Juste La Fin Du Monde.docx

Juste la fin du monde Jean-Luc Lagarce

PERSONAJE: ANTOINE: Claudiu Vrabie CATHERINE: Ștefi Sandu LOUIS: Dorian Leonte MAMA: Laura Bilic SUZANNE: Mălina Lazăr

PROLOG LOUIS Aveam aproape 30 de ani atunci când am murit. TOȚI Anul următor LOUIS Erau multe luni deja de când așteptam fără să fac nimic Fără să mint, să uit... Erau multe luni de când așteptam să se termine. TOȚI Anul următor LOUIS Uneori, în fața unui pericol extrem abia îndrăznești să te miști, de frică să nu scoți vreun zgomot sau să faci un gest prea violent care ar trezi dușmanul și te-ar distruge pe loc TOȚI Anul următor LOUIS Frica Mă hotărâsem să mă întorc să-i văd, să revin, să mă întorc să-i anunț... Încet, calm, așezat - și n-am fost eu oare întotdeauna pentru alții, dar mai ales pentru ei, n-am fost eu oare întotdeauna un om așezat? Voiam să anunț, să spun, doar să spun despre moartea mea apropiată și iremediabilă. Voiam să le spun eu însumi -mă rog, poate c-am vrut...poate că n-am vrut... Poate c-am vrut întotdeauna să hotărăsc...să-mi dau și să le dau și altora și lor, mai ales lor și ei...pe care n-o cunosc Să-mi dau și să dau altora pentru ultima dată impresia că sunt repsonsabil de mine până la capăt, că sunt propriul meu stăpân.

PARTEA ÎNTÂI Scena 1

SUZANNE E Catherine. Ea e Catherine. Catherine, e Louis. Catherine. ANTOINE Suzanne, te rog, îl lași să intre? Lasă-l să intre. CATHERINE Se bucură. ANTOINE O cață, nu alta… MAMA Nu-mi spune asta. E adevărat? Uitasem…Nu-mi spune că nu se cunosc. Louis, n-o cunoști pe Catherine? Hai, nu spune..nu vă cunoașteți, nu v-ați întâlnit niciodată, niciodată? ANTOINE Ce-ai acum? Știi foarte bine. LOUIS Încântat. CATHERINE Da și eu..desigur, și eu. Catherine. SUZANNE Îi strângi mâna? LOUIS Louis. Cum a spus și Suzanne.., doar ce-a spus. SUZANNE Tu îi strângi mâna lui și el îți strange mâna ție. N-ai de gând să-i strângi totuși mâna? Niște străini am putea spune. El nu s-a schimbat. Tu nu te-ai schimbat deloc, Louis. Serios. Ea e Catherine, o să vă mai întâlniți pe-aici. Sigur. O să văntâlniți fără probleme. Da`, ce faci, îi strângi mâna? Pu-o pe obraz. Catherine…hai.

ANTOINE Suzanne, se văd pentru prima data! LOUIS Are dreptate…pot să, pardon, îmi dați voie? SUZANNE Ce spuneam, trebuie să li se spună… MAMA De alminteri, cine mi-a băgat o asemenea idee in cap? Știam…Doar că, niciodată n-aș fi putut să-mi imaginez că nu se cunosc, (că nu vă cunoașteți), că soția fiului meu nu-l cunoaște pe celălalt fiu al meu. Nu credeam că e posibil. Trăiți într-un fel foarte ciudat. CATHERINE Când ne-am căsătorit el n-a venit și de atunci nu s-au mai ivit ocazii. ANTOINE Știe și el asta. MAMA Da, nu-mi explicați, e o prostie, nu știu de ce-am întrebat. Știu asta foarte bine, dar uitasem, (am uitat toți ceilalți ani). SUZANNE A venit cu taxiul. Eram în spatele casei și-am auzit o mașină. M-am gândit că și-ai cumpărat mașină, mi se părea logic. Când am auzit taxiul am știu c-ai venit. Ai venit cu taxiul de la gară. De ce? Aș fi putut să vin să te iau. Am mașina mea. Puteai să mă suni și-aș fi venit să te iau. Nu trebuia decât să-mi spui și să mă aștepți într-o cafenea. Da știam c-o să faci așa. Le-am spus și lor că vei lua un taxi, dar ei s-au gândit că știi tum ai bine ce-ai de făcut. MAMA Ai călătorit bine, nu te-am întrebat? LOUIS Sunt bine. Tu ce mai faci? ANTOINE Bine…tu? LOUIS

Sunt bine. N-a fost o călătorie foarte lungă, oricum. SUZANNE Vezi, Catherine. Ce-ți spuneam. Așa e Louis. Nu sărută niciodată pe nimeni. Propriul lui frate și nu-l sărută. ANTOINE Suzanne, mai lasă-ne-n pace! SUZANNE Ce-am spus? N-am spus nimic, ție chiar nu ți-am spus nimic. Vorbeam cumva cu tine? Mamă!

Scena 2 CATHERINE Sunt la cealaltă bunică. N-aveam de unde să știm că veniți LOUIS Că vii... CATHERINE Da.., scuze. Nu știam că vii și când am aflat, era târziu. S-ar fi bucurat să te cunoască. Și eu și Antoine la fel. Nici nu știu cum arăți. Cea mare are 5 ani. Se spune, eu nu-mi dau seama, dar...toată lumea spune că seamănă cu Antoine, că e leită Antoine, dar fată. Se tot spun lucruri de-astea despre copii, nu știu. MAMA Același caracter, au același caracter murdar și urât, sunt amândoi la fel. Amândoi dintr-o bucată și încăpățânați. Când o să crească o să fie fix ca el. CATHERINE Ne-ai trimis câteva cuvinte, mi-ai scris și mie, doar câteva, și flori, îmi aduc aminte. Era, a fost, era...o atenție. Foarte amabil. Am fost mișcată, dar, de fapt, n-ai văzut-o niciodată. Îi povestesc eu. Ți-am trimis o fotografie - e foarte mică, foarte subțirică, un bebe, prostii de-astea! - În fotografie, nu seamănă cu Antoine, deloc,

nu seamănă cu nimeni, când ești așa de mic nu semeni cu nimeni, nu știu dacă ai primit-o. Astăzi e foarte diferită, a crescut și are părul lung. Păcat. ANTOINE Lasă asta, îl plictisești. LOUIS Deloc, nu mai spune asta. CATHERINE Te plictisesc. LOUIS Deloc, de ce spui asta? CATHERINE Nu, așa e...plictisesc pe toată lumea cu chestiile astea despre copii... LOUIS Nu știu de ce-a spus asta, n-am înțeles. E o răutate...adică nu răutate, dar e neplăcut. Nu mă plictisesc deloc chestiile astea...finii. ANTOINE Nepoții... LOUIS Nepoții, nu sunt finii mei, nepoții, nepoatele, nepoata, mă interesează. E și un băiețel, nu? Are același nume ca mine. Louis. ANTIUNE Louis al XIV lea. CATHERINE Ascultă, Antoine, ascultă-mă, nu mai spun nimic, nu contează, povestește tu în locul meu! ANTOINE Glumeam... MAMA Glumește...e o glumă veche. Spune.

CATHERINE Da, îmi cer scuze. LOUIS A nu, îmi face plăcere, sunt mișcat, am fost mișcat. CATHERINE E un băiețel, da. Are 3 ani acum. 3 ani..nu știu, sunt 2 ani diferență. Îi separă 2 ani. ANTOINE Ce-i? N-am spus nimic, nu te uita așa la mine! Nu vezi cum se uită (ea) la mine? Ce-am spus? N-am spus nimic să te tulbure. Uite, e tulburată; abia te cunoaște și e tulburată, așa e Catherine. Catherine? El te-ascultă uite, îi pasă de copiii mei, ai tăi...Îl pasionează această descriere a progeniturilor noastre, se pare. Iubește subiectul. Am spus asta probabil fără să mă gândesc. CATHERINE Da, nu, nu mă gândeam la asta. LOUIS Sunt stânjenit…scuze, scuză-mă, uite, nu sunt supărat, dar m-ai făcut să mă simt stânjenit…și acum, acum sunt stânjenit. ANTOINE Greșeala mea…o zi atât de bună… MAMA Vorbea despre Louis. Catherine, vorbeai despre Louis, micuțul Louis. Lasă-l știi cum e. CATHERINE Da, scuze, ce spuneam. Are același nume ca tine, adică… ANTOINE Îmi cer scuze. Asta e acum, scuze. Să spunem că n-am spus nimic. Nu te mai uita așa la mine. CATHERINE

Are prenumele tatălui vostru, cred că e bine, nu-mi displace acest prenume. Și apoi, pentru că nu o să ai un fiu, Antoine spune asta, că n-o să ai copii, tu spui asta, tu ai spus asta, Antoine spune că n-o să ai, mă rog, pentru că ești…asta nu înseamnă că hotărăște cineva pentru viața ta, dar cred că nu greșește. Oricum, neam spus să-l numim Louis, ca pe tatăl tău, ca pe tine, de fapt. Cred că asta i-a plăcut și mamei voastre. MAMA Chiar e păcat că nu poți să-l vezi. Și dacă la rândul tău… LOUIS Și pentru copilul ăsta n-am trimis câteva cuvinte? ANTOINE: Căcat, nu despre asta vorbea ea! CATHERINE: Antoine!

Scena 3 SUZANNE: Când ai plecat, n-am știut că pleci pentru atâta timp și n-am dat atenție. -nu-mi amintesc de tine- m-am trezit fără nimic. Uitam destul de repede, eram mică, așa mi s-a spus, că eram mică. Nu e bine c-ai plecat. Nici pentru mine și nici pentru ea. (ea n-o să-ți spună) Și într-un fel nici, pentru Antoine și Catherine. Mă rog și...nu cred că mă înșel, nu trebuie să fie, să fi fost bine nici pentru tine. Tre să fi avut uneori, chiar dacă n-o so spui niciodată, chiar dacă nu spui -deși exact despre asta-i vorba- Uneori, tre să fi avut și tu (așa cred eu). Cred c-ai avut uneori nevoie de noi și să fi regretat că nu ne-o poți spune. Uneori ne trimiteai, adică ne trimiți scrisori. De fapt nici măcar nu sunt scrisori. Câteva cuvinte, una, 2 fraze, cum se spune? Scrisori eliptice. Cânderam mică și nu te-ai mai întors acasă, credeam că meseria ta era să scrii (și ne încerca pe toți, asta știi, nu se poate să nu știi, un fel de admirație, pentru asta...). Dar niciodată în ce ne privește, niciodată nu te-ai folosit de această posibilitate, de acest dar, așa îi spune. Niciodată nu te-ai folosit de această calitate pe care o ai pentru noi. Nu ne socotești demni. Scrisul tău a fost întotdeauna

(despre alții), pentru alții. Frazele astea eliptice sunt întotdeauna scrise pe dosul unor ilustrate (avem astăzi o colecție de invidiat), ca și cum ai vrea să pari tot timpul în vacanță, nu știu...eu credeam asta...și era ca și cum din start, voiai să reduci locul pe care ni-l consacrai și să lași la îndemâna oricui mesaje fără importanță pe care să ni le adredsezi. - sunt bine și sper că și voi sunteți la fel Chiar și pentru o zi ca asta, pentru o veste ca asta, ai lăsat doar câteva indicații rapide despre zi și oră pe spatele unei ilustrate cumpărată dintr-o benzinărie. Sunt sigură. Ea, mama ta, mama mea, spune că ai făcut și faci mereu, (chiar și după moartea lui) că ai făcut și faci mereu ce ai de făcut. Repetă asta, iar dacă noi insinuăm, doar din întâmplare, dacă îndrăznim să insinuăm că poate tu n-ai fost până într-atât de prezent, ea răspunde că ai făcut și faci mereu ce ai de făcut și noi tăcem. Ce știm noi, nu te cunoaștem. Ce cred eu, totuși, e că tu nu uiți niciodată datele esențiale din viețile noastre, aniversările oricare ar fi ele.Cred că ai rămas mereu alături de mama într-un fel anume și că noi nu avem niciun drept să-ți reproșăm absența. Asta crede și Antoine, să știi... Mi-a confirmat-o când a crezut că am ajuns la vârsta la care să pot înțelege. Straniu. Voiam să fiu fericită când te întorci. M-am pregătit, așa se spune, că te pregătești spiritual...Iar eu îți fac reproșuri și tu mă assculți. Adică pari să mă asculți pentru că nu mă întrerupi. Locuiesc aici cu ea. Antoine și Catherine și copiii au o căsuță la câțiva kilometri de noi. Iei autobuzul 9 și pe urmă 62 și pe urmă trebuie să mergi puțin pe jos. Ei bine, nu-mi place, nu merg niciodată acolo, dar lor le e bine. Nu știu de ce vorbesc despre asta și aproape că-mi vine să plâng. Nu-i bine. E un cartier mai degrabă urât. Îl renovează acum, dar...locul ăla nu poate fi reparat și e departe, nu-mi place. Ei vin mereu aici și noi nu mergem niciodată acolo. Și ilustratele alea, puteai să le alegi mai bine, nu știu, le-aș fi lipit pe perete, aș fi putut să le arăt altor fete! Mă rog, n-are nimic. Aș vrea să plec, dar știu că e imposibil. Nu știu cum s-o spun, așa că mai bine tac. Antoine îmi zice mereu că am tot timpul, că nu stau rău și într-adevăr, dacă te gândești.. (eu mă gândesc la asta și-mi vine să râd). Într-adevăr nu stau rău, doar că... Mă rog, nu plec, rămân. Poate că viața mea o să fie tot timpul așa. Uneori trebuie să te resemnezi, bun. Mai sunt oameni ca mine și nu puțini. Sunt toameni care trăiesc toată viața acolo unde s-au născut și unde s-au născut înaintea lor părinții lor. Ei nu sunt nefericitți, sau cel puțin nu sunt nefericiți din cauza asta. Trebuie să te mulțumești cu cât ai. Și poate că e și soarta mea. Destinul. Ce

cuvânt...poate că e viața mea. Am camera mea și pe-a lui Antoine și pe-a ta dacă vreau, (dar cu ea nu facem nimic). E ca debara, nu-s răutăcioasă, dar punem în ea vechiturile pe care nu le mai folosim, dar pe care nu ne îndurăm să le-aruncăm. Și poate că-i mai bine așa. Asta spun toți când sar cu gura pe mine. Asta-i mult mai bine decât ce-aș putea să închiriez cu banii pe care-i câștig dac-aș pleca, dar nu plec. Dar asta nu e casa mea, e casa părinților mei, nu e același lucru. Tu probabil că înțelegi asta. Pare că vorbesc prea mult. Dar nu-i adevărat. Vorbesc mult când e cineva, dar în restul timpului sunt foarte tăcută. Ce voiam să-ți spun e că totul merge bine și că ar fi greșit, de fapt, șă-ți faci griji.

Scena 4 LOUIS M-am trezit și mi-am spus că aș veni să-i văd, să le fac o vizită și apoi zilele următoare, în ciuda filmelor pe care mi le-am făcut în cap, nu mi-am mai schimbat părerea. Eram în patul meu și m-am trezit, calm, liniștit – e mult de-atunci, acum un an (am mai spus asta). Mă trezeam în fiecare dimineață cu ideea morții mele apropiate care mi se învârte-n cap. Iar atunci m-am trezit calm, liniștit, cu acest gând ciudat și limpede, că părinții mei și apoi oamenii, toți ceilalti, oamenii cei mai apropiați mie și tatăl meu (Dumnezeu să-l ierte), mama mea, fratele meu, sora mea, că toată lumea după ce și-a făcut o anumită părere despre mine, mai devreme sau mai târziu a încetat să mă iubească. -asta vreau să zic- la urma urmei, din descurajare, din dezgust față de mine, mă abandonau mereu, pentru că eu cer abandonul. Aveam impresia asta (nu-mi găsesc cuvintele) când mă trezeam -pentru câteva secunde când te trezești din somn, totul pare limpede, crezi că înțelegi, apoi dispare imediat-. Credeam că mă abandonau mereu, puțin câte puțin, mie însumi, singurătății mele în mijlocul celorlalți, pentru că n-ar fi știut să mă ajungă, să mă atingă și că trebuie să renunțe. Și renunță la mine toți într-un anume fel, după ce au încercat atâta să mă țină lângă ei și să mi-o spună. Renunță pentru că i-am descurajat și pentru că vor să

înțeleagă că lăsându-mă în pace, făcându-se că nu-și mai fac griji pentru mine, înseamnă să mă iubească și mai mult. Am înțeles că această absență a dragostei de care mă plâng și care a fost întotdeauna cel mai mare motiv al temerilor mele, îi făcea întotdeauna pe alții să sufere mai mult decât pe mine. M-am trezit cu ideea disperată că eram iubit de viu așa cum mi-aș fi dorit să fiu iubit de mort și că ei n-ar fi putut niciodată să mi-o spună.

Scena 5 LOUIS Nu spui nimic? CATHERINE Pardon, nu, nu știu, ce-ar trebui să spun? LOUIS Îmi pare rău pentru incident, adineauri, voiam doar să știi. Nu știu de ce-a spus asta, n-am înțeles. Antoine. Mereu vrea să nu mă intereseze, probabil că te-a prevenit în ceea ce mă privește. CATHERINE A, nu mă mai gândeam la asta...n-a fost important. Și de ce-ai spus că probabil m-a prevenit în legătură cu tine? Ar fi trebuit? Mi se pare o idee ciudată. Vorbește despre tine cum trebuie și oricum n-o face des. Aproape niciodată. Crede (și eu cred) că viața lui nu contează pentru tine. Ai idee ce lucrează fratele tău? Nu e un reproș și mi-ar părea rău s-o iei așa. Nici eu nu știu exact ce face, dar lucrează într-o uzină mică de utilaje, pe-aici. Uneori merg și-l aștept. Mergeam, mă rog. Probabil că face unelte, cred... Nici eu nu știu exact. A ajuns la concluzia că ceea ce face nu e interesant pentru tine. Și nu tre` să fii rău să te gândești că nu se înșeală prea tare, nu crezi? Sau n-am dreptate? Mă înșel? LOUIS Da...și pe de-o parte e oarecum așa. Dar eu...adică mi-aș dori foarte mult să pot...

CATHERINE Gata! Eu cred că n-ar trebui să-mi spui toate lucrurile astea mie. Chiar nu înțeleg ce te-mpiedică să vorbești cu el. Eu, eu nu contez și n-o să-i spun nimic, așa sunt eu, nu e treaba mea sau nu în felul ăsta. Iată-te la rândul tău, cum ai spus? Prevenit în ce mă privește. LOUIS N-am nimic de spus sau de nespus, nu-mi dau seama. CATHERINE Perfect. LOUIS Catherine!

Scena 6

SUZANNE Fata asta, nu prea-ți vine să crezi, prima dată când o vezi ai impresia că-i fragilă și pierdută, tuberculoasă sau orfană de cinci generații, dar te înșeli.Nu tre să te bazezi pe asta. Știe să aleagă și e hotărâtă. E simplă, clară și precisă. LOUIS Și tu, Suzanne ești mereu așa? SUZANNE Eu? LOUIS Da, îți dai mereu cu părerea? SUZANNE Nu, de fapt, tot mai puțin. Azi o mai fac uneori, dar aproape deloc. Voiam doar să-ți stârnesc regrete. LOUIS Cum?

SUZANNE În general Antoine în astfel de momente îmi spune ”Gura, Suzanne!” LOUIS Oh, scuze, nu știam, ”Gura, Suzanne!”

Scena 7 MAMA Nu mă privește...mă bag și eu în seamă, așa am fost mereu, nu mă schimb. Vor să vorbească cu tine, atât. I-am auzit vorbind îi și cunosc, știu, cum să nu știu. Și dacă nu îi auzeam tot mi-aș fi dat seama. Vor să-ți vorbească. Au știu că te întorci și s-au gândit că ți-ar putea vorbi. Au o grămadă de lucruri să-ți spună de mult timp și s-a ivit în sfârșit ocazia. Ei ar vrea să-ți explice, dar or s-o facă prost, pentru că nu te cunosc...nu destul. Suzanne săraca nici măcar nu știe cine ești. La ea nu-i cu a ști e cu a imagina. Își imaginează tot timpul și habar n-are de viața reală. Și el, Antoine. Antoine e diferit....Își face o idee și după nu i-o mai scoți din cap. Ei vor să-ți explice și probabil o vor face, dar prost. Le e frică de timpul scurt pe care li-l dai, de cât de puțin veți petrece împreună. Adevărul e că nici eu nu-mi fac iluzii c-ai să rămâi prea mult cu noi. Te-am văzut când ai venit. Abia ai intrat și-ai început să te gândești c-ai făcut o mare greșeală. Nici n-ai intrat bine și voiai să pleci. Nu mă contrazice. Le va fi frică (e vorba și de frică aici) și or să fie stângaci, or să-ți spună prea repede ce au de spus, uneori cu brutalitate, așa cum au fost și ei dintotdeauna și nu încetează să fie. Ăsta-i felul lor și tu n-ai cum să înțelegi. Deja văd cum se va întâmpla. Abia o să le răspunzi cu 2,3, cuvinte și-ai să rămâi calm, cum ai învățat tu singur să fii (eu și tatăl tău n-avem nicio legătură cu asta), sau le vei zâmbi, iar mai târziu ei nu-și vor aminti decât acest zâmbet. E singurul răspuns pe care vor să-l păstreze de la tine. Iar zâmbetul ăsta îl vor repeta iar și iar și va face lucrurile și mai rele între voi. Va fi ca un semn de dispreț, cea mai rea dintre răni. Pe Suzanne o s-o întristeze acest zâmbet, iar pe Antoine îl va face și mai dur, iar când mai târziu se va vorbi despre tine, el va refuza să deschidă gura.

Suzanne vrea să plece. Ți-a spus, nu? Vrea să plece departe și să trăiască altă viața, (așa crede ea). Vrea să trăiască într-o altă lume, povești de-astea. Dacă e să fim sinceri, nu e cu nimic mai diferită decât tine, când erai și mai tânăr decât ea, și cu nimic mai grav. Același abandon. Iar Antoine vrea mai multă libertate, asta spune când e furios. N-ai prea crede văzându-l dar e adesea foarte furios. Și-ar dori să nu mai fie dator. Cui și ce datorează nu știu, dar e un lucru pe care-l spune mereu. Mă rog, eu îl ascult și tac. Și poate că tu-ți spui că nu le datorezi nimic, iar ei nu-ți datorează nimic ție. Îți spui asta să te protejezi, să te simți mai puțin vinovat. Poate că ai dreptate. A trecut foarte mult timp (toate se trag de-aici), iar tu oricum n-ai vrut niciodată să fii responsabil, iar noi n-am știut să te obligăm. Poate-ți spui și tu că eu inventez toate astea și că, de fapt, ei n-au nevoie de nimic de la tine. Iar ziua se va termina exact așa cum a început fără vreo importanță. Bine...Poate. Ce vor ei e să-i încurajezi poate, (cred că au dus întotdeauna lipsă de asta). Să le interzici cutare sau cutare lucru. Să le spui, uite, să-i spui Suzannei, de exemplu (chiar dacă nu-i adevărat), să-i spui să vină uneori, de 2, 3 ori pe an să te viziteze. Că ea ar putea dacă ar vrea să vină acolo unde locuiești tu. Că poate să călătorească și că pe tine te interesează, nu c-ar putea să te intereseze, ci că îți pasă, că-ți faci griji. Să-i dai lui Antoine sentimentul că nu e responsabil pentru noi, nici de mine, nici de sora ta. (el n-a fost niciodată, dar a trăit cu impresia asta, cu povara asta). Asta i se pare cea mai mare datorie din viața lui și-l doare, pentru că simte în același timp că fură un rol care nu-i aparține. Dă-i măcar iluzia că la un moment dat ar putea și el să mă abandoneze, să fie liber, așa cum ai făcut tu. Dă-i senzație că e în stare. N-o s-o facă, o să găsească tot timpul alte piedici, dar și-ar dori atât de mult să creadă asta. E un băiat bun, dar cu atât de puțină imaginație, iar asta mă face să sufăr. Ar vrea amândoi să fii mai mult pe-aici. Să fii mai prezent, să vă întâlniți tot timpul, să vă certați, iar apoi să vă împăcați. Ei ce zici, un mic zâmbet, nu? Sau poate două, trei cuvinte... LOUIS Nu. Doar un mic zâmbet, ascultam. MAMA Asta e părerea mea. Câți ani ai? LOUIS

Eu? Mă întrebi? Am 29 de ani. MAMA Și pentru mine sunt tot 29 de ani, nu-mi dau seama, e mult timp?

Scena 8 MAMA Duminica... ANTOINE Mamă! MAMA N-am spus nimic, îi povesteam lui Catherine. Duminica... ANTOINE Știe asta pe de rost. CATHERINE Las-o să vorbească, nu vrei să lași pe nimeni să vorbească. Începuse să vorbească. MAMA Îl deranjează asta. Lucram, tatăl lor lucra, eu lucram, și duminica -povestesc, n-asculta- duminica, pentru că în timpul săptămânii n-aveam prea mult timp, mergeam să ne plimbăm. Întotdeauna și sistematic. CATHERINE Unde te duci, ce faci? ANTOINE Nicăieri, nu mă duc nicăieri, unde vrei să mă duc? Nu mă mișc, ascultam. Duminica... LOUIS

Rămâi cu noi, de ce nu? E trist. MAMA Ce spuneam, nu-l mai cunoști? Același caracter urât. E limitat. De când era mic copil a fost așa. Și-o face destul de des din plăcere. Fix cum îl vezi acum, așa a fost dintotdeauna. Duminica -ce spuneam? A, duminica mergeam să ne plimbăm. Era ca un ritual, un obicei al nostru. Era imposibil să scapi. SUZANNE Asta se întâmpla când eram foarte mică, sau nici nu existam încă. MAMA Bun. Luam mașina, astăzi voi n-ați face asta, luam mașina -nu eram extraordinar de bogați, nu, dar aveam mașină și nu cred că a existat vreun moment în care tatăl lor să nu fi avut mașină.- Chiar înainte să fim căsătoriți...de căsătorie, înainte de căsătorie. Avea o mașină veche și gălăgioasă. -îl priveam- dar era bine că avea o mașină. ANTOINE Avem încredere în ce spui. MAMA După aceea mașina noastră, mai târziu, dar ei nu cred că-și amintesc. Mașina noastră era lungă, -aerodinamică- și neagră, fiindcă negrul, vorba lui, negrul ar fi mai șic. Mai degrabă cred că pentru că nu găsise alta. Roșie, îl cunosc bine, roșie iar fi plăcut. Dimineața o spăla, o lustruia ca un maniac, iar după amiaza, după ce mâncam, plecam. Întotdeauna a fost așa, nu știu, ca o tradiție. Că ningea, că ploua, că bătea vântul, îi plăcea să spună asta -că ninge, că plouă, că bate vântul- în toate duminicile mergeam să ne plimbăm. -spuneam că plecâm în concediu, caxonam, iar seara când ajungeam, spuneam că pân la urmă și la coadă ne simțim mai bine-acasă.Fleacuri. Și iarăși, cu puțin înainte de începutul școlii, mereu aceleași povești, ce încerc eu să spun, mergeam la restaurant, mereu la aceleași restaurante, nu foarte departe și

patronii ne cunoșteau și mâncam mereu aceleași lucruri. Specialitățile casei și feluri de sezon, crap prăjit și pui de baltă cu smântână, dar lor nu le plăceau. După, când au îmlinit 13, 14 ani, Suzanne era mică, nu se iubeau prea tare, se ciondăneau mereu, asta îl înfuria pe tatăl lor, alea au fost ultimele dăți, dar nimic nu mai era la fel. Nu știu de ce povestesc asta. Tac. După, nu e o răutate ce spun, ăștia doi au crescut prea mari, nu mai știu, putem ști cum dispare totul? N-au mai vrut să vină cu noi. Rămăseserăm doar noi cu Suzanne. Nu mai merita. ANTOINE E vina noastră. SUZANNE Sau a mea. MAMA E după amiză, mereu a fost așa. Prânzul durează mai mult, ne întindem picioarele. CATHERINE Mai doriți cafea? SUZANNE Ai să-i vorbești cu dumneavoastră toată viața? ANTOINE Suzanne, fac cum vor! SUZANNE Iar tu n-ai decât să te duci dracu pân la urmă! Nici măcar nu vorbeam cu tine, ce vorbeam cu tine cumva? Încetează să te mai ocupi de mine tot timpul, nu-ți cer nimic, ce-am spus? ANTOINE Nu-ți permit să-mi vorbești așa. Vrea să se dea mare fiindcă e Louis aici, fiindcă ești tu aici. SUZANNE

Ce legătură are Louis cu asta? Nu fiindcă e Louis aici, ci fiindcă ești tu prost! Ai înțeles, ai auzit, te-ai prins? MAMA Suzanne! N-o lăsa să plece. Hai, du-te după ea! ANTOINE O să se întoarcă. LOUIS Da, aș vrea puțină cafea, chiar aș vrea! ANTOINE ”Da, aș vrea puțină cafea, chiar aș vrea!” CATHERINE Antoine! ANTOINE Ce? LOUIS Încercai să faci mișto de mine. ANTOINE Sunteți toți fix la fel! Suzanne! CATHERINE Antoine, unde te duci? MAMA Se vor întoarce, se întorc întotdeauna. Unde te duci, Louis? Sunt mulțumită, asta n-am apucat să spun, dar sunt mulțumită că ne-am adunat cu toții aici.

Scena 9 LOUIS

La început -eu așa am crezut- Îmi repetam, speram că restul lumii va dispărea cu mine. Pleacă toți cu mine, mă însoțesc și nu mai revin niciodată. Îmi repet că-i iau cu mine și că nu sunt singur. După aceea am visat că-i văd pe toți după moarte și că-i judec. Mi-i imaginez la paradă, îi privesc. Sunt ai mei acum. Mă uit la ei și nu-mi plac prea tare..nu-i iubesc. E o regulă, să nu-i iubești.. Dac-aș face-o m-aș întrista prea tare. Mă amuză. Îi organizez, fac și refac rostul vieții lor. Îi privesc dintre nori, ca în cărțile pentru copii, -nu știu, e o idee pe care-o am- Ceor să facă din mine când n-am să mai fiu aici? Ai vrea să-i comanzi, să reacționezi, să profiți puțin de tulburarea lor și să-i mai conduci un pic. Ai vrea să-i auzi, eu nu-i aud. Să-i faci să spună prostii uriașe și să știi în sfârșit ce gândesc. Plângi. Ești bine. Sunt bine. Uneori e ca o tresărire, dar alte ori mă agăț din nou de viață, de ei și devin dușmănos. Îmi aduc aminte. Mușc, mi se întâmplă adesea să mușc. Mă enervez din nou pentru lucruri pe care le iertasem. Un înecat care și-ar omorâ salvatorii, vreau să-i țin cu capul în râu. TOȚI Vorbești de rău. LOUIS Sunt în pat, e noapte și nu pot să adorm din cauza fricii. Vomit ură. Mă apasă și mă epuizează și această epuizare mă va lăsa să dispar în sfârșit. Vă omor unii după alții, iar voi n-aveți habar. Sunt singurul supraviețuitor! Voi muri ultimul. Sunt un ucigaș și ucigașii nu mor. Va trebui să mă răpuneți. TOȚI Gândești de rău. LOUIS Nu iubesc pe nimeni. Nu v-am iubit niciodată, astea erau minciuni, nu iubesc pe nimeni și sunt singur, iar singur nu risc nimic. TOȚI Hotărăști totul.

LOUIS Moartea este decizia mea! TOȚI Asta e ceea ce facem, trăim de frică să nu-i distrugem pe cei care ne iubesc. LOUIS Și murind vă distrug și chiar asta îmi doresc. Mor de ciudă, mor din răutate.

TOȚI Te sacrifici. LOUIS Pe dracu. Veți suferi mai mult și mai tare decât mine, iar eu am să vă văd șiam să râd de voi și voi urî durerile voastre. De ce ar trebui să te facă moartea un om mai bun? Singura mea grijă acum e ce veți face cu mine și cu toate lucrurile care-mi aparțineau. Ce spun acum poate că nu e frumos, dar așa voi fi mai puțin regretat. Acum câteva luni, înainte să mor, am fugit. Vizitez lumea, vreau să devin călător. Toți muribunzii au astfel de pretenții, să-și spargă capul de geamurile camerei. -să dea din aripi mari și tâmpite -să hoinărească, deși s-au pierdut deja -să creadă că dispar -să fugă din calea Morții, să pretindă că au lăsat-o în urmă Acum nu mai sunt acolo unde-am fost toată viața Vizitez. TOȚI Înainte să mori LOUIS Ar fi trebui să mă vedeți cu secretul meu, în sălile de așteptare din aeroport, eram convingător. Moartea mea apropiată și cu mine. Ne luăm rămas bun, ne plimbăm, mergem noaptea pe străzile pustii, devenim prieteni. Suntem eleganți și dezinvolți, suntem destul de misterioși, nu lăsăm să se ghicească nimic și recepționerii, noaptea, simt respect față de noi, am putea să-i seducem. Nu facem nimic. TOȚI

Îți aduci aminte. LOUIS Voi sta liniștit acum, promit. Nu mai fac caz din asta. Stau demn și tăcut, uite două cuvinte pe care oamenii le folosesc des. TOȚI Pierzi. LOUIS Am pierdut. Vin aici în vizită, încerc să trag concluzii, să fiu calm. Nu mai gesticulez, nu judec, fără subînțelesuri gratuite. Mă complac. A, și mi se mai întâmpla uneori să-mi zâmbesc mie însumi ca pentru o fotografie viitoare. Degetele voastre trec peste ea având grijă să nu o murdărească. TOȚI Era exact așa. LOUIS Și e atât de fals, dacă v-ați gândi o clipă ați înțelege că mă prefăceam că.

Scena 10 LOUIS N-am venit în dimineața asta, am călătorit toată noaptea. Am plecat ieri seară și voiam să vin mai devreme, dar am rneunțat pe drum. Asta voiam să spun. Și eram în gară în dimineața asta, încă de pe la 3,4 și așteptam o oră decentă să vin aici. ANTOINE De ce-mi spui asta? LOUIS Nu, nu știu, îți spun așa, voiam să știi. E adevărat și voiam s-o spun. ANTOINE Nu începe.

LOUIS Ce? ANTOINE Știi tu. Nu începe. Ai vrea să-mi vii cu povești. Erai la gară, așteptai...Bun ai călătorit toată noaptea, era bine? Cum era?

LOUIS Nu, spuneam așa, n-are importanță. Da, era bine. Nu știu, era o călătorie banașă, parcă vreți întotdeauna să credeți că locuiesc la mii la sute de mii de kilometri distanșă. Am călătorit, asta-i tot. Nu spun nimic. ANTOINE Nu asta-i problema, n-am spus nimic, te-ascult. Da? Gara?... LOUIS Nu spun nimic oricum, nimic esențial. Mă gândeam că poate ai fi fost fericit, bun, nu fericit, mulțumit, că poate ți-ar fi plăcut să știi. Eram la bufetul gării, nu știu la ce oră am ajuns, spre 4 poate, eram acolo și așteptam, nu puteam să vin direct aici. Să lipsești atâția ani și să apari brusc. Nici nu cred că mi-ar fi deschis. O și vedeam pe Suzanne întâmpinându-mă cu o carabină. Mă rog, voiam să-ți spun asta doar ție, probabil ei s-ar supăra. Asta era...voiam să-ți spun c-am ajuns mai devreme, dar am tras puțin de timp... ANTOINE Mda, asta ziceam și eu. Povești...și n-o să aflu niciodată ce e adevărat și ce nu, pentru că așa faci tu. Dacă e un lucru pe care nu l-am uitat despre tine e ăsta. N-ai spus nimic important. Da, era dimineață și-ți beai cafeaua. Bun. Ți îți era rău, pentru că tu nu fumezi și în genul ăla de locuri pute-a fum. Știu asta mai bine decât tine. Oh și citeai ziarul, pentru că probabil ai devenit genul de om care citește ziarele. Ziare pe care eu nu le citesc niciodată. Uneori văd oameni care citesc ziarul și mă gândesc la tine și-mi zic, iată- genul ăsta de ziare tre să citească și fratele meu, oamenii ăștia ar putea fi ca fratele meu...Oricum, stăteai acolo cu toți puștii ăia beți în jur, ajunși de la nu știu ce petrecere și nici măcar nu puteai să te concentrezi pe ce citești.nȘi adevărul e că regretai.Regretai c-ai făcut tot drumul ăsta. Tu nici măcar nu știi pentru ce-ai venit. Cred că nici ei. Nici eu nu știu de ceai venit...De ce-ai venit, Louis? Nimeni nu înțelege. Și vrei să regreți că nu știm, că

nu înțelegem. Pentru că dacă noi am ști, lucrurile ar fi mult mai ușoare pentru tine, nu-i așa? Ai venit pentru că așa ai hotărât tu. Căcat, cred că te gândeai de mult la asta. De când ai plecat te gândeai să te întorci, pentru că așa faci tu. Regreți tot, tot timpul și nu ești niciodată mulțumit! Cred că-ți spuneai în fiecare zi că ar trebui să te întorci să ne revezi, dar de ce ne-am trezit acum cu tine la ușă jur că nu știu. Crezi că e important pentru mine? Nu e, mă doare-n cur că te-ai întors. Și nu-ți spuneai nimic, nu voiai să-mi spui absolut nimic! M-ai văzut acum și-ai inventat toate astea ca să vorbești cu mine! N-aveai ce să-ți spui pentru că nu mă cunoști! Tu nici măcar n-ai idee cine sunt, cine suntem. Crezi că mă cunoști doar pentru că sunt fratele tău? Asta-i o tâmpenie. Și știi ceva, nici eu nu te cunosc, dar eu nici nu pretind asta. Și nu-i vina ta, nici vina mea, dar nu ne cunoaștem (hai să facem cunoștință). Și nu-ți imaginezi că-i spui lucruri unui om pe care nu-l cunoști. Ce voiai tu de fapt era să mă iei cumva. ”Trebuie să știi cum să-l iei” Asta se spune despre un om rău brutal și despre mine adesea. Voiai să începi conversația, știi bine s-o faci, dar pe mine nu mă interesează. Nu vreaă să știu de ce ești aici, dar ai dreptul. Și să pleci de-aici e tot dreptul tău. Asta știu. Poți s-o faci oricând, să vii și să pleci. Nu-i problema mea...Șă știi că nu-i totul extraordinar/special în viața ta. E și ea o viață măruntă. N-ai decât să încerci să faci totul să pară extraordinar, dar să știi că n-ar fi adevărat. LOUIS Unde te duci? ANTOINE N-am chef să te-aud vorbind acum. Asta ai de gând să faci, iar eu va trebui să te ascult. Întotdeauna îmi spuneți totul. Oamenii au impresia că dacă ești tăcut ești și dispus să-i asculți...nu știu, poate tăceam așa să-ți dau un exemplu. Catherine!

INTERLUDIU Scena 1 LOUIS E ca noaptea, doar că în plină zi, nu se vede nimic, aud doar zgomote, ascult, m-am pierdut și nu găsesc pe nimeni.

MAMA Ce-ai spus? N-am auzit, repetă, unde ești? Louis!

Scena 2 SUZANNE Tu și cu mine. ANTOINE Ce-i? SUZANNE Te auzeam, strigai. Vă certați. ANTOINE Ne-am enervat. Nu era așa. Nu credeam că va fi așa. Adică nu știu, nu eram așa. SUZANNE Nu, nu mereu. În celelalte zile, mergeam fiecare în treaba noastră. ANTOINE Ne înțelegem. SUZANNE ...

Scena 3 LOUIS Și după aia, în visul meu toate camerele casei erau departe unele de altele și nu puteam să ajung niceăieri. Mergeam ore și nu recunoșteam nimic. MAMA Louis!

LOUIS Și ca să nu-mi fie teamă, ca atunci când ești copil și mergi noaptea, trebuia să mă întorc foarte repede. Și-mi repet, mai degrabă îmi fredonez ca să-mi aud vocea ”că cel mai rău lucru care mi s-ar putea întâmpla de-acum încolo ar fi să fiu îndrăgostit. Ăsta ar fi cel mai rău lucru, deși aș vrea puțin să mi se întâmple.

Scena 4 SUZANNE Ce nu înțeleg eu. ANTOINE Nici eu. SUZANNE Râzi? Nu te văd niciodată râzând. ANTOINE Ce nu înțelegem noi... CATHERINE (voce) Antoine! SUZANNE strigând Da? Ce nu înțeleg eu și n-am înțeles niciodată. ANTOINE Și e puțin probabil să înțeleg vreodată. SUZANNE Probabil...să nu înțeleg niciodată. MAMA (voce) Louis! SUZANNE strigând Da, suntem aici! ANTOINE

Oke, ce nu înțelegi tu. SUZANNE Nu era așa departe, ar fi putut să vină să ne vadă mai des. Și nu era nimic așa de tragic, nu tu drame, trădări, asta nu pot eu să înțeleg... ANTOINE ”Uite-așa” Nu există nicio explicație. Mereu a fost așa, dorit. Nici nu știu dacă are sens, a fost dorit și departe. Distant. A fost plecat și nu cred că ne-a simțit vreodată lipsa.

Scena 5 -simultanCATHERINE Unde sunt? LOUIS Cine? CATHERINE Ei, ceilalți. Nu mai aud pe nimeni...vă certați, tu și Antoine. Nu, nu, sunt sigură. S-a enervat Antoine, iar acum e ca și cum toata lumea ar fi plecat, iar noi ne-am fi pierdut. LOUIS Nu știu, trebuie să fie pe-aici. CATHERINE Unde pleci? Antoine! SUZANNE (voce) Da?

Scena 6 SUZANNE Și să fiu nefericită? ANTOINE

Dar nu ești...și nici n-ai fost vreodată. El e, Omul nefericit, cel care nu te-a mai văzut de atâția ani. Azi poate aveai impresia că ești nefericită, dar nu. Semănați voi doi. Mă rog...și eu sunt la fel. Doar că ție ți-a intrat în cap că ești nefericită, că trebuie să fii, tu ai vrut să crezi asta. Ai vrut să fii nefericită pentru că el e departe, dar ăsta nu-i un motiv bun. Nu poți să dai vina pe el pentru asta. E doar o formulă.

Scena 7 MAMA Vă căutam. CATHERINE Nu v-am auzit. MAMA Era Louis., ascultam, era el? CATHERINE A plecat pe-acolo MAMA Louis! SUZANNE (voce) Da? Aici suntem!

Scena 8 SUZANNE De ce nu răspunzi niciodată când ești strigat? Te-a strigat și Ctherine, te-am strigat și noi. Tu niciodată nu răspunzi și trebuie să te căutăm. ANTOINE Și ce, m-ați pierdut vreodată? Uite, sunt aici, poți să mă atingi cu măna. SUZANNE

Poți să încerci să mă faci și mai tristă, sau rea, dar n-o să meargă...Să știi că și tu ai formule, ai impresia că nu știu? ANTOINE Ce spuneam... SUZANNE Ce? Nu înțeleg, ești răutăcios, ce-ai spus? Întoarce-te! ANTOINE Gura, Suzanne! -suzanne râde singură-

Scena 9 MAMA Louis! Nu m-ai auzit? Te-am strigat. LOUIS Eram aici, ce e? MAMA Nu știu, nu e nimic, credeam c-ai plecat.

PARTEA A DOUA

Scena 1 LOUIS După amiază, fără să le fi spus nimic din ce aveam pe inimă. -n-am îndrăznit să le fac acest rău- În după amiaza aia am plecat. Le-am spus să vină cu mine la gară pentru că voi pleca. Le-am promis că mă voi întoarce mult mai devreme decât data trecută, le-am promis că voi fi acolo din nou, curând. Minciuni, vorbe deastea. Săptămânile, poate lunile care-au urmat i-am sunat, le-am dat tot felul de

vești, i-am ascultat cu greu când îmi povesteau de-ale lor. De fiecare dată îmi spuneam că va fi ultima dată, dar nu las asta să se vadă. Înainte să plec mama m-a mângâiat o singură dată pe obraz, de parcă m-ar fi iertat pentru cine știe ce crime. Și toate crimele astea pe care nu le știu am ajuns să le regret. Antoine era în pragul ușii, zdrăngănea cheile de la mașină spunând că nu vrea să mă preseze, în niciun caz. El nu-și dorește să plec, nu m-ar alunga niciodată, doar că era ora plecării. În ciuda a ceea ce spune, îmi dă senzația că vrea să plec. Nu i-am spus-o niciodată, dar l-am acuzat puțin pentru asta. Și cred că mam răzbunat pentru asta. Într-o zi, mi-am acordat toate drepturile.

Scena 2 ANTOINE Îl duc eu. Te duc eu la gară, e mai practic așa. Ce-am putea face? Te conducem. Și oricum, e în drum, pe șosea. SUZANNE Aș putea să ac și eu asta. Îl conduc eu și mă întorc imediat. De fapt, ar putea să rămână cu noi la cină. O să ia alt tren, nu-i mare lucru. Spune ceva. MAMA Fac cum vor. LOUIS De fapt, și mai bine, dorm aici și plec abia măine dimineață. Sau mai bine, iau micul dejun acasă. A, sau nu mai lucrez niciodată, mă însor cu sor-mea și trăim foarte fericiți. ANTOINE Suzanne, am spus că merg eu cu el. E imposibilă. Totul e aranjat și se trezește ea că vrea să schimbe tot. Ești imposibilă. El vrea să plece în seara asta, nu vezi? Și tu tot repeți același lucru. Dacă vrea să plece lasă-l. Îl duc eu, îl lăsăm la gară, n-o să ne încurce. LOUIS Asta îmbină utilul cu plăcutul.

ANTOINE Exact. SUZANNE Cât poți să fii de nesuferit, nu înțeleg, ești idiot, cum îi vorbești așa? ANTOINE Eu? De mine zici? Eu sunt idiot? SUZANNE Și nici măcar nu-ți dai seama, ești nesuferit, dacă te-ai auzi...mi-ai da dreptate. ANTOINE Ce mai e și asta? E imposibilă azi, jur! Nu știu ce-are cu mine? Ce-ai cu mine? Ești o ciudată! Poate e din cauza lui Louis, de când e el aici...Catherine, nu știu. Nu spuneam nimic. Catherine, ajută-mă, nu mai înțeleg nimic. Îl ajut pe Louis să plece, îl conduc. Vrea să plece. El vrea să plece. Ce-am spus greșit? Louis, tu crezi asta, am spus ceva? Nu vă mai uitați la mine cu toții! CATHERINE Nu-ți spune cu răutate...ești puțin agresiv. Uneori. Ea vrea doar să te facă săți dai seama. ANTOINE Eu sunt puțin agresiv? Nu. De ce spui asta? Voi sunteți...vă purtați îngrozitor cu mine. LOUIS N-a fost agresiv, nu înțeleg ce vreți să spuneți. ANTOINE Oh...a vorbit și Maica Domnului...-idee CATHERINE Antoine! ANTOINE N-am spus nimic, ia mâna de pe mine! Faceți cum vreți, dar nu voiam să fac nimic rău. Întotdeauna eu fac ceva greșit. Credeam că ajut, voiam să ajut, ce? Tu, nu mă atinge, nici tu! Spuneam doar că-l duc eu la gară, iar acum vă uitați la mine ca la un animal ciudat. Încetați să mă mai tratați ca pe-un tâmpit. N-are decât să

facă borș! Voiam să-i fac un serviciu. El spune că vrea să plece, iar dacă pleacă tot vina mea e? Nu se poate să fie întotdeauna așa. Spuneam doar...voiam să spun, spuneam... LOUIS Nu plânge. ANTOINE Dacă pui mâna pe mine, te omor. MAMA Lasă-l, Louis. CATHERINE Louis, aș vrea să pleci, îmi pare rău, chiar nu vă vreau răul, dar cred c-ar trebui să plecați. LOUIS Bună idee. SUZANNE Antoine, uită-te la mine! Antoine, nu voiam să te supăr. ANTOINE N-am nimic, îmi pare rău. Sunt obosit...nu știu de ce, dar sunt mereu obosit. Am devenit un om obosit. Și nu e munca. Meeu când ești obosit spui de muncă sau bani, de griji. Dar nu e asta...Nu voiam să fiu rău. Cum spui tu, agresiv. Nu sunt un om agresiv. Voi trăiți cu impresia că mă doare-n cur de voi și-atunci spuneți că sunt agresiv și brutal, dar nu e adevărat, niciodată n-am fost. Vă purtați toți de parcă am fost agresiv cu el, cu Louis, dar nu e adevărat.Și cu Suzanne, și cu toată lumea, nu-i drept. Când eram mici, țin minte, Louis, sigur tu îți amintești. Când eram mici ne băteam tot timpul și eu câștigam mereu. Poate pentru că eram mai puternic, dar miam dat seama că nu era asta. De fiecare dată Luis mă lăsa să-l bat. Făcea el pe ăla bun. Nu știu...azi mi-e indiferent, dar nu eram agresiv nici atunci, nici acum nu sunt, făceam asta doar să mp apăr, nu-i corect să mă acuzați de asta. Nu-i spuneți să plece. Pân la urmă face cum vrea, e la el acasă, are tot dreptul. Sunt bine. Eu și Suzanne -îmi vine să râd, râzi cu mine, îmi vine să râd- nu sta așa, Suzanne? N-am să mă pun să-l bat, n-are de ce să-ți fie frică, s-a terminat. E

simplu, Eu și Suzanne ar trebui să fim mereu împreună, ar trebui să strângem legăturile, umăr la umăr, să ne înțelegem ca frații, nu așa se spune? Ar trebui să fim amândoi contra lui..Azo, toată ziua ai ținut cu el, nu-l cunoști...nu e rău, nu, nu vreau să spun asta și totuși te înșeli, pentru că nici el nu e atât de bun pe cât ți se pare-acum, nu-i perfect și e o tâmpenie să faceți fron comun contra mea. MAMA Nimeni nu e contra ta. ANTOINE Da...sigur, poate.

Scena 3

SUZANNE Puțin mai târziu. MAMA Aproape că nu ne mai mișcăm, stăm toate 3 ca și cum n-am fi, iar ei se uită la noi. Liniște, ANTOINE Tu spui că nu te iubim. Te-am auzit tot timpul spunând-o. Nu-mi aduc aminte ca tu vreodată să nu fi spus asta. -cred că asta-i concluzia ta când te simți atacat- Asta crezi, că nu te iubim, că n-am făcut-o, că nimeni n-a făcut-o niciodată și că de-asta suferi tu. Îmi aintesc de tine. Erai copil și spuneai că nimeni nu te iubește. Și totuși, n-am nicio dovadă, dar cred...Ce vreau să spun și n-ai cum să mă contrazici e că nu duceai lipsă de nimic și n-aveai nicio problemă care să te facă nefericit. Tu n-ai cunoscut nedreptatea și urâțenia și lipsurile care vin odată cu ea. Ai fost ferit de ele. Și dintotdeauna ce spuneai tu mă făcea să mă simt puțin vinovat și nefericit la rândul meu, dar nu pentru ce spuneai că ți se întâmplă, ci pentru că fără să o spun totuși nimănui, nu te credeam. Uneori îi auzeam pe părinții noștri vorbind despre asta, o făceau de față cu mine. Probabil i-ai făcut și pe apropiați ție acum, iubiții tăi, i-ai făcut să creadă același lucru, din moment ce o repetai atât de des. Aveam impresia că nu te iubeam destul, sau că nu știam să-ți spunem asta. Nu știam să spunem asta, e adevărat, aici nimic nu se spune ușor, dar erau gesturile

mici, atențiile din care ar fi trebui să-ți dai seama că te iubeam mai mult decât ți-ai fi putut imagina tu vreodată. Și-apoi a trebui să renunțăm încet la tot. Trebuia să facem mai puțin zgomot, să te protejăm, să nu te deranjăm, nu puteam să te supăr și mă bucuram în tăcere de spectacolul supraviețuirii tale ușor prelungite. Păream cu toții responsabil de această așa zisă nefericire a ta, dar nu e adevărat, ăsta a fost întotdeauna doar felul tău de-a fi. Azi nici dac-ai vrea n-ai mai putea să te schimbi. Pe tine nu te atinge niciodată nimic și-am avut nevoie de ani să înțeleg asta, tu nu te simți rău, pentru că dacă te-ai simți rău cu adevărat, n-ai spune-o, am învățat asta pe pielea mea. Toată nefericirea ta nu-i decât un fel de-a refuza să-i lași pe ceilalți să se apropie. Și cum lucrurile nu puteai fi decât așa. Ceilalți își provocau nefericire ție și niciodată invers, au început să caute vinovați, iar la un moment dat au crezut că e vina mea. Din moment ce pe tine nu te iubeau destul, pesemne că pe mine mă iubeau prea mult. Așa c-au început să-mi ia ceea ce nu mi-au dat niciodată și nu mi s-a mai dat nimic și stăteam acolo fără să am voie să mă plâng vreodată. Trebuia să zâmbesc și să mp joc și să fiu mulțumit, în timp ce tu, în ciudat tuturor eforturilor noastre nu puteai fi salvat de nefericirea ta. Iar când ai plecat, când ne-ai abandonat, când ne-ai părăsit, nu mai știu ce cuvânt categoric ne-ai trântit, dar a trebuit inevitabil să fie tot vina mea. Eu sunt cel mai fericit om de pe pământ. Mie nu mi se întâmplă niciodată nimic, dar acele câteva dăți, care se adună acum cu sutele în capul meu, acele singure dăți când aș fi putut să mă întind pe jos și să nu mp mai mișc, n-am știut să o spun, să fac caz din asta.E ca și cum mie nu mi s-a întâmplat nimic niciodată. Și poate e chiar adevărat. Ești aici în fața mea și mă acuzi deși nu scoți un cuvânt. Mi-e milă de tine și mi-e frică și sunt neliniștit, pentru că în ciuda nervilor îmi fac griji pentru tine și deja regret răul pe care ți-l ac azi, deși n-ai plecat încă. Ești aici și mă copleșești, ne copleșești. Te văd și mi-e și mai frică de tine acum, decât atunci când eram copil și-mi spun că sunt un neghiob nepriceput care a dat greș lamentându-se, în timp ce tu, atât de tăcut și de plin de bunătate, aștepți, gândindu-te la durerea ta, din care eu nu mi-aș putea închipui nici măcar începutul. Nu sutn nimic și n-am niciun drept, iar când ai să ne părăsești iarăși, voi regreta toate frazele pe care tocmai ți le-am spus și mă voi simți și mai mic. Louis? LOUIS Da?

ANTOINE Am terminat. N-am să mai spun nimic. Doar tâmpiții sau cei cărora le e frică ar putea să râdă de asta. LOUIS N-am auzit.

EPILOG LOUIS Și după plec și nu mp mai întorc niciodată. Mor câteva luni mai târziu. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc. E vară, unul dintre anii în care sunt plecat de-acasă, sunt în sudul Franței și m-am pierdut. Pentru că e noapte, în munți merg pe o cale ferată. E o scurtătură și e foarte aproape de casă. Noaptea nu trece niciun tren pe-aici. La un moment dat sunt la intrarea într-un viaduct imens. Și mă gândesc -asta voiam să spun, de fapt- Mă gândesc ce-ar fi sp strig acum, un strigăt care m-ar fi făcut fericit. Ce-ar fi să-mi ofer bucuria asta...Dar nam făcut-o și încep din nou să merg, chiar dacă aud doar sunetul pașilor mei pe pietriș. Sunt tot felul de lucruri de genul ăsta pe care le voi regreta.