Latinitatesidacism

Latinitate si dacism Studiu de caz

Cuprins

1. Introducere 2. Contextul istoric si dovezi ale latinitatii 3. Etapele folmarii limbii romane 4. Definirea termenilor substrat si adstrat 5. Reflectarea temei de „Latinitate si dacism” in literatura,cinematografie si in alte domenii ale artei 6. Concluzii 7. Bibliografie

Introducere

Pentru o mai buna intelegere a temei de „Latinitate si dacism” este necesara delimitarea conceptelor ce compun titlul studiului de caz.Astfel obtinem daua definitii: Prima definitie este cea a latinismului care se enunta astfel: LATINÍSM s. n. 1. cuvânt, construcție împrumutate din latină și neintegrate încă. 2. curent în lingvistica și filologia română din sec. XIX, care, continuând ideile fruntașilor școlii Ardelene, din dorința de a demonstra multilateral, împotriva teoriilor false și tendențioase, latinitatea poporului român și a limbii sale, a ajuns la unele exagerări pe linia latinizării forțate a limbii; curentul latinist. (< fr. latinisme ) Iar cea de-a doua definitie este a dacismului: DACÍSM s.n. 1. (Livr.) Caracter specific dacilor. 2. Element lexical din limba dacilor. – Dac + suf. –ism Odata definite cele doua concepte putem porni in explicarea conceptului de „Latinitate si dacism”.

Incursiune în istoria şi civilizaţia Romei antice

Conform legendei, Roma a fost construită de Romulus în anul 753 î.Hr. Se spune că Romulus şi Remus au fost răpiţi de lângă mama lor şi lăsaţi lângă râul Tibru, să moară de foame. I-a găsit o lupoaică şi i-a îngrijit până s-au făcut mari. Marte, zeul războiului şi tatăl lor, le-a poruncit să construiască o cetate pe cele şapte coline de lângă râul Tibru. În timp ce Romulus trăgea prima brazdă pentru a delimita viitoarea aşezare, Remus râdea de el. Acest fapt i-a atras moartea. Rămas singur, Romulus a ridică cetatea pe care o numeşte Roma şi domneşte peste supuşii săi vreme de 30 de ani. Oraşele romane erau numite urbe. Aveau magazine şi pieţe, de unde locuitorii Romei puteau cumpăra legume, fructe, carne, ulei. Dacă centrul vieţii unui oraş grecesc era agora, cel al unui oraş roman era forumul. La un capăt al forumului se afla basilica, locul unde se întâlneau cei care făceau legile. Romanii bogaţi aveau case frumoase, numite villa, cu grădini mari, chiar cu baie şi încălzire centrală. Cei săraci locuiau cu chirie în case mai mici sau în clădiri cu mai multe etaje, asemănătoare blocurilor de astăzi. Pentru că erau cele mai înalte clădiri de pe stradă, blocurile erau numite insulae

De frica incendiilor, nu toate casele aveau bucătării; într-o bucătărie se aflau: plita pentru gătit, cu un burlan pentru eliminarea fumului, amfore cu apă, cu ulei, farfurii pentru servitul mesei, vase pentru gătit, mirodenii. Cei care nu aveau bucătării puteau cumpăra mâncare

caldă de la bucătăriile publice. Apa proaspătă era problemă foarte importantă a oraşelor, întrucât se ştia că apa murdară aduce boli. Pentru transportul apei, romanii au construit apeducte, canale amplasate pe pante înalte, pentru ca apa să curgă de-a lungul lor şi să ajungă în oraş. Romanii erau foarte atenţi şi cu igiena corpului lor şi de aceea au construit băi publice: terme, în care aveau acces toţi cetăţenii. Vizita la baia publică nu avea numai scopul igienei, ci şi pe acela al întâlnirilor cu prietenii sau scopul discuţiilor de afaceri. Romanii au inventat încălzirea centrală la băile publice şi la case. Aceasta se făcea cu ajutorul unor spaţii lăsate între pereţii dubli sau sub pardoseală, prin care circula aer cald ( produs în cuptoare subterane, în care sclavii întreţineau permanent focul).

Apeduct

roman Terme romane

Îmbrăcămintea romanilor era formată din următoarele piese: bărbaţii purtau o tunică şi o togă (bucată de pânză colorată, înfăşurată pe corp). Femeile aveau rochii numite stole şi şaluri fine peste coafurile complicate, în care îşi prindeau ace şi piepteni frumos împodobiţi. Dacă nu aveau suficient păr pentru a realiza aceste coafuri, femeile purtau peruci din păr natural. Era la modă să îşi pudreze faţa şi să-şi fardeze ochii. Bijuteriile mari, semn al bogăţiei, erau

foarte căutate, chiar dacă erau greu de purtat. Multe dintre ele se foloseau pentru a prinde faldurile bogate ale tunicilor şi togilor. În caz de război, soldaţii trebuiau să se deplaseze repede dintr-o parte de Imperiu în alta, aşa că Imperiul era împânzit de drumuri drepte, pietruite,pe care se putea circula uşor. Se călătorea cu calul,cu căruţe trase de boi sau pe jos. Imperiul Roman a ajuns aşa de mare şi a rezistat atât de mult datorită armatei sale foarte bine antrenate,formată din locuitori din toate regiunile cucerite. Soldaţii, puternici şi rezistenţi, erau bine instruiţi să apere Roma, putând mărşălui 30 de km pe zi. Armele soldatului erau o sabie scurtă pentru lupta de aproape şi o suliţă, numită pilum. Purtau armură făcută din plăci de metal suprapuse şi un coif pe cap. De asemenea, aveau un scut curbat, care le apăra corpul de armele duşmanilor. Romanii au preluat sistemul de educaţie grecesc. În şcolile romane, micuţii familiilor bogate învăţau poezia, matematica, gramatica, istoria, latina şi greaca. Anul şcolar începea pe 24 martie, după sărbătoarea dedicată zeiţei Minerva ocrotitoarea şcolii şi a copiilor. Copiii romani începeau orele înainte de răsăritul soarelui şi mergeau la şcoală cu lumânarea. La prânz, aveau o pauză în care mâncau şi se odihneau, după care orele continuau până târziu. Pentru a învăţa să scrie, foloseau un stylex, un instrument din lemn sau din bronz ascuţit la un capăt, cu care scriau pe o tăbliţă de ceară. Ştergeau tăbliţa netezind cu capătul opus al stylex-ului.

Principalii zei ai romanilor au fost: Jupiter- zeul luminii şi al fenomenelor cereşti; Iuno soţia credincioasă a lui Jupiter, simbolizând zeiţa lunii. Ca zeiţă a lunii ea s-a contopit cu Diana, zeiţa vânătorii. Este cunoscută cu atributele protectoare a logodnicilor, călăuză a mireselor la

casa logodnicului. Vesta cea mai frumoasă zeiţă romană, luminoasă şi curată ca flacăra focului; proteja semănăturile şi era simbolul maternităţii. Vulcanus era zeul trăsnetului şi al soarelui arzător, apoi a devenit zeul focului devastator, iar în cele din urmă, zeul focului dătător de viaţă. Saturn patrona belşugul, bogăţia, abundenţa, era propagatorul viţei de vie şi îngăşătorul ogoarelor. Minerva, zeiţă cunoscută şi la etrusci şi la greci, era patroana înţelepciunii, a artelor şi a meşteşugurilor de tot felul. Mercurius este zeul comerţului şi al comercianţilor, patron al câştigurilor dobândite din schimburile negustoreşti. Avea ca pasăre sfântă cocoşul iar în reprezentări era cu o pungă în mână. Faunus este zeitatea animalelor pădurii, proteja oamenii împotriva lupilor şi din această cauză purta şi numele de Lupercus. Zeiţa Vesta

Zeul Jupiter şi zeiţa Iuno Zeiţa Diana

Prin lumea dacilor

În urmă cu 4000 de ani, teritoriul ţării noastre era locuit de către daci. Dacii făceau parte din neamul tracilor, popor care s-a aşezat în Peninsula Balcanică. Aşezaţi la nord de Dunăre, locuitorii acestui teritoriu, au fost numiţi de către greci "geţi", iar de către romani "daci".Strămoşii noştri trăiau organizaţi în triburi, fiecare trib fiind condus de către o căpetenie militară. Purtau pantaloni lungi înnodaţi la glazne, tunică scurtă, cu mâneci, şi aveau capul acoperit cu o căciulă conică. Femeile îmbrăcau o cămaşă plisată la gât şi pe piept, cu mâneci scurte.

Dacii erau înarmaţi cu săbii mari, încovoiate (sica), securi, lănci, arcuri cu săgeţi şi scuturi. Steagul lor era din metal şi reprezenta un cap de lup cu gura deschisă. Erau viteji, nu se temeau de moarte, iar când plecau la război beau apă din Dunăre, pe care o socoteau sfântă. Societatea dacilor era împărţită în grupe de oameni, în funcţie de avere. Nobilii, numiţi tarabostes sau pileati (deoarece purtau căciulă din blană de miel), erau cei mai bogaţi din rândul acestora fiind aleşi regii, comandanţii militari şi preoţii. Venind din rândul nobililor, doar preoţii aveau dreptul de a se ocupa de ştiinţă: astronomia, medicina, interpretarea semnelor cereşti, etc. Marele preot juca un rol foarte important, fiind omul cel mai ascultat de rege. După moartea regelui, marele preot putea prelua tronul.

O altă categorie de oameni o formau comatii (pletoşii), oameni liberi, de rând. Ei erau ţărani, păstori, meşteşugari şi negustori. Locuinţele dacilor erau ridicate din materiale de construcţii aflate la îndemână: lemn, piatră, argilă. Casele celor mai săraci erau simple colibe făcute din împletituri de nuiele lipite cu lut, cu acoperişul de stuf. Casele celor bogaţi aveau fundaţii din piatră şi mai multe încăperi. Dacii îşi construiau cetăţi fortificate, în care erau ridicate sanctuare destinate ceremoniilor religioase. Cetăţile de tip dava erau centre politice, religioase şi meşteşugăreşti ale nobilimii dace, având în jurul lor un teritoriu în care se găseau sate. Dacii erau politeişti, crezând în existenţa mai multor divinităţi. Principala divinitate era Zamolxes, "Zeul nemuririi". Ei credeau în nemurirea sufletului, văzând moartea ca o simplă schimbare de ţară. În credinţa lor, după moarte, dacii urmau să ajungă pe tărâmul lui Zamolxes. După ce romanii au reuşit să îşi extindă imperiul până la Dunăre, la graniţa cu dacii, conflictele dintre cele două popoare au devenit inevitabile. Dorind să pună capăt pericolului reprezentat de daci, împăratul roman Domiţian a organizat două campanii militare în Dacia în anii 87 şi 88 d. Hr. În urma păcii din 89, Dacia devine un regat clientelar Romei.

Războaiele daco - romane. Procesul de romanizare

Odată cu urcarea pe tron a împăratului Traian, acesta a dorit să cucerească Dacia, purtând două războaie împotriva dacilor, între anii 101 -102 şi 105-106. Fiind în fruntea celei mai

puternice armate din lume din acea vreme, Traian îl înfrânge pe regele dacilor Decebal în anul 106., reuşind să cucerească Dacia. Astfel Dacia devine o provincie a Imperiului Roman, locuitorii săi fiind supuşi procesului de romanizare. Traian

Decebal

Columna lui

Traian

A fost împărat al Romei

În anul 87 d.Hr., în momentul

între anii 98- 117, numele

în care romanii au atacat Dacia,

complet: Marcus Ulpius

Decebal (87-106 d.Hr.) devine

Nerva Traianus,s-a născut

rege al dacilor şi reuşeşte să

la data de 18.IX.53 şi a

facă din poporul său o mare putere.

decedat la 9.VIII.117 d.Hr.

După înfrângerea definitivă a dacilor

Tatăl: Marcus Ulpius Traianus

în anul 106 d.Hr.,Decebal s-a sinucis

Mama: Morcia

pentru a evita umilinţa captivităţii. Scena de pe Columna lui Traian

Armata romană a ocupat o mare parte din Dacia, care a fost transformată în provincie a Imperiului. Au fost instalate legiuni de soldaţi şi s-au aşezat în Dacia negustori, meseriaşi, agricultori, etc. din diverse părţi ale Imperiului Roman. Ei au adus în Dacia felul de viaţă al

romanilor, civilizaţia şi cultura acestora. Fiind ţară bogată, Dacia a prosperat, pentru romani ea era într-o vreme "Dacia cea fericită", Dacia felix, cum i s-a spus în latineşte. Geto-dacii s-au deprins încetul cu încetul cu instituţiile, cu civilizaţia şi cultura romană, împletind-o cu propria lor cultură şi civilizaţie. Însuşirea limbii latine a durat în jur de 100150 de ani, peste 2600 de inscripţii scrise în latineşte şi descoperite pe teritoriul ţării noastre atestă acest fenomen.

Mai întâi au învăţat latineşte numai cei care aveau mare nevoie să se înţeleagă cu administraţia romană, cu ofiţerii sau cu soldaţii romani, cu negustorii, cu antreprenorii de lucrări publice; apoi, pe măsură ce munceau alături de romani, învăţau latineşte tot mai mulţi băştinaşi. O bună bucată de vreme s-au folosit două limbi: geto- daca şi latina apoi în decurs de 2-3 generaţii, geto-dacii au vorbit din ce în ce mai des latina populară.

Latinitate şi dacism în operele cărturarilor

Latinitatea şi dacismul sunt concepte care desemnează două curente de idei ce au străbatut cultura şi literatura română de-a lungul tipului. Ideea de latinitate începe să fie afirmată de generaţia cronicarilor din secolele al XVI-lea -al XVIII-lea (Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce), apoi de stolnicul Constantin Cantacuzino şi de Dimitrie Cantemir, atingând apogeul prin reprezentanţii Şcolii Ardelene (Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior). Alături de idei valoroase precum unitatea şi continuita românilor, ei promovează şi evidente exagerări cum ar fi originea pur romană a poporului şi a limbii române, înlăturarea din limbă a

tuturor elementelor nelatine (purismul).Împotriva acestor exagerări se vor situa, în primul rând, reprezentanţii Junimii ( în special Titu Maiorescu).

Printre sutele de sciitori romani ,si nu numai,care au incercat sa reflecte tema de „Latinitate si dacism” in operele lor se numara si Mihai Eminescu,cea mai semnificativa opera de acest gen fiind poezia „Rugaciunea unui dac”,dar si Mihail Sadoveanu in „Creanga de aur”. Mihai Eminescu Mihai Eminescu descrie o lume primordiala, incipienta, construita prin negatii succesive, in care insusi timpul nu si-a facut simtita prezenta, in forma cea mai simpla bazata pe enumeratia notiunilor de "azi", "mane", "ieri". Dacul, cel ce rosteste acest lung discurs liric este imortalizat din dorinta extrema de autodistrugere a fiintei umane: "Si el imi dete ochii sa vad lumina zilei,/ Si inima-mi implut-au cu farmecele milei,/ in vuietul de vanturi auzit-am al lui mers/ Si-n glas purtat de cantec simtii duiosu-i viers,/ Si tot pe langa-acestea cersesc inc-un adaos:/ Sa-ngaduie intrarea-mi in vecinicul repaos!..." Nemurirea fiintei create de zeu nu poate fi suportata de dac,acesta avand inca nostalgia existentei trecatoare si durerea de a fi supus chinurilor fiintei materiale , aspirand la propria-i distrugere, din dorinta de anihilare a insesi creatiei; el neaga viata si vuietul continuu al durerilor: "Strain si far de lege de voi muri - atunce/ Nevrednicu-mi cadavru in ulita l-arunce,/ S-aceluia, Parinte, sa-i dai coroana scumpa,/ Ce-o sa asmute canii, ca inima-mi s-o rumpa,/ Iar celui ce cu pietre ma va izbi in fata,/ indura-te, stapane, si da-i pe veci viata!" Mihail Sadoveanu Romanul lui Sadoveanu cu cele mai profunde semnificatii mitice este "Creanga de aur" (1933), un roman ce prezinta episoade din istoria Bizantului si in care este prezentata vremea arhaica a magilor care continua initierea in tainele lumii. Personajele lui Sadoveanu sunt tipice pentru constructia unui spatiu arhaic, a unei "lumi dincolo de lume": tarani, pescari, padurari, vanatori, haiduci, lotri, morari etc. Toate aceste personaje se retrag in fata amenintarii civilizatiei, incearca sa-i supravietuiasca si sa pastreze vechile norme de convietuire,dar in acelasi timp au un profund sentiment de nemulţumire, generat de nevioa de libertate. În acest sens, descoperim tendinţa de retragere în trecut. Incercand sa intelegem care este mesajul transmis de Mihai Eminescu si Mihail Sadoveanu prin intermediul a doua opere atat de diferirite,dar,in acelasi timp,atat de asemanatoare,ajungem cu usurinta la concluzia ca oamenii de demult se temeau de civilizatie

Reflectarea in cinematografie

Cinematografia romaneasca mai ales cea de dinainte de 1989 abunda de filme cu teme istorice. Dacii,Burebista si Columna fac parte din categoria filmelor realiste si bine documentate din punct de vedere istoric, filme care pun in lumina procesul de formare a poporului roman,cu toate ca mai intalnim si marca regimului comunist din perioada de varf a cinematografiei romanesti,perioada in care aceasta nu era privita ca o arta, ci,mai degraba,ca un instrument de influentare ideologica. Columna este un film produs in 1968. Poate spre surprinderea multora, regizorul nu este conform traditiei Sergiu Nicolaescu ci Mircea Dragan, iar scenariul a fost scris de Titus Popovici. Acesta este si filmul propus de Romania pentru Oscar la categoria ‘’Cel mai bun film strain’’ in 1969. Dacii este un film istoric, în regia lui Sergiu Nicolaescu, realizat în 1967 de Studioul Bucureşti în colaborare cu Franco London Film (Franţa). Acţiunea filmului se petrece în preajma anului 88 d.Hr, când Domiţian, împăratul roman din aceea vreme, a încercat să cucerească Dacia. Burebista este deasemenea un film istoric,in regia lui Gheorghe Vitanidis,realizat in anul 1980 de Studioul Cinematografic Bucuresti,pe scenariul lui Mihnea Gheorghiu.

Latinitatea si dacismul in domeniul Artei

Dacii dispuneau de o bogată cultură spirituală, cunoşteau scrisul, folosind la început alfabetul elen, iar apoi pe cel latin. La un înalt grad de dezvoltare ajunsese ceramica şi toreutica. Ornamentica daco-getă se afla sub tendinţa evitării reliefului, şi a obţinerii efectelor cromatice de lumină prin procedee decorative, iar baterea monezilor cunoaşte o tehnica avansată şi variată. În sfârşit, serbările şi ceremoniile relevă diverse forme de artă ce cumulează procedee teatrale, muzicale şi coregrafice. Afirmarea artei dacilor a avut loc în condiţiile unui susţinut proces de interferenţă dezvoltat armonios intre popoarele antice care s-au întâlnit în această zonă geografică, aducându-şi fiecare, în felul său, aportul specific la progresul mijloacelor tehnice de expresie. Contactul cu cimerienii, ilirii. sciţii, celţii, odryşii, bastarnii, agatîrşii şi îndeosebi cu lumea elenă, stăpânitoarea cetăţilor Pontului Euxin, a favorizat un larg schimb de valori, determinându-se împrumuturi de bunuri culturale. Acelaşi proces are loc şi între cultura dacă şi cea a romanilor, exercitând o influenţă activă asupra configuraţiei manifestărilor artistice autohtone. Schimburile permanente de valori au fost de natură să aducă un suflu înnoitor asupra stratului existent, prefigurând valenţe inedite, generalizatoare. Problema devine infinit mai complexă în determinarea raportului dintre marea arie culturală a tracilor şi cea a dacilor.

ETAPELE DE FORMARE A LIMBII ROMANE

Tara si locuitorii

In timpul raspandirii lor maxime catre apus si rasarit,cei mai indepartati stramosi ai românilor,dacii,se intindeau din apropierea zonelor de munte ale Austriei si Boemiei actuale,pana in stepele din nordul Marii Negre. Pamantul lor,cuprins intre doua stepe,Campia Panonica si cea de la nordul Marii Negre,isi avea centrul in cetatea de munti a Transilvaniei. Din proroistorie si pana astazi,de cate ori poporul din Carpati si-a constituit un stat propriu,care a putut ajunge la deplina sa intocmire,acel stat a cuprins la mijloc samburele Transilvaniei si a avut o forma aproape rotunda. Neamul romanesc insusi s-a raspandit in acelasi fel,dupa cum se vede din forma pe care o are astazi masa romanitatii orientale. Etnogeneza românilor este una din cele mai importante probleme ale istoriei noastre naţionale. Ea a atras nu numai atenţia istoricilor români ci şi străini. Componentele principale ale etnogenezei românilor, în procesul de constituire a poporului român pot fi evidenţiate in componentele lui fundamentale. Substratul (Elemente pătrunse într-o limbă din limba populației autohtone care a adoptat-o, părăsindu-și limba proprie în urma unei cuceriri, a unei migrațiuni sau a unei colonizări. – Din fr. substrat, lat. substratum.) îl prezintă tracii de nord, sau geto-dacii. Această ramură a marelui neam al tracilor, aflată timp îndelungat în contact cu civilizaţia antică (la început greacă, apoi romană), a creat o cultură originală, care a atins un înalt nivel de dezvoltare. Aceasta le-a permis getodacilor să creeze statul lor propriu. Al doilea component fundamental în etnogeneza românilor este elementul roman (sau stratul roman). Acest strat s-a suprapus celui geto-dac: la început, până la cucerirea Daciei de către Imperiul Roman (anul 106 d.Chr.) - numai în aspect economic şi cultural, iar după aceasta - s-a produs o sinteză etno-culturală dacoromână. Datorită prezenţei parţiale la nord de Dunăre şi influenţei centrelor romane de la sud de Dunăre, aprofundarea acestei sinteze a continuat şi după anul părăsirii Daciei de către legiunile romane (271-275). Ca urmare, a

continuat romanizarea dacilor liberi şi statornicirea în spaţiul vechii Dacii a unei populaţii latinofone. Acest proces s-a desăvârşit către secolul al Vl-lea, având drept rezultat formarea unei etnii şi a unei limbi romanice la nord şi sud de Dunăre: protoromânii (sau est-romanicii) cu o limbă comună (protoromână). Populaţia est-romanică a înfruntat valurile migrato-rilor - a goţilor, apoi a hunilor. În altă direcţie s-au dezvoltat relaţiile populaţiei est-romanice de la nordul Dunării cu slavii. Aici populaţia autohtonă era superioară numeric slavilor, ceea ce a dus cu timpul la asimilarea lor. Slavii au influenţat într-o anumită măsură etnogeneza românilor, alcătuind adstratul (Totalitatea elementelor dintr-o limbă străină care pătrund în cazul interferenței lingvistice și se adaugă unui idiom după constituirea lui, ca rezultat al unor influențe străine. [< fr. adstrat, cf. germ. Adstrat < lat. adstratus – așezat lângă].) procesului de desăvârşire în constituirea neamului românesc (secolele VI-IX). Slavii, fiind agricultori şi crescători de animale sedentari, au convieţuit mai îndelungat cu autohtonii, lăsând în limba română cuvinte de origine slavă (plug, prieten, drag, iubire etc.), care denotă multiple contacte umane. Rolul slavilor în etnogeneza românilor este asemănător cu cel al germanicilor în constituirea popoarelor vest — romanice (francezilor, italienilor, spaniolilor, portughezilor). Formarea limbii române. Formarea limbii române a parcurs aceleaşi etape ca şi formarea poporului român. O primă etapă a formării limbii române o constituie procesul de romanizare a geto-dacilor. Ca urmare, aceştia au preluat treptat limba latină vorbită (sau vulgară), în perioada de până în secolul al Vl-lea se generalizează pe întreg spaţiul istoric al Daciei şi Moesiei o limbă romanică unitară, numită de filologi limba protoromână comună. Din limba geto-dacilor după diferite opinii s-au păstrat în cea română 170-180 de cuvinte. Sub impactul migraţiei slavilor romanitatea nord şi sud-dunăreană estedivizată, iar din limba protoromână comună, care avea un caracter în linii generale de o limbă închegată, se formează dialectul daco-român (nord-dunărean) şi dialectele sud-dunărene (aromân sau macedo-român, megleno-român şi istro-român). Acest proces, care se desfăşoară în secolele VII-IX, a cunoscut influenţa limbii slave. Influenţa slavă n-a schimbat caracterul latin al limbii române, exercitându-se prin îmbogăţirea ei cu circa 20% de cuvinte de origine slavă. Stratul lingvistic latin, cel mai important, cuprinde circa 60% din vocabularul limbii române. Astăzi există patru dialecte ale limbii române:

 dialectul dacoromân  dialectul aromân (mecedoromân)  dialectul meglenoromân  dialectul istroromân Dialectul dacoromân a evoluat în limbă naţională,cunoscând ramificaţii teritoriale:     

subdialectul muntean subdialectul bănăţean subdialectul crişean subdialectul maramureşean subdialectul moldovean

Nicio influenţă ce s-a exercitat de-a lungul timpului nu a reuşit să-i schimbe limbii române caracterul profund latin. Limba română a moştenit sistemul morfologic al limbii latine populare: declinările substantivului, genurile gramaticale, adjectivul cu gradele de comparaţie, articolul şi pronumele. S-a păstrat numeralul de la unu la zece. Verbul a păstrat cele patru conjugări ale limbii latine. Adverbele, prepoziţiile şi conjuncţiile, cu puţine excepţii sunt de origine latină. La nivelul vocabularului, în fondul principal, 60% sunt cuvinte de origine latină, 21% cuvinte de origine slavă şi doar 0,2% sunt cuvinte din substratul dac.

Menţiuni în sursele externe despre români, în izvoarele străine medievale timpurii românii sunt denumiţi vlahi, valah, volohi, blahii etc. Acestea sunt variante ale unei denumiri, care iniţial desemna un trib celt, apoi a fost dată de vechii germani romanilor şi galilor romanizaţi; pe urmă din lumea germană acest termen a trecut în cea slavă şi bizantină. Slavii de sud şi bizantinii îi numeau pe români- vlahi, slavii de răsărit - volohi, ungurii le ziceau olahi, care era derivat de la "oslasz" -denumire dată de ei italienilor. Românii de la bun început s-au numit romani, denumire care a evoluat în rumâni, apoi români. Ei şi-au păstrat permanent conştiinţa originii lor romane. Cea mai veche menţiune despre români se întâlneşte în "Geografia" savantului armean Moise Chorenati (a doua jum. a sec. al IX-lea) în care se semnalează "ţara necunoscută cărei îi zic Balak", (sinonim cu valach, blacht numire germanică a romanicilor), aflată la nord de ţara bulgarilor. Persanul Gardizi (în "Podoaba istoriilor", secolul al Xl-lea) plasează între bulgari, ruşi şi unguri "un popor din Imperiul Roman", care locuia între Dunăre şi "muntele mare".

Cronica veche rusă "Povesti vremennâh let" ("Povestea anilor de demult") menţionează pe "volohi" prin anul 898 în legătură cu mişcarea triburilor ungare spre est. In cronica anonimă, scrisă de cronicarul notarului regelui maghiar Bela, numită "Gesta Hungarorum", întocmită în secolul al XlI-lea pe baza unor izvoare mai vechi, se povesteşte despre o populaţie românească în Transilvania în secolele IX-X. La anul 976 în cronica autorului bizantin Kedrenos sunt menţionaţi vlahii sud-dunăreni. Recunoaşterea de către popoarele vecine a unei comunităţi etnice româneşti în spaţiul Carpato-Danubian mărturiseşte că în această perioadă poporul român era deja constituit si a continuat sa se dezvolte formandu-si propriile traditii,obiceiuri si ,mai ales,propria limba , limba romana.

Powered by http://www.e-referate.ro/ Adevaratul tau prieten