Kant Bun

Immanuel Kant Immanuel Kant (n. 22 aprilie 1724, Königsberg/Prusia Orientală - d. 12 februarie 1804, Königsberg), filozof german, unul din cei mai mari gânditori din perioada iluminismului în Germania. Kant este socotit unul din cei mai mari filozofi din istoria culturii apusene. Prin fundamentarea idealismului critic, a exercitat o enormă influenţă asupra dezvoltării filozofiei în timpurile moderne. În special Fichte, Schelling şi Hegel şi-au dezvoltat sistemele filozofice pornind de la moştenirea lui Kant. Cei mai mulţi scriitori şi artişti din vremea lui au fost influenţaţi de ideile sale în domeniul esteticii, operele lui Goethe, Schiller sau Kleist neputând fi înţelese fără referinţa la concepţiile filozofice ale lui Kant.

Cuprins •

1 Biografie ○

1.1 Familie şi mediu

○

1.2 Tinereţe

○

1.3 Profesorat

○

1.4 Idei şi consacrare

○

1.5 Viaţa personală

•

2 Bibliografie selectivă

•

3 Ideile reflectate în operă ○

3.1 Teoria cunoaşterii

○

3.2 Probleme de etică

○

3.3 Concepţia politică

○

3.4 Estetica

•

4 Concepţia cosmogonică

•

5 Urmările filozofiei lui Kant

•

6 Legături externe

Biografie Familie şi mediu Immanuel Kant se naşte la 22 aprilie 1724 la Königsberg, în Prusia orientală, unul dintre cei cinci copii, care vor atinge maturitatea, din cei nouă născuţi ai părinţilor săi; avea o soră mai mare, două surori mai mici şi un frate mezin, JohannHenrich. Oraşul său natal era prosper, avea o universitate şi era deschis comerţului maritim şi deci ţinuturilor cu limbi şi obiceiuri diferite. Kant va spune despre Königsberg că este un oraş "adaptat dezvoltării cunoaşterii oamenilor şi a lumii, şi în care, fără a călători, această cunoaştere poate fi însuşită". Kant va ieşi rareori din oraşul său. Kant provine din mediul social

Immanuel Kant

Nume Immanu el Kant Naştere 22 aprilie 1724 (Königsb erg, Prusia orientală) , acum Kaliningr ad Deces 12 februarie 1804 (Königsb erg, Prusia orientală) Şcoală/tr adiţie Iluminis m Interese principal e epistemol ogie, metafizic ă, etică Idei importa nte Imperativ categoric, Idealism

sărac. Tatăl său era meşter şelar. Mama sa i-a dat o educaţie riguroasă, pioasă şi deschisă cunoaşterii. Învaţă să scrie şi să citească în Hospitalschule, o suburbie a oraşului. Contrar celor invocate de Kant, strămoşii săi nu erau originari din Scoţia, străbunicul său, Richard Kant, fiind de fapt de origine baltică, născut la Prökuls, oraş situat astăzi în Lituania. Fiul lui Richard se stabilise ca meşter şelar în Mamel, unde îl învaţă meseria pe fiul său, Johann-Georg, care se va instala la Königsberg. Cele două fiice ale lui Richard Kant se vor căsători cu scoţieni şi aceasta e probabil originea credinţei lui într-o ascendenţă scoţiană. Mama lui Immanuel Kant, Anna-Regina, născută Reuter, originară din Nürnberg, era la rândul ei fiica unui şelar. Graţie sprijinului unui pastor, prieten al familiei, Albert Schultz, Kant poate intra la colegiul Frederic (Fridericianum). Elev strălucit, îşi însuşeşte o bună cunoaştere a autorilor latini. Învăţământul la colegiu este preponderent religios, în spirit pietist; regulile erau stricte şi nu existau vacanţe. Fiecare gest al existenţei era impregnat de acest spirit, lucru redat de Kant în Religia în limitele raţiunii simple (1793). Fiecare elev trebuia să se trezească la 6 dimineaţa, iar cursurile începeau la 7. Miercurea şi sâmbăta se făceau cursuri facultative de matematici, franceză şi poloneză. Studiul limbilor elină şi ebraică era obligatoriu, alcătuind baza învăţământului teologic. În schimb, nu se predau ştiinţele naturii şi istoria. Profesorul său, Heydenreich, îi va deschide gustul pentru literatura latină clasică.

Tinereţe În toamna anului 1740, în vârstă de 17 ani, intră la Universitatea din Königsberg la Facultatea de Teologie, la care urmează şi cursuri de filozofie, fizică, matematică. Mentorul său a fost Martin Knutzen care l-a îndrumat spre studiul filosofiei lui Wolff şi al fizicii lui Newton. Kant se orientează spre secţiunea clasică, Lateinschule. Disciplinele principale erau latina (până la 20 de ore săptămânal) şi teologia (în sens de studiu al catehismului); se familiarizează cu filozofia lui Leibniz. De aici dragostea lui Kant pentru poezia latină şi aversiunea faţă de formalismul cultului religios. Kant va lucra trei ani la Reflecţii asupra unei veritabile evaluări a forţelor vii, lucrare care va fi imprimată în 1746 dar a cărei versiune definitivă datează din 1749. În 1747 părăseşte universitatea înainte de a obţine toate gradele, din pricina morţii tatălui său. Devine astfel preceptor în familii nobile şi burgheze din împrejurimile Königsbergului. În perioada 1747-1750 lucrează în satul Judtschen, foarte aproape de Gumbinnen, unde se ocupă de educaţia fiului pastorului Andersch. În 1750, în timpul verii, merge în cealaltă extremitate a provinciei, la Osterode, unde îşi găseşte un post de preceptor în familia unui proprietar de pământuri, Major von Hülsen, care îi încredinţează educaţia a trei tineri. Apoi devine preceptor la contele de Keyserling, pe lângă contesa de Keyserling, care va schiţa şi primul portret cunoscut al lui Kant. Întors la Königsberg, scrie Cosmogonie, sau eseu asupra deducţiei originii Universului, a formării corpurilor cereşti şi a cauzelor mişcării pornind de la legile mişcării universale a materiei şi ale lui Newton. În 1754, Putem şti dacă Terra îmbătrâneşte din punct de vedere fizic? şi, în 1755, Istoria universală şi teoria cerului sau eseu asupra concepţiei şi originii mecanice a ansamblului Universului după principiile lui Newton. Lucrarea din urmă a apărut anonim în primăvara lui 1755 şi conţinea o dedicaţie pentru regele Frederic II, dar editorul dă faliment şi lucrarea nu apare la data prevăzută.

Profesorat În 1755, se întoarce la Königsberg; pe baza scrierilor sale, se pregăteşte pentru Magisterexamen (echivalentul actual al doctoratului) şi obţine din partea universităţii autorizaţia de a preda acolo cursuri în calitate de Privatdozent. La 17 aprilie 1755 îşi susţine "disertaţia magistrală" intitulată "Schiţă sumară a câtorva meditaţii despre foc", un manuscris de douăzeci de foi în limba latină. Ceremonia oficială de învestitură şi de promovare solemnă în gradul de "Magister" are loc pe 12 iunie. Decanul ţine un discurs privitor la o problemă de limbă ebraică iar noul Magister face un expozeu în latină la capătul căruia mulţumeşte comunităţii ştiinţifice pentru bunăvoinţa de a-i fi deschis porţile cunoaşterii. În urma disertaţiei "Principiorum primorum cognitionis metaphysicae nova dilucidatio" i se acordă, la 27 septembrie 1755, "venia legendi". Kant devine aşadar Privatdozent, adică un profesor plătit de studenţii săi şi nu de către stat.

Schultz îl va întâmpina, în momentul primirii, cu întrebarea: "În inima dumneavoastră, vă temeţi de Dumnezeu?". Va rămâne acolo vreme de 15 ani (până în 1770). În aprilie 1756, Kant îi cere lui Frederic al II-lea să-i acorde postul de profesor extraordinar (adică fără remuneraţie), rămas vacant de cinci ani, şi redactează astfel a treia disertaţie latină regulamentară (Monadologia fizică), însă cererea sa este respinsă şi statul suprimă postul vacant; Kant avea să aştepte încă paisprezece ani înainte de a deveni profesor. Universitatea îl numeşte în 1765 sub-bibliotecar la Biblioteca Regală, post foarte prost plătit (va renunţa la el în 1772), pentru a spori firavele sale venituri şi a răscumpăra într-un fel eşecul candidaturii pentru catedră. În 1770, Kant este în fine numit profesor titular ("professor ordinarius") la catedra de logică şi metafizică cu a sa Disertaţie asupra formei şi principiilor lumii sensibile şi ale lumii inteligibile. Este prima schiţă a unei filozofii propriu-zis kantiene. În timpul primelor cursuri de iarnă va preda logică, metafizică, ştiinţele naturii şi matematici, iar mai apoi cursuri de geografie fizică, de etică şi de mecanică. Cursurile sale atrag rapid un numeros auditoriu. Până atunci, Kant publicase intens. Va înceta să publice vreme de zece ani, timp în care îşi va elabora opera cu caracter enciclopedic; Kant se interesează de tot: frumosul, ştiinţa, politica, Revoluţia franceză, dreptul, cutremurul de la Lisabona şi maladiile cerebrale. Va preda, de altfel, în aproape toate disciplinele.

Idei şi consacrare Aşa cum o va spune în Prolegomene, a fost deşteptat din "somnul dogmatic" de lectura empiristului Hume. Va analiza operele lui Newton, Hume şi mai ales Rousseau, care, după propriile-i cuvinte, îl aduc pe "drumul drept" şi îi provoacă o "revoluţie în reflecţie". Kant crezuse până atunci că sursele cunoaşterii nu se află în experienţă ci în spirit, în raţiune. Aceasta era teoria intelectualistă sau dogmatismul. Pentru Hume, dimpotrivă, toate cunoştinţele noastre sunt ivite din experienţă. Originalitatea filozofiei kantiene, sprijinită pe progresul fizicii de la Galilei la Newton, va consta în încercarea unei sinteze a amândurora, ideea că experienţa şi judecata permit deopotrivă cunoaşterea. Aşa cum va scrie mai târziu, intuiţia fără concept e oarbă iar conceptul fără intuiţie este vid. Ceea ce caută Kant e înainte de toate un fundament pentru uzul raţiunii, ceea ce implică recunoaşterea limitelor puterii sale. Acestea vor fi temele celei dintâi mari opere kantiene (scrisă în patru luni), Critica raţiunii pure, a cărei primă ediţie datează din 1781. Kant avea 57 de ani şi era deja celebru prin ceea ce publicase anterior, dar adevărata sa operă abia începe. Raţiunea nu poate cunoaşte totul. Ea este deci limitată în domeniul cunoaşterii. În schimb, are o valoare în domeniul practic, aşadar moral. Aceasta este tema Criticii raţiunii practice, publicată în 1787. Rămân prin urmare de reconciliat sferele naturii, în care condiţiile de posibilitate ale cunoaşterii au fost determinate în Critica raţiunii pure, şi ale libertăţii, al cărei fundament a fost stabilit în Critica raţiunii practice. Aceasta e tema Criticii puterii de judecare care a apărut în 1790 şi marchează desăvârşirea esenţialului filozofiei kantiene. În 1780 devine membru în Senatul universităţii, iar în 1787 membru al Academiei de ştiinţe din Berlin. În semestrul de vară din 1786, este numit pentru prima oară rector, titlu conferit de Frederic II. Kant va rămâne profesor până în 1797. De la 7 la 10 dimineaţa cursurile de filozofie alternează cu antropologia, geografia fizică şi uneori fizica şi matematicile. Nu-şi citea cursurile ci vorbea liber, deşi urma întotdeauna un manual de bază pentru a satisface prescripţiile academice prusace. În 1794, guvernul prusac îi interzice să se ocupe de materiile religioase în cursurile şi publicaţiile sale, lucru pe care Kant îl acceptă.

Viaţa personală Pentru echitatea sa, marea ştiinţă şi schimburile agreabile de idei, Kant câştigă stima concetăţenilor săi, a Universităţii, a auditorilor şi a foştilor săi elevi. Reputaţia sa e atât de mare, încât se va constitui către 1790 o adevărată industrie a copiştilor pentru a satisface, contra cost,

numeroasele cereri de a deţine cursurile sale procurate prin intermediul copiilor realizate de studenţi. Viaţa lui Kant se confundă cu viaţa profesională şi cu doctrina sa. Nu a fost căsătorit şi nu a părăsit niciodată graniţele ţării. Traiul său este unul tihnit, sănătos şi regulat: trezit la 5, îşi începe ziua fumându-şi pipa şi luând ceaiul; lucrează apoi până la 7, ora primului curs. La întoarcere, lucrează până la orele 13. E timpul prânzului, singurul său moment de repaus din zi. Nu mănâncă niciodată singur. Invitaţii săi, în număr de trei până la nouă, pentru ca ansamblul convivilor să nu fie inferior numărului Graţiilor nici superior celui al Muzelor, nu sunt preveniţi decât în dimineaţa respectivă, pentru a nu trebui să renunţe la o altă invitaţie: nu vin astfel decât aceia care sunt liberi. Este foarte îngrijit asupra aparenţelor persoanei sale, motiv pentru care va inventa pentru folosul propriu o centură mecanică (cf. portretul ironic al lui Thomas de Quincey, Ultimele zile ale lui Immanuel Kant). Conviv apreciat, amator de vinuri bune, Kant nu încurajează niciodată discuţiile privitoare la opera sa. Prânzul se prelungeşte după orele dupăamiezii, moment în care Kant se va duce să-şi facă plimbarea zilnică (totdeauna la aceeaşi oră, cu excepţia, se pare, a zilei în care avea să sosească curierul anunţând Revoluţia Franceză; după unii, excepţiile care i-au tulburat faimoasa plimbare rituală au fost două: publicarea Contractului social al lui Rousseau, în 1762, pe care-l citeşte complet absorbit şi pierde şirul timpului, şi anunţul victoriei franceze de la Valmy, în 1792). Întors acasă, Kant lucrează până la orele 22. În 1797, slăbit de vârstă, renunţă la învăţământ şi îşi petrece ultimii ani din viaţă într-o retragere studioasă dar solitară. Moare la 12 februarie 1804, după o lungă perioadă de slăbiciune fizică şi intelectuală, în vârstă de 80 de ani. Ultimele sale cuvinte au fost "Es ist gut" ("[Totul] e bine"). Oameni veniţi din întreaga regiune au dorit să participe la funeralii. Chipul nu îi era alterat, dar corpul apărea a fi diminuat dincolo de orice descriere. Depuse în cripta Profesorilor, rămăşiţele sale pământeşti nu vor rămâne multă vreme acolo. Încă din 1809, până la criptă s-a format o alee care purta numele grecesc Stoa Kantiana. La 21 noiembrie 1880, rămăşiţele pământeşti sunt transferate într-o capelă gotică din preajma catedralei din Königsberg (astăzi, Kaliningrad), iar mormântul său, ornat cu un bust sculptat de Schadow şi o copie a Şcolii de la Atena a lui Rafael, poartă inscripţionată fraza celebră din Critica raţiunii practice: "Două lucruri umplu sufletul de o admiraţie şi o veneraţie mereu crescândă şi nouă, în măsura în care reflecţia şi le întipăreşte şi se ataşează de ele: cerul înstelat deasupra mea şi legea morală din mine".

Ideile reflectate în operă Teoria cunoaşterii Una din lucrările cele mai importante ale lui Kant, care cuprinde întreg spectrul filozofiei sale, o constituie "Critica raţiunii pure" (Kritik der reinen Vernuft, 1781), opera sa capitală, în care cercetează bazele procesului de cunoaştere. Kant încearcă să integreze într-o concepţie unitară cele două poziţii contrare ale teoriei cunoaşterii din vremea sa, pe de o parte raţionalismul lui René Descartes, pe de alta empirismul filozofilor englezi John Locke şi David Hume. În acest scop, Kant face deosebirea între judecata analitică şi cea sintetică. În cazul judecăţii analitice, adevărul derivă din analiza însăşi a conceptului, fără a mai fi nevoie de un experiment, respectiv de o percepţie sensorială. În situaţia în care o analiză raţională nu este suficientă pentru a extrage adevărul şi este nevoie de o observaţie senzorială sau experiment, atunci avem de a face cu o judecată sintetică. Evident, toate cunoştinţele valabile la un moment dat derivate din experienţă au prin urmare un caracter sintetic. În continuare, Kant împarte judecăţile în empirice sau a posteriori şi judecăţi a priori. Judecăţile empirice sunt în întregime dependente de percepţia senzorială, de ex.: afirmaţia: "acest măr este roşu". Dimpotrivă, judecăţile a priori posedă principial o valabilitate independentă de cazul individual şi nu sunt bazate pe observaţie senzorială, de ex.: "doi şi cu doi fac patru" reprezintă o afirmaţie apriorică. Kant susţine că noţiunile de timp, spaţiu şi cauzalitate, care fundamentează legile ce guvernează relaţiile lucrurilor dintre ele, nu sunt legate de obiectele din natură ci, dimpotrivă, ca pure forme apriorice, stau la baza capacităţii de cunoaştere a subiectului, fiind astfel transferate realităţii obiective. Spaţiul, timpul şi cauzalitatea sunt prin urmare forme care funcţionează în procesul de

percepţie ca tipare, cu scopul de a ordona şi structura toate impresiile senzoriale. "Lucrul în sine" (das Ding an sich), adică aşa cum este în esenţa sa, nu poate fi cunoscut, pentru că subiectul intră doar în posesia impresiei asupra lucrului, a "fenomenului", a apariţiei senzoriale a "lucrului în sine", care singură poate fi percepută, spre deosebire de ceea ce Kant denumeşte noumen, care se sustrage capacităţii de cunoaştere. Această cercetare critică a condiţiilor percepţiei şi cunoaşterii este denumită de Kant "filozofie transcendentală", filozofie care investighează premisele şi limitele necesare la care este supusă cunoaşterea subiectului.

Probleme de etică În alte două lucrări, "Fundamentarea metafizicii moravurilor" (Grundlegung zur Metaphysik der Sitten, 1785) şi "Critica raţiunii practice" (Kritik der praktischen Vernunft, 1788), Kant prezintă sistemul său etic, care se bazează pe convingerea, că raţiunea este cea mai înaltă instanţă a moralei. Din acest punct de vedere, există două moduri în luarea unei decizii dictate de voinţă: un imperativ condiţionat sau ipotetic, care decurge dintr-o înclinare subiectivă şi urmează un anumit scop individual, şi un "imperativ categoric", care se supune unei legi obiective, universal valabilă şi necesară. Kant formulează astfel principiul "imperativului categoric", considerat ca fundament al moralei: "Acţionează în aşa fel, încât maxima acţiunilor tale să poată fi impusă ca lege universală".

Concepţia politică Kant a fost figura proeminentă a perioadei de iluminism în Germania şi în această calitate a dezvoltat ideea de "libertate" pornind de la concepţiile sale asupra moralei. Prin libertate el nu înţelege un liber arbitru lipsit de legi, ci libertatea de autodeterminare, de respectare conştientă a legilor, care derivă din raţiune. Deviza lui Kant, "Sapere aude !" ("Îndrăzneşte să ştii !"), să ai curajul de a te servi de raţiune, a devenit deviza mişcării iluministe împotriva absolutismului. O societate liberă trebuie să fie alcătuită din cetăţeni capabili de a înţelege democraţia şi de a gândi liber. În lucrarea sa elaborată către sfârşitul vieţii, "Spre pacea eternă" (Zum ewigen Frieden, 1795), Kant preconizează o comunitate a popoarelor, o federaţie universală alcătuită din state reprezentativ republicane, în care să fie eliminate conflictele de interese ce duc la război. Premizele unei ordini paşnice ar trebui să fie: 1. Constituţie republicană a statelor; 2. O uniune pacifică de state libere; 3. Libera circulaţie a cetăţenilor bazată pe un drept de ospitalitate. În aceste condiţii ar fi posibil un tratat de pace universală, al cărui miez l-ar constitui legea morală derivată din concepţia etică a lui Kant. Relaţiile dintre state ar trebui să aibă acelaşi caracter ca şi relaţiile între indivizi.

Estetica În a treia lucrare de critică, "Critica puterii de judecare" (Kritik der Urteilskraft, 1790), Kant abordează problemele de estetică. Frumosul artistic este strâns legat de alcătuirea naturii, în special când aceasta dă prilejul senzaţiei de sublim. "Frumos" în sens estetic este ceea ce se contemplă cu o satisfacţie desinteresată, lipsită de intenţie sau scop personal, în forma sa cea mai pură. Această concepţie a influenţat în mod hotărâtor mişcarea literară denumită "Sturm und Drang" ("Furtună şi Avânt").

Concepţia cosmogonică Pe lângă preocupările sale filozofice, Kant a publicat şi o serie de lucrări în domeniul ştiinţelor naturii. Una din cele mai importante este "Istoria generală a naturii şi teoria universului" (Allgemeine Naturgeschichte und Theorie des Himmels, 1755), în care expune ipoteza genezei universului dintr-o nebuloasă, ipoteză care a fost dezvoltată mai târziu, independent de Kant, de către Pierre de Laplace.

Urmările filozofiei lui Kant Kant se înscrie în rândul celor mai mari filozofi ai istoriei timpurilor moderne. Dezvoltarea ulterioară a filozofiei europene, în special a idealismului german (Schelling, Hegel) şi a aşanumitului neo-kantianism, reprezentat printre alţii de Wilhelm Windelband, dar şi a unor

curente contemporane, cum ar fi filozofia Hannei Arendt sau a lui John Rawls, nu pot fi concepute în afara cunoaşterii filozofiei lui Kant. Un studiu aprofundat al filozofiei presupune în mod necesar cunoaşterea filozofiei kantiene.

Bibliografie selectivă •

Allgemeine Naturgeschichte und Theorie des Himmels, 1755

•

Meditationum quaerandam de igne saccincta delinetatio (disertaţie), 1755

•

Principorum primorum cognitionis metaphysicae nova dilucidatio (disertaţie), 1755

•

Physische Monadologie, 1756

•

Neue Anmerkungen zur Erläuterung der Theorie der Winde, 1756

•

Die falsche Spitzfindigkeit der vier syllogistischen Figuren, 1762

•

Versuch, den Begriff der negativen Größen in der Weltweisheit einzuführen, 1763

•

Untersuchung über die Deutlichkeit der Grundsätze der natürlichen Theologie und Moral, 1763

•

Der einzige mögliche Beweisgrund zu einer Demonstration für das Dasein Gottes, 1763

•

Beobachtungen über das Gefühl des Schönen und Erhabenen, 1764

•

Über die Krankheit des Kopfes, 1764

•

Träume eines Geistersehers, 1766

•

De mundi sensibilis atque intelligibilis forma et principiis'(Despre forma şi principiile lumii sensibile şi ale celei inteligibile) (disertaţie), 1770

•

Über die verschiedenen Rassen der Menschen, 1775

•

Kritik der reinen Vernunft (Critica raţiunii pure, prima ediţie), 1781

•

Prolegomena zu einer jeden künftigen Metaphysik, die als Wissenschaft wird auftreten können(Prolegomene la orice metafizică viitoare), 1783

•

Idee zu einer allgemeinen Geschichte in weltbürgerlicher Absicht, 1784

•

Beantwortung der Frage: Was ist Aufklärung, 1784

•

Grundlegung zur Metaphysik der Sitten, 1785

•

Metaphysische Anfangsgründe der Naturwissenschaft'(Fundamentele metafizice ale ştiinţei naturii), 1786

•

Mutmaßlicher Anfang der Menschengeschichte, 1786

•

Kritik der reinen Vernunft (Critica raţiunii pure, ediţia a doua), 1787

•

Kritik der praktischen Vernunft (Critica raţiunii practice), 1788

•

Kritik der Urteilskraft (Critica facultăţii de judecată), 1790

•

Die Religion innerhalb der Grenzen der bloßen Vernunft, 1793

•

Über den Gemeinspruch: Das mag in der Theorie richtig sein, taugt aber nicht für die Praxis, 1793

•

Das Ende aller Dinge, 1794

•

Zum ewigen Frieden. Ein philosophischer Entwurf*, 1795

•

Die Metaphysik der Sitten'(Metafizica moravurilor), 1797

•

Der Streit der Fakultäten, 1798

•

Anthropologie in pragmatischer Hinsicht abgefasst'(Antropologia din punct de vedere pragmatic), 1798

•

Logik, 1800

•

Über die Pädagogik, 1803