Luna Noua Din Perspectiva Lui Edward - Capitolele 6, 7

Luna noua Din perspectiva lui Edward Capitolul 6 – Iadul meu personal

Oh haide, Edward. Nu mai fa mutra asta. E doar liceul, spuse Alice iritata in timp ce mergeam toti spre Volvo-ul meu. Liceul. Alice nici n-avea idee de cat este de rau sa poti citi gandurile, mai ales adolescentilor care umplu o scoala. Liceele si elevii lor erau intotdeauna la fel. Niste mentalitati atat de superficiale... Un singur liceu a fost diferit. O singura fiinta pe care am intalnito a depasit limitele normalului. Unica fiinta care putea fi atat de diferita de ceilalti, atat de frumoasa. Unica si prin faptul ca numai pe ea o iubesc. Mai mult decat orice. Dar imensul gol din piept, si agonia imi reaminteau ca o pierdusem. Expresia mi se schimba, contorsionandu-se intr-o grimasa de durere... Cum aveam sa traiesc fara ea? Cum voi supravietui primei zile la liceu astazi? Am sa ma blestem tot restul eternitatii pentru ca am acceptat sa ma intorc. Hei. Am o idee. Singura metoda de a supravietui este... sa nu infrunt un nou liceul ci sa fug undeva ca lasul ce sunt si sa ma inchid in ochii Bellei. Am asteptat ca ceilalti s-o ia putin inainte si m-am intors sa-mi fac evadarea... - Edward!!! Alice imi vazuse decizia, fulgerandu-ma cu niste ochi de gheata. Am oftat. Clarvazatorii pot fi foarte enervanti. - Vin acum, am raspuns absent, facand pe prostul si urcandu-ma in masina. Ceilalti deja intrasera, asa ca Alice, care stia drumul, porni motorul si conduse spre scoala. Am blocat gandurile tuturor si am privit absent pe geam. Ningea cu fulgi mari si albi. Privelistea era uimitoare daca as fi putut sa observ. Caci in fata ochilor aveam intotdeauna chipul Bellei, care are un suflet mai pur decat zapada care cade acum. -

Dar cand atingeau geamul masinii, se topeau si se prelingeau pe sticla ca niste lacrimi. Lacrimile pe care nu voi putea niciodata sa le vars. Sunt sigur ca daca as fi putut plange, as face-o tot timpul. Trebuia sa fie atat de bine, sa-ti eliberezi chinul in lacrimi calde, care sa ti se scurga usor pe obraji... Erau atatea experiente umane pe care nu le avusesem. Sau poate le-am avut, dar nu-mi amintesc, desi ma indoiesc. Cand eram uman tot ce-mi doream era glorie in armata. Acum mi se pare extrem de prostesc si copilaros. La ce folosea gloria? - Pamantul catre Edward, chicoti Alice pe un ton ridicat. Oh. Am tresarit. - Scuze, eram prins in ganduri. Ce spuneai? am murmurat, ridicandu-mi privirea spre ea. - Spuneam ca am ajuns. Si Edward, un sfat, ai face bine sa afisezi alta expresie decat tristetea asta, inconfundabila pentru o fata, stiu ca te pricepi la asta, zise Alice, scotand cheile si strambandu-se usor. Mi-am privit expresia din cele 4 puncte de vedere ale celor de langa mine. Chiar era o expresie trista, nu, Alice nu spusese tot ca sa nu ma deranjeze. Era o expresie disperata. Ochii pareau ca-mi ard. In ultimul timp, adica in ultimele 3 luni nu mi-am mai ascuns emotiile. Eram singur, nu era nevoie s-o fac. Plus ca durerea era mai usor de suportat cand o lasam sa iasa. Era greu sa iau toata prefacatoria de la inceput. - Bine, ce zici de asta? am spus si am luat o expresie fara nicio emotie, banala. - Destul de bine. Vezi ce faci cu privirea, spuse Rosalie, criticandu-ma in continuare, doar ca mental. Am ascultat ce gandea si mi-am privit si eu chipul. Nu mai era disperare, era un fel de... amaraciune. - Eh, se pare ca atata pot, am spus strambandu-ma. Ceilalti dadura din cap si am iesit in masina. Eu am luat o gura mare de aer si m-am pregatit pentru... „OMG!! Cine e el? E nou? Doamne, e atat de dragut! Trebuie neaparat sa-i dau numarul meu...” „Arata ca un fotomodel. De fapt, asa arata toti, dar el parca e mai dragut. E mai tanar. Dar de ce pare... trist?” „In clanul Ciudatilor a mai venit unul. Pacat ca sunt atat de retrasi. Mi-ar placea sa-l cunosc....” Arghh!

Era mai rau decat crezusem. Imi venea sa-i omor pe toti, numai sa scap de gandurile lor, caci cu mirosul nu aveam probleme prea mari. Vanasem noaptea trecuta. Oricum, liceul de aici din Alaska nu era prea diferit. Doar ca arata mai bine, intr-o vopsea de un albastru palid. Iar in parcare nu era nici-o masina gen camioneta Bellei, peste care sa ploua. Aici ningea. Dar in acel moment, din masina parcata de langa noi iesira un baiat si o fata, tinandu-se de mana, zambind... Bella. Imaginea celor doi straini parca imi scrise cu litere de foc in minte numele ei, amintindu-mi ca acum un timp eram ca ei... Fericiti. Bella. Tot ce vreau e ea. Ma simteam rupt in bucati de o durere insuportabila, o invidie peste inchipuire, cum ii priveam iesind si indreptandu-se spre cladirea scolii. Ca atunci cand eram cu Bella mea, cand ii deschideam portiera masinii si ne tineam de mana pana inauntrul clasei, caci aveam toate orele impreuna... Mi-am simtit genunchii tremurand. Suspinele se zbateau salbatic in piept vrand sa evadeze, iar ochii mi se umplusera de lacrimile pe care nu aveau sa curga niciodata. Jasper ma privi ingrijorat, gandurile luandui-o razna. El putea sa manipuleze emotiile celor din jur, dar partea proasta la puterea lui era ca si traia in acelasi timp emotiile cu care lucra. Jasper nu putea suporta ce simteam. Imi trimise multe valuri de calm. Am simtit cum focul ce ma mistuia se stingea incet, dar nu definitiv. Izbucnirea mea nu durase mult, dar destul, caci cativa oameni observasera. Ce e cu el? Probabil l-a parasit prietena sau ceva de genul... gandea o fata de pe-aproape. Parea atat de trist... Ma intreb daca are prietena. Probabil s-a intamplat ceva intre ei daca are. Oricum, eu sunt gata sa consolez... Ok. Oficial am gasit cea mai enervanta fata din scoala. Gandurile ei ma enervau cel mai rau. Mi-am urmat familia spre secretariat, ignorand toate privirile, a carui proprietari sunt sigur ca nu mai aveau mult si le ieseau ochii din orbite. E ceva ce urasc. Holbatul.

Bella ura sa fie centrul atentiei. Opusul oricarui adolescent pe care l-am intalnit. Bella. Si numele ei durea, mai ales aici, intr-un liceu plin de... cupluri fericite. - Buna ziua, doamna Kensington, spuse Alice prietenoasa secretarei din biroul mic, trezindu-ma din reverie. - Oh salut Alice, spuse femeia slabuta, cu parul vopsit in negru si cu ochii de o nuanta spalacita de albastru. Cine este el? Cred ca e cel mai frumos baiat din cati am vazut! Mai dragut decat Jasper si Emmet Culleni – la numele lui Emmet se stramba. Oh, dar Kelsie, te rog, e prea tanar, gandea ea in timp ce se holba la mine, amintindu-mi dureros de mult de Doamna Cope. La naiba cu viata asta. Totul doare. Totul imi aminteste de Bella. De ce am pierdut. Pana si padurea... locul in care eu i-am spus ca... Am incercat sa nu ma crispez si sa afisez o expresia apropiata unui zambet. De un zambet chiar nu eram capabil. - Dar Alice, cine este tanarul domn de acolo? Este cumva noul elev? - Dap. Este fratele nostru, Edward Cullen. Mi-am controlat o alta strambatura. - Buna Edward, sper ca iti place aici, spuse doamna Kensington in timp ce flutura din genele ei date din greu cu mascara. Neplacut. - Buna ziua doamna Kensington, am spus rece. Chiar nu aveam nevoie de o repetitie a fiecarui moment trait in Forks. Parca viata care o lasasem acolo ma bantuia, dar luand alte nume si forme. Tot ce mai lipsea era sa repete la nesfarsit prea tanar. Aproape ca mi-am dat ochii peste cap. Aproape. Deoarece mi-am adus aminte ca atunci, in camera calda si mica, intrase fiinta cu cea mai delicioasa savoare existenta... Si cea mai extraordinara fata pe care am cunoscut-o. Era ciudat sa realizez ca, desi eram departe de ea, curiozitatea in legatura cu gandurile ei era inca acolo. Era o parte din mine. - Aici este orarul tau si uite si o harta, continua ea, la fel de rece. - Nu este nevoie de o harta. Ii vom arata noi unde sa se duca, o intrerupse Emmet, nerabdator sa iasa.

Se pare ca Emmet n-o agrea deloc pe doamna secretara. Aproape am pufnit. Gandurile lui erau atat de tipic Emmet. - Bine, spuse ea uitandu-se urat la el - se pare ca nici ea nu-l place, asta explica strambatura de dinainte - oricum, poftim acest formular, trebuie sa-l dai sa fie semnat de fiecare profesor, apoi sa mi-l aduci mie. M-am aplecat peste birou sa iau hartiile. - Multumesc doamna Kensington, am spus si m-am intors sa plec. Inima ei incepuse sa bata mai repede. Ce? O speriasem? - La revedere, Edward, spuse ea si-si baga nasul in hartoagele de pe masa. In timp ce ieseam, i-am ascultat gandurile cu atentie. Ce ochi are... Atat de calzi, aurii, ce culoare frumoasa. Pareau ca ard sau ceva de genul, de o durere ascunsa. Arata atat de... Acum, ca s-o citez pe Bella, o ametisem fara sa am nici cea mai mica intentie. Dar receptivitatea secretarei ma surprinse. Gandurile nu-i erau atat de triviale ca la inceput. - Ok, frate, deci ce ora ai acum? intreba Emmet. Am tresarit, smuls din reveria mea in care retraiam prima mea cina cu Bella la restaurantul din Seattle, dupa ce o salvasem de nenorocitii aia... Ea imi spusese atunci ca nu e corect ce fac, ametind oamenii. Si apoi a avut dreptate din nou, spunand ca nu ma pot opri. Dar la amintirea monstrului ala de Lonnie, un sentiment de furie care ma uimi ma cuprinse. Dupa atata timp... - Hei! - Ah, Engleza, cred. Toti isi verificara orarele. - Eu am Engleza! tipa Alice vesela. Ceilalti mormaira putin. Era singura care venea cu mine. Se pare ca am mai mult ghinion decat credeam. - Ok, deci, ne vedem la cantina, spuse Jasper, ca apoi sa se intoarca si sa se indrepte spre o alta cladire, dupa ce ii murmurase ceva lui Alice... Am ignorat, sau am incercat sa ignor sentimentul care ma cuprindea. Doar este familia mea, ar trebui sa fiu fericit pentru ei! - In directia asta, spuse Alice tragandu-ma dupa ea. Oamenii inca se holbau, gandurile fiind cam aceleasi : vai, ce dragut e, omg, etc. Baietii erau invidiosi si enervati de faptul ca fetele se uitau asa la noi. Foarte normal.

Cand am intrat in clasa, elevele respectabilului liceu aveau o mutra care sugera ca eu urma sa fiu o victima nefericita, acompaniata de batai de inimi cam grabite. Daca-r sti ce sunt orice inafara de victima nefericita - ar face altceva. Oricum, dupa ce ma voi purta cum trebuie, adica ciudat, voi scapa de toate. Dar gandul la reactia lor aproape ma facu sa zambesc. - Buna! Eu sunt Jennifer! Esti elevul nou, nu? Imi pare atat de bine sa te cunosc! Sunteti frati toti cinci? Ce bine ca ai venit si tu la noi. Sper ca iti place aici... Era vreun mod sa oprim moara asta stricata? Si nici macar nu era prea draguta. Nu era pe gustul meu. Am pufnit. Exista numai o singura fata pe gustul meu, care nu mai este langa mine... Ai pierdut-o. Stiu ca am pierdut-o. Atunci de ce trebuie sa-ti reamintesti asta constant?! Pentru ca ii simt lipsa al naibii de mult. Ok, termin-o cu vorbitul cu tine insuti. Si cu injuratul. Ma ingrijorezi Edward. - Oh, salut, am spus in sfarsit, rece si neprietenos blondei. Eu sunt Edward. Dar nu i-am dat mana. Ea ma privi descumpanita, putin iritata apoi isi lasa mana sa cada. I-am aruncat o privire „stai departe de mine”, si am dat din cap satisfacut. - Imi pare bine de cunostinta, spuse ea de-a binelea speriata de acum. Instinctele de auto-conservare isi faceau in sfarsit datoria. - Um, cred ca ma duc de acum. Ne vedem la pranz! tipa ea in drum spre banca ei, de undeva pe-aproape. Alice chicoti la mutra mea de martir. Urmatoarea conversatie fu cam la fel, Maya plecand la fel de contrariata ca Jennifer. Dar dupa ce le-am indurat pe Carmen si Christina, aproape am explodat. De ce nu ma lasau in pace?? Trebuie sa marai si sa le atac ca sa inteleaga? Dar macar reactionau, nu ca Bella. Lipsita total de instinctele care ii alerteaza pe oameni de natura noastra, desi inconstient. Dar nu ma plang. Multumita lipsei, putusem s-o cunosc si s-o iubesc. Putusem sa fiu cu ea. Bravo Edward. Macar de data asta ai reusit sa folosesti timpul trecut. Alice radea de-a binelea, cu sughituri.

- Nu ESTE amuzant! i-am spus enervat. - Ba este foarte amuzant! Ce fetze fac cand le respingi si eu totusi vad ca au decis sa te atace in cantina... Asta auzisem si eu din gandurile lor. Liceul e pur si simplu IADUL pe pamant la inceput, ca apoi sa devina un fel de purgatoriu. Noroc ca profesorul de Engleza, domnul Butcher, a intrat, ca probabil mai erau cateva sa ma atace. Si chiar ma simteam ca o victima neajutorata, stiind ca nu pot sa le fac nimic. Dar puteam. Desi nu in realitate, desigur. Asa ca, in timpul lectiei, ca sa nu ma cufund in disperare, mi-am imaginat cum le trantesc de pereti, si tot felul de chestii nu prea dragute. Dar asta imi aduse aminte de gelozia fata de Mike si de fata care provocase acea gelozie... Si care nu era cu mine. Care probabil acum este fericita in bratele altuia. Durerea se accentua, la imaginea Bellei din viziunea lui Alice... Si atunci, mi-am adus aminte. - Alice? am spus prea repede si pe un ton prea jos ca sa fiu auzit de urechile umane. Da, gandi ea tinandu-si privirea inainte, de altfel la fel ca mine. - Ai avut vreo viziune a Bellei in ultimul timp? Ma temeam ca are sa intrebe asta... Oh... Da, numai cateva, dar cateodata viitorul ei... e in ceata. Nu prea inteleg ce se intampla. Ceva ma blocheaza si numai in anumite momente nu vad, altadata vad. - Arata-mi viziunile pe care le-ai vazut pana acum. Daca as fi avut inima, ar fi batut mai tare. Catelus cu parul cret Fura rata din cotet Si se jura ca nu fura Dar l-am prin cu rata-n gura... - Alice! ce faci? de ce ma blochezi? m-am scapat eu putin prea tare. Domnul Butcher se uita in directia noastra. I-am dat o privire de ingeras uimit. Ceva rau i se intampla Bellei? De ce nu voia Alice sa-mi arate? Am privit-o speriat. In sfarsit o alta expresie pe fata lui inafara de... lipsit de viata. Disperare. Oups. Scuze. Revin imediat la subiect. Deci, te blochez pentru ca nu vreau sa ti le arat. Evident. Nu are sa-ti

faca bine. Ea e in regula, dar... nu cred ca vrei sa le vezi. Asa ca... 2+2=4+4=8+8=16+16=32+... Am oftat. Alice era atat de... geniala cu chestia asta cu blocatul. Va trebui sa-i multumesc altadata pentru ajutorul care mi l-a dat inconstient cu ideile astea in care iti distragi mintea, atunci cand jucam un rol... dureros. Dar cand se suna, am tasnit amandoi cat de repede puteam, ea ca sa scape de intrebarile mele, eu ca sa scap de populatia feminina a liceului, desigur ca uman vorbind, nu cu viteza de naluca, si aproape am dat–o jos pe Rosalie, care se supara putin. Si ca sa-mi faca ziua si mai rea, Alice se tinu tare si nu scapa nimic in gandurile ei desi am pisat-o, am tocat-o si am rasbatuto la cap sa-mi spuna. Urmatoarele ore decursera la fel. Fete respinse, suferinta, plictiseala... Urasc plictiseala. Dar acum o urasc din mai multe motive. Iar cel care se adaugase de curand era cel mai solid: faptul ca atunci cand ma plictiseam mintea imi aluneca inevitabil la Bella si la viziunile secrete ale lui Alice de altfel, iar suferinta indurata ma rupea in bucati. Aveam nevoie atunci sa fiu singur si sa ma ghemuiesc, incercand sa ma tin intreg... Dar in timp ce mergeam la cantina, aproape imi venea s-o iau la fuga. Alice stia si ma tinea strans, iar Emmet radea amuzat de mutra mea martirica. Jasper incerca sa ma calmeze. Dar asta nu-mi imbunatatea situatia. Cand am intrat inauntru m-am uitat drept inainte, fara sa privesc pe nimeni, mi-am luat putina mancare, care oricum avea sa se intoarca neatinsa, si m-am asezat cat de repede am putut cu familia mea. Le auzeam codindu-se daca sa vina la mine sau nu, iar tot ce ma rugam este sa nu. Am sa va fiu recunoscator o mie de ani si mai mult daca nu veniti... Promit sa nu mai beau sange de puma 10 ani daca nu veniti. Dar Cea-Mai-Enervanta-Fata-Din-Scoala, care, cum naiba o chema... Jessica, nu, ea e din Forks... Jane, nu, ceva cu f pe la sfarsit... ah, Jennifer, nu avea de gand sa renunte asa ca veni spre mine.

Era enervant de asemanatoare cu Jessica Stanley. Numai ca parul diferea. Era blonda. Blondele aveau reputatia proastelor, nu? Oups. Noroc ca Rosalie nu citeste ganduri. Oricum, numai unele blonde sunt lipsite de un anumit organ care ajuta la gandire. Dar ma saturasem pana-n gat de toata mascarada. - Salut! Imi pare bine sa te vad din nou. Si ce zici, iti place aici? incepu ea, dar am intrerupt-o scurt si rece. - Imi pare rau, Jennifer, dar nu ma simt chiar bine. Am putea vorbi mai tarziu? Am incercat sa zambesc smecher, cum ii placea Bellei, ca s-o consolez putin, dar m-am oprit. Acel zambet ii apartinea ei. Nu aveam sa-l dau altcuiva. Asa cum si eu ii apartineam Bellei pentru totdeauna. M-am simtit de parca am tradat-o pe Bella mea. Nu. Nu este a ta, nu mai e. Din cauza ta. Si desi doare, nu poti face nimic in legatura cu asta. Dar ochii lui Jennifer isi pierdura concentrarea, la fel ca gandurile ei, la jumatatea zambetului. - Uh, bine. Vorbim mai tarziu atunci. Am incercat sa ignor soaptele contrariate si furioase pe un asemenea comportament care barfeau mai rau ca niste babe. Vorbe rele despre Ciudatii Culleni deja ne formau reputatia. Mam simtit usurat ca aveam sa fim izolati de acum. Am stat si m-am holbat la tava cu mancare in timp ce ceilalti discutau. Nu, nu, nu... Nu ma plictisesc. Am inchis ochii, pierzandu-ma in amintiri. Stiam ca urma sa sufar ca un blestemat ca de obicei dupa, dar macar acolo, in imaginatia mea, eu si Bella eram impreuna. Nu despartiti din cauza a ceea ce sunt. Din cauza ca eu ii puneam in pericol viata in fiecare secunda. Pentru ca eu ii adusesem pe toti vampirii aceia pe urmele ei. Pur si simplu nu mergea. Vanator si prada. Leu si miel. Desi leul il iubea pe miel mai mult decat propria viata, in orice clipa il putea ispiti prea tare si putea... sa cedeze. Iar pentru miel era foarte, foarte periculos sa fie iubit de insusi pericolul. Probabil pericol e un termen prea bland. Rectific, pentru Bella era foarte periculos sa fie iubita de un cosmar coborat din paginile unui roman de groaza gen Anne Rice. Dar cred ca cel mai mult ma doare faptul ca eu puteam s-o omor.

Eu. Eu eram pericolul principal. Eu eram personajul negativ in toata povestea asta. Daca o iubeam, trebuia s-o tin departe de mine. Ceea ce am facut, desi ma distrusese complet. Ireparabil. Nu aveam sa mai fiu eu decat prin ea. Ma lasasem acolo, in Forks. - Helloo! Vocea lui Alice era ridicata vreo doua octave mai sus, spargandu-mi timpanele. Asta insemna ca ma chemase de vreo trei ori si nu raspunsesem. - Tot timpul esti atat de absent, fara viata, Edward. Stiu ca e din... Alice isi drese vocea, lasand propozitia in aer. Dar, incearca macar sa-ti distragi atentia pe altceva, continua ea trista. Vrem sa te ajutam, dar n-avem nicio sansa daca tu nu cooperezi putin. - Iarta-ma. Am sa incerc. Deci, ce spuneai? am spus simtindu-ma vinovat si strangandu-mi mainile pe masa. - Voiam sa te intreb daca vrei sa vii cu mine la vanatoare in seara asta. Dupa scoala, desigur. Ochii lui Rosalie se ingustara. - De ce nu ma iei pe mine? N-am vanat dar el da intreba ea brusc, acuzator. Ochii lui Alice o fulgerara, furiosi. E atat de insensibila cateodata. Nu vede in ce stare este Edward? Oricum Rosalie vine cu mine la decorat. Trebuia sa fac ceva, sa-l distrag pe Edward.. Nu mai am mult si chem un psiholog. Aratam chiar atat de rau pe dinafara? La fel de rau cum ma simteam pe dinauntru? Nu prea cred, dar oricum, Alice este o sora atat de buna... Nu o merit. Dar ma indoiesc ca eforturile ei vor avea vreun efect. - Deci Edward, vii? Planuisem sa ma duc in padure si sa stau acolo pana a doua zi dimineata, cand calvarul scolii incepea din nou. Dar daca Alice insista si nu voiam s-o ranesc... - Am vanat deja Alice, am oftat. - Doar sa-mi tii companie atunci, te rog... pleda ea facand mutra aceea irezistibila de catelus. Incepeam sa cedez. - Grozav, canta Alice vesela, foindu-se pe scaun. Vazuse ca am acceptat. Mi-am usor dat ochii peste cap. Nu peste mult timp incepura cursurile din nou. Ne-am ridicat si am plecat spre sala fiecaruia. Aveam biologia acum.

Biologia... M-am scuturat de amintirea mirosului care si acum, cu Bella departe de mine, imi punea gatul pe foc. Dar noroc ca toti aveau parteneri si eu am nimerit la o masa goala, din spate. Am ignorat toate privirile si gaturile intoarse spre mine cu un unghi de 180 de grade. Am facut experimentul absent, repede iar Doamna Cornwall veni sa ma verifice, sceptica. - Wow. Erai intr-o clasa avansata in Forks? - Da, am raspuns ignorand amintirea in legatura ca intrebarea asta. Orice detaliu din orice intalnire cu Bella imi era adanc intiparit in memorie. Si vorbeam serios cand am spus ca amintirile ma bantuiesc aici. Noroc ca este o profesoara si nu un profesor. Asta chiar ca ar fi fost ultima picatura. - Impresionant, murmura ea incet in timp ce se indeparta. La urmatoarele ore nu fu mai bine. Noroc ca le aveam cu cate un membru al familiei, asa ca macar nu am fost atacat atat de des. Dar trebuie sa recunosc ca m-am simtit mai bine cand am facut cunostinta cu Andrew, un baiat surprinzator de bun la suflet. Semana atat de bine cu Angela, pana si numele. Macar mi-am tinut atentia concentrata pe gandurile lui. In ultimul timp, asta faceam. Pur si simplu stateam in capul cuiva, imaginandu-mi ca sunt acea persoana, ascultand, ca sa-mi uit propriile... probleme. Dar in nici un caz la indragostiti. Lui Andrew nu-i placea de nimeni. Si dupa ce am predat formularul doamnei Ken (Kensington suna prea lung, asa ca l-am prescurtat) in sfarsit am fugit spre Volvoul meu. Ma simteam foarte bine ca scapasem de tot calvarul. Dar nu scapasem. Trebuia sa ma duc cu Alice la vanatoare. Ceilalti isi dadeau ochii peste cap si se strambau la reactia mea. Lor le placuse. A fost tacere in masina in timp ce mergeam spre casa clanului Denali. Inafara de niste ganduri foarte superficiale, cred ca inca incercau sa-si tina gandurile departe de mine. Mai ales Alice, aduna si scadea si recita Catelus cu parul cret ca nebuna. Incepea sa ma calce pe nervi. Dar cand am iesit din masina, dinauntrul casei se auzeau 5 minti. Nu numai Carlisle si Esme erau acasa. Kate, Irina si Tanya se intorsesera. M-am pregatit pentru gandurile si intrebarile lor, luand o gura de aer si intrand in casa odata cu ceilalti.

Tanya, Kate si Irina stateau pe canapea, langa Carlisle si Esme, privindu-ma ca pe un extraterestru. Indragostit de un om... wow. Si oricum, a facut o gres... Oups. Am uitat ca citeste gandurile, gandea Tanya. Pare atat de trist. Inteleg... Oricum, sper sa-ti revii, gandea Kate amintindu-si de enervantul meu talent. Deci el este. Este atat de trist. Si din cauza... Oh, am uitat ca citeste ganduri. Enervanta putere, da-mi oleaca de intimitate, gandi Irina. Am pufnit. - Salut, am spus eu impreuna cu ceilalti. - Buna, zisera si ele, holbandu-se mai departe la mine, facandu-ma sa ma simt foarte incomfortabil. De fapt, ma faceau sa ma simt ca un cobai de laborator, sau ca un extraterestru cazut de pe Marte. - Sunteti atat de amabile sa ne gazduiti aici pentru atata timp, am spus din nou, politicos. - Nu este nici o problema, zambi Tanya. Ne-am asezat si noi, Alice incepand sa discute cu Kate despre haine, evident. Un subiect care ma lasa rece. Esme ma intreba: - Si cum a fost la scoala, dragul meu? - Bine, am spus fara entuziasm. - Poate nu a fost o idee chiar asa de rea sa incepi liceul din nou, nu? interveni si Carlisle zambind. Se bucura si el crezand ca incep sa-mi revin. Mi-am inabusit un oftat. Nu era nici pe departe asa. - Nu, am raspuns din nou mintind de cred ca a inghetat Oceanul Arctic. - Sper ca nu te simti obligat sa treci prin toate astea, spuse Esme luandu-mi mana si privindu-ma ingrijorata. - Nu, nu-i nici o problema. Acum probabil a inghetat Oceanul Pacific. Carlisle dadu din cap si incepu o conversatie cu Irina. Mie nu-mi ramasese decat Tanya, deoarece Emmet si Jasper jucau ceva, iar Rosalie ii asista dandu-le sfaturi. - Deci, dupa cate imi dau seama, Carlisle v-a spus povestea, i-am spus lui Tanya brusc. Ea tresari si raspunse putin stanjenita: - Da... Imi pare rau pentru tine, Edward. Sper sa treci peste asta. Acum imi dau seama de ce ai venit atunci la noi. - Da, a fost din cauza...

M-am oprit, privind pe geam. Am lasat propozitia neterminata. Se intelegea care era cauza. Si imi marea durerea care oricum ma chinuia in fiecare clipa daca explicam si povesteam. Era intr-un fel ciudat ca mintea sami fie impartita pe trei categorii: durere, Bella si exterior. Desi parea altfel: pe fondul unei dureri de nesuportat rationam si actionam, gandindu-ma la Bella. Creier ciudat de vampir. - Deci, iti place la liceul de aici? intreba ea, schimband subiectul, vazand ca ma cufundasem in ganduri. - Da, este frumos, am raspuns, doar de dragul ei. - Imi pare bine ca iti place. Si asa am continuat o conversatie de complezenta, cu o Tanye foarte atenta la propriile ganduri. Dar dupa catva timp, Alice se ridica spunand: - Ok, eu si Edward ne ducem sa vanam un pic. Nu stam mult, pa, zambi ea la toata lumea si ma trase afara inainte sa pot spune si un la revedere ca lumea. Cand am ajuns afara, m-am smucit si am icnit: - Alice, nu vin decat... - Oh mai lasa-ma. Nu si iar nu. Tot ce trebuie sa stii este ca e in siguranta... Mdeah, dar dupa cum arata in viziune... - Ce vrei sa spui cu asta? am intrebat-o ingrozit. Totusi, s-a scapat pana la urma. Alice arata de parca ii venea sasi traga o palma. Eh, doar ca... arata foarte deprimata. Exista un singur termen de comparatie. La fel de deprimata ca tine. Dar imagini nu-ti arat. Ma indoiesc ca vrei sa le vezi. - Ba vreau. Tu oi fi vrand, dar eu nu vreau sa ti le arat. Acum taci din gura si multumeste-te cu cat ti-am spus. Nu ma fa sa recit Catelus cu parul cret. M-am strambat la auzul numelui acelei poezii blestemate. De unde o stia Alice oricum? Acum, nu ma enerva si hai la vanatoare, mai gandi ea inainte de a o lua la fuga inainte. Am urmat-o de aproape, atat de repede incat nu lasam urme in zapada. Macar acum Alice nu recita Catelus cu... ma rog, ci facea inventarul tuturor hainelor din garderoba ei. Asta avea sa dureze ceva timp.

Dar nu ma concentram deloc pe unde mergem sau la gandurile ei. Ma gandeam la cuvintele lui Alice. Bella imi duce dorul al fel de mult cum il duc eu. Desi stiam ca nu poate sa ma iubeasca la fel de mult cum o iubesc eu, si in loc sa-mi para foarte, foarte rau ca ii provocam atata durere, ceea ce imi parea pe de-o parte, ma simteam... bine in legatura cu asta. Ca Bella inca nu avea pe altcineva. Ca inca ma iubea, ca ma voia inapoi. In secunda aceea, am simtit un val de durere agonizanta mai insuportabila decat toate durerile insuportabile de pana acum. Aveam nevoie sa ma intorc si s-o alin... - Edward!! Alice se oprise brusc, privindu-ma cu un amestec de teama si bucurie. Am urmarit socat odata cu ea o viziune cu mine fugind spre Forks. Era tot ce voiam. Sa ma intorc. Si daca tot era in viitor... viitorul trebuie sa se intample, nu? Dar m-am controlat, repetandu-mi in cap toata chestia cu siguranta Bellei. - Wow. Nu mi-am dat seama ca eram asa de aproape, am murmurat. - Sa stii ca mie nu mi-ar fi parut rau totusi, ofta ea in timp ce viziunea se schimba, acum aratandu-ma pe mine si Alice vanand. - Oricum, nu cred ca m-as fi dus. Probabil m-as fi oprit pe undeva in Seattle si m-as fi intors aici, am spus in timp ce ne continuam goana in pustiul alb. - Nu stii niciodata, se auzi vocea lui Alice, pe cand oprea langa o padurice facand o mica groapa in zapada. Se intoarse spre mine, cu ingrijorare in ochii ei aurii, rezultat al alegerii noastre... M-am scuturat de gandurile astea, inainte sa ma adancesc in meditatii despre alegeri si sa cad fara speranta de intoarcere in abisul intunecat al ochilor unei anumite persoane care imi era prezenta in minte mereu. Acum, Alice, la treaba gandi sora mea pentru sine. Lua mirosul unui urs si nu dupa mult timp, il gasi si il ataca. Eu am stat pe margine si am privit. Vanasem alaltaieri. Dar imaginea lui Alice... omorand animalul ma cutremura. Desi o mai vazusem pe Alice vanand de un milion de ori.

Imagini de la ziua Bellei mi se perindau in minte, cum s-a taiat, mirosul, cum am aparat-o de un monstru... Am tresarit, cuvantul izbindu-ma cu putere. Monstru. Asta era si Alice, asta eram si eu si Jasper. Si nu puteam face nimic sa schimbam asta. Si asa, ma intrebam cum a iubit Bella un monstru. Era ceva atat de impotriva firii, nu puteam intelege. De ce ma iubea? Daca mi-ar fi pus intrebarea asta cineva mie, as fi raspuns ca o iubesc din cauza ca este frumoasa, buna, extraordinara, perfecta... - Ok, cred ca m-am saturat, zambi Alice trezindu-ma. Emmet o sa crape de nervi cand o sa afle ca am gasit un urs asa de mare si frumos. - Am gasit si eu unul. - La fel de suculent? ma tachina ea. - Pe-aproape, am raspuns oftand. Toate discutiile astea... liceul, activitatile noastre... Imi pareau acum fara nici un rost. Pierdere de timp. Nu ma puteam bucura de nimic. Si cum nu-mi place sa te mint Edward, asta este evident din cauza ca Bella nu este cu tine. Stiu. Atunci de ce o faci pe prostul? - Ce ai spus? - Am spus ceva? am intrebat mirat. - Ceva cu prost... spuse Alice, asezandu-se pe trunchiul copacului langa mine si privindu-ma patrunzator. Oups. Vorbisem cu voce tare? Ok. Trebuie sa termin cu vorbitul cu mine insumi. Desi ma ajuta, ma simt de parca am pe cineva care ma intelege, am sa termin cu chestia asta ciudata. Acum inteleg de ce oamenii o fac destul de des. - Deci? spuse Alice, ridicand o spranceana. - Nimic. - Dar... Am ridicat o mana. - Nu insista. Nu ma fa sa recit Catelus cu parul cret, am incercat sa zambesc, imitandu-i tonul mental. Ea se stramba. - Nici macar nu stii poezia. Fu randul meu sa ma stramb.

Alice se ridica si spuse: - Cred ca ar fi timpul sa ne intoarcem. Eu am de impachetat caci ne mutam maine in noua noastra casa. Si plus ca trebuie sa redecorez casa impreuna cu Rose, totul intr-o noapte, incerca Alice sa para enervata si obosita, dar nu era nevoie sa citesc ganduri ca sa-mi dau seama cat de incantata era. - Noroc, i-am spus in timp ce fugeam spre casa. Ea zambi. Cand am intrat, toti erau la activitatile lor obisnuite. Tanya, Kate si Irina erau cu Rosalie in fata computerului. Alice se repezi spre ele, deschizand folderul cu designuri si lasandu-le sa admire si apoi fugind pe scari ca sa impacheteze. Si daca trebuie sa joc un rol de vampir normal, trebuie, nu? Da, trebuie, m-am gandit in timp ce ma asezam in fata unui pian micut, negru. Mi-am plimbat mana pe clape. Era bine acordat, iar sunetele frumoase parca ma trezira. Imi era dor de muzica. Dar cand degetele mi se plimbara singure pe clapele de fildes, interpretand Cantecul de leagan dedicat Bellei, toata casa deveni tacuta. I se potrivea atat de bine acest cantec, atat de dulce si bland, frumos... Notele usoare parca mi-o conturau in minte trasatura cu trasatura. Parca o vedeam langa mine si-mi doream sa intind mana dupa a ei, dar stiam ca nu era decat o iluzie... Dar durerea ma strapunse mai tare ca inainte la sfarsitul melodiei. Un sfarsit atat de previzibil. Trist. Asa trebuia sa se termine totul. Nu a fost sa fie. Pentru mine, fiind sfarsitul lumii. Cantecul atat de familiar imi invadase mintea, aducand valuri de amintiri despre Bella dormind... in bratele mele. Caldura ei. Am simtit cum suspinele incercau sa evadeze si am intepenit pe scaun, oprindu-ma din cantat. Privind in gol. Traind in gol. Simtindu-ma gol. Inainte ca familia mea sa reactioneze, am sarit de pe taburet si am tasnit afara, pe geamul deschis. Fugind, alergand fara tinta, cat de repede puteam. Dar acum nu ma inconjura ceata verde a padurii. Ma inconjura un alb imaculat. Dar nu conta. Tot ce conta era sa scap numai...

Fugind. Evadand... din durerea agonizanta. Dar soarele rasarea de acum. Trecusera cateva ore. M-am oprit si am privit curcubeiele colorate aruncate de pielea mea pe zapada si am marait salbatic. Daca as fi aruncat pur si simplu o umbra pe pamant, daca nu as fi fost un monstru... M-am lasat sa cad pe patura moale si rece, plangand fara lacrimi.

Capitolul 7 – Viziuni Left alone with empty hands Losing you is more than i can stand, i can't mend Close my eyes, and made a wish To lose myself so I'll forget about you it's no use Swore to never ever leave you To never let you out of my hands Nothing here could ever change this A promise til the living end I swore i'd never stray from you Broken bones, broken in half I've come too far to start again But I'm trying, I am trying I'm sick of this , I'm sick of hurt Shame is such a dirty word I'm trying, I'm still trying

Swore to never leave you To never let you out of my hands Nothing here could ever change this A promise til the living end I never meant to be a liar The shame is cutting into my skin I'd rather die on my feet Than live here on my knees again I swore I'd never stray from you Swore I'd never stray from you...

- Edward! Pentru numele lui Dumnezeu, scoate naibii castile alea si asculta! Vocea ascutita a lui Alice aproape imi sparse timpanele.Nu ma indoiesc ca s-a auzit din casa noastra noua pana la cea a clanului Denali. - Ce este, Alice? am spus incet, fara sa deschid ochii si fara sa-mi schimb pozitia. Dar la auzul maraiturii lui Alice am pus pauza la Stray de The Exies, o melodie care mi se potrivea atat de bine. - Voiam sa te anunt ca mergi cu mine la vanatoare in seara asta. Nu ai dreptul la protest, este o hotarare deja luata.Nu ai mai vanat de o luna si ceva, iar de fiecare data ne spui ca te duci la vanatoare, dar cand te intorci ochii iti sunt la fel de negri ca inainte. Am deschis ochii surprins. Lumina ma izbi, iar ochii ma usturau usor. Iar imaginea lui Alice cu o expresie nu prea vesela nu ajuta cu nimic. Era adevarat ca nu vanam. Imi spuneam hotarat ca de data asta voi vana, dar cand ajungeam in pustiul alb, singur si inconjurat de puritatea zapezii, durerea pe care incercam s-o ascund cat de cat evada si ma prabuseam pe patura rece si plangeam fara lacrimi... Crezusem ca durerea se va estompa cu trecerea timpului. Crezusem ca totusi timpul imi va vindeca ranile. Dar, ca de obicei, ma inselam. Cu fiecare secunda care trece, simt cum cate o parte din mine se rupe din fiinta mea si disperarea o macina si o calca in picioare la fel de ireversibil cum este si inima mea, sau, mai precis, bucatile ramase din ea. Am privit din nou dezorientat si confuz in jur. Uram sa ies din intunericul familiar in care chipul Bellei stralucea si ma mangaia ca un soare.

Cateodata am impresia ca traiesc intr-o lume paralela cu realitatea, un fir desprins dintr-un rau urias. Coexist intr-un Univers in care totul se invarte in jurul Bellei, mentinut de o permantenta disperare, si o lume in care toti sunt fericiti prin altii. Dragostea este ca un puzzle, piesele imbinandu-se si creand perfectiunea lumii pentru fiecare. Dar eu imi pierdusem piesa, iar lumea se scufundase intr-un intuneric fara margini. Lumea din care eu n-am sa mai fac parte niciodata, fericit si traind prin persoana iubita. Nu ma pot exclude din aceasta ecuatie, totusi. Eu traiesc prin Bella, dar nu sunt fericit. Gustasem raiul, gustasem fructul interzis, dar in povestea asta nu Dumnezeu il alunga pe Adam. Adam se condamna singur. In concluzie. traiesc in gol. Dar cred ca nu am folosit termenul potrivit. Rectifiv, exist. De trait am trait numai o data, cand eram cu Bella. Acum, pana si numele... Bellei durea acum, cand soarele apusese si totul isi pierduse importanta. De fapt, pe cine pacalesc. Totul doare. Totul imi aduce inevitabil aminte de ce am pierdut. Inca ma bantuie, ma chinuie durerea din ochii ei cand i-am spus ca... nu o mai iubesc, calmul ei... intrebari la care nu am sa am niciodata raspuns. Ma intreb cum Pamantul nu s-a prabusit de pe orbita la minciunile pe care nici nu stiu cum i le-am debitat. - Edward! Incearca sa fii atent putin! Mai iesi din lumea ta si exploreaza exteriorul! Stiu care este cauza, dar devine... foarte ingrijorator. Au trecut patru luni si ceva, dar tu inca te porti ca un mort viu! Alice era suparata rau. Avea o voce de soprana care-ti ranea urechile. Of, vreau sa fac ceva, sa-l ajut... Dar pur si simplu zace aici. A renuntat aproape la tot ce facea inainte. Nu mai canta la pian, nu mai citeste, ci pur si simplu sta si asculta muzica. Chiar nu este ceva imbucurator. Credeam toti ca isi va reveni daca il vom lasa in pace, dar devine si mai rau. Am oftat din nou. Mi-am dorit pentru a mia oara sa fi murit in 1918, atunci cand ar fi trebuit, necauzand atunci atata durere si bataie de cap celor pe care ii iubesc. Si mort viu oricum eram si inainte de asta. Strigoii, vampirii si zombi fac parte din categoria mortilor vii, nu? - Bine, vin cu tine la vanatoare.

Chiar imi parea rau ca le provocam atatea dureri de cap, dar nu puteam sa fac nimic. Si daca tot vorbeam de nimic, nu puteam sa spun nimic impotriva vanatorii de diseara. Am oftat a treia oara. Acum ca au trecut patru luni... probabil a trecut peste mine. Poate este fericita. Blestemata de viziune a lui Alice iesi din cutia in care o incuiasem si aproape ma facu sa marai. Gelozia se amesteca cu disperarea, iesind o mixtura foarte dureroasa, destul de arzatoare ca sa-mi faca inima sa-mi sara din piept, sau bucatile ei. Dar n-am putut sa nu ma mir. Trecuse o luna?! Nu simteam timpul trecand. Parca aluneca pe langa mine, nu constientizam schimbarile din jur sau nevoile mele. Cum spusese Alice, probabil era timpul sa fac un efort si sa mai bag putin control si in incercarea sa-mi revin, pe langa restul din el care era concentrat pe a nu ma duce la Bella si a-i cere iertare, o dorinta ce ma tortura tot timpul. Dar era greu sa ma trezesc din lumea mea. Nu. Nu lumea mea. Ci din fosta mea lume, caci eu traiam din amintiri. Ma hraneam cu amintiri de ea, cand durerea devenea mai acuta si simteam ca nu mai pot continua... - Bine, am spus in sfarsit, vazand ca Alice era pe punctul de a se isteriza din nou. Si mi-am luat castile care imi cazusera de pe canapea si am vrut sa mi le pun la urechi, dar Alice imi lua repede Ipodul repede si se infipse hotarata in fata mea. - Dami-le inapoi, Alice, am spus fara vlaga. Doar am fost de acord cu vanatoarea. - Nu asculti muzica. Tu vii cu mine in salon, o chestie care nai mai facut-o de ceva timp, ci stai inchis in camera ta ca intr-un mormant. Arata foarte decisa si autoritara. Ochii ei ma fixau cu insistenta, in timp ce se gandea ca ar trebui sa ma schimb. Purtasem hainele de doua zile. Dar deodata ma apuca repede de mana, si ma trase in jos pe scari. - Dar, dar... Inainte sa reusesc macar sa ma gandesc la o scuza buna ma aflam in sufragerie. M-am crispat cand am ajuns jos. Toti se ridicara de la activitatile lor, privindu-ma ca pe o fantoma. - Edward! exclama Esme, imbratisandu-ma.

Toti incepura sa ma salute si sa ma imbratiseze de parca un mort se sculase din mormant, sau de parca fusesem plecat o decada. Mort sunt, practic, dar camera mea... nu-i destul de groteasca ca sa sugereze un mormant. Nu am putut sa nu oberv cat de tristi aratau toti inainte de a intra... Emmet si Jasper jucau sah plictisiti, Carlisle isi sprijinea capul in maini in fata TV-ului langa o Esme distrasa. Rosalie se gandea, evident, la sine insasi. - Frate, ce zici de un meci de wrestling in seara asta? zambi Emmet larg. Nu ma simteam in stare de asa ceva. De fapt, nu ma simteam in stare de nimic inafara de suferinta. Era ciudat sa ma aflu aici, cu ei. - Nu, Edward merge cu mine la vanatoare, spuse Alice vesela. Deja m-am inscris pe lista de asteptari. Sper ca Alice nu l-a fortat prea tare... Oricum, eu i-am dat ideea de a-l supraveghea in timpul vanatorii. Edward ma ingrijoreaza atat de tare. Nu si-a revenit aproape deloc. A fost prima data cand am fost cheamt la scoala din cauza ca Edward pur si simplu nu raspunde la ore! Pierdut in ganduri, spun profesorii. Oricum... Deci Carlisle era Evil MasterMind in treaba asta, dar ultima parte ma uimi. L-au chemat la scoala din cauza ca nu eram atent?! Nici nu observasem. Hei, am o idee! gandi Alice tare si se repezi la mine. - Edward, hai sa jucam sah! spuse ea si ma tranti pe scaunul din fata mesei ca o hiperactiva ce e si se aseza si ea pe cel din fata mea. - Bine, m-am strambat eu si am inceput sa aranjez piesele, deja anticipand remiza ce urma. Ma rog, ce altceva putea sa iasa daca eu ii citeam intentiile in ganduri iar ea imi vedea miscarile in viitor, decat o remiza? Am ales negrele, ca ochii Bellei... - Eu le iau pe cele albe! tipa Alice oprindu-mi caderea intr-o mare de ganduri. Am inceput eu primul, fara sa ma gandesc prea bine. Eram absent, dar nu destul de absent ca sa renunt la demnitatea mea si sa ma dau batut. Dar in timp ce jocul avansa, am inceput sa ma implic si era cat pe ce sa-i iau lui Alice regina. La naiba! - Nu te pune niciodata cu clarvazatoarea, spuse Alice zambind.

- Nu te pune niciodata cu cititorul de ganduri, i-am intors-o ironic. Si daca tot era vorba de ganduri, Esme exulta de bucurie vazand ca imi uitasem partial durerea, iar ceilalti aveau ganduri la fel de incantate. Lasati-ma sa repet, de ce ma iubesc toti atat de mult? Atunci am realizat ca... - Jasper! - Oups... spuse el zambind larg, dar nu inceta sa ma calmeze. Nu pot suporta durerea care o simti tu, Edward. Am nevoie de putina pauza. Oricum, cred ca-ti face si tie bine, gandi el. Am dat din cap si am continuat jocul, facand tot felul de manevre pentru regina. Incercam sa nu ma hotarasc, dar Alice isi dadea seama si era in garda. Dar deodata am realizat ca Nebunul era in raza de actiune a Calului... - Ha! am spus trimfator si i-am luat Nebunul, punandu-l in partea mea de masa. Dar mi-am ridicat privirea spre ea, uimit ca pierduse. Alice incremenise cu expresia aceea „am o viziune nu ma deranjati ca va bat”. I-am ascultat gandurile curios de sa aflu ce era atat de important de o facuse sa piarda. Dar am incremenit asemenea ei. O femeie cu parul ca focul alerga cu o viteza uimitoare printr-o padure familiara, dintre copaci zarindu-se o casa... Viitorul lua alte forme, din ceata cristalizandu-se o alta imagine... Aceeasi femeie, cu o expresie furioasa, trece granita Statelor Unite... Am realizat uimit ca masa tremura, dar am realizat ca era din cauza mainilor mele care o zguduiau incontrolabil. Victoria fugea spre casa Bellei. Nu exista decat o singura explicatie. Voia s-o ucida pe Bella, astfel razbunandu-se pe mine. Nu-mi dadusem seama ca este atat de atasata de James, incat sa-si doreasca razbunare atat de tare. Banuisem ca va veni dupa mine, si nu ma ingrijorasem, dar... Daca o omora pe Bella ma omora pe mine. Nu exista o razbunare mai groaznica. Dar nu avea s-o aiba pe Bella decat peste cenusa mea. Dar uimirea si confuzia imi erau amplificate, cand ma gandeam la a doua viziune. Ce putea s-o faca pe Victoria sa se intoarca

inapoi, sa renunte? Dupa expresia pe care o avea in imagine, nu parea s-o fi facut de bunavoie. Dar cine ar fi putut sa-i stea impotriva? - Putem veni si noi? intreba Alice, dupa ce socul ii pali putin si avu o a doua viziune cu mine fugind spre... Texas? Chiar daca Victoria urma sa plece, eu trebuia sa ma asigur ca Bella este in siguranta. Dar disperarea se mari, pulsandu-mi prin minte, amestecata cu un vechi sentiment, dar mult mai puternic. Vina. Era vina mea. Pentru a mia oara, este vina mea ca un vampir sadic o cauta ca sa-i faca rau. Voia s-o raneasca pentru ca o iubesc. Cate nenorociri ii va mai aduce Bellei dragostea mea? Simteam ca ma rup in bucati, suspine salbatice incercau sa iasa, caci realizam din nou cate prostii facusem... De ce naiba nam plecat cand trebuia? Inainte sa-i complic viata si s-o pun in pericol... - Hei! Alice astepta un raspuns, dar am stiut ca vazuse care era decizia mea. Eu sunt motivul problemei, eu voi rezolva problema. Pot s ma descurc cu Victoria singur. - Ne spune si noua cineva despre ce naiba este vorba? intreba Emmet enervat. Ura cand eu si Alice aveam conversatii private - Am vazut-o pe Victoria ducandu-se dupa Bella, dar apoi am avut o alta viziune in care ea renuntase si se intorcea, spuse Alice simplu. Nici daca ar fi aruncat o bomba atomica, sau daca ar fi spus ca uraste shoppingul nu i-ar fi socat mai rau. Am lasat-o sa se lupte cu intrebarile celorlalti si m-am strecurat in camera mea, aruncandu-mi Ipodul in sfrasit recuperat si cateva haine intr-o valiza. Este o parte buna in a fi vampir totusi. Nu ai nevoie de pachete nesfarsite de mancare, hrana noastra se gaseste oriunde... este o padure sau gradina zoologica, desigur. Cand am coborat jos, stiam ca nu va fi usor. - Edward, nu te putem lasa sa te duci singur, pleda Esme. - O sa am si eu putina distractie, ia-ma si pe mine, te rooog, spunea Emmet.

- Fiule, este periculos. Ai nevoie de noi, argumenta Carlisle. - Frate, n-am sa te las la nevoie, vreau sa ajut, spuse si Jasper. - M-am saturat sa stau degeaba, vreau sa fac si eu ceva pentru tine, spunea Rosalie, privind jenata in jos. - Edward, de mine ai nevoie. Ai nevoie de viziunile mele, spunea Alice. - Va rog, liniste! am spus enervat. Ma duc singur si nu puteti face nimic sa ma opriti. Nu primesc argumente sau alte incercari de convingere. Stiam ca ii ranisem, dar nu era alt mod de ai face sa accepte. Tacura toti, in timp ce eu imi doream cu disperare sa intru in pamant. - Imi pare rau pentru asta, am murmurat. Dadura din cap. - Atunci... banuiesc ca ne vedem mai tarziu atunci... spuse Emmet nelinistit, imbratisandu-ma. Noroc, frate. - O sa-mi fie dor de tine, Edward sopri Esme in timp ce ma imbratisa. Jasper, Rosalie si Carlisle imi urara noroc, luandu-si tristi ramasbun. M-am intors s-o infrunt pe Alice. Nu arata atat de suparata cum ma asteptasem. - Edward, ams a te sun cand am vreo viziune, spuse ea incet. Nu-i placea faptul ca ii respingeam pe toti, ca o refuzam si pe ea. Se simtea... ranita ca nu-i acordam incredere. - Am incredere in tine Alice, i-am spus imbratisand-o. E doar ca este vina mea in toata treaba – m-am crispat – si nu vreau ca sa fie si altii raniti in caz de se intampla ceva... Texas. Acolo sa cauti prima data, gandi ea oftand. - Mersi, i-am spus zambind. Carlisle ma privea ingrijorat. - Fiule, ne suni daca ai nevoie de ajutor, spuse el. - Cu siguranta. Le-am mai facut odata cu mana dupa ce am iesit din casa si am luat-o la fuga spre Texas... O sa-mi fie dor de pustiul asta, chiar daca era atat de trist in ultima vreme... gandea Emmet. Oh dragul meu fiu. Ce n-as da sa fii si tu fericit, gandea Esme. Si cand ma gandesc ca, orice spune el, este tot vina mea. Jasper inca se credea responsabil pentru ceea ce induram. Dar atunci ma izbira toate deodata.

Durere, furie, disperare, vina. Am realizat ca Jasper ma calmase in tot timpul acesta, dar eu nu ii dadusem atentie. M-am oprit daramand un copac, si m-am ghemuit jos, ca o minge, incercand sa lupt... Sa lupt cu dorinta care ma chinuie tot timpul, dar care o ingropam si nu voiam sub niciun chip s-o recunosc. Voiam cu disperare sa ma intorc la Bella. Daca tot urma s-o protejez, va trebui sa ma duc la ea, nu? Sa o astept pe Victoria pe langa casa. Scuza perfecta se contura... Stii ca nu este asa. E mai bine daca o prinzi din timp, inceteaza cu scuzele! Edward, esti cel mai patetic! Simteam mereu o forta magnetica ce ma tragea spre ea. Eram intr-un fel conectati unul cu altul, si imi doream atat de tare s-o tin in brate, s-o simt langa mine... Dar ea este fericita fara mine. Va fi fericita fara mine. Va avea pe altcineva care sa o tina in brate si s-o aline. Viziunea blestemata cu ea si inca cineva, ma facu sa marai incontrolat. Il urasc! O iubesc! Vreau sa fie totul simplu! Simteam cum explodez, nu intelegeam cum puteam simti atata... agonie. Suspinele ieseau intretaiate, si am realizat ca sparsesem stanca de langa mine. Cu o sfortare supraom...vampireasca, m-am ridicat si am continuat goana. Ma simteam mult mai bine asa, ghemuit. Puteam sa tin golul din piept sub control, iar nu parea ca rup in bucati, dizolvandu-ma in nefiinta care insemna iad, fara Bella. Macar acum aveam un scop nobil. Ma simteam mai bine acum, dupa ce lasasem totul sa iasa. Ca atunci cand eram in camera mea, dupa prima zi de scoala, durerea se ameliorase putin. In timp ce ceata dansa in jurul meu, am lasat un oftat. Ei bine Bella, totdeauna ziceai ca sunt bun la orice. Sa vedem cat sunt de bun la urmarit. by Andru Ok. M-ati convins sa scriu mai departe. Sper sa va placa si scuzati-ma ca a durat atata timp. Mama si tata ma calca pe nervi cu temele pe vacanta care oricum nu am sa le fac:P:P... Scuzati-mi greselile de scriere.