Daniel Bougnoux-introducere In Stiintele Comunicarii(recenzie)

Introducere în ştiinţele comunicării Daniel Bougnoux

Capitolul I - Ce este o problemă de comunicare ? Comunicarea, conform stiintelor informarii si comunicarii care incearca sa defineasca astazi un cadru pentru transformarile din mass – media, vine ca o prelungire a filosofiei, relansînd marile întrebări tradiţionale despre adevăr, real, legăturile sociale, imaginar, posibilitatea învăţării, a dreptăţii, a consensului, a frumosului etc. Ea este o */disciplină inconfortabilă pentru student dacă acesta aşteaptă o programă, obiecte de studiu sau posibilităţi de angajare, deoarece, ca şi filosofia, ea compensează lipsa fundamentelor sau a unei teorii dominante circulînd de la un ansamblu de cunoştinţe la altul şi repunîndu-le în discuţie, si nu nu este un domeniu închis, universitar sau profesional Acţiunea comunicaţională nu pune în relaţie subiectul cu obiectul -cuplu tehnic - , ci subiectul cu subiectul - cuplu pragmatic. Este vorba de omul care acţionează asupra (reprezentărilor) omului prin intermediul semnelor. Definind fenomenele de comunicare ca fiind sfera activităţilor pragmatice de procesare a mesajelor între subiecţi, vedem că unul dintre criteriile de recunoaştere a acestor acţiuni rezidă în faptul că eşecul lor este întotdeauna posibil. Comunicarea apare astfel ca fiind partea “blestemată” - sau prost spusă - a schimburilor noastre, cea care nu se lasă cuantificată, tehnicizată şi nici descrisă în mod obiectiv. Domeniul profesional acoperit de noţiunea de comunicare absoarbe multe alte domenii: peste tot unde acţiunea tehnică îşi arată limitele şi necesită un “plus de relaţii”, de seducţie sau de control. La început nu a fost cuvîntul, ci carnea, sensibilă, extensibilă, corpurile se ating şi comunică înaintea “spiritelor”; structura unei

1

conversaţii depinde de aceste poduri comportamentale care îi leagă pe indivizi; orice comunitate este alcătuită dintr-o reţea indicială, cu atît mai eficace (atît în campania electorală, cît şi în publicitate), cu cît rămîne în mare măsură inconştientă sau primară, îngropată sub mesajele sau sub articulaţiile secundare ale comunicării verbale, codată şi mediatizată. Anumite aparate specifice mijloacelor de comunicare servesc la mărirea razei pe care se întind relaţiile interpersonale, şi este vorba de telefon, de fax şi de robotul telefonic, de e-mail sau de simpla cutie poştală. În schimb, televiziunea, ziarele, revistele sau radioul aduc în locuinţele noastre un torent de mesaje care nu ne sînt destinate în mod specific şi care sînt produse la scară mare. Aceste mesaje circulă dinspre un centru înspre o periferie destul de anonimă şi limitează conversaţia sau feedbackul. Aceste mijloace de comunicare difuzează: informaţie propriuzisă (care ne propune un conţinut al cunoaşterii - categorie nobilă, dar minoritară), divertismentul, ficţiunile sau jocurile (relaxare), emisiunile relaţionale (care pretind să înlăture apatia îndelung denunţată a publicului - Teleton, reality-shows), mesaje directive (ale oamenilor politici pînă la simplele mesaje publicitare ce recomandă utilul sau binele). Comunicarea pedagogică este astăzi ameninţată de alte instrumente, de audiovizual, de multimedia, de învăţămîntul prin televiziune sau prin diverse alte reţele alternative de difuzare sau de schimb de cunoştinţe. Însă ele nu vor distruge nici cartea, nici tabla, dar coexistenţa pare ireversibilă, iar acest lucru anunţă forme inedite de cunoaştere, de transmitere sau de memorie. Relaţiile publice şi marketingul comunicării - peste tot unde pătrund relaţiile comerciale, adică în toate domeniile în care clienţii au posibilitatea de a alege, acest model publicitar tinde astfel să înlocuiască a învinge cu a convinge, şi o argumentaţie economică şi tehnică (ce respectă principiul realităţii) cu un vîrtej de semne ludice sau pasionale care suscită adeziunea sau dorinţa mult mai mult decît un raţionament riguros. Mondializarea - globalizarea va duce la schimburi monetare şi de mărfuri, la o geostrategie a companiilor multinaţionale sau a marilor puteri, la o standardizare ştiinţifică şi tehnică etc., şi nu la o hegemonie uniformă a identicului (Coca-Cola nu va duce niciodată la abolirea Islamului etc.).

2

Capitolul II - A trăi în relaţie cu ceilalţi. Orice comunicare conţine două aspecte: conţinutul şi relaţia, cea din urmă înglobîndu-l pe cel dintîi şi devenind astfel o metacomunicare. A descifra un mesaj sau a înţelege un comportament presupune cunoaşterea cadrului în care acestea se plasează, cu alte cuvinte cunoaşterea tipului de relaţie în care ele se înscriu. Aşadar, semantica relaţiei sau a cadrului precedă conţinuturile reprezentărilor noastre în general şi le dirijează. Altfel spus, a comunica presupune întotdeauna două niveluri de emisie şi de recepţie a mesajelor: în primul rînd mesaje-cadru, iar pe baza acestora, mesaje de conţinut sau de informaţie propriu-zisă. “A comunica înseamnă a intra în orchestră” (Gregory Bateson, Şcoala de la Palo Alto) - acest lucru poartă şi denumirea de simbolic; cel mai bun exemplu de simbolic este codul limbii pe care o vorbim. Desigur, se întîmplă ca unii să refuze acest cod, ceea ce dă naştere la autism, dar, de regulă, a comunica presupune să accepţi această orchestră fără modificări excesive şi să-ţi introduci discret propria voce sau interpretare în jocul general. Funcţia fatică - Roman Jakobson numeşte fatică funcţia de intrare în contact sau de stabilire a unei relaţii, plecînd de la un exemplu relativ banal: ”Alo, mă auziţi?”, formulă ce vrea să verifice tipul de relaţie, indiferent de conţinutul mesajului. Semnalele fatice se acumulează pe marginea frazelor noastre în semne indiciale paraverbale corporale, atunci cînd, în cursul unei conversaţii, de exemplu, corpul emite o serie întreagă de gesturi şi de micromesaje menite să încadreze şi să susţină mesajul principal al vocii; faticul culminează în intonaţie, dar şi în alţi operatori foarte importanţi de luare de contact, precum strîngerea de mîna, zîmbetul, înclinarea capului şi mai ales privirea. Paradox - mesajele noastre sînt polifonice, trimise pe mai multe canale sau folosind simultan mai multe coduri, fapt care le protejează contra zgomotului, a entropiei sau a pierderii de informaţie pe traseu. Paradoxul nu are loc între doi subiecţi aflaţi în conflict, ci între enunţul şi enunţarea ce dau mesajului relief logic, adică între ceea ce arată şi ceea ce spune mesajul, între marja comportamentală şi textul verbal, între aspectele de conţinut şi de relaţie ale “aceluiaşi” mesaj. 3

Capitolul III - A semnifica Semiologia cercetează funcţionarea semnelor în cadrul sistemului. Un element al sistemului nu semnifică prin adecvare la cutare lucru sau cutare eveniment, ci în raport cu relaţia de opoziţie sau de distincţie în interiorul structurii. Definiţia clasică a semnului îl descria ca “un lucru folosit pentru un alt lucru”. Saussure a reformulat această definiţie, spunînd că semnul leagă un semnificant şi un semnificat, la fel de inseparabile unul de celălalt precum cele două feţe ale unei foi de hîrtie. Peirce a plecat de la o schemă triunghiulară foarte diferită de cea a lui Saussure: “Raportul de semioză desemnează o acţiune sau o influenţă care este sau care presupune o cooperare între trei subiecţi, şi anume semnul, obiectul sau şi interpretantul său. Această relaţie ternară de influenţă nu poate fi în nici un caz redusă la acţiuni între membrii unei perechi”. Una dintre contribuţiile remarcabile ale lui Peirce este distincţia pe care acesta o face între cele trei moduri fundamentale de semnificare: indicele, semnul iconic şi simbolul. Peirce defineşte indicele ca fiind „a fragment torn away from the object”, un semn smuls din lucru sau, precizează el în altă parte, "afectat în mod real de lucrul respectiv". Relaţia dintre o imagine (semnul iconic) şi ceea ce reprezintă ea se realizează încă prin asemanare sau are loc în continuitatea unei analogii în sens larg, dar contactul este întrerupt: artefactul iconic se adaugă lumii, în timp ce indicele este prelevat din lume. Deşi are un caracter mai puţin imediat decît indicii, stratul iconic al comunicărilor noastre trece cu destul de multă uşurinţă graniţele; de aceea unele imagini de actualitate (CNN) sau de ficţiune (Hollywood, Mickey Mouse) sînt produse astăzi direct la scară mondială. Spre deosebire de imagine, semnul simbolic se structurează prin excludere şi deci se bazează pe o negativitate secretă: el trimite la legea (digitală) "tot sau nimic"; între două fenomene pe care le articulează limba, ca şi între 0 şi 1 din limbajul binar al calculatorului, nu există un al treilea termen. Prezenţa unui anumit semn înseamnă absenţa tuturor celorlalte din locul pe care acesta îl ocupă. Pentru Peirce a semiotiza înseamnă a impune un type (categorie) invariant unor token-uri (ocurenţă unică) empirice. Acest type reprezintă un filtru, o grilă simplificatoare ce se aplică 4

fenomenelor pentru a le face decidabile. A semnifica reprezintă întotdeauna un act de economie şi simplificare. Structuralismul şi semiotica merg mînă în mînă. Capitolul IV - Drumul sensului. Distincţia dintre enunţ şi enunţare a îmbogăţit ştiinţele limbajului, adăugîndu-le pragmatica. Enunţul traduce faptele sau descrie o stare a lumii, iar enunţarea constituie în sine un fapt şi astfel adaugă lumii o stare. Pragmatica lingvistică se foloseşte de mărcile subiectivităţii în limbaj, şi anume de deictice. Numim deictice toate aceste cuvinte al căror sens începe să devină ambiguu în afara contextului şi cu precădere în scris, de îndată ce enunţarea se retrage departe de enunţ. “Nu putem să nu comunicăm”(Watzlawick) - semnele enunţării se bazeză în mare parte pe indici corporali schiţînd o echivalenţă între comunicare şi comportament. Nu există comportament zero, chiar şi tăcerea sau replierea catatonică constituie “mesaje”. Este perfect posibil să nu spunem nimic, dar nu putem să nu arătăm nimic. Sensul este dat şi de (re)încărcarea imaginilor sau cuvintelor cu puţină natură, cu puţină energie sau substanţă. Această indicialitate se manifestă prin: - enunţarea în general, mereu în act, în prezentul unei relaţii, şi nereproductibilă - reprezentaţia teatrală, unde corpurile se expun în mod real pentru a semnifica în direct personajele respective - fotografia, filmul documentar şi înregistrările video - cuvintele în însufleţirea enunţării lor, cînd aceasta le dă ritm, forţă şi viaţă, şi mai ales utilizarea poetică a cuvîntului, ce renaturalizează semnificanţii arbitrari - anafura, ce reprezintă într-adevăr corpul lui Hristos pentru credinciosul care participă la taina împărtăşaniei - pictura cînd lasă la o parte semnele distante ale reprezentării secundare. Metafora - se află în centrul cunoaşterii şi al relaţiei intersubiective. Orice efort de gîndire se hrăneşte din metaforă. Tratăm cuvintele pe care le emitem sau pe care le primim ca pe nişte bucaţi de burete sau de cauciuc, tragem de ele ca să le deformăm, le

5

umplem cu propria noastră substanţă şi le împrumutăm propria noastră viaţă, iar acest lucru înseamnă a crea un sens . Capitolul V - Invenţia tehnică şi întrebuinţările ei Trebuie să desprindem obiectele noastre tehnice de o filieră sau de o filiaţie strict ştiinţifice şi să insistăm asupra deschiderii lor către bricolaj, această artă sau ştiinţă a utilizatorului. Nu trebuie să confundam relaţiile pragmatice (de interacţiune între subiecţi) cu cele tehnice de dominare a obiectului de catre subiect. Mijloacele noastre de comunicare trebuie analizate după modelul unui ecosistem sau al unor medii cu care interacţionăm în conformitate cu o cauzalitate complexă sau neliniară. Studiile de comunicare trebuie să acopere - sau să nu separe niciodată - aspectele simbolice şi tehnice ale fenomenului. Din acelaşi motiv comunicaţional sau mediologic nu vom separa însă nici individul de mediu, sinele de ceilalţi, lumea interioară de cea exterioară. Obiectul tehnic articulează sau mediază cele două lumi, deschizînd un al treilea spaţiu, nici interior, nici exterior care este numit spaţiu potenţial, preluînd termenul de la psihiatrul Winnicott. O mediologie consecventă cu ea însăşi ar trebui să studieze dimensiunea tehnică a experienţei cotidiene; ea ar pune în lumină stabilizarea relaţiilor noastre prin industriile credibilului şi prin nenumăratele dispozitive care ne stăpînesc. Capitolul VI - Deschiderea informaţională, închiderea comunicaţională. Vom completa formularea lui Watzlawick “nu putem să nu comunicăm”, afirmînd că nu putem nici să nu influenţăm. Termenii “influenţă” şi “sugestie” sînt resimţiţi adesea în sens negativ şi li se atribuie conotaţii de alienare, pe cînd ei reprezintă, în acelaşi timp, esenţa vieţii. Mijloacele noastre de comunicare sînt consacrate, în mare măsură, stabilizării şi extinderii sentimentului de apartenenţă. Este vital pentru fiecare dintre noi să se înscrie într-o cultură, şi nu există cultură fără închidere, nu există comunitate fără frontiere care să-i asigure securitatea sau fără dispozitive atît simbolice, cît şi tehnice care să garanteze această închidere. 6

Să te informezi poate deveni obositor deoarece adevărul nu ne place întotdeauna şi evităm o cantitate mare de informaţie, care ar deranja peste măsură lumea noastră proprie. Trei constrîngeri principale ameninţă informaţia: banii, caracterul urgent şi oamenii. Nici o întreprindere ce lucrează în domeniul presei nu le poate ignora, şi fiecare trebuie neapărat să li se adapteze. “A avea dreptate” în politică - masele pretind recunoaştere şi consideraţie faţă de lumea lor proprie. Regula fundamentală a democraţiei, care le displace atît tehnocraţilor, cît şi experţilor, ţine astfel, în acest paradox, de primatul enunţării şi de adevărul nedefinit al acesteia din urmă: vocea ivită în urma alegerilor este în mod automat adevărată şi, în această calitate irefutabilă. Chiar dacă alegătorii “se înşală”, ei spun sau arată prin vot care este poziţia lor, şi aceasta se confundă cu raţiunea supremă. Capitolul VII - Spaţiul public şi mijloacele de comunicare. Orice naţiune îşi găseşte echilibrul la răspîntia dintre geografia şi istoria sa, care corespund, în cazul SIC, celor două axe, a căilor de comunicare (spaţială) şi a instrumentelor simbolice ale transmiterii (temporală). Cartea constituie procedeul cel mai sărac din punct de vedere senzorial, cel mai sever dintre procedeele inventate de om pentru a-şi reprezenta lumea sau istoria. Neconservînd din lanţul oral decît punerea în formă alfabetică, cartea sărăceşte bogata polifonie a oratorului, teatrul corpului acestuia şi căldura relaţională care-l înconjoară. Însă cartea favorizează spiritul critic (examinarea conţinuturilor cunoaşterii), întăreşte individualismul (dobîndirea unor cunoştinţe personale) şi dezvoltă în acelaşi timp capacitatea de analiză (descifrarea lecturii) şi sintezele imaginaţiei (recompunerea unei lumi plecînd de la simbolurile negre şi albe ale cărţii). “Noile tehnologii”de transmitere, care se substituie cărţii şi al căror debut îl vom situa, prin convenţie, în perioada cînd a apărut fotografia (1839), urmată de cinematograf (1895) şi de radio (1917), îmbogăţesc mult conţinutul grafic al mesajelor. Mijloacele de comunicare moderne nu mai acoperă nici teritoriul naţional, nici cercul raţiunii. Naţiunea se străduieşte din greu să fie reprezentată, iar statul şi-a slăbit tutela asupra culturii şi informaţiei.

7

Idealul democratic valorizează faptul că omul obişnuit se poate exprima, iar manifestarea opiniilor poate înlocui căutarea adevărului. Capitolul VIII - Cum poţi fi mondial? Aceste lumi alcătuite din împrumuturi superficiale nu propun o cultură, ele caută cel mai mare numitor comun al lumilor turiştilor veniţi din lumea întreagă sau invariantul antropologic şi sînt convinse că l-au găsit la intersecţia dintre animal şi copil. Acest grad zero al definiţiei culturale este în mod inevitabil fad. Ceea ce numim astăzi mondializare corespunde în primul rînd autonomizarii economiei, grabită să se elibereze din spaţiile politice naţionale, iar în cadrul acestei autonomizări, termenul corespunde multiplicării schimburilor financiare, al căror volum depăşeşte cu mult tranzacţiile economiei reale. Vîrtejul pieţei dominante, americană prin definiţie, aspiră şi înghite bucăţi întregi din producţiile literare, audiovizuale şi din patrimoniul culturilor naţionale. Diversitatea imaginarului, a memoriilor şi, poate în timp, a identităţilor este astfel în pericol de moarte, în favoarea unei monoculturi care se simte peste tot la ea acasă. Cui îi foloseşte “satul global” celebrat cu imprudenţă de MacLuhan? Extinderea reţelei la nivel planetar îl favorizează în primul rînd pe agentul cel mai puternic, pentru care “a comunica mai bine” înseamnă a lega mai bine oferta de cerere, adică prădătorul de pradă.

8