Introducere In Stiintele Politice

TEORII ŞI ELEMENTE DE POLITICĂ Termenul de revoluţie implică în principal o schimbare rapidă, fundamentală şi violentă a valorilor dominante ale unei societăţi, a instituţiilor politice, a structurii sociale, precum şi în conducerea şi activitatea politică a guvernului1. În timp apare în cadrul unei societăţi credinţa că este capabilă să schimbe mediul în care trăieşte, că este capabilă să-l controleze şi, mai mult, că are dreptul să o facă. Esenţa politică a revoluţiei constă în însăşi expansiunea rapidă a conştiinţei politice şi mobilizarea rapidă a noilor grupuri din societate, la o asemenea viteză încât instituţiile politice nu mai au capacitatea să le asimileze. O asemenea explozie a participării politice s-a desfăşurat şi în România în decembrie 1989. Însă orice revoluţie implică şi o a doua fază, şi anume crearea şi instituţionalizarea noii ordini politice. Pentru ca o revoluţie să fie considerată victorioasă ea trebuie să implice mobilizarea politică rapidă alături de instituţionalizarea politică rapidă. În România, înainte de 1989 a existat un regim totalitar în care organizarea şi conducerea societăţii erau în sarcina unui partid totalitar. Regimul totalitar s-a bazat extrem de mult pe suportul afectiv al populaţiei, căutând în mod conştient dezinformarea permanentă a maselor precum şi propulsarea unei ideologii totalitariste ascunse cu foarte mare grija sub forma unei false democraţii. Participarea politică era extrem de scăzută, la loc de cinste aflându-se mobilizarea politică, pe care se şi baza de altfel elita totalitaristă. Conducerea societăţii se realiza de la nivelul celor mai înalte structuri de partid, PCR-ul urmărind să cuprindă întreaga populaţie şi interzicând existenţa alte partide politice tocmai pentru a-şi asigura siguranţa stabilităţii. În momentul în care instituţiile acestui regim au fost depăşite de pretenţiile prezentului s-a realizat acea explozie populară, de o intensitate care i-a uimit pe mulţi analişti politici. Cu câteva luni înainte nimeni nu ar fi bănuit că asemenea evenimente vor avea loc în România, o ţară considerată adeptă a status-quo-ului politic. Noţiunea de regim politic este ataşată instituţiilor guvernamentale, modul de organizare a puterilor şi raporturile dintre puteri constituind elemente definitorii al regimului politic. Regimul politic indică de fapt dacă o societate este cu adevărat democratică sau nu. Democraţia reprezintă acea formă de guvernământ în care puterea aparţine poporului iar acesta îşi exercită prerogativele în mod suveran, de la caz la caz prin reprezentanţii aleşi. Într-o democraţie toţi cetăţenii au drepturi şi îndatoriri egale, fără privilegii sau discriminări. Principiile care fundamentează o democraţie şi o fac viabilă sunt, printre altele, universalitatea participării la rezolvarea problemelor publice, consacrarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor individuale, pluralism ideologic, aplicarea principiului majorităţii şi pluralismul instituţional. Regimurile politice prezintă în general patru caracteristici majore, care interacţionează între ele: structurile de comandă, structurile consensului, configuraţia intereselor şi configuraţia drepturilor2. Dacă ne referim la structurile de comandă în principal ne oprim asupra statului şi a instituţiilor sale. Statul este o comunitate umană care deţine monopolul asupra folosirii forţei legitime într-un anumit teritoriu3. Statul român este unitar, constituind o singură formaţiune statală, cu un regim constituţional unic, un singur rând de organe de vârf (legiuitoare, administrative şi judecătoreşti) care exercită autoritatea lor la nivel central iar populaţia sa are o singură cetăţenie. Principiul separaţiei puterilor în stat a devenit trăsătura de bază a democraţiilor liberale şi garanţia esenţiala a securităţii individului în raporturile cu puterea. Statul are de îndeplinit trei funcţii – legislativă, executivă şi judecătorească şi are o organizare piramidală – el prezintă un corp executiv, bicefal, preşedintele şi guvernul, căruia i se subordonează agenţiile administrative sau birocratice. Acestea pun în aplicare politica organului legislativ care elaborează legile. Mai exista un corp juridic care aplică legea şi mediază disputele din domeniul legislaţiei. Relaţiile dintre organe sunt statuate în Constituţia României, un set de reguli scrise care reglementează limitele puterii şi îndatoririle cetăţenilor.

1

S. P. Huntington (1997), Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Antet: Prahova Roy C. Macridis şi Steven L. Burg (1991), Introduction to Comparative Politics. Regimes and Change, Harper Collins Publishers 3 Max Weber (1946), “Politics as a Vocation” în From Max Weber: Essays in Sociology, Oxford University Press 2

1

Pentru a identifica tipul de regim dintr-o ţară sau alta trebuie în primul rând stabilită apartenenţa puterii politice precum şi modul exercitării ei. Este implicat, pe de o parte principiul reprezentativităţii (desemnarea organelor care să exercite puterea) iar pe de altă parte, principiul distribuirii funcţiilor puterii între diferitele categorii de organe (funcţia legislativă, cea executivă şi cea judecătorească). Regimul semi-prezidenţial românesc prezintă două din trăsăturile caracteristice ale regimurilor semi-prezidenţiale: preşedintele ţării este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat iar guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului. Preşedintele poate răspunde juridic în fata Parlamentului la acuzaţia de “înaltă trădare” dar poate fi suspendat din funcţie de către Parlament şi pentru încălcarea prevederilor Constituţiei. Durata mandatului prezidenţial se limitează la patru ani putând fi reînnoit pentru încă patru iar cele doua mandate pot fi succesive. Membrii Parlamentului sunt desemnaţi tot prin sufragiu universal, direct, secret şi liber exprimat iar Parlamentul este considerat “organul suprem reprezentativ al poporului român”. Membrii Parlamentului pot fi în acelaşi timp şi membri ai executivului, Parlamentul fiind omnipotent în materie legislativă. Funcţionarii administraţiei publice locale – primarii şi consilierii locali - sunt aleşi prin vot universal, numai prefecţii fiind numiţi de autorităţile centrale. Funcţionează principiul descentralizării şi al deconcentrării, o parte a prerogativelor autorităţilor centrale fiind atribuite autorităţilor locale. Acestea au dreptul de a se autoconduce, hotărând asupra politicii locale care trebuie urmată la un moment dat. Controlul jurisdicţional rămâne cea mai eficienta formă de control asupra actelor administraţiei de stat. El este un control extern, care are la bază printre altele independenţa judecătorilor, ceea ce-i conferă deplină autoritate, controlul referindu-se în special la legalitatea actelor şi nu la oportunitatea lor. Un al doilea proces major al regimurilor îl reprezintă structurile consensului. Pentru a putea fi legitim orice sistem necesita o recunoaştere din partea populaţiei. Cetăţenii îşi exprimă sau nu suportul pentru un anumit regim, suport care poate să fie afectiv sau instrumental. În general, suportul afectiv este foarte puternic şi se erodează greu, ţinând de afectul cetăţenilor; aceştia se simt legaţi de un anumit regim politic din motive intrinseci, independent de realizările materiale ale acelui regim. Suportul instrumental este precar iar legitimitatea regimului care se sprijină pe acest tip de suport nu este stabilă. Democraţiile liberale se bazează pe suportul instrumental al cetăţenilor realizându-se un schimb între cele doua entităţi: cetăţenii vor sprijini regimul dacă vor fi mulţumiţi de acţiunile acestuia. Starea de confort psihic pe care o resimte individul în momentul în care ştie că se poate baza pe regim va atrage după sine suportul instrumental şi astfel legitimarea regimului. Patru procese sunt asociate cu organizarea consensului: socializarea politică, respectiv ansamblul de procese prin care apare ataşamentul şi loialitatea fata de un regim politic, procesul de reprezentare – proces prin care sunt desemnaţi în fruntea structurilor de conducere reprezentanţii aleşi ai populaţiei, respectiv Parlamentul, participarea prin care se creează premisele unei comunicări şi interacţiuni active între cetăţeni şi cei din funcţiile de conducere ale ţării şi mobilizarea care constituie o participare internă, o activitate susţinută şi un ataşament profund. Mobilizarea poate apărea spontan sau poate fi încurajată de activişti politici. Partidele politice constituie cel mai răspândit mijloc de mobilizare şi instituţionalizare a participării politice. Un al treilea proces major al regimurilor politice îl reprezintă configuraţia intereselor. În orice societate există grupuri de interese care îşi delimitează interesele iar mai apoi le articulează. Aceste interese vor fi agregate pentru a fi analizate mai uşor iar cele cu adevărat viabile vor fi reprezentate. În general partidele politice sunt cele care îndeplinesc o funcţie de selecţie a intereselor pentru ca mai apoi să le înainteze sub forma cererilor făcute autorităţilor guvernamentale. În fine, un regim democratic ce are la bază principiul reprezentativităţii trebuie să recunoască şi să garanteze drepturile electorale, cele mai importante drepturi politice ale cetăţenilor. Odată ales, organul reprezentativ al ţării este singurul în măsură să stabilească sistemul drepturilor şi libertăţilor, garanţiile lor materiale şi juridice. Cetăţenii au o serie de drepturi individuale cum ar 2

fi dreptul la viaţă, dreptul la cetăţenie, dreptul la siguranţa individuală, dreptul de circulaţie, libertatea gândirii, libertatea cuvântului, libertatea conştiinţei etc. la care se adaugă drepturi politice – drepturi electorale, dreptul la petiţionare şi altele sociale precum dreptul la muncă, dreptul de a întemeia o familie etc., precum drepturile exercitate în grup cum sunt libertatea de asociere, libertatea de reuniune şi libertatea manifestaţiilor. După această scurtă introducere în problematica regimului politic vom încerca explicarea principalelor concepte care se regăsesc în ştiinţele politice, concepte extrem de mediatizate dar care, din nefericire, sunt utilizate de cele mai multe ori într-o manieră total greşită, nefiind perceput adevăratul lor sens. Ce este politica? Politica reprezintă un proces prin care anumite grupuri iau decizii colective 4. Aceste decizii pot influenţa nu numai viaţa acelor grupuri de oameni dar şi a unor întregi comunităţi, state etc. Modalităţile prin care se vor lua acele decizii sunt dintre cele mai diverse, variind de la vot, negociere, consens până la conflict. O a doua definiţie a politicii implică apariţia unei competiţii între indivizi pentru resurse. Prin politică se stabileşte cine ce ia, când şi cum. Resursele fiind limitate apare implicit o competiţie între diverşii actori de pe scena politică, diferiţi indivizi vor considera diferite obiective ca fiind prioritare, fapt ce poate degenera chiar în conflicte între membrii grupurilor. Astfel, politica se referă la stabilirea obiectivelor şi luarea deciziilor comune pentru grup, precum şi la stabilirea modului în care resursele vor fi împărţite între membrii grupului. Puterea Indiferent de definiţia pentru care optăm reiese destul de clar că politica implică exercitarea puterii unor persoane asupra altora. Dar ce este puterea? O definiţie minimală a puterii se referă la abilitatea unei anumite persoane de a obţine ceea ce vrea. În general se face distincţie între „puterea asupra cuiva” (capacitatea de a determina altă persoană să facă ceea ce îţi doreşti, concept adesea asociat cu forţa şi ameninţarea) şi „puterea de a realiza ceva” (capacitatea de a atinge anumite obiective, asociată cu caracteristicile personale ale indivizilor, resursele de care dispun etc.). Unii autori amintesc şi de „puterea împreună cu”, asemănătoare cu puterea de a realiza ceva; este de fapt, puterea consensului, puterea unor indivizi de a atinge anumite obiective comune. Boulding (1989) afirma că puterea reprezintă capacitatea de a schimba viitorul, susţinând că puterea se poate manifesta sub trei forme diferite: • ameninţarea cu forţa – care este asociată cu instituţii de genul armată, poliţie; cetăţenilor li se aplică sancţiuni în momentul în care nu se supun regulilor stabilite; • târgul – asociat cu instituţii economice; în momentul în care cetăţenii se vor supune aceştia vor fi recompensaţi; • crearea de obligaţii – care se referă la capacitatea de a inspira loialitate, respect şi angajament (spre exemplu naţionalismul şi religia). Puterea politică implică toate cele trei forme de putere, puterea politică reprezentând capacitatea guvernământului de a-i angaja pe cetăţeni în vederea atingerii unor scopuri colective. Astfel, guvernul va uza de toate cele trei forme de putere pentru a obţine suport din partea cetăţenilor săi, atât suport afectiv cât şi suport instrumental. Istoria a demonstrat de atâtea ori că nici un regim politic nu a reuşit să se menţină în timp în lipsa unui suport din partea cetăţenilor săi. Suportul afectiv vizează ataşamentul populaţiei faţă de un anumit regim. În general, suportul afectiv este mai durabil şi mai puternic decât cel instrumental care se poate eroda mult mai repede deoarece, în virtutea suportului instrumental, cetăţenii sprijină regimul dacă acesta le oferă posibilitatea de a-şi satisface interesele personale. 4

Rod Hague, Martin Harrop şi Shaun Breslin (1993), Political Science: A Comparative Introduction, St. Martin’s Press: New York

3

Astfel, un regim are nevoie atât de suport afectiv cât şi de suport instrumental. În relaţia cu cetăţenii săi un stat va arunca în joc toate „armele” de care dispune: forţă, pentru a asigura respectarea legilor, negociere, târg pentru câştigarea suportului instrumental şi crearea de obligaţii pentru câştigarea suportului afectiv. Şi toate acestea cu un singur scop – asigurarea supravieţuirii regimului politic. După cum am observat puterea reprezintă un aspect foarte important în politică, iar sursele puterii sunt cât se poate de diverse. Fiecare tip de interacţiune dintre indivizi implică şi exercitarea unei anumite forme de putere. Puterea nu este absolută ci mai degrabă este un concept relativ care diferă în funcţie de circumstanţe, de caracteristicile indivizilor care interacţionează, de informaţiile deţinute etc. • Statusul este o importantă sursă de putere. Un individ va putea influenţa comportamentul celorlalţi datorită poziţiei pe care o ocupă. Însă într-o asemenea situaţie este foarte important ca cei din jur să recunoască autoritatea celui care exercită puterea. • Posibilitatea de a oferi recompense este o caracteristică importantă a oricărui individ care doreşte să exercite putere asupra altora. Problema care se ridică în acest caz este deţinerea de resurse suficiente. • De multe ori recompensele sunt utilizate simultan cu sancţiunile. Sancţiunile pot lua diverse forme, de la privarea de libertate la sancţiuni economice, toate având în comun un element important – sentimentul de teamă resimţit de indivizi că ameninţările care le sunt adresate în momentul nesupunerii vor fi puse în practică. Această sursă de putere depinde de capacitatea indivizilor de a se sustrage ameninţărilor, precum şi de interesele pe care le au. Dacă în urma nesupunerii indivizii vor avea mai mult de câştigat, aceştia vor prefera această variantă în ciuda temerii faţă de cei care exercită puterea. Un alt aspect important se referă la credibilitatea ameninţărilor. Dintre aceste două surse de putere cea mai eficientă este cea a recompenselor care induce de cele mai multe ori rezultatele dorite, iar cei care exercită puterea nu vor fi obligaţi să controleze permanent comportamentul celor pe care vor să îi influenţeze. • Carisma se referă la caracteristicile personale ale unui anumit individ. O persoană care se bucură de carismă este urmată datorită personalităţii sale. Nu puţine exemple de lideri carismatici ne-au fost prezentate de-a lungul istoriei. Cei care i-au urmat au renunţat la argumentele raţionale, din acest motiv carisma fiind considerată una dintre cele mai puternice surse de putere. Din nefericire, de multe ori aceste personaje au fost negative reuşind prin discursurile lor politice să pornească conflicte care au dus la pierderea a numeroase vieţi omeneşti. • Expertiza se referă la experienţa profesională a indivizilor, referindu-se atât la probleme tehnice, administrative sau pur şi simplu la probleme personale. S-a observat tendinţa indivizilor de a se supune persoanelor care deţin expertiză, persoane cunoscute în diverse domenii de activitate, pe scurt persoane renumite. Această sursă de putere este strâns legată de puterea informaţiilor. • Informaţiile deţinute de un anumit individ pot de multe ori influenţa comportamentul celorlalţi. S-au scris numeroase cărţi despre modalităţile în care statul sau anumite persoane pot influenţa atitudinile cetăţenilor prin intermediul statisticilor, a graficelor, a numerelor în general. Informaţiile pot fi utilizate pentru ai manipula şi controla pe ceilalţi indivizi – prin prezentarea unor informaţii parţiale, prin ascunderea unor informaţii vitale dar care i-ar determina pe indivizi să nu se comporte conform aşteptărilor etc. • Circumstanţele interacţiunilor dintre persoane. Ca o scurtă concluzie a acestei părţi am putea spune că politica prezintă două caracteristici fundamentale: în primul rând implică luarea unor decizii comune pentru un anumit grup iar în al 4

doilea rând aceste decizii sunt luate de unii membrii ai grupului care astfel îşi vor exercita puterea asupra altora. Autoritatea. Autoritatea este dreptul recunoscut de a conduce, este o putere recunoscută de către cetăţeni a instituţiilor, a persoanelor care deţin anumite funcţii, există atunci când este recunoscut dreptul superiorilor de a da ordine. O problemă fundamentală a celor care conduc este legitimarea poziţiei lor (transformarea puterii în autoritate) iar recunoaşterea autorităţii nu duce implicit la acceptarea necondiţionată a deciziilor luate. Relaţiile politice implică pe lângă exercitarea puterii şi autoritate. Weber5 distinge trei tipuri de autoritate: autoritatea tradiţională – în care persoanele sau grupul aflat la conducerea societăţii sunt considerate predestinate pentru această sarcină. Ordinea existentă într-o societate care se bazează pe autoritatea tradiţională este considerată inviolabilă iar loialitatea cetăţenilor este menţinută prin impunerea în societate a unor valori, credinţe.6 Autoritatea carismatică este considerată de Weber ca fiind de o importanţă deosebită, liderii carismatici reuşind să se impună în faţa maselor prin calităţile lor excepţionale (uneori cetăţenii sunt cei care îi înzestrează pe liderii politici cu calităţi excepţionale, chiar supranaturale, fiind în general cazul liderilor religioşi). De cele mai multe ori liderii carismatici se remarcă în perioade de criză ale unor societăţi, uneori liderii reuşind să-şi transfere autoritatea unor instituţii. 7 Autoritatea de tip legal-raţional este caracteristică democraţiilor, supunerea cetăţenilor bazându-se pe un set de principii, pe recunoaşterea necesităţii legii şi a ordinii într-o societate. Un asemenea tip de autoritate limitează abuzul de putere, autoritatea aparţinând instituţiilor sau funcţiilor şi nu unor persoane. Legitimitatea este un concept asemănător celui de autoritate. În timp ce autoritatea aparţine aşa cum am precizat anterior instituţiilor sau unor persoane (în funcţie de tipul de autoritate existent), legitimitatea se referă la un regim politic, constituind un element foarte important în supravieţuirea regimurilor. Dacă legitimitatea unui anumit regim se erodează apar situaţii de criză cum este cazul revoluţiilor din Europa Centrală şi de Est. Politica, ca proces, se desfăşoară în cadrul sistemului politic. Societatea Sistemul politic Statul Guvernământul

Sursa: Rod Hague, Martin Harrop şi Shaun Breslin (1993), Political Science: A Comparative Introduction, St. Martin’ Press, New York 5

Max Weber, op. cit. Acest tip de autoritate este întâlnită în anumite monarhii din Asia în care se respectă dreptul divin al monarhilor. 7 Este cazul Ayatollahului Khomeini care în 1979 a instituit un regim islamic ce s-a menţinut şi după moartea sa în 1989. 6

5

După cum se observă sistemul politic cuprinde şi statul şi guvernământul. Partidele politice şi grupurile de interes fac parte din sistemul politic fără a fi parte integrantă a statului.

Statul Sunt numeroase teorii referitoare la apariţia statului. Aristotel este celor care a pus bazele concepţiei organice a statului.8 Conform teoriei sale, statul este cea mai înaltă formă de comunitate având ca scop suprem Binele. Statul este natural constituind etapa naturală finală în dezvoltarea relaţiilor umane (familie – sat – oraş-stat). Aristotel consideră că statul, prin natură, precede individului sau familiei deoarece un întreg precede părţilor sale componente. Teoriile contractualiste încearcă să explice apariţia statului în urma realizării unor contracte sociale, prin care indivizii urmăresc obţinerea protecţiei şi a unei minime siguranţe. Indiferent dacă natura statului este limitată sau nu, principalul scop şi funcţie a sa este protejarea cetăţenilor săi. Definiţie. Statul este o comunitate umană care deţine monopolul asupra folosirii legitime a forţei fizice într-un anumit teritoriu9. Într-o anumită societate forţa fizică este folosită deseori pentru a-i influenţa pe cei din jur să se comporte conform aşteptărilor. Însă statul este singurul care deţine legitimitatea asupra utilizării forţei fizice cu scopul de a asigura respectarea statului de drept, a legilor, a valorilor existente în societatea respectivă. Aşa cum am arătat anterior aceasta este o formă de putere care poate fi folosită de către stat prin intermediul instituţiilor sale militare. Dacă nu ar exista asemenea instituţii care să impună legea şi ordinea s-ar elimina însuşi conceptul de stat iar societatea respectivă ar fi anarhică. Forţa nu este singurul mijloc folosit în vederea atingerii scopurilor comune însă este un mijloc specific statului. Actorii sistemului internaţional contemporan sunt statele-naţiune care se află într-o permanentă interdependenţă; autarhia practic nu mai există, datorită dezvoltării sistemelor informaţionale şi de comunicaţie – nici un stat sau regiune a lumii nu mai este izolată. Statul şi naţiunea10 nu există mereu în limitele unui singur teritoriu. Dacă statul şi naţiunea coincid, liderilor politici le va fi mult mai uşor să mobilizeze populaţia în realizarea scopurilor comune societăţii respective, bucurându-se din partea cetăţenilor de suport afectiv. În momentul în care limitele teritoriale ale statului şi ale naţiunii sunt diferite apar de cele mai multe ori conflicte politice determinate de sentimentele indivizilor privind apartenenţa lor naţională. Lumea contemporană nu a fost scutită de asemenea experienţe iar încercările de regionalizare nu par să aibă efectele scontate. Termenul de stat se referă la întreaga gamă de demnitari, funcţionari care iau decizii colective pentru o anumită societate şi le pun în aplicare. Orice stat este caracterizat de o anumită populaţie (elementul uman - cetăţenii), de un teritoriu bine delimitat (elementul material) şi de forma puterii de stat (elementul formal ).

8

Se disting două tipuri majore de teorii politice privind statul: concepţia organică ce percepe statul ca fiind o comunitatea naturală, un organism care prezintă toate atributele fiinţelor şi concepţia instrumentală (pronunţată de sofişti şi reluată de J. Locke şi Th. Hobbes) conform căreia statul este un instrument, un mecanism folosit pentru scopuri care sunt mai înalte decât el. 9 Max Weber, op. cit. 10 Naţiunea reprezintă un grup mare de oameni legaţi între ei datorită unei culturi comune (aceştia recunosc că există o anumită similaritate între ei); un element important îl reprezintă vorbirea unei limbi comune.

6

Separaţia puterilor în stat O realitate a tuturor democraţiilor, separaţia puterilor în stat a fost propusă într-un mod care nu lăsa loc interpretărilor de către Baron de Montesquieu (1748)11 care susţinea că o clară separaţie a celor trei ramuri de guvernământ (executivă, legislativă şi judecătorească) va duce la creşterea competenţei acestor ramuri dar va preveni, în acelaşi timp, abuzul de putere. Lumea contemporană este caracterizată de o serie de modele instituţionale alese, teoretic, pentru a corespunde realităţilor politice din fiecare ţară. În ansamblu se poate vorbi despre două modele numite pure – modelul parlamentar şi modelul prezidenţial. Nu poate fi uitat nici modelul semi-prezidenţial care în esenţa sa încearcă să combine cele două modele de bază. Este greu să vorbim despre un model pur în ansamblul său deoarece un anumit model depinde de o serie de factori – sistem electoral, sistem de partide, existenţa celor trei puteri în stat şi pârghiile de control dintre acestea (checks and balances), relevanţa diferiţilor actori pe scena politică etc. Indiscutabil optarea pentru un model sau altul are o influenţă deosebită asupra democraţiei deoarece există pericolul ca alegerea făcuta să nu fie tocmai fericită şi astfel se ajunge la erodarea democraţiei şi chiar la instituirea unui regim autoritar. În opţiunea făcuta de actorii politici nu se pot trece cu vederea nici tradiţiile instituţionale din ţara respectivă, nici cultura politică. Ar fi dificil de optat pentru un model parlamentar pur într-o ţară care pentru o perioadă îndelungata a cunoscut o conducere militară sau alte forme de regim nedemocratice asemănătoare. De-a lungul anilor analiştii politici au fost preocupaţi de problema oportunităţii unui model instituţional. Care ar fi cel mai potrivit sistem care ar putea duce la consolidarea democraţiei? Problema a rămas deschisă şi în prezent, mai ales după transformările survenite în America Latină şi Europa Centrală şi de Est. În concepţia lui Linz12 “vasta majoritate a democraţiilor stabile în lumea actuală sunt regimurile parlamentare, unde puterea executivă e generată de majorităţile din legislativ şi depinde de acestea pentru supravieţuire”. Probabil ca stabilitatea regimului derivă din flexibilitatea sistemului parlamentar în care există anumite mecanisme de echilibrare a puterilor în stat fără a se ajunge la crize politice neprevăzute. Afirmaţia sa este discutabilă, acelaşi autor considerând că şi regimurile parlamentare pot fi instabile în condiţiile prezenţei pe scena politică a numeroase partide politice şi a manifestării în societate a unor adânci clivaje politice. Totuşi sistemul parlamentar are un avantaj: schimbarea primului ministru şi a cabinetului său nu duce implicit la schimbarea regimului. Acest aspect nu îl putem remarca şi la sistemul prezidenţial în care preşedintele este ales prin vot direct. Nu există mecanisme de destituire a preşedintelui (excepţie face procedura de impeachment) care să nu încalce prevederile constituţionale. Ar exista posibilitatea ca preşedintele să fie supus unor presiuni din partea liderilor politici şi a unor grupuri de interes pentru a-şi depune demisia. Demisia voluntară a preşedintelui nu este un fenomen prea des întâlnit deoarece în rândul şefilor de stat există sentimentul că ei reprezintă naţiunea (a fost ales prin vot direct, universal) şi demisia sa ar însemna să trădeze aşteptările electorilor săi. S-ar putea ajunge la crize politice dacă susţinătorii preşedintelui nu acceptă decizia sa de a demisiona şi recurg la manifestaţii de stradă. Un alt aspect al sistemului prezidenţial constă în succesiunea la scaunul prezidenţial, în cazul demisiei, morţii sau incapacităţii preşedintelui, a vicepreşedintelui care, probabil, nu se bucură de acelaşi suport din partea electorilor, este exponentul unor interese politice opuse sau dacă este ales de preşedinte nu se bucură de aceeaşi legitimitate. Alegerea directă a preşedintelui îi conferă acestuia legitimitate. Şi în acest caz apar probleme deoarece, deşi este reprezentantul întregii naţiuni, preşedintele aparţine unui partid politic susţinând o anumită opţiune politică. Problema ar fi irelevantă în cazul în care sistemul electoral impune anumite limite pentru alegerile prezidenţiale. Dar şi parlamentarii – dacă fac parte din partide politice bine organizate şi cu o disciplină de partid riguroasă, partide care oferă alternative ideologice şi politice clare – pot pretinde la rândul lor legitimitatea democratică. Iar dacă aceştia 11

Montesquieu nu este primul care a făcut referiri la separaţia puterilor în stat, această idee avându-şi originea tocmai în antichitate însă într-o altă formă. 12 Linz, Juan J. (1990), “The Virtues of Parliamentarism” în Journal of Democracy, Vol. 1, Nr. 4

7

reprezintă o opţiune politică diferită de aceea a preşedintelui se pune întrebarea “cine are dreptate? Totuşi, aşa cum precizează şi Linz, preşedintele reprezintă întreaga naţiune în timp ce parlamentarii – singuri – reprezintă anumite grupuri de persoane. O altă problemă ridicată de sistemele prezidenţiale este aceea că, în cadrul lor, separaţia puterilor este strictă. În momentul apariţiei unor crize instituţionale nu există pârghii de deblocare a crizei, fapt ce ar putea fi fatal regimului. Pe de altă parte în regimul parlamentar se realizează o colaborare între legislativ şi cabinet. Guvernarea parlamentară este mult mai responsabilă. Miniştrii sunt membri ai parlamentului şi sunt responsabili în faţa acestuia. Există şi situaţii în care dacă cabinetul se bucură de majoritate parlamentară se ajunge la o dominare a legislativului de către executiv iar balanţa de putere este compromisă. S-a afirmat, de asemenea ca executivul este mult mai stabil în sistemele prezidenţiale decât în cele parlamentare. Motivele le-am prezentat anterior (absenţa unor mecanisme instituţionale de demitere a preşedintelui). Totuşi, acest avantaj se transformă într-un dezavantaj – executivul este rigid, nu acceptă schimbări în cazul unor modificări survenite în cadrul sistemului politic. Dimpotrivă, sistemele parlamentare sunt mult mai flexibile – necesitatea schimbării primului ministru şi a cabinetului său nu duce neapărat la situaţii de criză, iar dacă cabinetul se dovedeşte incompetent parlamentul are posibilitatea înlocuirii acestuia potrivit noilor cerinţe de pe scena politică. Un alt dezavantaj al sistemelor prezidenţiale îl reprezintă dimensiunea “winner takes all” deoarece îi favorizează pe cei ce obţin majoritatea voturilor în campania electorală iar şeful executivului nu va coopera cu opoziţia, executivul nefiind responsabil în faţa parlamentului. Este un joc cu sumă zero în care învinşii vor trebui să accepte să treacă perioada în care învingătorii se află la putere pentru a porni din nou într-o campanie electorală cu speranţa că de această dată ei vor fi cei aleşi. O asemenea situaţie poate fi întâlnita şi în sistemele parlamentare unde un singur partid politic – favorizat de sistemul electoral majoritar – câştigă majoritatea locurilor în parlament. Mainwaring13 demonstrează că exemplul pur a ceea ce Lijphart numea democraţie majoritară îl reprezintă de fapt sistemul parlamentar. Însă este adevărat numai în cazul în care un singur partid reuşeşte să câştige majoritatea absolută a locurilor în parlament, ceea ce nu se întâmpla prea des. Cele mai numeroase sisteme prezidenţiale prezintă şi un sistem multipartidic, combinaţie ce face democraţia greu de susţinut; singura democraţie cu aceasta formulă este Ecuadorul, ţară care trebuie să facă faţă unor numeroase probleme. Sistemele prezidenţiale nu au mecanisme prin care să asigure majoritatea legislativă şi astfel preşedintele este nevoit să recurgă la formarea de coaliţii. Sistemele bipartide sunt mult mai compatibile cu sistemele prezidenţiale deoarece nu apare polarizarea ideologică (ex. SUA). În asemenea cazuri politicienii urmăresc în general să câştige voturile de la centru (voturile celor nehotărâţi, de fapt). Şi în sistemele parlamentare există posibilitatea formării unor coaliţii însă acestea se formează post-electoral şi sunt mult mai stabile. Cabinetul este ales prin consensul partidelor relevante din legislativ şi îl pot demite prin intermediul unui vot de neîncredere. Astfel ele sunt interesate în susţinerea unui cabinet care corespunde aşteptărilor sale, sprijină programul de guvernare pe care l-a aprobat. În sistemele prezidenţiale multipartidice este mult mai probabil să se producă impasul legislativ-executiv deoarece preşedintele nu se bucura de sprijinul unei majorităţi parlamentare iar coaliţiile sunt mult mai efemere. Dintre statele Americii Latine doar Columbia şi Costa Rica au aproximat sistemul bipartid, iar Venezuela s-a apropiat de acest sistem începând cu 1973. Tocmai din aceasta cauză ele reprezintă cele mai vechi democraţii prezidenţiale din afara SUA. În sistemele prezidenţiale multipartidice s-a încercat limitarea fragmentării în sistemele de partide (ex. Prin introducerea unui prag electoral mai mare care să nu permită tuturor partidelor nerelevante să acceadă la putere), mecanism instituţional care ar face sistemul prezidenţial mai viabil. Sistemul semi-prezidenţial încearcă să combine cele doua sisteme pure (parlamentar şi prezidenţial) împrumutând de la ambele atât avantaje cât şi dezavantaje (acestea din urmă minimalizate). Printre ţările care prezintă un sistem de acest tip se număra Franţa (este modelul tipic), Rusia până recent şi România. În ceea ce priveşte Rusia, ea se încadrează în grupul ţărilor prezidenţiale, considerându-se chiar că prezintă un super-prezidenţialism. Aceste ţări au optat 13

S. Mainwaring (1990), “Presidentialism in Latin America." Latin American Research Review XXV, Nr. 1

8

pentru un sistem semi-prezidenţial în urma unei centralizări a puterii politice, încercându-se prin noul sistem difuzarea puterii. Potrivit lui Maurice Duverger14 alături de Franţa (după 1962) mai exista alte 6 sisteme semi-prezidenţiale: Republica de la Weimar (1919-1933), Finlanda (din 1919), Austria (din 1929), Irlanda (după 1937), Islanda (după 1945) şi Portugalia (după 1976). Nu există o delimitare clară a prerogativelor preşedintelui şi ale primului ministru (sistemele semi-prezidenţiale fiind caracterizate în ansamblu prin desemnarea preşedintelui prin intermediul sufragiului universal şi înzestrarea acestuia cu prerogative reale şi responsabilitatea politică a guvernului, condus de un prim ministru, în faţa parlamentului). Dacă cel din urmă are suport în parlament atunci el domină executivul. În funcţie de poziţia preşedintelui în raport cu majoritatea parlamentară, Duverger distinge trei alternative posibile: când majoritatea este de aceeaşi parte cu preşedintele şi îl recunoaşte ca şef (preşedintele beneficiază pe lângă prerogativele constituţionale şi de autoritatea pe care o are asupra majorităţii legislative; va domina în acest fel atât guvernul cât şi parlamentul iar separaţia puterilor va fi atenuată, alţi factori – opoziţia parlamentară sau presa – vor contribui la perpetuarea separaţiei puterilor), majoritatea parlamentară este opusa preşedintelui (primul ministru se bucură de o reală autoritate asupra membrilor parlamentului însă puterea sa este îngrădita de prerogativele constituţionale ale preşedintelui care în acest caz va fi şef al opoziţiei parlamentare), şi preşedintele este membru al majorităţii dar nu este şeful ei (primul ministru este şeful majorităţii parlamentare iar de această dată rolul preşedintelui scade deoarece nu mai este şef al opoziţiei). În concepţia lui J. Gicquel15 echivalentul sistemului semi-prezidenţial este sistemul prezidenţialist. Însă sistemul prezidenţialist este cel care concentrează puterea în mâinile preşedintelui datorită desemnării acestuia prin sufragiu universal direct şi al calităţii sale de lider al majorităţii parlamentare (a V-a Republică Franceză). O. Duhamel16 critică teoria lui Gicquel întrebându-se dacă Franţa îşi modifică sistemul politic de câte ori îşi modifică majoritatea parlamentară (desigur face referire şi la cel de-al doilea model propus de J. Gicquel, sistemul parlamentarist în care se remarcă dominaţia parlamentului). În sistemele parlamentare singura instituţie democratică legitimă este parlamentul, iar autoritatea guvernului derivă din votul de încredere acordat de parlament. Guvernul supravieţuieşte atâta timp cât are suportul legislativului. Sistemul parlamentar are drept model sistemul britanic, însă se poate vorbi despre un sistem parlamentar de tip Westminster şi de un model continental (sistemul parlamentar poate fi regăsit atât în Africa, Asia – ex. India, America de Nord – ex. Canada, cât şi în Oceania – ex. Noua Zeelandă şi Australia). Un sistem prezidenţial se bazează pe un control al preşedintelui asupra cabinetului şi asupra administraţiei (preşedintele fiind ales prin sufragiu universal, bucurându-se astfel de legitimitate). Preşedintele nu este doar deţinătorul puterii executive ci şi şeful simbolic al statului şi nu poate fi demis în timpul mandatului decât în cazuri excepţionale. Sistemul prezidenţial are drept reper modelul american; el se regăseşte în numeroase ţări din America Latină dar şi în Africa şi Asia (prezidenţialismul pur este întâlnit în SUA, Philipine, Coreea de Sud, Nigeria etc.). O statistica a lui A. Stepan şi C. Skach arata ca din cele 93 de ţări care au devenit independente după 1945, 41 au sistem parlamentar, 36 sistem prezidenţial, 3 sistem semi-prezidenţial iar 13 sunt conduse de către monarhi. Desigur că datele sunt relative datorită noilor schimbări care au intervenit în special în noile democraţii. Dacă ar fi să ne referim la modificările instituţionale petrecute în ultima perioadă în America Latină şi în Europa Centrala şi de Est observăm o clară diferenţiere între sistemele preferate de ţările din cele două colţuri ale lumii. În primul rând ţările din America Latină au optat pentru un tip de sistem prezidenţial care corespundea cel mai bine realităţilor sociale şi politice din acea regiune. Se încerca “centralizarea” puterii în mâinile unei singure persoane, preferabil carismatică, care să reuşească să reducă clivajele din societăţile respective. Totuşi, aşa cum am precizat anterior, democraţii din aceste ţări sunt mult mai preocupaţi acum de reducerea puterilor preşedintelui decât de extinderea acestora (Harry Kantor). Spre deosebire, ţările din Europa Centrală şi de Est au optat pentru un sistem parlamentar pur (Albania, Bielorusia, Cehia, Ungaria, Letonia) sau pentru un sistem parlamentar cu un preşedinte ales (Bulgaria, Lituania, Polonia, Slovenia, Ucraina şi după 14

M. Duverger (1986), Les regimes semi-presidentiels, PUF, Paris J. Giquel (1997), Droit constitutinnel et institutions politiques, Ed. Montchrestien, Paris 16 O. Duhamel (1993), Les Democraties, Seuil, Paris 15

9

1999 şi Slovacia). Aceste ţări au încercat, ca şi în cazul sistemelor semi-prezidenţiale, să împartă puterea politică astfel încât nici o putere din stat să nu prevaleze. Alegerea unui anumit model este greu de realizat deoarece toate au atât avantaje cât şi dezavantaje. Nu poate fi uitată nici tradiţia ţării respective, nici conservatorismul instituţional şi nici cultura (care este deosebit de importantă). Dacă ţările Europei Centrale şi de Est ar fi încercat modelul prezidenţial ar fi însemnat să concentreze puterea în mâinile unei singure persoane, lucru de care s-au ferit datorită trecutului lor istoric. O întărire prea mare a atribuţiilor preşedintelui ar fi putut fi fatală în condiţiile proaspetei lor democraţii. S-au axat pe sistemul parlamentar pentru a conferi legitimitate unui grup de persoane cât mai divers în componenţa sa. Sistemul de partide a constituit un factor important în aceasta privinţă. Formula unui număr mare de partide care reprezintă interese dintre cele mai diverse combinată cu sistemul prezidenţial nu ar fi putut susţine stabilitatea democratică şi aşa destul de precară. S-a încercat evitarea unor situaţii nefericite de criză sau chiar o potenţiala intervenţie armată care ar fi dezechilibrat sistemul politic. Putem afirma că agenţii politici au făcut calcule în vederea alegerii unui sistem sau altul. Spre exemplu în România se vorbeşte tot mai mult de modificarea structurii parlamentului (bicameral → unicameral). Ambele camere au aceleaşi atribuţii iar costurile implicate de o asemenea formulă sunt mari. Dar un parlament având două camere, alese diferit, reprezentative pentru electorate diferite acoperă o pondere mai mare a populaţiei, conferind şi stabilitate sistemului politic (există formula unui control reciproc). Însă modificările instituţionale dacă nu s-au produs brusc în urma unor revoluţii (fenomen care oricum necesită o perioada îndelungata pentru implementarea politicilor) se vor realiza mult mai greu şi doar treptat pentru a nu produce instabilitate politică. Sistemul politic Aşa cum am afirmat anterior, în cadrul sistemului politic se desfăşoară întregul proces politic. Pentru asigurarea perpetuării şi supravieţuirii unui sistem politic sunt necesare anumite funcţii vitale precum selecţia politică, socializarea politică, comunicarea politică (considerate a fi funcţii sistemice deoarece asigură supravieţuirea şi buna funcţionare a unui sistem politic) precum şi articularea intereselor, agregarea intereselor, elaborarea şi luarea deciziilor politice şi aplicarea/implementarea deciziilor politice. Funcţia de selecţie politică se referă la recrutarea persoanelor care vor ocupa la un moment dat funcţii şi demnităţi publice. Este o funcţie deosebit de importantă deoarece există posibilitatea recrutării unor persoane improprii şi s-ar putea ajunge la schimbarea sistemului politic. Prin funcţia de socializare politică se urmăreşte formarea şi dezvoltarea unor atitudini din partea cetăţenilor referitoare la sistemul politic. Socializarea reprezintă procesul prin care individul, în interacţiune cu semenii săi, acumulează deprinderi, cunoştinţe, valori, norme, atitudini şi stiluri de comportament. Dezvoltarea fizică, intelectuală şi afectiva, şi cu atât mai mult conduitele sociale complexe, nu se realizează automat, ci prin învăţare. Societatea, printr-o serie de mecanisme şi agenţi – cum ar fi familia, şcoala, mass-media – transmite bagajul cultural existent noilor generaţii, pretinzându-le un anumit comportament. Acest comportament este considerat a fi normal în cultura societăţii respective. Socializarea este un proces determinant în formarea personalităţii şi a identităţii de sine. Potrivit abordării liberale a socializării politice, acest proces începe încă din copilărie şi se continuă pe tot parcursul vieţii. Socializarea primară se referă cu precădere la copilărie şi adolescenţă, la însuşirea unor deprinderi, valori şi norme de bază. În această perioadă o pondere însemnată o deţine familia, precum şi sistemul educaţional (educatorii, învăţătorii şi mai apoi profesorii). Copilul – adolescentul - tinde să copieze un anumit tip de comportament. Treptat se realizează o trecere de la lumea copilăriei la o lume mult mai eterogenă. Socializarea secundară presupune interiorizarea cerinţelor, normelor şi valorilor promovate de diferite instituţii (formale sau informale) specializate. Spontan sau conştient, individul va filtra din potenţialul relaţiilor interpersonale şi al afinităţilor pe acelea care îi confirmă şi întreţin autoidentificarea şi stima de sine.

10

În societăţile complexe şi dinamice traiectoria de viaţă a indivizilor înseamnă schimbarea de statusuri şi roluri; astfel apare nevoia de restructurare a cunoştinţelor şi conduitelor, socializarea realizându-se pe tot parcursul vieţii indivizilor. Prin socializare politică indivizii învaţă despre sistemul politic al societăţii din care fac parte şi se plasează în interiorul acelui sistem politic. Se disting două abordări diferite privind socializarea politică: în primul rând este abordarea liberală în virtutea căreia cultura politică este transmisă din generaţie în generaţie, socializarea efectuându-se cu precădere în perioada copilăriei. Cea de-a doua abordare este cea marxistă, socializarea politică fiind un proces continuu de îndoctrinare a cetăţenilor realizat de elita politică prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă. Funcţie de comunicare politică asigură circularea informaţiilor în cadrul societăţii respective iar prin funcţia de articulare a intereselor sunt exprimate anumite valori şi preferinţe politice din cadrul societăţii. Prin funcţia de agregare, interesele articulate vor fi selectate, transformate în propuneri politice, programe etc. Elaborarea şi luarea deciziei politice precum şi implementarea deciziilor politice se realizează de factorii avizaţi din cadrul sistemului respectiv. Astfel, putem să înţelegem mai bine scena unde se desfăşoară întregul proces politic. Este important, de asemenea, să înţelegem şi cum se desfăşoară acest proces. Procesul de elaborare şi aplicare a deciziilor

Intrări în sistemul politic

Ieşiri din sistemul politic

Error: Reference source not found

David Easton (1981), The Political System, University of Chicago Press Easton a conceput procesul de elaborare şi aplicare a politicilor într-o manieră simplă, în care cererile pentru anumite politici publice articulate în cadrul societăţii întră în sistemul politic (acolo se desfăşoară întregul proces politic) de unde vor ieşi sub formă de decizii politice. Acest proces se reia la nesfârşit deoarece noile politici elaborate vor da naştere unor noi cereri din partea populaţiei sau unui suport pentru politicile deja existente. Deoarece există numeroase cereri iar resursele sunt limitate, unele cereri vor fi considerate ca fiind prioritare comparativ cu altele iar filtrele au sarcina de a agrega cererile înaintate şi de a face o selecţie a acestora. Partidele politice sunt cele care au rolul de filtre în cadrul acestui proces. Partidele politice.

11

Definiţie. Un partid politic reprezintă o grupare politică ce poartă o denumire oficială, prezintă candidaţi în alegeri şi este capabilă să îi propulseze în funcţii publice pe acei candidaţi 17. Această definiţie limitează însă numărul grupărilor politice care pot fi denumite partide politice deoarece exclude anumite grupuri revoluţionare care nu iau parte la alegeri sau grupurile politice scoase în afara legii – fără a lua astfel parte la alegeri – dar care, totuşi, poartă denumirea de partide politice. Considerăm că este mult mai oportună definiţia oarecum minimală a lui Janda 18 dar care este mult mai cuprinzătoare: „un partid politic este un grup organizat care are scopul de a obţine şi exercita puterea în cadrul unui anumit sistem politic”. Originea partidelor politice. Au fost elaborate diferite teorii privind apariţia partidelor politice. Duverger19 susţinea că partidele politice au fost create fie în interiorul unor parlamente (origine intraparlamentară – partide create intern) fie în teritoriu (origine extraparlamentară – partide create extern). Partidele de origine intraparlamentară au fost fondate de anumite facţiuni ale unor partide parlamentare, în timp dezvoltându-se şi în teritoriu.20 Cele mai numeroase partide sunt însă de origine extraparlamentară iar iniţiativa creării partidului aparţine liderului unui grup nereprezentat în parlament. 21 Teoria lui Duverger privind apariţia partidelor politice este de fapt strâns legată de evoluţia vieţii parlamentare din diferite state. O altă teorie susţine că dezvoltarea socială, economică şi politică au dus la apariţia diverselor partide politice – răspândirea sufrajului universal, necesitatea reprezentării pe scena politică a tot mai numeroase categorii sociale au fost principalele cauze ale creşterii în număr a partidelor politice. Teoria clivajelor. Rokkan22 este cel care a introdus teoria apariţiei partidelor politice ca efect al clivajelor existente la un moment dat într-o societate. Toate cele patru clivaje despre care ne vorbeşte au determinat naşterea a diferite familii de partide: • Clivajul stat-biserică (în acest clivaj îşi găsesc originea partidele creştin-democrate care există cu precădere în statele catolice dar şi partidele laice – republicane, conservatoare etc.); • Clivajul centru-periferie (au fost create partidele naţionale care sprijineau statul şi partidele regionale, ultimele activând pentru obţinerea autonomiei unei anumite regiuni); • Clivajul sectorial, urban-rural (din acest clivaj rezultă partidele agrariene care vor apăra interesele populaţiei rurale; în schimb nu au fost create partide care să promoveze exclusiv interese ale populaţiei urbane); • Clivajul de clasă, dintre patroni şi angajaţi (în urma acestui clivaj au apărut partidele de dreapta care promovează interesele oamenilor de afaceri şi partidele de stânga, partidele socialiste/muncitoreşti.

Funcţiile partidelor politice Cu timpul partidele politice au ajuns să se implice într-o serie de activităţi social-economice şi politice prezentând un număr de funcţii importante. Spre exemplu, partidele politice se constituie într-un “corp intermediar” între guvernanţi şi cei guvernaţi, contribuind la degajarea voinţei 17

Sartori, Giovanni (1976), Parties and Party Systems: A framework for Analysis, Cambridge K. Janda (1980), Political Parties: A Cross-National Survey, Macmillan Publishing Company, New York 19 Duverger, Maurice (1964), Political Parties. Their Organization and Activity in the Modern State, London: Methuen, 20 Este cazul partidelor de cadre formate din elita societăţilor respective. Exemple: partidele conservatoare din Scandinavia şi Marea Britanie. 21 În această categorie intră partidele socialiste muncitoreşti create la începutul secolului XX. 22 Lipset, Seemour M. and Stein Rokkan, (1990) "CIeavage Structures, Party Systems and Voter Alignments. Introduction" în The West European Party System, ed. Peter Mair, Oxford: Oxford University Press 18

12

generale şi valorizarea ei ca impuls faţă de putere. Partidul este un canal de expresie prin care circula informaţia între popor şi conducerea politică; prin intermediul partidelor se realizează informarea, educarea şi influenţarea opiniei publice. În mod normal, unde există un singur partid la putere schimbul informaţional se realizează în principal de sus în jos, în timp ce în democraţiile liberale schimbul de informaţie este foarte puternic de jos în sus. Liderii democraţi sunt foarte sensibili la opiniile şi cerinţele grupurilor din societate, lucru care nu se poate spune însă şi despre liderii partidelor româneşti. În ţara noastră, deşi există competiţie între partidele politice, informaţia circulă în special de la nivelurile înalte de autoritate înspre opinia publică şi implicit spre populaţie. Conducerea politică lansează informaţii referitoare la acţiunile proprii urmând a citi în ziarele de mâine despre ei înşişi. Se realizează o sondare limitată a opiniei publice şi, chiar atunci când este realizată, ea nu constituie obiectul interesului grupurilor de la conducerea ţării. O mare lipsa a partidelor politice din România este tocmai faptul ca se neglijează acest factor deosebit de important al vieţii publice: realizarea unei introspecţii la nivelul societăţii civile. Partidele politice tind, de asemenea, la realizarea funcţiei de conducere a societăţii, prin accederea la statutul de partide de guvernământ şi transformarea programelor lor politice în programe guvernamentale. Partidele contribuie la agregarea diverselor interese ale populaţiei, la armonizarea şi articularea lor, la stabilirea opţiunilor prin valorizarea intereselor şi aspiraţiilor agregate. Acţionând ca adevărate filtre la nivelul societăţii, partidele politice selectează interesele pe care le evaluează şi iau decizii privind interesele care trebuie reprezentate. În România aceste interese ţin mai cu seamă de structurile de conducere ale partidelor. Daca se află la guvernare, liderii partidelor politice sunt implicaţi în implementarea obiectivelor colective pentru societate. Partidele, prin programele lor de acţiune dau direcţie politicii guvernamentale. Pe de altă parte, partidele politice funcţionează ca şi agenţi de recrutare a elitelor, de socializare şi mobilizare a maselor. Ele servesc ca un mecanism major prin care candidaţii la funcţiile publice sunt pregătiţi şi selectaţi la orice nivel (se realizează o selecţie atât la nivelul elitelor cât şi la nivelul maselor). Partidul reprezintă o treaptă aparte în cariera oricărui om politic, partidul asigurându-i sprijinul de care are nevoie dar şi o anumită siguranţă politică. Este mult mai dificil pentru un independent să se remarce pe scena politică. Nu este mai puţin important faptul că partidele politice sunt considerate obiecte ale unui puternic ataşament emoţional, exercitând o puternica influenta asupra opiniilor şi comportamentului susţinătorilor lor. Se remarcă de numeroase ori un ataşament afectiv al alegătorului faşă de o anumită personalitate politică (mai rar în virtutea alegerii raţionale). Dacă ar fi să definim partidul politic în termeni juridici, legea partidelor politice 23 ne spune: “Partidele politice sunt asociaţii cu drept de vot, care participă în mod liber la formarea şi exercitarea voinţei lor politice, îndeplinind o misiune publică garantată de Constituţie.” Articolul doi din aceeaşi lege susţine: “În activitatea lor partidele politice promovează valorile şi interesele naţionale, precum şi pluralismul politic, contribuie la educarea politică a cetăţenilor şi încurajează participarea acestora la viaţa publică, influenţează formarea opiniei publice, formează cetăţenii capabili de a-şi asuma responsabilităţi politice, participă cu candidaţi în alegeri şi, unde este cazul potrivit legii, la constituirea autorităţilor publice, stimulează participarea cetăţenilor la scrutinuri şi organizează iniţiativa legislativă a cetăţenilor.” Peste toate aceste reglementari se pune problema dacă, în realitatea politică românească de după Revoluţia din 1989, partidele politice se comportă cu adevărat ca o forţă de mobilizare contribuind la “integrarea comunităţilor locale în cadrul unei naţiuni”. În cadrul unui sistem politic, partidele caută să ocupe poziţii decisive de autoritate. Este exact ceea ce s-a întâmplat şi în România post-revoluţionară, unde au apărut peste noapte nenumărate partide şi formaţiuni fără a avea o ideologie politică specifică ci doar un ţel comun; obţinerea pentru liderii lor politici înalte funcţii de autoritate. Luând în considerare caracteristicile definitorii ale partidelor politice evidenţiate de Hague, Harrop şi Breslin24 - un scop conştient pentru a captura puterea de luare a deciziilor politice, singur sau în coaliţie, căutarea suportului popular în cadrul alegerilor şi o organizare permanentă - putem afirma că şi partidele politice romaneşti 23 24

Legea partidelor politice, Legea nr. 27/1996 publicată în Monitorul Oficial nr. 87 din 29 aprilie 1996. Hague, Harrop şi Breslin, op. cit.

13

prezintă aceste trăsături, fără a se ridica însă, încă, la nivelul ideologic şi organizatoric al partidelor “cu istorie” din Vest. Partidele politice sunt un produs al democraţiei şi nu o cauză a ei. Odată ce decizia politică este transmisă populaţiei (în democraţie), partidele politice apar pentru a media între diferitele grupuri cu interese bine delimitate şi autorităţile care realizează de fapt procesul de luare a deciziilor. O trăsătura caracteristică a tranziţiei efectuate de la comunism la democraţie a fost apariţia “peste noapte” a numeroase formaţiuni şi partide politice. Un factor decisiv în acest fenomen l-a constituit desigur şi legislaţia în vigoare care înlesnea peste măsura înfiinţarea unui nou partid politic. La rândul său, statul şi-a luat angajamentul de a sprijini material funcţionarea noilor partide constituite. Repede aceste partide politice au devenit o sursa de venituri pentru oportunişti. Partidele politice româneşti prezentau mari lipsuri, cele mai evidente fiind audienţa restrânsa la populaţie (alegerile din 1990 au adus pe scena politica un număr mare de partide cu o audienţă electorală foarte scăzuta) precum şi faptul că nu aveau o politică reală - nu reprezentau pe nimeni şi nu reprezentau interesele nimănui cu excepţia liderilor pe care îi urmau. Nu aveau obiective politice prestabilite, toate etalând aceleaşi idei: “democraţie, libertate, bunăstare sociala, dezvoltare economică, culturală etc.” Conceptul de partid relevant. Sartori25 susţine că un partid poate fi considerat relevant pe scena politică dacă influenţează competiţia dintre celelalte partide (prezintă potenţial de coaliţie sau potenţial de şantaj). Un partid prezintă potenţial de coaliţie dacă intră în calcul în formarea unor posibile coaliţii. Acest criteriu se aplică însă doar partidelor care sunt orientate către guvernare şi sunt acceptate din punct de vedere ideologic de posibilii parteneri de coaliţie. Astfel, un al doilea criteriu se referă la potenţialul de şantaj adică la posibilitatea ca un partid politic, prin apariţia sau existenţa sa, să afecteze competiţia dintre celelalte partide dar şi să schimbe direcţia acestei competiţii26. În ciuda numărului foarte mare de partide politice din România - între 1990 şi 1998 au fost înregistrate peste 160 de partide dintre care aproximativ 100 mai funcţionează şi în prezent datorită pragului de reprezentare stabilit prin lege doar câteva pot fi considerate cu adevărat relevante. Tot pentru a considera un partid relevant trebuie să ţinem cont şi de puterea sa electorală, de impactul pe care îl are asupra alegatorilor şi nu în ultimul rând de numărul reprezentanţilor săi în cele două camere legislative. Cu cât numărul parlamentarilor care reprezintă un anumit partid politic este mai ridicat cu atât creşte probabilitatea ca acel partid va influenţa procesul politic. Se pune, de asemenea problema potenţialului de guvernare al unui partid politic tot pentru a depista care este adevărata sa valoare pe “piaţa” politică a ţării. Astfel, în momentul în care un partid politic reuşeşte să obţină un potenţial de coaliţie ridicat - adică nu rămâne izolat faţă de celelalte partide care se presupun a fi relevante - prin schimbarea tacticilor sale el va urmări să obţină prin diferite coaliţii realizarea scopurilor propuse. Caracteristici ale partidelor politice. • Partidele politice sunt organizaţii permanente; • Obiectivul lor prioritar este obţinerea puterii decizionale, fie singure fie în coaliţie cu alte partide politice; • Partidele politice sunt organizaţii deschise, orice persoană având posibilitatea de a deveni membru de partid prin semnarea unei declaraţii de accedere la partidul respectiv. Nu în toate statele este formalizată calitatea de membru de partid – spre exemplu în Statele Unite. • Partidele politice sunt formate în mod voluntar. Desigur că această calitate nu se aplică în cazul sistemelor cu un singur partid care organizează întreaga viaţa socială, economică şi politică a societăţii în care îşi desfăşoară activitatea (sistemele statpartid); 25

Sartori, Giovanni (1990), "A Typology of Party Systems” în The West European Party System, ed. Peter Mair. Oxford: Oxford University Press 26 Este cazul partidelor comuniste din Italia şi Franţa care nu au potenţial de guvernare dar, prin numărul mare de voturi obţinute la alegeri, posedă potenţial de şantaj.

14

•

•

Activitatea şi structura lor organizatorică nu este întotdeauna reglementată prin lege. În general statele din Europa Centrală şi de Est – printre care şi România – au resimţit nevoia adoptării unor reglementări juridice în acest sens, în mare măsură datorită perioadei de tranziţie pe care o traversează aceste state. Partidele politice urmăresc obţinerea suportului electoral din partea unui număr cât mai mare de cetăţeni, prin intermediul alegerilor.

Clasificări ale partidelor politice Deoarece partidele politice au fost create pentru a promova interesele anumitor grupuri din societate implicit ele vor avea caracteristici diferite. Duverger27 a realizat o clasificare a partidelor politice identificând patru categorii diferite de partide: • Partidul de cadre a cărui unitate de bază – structurală şi funcţională – este comitetul electoral. Aceste comitete electorale îşi desfăşoară activitatea doar pe perioada campaniilor electorale (activitate intermitentă) având o organizare slabă (erau puternic descentralizate). Aceste partide constituiau grupuri închise, statutul de membru fiind obţinut prin cooptare tacită accentul căzând în special pe calitatea membrilor săi proveniţi din elita societăţii. Acest tip de partid se baza pe regimul cenzitar scopul politic privind distribuţia privilegiilor între membrii partidului. Partidul de cadre corespunde partidelor conservatoare şi liberale de la sfârşitul secolului al XIX-lea. • Partidul de masă este mult mai centralizat decât partidul de cadre, activitatea sa fiind permanentă. Este o organizaţie deschisă, extensivă, urmărind în permanenţă sporirea numărului de membri (modalitatea de recrutare – liberă). Dacă partidele de cadre se finanţau în cea mai mare parte din donaţii, în cazul partidului de masă finanţare se realiza din cotizaţiile membrilor de partid. Corespunde partidelor de stânga. • Partidul de tip celulă este caracterizat de accentul foarte mare care cade pe comunicarea pe verticală dintre lideri şi membrii de partid. Este un tip de partid extrem de centralizat, membrii fiind organizaţi în celule mici în funcţie de locul de muncă al acestora. Comunicarea pe orizontală, între celule, este foarte scăzută iar facţiunile interne sunt interzise. Este un tip de partid care corespunde partidelor comuniste. • Partidul de tip miliţie s-a dezvoltat din structura de celulă; din acest motiv unii autori preferă să includă ambele tipuri de partide într-o singură categorie. Acest tip de partid corespunde organizaţiilor paramilitare sau anumitor ramuri paramilitare ale partidelor fasciste. Cu siguranţă că această clasificare a lui Duverger prezintă anumite limite deoarece de la data realizării sale partidele politice nu au încetat să cunoască anumite evoluţii în funcţie de noile realităţi sociale, economice şi politice ale sistemului contemporan. Treptat, începând cu anii ’50 ai secolului trecut şi-a făcut apariţia un nou tip de partid de masă care însă nu se mai adresa unei singure categorii de electorat – partidul agregativ (catch-all party).28 Cauzele apariţiei acestui tip de partid au fost numeroase, de la ameliorarea condiţiilor sociale şi reducerea diferenţelor dintre clasele sociale până la dezvoltarea mijloacelor de comunicare în masă, liderii politici având astfel posibilitatea de a se adresa direct tuturor segmentelor de electorat. Astfel, a sporit rolul liderilor politici, permiţându-se în acelaşi timp alegătorilor accesul la diferite grupuri de interes (partidul îşi pierde treptat funcţia de integrare caracteristică partidului de masă iar individul nu mai ţine la identificarea cu partidul). Datorită faptului că mesajul politic este adresat unor numeroase categorii de electorat bagajul ideologic al partidului se reduce substanţial. Aceste partide sunt extrem de flexibile, reacţionează la schimbările survenite în sistemul politic fără a urmări realizarea unor obiective pe termen lung. 27

Maurice Duverger (1954), Political Parties, New York: Wiley Katz şi Mair au realizat o nouă clasificare a partidelor politice în care, alături de partidul de cadre şi partidul de masă, au inclus partidul agregativ şi partidul de tip cartel. 28

15

Partidul de tip cartel a apărut după anii ’70 ai secolului trecut constituind grupuri de lideri ce concurează pentru a ocupa funcţii guvernamentale; partidul este atomizat la nivelul membrilor săi. În societăţile caracterizate de acest tip de partid nu există învingători sau învinşi, existând alternanţa la guvernare, fără ca nici un partid major să rămână în afara competiţiei. Politica este mai puţin competitivă deoarece există consens în rândul partidelor (schimbările sociale sunt foarte puţin probabile, partidele fiind garantul stabilităţii sociale). Resursele partidului se bazează pe subvenţii venite din partea statului. Politica încetează să mai constituie o vocaţie, devine o profesie iar partidele nu mai funcţionează ca şi canale de comunicaţie între stat şi societate. Deoarece aceste partide exclud grupurile care nu fac parte din ele, există pericolul prăbuşirii lor în faţa unei eventuale competiţii externe. Făcând referiri la caracteristicile partidelor politice din România post-decembristă consider că partidele socialiste nu prezintă caracteristicile partidelor de masă. În opinia lui Katz şi Mair partidul de masă este un partid al societăţii civile, emanând de la sectoare ale electoratului, cu intenţia de a penetra statul şi de a modifica politicile publice în favoarea unor interese cu durata lungă de acţiune29. În cazul partidului de masă unităţile fundamentale ale vieţii politice sunt grupuri sociale predefinite iar politicile se referă în principal la competiţia, conflictul şi cooperarea dintre aceste grupuri. Partidele politice sunt agenţiile prin care aceste grupuri şi membrii lor participă la politică, fac cereri statului şi încearcă să preia controlul prin plasarea reprezentanţilor lor în poziţii cheie. Fiecare dintre aceste grupuri are un interes care este bine articulat în programul partidului său. Se oferă, de asemenea, posibilitatea pătrunderii maselor în procesul de luare a deciziilor în cadrul partidului. La nivel sistemic, modelul partidului socialist/ de masă furnizează controlul popular asupra politicii, în care alegătorul sprijină un partid şi programul său bine definit, iar partidul sau coaliţia cu o majoritate de alegători ajunge la conducerea ţării. Partidul oferă o legătura esenţiala între cetăţeni şi stat. După părerea lui Duverger partidele care reprezintă alte interese sau segmente din societate vor fi obligate să adopte trăsăturile şi strategia de bază ale partidului de masă, în caz contrar acestea vor dispărea de pe scena politică. Un fenomen larg răspândit în România, după Revoluţia din 1989, este tendinţa alegătorului de a alege liderul în locul programului partidului. Deşi nu este singura trăsătură care să caracterizeze acest tip de partid, se pare totuşi că se evidenţiază caracteristicile partidului agregativ după abordarea celor doi autori amintiţi anterior. Partidul agregativ nu este un partid al societăţii civile însă se interpune între societatea civilă şi stat. El caută să influenţeze statul din afară, fără a urmări realizarea unor obiective pe termen lung ci doar satisfacerea cererilor imediate ale alegatorului său. Este reprezentativ pentru sectoare predefinite ale societăţii însă nu şi bine definite, ca în cazul partidului de masă. Toată atenţia din timpul alegerilor este acordată liderului şi nu programului, iar formularea politicii de partid a devenit o prerogativă a liderului şi nu a întregului colectiv al partidului. Nu se pune accent nici pe mobilizarea şi nici pe concentrarea alegătorilor; în ambele cazuri se presupune că există o anumită capacitate de a se produce loialitate afectivă. În cazul partidului agregativ alegătorii nu sunt angajaţi ideologic, ei sunt liberi să se afilieze oricărui partid politic competitiv. Sisteme de partide Sistemul de partide se referă la ansamblul tiparelor de interacţiune existente la un moment dat între partidele dintr-un stat. Există diverse clasificări şi tipologii ale sistemelor de partide, numeroşi autori preferând să ia în considerare doar criteriul numeric pentru a include un anumit sistem de partide într-o categorie sau alta. În general se face distincţie între sisteme cu un singur partid, cu două partide - bipartide şi cu mai mult de două partide – multipartide. Sartori 30 consideră însă că acest criteriu nu este suficient, fiind necesară şi analiza distanţei ideologice care se remarcă între partidele politice. Astfel, a distins 7 tipuri de sisteme de partide: 29

Richard S. Katz şi Peter Mair (1995), "Changing Models of Party Organization and Party Democracy: The Emergence of the Cartel Party," în Party Politics, Nr. 1 30 Sartori, Giovanni (1990) "A Typology of Party Systems în The West European Party System, ed. Peter Mair. Oxford: Oxford University Press

16

• • •

•

•

•

Sisteme cu un singur partid, în care nu este permisă existenţa nici unui alt partid politic (se remarcă în statele totalitare); Sisteme cu un partid dominant (sistem hegemonic) în care este permisă existenţa unor partide mai mici, subordonate (exemple – Mexic); Sisteme cu un partid predominant – aparţine pluralismului – în care există mai multe partide competitoare însă nu se realizează alternanţa la guvernare deoarece un singur partid va câştiga alegerile pentru o perioadă mai îndelungată de timp. Acest tip de sistem poate rezulta dintr-un sistem extrem de fragmentat – exemplul Indiei; Sisteme cu două partide – bipartid – în care două partide relevante concurează pentru câştigarea majorităţii voturilor. Se realizează alternanţa la guvernare iar partidul câştigător va guverna singur, coaliţiile fiind excluse. Distanţa ideologică dintre cele două partide trebuie să fie mică – exemplu: Marea Britanie; Pluralismul moderat este caracterizat de existenţa a 3-5 partide relevante. Ca o distincţie majoră faţă de sistemul bipartid, în cazul pluralismului moderat nici un partid nu obţine majoritatea absolută, realizându-se guverne de coaliţie. Distanţa ideologică dintre partidele relevante este mică, sistemul nefiind polarizat fapt ce rezultă în moderarea politicilor; Pluralismul polarizat, în care se remarcă 5,6 partide relevante. Acest tip de sistem este caracterizat de existenţa partidelor antisistem (este o opoziţie de principii). Opoziţiile bilaterale sunt reciproc exclusive, nu formează coaliţii, fiind mai apropiate de partidele aflate la guvernare decât unul de celălalt. Se remarcă, de asemenea, o puternică polarizare a sistemului şi o mare încărcătură ideologică, distanţa dintre polii opuşi acoperind o întindere maximă de opinii. Partidele din centrul sistemului nu sunt expuse alternării deoarece partidele extremiste sunt excluse de la alternanţa la guvernare (accesul la guvernare este limitat – doar partidele de centru-dreapta sau centru-stânga fiind acceptate). Societăţile care prezintă un asemenea tip de sistem sunt caracterizate de clivaje adânci, consensul fiind destul de scăzut remarcându-se şi existenţa unor politici de supralicitare (o inflaţie a promisiunilor politice).

În opinia lui Sartori configuraţia puterii prin prisma multipartidismului are anumite trăsături specifice – nici un partid nu are şanse să se apropie, sau cel puţin să menţină o majoritate absolută, puterea partidelor poate fi evaluată în funcţie de indispensabilitatea lor faţă de coaliţie şi potenţialul lor de intimidare (sau şantaj). Cultura politică Cultura politică este un concept despre care se vorbeşte din ce în ce mai mult şi în România. Deşi ea există în cadrul tuturor ţărilor nu toţi sunt conştienţi de existenţa sa. Cultura politică este un concept de natură psihologică referindu-se la ceea ce cred indivizii despre politică – la credinţe, valori şi emoţii – realizate la nivel cognitiv şi afectiv, fără a implica şi conotivul (cultura politică nu se refera la comportamentul politic). În literatura de specialitate există două abordări de bază ale culturii politice – cea liberală (behaviouristă) şi radicală (marxistă). Potrivit concepţiei liberale se consideră că majoritatea democraţiilor au o cultură politică naţională care reprezintă distribuţia tiparelor privind orientarea indivizilor către politic. Aceasta se transmite de-a lungul generaţiilor prin intermediul instituţiilor sociale şi ale familiei. Potrivit lui Almond şi Verba31 aceste orientări sunt cognitive, se referă la cunoaşterea individului, sunt afective, trimit la sentimentele individului şi evaluative. Cele trei tipuri de orientări sunt îndreptate înspre sistem ca întreg precum şi înspre cererile de politici sau înspre deciziile politice. Autorii folosesc termenii de “input” (intrări) pentru a evidenţia fluxul de cereri ale societăţii înspre sistemul politic şi transformarea lor în politici iar pe cel de “output” (ieşiri) pentru a sublinia procesul prin care politicile sunt aplicate sau chiar impuse. Structurile de “input” sunt partidele politice şi grupurile de interes în timp ce cele de “output” sunt autorităţile 31

Gabriel Almond şi Sidney Verba (1996), Cultura civică, CEU Press, DU Style: Bucureşti

17

guvernamentale. În funcţie de interacţiunea dintre orientările individului şi de obiectele orientărilor sale cei doi autori au identificat trei tipuri “pure” de cultură politică şi anume cultura politică parohială, cea dependentă şi cea participativă. În cazul culturii politice parohiale nu se realizează propriu-zis o orientare a individului asupra nici unui obiect politic. Expectanţele sale sunt foarte reduse, el nu aşteaptă ca sistemul să facă ceva pentru el. Acest tip de cultură politică este specific comunităţilor umane aproape primitive, care trăiesc izolate într-un sistem al valorilor în care politicul nu prevalează. Pentru membrii acestor societăţi, orientările lor politice nu se separă de orientările lor religioase şi sociale. În cadrul celui de-al doilea tip de cultură politică orientarea individului se îndreaptă către “output-ul” sistemului şi foarte puţin către “input” sau chiar către sine ca participant activ al sistemului politic. Subiectul este orientat afectiv către autorităţile centrale – pozitiv sau negativ – acceptând sau nu legitimitatea regimului. Relaţia dintre individ şi sistem este una pasivă. Cel de-al treilea tip de cultură politică este cel participativ în care individul este orientat atât înspre sistem ca întreg, înspre “input” şi “output” dar şi înspre sine ca participant direct la funcţionarea sistemului politic. Individul se consideră pe sine un adevărat “activist” al sistemului politic, o componentă importantă în cadrul fluxului intereselor spre autorităţile centrale şi mai apoi în cadrul procesului de luare a deciziilor. Culturile politice sunt eterogene şi neuniforme. Individul este un amestec de orientări, iar societatea este un amestec de indivizi. De aici derivă o varietate de culturi politice care pot sau nu să se armonizeze cu structurile politice32. Cea de-a doua abordare a culturii politice este cea radicală (marxistă). Radicalii respingeau interpretarea liberalilor considerând că o anumită cultură politică este rezultatul încercării clasei conducătoare de a-şi impune valorile asupra grupurilor subordonate. Aceasta se realizează prin intermediul unor mecanisme formale cum ar fi mass-media sau sistemul educaţional. Cultura politică este interpretată de radicali ca fiind rezultatul efortului clasei conducătoare de a-şi legitima puterea socială şi economică pe care o deţine. Ei consideră că valorile culturale democratice – individualismul, competitivitatea şi materialismul – divid clasa muncitoare şi o lipsesc de omogenitatea care de fapt îi da forţă. În schimb, cultura politică a clasei muncitoare nu reprezintă doar o acceptare pasivă a valorilor clasei dominante ci include şi idei de solidaritate. Aceste idei sunt promovate în primul rând de sindicate sau partide pentru a fi mai apoi îndoctrinate în rândurile clasei muncitoare. Abordarea radicală a culturii politice dă mult mai multa greutate subculturilor politice decât o face abordarea behaviouristă. Totuşi ei consideră că aceste clase subordonate pe care le apăra sunt orientate natural înspre stânga axei politice dar că sunt atrase de pe aceasta cale justă de “ideologia dominantă”. Daca liberalii studiază transmiterea valorilor culturale peste generaţii prin fenomenul de socializare, metoda folosită de marxişti este cea de îndoctrinare ideologică. Socializarea politică începe încă din copilărie când copilul observă la persoanele din cercul său anumite atitudini şi comportamente legate de politică. Acest proces se continuă pe tot parcursul vieţii fiind strâns legat de difuzarea informaţiilor, de perceperea acestora precum şi de evaluarea lor. Din 1945 până în 1989 România a cunoscut un regim comunist care şi-a lăsat amprenta asupra societăţii româneşti, influenţând în special cultura politică. Spre sfârşitul deceniului al optulea regimul a căutat constant o strategie de supravieţuire a regimului, selectând anumite grupuri sociale cărora le-a oferit anumite “privilegii” pentru a le câştiga sprijinul. S-a născut astfel un set de valori complexe şi contradictorii. Imediat după Revoluţie, românii au respins tot ceea ce considerau că reprezintă o ideologie – ca reacţie la spiritul de masă propagat de comunişti, respectiv ideile de cooperare şi solidaritate. În schimb ei s-au ataşat de concepte abstracte precum libertatea şi alte drepturi individuale care până atunci le-au fost negate. 32

Alături de cele trei tipuri majore de cultură politică se remarcă şi existenţa unor tipuri derivate. Cultura politica parohial-dependentă este un tip de cultură politică în care populaţia şi-a exprimat fidelitatea faţă de un sistem politic mai complex, cu structuri centrale specializate. În cultura mixtă dependent-participativă, o parte a populaţiei s-a orientat către “input” şi către sine ca “activist” în timp ce majoritatea au rămas orientaţi către structurile centrale şi mai puţin către sine. În cultura politică parohial-participativă se încearcă trecerea de la cultura parohială, pasivă, la cea participativă, activă din partea individului. Majoritatea acestor sisteme politice se balansează între democraţie şi autoritarism. Aceste clasificări demonstrează însăşi eterogenitatea culturilor politice.

18

Participarea politică Dahl33 consideră ca termenul de democraţie este rezervat sistemului politic care, printre caracteristicile sale, are şi calitatea de a fi complet sau aproape complet responsabil fata de cetăţenii săi. Responsabilitatea sistemului politic se manifestă faţă de preferinţele indivizilor. Astfel, într-o democraţie, toţi indivizii trebuie să aibă posibilitatea de a-şi formula interesele, să dezvăluie preferinţele celorlalţi cetăţeni prin acţiune colectivă sau individuală iar preferinţele lor să cântărească în mod egal în faţa autorităţilor (să nu se facă diferenţieri datorită sursei lor). Aceste trei condiţii sunt necesare dar nu şi suficiente pentru o democraţie. Pentru ca toţi indivizii unei societăţi să poată dispune de aceste posibilităţi sistemul politic trebuie să furnizeze cel puţin 8 garanţii instituţionale (libertatea de a forma şi de a se alătura unor asociaţii; libertatea de exprimare; dreptul de vot; eligibilitate pentru funcţii publice; dreptul liderilor politici de a căuta suport; surse alternative de informare; alegeri libere şi corecte; instituţii care să facă politicile guvernamentale dependente de voturi şi alte mecanisme de exprimare a preferinţelor). Aceste 8 garanţii constituie doua dimensiuni diferite ale democraţiei: contestarea şi participarea. O democraţie reală necesită fenomenul de participare politică; doar prin discuţii, articularea intereselor şi implicarea în politică se pot defini şi realiza scopurile societale. Fără intervenţia publică în procesul politic, democraţiei îi lipseşte legitimitatea. Cetăţeanul trebuie să fie informat asupra procesului politic şi să se implice în desfăşurarea lui; el sprijină astfel sistemul democratic şi îi asigură stabilitate. Macridis şi Burg34, în momentul în care fac referiri la participare, iau în considerare funcţia de agregare şi articulare a intereselor. Realizează distincţia între două concepte: eficacitate (efficacy) sentimentul cetăţeanului de a fi capabil să influenţeze procesul de luare a deciziilor şi eficienţa (effectiveness) cetăţeanul este propriu-zis capabil să influenţeze procesul de luare a deciziilor. În regimurile democratice eficienţa este mare, eficacitatea fiind aproape nulă. Există sentimentul cetăţeanului că liderii politici acţionează fără a lua în calcul şi interesele sale. Dacă ar fi să facem o paralelă între cele doua tipuri de regim – democrat şi autoritar – prin prisma eficcacity (eficacitate) şi effectiveness (eficienţă) am putea observa diferenţele care apar. În regimurile autoritare este mai mare eficacitatea cetăţenilor deoarece elitele politice se lasă cu greu influenţate de opiniile indivizilor care, potrivit părerii lor, ar trebui să li se conformeze. Dimpotrivă, în democraţiile liberale, eficienţa este foarte ridicată fără ca indivizii să realizeze acest fapt. În conformitate, participarea să politică va fi scăzută considerând că acţiunile sale nu vor avea nici un efect asupra autorităţilor. Pentru a înţelege mai bine fenomenul participării este necesar să ne oprim şi asupra înţelegerii societăţii civile, deosebit de importantă într-o democraţie. Pentru Larry Diamond 35 ea reprezintă un domeniu al vieţii sociale organizate şi care este voluntară, se auto-generează, se întreţine singură, este autonomă de stat şi limitată de o ordine legală sau un set de reguli unanim acceptate. Societatea civilă implică cetăţeni care acţionează colectiv într-o sferă de interes politic – pentru a-şi exprima interesele, pasiunile, ideile, pentru a face schimb de informaţii, pentru a atinge scopuri comune, pentru a înainta cereri de politici statului şi pentru a-i menţine responsabili pe oficiali pentru acţiunile lor. În cadrul societăţii civile sunt numeroase organizaţii care la rândul lor includ o serie de grupuri: economice (asociaţii şi reţele comerciale şi producătoare), culturale (religioase, etnice, comunitare sau alte instituţii şi organizaţii implicate în apărarea drepturilor şi valorilor colective), informaţionale şi educaţionale (preocupate de producerea şi răspândirea unor idei, ştiri sau informaţii), grupuri bazate pe interese comune (asociaţii ale veteranilor, muncitorilor, pensionarilor etc.), grupuri implicate în dezvoltarea societăţii în general, grupuri orientate spre rezolvarea unor anumite probleme şi grupuri civice.

33

Robert A. Dahl (1971) Polyarchy: Participation and Opposition, New Haven: Yale University Press Macreidis şi Burg, op. cit. 35 Larry Diamond (1999), Developing Democracy: Toward Consolidation, Johns Hopkins University Press 34

19

O societate civilă din cadrul unei democraţii, cum este şi normal, prezintă o serie de funcţii democratice de unde şi deosebita sa importanţă. Doar câteva dintre acestea sunt relevante pentru fenomenul de participare. Spre exemplu, o bogată viaţă socială voluntară suplimentează rolul partidelor politice în stimularea participării şi în creşterea eficacităţii politice. Ea contribuie, de asemenea la înţelegerea de câtre cetăţeni a drepturilor şi a obligaţiilor lor în cadrul unei societăţi. O societate civilă pluralistă va tinde să genereze o varietate de interese care vor fi agregate şi mai apoi articulate ceea ce va ajuta la dezvoltarea participării politice. Va crea o serie de canale pentru aceasta, altele decât partidele politice. Spre exemplu în Europa de Est s-a manifestat fenomenul de deteriorare a statutului social şi politic al femeilor, şi numai societatea civilă poate astfel să readucă la realitate egalitatea politică şi socială. Participarea (acele acţiuni ale cetăţenilor care au ca obiectiv, mai mult sau mai puţin direct, să influenţeze selecţia personalului din guvernământ şi/sau acţiunile acestora36) implică o acţiune voluntară a individului. Într-un sistem democratic, participarea este o componentă esenţială; cu cât este mai ridicat nivelul de participare politică cu atât societatea respectivă este considerată a fi mai democratică. Participarea trebuie moderată în formele şi frecvenţa ei: o participare prea mare sau prea mică ar putea ameninţa balanţa sistemului. J.S. Mill susţine că participarea este o metodă prin care sunt învăţate virtuţile civice. Indivizii tind să se manifeste în general în moduri asemănătoare indiferent de motivaţii sau scopuri. Dalton37 denumeşte categoriile de activităţi - modalităţi de participare democratică. Există o varietate largă de activităţi: de la participarea la vot, implicarea în desfăşurarea unor campanii electorale, contactarea unor oficialităţi sau politicieni până la diferite activităţi de grup. Pe lângă aceste categorii ale participării politice numite şi forme convenţionale mai sunt menţionate şi protestul şi alte forme neconvenţionale de participare politică. Participarea la vot este cea mai cunoscuta şi cea mai răspândită formă de participare de multe ori se remarcă o supraevaluare a importanţei alegerilor. Participarea la vot nu presupune un efort politic ridicat deoarece implică puţină iniţiativă şi nu necesită cooperare. Statele europene favorizează în general participarea la vot deoarece guvernanţii au liste cu toţi cetăţenii eligibili pentru a vota şi astfel acestora nu le rămâne de făcut decât să se prezinte la vot. În SUA însă, cetăţenii trebuie să se înscrie personal pe listele de vot şi de foarte multe ori numeroase persoane eligibile nu se prezintă la vot. De asemenea, sistemul reprezentării proporţionale favorizează participarea la vot; chiar şi partidele mai mici au posibilitatea de a obţine mandate legislative şi sunt interesate astfel în câştigarea unui suport din partea cetăţenilor. Reprezentarea proporţionala este însă destul de periculoasă pentru ţările care se confruntă cu clivaje etnice sau culturale, diviziunea electoratului exacerbând conflictele din societate. Implicarea în desfăşurarea campaniei electorale reprezintă o “anexă” a participării electorale; aceasta include o varietate de activităţi: munca voluntară pentru un candidat sau partid, participarea la întâlniri electorale, persuasiune faţă de alţi indivizi pentru a le influenţa decizia electorală, calitatea de membru al unui partid sau organizaţie politică etc. Doar puţini cetăţeni se implică în campanii electorale deoarece această activitate presupune o mai mare iniţiativa şi o implicare sporită. Participarea comunitară poate de asemenea să ia o serie de forme – ceea ce este o caracteristică pozitivă a unei asemenea modalităţi de participare. Ea presupune un efort venit din partea unor grupuri pentru rezolvarea unor probleme ale comunităţii respective, probleme care se referă la diferite domenii (de la problemele educaţionale până la protejarea mediului). Studii recente demonstrează că americanii continuă să fie implicaţi în acţiuni colective care urmăresc rezolvarea unor probleme comunitare. În timp ce Dalton apreciază că intensitatea participării comunitare a crescut în SUA în ultimele decenii, Putnam38 aduce argumente de sens contrar: "după oricare dintre 36

Verba, Sidney şi Nie, Norman H. (1974) Participation in America : Political Democracy and Social Equality Addison-Wesley Educational Publishers 37 Russell Dalton (1996), Citizen Politics, NJ: Chatham House 38 Robert Putnam (1995), Making Democracy Work, NJ: Princeton University Press

20

măsuri implicarea directă a americanilor în politică şi guvernare a scăzut în mod constant şi abrupt de-a lungul ultimei generaţii". Măsurile menţionate de Putnam se referă în primul rând la apartenenţa în organizaţii cum ar fi cele religioase, asociaţii de părinţi - profesori (PTA), Federaţia Cluburilor de Femei etc., precum şi la voluntariatul în organizaţii civice. În Europa, numărul activităţilor în comunitate a crescut în ultimii ani fără a ajunge la nivelul înregistrat în SUA. Contactarea unor oficialităţi este o formă de activitate destul de puţin abordată de cercetătorii din acest domeniu. Ea poate lua două forme: individuală (dacă problema în cauză priveşte doar o persoană) sau colectivă (problema priveşte o anumită colectivitate). Verba, Nie şi Kim39, într-un studiu comparativ cu date culese din 6 ţări, au găsit că între 1/10 şi 1/3 dintre cei intevievaţi de ie contactaseră personal oficiali pentru rezolvarea unor probleme. Mai mult, importanţa rezidă în efectul pe care aceste acţiuni îl au asupra conceperii de politici de către guvernanţi: cu cât sunt mai numeroase cu atât sunt mai mari resursele alocate unor cereri înguste. O formă diferită de participare este cea neconvenţională (de protest) care, deşi depăşeşte limitele legale, este destul de întâlnită. Ea include forme diferite de la semnarea de petiţii, demonstraţii, greve neoficiale până la boicoturi şi ocuparea de clădiri. Acţiunile colective de protest reprezintă un mijloc de participare al celor dezavantajaţi social (membrii unor minorităţi etnice, religioase sau rasiale). În ultima perioadă, acest tip de participare neconventională a început să fie tot mai răspândită. S-a considerat ca acţiunile de protest vor descreşte în intensitate şi număr, ipoteză neconfirmată de realităţile politice. Dacă în trecut formele de acţiune colectivă erau spontane acum sunt adeseori planificate şi organizate. Exemplul cel mai important pentru activităţile de protest din ţările democratice industrializate îl reprezintă mişcările ecologiste (formele sunt dintre cele mai diverse: ocupare insulelor pe care urmează să aibă loc experienţe nucleare, blocarea vaselor care vânează balene etc.). Indivizii au o putere de influenţă în cadrul procesului politic mult mai mare dacă sunt asociaţi. În cadrul societăţii civile grupurile sunt orientate pe diferite domenii, observându-se că munca voluntară într-un anumit grup dezvoltă aptitudini folositoare în politică. Chiar şi grupurile apolitice vor stimula într-un final o implicare în procesul politic. Partidele politice constituie un canal important prin care circula informaţia de la cetăţeni la guvernanţi; prin intermediul partidelor se realizează informarea, educarea şi influenţarea opiniei publice. Acestea se implică într-o serie de activităţi sociale, politice, economice şi culturale. Partidele politice contribuie la agregarea diverselor interese, la armonizarea şi articularea lor, la stabilirea opţiunilor privind valorizarea intereselor şi aspiraţiilor agregate. Partidele politice selectează interesele, le evaluează şi decid asupra intereselor care trebuie reprezentate. Dacă într-o societate participarea este la un nivel mai ridicat atunci factorii de decizie vor cunoaşte preferinţele cetăţenilor şi posibilitatea de a răspunde aşteptărilor acestora va fi mai mare. Există deci interesul pentru diferite acţiuni ale indivizilor. Deşi toţi cetăţenii au oportunităţi egale nu toţi participă la procesul politic. Problema inegalităţii în reprezentare nu se rezumă doar la determinarea diferenţelor de structură dintre populaţia care activează şi restul populaţiei. Şi acest lucru deoarece diferenţele, din perspectiva unor caracteristici socio-demografice, nu implică în mod necesar şi diferenţe în preferinţele de natură politică. În SUA se remarcă diferenţe demografice importante între cei care votează şi cei care nu votează, însă în ceea ce priveşte atitudinile faţă de politicile guvernamentale de asistenţă socială, sănătate, precum şi atitudinile faţă de avort, diferenţele au fost neglijabile. Atunci când un grup care este activ are trăsături care pot fi identificate de câtre cei care iau decizii de interes public, nevoile grupului sunt deduse pornind de la caracteristicile vizibile ale grupului şi nu doar de la nevoile exprimate de câtre membrii săi (Verba). Astfel, contează nu doar modul în care diferă opiniile participanţilor fata de cele ale nonparticipanţilor (dacă vor impozite mai mari sau mai mici, daca au preferinţe clare în ceea ce priveşte învăţământul în limbile minorităţilor etc.) ci şi cine sunt cei care participă.

39

Sidney Verba, Norman Nie şi Jae-On Kim (1978), Participation and Social Equality:A Seven-Nation Comparison, Cambridge University Press

21

S-a remarcat că o importanţă deosebit în diferenţierea participanţilor o reprezintă nivelul de educaţie, veniturile realizate etc. Astfel, cei care dispun de venituri mai mari vor avea mai multe posibilităţi de a se implica în procesul politic decât cei care nu au bani şi care astfel vor fi mai preocupaţi să-şi câştige pâinea decât “să facă politică”. De asemenea, cei cu studii superioare vor fi mult mai capabili să-şi organizeze şi să-şi înainteze preferinţele decât cei cu un nivel de şcolarizare redus. Tinerii nu sunt la fel de motivaţi ca şi persoanele adulte să se integreze în procesul politic. Cei adulţi vor avea responsabilităţi, taxe şi impozite de plătit, copii de întreţinut etc. şi vor deveni beneficiari ai unor programe guvernamentale. Unele studii relevă faptul că implicarea în procesul politic creşte o dată cu înaintarea în vârsta. Diferenţele dintre sexe sunt şi ele relevante; s-a observat ca femeile nu sunt la fel de motivate ca bărbaţii pentru a acţiona în cadrul societăţii civile. La acest fenomen contribuie socializarea timpurie a copiilor; politica nu se potriveşte statutului femeii în societate (?). Diferenţe în formele participării se manifesta şi datorită diferenţelor de sistem, de fapt datorita diferenţelor tipului de regim politic. Dacă într-o democraţie participarea (o formă voluntară de activitate) este mare – metoda standard fiind metoda alegerilor, în regimurile totalitare apare o mobilizare intensă a populaţiei. Deşi în cazul mobilizărilor apare implicit şi o ameninţare la adresa stabilităţii, acest tip de activitate îi face pe oameni să se simtă utili regimului. Regimurile totalitare sunt regimuri mobilizatoare; doresc să schimbe societatea în spiritul unui ideal formulat iniţial, însă regimurile trebuie să ţină seama şi de faptul că mobilizarea se poate întoarce împotriva regimului. În asemenea tipuri de regim, mobilizarea este denumită “participare activă” ceea ce nu este tocmai adevărat deoarece mobilizarea nu presupune o acţiune voluntară. Dacă ar fi să evaluam toate canalele de acces la procesul politic, vom considera probabil că unele sunt mai importante decât celelalte; acestea depind însă de personalitatea indivizilor care participă (precum şi de vârsta, sex, nivelul de educaţie, mediul de provenienţa etc) şi de interesele care îl vor ghida. Într-o democraţie validă, un singur canal de participare nu asigură necesarul de acţiune din partea cetăţenilor pentru a influenţa acţiunile guvernanţilor. Trebuie să existe o varietate de canale de acces care să dea posibilitate fiecăruia să-şi aleagă forma de participare care-i dă posibilitatea realizării intereselor sale. Doar participarea la vot nu reprezintă o condiţie suficientă a unei democraţii. Şi într-un regim nedemocratic pot exista alegeri “libere” şi “corecte” (însă există o mare probabilitate ca electorii să nu poată vota decât un singur partid – şi anume partidul aflat la conducerea ţării). Demonstraţiile, grevele, ocuparea unor clădiri nu sunt forme tocmai legale de participare fiind utile în vederea atragerii atenţiei societăţii şi în special a guvernanţilor asupra existenţei unor probleme care vor necesita soluţii. Dezbaterile referitoare la participare rămân deschise. Nu se poate susţine că un anumit canal de acces este mai important decât altul (totul este relativ în funcţie de diverşi factori). O problemă importantă în domeniu o constituie participarea din fostele ţări comuniste. Este destul de devreme să vorbim despre o participare în adevăratul sens al cuvântului în aceste ţări, deşi se remarcă vizibile îmbunătăţiri ale fenomenului de implicare al cetăţenilor în procesul politic.

Bibliografie 1. *** Legea nr. 27/1996, Legea partidelor politice publicată în Monitorul Oficial nr. 87 din 29 aprilie 1996. 2. Almond, Gabriel şi Sidney Verba (1996), Cultura civică, CEU Press, DU Style: Bucureşti 3. Dahl, Robert A (1971), Polyarchy: Participation and Opposition, New Haven: Yale University Press 4. Dalton, Russell (1996), Citizen Politics, NJ: Chatham House 5. Diamond, Larry (1999), Developing Democracy: Toward Consolidation, Johns Hopkins University Press 22

6. Duhamel, Olivier (1993), Les Democraties, Seuil, Paris 7. Duverger, Maurice (1954), Political Parties , New York: Wiley 8. Duverger, Maurice (1964), Political Parties. Their Organization and Activity in the Modern State, London: Methuen, 9. Duverger, Maurice (1986), Les regimes semi-presidentiels, PUF, Paris 10. Easton, David (1981), The Political System , University of Chicago Press 11. French, J. şi B. Raven (2001), " The Bases of Social Power." în D. Cartwright (ed.), Studies in Social Power, Ann Arbor, MI: Institute for Social Research 12. Giquel, Jean (1997), Droit constitutinnel et institutions politiques, Ed. Montchrestien, Paris 13. Hague, Rod, Martin Harrop şi Shaun Breslin (1993), Political Science: A Comparative Introduction, St. Martin’Press: New York 14. Huntington, Samuel P. (1997), Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Ed. Antet, Prahova 15. Janda, Kenneth (1980), Political Parties: A Cross-National Survey, Macmillan Publishing Company, New York 16. Katz, Richard S. şi Peter Mair (1995), "Changing Models of Party Organization and Party Democracy: The Emergence of the Cartel Party," în Party Politics, Nr. 1 17. Lijphart, Arend ed. (1992), Parliamentary Versus Presidential Government, Oxford University Press 18. Linz, Juan J. (1990), “The Perils of Presidentialism” în Journal of Democracy, Vol. 1, Nr. 1 19. Linz, Juan J. (1990), “The Virtues of Parliamentarism” în Journal of Democracy, Vol. 1, Nr. 4 20. Lipset, Seemour M. and Stein Rokkan, (1990) "CIeavage Structures, Party Systems and Voter Alignments. Introduction" în The West European Party System, ed. Peter Mair, Oxford: Oxford University Press 21. Macridis, Roy C. şi Steven L. Burg (1991), Introduction to Comparative Politics. Regimes and Change, Harper Collins Publishers 22. Mainwaring, Scott (1990) “Presidentialism in Latin America." în Latin American Research Review XXV, Nr. 1 23. Mair, Peter ed. (1990), The West European Party System, Oxford: Oxford University Press 24. Robert Putnam (1995), Making Democracy Work, NJ: Princeton University Press 25. Sartori, Giovanni (1976), Parties and Party Systems: A framework for analysis, Cambridge 26. Sartori, Giovanni (1990), "A Typology of Party Systems” în The West European Party System, ed. Peter Mair. Oxford: Oxford University Press 27. Verba, Sidney şi Nie, Norman H. (1974) Participation in America : Political Democracy and Social Equality, Addison-Wesley Educational Publishers 28. Verba, Sidney, Norman Nie şi Jae-On Kim (1978), Participation and Social Equality: A SevenNation Comparison, Cambridge University Press 29. Weber, Max (1946), “Politics as a Vocation” în From Max Weber: Essays in Sociology, Oxford University Press

23