Kineto.docx

NOŢIUNI DE ANATOMIE ŞI FIZIOLOGIE Funcţionarea organismului depinde de funcţiile izolate ale diferitelor organe, coordonate, controlate şi conduse de sistemul nervos. Acesta coordonează activitatea tuturor organelor, precum şi relaţiile organismului ca întreg, cu mediul extern. Datorită coordonării şi reglării nervoase organismul se comportă ca o unitate funcţională. Proprietatea sistemului nervos de a realiza această coordonare se numeşte funcţie integrativă. Integrarea este o proprietate a tuturor etajelor sistemului nervos, dar organul de integrare propriu-zisă, care subordonează şi funcţiile celorlalte etaje, este scoarţa cerebrală. Se deosebesc:  un sistem nervos vegetativ - nu este un sistem autonom, independent. Este o componentă a sistemului nervos, care îşi poate desfăşura activitatea şi independent de voinţă. Activitatea sa este reglată de segmentele superioare ale sistemului nervos central şi în mod special de scoarţă. Sistemul nervos vegetativ coordonează activitatea organelor interne: -bătăile inimii şi presiunea sanguină -distribuţia sângelui -frecvenţa mişcărilor respiratorii -secreţia etc. Cele două componente ale sistemului nervos vegetativ - simpaticul şi parasimpaticul - exercită asupra fiecărui organ acţiuni antagoniste: unul stimulează, celălalt inhibă. -Excitaţia simpatică, măreşte calabolismul, deci creşte căldura, glicemia, accelerează bătăile inimii, diminua circulaţia periferică şi creşte circulaţia centrală. -Parasimpaticul are acţiune antagonistă: el creşte anabolismul.  un sistem nervos al vieţii de relaţie, alcătuit din sistemul nervos central şi sistemul nervos periferic. Ţesutul nervos este constituit din două elemente esenţiale:  neuronul (celulă nervoasă propriu-zisă) - unitatea anatomo-funcţională a sistemului nervos - este alcătuit din corpul celular şi prelungirile sale. Acestea sunt: -axonul - prelungire de obicei unică şi lungă, prin care influxul nervos pleacă de la celulă -dendritele - prelungiri scurte, prin care influxul vine la celulă.  nevroglia (ţesutul de susţinere). Fibra nervoasă este continuarea axonului şi este constituită dinlr-un fascicul de neurofibrile, numit cilindrax, învelit sau nu de o teacă de mielină. Prin intermediul fibrelor nervoase se realizează legătura între doi neuroni, legătură care poartă denumirea de sinapsă. Circulaţia influxului nervos la nivelul sinapsei se face într-o singură direcţie, de la cilindrax, spre dendrite şi corpul celular. Energia care circulă de-a lungul fibrei nervoase se numeşte influx nervos. După sensul impulsului nervos se deosebesc:  un neuron aferent - care conduce impulsul de la periferie către centru (calea senzitivă)  un neuron eferent - care conduce impulsul de la centru spre periferie (calea motorie). Sistemul nervos periferic, alcătuit din fibre nervoase şi organe terminale, deserveşte informaţia. La modificări corespunzătoare de mediu extern sau intern, deci la stimuli diferiţi, se produc excitaţii (în organele terminale senzitive), transmise prin fibre nervoase spre centru. Excitaţiile mediului extern şi excitaţiile pornite de la muşchi, tendoane, articulaţii, periost se transmit prin intermediul sistemului nervos al vieţii de relaţie, iar excitaţiile plecate de la viscere

se transmit pe calea sistemului nervos vegetativ. Aceste senzaţii sunt recepţionate de organe specializate, numite receptori, care pot fi:  exteroceptori, care culeg excitaţiile pornite de la mediul extern  proprioceptori, care culeg excitaţiile de la muşchi, tendoane, articulaţii etc.  interoceptori, care culeg excitaţiile viscerale. Nervii periferici pot fi:  senzitivi sau senzoriali  motori  vegetativi. Pe calea lor vin informaţiile de la periferia corpului sau din organismele interne, care vor merge prin intermediul neuronului senzitiv - spre centru, influxul nervos retransmiţându-se spre organele electoare pe calea neuronului motor, a nervilor motori. În general, nervii periferici sunt micşti, leziunea lor provocând tulburări clinice motorii şi senzitive. Din nervii periferici fac parte:  nervii cranieni, în număr de 12 perechi  nervii rahidieni. Sistemul nervos central este alcătuit din:  encefal - format din cele două emisfere cerebrale  formaţiunile de pe baza creierului  trunchiul cerebral  cerebel  măduva spinării. Emisferele cerebrale:  reprezintă partea cea mai dezvoltată a sistemului nervos.  Fiecare dintre ele cuprinde câte patru lobi: -frontal - corespunde circumvoluţiei frontale ascendente şi este sediul neuronului motor central, deci sediul mişcărilor voluntare. Leziunile lobului frontal se însoţesc de: -tulburări motorii (paralizii) -tulburări în articulaţia vorbirii (disartrie sau anartrie) -tulburări de comportament. -parietal - sediul cortical al analizorului sensibilităţii generale. La acest nivel se realizează sinteza tuturor tipurilor de sensibilitate. Leziunile lobului parietal se vor însoţi de tulburări privind aprecierea: -volumului şi a formei obiectelor (stereognozie) -greutăţilor (barestezie) -privind discriminarea tactilă (aprecierea distanţei dintre două atingeri ale pielii) etc. Distrugerea totală duce la agnozie tactilă, adică la nerecunoaşterea prin pipăit a obiectului respectiv. -temporal - cuprinde sediul cortical al analizorului auditiv. Leziunea sa se poate însoţi de: -surditate verbală (bolnavul aude, dar nu înţelege) -halucinaţii auditive -tulburări de echilibru -imposibilitatea de a înţelege scrisul (cecitate verbală) - incapacitate de utilizare uzuală a obiectelor şi de efectuare a gesturilor obişnuite (apraxie)

-uneori este pierdută înţelegerea semnificaţiei cuvântului vorbit sau scris (afazie senzorială). -occipital - sediul capătului cortical al analizorului vizual. Leziunea sa duce la tulburări de: - orientare în spaţiu - vedere (halucinaţii vizuale) etc.  lobii sunt împărţiţi prin şanţuri în circumvoluţii.  Encefalul este format din: -substanţa cenuşie - prezintă numeroase celule de diferite forme şi dimensiuni, alcătuind la suprafaţă scoarţa cerebrală, iar în profunzime nucleii centrali. În scoarţă se găsesc 14 milioane de celule. -substanţa albă - este formată din: -fibre de asociaţie - fibre nervoase care realizează legătura între diferite zone corticale -fibre comisurale - corpul calos - legătura între cele două emisfere -fibre de proiecţie - legătura între diferite etaje ale sistemului nervos central. Coordonând funcţionarea sistemului nervos, scoarţa cerebrală controlează întreaga activitate a organismului. Ea deţine în primul rând funcţia de reprezentare şi selecţionare, de elaborare a ideilor - gândirea (raţionamentul), denumită de Pavlov - activitate nervoasă superioară. Spre deosebire de reflexele necondiţionate, care sunt înnăscute, reflexele condiţionate sunt dobândite, apărând în cursul existenţei individului, determinate de condiţii diferite şi variate ale mediului extern. La nivelul scoarţei se realizează integrarea superioară, adaptarea organismului la schimbările mediului extern, înregistrate cu fineţe şi precizie, dar şi legătura dintre diferite părţi ale organismului. Formaţiunile de la baza creierului sunt:  diencefalul alcătuit în principal din: -talamus, staţia cea mai importantă de releu pentru toate fibrele senzitive care merg spre scoarţa cerebrală (leziunile talamusului producând grave tulburări de sensibilitate) -hipotalamus, coordonatorul sistemului vegetativ şi al sistemului endocrin  corpii striaţi - formaţi dintr-un număr de nuclei de substanţă Genuşie, au un rol deosebit în realizarea mişcărilor automate şi a tonusului muscular, fiind segmentul cel mai important al sistemului extrapiramidal. Leziunile acestora duc la apariţia unor tulburări încadrate în noţiunea generică de sindrom extrapiramidal. Trunchiul cerebral:  este prima porţiune cuprinsă în cutia craniană, în prelungirea măduvei spinării.  Are un rol deosebit de important, aflându-se la răspântia dintre emisferele cerebrale şi cerebel.  Este alcătuit de sus în jos din: -pedunculii cerebrali -protuberanţa inelară -bulbul rahidian - face legătura cu măduva spinării.