Ingrijirea Pacientului Cu Tumori Epiteliale Benigne-1.docx

Colegiul Tehnic „General David Praporgescu” Turnu Măgurele Postlicela Sanitara –Specializarea Asistent Medical Generalist

LUCRARE DE DIPLOMĂ Ingrijirea pacientului cu tumori epiteliale benigne

Coordonator: Absolvent: Asistent principal El Amry Ginuska

Promoţia 2019

1

Dragu Daniela

CUPRINS:  CAPITOLUL I 1.1. Scopul lucrării 1.2. Introducere  2.1.1 2.1.2 2.1.3 2.1.4 2.1.5 2.1.6 2.1.7 2.1.8 2.1.9

CAPITOLUL II Structura si functiile pielii Anatomia macroscopica a pielii Structura microscopica a pielii Epidermul Jonctiunea dermo-epidermica Dermul Hipodermul Vascularizatia pielii Inervatia pielii Capitolul III 3.1.1 Tumori benigne 3.1.2 Tumori benigne epidermice 3.1.2.1 Veruca seboreica 3.1.3 Tumori benigne ale glandelor ecrine 3.1.3.1 Siringoamele (Hidradenoamele) 3.2.1 Chisturi 3.2.1.1 Tumori mezenchimale benigne 3.2.1.1.1 Fibromul cutanat 3.2.1.1.2 Fibromul moale 3.2.1.1.3 Cheloide 3.2.1.1.4 Leiomioame 3.2.1.1.5 Xantoame 3.2.1.1.6 Lipomul si lipomatozele 3.3.1 Tumori benigne vasculare 3.3.1.1 Hemangioamele 3.3.1.2 Granulomul piogenic (botriomicom)

2

Capitulul IV 4.1.1 Studiu de caz 1 4.1.2 Studiu de caz 2 4.1.3 Studiu de caz 3 Capitolul V 5.1.1 Educatia pentru sanatate 5.1.2 Concluzii 5.1.3 Bibliografia

3

CAPITOLUL I Scopul lucrării "Executia prescriptiilor medicale cu competenta si constiinciozitate ramâne doar o parte a activitatii asistentei medicale. Esentiala ramâne Cunoasterea bolnavului, a problemelor si nevoilor sale. "Lucretia Clocotici" Practicarea îngrijirii pacientului necesită multiple abilităţi. Pe lângă cunoştinţele medicale, asistentul medical trebuie să posede abilitatea de a comunica şi de a stabili relaţii interpersonale care să promoveze încrederea şi interacţiunea: medic-asistentpacient-medic. Alături de examinarea statusului medical general, evaluarea pacientului trebuie să fie completă. Îngrijirile trebuie să includă orice condiţie medicală manifestă a pacientei precum şi aspectele familiale, sociale şi psihologice asociate situaţiei acesteia. Aspectele de mediu şi culturale care afectează pacientul trebuie considerate pentru a asigura situaţia acestuia în contextul potrivit. O astfel de abordare este importantă în evaluările de rutină şi facilitează îngrijirea preventivă, continuitatea consilierii şi evaluarea condiţiilor medicale. Am ales această temă, deoarece în activitatea practică pe care am desfășurat-o pe durata celor 3 ani de școală am întâlnit multe cazuri de pacienti diagnosticati cu tumori epidermice și am fost impresionată de suferita pacientilor data de această boală.

4

Introducere Tumorile benigne sunt frecvent întâlnite în practica medicala și au aspecte clinice dintre cele mai diverse. Ele sunt bine delimitate, neinvazive, nu dau metastaze și au o structura asemănătoare țesuturilor din care provin. Tumorile benigne sunt cele care nu se pot răspândi, nu provoacă în mod normal complicații grave pentru sănătate, însa atunci când se dezvolta exagerat, pot deteriora țesutul adiacent și organul din proximitate, situație în care trebuie sa fie îndepărtate chirurgical.. În cazuri rare, tumorile benigne pot degenera în tumori pre maligne, cu potențial canceros, având nevoie de monitorizare medicala permanenta.

5

CAPITOLUL II Structura şi funcţiile pielii PIELEA

II.1. Particularități morfofuncționale Tegumentul sau pielea formează cel mai mare organ al corpului, însumând aproximativ 16% din greutatea corpului unei personae (4-6 kg). Pielea este un organ viu, nu o simplă membrană, îndeplinind multe roluri vitale, atât ca barieră cât și ca reglator între lumea exterioară și mediul controlat din interiorul corpului.

II.2. Structura pielii și anexe Pielea

curpinde

trei

straturi

suprapuse, epiteliu (epidermul), matrice conjuctivă

(dermul)

și

țesut

grasos

este

un

epiteliu

(hipodermul).

Epidermul stratificat

(țesut

format

din

celule

juxtapose), a cărui celule se diferențiază de la interior spre exterior prin procesul de cheratinizare. Se disting două părți, stratul viu, Malpighi, în contact cu dermul și stratul cornos, constituit din ansamblul de celule moarte cheratinizate, la exterior. Stratul cornos are o grosime de 10-15 micrometri, fiind alcătuit dintr-un țesut pluricelular, metabolic inactive, ce contine celule cheratinizate, deschidratate parțial, aplatizate, reduse la un înveliș celular, dens, umplut cu fibre de cheratină și impregnate cu lipde. Celule externe ale stratului cornos se detașează și descuamează. Stratul cornos este în continuă formare, celulele superficiale fiind 6

înlocuite după îndepărtarea lor de cele din interior. La adult, turnoverul lor are loc în aproximativ 2 săptămâni. Celulele în contact cu epiderm viu conțin un grad variabil de apă. Apa difuzează prin acest țesut printr-un process fizic-perspirație ajungând până la suprafața pielii, factor important în termoreglare. Dedesuptul stratului cornos se găsește epiderm viu, un strat de celule nucleate de aproximativ 50-100 micrometri, cu proliferare rapidă, care generează aproximativ un strat de celule pe zi. Epidermul nu conţine vase sanguine sau limfatice, dar este un sistem dinamic complex în care celulele se multiplică, migrează, se diferenţiază.

Keratinocitul Keratinocitele, principalele celule ale epidermului, sunt de origine ectodermică, fiind dispuse în straturi, fiecare strat fiind constituit din celule diferite ca formă şi structură: Stratul bazal, denumit şi stratul germinativ (pentru că dă naştere celulelor stratului supraiacent), este cel mai profund. El este format dintr-un singur rând de celule de formă cilindrică dispuse unele lângă altele ca ulucile unui gard (dispoziţie în palisadă). Celulele sunt situate perpendicular pe membrana bazală de care sunt fixate prin dinţăturile lui Henle. Nucleul celulelor bazale este situat apical, iar mitozele sunt rare. Printre keratinocitele bazale se găsesc intercalate melanocite care apar ca celule clare. Stratul mucos al lui Malpighi este format din 6-20 rânduri de celule poligonale, voluminoase, având nucleul rotund sau ovalar, cu 1-2 nucleoli. Celulele malpighiene au un aspect mai plat şi o dispoziţie orizontală spre partea superioară, fiind unite prin tonofilamente sau punţi intercelulare care prezintă o umflătură centrală (nodulul Bizzorero); alte tonofilamente pleacă de la o celulă, trec prin interiorul celulei vecine sau o ocolesc, mergând până la a treia celulă. Aspectul fibrilar face ca stratul malpighian să poarte şi numele de strat filamentos. Între celulele malpighiene există un spaţiu lacunar plin cu limfă ce conţine substanţe nutritive. Stratul granulos (Langhans) este situat deasupra stratului malpighian. Acest strat este format din 3-4 rânduri de celule cu aspect romboidal având axul mare orizontal. Aceste celule nu prezintă punţi intercelulare dar prezintă un aparat fibrilar, tonofilamentele fiind dispuse mai ales la periferia celulei. Nucleul este mai 7

mic iar protoplasma este plină cu granulaţii de keratohialină vizibile prin coloraţiile uzuale. În cursul keratinizării aceste granulaţii de keratohialină produc substanţa interfibrilară (matricea) care sudează tonofilamentele. Stratul lucidum este situat deasupra stratului granulos. Acesta este un strat clar şi refringent (evidenţiat prin diverse tehnici de fixare cu bicromaţi alcalini) format din celule cu nucleu picnotic sau anucleate. Stratul lucid, denumit şi strat barieră sau zona barieră, este mai evident la palme şi plante. Stratul lucidum şi granulos formează împreună stratul precornos. Stratul cornos este constituit din celule plate, anucleate, care se intrică unele în altele formând lamele care se suprapun. Partea cu totul superficială a stratului cornos, formată din elemente izolate care se desprind la cel mai mic traumatism, poartă numele de stratul disjunct. Timpul necesar de reînnoire a epidermului, evaluat după administrarea de glicină marcată cu C14, este de 26-28 de zile.

Microscopia electronică a keratinocitului Keratinocitul reprezintă celula de bază a epidermului. El prezintă la fel ca şi celelalte celule somatice organite citoplasmatice: aparatul Golgi, reticulul endoplasmatic neted şi rugos, mitocondriile, lizozomii şi ribozomii. Microscopia electronică evidenţiază markerii ultrastructurali citoplasmatici şi membranari caracteristici keratinocitelor din piele: melanozomii IV, tonofilamentele, desmozomii, hemidesmozomii şi, mai ales în stratul granulos, granulele de keratohialină şi keratinozomii, iar în stratul cornos învelişul cornos. Melanozomii de stadiul IV sunt fagocitaţi în număr mare de keratinocitele bazale, dar treptat dispar în citoplasma keratinocitelor suprabazale. Tonofilamentele sunt filamente intermediare cu diametrul de 10 nm dispuse în mănunchiuri. Ele sunt slab reprezentate în stratul bazal şi mult mai dense în stratul spinos şi granulos, dispărând în stratul cornos. Filamentele intermediare alcătuiesc alături de microfilamente şi microtubuli citoscheletul celulelor. Desmozomii realizează legătura keratinocitelor între ele. Ei sunt puţin numeroşi la nivelul stratului bazal dar foarte numeroşi la nivelul stratului spinos.

8

Desmozomul se prezintă ca o structură simetrică constituită din două porţiuni intracelulare dense denumite plăci desmozomale sau plăci citoplasmatice, şi o porţiune intercelulară clară, mediană, numită core sau desmoglee. Plăcile desmozomale au o structură trilamelară măsurând 10-40 nm în grosime. Ele sunt separate de foiţa internă a membranei citoplasmatice printr-o regiune clară. Pe versantul citoplasmatic există o altă zonă clară lipită de placa desmozomală densă numită zona satelită pe care se leagă filamentele intermediare. Spaţiul intercelular sau core măsoară 25-35 nm. Ansamblul structurii desmozomale are forma unui disc, măsurând în medie 300 nm lungime şi 70-80 nm grosime. Macula adherens reprezintă alt sistem de joncţiune diferit de desmozomi. Descrisă iniţial în enterocite, se prezintă ca o îngroşare neregulată a membranei citoplasmatice pe care se fixează grămezi de microfilamente. Aceasta este greu de evidenţiat în microscopia electronică standard, dar poate fi evidenţiată prin tehnici de imunohistochimie. Grăunţii de keratohialină şi keratinozomii sunt caracteristici şi specifici keratinocitelor stratului granulos al epidermului dispărând în stratul cornos. Învelişul cornos este caracteristic corneocitelor. Acesta apare când nucleul keratinocitelor şi toate organitele citoplasmatice dispar, apărând sub forma unei îngroşări de 15-20 nm a feţei interne a membranei citoplasmatice. În final citoplasma corneocitelor devine floconoasă în timp ce cimentul intercelular şi corneodesmozomii dispar sfârşind prin descuamarea celor mai superficiale corneocite.

Dermul se găseşte situat între epiderm şi ţesutul subcutanat şi are o grosime de 0,2-0,3 cm.În partea inferioară dermul este constituit dintr-un strat dens, ţesut conjuctiv alcătuit din fibre de proteine (colagen, reticulină, elastină, dispersate într-o matriţă cu o consistenţă de semigel). Dermul reticular se continuă spre epiderm cu dermul papilar, separate de acesta printr-o linie sinuoasă şi conţine terminaţii nervoase (corpusculii tactili), La interfaţa epiderm-derm se găsesc şi melanocite, distribuite neregulat, care produc un pigment, melanina, care se depozitează în epiderm, permanent la pielea neagră şi ca răspuns la radiaţia ultravioletă la pielea albă.

9

Hipodermul sau ţesutul subcutanat se găseşte sub derm. Este un ţesut adipos, în care se găseşte o proporţie însemnată din grosimea organismului, cu rol de protecţie.În această regiune se găsesc vase sanguine şi glande sudoripare. Anexele pielii sunt aparatul pilosebaceu şi glandele sudoripare. Firele de păr sunt constiuite din celule cheratinizate compactate. Fiecare folicul pilos are asociată cel puţin o glandă sebacee situată la 500 micrometri de suprafaţa cutanată. Glandele sebacee sunt exocrine, secretă o substanţă grasă numită sebum, care este un amestec de grăsimi, cu rol lubrefiant şi plastifiant al stratului cornos. De asemenea menţine un pH acid al suprafeţei externe a pielii, pH:5. Suprafaţa de piele ocupată de foliculii piloşi este de 1/1000 din suprafaţa sa totală. Glandele sudoripare sunt de două feluri: ecrine şi apocrine. Glandele ecrine secretă transpiraţia sărată, sunt distribuite pe toată suprafaţa corpului cu o densitate de 100-200 de glande pe cm, fiind mai concentrate în anumite zone (palme, tălpi). Secreţia este o soluţie apoasă, diluată de electoliţi, cu un pH=5, cu rol în termoreglare. Glandele apocrine sunt situate în axile, regiunea anogenitală a sânilor. Secretă un lichid lăptos constituit din proteine, lipoproteine, lipide, zaharuri.În urma contaminării microbiene, secreţia apocrină de pe suprafaţa pielii devine responsabilă de mirosul corpului. Sistemul circulator al pielii constă în arterele şi venele care formează suprafaţa vasculară disponibilă pentru schimbul de substanţe între sânge şi ţesutul local. Arterele pielii provin din plexul arterial al dermului. Ramuri ale acestuia alimentează foliculii piloşi, sistemul glandular al pielii ţesutul subcutanat şi dermul. Sistemul limfatic se găseşte tot în derm. Epidermul primeşte substanţe nutritive prin difuzie.

10

Rolul și funcțiile fiziologice ale pielii Ca organ complex, pielea prezintă multiple funcţii, mai mult sau mai puţin specifice, începând cu funcţia de protecţie şi depuratoare şi sfârşind cu funcţiile: metabolică, secretoare, receptoare şi termoreglatoare. Protecţia mecanică, chimică, termică, fizică, antimicrobiană şi impermeabilitatea pielii la apă se datoresc în primul rand epiteliului cornos al epidermului bogat în cheratină. Pielea asigură o protecţie împotriva agenţilor fizici şi chimici, întărită prin acţiunea keratinei şi a melaninei. Ea joacă un rol sensorial mulţumită receptorilor nervoşi microscopici, sensibili la pipăit, durere şi temperatură. Pielea intervine şi în termoreglare (mentinerea unei temperaturi interne constante) prin dilatarea vaselor sanguine cutanate şi prin evaporarea sudorii, ceea ce permite evacuarea unui exces de căldură. Pielea este expusă la diferiţi factori nocivi din mediul extern, de natură mecanică, chimic, fizică şi microbiană. Precum şi unor factori care acţionează din interiorul organismului. Prin mobilitatea ei pe ţesuturile subadiacente, prin stratul de grăsime şi prin elasticitatea ei, pielea poate amortiza şocurile mecanice. Pe regiunile care sunt expuse acţiunilor mecanice, stratul cornos este mai gros şi mai compact (palmă), dermul este mai elastic şi mai flexibil, iar hipodermul le căptuşeşte cu un strat de grăsime abundentă. Epidermul, prin proprietatea sa de a reflecta razele luminoase prin pigmentul depozitat în stratul germinativ, constituie un ecran protector care împiedică pătrunderea razelor luminoase în profunzime. Stratul de grăsime care acoperă toată suprafaţa epidermului şi resturile de acizi rămaşi după evaporarea sudorii formează împreună cu grăsimile epidermului acea mantă acidă care constituie bariera cea mai eficace împotriva pătrunderii microorganismelor în piele. Suprafaţa pielii, în comparaţie cu interiorul corpului, are o reacţie acidă. Aceasta devine tot mai alcalină înspre straturile profunde. Echilibrul acido-bazic al pielii, stabilit la valoarea unui pH de 5,5 se poate schimba prin spălări cu săpunuri alkaline, pielea devenind astfel receptivă la atacurile microorganismelor. Mantaua acidă, cheratinizarea, regenerarea epidermului prin eliminarea continuă a stratului exfoliativ constituie pentru piele o protecţie eficace împotriva microorganismelor. Faţă de cauzele nocive interne, pielea recţionează prin procese inflamatoare. 11

a)Funcția de termoreglare Rolul pielii în termoreglare este foarte important. El este moderat în ceea ce priveşte lupta împotriva frigului, dar extreme de important în lupta împotriva căldurii. Mecanismul de punere în acţiune a secreţiei sudoripare şi a reglării termice în general este nervos şi se realizează prin două căi: 1) prin excitarea receptorilor cutanaţi, influxul ajunge la centrii termoreglatori; 2) prin acţiunea directă a temperaturii urcate (sau scăzute) a corpului asupra centrilor. Acţiunea frigului produce un reflex vasoconstrictor, prin care muşchiul excretor al părului se contractă, producându -se în acelaşi timp o vasoconstricţie. Prin contracţia muşchiului se produce o contracţie a pielii, suprafaţa ei se micşorează şi în acelaşi timp se elimină sebumul, care ajunge la suprafaţa pielii. Ambele procese împiedică o pierdere mai însemnată de căldură. La acţiunea căldurii, suprafaţa pielii se întinde cu dilatarea concomitentă a vaselor şi cu un aflux arterial intensiv. Această acţiune vasodilatatoare produce o iradiere mai mare de căldură şi determină acţiunea secretatoare a glandelor sudoripare. Sudoarea abundentă se varsă la suprafaţa pielii, unde prin evaporare, produce o răcire a organismului.În timp ce la o temperatură obişnuită se elimină aproximativ un litru de sudoare în 24 ore, în caz de temperatură foarte ridicată se poate elimina şi un litru pe oră. Acţiunea glandelor sudoripare poate fi considerată ca o supapă de siguranţă împotriva acţiunii căldurii ridicate. Sudoarea se elimină continuu prin perspiraţia insensibilă, care are drept scop să compenseze diferenţele de temperatură la nivelul diferitelor regiuni cutanate. În bolile de piele în care aceste procese sunt absente, cum ar fi ihtioza, bolnavii au continuu senzaţia de frig.

b)Funcția de secreție și excreție a pielii Celor două glande (sebacee şi sudoripare) le revin un rol principal în procesul de secreţie şi de excreţie al pielii. Glanda sebacee, sub influenţa sistemului nervos, secretă sebumul care se varsă pe suprafaţa pielii. Sebumul dă pielii supleţea caracteristică, o apăra şi împiedică pătrunderea diferitelor substanţe lichide. În general, secreţia de sebum atinge la om aproape 2 grame zilnic. Eliminarea este mai bogată în regiuni cu glande mai multe. Concomitent cu sebumul se elimină o serie întreagă de substanţe de dezagregare şi substanţe 12

heterogene (de exemplu iodul în acneea iodică). Glanda sudoripică secretă sudoarea, care are reacţie acidă. Sudoarea conţine 99% apă şi 1% substanţe solide, săruri anorganice. Acţiunea glandei stă sub influenţa sistemului nervos central. Anumite stări care duc la mărirea conţinutului în apă al ţesuturilor, căldura şi factorii psihici produc o secreţie sudoripară mai bogată. Prin sudoare se elimină din organism o serie întreagă de substanţe heterogene, medicamente şi substanţe toxice. Ea serveşte într-o mică măsură drept compensator al activităţii rinichilor. Acţiunea favorabilă a băilor fierbinţi şi a băilor de soare, a curelor de transpiraţii în diferite boli şi intoxicaţii medicamentoase se bazează pe eliminarea unor substanţe toxice din organism prin sudoare.

c)Funcția senzorială a pielii Pielea prin poziţia ei exterioară, este expusă la acţiunea factorilor nocivi din mediul extern. Ea reprezintă o suprafaţă sensibilă foarte mare. Importanţa pielii ca organ de simţ nu este apreciată suficient. Ea poate înlocui, de pildă, la orbi procesul de cunoaştere prin cel tactil, aceştia ajungând să perceapă forma obiectelor şi dimensiunea în spaţiu. Se cunosc patru feluri de sensibilitate cutanată: la cald, la rece (sensibilitate termică), apoi cea tactilă, cu subdiviziunea ei, sensibilitatea dureroasă. Fiecăruia din aceste sensibilităţi îi corespund un excitant specific şi organe receptoare diferite. Sensibilitatea cutanată este distribuită inegal pe suprafaţa pielii. Pe un centimetru pătrat de piele se află: 12-13 puncte reci, 1-2 puncte calde, 100200 de puncte dureroase şi 25 de puncte de presiune. Din punctele tactile, cele mai multe se află pe vârful degetelor şi pe palmă. Este important să ştim că se pot elabora reflexe condiţionate pentru toţi excitanţii cutanaţi. O caracteristică specială o prezintă reflexele condiţionate elaborate prin excitanţii termici, faţă de care se elaborează rapid o inhibare de o intensitate atât de mare, încât se poate cădea într-un somn profund. Această observaţie ne explică somnul profund în care cad cei care sunt surprinşi de avalanşele de zăpadă şi îngheaţă de frig. Pruritul este considerat ca o durere atenuată. Se crede a fi constituit din senzaţia tactilă, plus cea dureroasă. Pruritul poate fi un reflex condiţionat care se formează la variaţi excitanţi chimici şi fizici, provenind din mediul extern şi intern. 13

d)Rolul endocrine și influența glandelor endocrine asupra pielii Pentru a explica în unele cazuri cauza morţii, produsă prin arsuri grave s-a enunţat teoria precum că stratul germinativ îndeplineşte probabil şi o funcţie de secreţie în care ar secreta substanţe capabile să neutralizeze anumite toxine. Totuşi s-a demonstrat că pielea nu prezintă structură tipică a unei glande cu secreţi internă. Clinic s-a constatat că pielea se găseşte sub influenţa hormonilor din organism, fapt care se manifestă în toate transformările ei structurale survenite în decursul diferitelor perioade ale vieţii, când unele glande încep o activitate mai complexă. Se poate constata rolul important al hipofizei la animalele de laborator, a produs tulburări trofice ale părului şi unghiilor, epidermul devenind paracheratozic, iar în derm s-a produs o atrofiere a ţesutului colagen. Lobul anterior al hipofizei intervine în pigmentogeneza şi în colorarea pielii. Rolul paratiroidei asupra tegumentului s-a putut pune în evidenţă mai puţin. Lipsa secreţiei acesteia ar duce la căderea părului. Hipersecreţia paratiroidei ar produce în sclerodermie creşterea calciului cutanat. Efectul hormonului sexuali asupra pielii este atât de marcat, încât poate fi utilizat ca test în studiul funcţionării hormonilor gonadotropi. Sub influenţa hormonilor sexuali se modifică structura dermului şi a epidermului, pielea se pigmentează, iar anexele se dezvoltă mai intens. Glanda suprarenală are un rol important în evoluţia şi metabolismul pielii. Insuficienţa suprarenală (boala Addison) se manifestă prin hiperpigmentarea pielii, care regresează sub acţiunea cortizonului şi a acidului ascorbic. S-ar părea că şi în psoriazis această glandă joacă un rol important. Insuficienţa secreţiei pancreatice tulbură metabolismul glucidelor în unele afecţiuni dermatologice, cum ar fi furunculoza repetată, care se ameliorează sub influenţa tratamentului cu insulină. Insuficienţa timusului acţionează asupra pielii în psoriazisul vulgar. Glandele endocrine în general au un rol important în evoluţia normală a pielii şi în special în patogenia multor manifestări morbide ale pielii

14

e)Funcția imunologica Se ştie că pielea este în legătură intimă cu reacţiile de apărare ale organismului. Observaţii clinice arată că pielea are o funcţie defensivă în bolile infecţioase. Este cunoscut faptul că introducerea anatoxinei, intradermic, este mai eficace decât pe cale subcutanată, iar vaccinul antirabic, introdus în derm, produce o imunitate solidă decât cel introdus subcutanat. Aceste particularităţi demonstrează rolul activ al pielii în desfăşurarea proceselor imunologice, rol favorizat în parte prin elaborarea de către piele a fermentului de antiinvazie, cu scopul de a anihila efectele fermenţilor care facilitează invazia pielii de către microorganismele patogene. Este cunoscut că pielea participă intens la procesul alergiei, reactivitate care se încadrează în marea problemă a imunităţii. În acest sens aş sublinia faptul că la pacienţii bolnavi de psoriazis, care au urmat tratamentul cu Deniplant, pe măsură ce boala psoriazis se vindecă, le creştea reacţia de apărare a sistemului imunitar. Rolul principal în procesele imunobiologice ale pielii este îndeplinit de celulele reticulo-histocitare prin influenţele exercitate pe cale reflexă de către scoarţa cerebrală.

15

Morfologie macroscopică

Organul cutanat constituie o structură de înveliş a organismului uman care are particularităţi morfologice topografice, adaptate funcţiei. În structura lui intră şi anumite derivate specializate cum sunt fanerele (părul şi unghiile) şi unele tipuri de glande. La un subiect de statura mijlocie, suprafaţa pielii este de cca. 1,5-2m2 reprezentând aproximativ 16% din greutatea totală a corpului (între 11-18 kg). Culoarea sa, condiţionată de mai mulţi factori, depinde în primul rând, de caracteristicile proprii ale organului cutanat. Grosimea tegumentului variază între 0,2-4 mm în funcţie de aria topografică, sex şi vârstă. Cele mai groase tegumente le prezintă palmele şi plantele (2-4 mm) şi cele mai subţiri pleoapele (0,2 mm). Suprafaţa tegumentului nu este netedă; ea prezintă macroscopic orificii reprezentate de porii glandelor cutanate şi ostiumurile foliculare şi depresiuni care pot fii adânci constituind pliuri superficiale ce formează aşa zisele “şanturi papilare”.

Morfologie microscopică În structura organului cutanat intră atât ţesuturile epiteliale ale epidermului, glandelor, fanerelor şi sistemului melanoformator, cât şi ţesuturile conjunctive ale dermului şi hipodermului. Există şi autori care susţin că, pielea este constituită numai din epiderm şi derm, hipodermul fiind un ţesut conjunctivo-adipos care leagă pielea de organele subiacente.

Morfologia microscopică a epidermului Epidermul este un epiteliu pavimentos, stratificat cu keratinizare, ondulat şi în continuă regenerare, de origine ectodermică. Se apreciază că 90-95% din celule componente ale epidermului sunt keratinocite, aşezate stratificat, din profunzimea epidermului până la suprafaţa sa descriindu-se, după aspectul microscopic, proprietăţile structurale şi afinităţile tinctoriale 6 straturi: bazal, spinos, granulos, lucios, cornos conjunct şi cornos disjunct

Morfologia microscopică a dermului Dermul prezintă două componente: dermul papilar sau superficial, situat imediat sub membrana bazală şi reprezentând aproximativ 1/5 din grosimea totală a dermului;

16

şi dermul profund, denumit și dermul propriu-zis sau dermul reticular care cuprinde 4/5 din grosimea totală a dermului.

Morfologia microscopică a hipodermului Hipodermul reprezintă ţesutul fibro-grăsos subdermic specializat în sinteza şi depozitarea intracelulară a grăsimilor, cu rol de protecţie mecanică şi termică pentru organism, şi în acelaşi timp un suport pentru formaţiunile glandulare, foliculare, vasculare şi nervoase.

Anexele pielii Anexele organului cutanat sunt reprezentate de glandele sudoripare, glandele sebacee, părul şi unghiile.

Vascularizaţia tegumentului Pielea este un organ cu vascularizatie de tip terminal. Epidermul nu contine vase de sânge, sistemul vascular fiind situat la nivelul dermului şi constituit din două plexuri. La graniţa dermohipodermică se află plexul vascular profund din care se desprind vertical vasele comunicante care ajung in plexul vascular superficial situat in dermul papilar.

Inervaţia pielii Este asigurată de ramurile cutanate ale nervilor periferici care conţin atât fascicule somatosenzitive cât şi fascicule ce aparţin sistemului neurovegetativ, ce se dispun în plexuri: profund situat la graniţa dermo-hipodermică, superficial la nivelul dermului papilar, altul alcătuit din fibre amielinice situat la nivelul joncţiunii dermoepidermice şi, în profunzime, plexul hipodermic.

17

Capitolul III

18