toate aceste provincii o serie de Adunări Naţionale, în care erau reprezentaţi atât românii, cât şi etnicii minoritari. Cu o majoritate zdrobitoare s-a votat în favoarea Unirii, vocile celor care cereau autonomia sau independenţa negăsind susţinere. O situaţie aparte a avut-o Basarabia care, după desprinderea de Rusia, a fost în pericol de a fi transformată în republică sovietică de către bolşevicii care erau în toiul revoluţiei. Armata română a intrat în Basarabia, numai după ce autorităţile provizorii au cerut oficial acest lucru, şi au dezarmat fostele unităţi militare ţariste care acţionau anarhic. În Transilvania, elementele revizioniste maghiare doreau o integrare a Ungariei şi a Transilvaniei într-un stat separat de Austria. Acţiunile patrioţilor români (Vaida-Voievod, Iuliu Maniu, V. Goldiş etc.), împreună cu suportul oferit de guvernul român au zădărnicit însă atari acţiuni. Suprafaţa României a ajuns, după 1918, de la 137.000 km pătraţi la 295.049 km pătraţi. Populaţia a înregistrat o creştere evidentă, ajungând de la 7.897.311 locuitori la 18.052.896, potrivit recensământului din 1930. În harta de jos se remarcă diferenţa teritorială între România anterioară anului 1918 şi cea de după Marea Unire. Romania in 1918

8