Independentul Numarul 8

DOCUMENTARE

M AI

EFICIENTĂ CHIAR DECÂT DICTATURILE

Spălarea creierelor în libertate Cumpărarea marilor ziare - „Wall Street Journal“ în Statele Unite, „Les Echos“ în Franţa – de către persoane bogate obişnuite să distorsioneze adevărul conform propriilor interese (citiţi articolul Prădători de presă şi negustori de influenţă de Marie Bénilde), mediatizarea nelimitată a Dl Nicolas Sarkozy, canibalizarea informaţiei de către sport, meteo şi fapt divers, totul însoţit de un dezmăţ publicitar: „comunicarea“ constituie instrumentul de guvernare permanentă a regimurilor democratice. Ea este pentru democraţii ceea ce propaganda reprezintă pentru dictaturi. În cursul unei convorbiri cu jurnalistul lui France Inter, Daniel Merme, intelectualul american Noam Chomsky analizează aceste mecanisme de dominaţie şi le repune în contextul lor istoric. El reaminteşte, de exemplu, că regimurile totalitare s-au sprijinit pe resorturile comunicaţiei publicitare perfecţionate în Statele Unite după primul război mondial. În plus, el evocă perspectivele transformării sociale în lumea actuală şi cu ce ar putea să semene utopia pentru cei care în ciuda pedagogiei neputinţei induse de media, nu au renunţat să schimbe lumea. DE

NOAM CHOMSKY

Să începem cu problema mass-media. În Franţa, în mai 2005, în perioada referendumului pentru adoptarea Tratatului Constituţiei europene, majoritatea presei era pentru, însă cu toate acestea 55% dintre francezi au votat „nu“. Acesta ar fi un semn că puterea de manipulare a mijloacelor de informare în masă nu e chiar absolută. Să reprezinte votul cetăţenilor şi un „nu“ adresat presei? Studiul pe care Edward Herman şi cu mine l-am făcut referitor la manipularea mediatică sau fabrica de consimţământ nu abordează problema efectelor mass-media asupra publicului (1). Subiectul este complicat, dar cele câteva cercetări mai de profunzime sugerează că, în realitate, influenţa mass-media se manifestă cu mai mare pregnanţă

asupra populaţiei cu gradul cel mai înalt de educaţie. Masa opiniei publice pare să fie mai puţin tributară discursului presei. Să luăm, de exemplu, eventualitatea unui război împotriva Iranului: 75% dintre americani consideră că Statele Unite ar trebui să pună capăt intervenţiilor militare şi să încerce să ajungă la un acord pe cale diplomatică. Anchetele conduse de instituţiile occidentale sugerează că opinia publică iraniană şi cea americană converg în privinţa unor aspecte legate de problema nucleară: majoritatea zdrobitoare a populaţiei din cele două ţări consideră că zona care se întinde din Israel până în Iran ar trebui în întregime curăţată de arme nucleare, inclusiv de cele pe care le deţin trupele americane aflate aici. Însă e nevoie de îndelungate căutări ca să găseşti genul acesta de informaţie în presă. În ceea ce priveşte principalele partide politice din cele două state, nici unul dintre ele nu susţine acest punct de vedere. Dacă Iranul şi Statele Unite ar fi nişte democraţii autentice, în care majoritatea influenţează în mod real politicile publice, actuala neînţelegere în problema nucleară ar fi de mult rezolvată. Şi mai există şi alte cazuri de acelaşi fel. Dacă ne gândim, de exemplu, la bugetul federal al Statelor Unite, majoritatea americanilor doresc reducerea cheltuielilor militare şi, în schimb, mărirea cheltuielilor sociale, a creditelor vărsate în contul Organizaţiei Naţiunilor Unite, a ajutorului economic şi umanitar internaţional şi, în sfârşit, anularea reducerilor de impozite introduse de preşedintele George W. Bush în favoarea americanilor cei mai bogaţi. În toate aceste situaţii, politica dusă de Casa Albă este întru totul contrară voinţei opiniei publice. Însă sondajele de opinie care arată această opoziţie publică persistentă sunt rareori publicate în presă, iar asta înseamnă nu numai că cetăţenii sunt ţinuţi la depărtare de centrele unde se iau deciziile politice, ci şi că li se ascunde adevărul în privinţa adevă ratelor dorinţe ale oamenilor. Există o îngrijorare la nivel internaţional referitoare la abisalul „dublu deficit“ al Statelor Unite: deficitul comercial şi cel bugetar. Dar cele două nu pot fi concepute decât în relaţie cu un al treilea: deficitul de democraţie, care se tot măreşte, nu numai în Statele Unite, ci şi, în general, în mai toată societatea occidentală. De fiecare dată când un jurnalist vedetă sau prezentatorul unui jurnal important de ştiri de televiziune este întrebat dacă se fac presiuni asupra lui, dacă este cumva cenzurat, el răspunde întotdeauna că este

în întregime liber, că nu dă glas decât propriilor convingeri. Cum funcţionează controlul gândirii într-o societate democratică? Pentru că ştim cum se petrec lucrurile în cazul dictaturilor. Când jurnaliştii sunt puşi în cauză, ei răspund de îndată: „Nimeni nu a făcut presiuni asupra mea, scriu doar ce vreau“. E adevărat. Numai că, dacă poziţia lor ar fi contrară celei dominante, ei nu şiar mai scrie editorialele. Evident că regula nu e absolută: chiar şi eu sunt publicat în presa americană, iar Statele Unite sunt departe de a fi o ţară totalitară. Însă cei ce nu satisfac anumite cerinţe minimale nu au nici o şansă să fie luaţi în seamă şi să câştige rangul de comentatori de vază. De altfel, aici se află una dintre marile diferenţe între sistemul de propagandă al unui stat totalitar şi felul în care se petrec lucrurile în societăţile democratice. Exagerând puţin, în ţările guvernate de dictaturi, statul hotărăşte ce direcţie va fi urmată şi toţi trebuie să se conformeze. În societăţile democratice se întâmplă altfel. „Linia“ nu este niciodată enunţată ca atare, ci subînţeleasă. Într-un fel, se face „spălarea creierului în libertate“. Şi chiar şi dezbaterile „pasionate“ din mass-media se situează în cadrul unor parametri consimţiţi implicit care marginalizează punctele de vedere contrare. Sistemul de control al societăţilor democratice este cât se poate de eficient: el face ca direcţiile de urmat să fie respirate o dată cu aerul ce ne înconjoară. Oamenii nu-şi dau seama de asta şi au de multe ori impresia că asistă la nişte dezbateri foarte puternice. De fapt, sistemul funcţionează infinit mai bine decât cel din societăţile totalitare. Să luăm, de exemplu, cazul Germaniei de la începutul anilor ’30. Mulţi poate că au uitat, însă ea era pe atunci ţara cea mai avansată din Europa, în toate privinţele: în artă, în ştiinţă, în tehnică, în literatură şi în filosofie. Şi apoi, într-un timp foarte scurt, s-a produs o răsturnare completă, iar Germania a devenit statul cel mai ucigaş, cel mai barbar din toată istoria omenirii. Lucrurile s-au petrecut cu ajutorul fricii oferite în doze de şoc: frica de bolşevici, de evrei, de americani, de ţigani, în sfârşit, frica de toţi cei care, în viziunea naziştilor, ameninţau însăşi temelia civilizaţ iei europene, adică pe „moştenitorii direcţi ai civilizaţiei greceşti“. Cel puţin aşa scria filosoful Martin Heidegger în 1935. Însă mass-media germane, cele care au bombardat populaţia cu acest gen de mesaje, au reluat tehnicile de marketing puse la punct de... specialiştii în publicitate americani. Să nu uităm cum se impune

întotdeauna o ideologie. Violenţa nu este de ajuns pentru a domina, e nevoie de o justificare de altă natură. Astfel, atunci când o persoană îşi exercită puterea asupra alteia – fie că e vorba de un dictator, de un colonist, de un birocrat, de un soţ sau de un patron –, ea are nevoie de o motivaţie care să-i justifice acţiunile şi care e mereu aceeaşi: dominaţia este „spre binele“ celui dominat. Cu alte cuvinte, puterea se prezintă mereu pe sine ca altruistă, dezinteresată şi plină de generozitate. În anii ’30, regulile propagandei naziste erau, de exemplu, să aleagă cuvinte simple, repetate fără încetare, asociate cu emoţii, sentimente şi temeri. În momentul în care Hitler a invadat regiunea sudetă (în 1938), el a invocat pentru aceasta obiectivele cele mai nobile şi caritabile cu putinţă: necesitatea unei „intervenţii umanitare“ pentru a împiedica „purificarea etnică“ a germanofonilor şi pentru a permite ca toţi cei de acolo să trăiască sub „aripa protectoare“ a Germaniei, având sprijinul puterii celei mai avansate din lume în domeniul artelor şi al culturii. În materie de propagandă, cu toate că într-un fel lucrurile nu s-au schimbat din vremea Greciei antice, tehnicile au fost totuşi perfecţionate. Instrumentele s-au rafinat foarte mult, mai ales, în mod paradoxal, în ţările cele mai libere din lume: Marea Britanie şi Statele Unite. În aceste ţări şi nu în alte părţi s-a născut în anii ’20 industria relaţiilor publice, adică fabrica de opinii sau propaganda. Cele două ţări au înregistrat, într-adevăr, mari progres în materie de drepturi democratice (votul femeilor, libertatea de expresie etc.) atât de mult, încât statul nu mai putea stăvili aspiraţia spre libertate doar prin recursul la violenţă. Prin urmare, a trebuit să inventeze tehnologiile „fabricii de consimţământ“. Industria relaţiilor publice produce, în sensul propriu al termenului, consimţământ, acceptare şi supunere. Ea controlează ideile, gândurile şi spiritele. Prin comparaţie cu totalitarismul, suntem în faţa unui mare progres: e mai plăcut să suporţi efectele publicităţii decât să te afli într-o cameră de tortură. În Statele Unite, libertatea de exprimare este apărată de un decret pe care nu cred că-l mai cunoaşte vreo altă ţară din lume. El este destul de recent. Din anii ’60 încoace, Curtea Supremă a ridicat foarte sus ştacheta în materie de respectarea libertăţii cuvântului, ceea ce exprimă, după părerea mea, un principiu fundamental stabilit încă din secolul al XVIII-ea de către iluminişti. Poziţia Curţii este că libertatea de exprimare este garantată, singura limită fiind ca oamenii să nu se folosească de ea pentru a instiga la

crime. Dacă, de exemplu, intru într-un magazin pentru a-l jefui, unul dintre complicii mei are o armă, iar eu îi spun: „Trage!“, acest enunţ nu este protejat de Constituţie. În rest, este nevoie de un motiv cât se poate de serios pentru ca libertatea de exprimare să fie pusă sub semnul îndoielii. Curtea Supremă a reafirmat acest principiu chiar şi în favoarea membrilor Ku Klux Klan. În Franţa, în Marea Britanie şi am impresia că şi în restul Europei, libertatea de expresie este definită într-un mod foarte restrictiv. Din punctul meu de vedere, întrebarea esenţială este: are oare statul dreptul să determine ce este adevărul istoric şi să-l pedepsească pe cel ce se abate de la el? Cine gândeşte aşa înseamnă că se întoarce la nişte practici pur şi simplu staliniste. Iar intelectualii francezi nu prea vor să accepte că ei sunt înclinaţi să gândească astfel. Dar refuzul unei asemenea abordări nu ar trebui să cunoască nici o excepţie. Statul nu ar trebui să aibă la dispoziţie nici un mijloc de a-l pedepsi pe cel ce ar pretinde că Soarele se învârteşte în jurul Pământului. Principiul libertăţii de exprimare are în el ceva cât se poate de elementar: fie este apărat, în faţa opiniilor pe care le detestăm, fie nul apărăm deloc. Chiar şi Hitler şi Stalin recunoşteau libertatea de exprimare a celor care le apărau punctul de vedere. Voi adăuga că e foarte trist şi chiar scandalos că mai trebuie să dezbatem chestiunile acestea la două secole după Voltaire, care, după cum se ştie, declara: „Nu sunt de acord cu părerea dumneavoastră, însă voi face tot ce-mi stă omeneşte în putere ca să v-o puteţi exprima“. Şi e un mare deserviciu făcut victimelor Holocaustului că se adoptă una dintre doctrinele fundamentale ale călăilor lor. Într-una dintre cărţile dumneavoastră, comentaţi fraza lui Milton Friedman: „A face profituri reprezintă însăşi esenţa democraţiei“… La drept vorbind, cele două lucruri sunt atât de opuse unul altuia, că nici măcar nu se poate face un comentariu… Scopul democraţiei. Realizarea de profit este o boală a societăţilor noastre, sprijinită de nişte structuri speciale. Într-o societate decentă, morală, grija de a scoate profituri ar fi marginală. Să ne gândim la departamentul meu de la universitate (la Massachusetts Institute of Technology); acolo există câţiva oameni de ştiinţă care muncesc din greu ca să scoată profituri cât mai mari, dar sunt consideraţ i oarecum ciudaţi, sunt văzuţi ca nişte indivizi cu ceva tulburări psihice, cazuri aproape

patologice. Spiritul care animă comunitatea academică este mai degrabă de a încerca să facă descoperiri, atât din interes ştiinţific, cât şi pentru binele tuturor. În lucrarea ce vă este consacrată, la Editura Herne, Jean Ziegler scrie: „Au existat trei totalitarisme: cel stalinist, cel nazist, iar acum avem Tina (2) . „ Credeţi că se poate face o comparaţie între cele trei totalitarisme? Nu le-aş pune pe acelaşi plan. Ate lupta cu „Tina“ înseamnă a înfrunta un ascendent intelectual care nu poate fi pus pe acelaşi plan cu lagărele de concentrare şi cu gulagul. Şi, de fapt, politica Statelor Unite cunoaşte o puternică opoziţie la scară planetară. În America Latină, Argentina şi Venezuela au dat afară Fondul Monetar Internaţional (FMI). Statele Unite au fost nevoite să renunţe la ceea ce reprezenta norma în urmă cu treizeci de ani: lovitura militară în America Latină. Programul economic neoliberal care a fost impus cu forţa pe tot acest continent în anii ’80 şi ’90 este astăzi respins acolo pe scară largă şi se regăseşte aceeaşi opoziţie la scară mondială împotriva globalizării economice. Mişcarea globală pentru justiţie, care ajunge în lumina proiectoarelor mediatice la fiecare Forum social mondial, nu-şi încetează de fapt nici o clipă munca. Este un fenomen foarte nou în istorie, care poate că marchează începutul unei adevărate Internaţionale. Iar principalul său cal de bătaie se referă la existenţa unei alternative. De altfel, nu-i Forumul social mondial cel mai bun exemplu de globalizare diferită pe care l-am putea da? Presa ostilă îi numeşte pe cei ce se opun globalizării neoliberale „militanţi antiglobalizare“, deşi ei luptă de fapt pentru o altă globalizare, cea a popoarelor. Se poate lesne observa contrastul dintre unii şi ceilalţi deoarece, în acelaşi timp, are loc la Davos Forumul Economic Mondial care lucrează pentru integrarea economică planetară, însă doar în interesul bancherilor, al băncilor şi al fondurilor de pensii. Puteri care controlează şi mass-media. După ele, integrarea globală este necesară, dar în interesul investitorilor. Presa dominantă consideră că acest tip de integrare e singura care merită, oarecum, denumirea oficială de globalizare. Acesta este un exemplu elocvent al felului în care funcţionează propaganda ideologică în ţările democratice. Ea e atât de eficientă, că uneori chiar şi participanţii la Forumul social

acceptă să fie numiţi cu rea-voinţă „antiglobalizanţi“. Am luat cuvântul în cadrul Forumului de la Porto Alegre şi am participat la Conferinţa mondială a ţăranilor. Ei reprezintă majoritatea populaţiei planetei... Se consideră că faceţi parte din categoria anarhiştilor sau a socialiştilor libertarieni. În democraţie, aşa cum o vedeţi dumneavoastră, care ar fi rolul statului? Trăim în această lume nu într-un univers imaginar. Iar în această lume există instituţii tiranice: marile companii, care sunt tot ce poate fi mai apropiat de societăţile totalitare. Ca să zicem aşa, ele nu au deloc de dat socoteală publicului, societăţii; acţionează ca nişte prădători, iar prada lor sunt alte companii. Ca să se apere de ele, oamenii nu au la dispoziţ ie decât un singur instrument: statul. Însă el nu e un scut prea bun, căci, de obicei, se află mână în mână cu prădătorii. Cu o singură diferenţă, dar una ce nu e de neglijat: chiar dacă General Electric, de exemplu, nu e nevoită să dea socoteală publicului, statul trebuie uneori să se justifice în faţa cetăţenilor. În momentul în care democraţia se va fi lărgit atât de mult încât cetăţenii vor controla mijloacele de producţie şi de schimb, când vor lua parte la conducerea sa, şi se vor implica în funcţionarea statului, atunci acesta va putea să dispară încetul cu încetul. El va fi înlocuit de asociaţii voluntare situate la locurile de muncă şi oriunde trăiesc oamenii. Sovietele asta sunt.. Erau soviete. Însă primul lucru pe care l-au distrus Lenin şi Troţki, imediat după Revoluţia din Octombrie, au fost sovietele, sfaturile muncitoreşti şi toate instituţiile democratice. Din acest punct de vedere, Lenin şi Troţki au fost cei mai mari duşmani ai socialismului în secolul XX. Ca marxişti ortodocşi ce erau, ei au considerat că o societate înapoiată cum era Rusia epocii lor nu putea să ajungă direct la socialism fără să treacă mai întâi cu forţa prin industrializare. În 1989, când eşafodajul comunist s-a prăbuşit, am crezut că asta reprezenta, în mod paradoxal, o victorie pentru socialism. Căci socialismul, aşa cum îl înţeleg eu, implică, repet, doar un control democratic al producţiei, al schimburilor şi al altor dimensiuni ale existenţei umane. Totuşi, cele două sisteme principale de propagandă

au spus la unison că sistemul tiranic instituit de Lenin şi Troţki şi transformat de Stalin într-o monstruozitate politică este „socialism“. Conducătorii occidentali nu puteau decât să fie încântaţi de folosirea absurdă şi scandaloasă a termenului, care timp de zeci de ani le-a permis să defăimeze socialismul autentic. Cu un entuziasm identic, dar de sens opus, sistemul sovietic de propagandă a încercat să exploateze în folosul lui simpatia şi dorinţa de angajare pe care le trezeau în rândul maselor de muncitori adevăratele idealuri socialiste. Nu e oare adevărat că toate formele de autoorganizare după principii anarhiste s-au prăbuşit în cele din urmă? Nu există „principii anarhiste“ fixe, nici un fel de catehism libertarian căruia ar trebui să i se facă jurământ de supunere. Anarhismul, cel puţin aşa cum îl înţeleg eu, este o mişcare de gândire şi de acţiune umană care încearcă să identifice structurile de autoritate şi de dominaţie, le cere să se justifice şi, dacă se dovedesc incapabile, ceea ce se întâmplă adesea, încearcă să le depăşească. Departe de a se fi „prăbuşit“, anarhismul, gândirea libertariană se simte foarte bine şi se află la originea a numeroase progrese reale. Forme de opresiune şi de nedreptate care abia dacă erau recunoscute ca atare nu mai sunt acceptate de acum înainte. Este o reuşită, un pas înainte pentru omenire, în niciun caz un eşec. *Interviu consemnat de Daniel Mermet, revizuit şi corectat de autor NOAM CHOMSKY.

Hugo Chávez Puţini conducători din lume fac obiectul unor campanii de demolare atât de încărcate de ură cum se întâmplă cu dl Hugo Chávez, preşedintele Venezuelei. Duşmanii lui nu se dau înapoi de la nimic: lovituri de stat, greve petroliere, exodul capitalului, tentative de atentate… O asemenea încrâncenare nu s-a mai întâlnit în America Latină de la atacurile Washingtonului împotriva lui Fidel Castro.

Contra dlui Chávez au fost lansate cele mai îngrozitoare calomnii, concepute de noile birouri de propagandă – National Endowment for Democracy, Freedom House etc. – finanţate de administraţia preşedintelui Statelor Unite, George W. Bush. Având la dispoziţie mijloace financiare practic nelimitate, această maşină a defăimării manipulează releele mediatice (printre care şi ziarele cele mai importante) şi organizaţiile pentru apărarea drepturilor omului, care servesc şi ele unor scopuri ascunse. Şi, în sfârşit, spre ruina socialismului, o parte a stângii social-democrate vine şi ea să se alăture acestui cor al calomniei. De ce atâta ură? Pentru că acum, când social-democraţia trece printr-o criză de identitate în Europa, circumstanţ ele istorice par să-i fi încredinţat dlui Chávez responsabilitatea de a deveni, la scară internaţională, reinventatorul stângii. În clipa în care, pe bătrânul continent, efectul construcţiei europene este de a face practic imposibilă orice alternativă la neoliberalism (a se citi la paginile 6 şi 7 articolele lui Jean Bricmont şi Denis Duclos), în Brazilia, în Argentina, în Bolivia şi în Ecuador, ţări inspirate de exemplul Venezuelei, se succed experienţe care dau un nou avânt speranţei de a-i emancipa pe cei umili. În această privinţă, bilanţul dlui Chávez este spectaculos. Se înţelege astfel de ce, în zeci de ţări sărace, referirea la el a devenit obligatorie. Respectând cu scrupulozitate democraţia şi toate libertăţile (1), nu a refondat el oare naţiunea venezuelană pe o bază nouă, legitimată de noua Constituţie care garantează implicarea poporului în schimbarea socială? Nu a redat oare demnitatea de cetăţeni celor cinci milioane de marginalizaţi (printre care indigenii), care nu aveau nici măcar acte de identitate? Nu a preluat conducerea companiei publice Petroleos de Venezuela, societate anonimă (PDVSA)? Nu a naţionalizat şi trecut în serviciul public principala societate de telecomunicaţii din ţară, ca şi compania de electricitate din Caracas? Nu a naţionalizat câmpurile petrolifere de pe Orinoco? Şi, în sfârşit, nu a redirijat o parte din renta petrolieră în scopul obţinerii unei autonomii efective faţă de instituţiile financiare internaţ ionale, iar o alta către finanţarea programelor sociale?

Ţăranilor le-au fost distribuite mai mult de trei milioane de hectare de pământ. Milioane de copii şi de adulţi au fost alfabetizaţi. În cartierele populare au fost ridicate mii de dispensare medicale. Zeci de mii de persoane fără resurse financiare, suferind de afecţiuni oculare, au fost operate pe gratis. Produsele alimentare de bază sunt subvenţ ionate şi vândute celor mai săraci la preţuri mai mici cu 42% faţă de cele ale pieţei. Timpul de lucru pe săptă- mână s-a redus de la 44 la 36 de ore, iar salariul minim a urcat la 204 euro pe lună (cel mai ridicat din America Latină, după Costa Rica). Rezultatele tuturor măsurilor luate: între 1999 şi 2005, sărăcia s-a redus de la 42,8 la 33,9% (2) , în timp ce numărul celor ce-şi câştigau zilele de pe urma economiei informale a scăzut de la 53 la 40%. Reculul sărăciei a permis puternica susţinere a creşterii economice care, în cursul ultimilor trei ani, a fost în medie de 12%, una dintre cele mai ridicate din lume, stimulată şi de consum care a ajuns la 18% pe an (3). În faţa unor astfel de rezultate, fără să mai amintim şi de cele obţinute în politica internaţională, să ne mai mirăm oare că preşedintele Hugo Chávez a devenit, pentru stăpânitorii lumii şi acoliţii lor, o ţintă ce trebuie doborâtă?

STIRI

Mars impotriva distrugerii Bucurestiului » Mai multe ONG-uri au organizat un mars de protest pentru salvarea Capitalei de sub asediul constructiilor-mamut. » Cladirea de birouri de langa Catedrala "Sf. Iosif" si blocul de 13 etaje din Piata Revolutiei, pe lista neagra. » Protestatarii au cerut redeschiderea strandului Tineretului si implementarea transportului ecologic. Cateva sute de locuitori ai Capitalei si reprezentanti ai sapte ONG-uri au marsaluit ieri prin oras pentru a manifesta impotriva distrugerii Bucurestiului. Ei au vrut sa-i sensibilizeze pe edilii care aproba proiectele de modernizare a orasului fara a tine cont de efectele pe termen lung ale masurilor luate in prezent. Autorizarea construirii mai multor cladiri-mamut s-a facut fara a se tine cont de efectele asupra traficului rutier din vecinatati, care va fi dat peste cap, au acuzat manifestantii. De asemenea, zonele verzi dispar rand pe rand, iar bazele sportive si de agrement sunt preluate de afaceristi care vor sa realizeze proiecte imobiliare. "Capitala noastra nu e mosia voastra" Manifestantii s-au intalnit la ora 13.00, la Catedrala "Sf. Iosif", de unde au pornit catre Piata Revolutiei si s-au oprit la Parcul Cismigiu. "Capitala noastra nu e mosia voastra" a fost motto-ul marsului prin care organizatorii au vrut sa atraga atentia autoritatilor asupra problemelor orasului. Una dintre revendicari a fost cea legata de dezmembrarea constructiei de langa Catedrala "Sfantul Iosif", pentru care au fost intentate mai multe procese si a izbucnit un mare scandal ce a depasit granitele Romaniei. Cu toate acestea, constructia care ar putea pune in pericol cladirea Catedralei este aproape gata. O alta revendicare a fost oprirea santierului la blocul ultramodern de 13 etaje din Piata Revolutiei, care nu se incadreaza in peisajul cu cladiri vechi, de sase etaje. Construirea de mari cladiri de birouri va duce la supraaglomerarea traficului rutier in vecinatatea lor, atrag atentia organizatorii marsului. Aceasta, in conditiile in care viteza medie de deplasare in centrul Bucurestiului a scazut de la 15 km/ora in anul 2000 la sub 10 km/ora in urma cu doi ani. Mai mult, viteza medie la orele de varf, pe Bd. I.C. Bratianu, intre Piata Unirii si strada Coltei, a ajuns la 2 km/ora in 2007, conform raportului "Bucurestiul, un

dezastru urbanistic", al Asociatiei "Salvati Bucurestiul". Strandul Tineretului, in pericol Protestarii au mai cerut redeschiderea strandului Tineretului, impiedicarea distrugerii imprejurimilor Parcului Cismigiu, deschiderea Parcului cu Platani si implementarea transportului ecologic. Conform datelor furnizate de asociatia Eco Civica, din 1990 si pana in prezent au disparut 45 de baze sportive, iar strandul Tineretului ar putea fi demolat si inlocuit de blocuri de peste 20 de etaje, dupa ce a fost concesionat pe 49 de ani unei firme de dezvoltare imobiliara. DENSITATEA LOCUIRII » Peste limita confortului In Bucuresti, densitatea locuirii a ajuns la 9009 locuitori/km patrat, in conditiile in care nivelul de la care confortul social scade acut este de 3500 de locuitori/km patrat, se arata in raportul "Bucurestiul, un dezastru urbanistic". Cu toate acestea, spun autorii raportului, se acorda autorizatii de construire in nestire in locuri deja suprapopulate.

Colectie de timbre de Ziua Europei Incepand de azi, cele mai renumite si colectionate timbre la nivel mondial pot fi gasite in toate magazinele Romfilatelia din Bucuresti. In acest an "Scrisoarea" este subiectul abordat de fiecare tara. Tinand cont de specificul national, timbrele cu aceasta tema urmeaza sa participe la un concurs international. Incepand cu anul 1956, tematica EUROPA a devenit un reper al emisiunilor filatelice realizate de administratiile postale europene si in fiecare an se respecta recomandarile PostEurop pentru subiectul votat.

O noua gradinita mansardata

Constructorii au terminat lucrarile de mansardare la cea de-a treia gradinita din sectorul 6, care va fi inaugurata astazi. Este vorba despre Gradinita nr. 209 de pe strada Pascani nr. 15 bis, care va putea gazdui inca 200 de prescolari, in patru noi sali de curs. Spatiul nou-creat este dotat cu mobilier specific micutilor, parchet si grupuri sanitare noi. In sectorul 6, prin mansardarea unitatilor de invatamant, numarul locurilor in gradinite va creste cu aproximativ 650. In programul de mansardare au fost incluse cinci gradinite.

Parcul Tineretului, subiect de certuri electorale Transferarea unei suprafete de 30.000 de metri patrati din Parcul Tineretului pentru a putea fi retrocedata fostilor proprietari a devenit motiv de scandal intre PSD si PD-L. Un candidat al PSD a acuzat PD-L ca ar fi gestionat o afacere imobiliara de 500 de milioane de euro in Parcul Tineretului. Primarul Videanu a repins ieri acuzatiile si a explicat modul in care s-a derulat "afacerea" din Parcul Tineretului, initiata in 2003. La acea vreme, fostul primar al sectorului 4, Vasile Mihalache, a cerut Consiliului General al Municipiului Bucuresti un teren de 30.000 de metri patrati din Parcul Tineretului pentru a-l restitui fostilor proprietari. Inainte de a se aproba hotararea in acest sens, Mihalache a atribuit terenul proprietarilor. Hotararea CGMB, aprobata ulterior, a fost avizata de consilierii din PSD. In prezent, una dintre proprietare a obtinut o hotarare judecatoreasca prin care obliga actualii edili la un schimb de terenuri, in urma caruia sa devina proprietara a unei suprafete tot in Parcul Tineretului, schimb cu care edilii nu sunt de acord.

ECONOMIE

Motorina, la Bucuresti, mai scumpa ca in Madrid » Un plin de motorina consuma o cincime din salariul mediu al romanilor. » Motorina s-a scumpit cu 39,3% din august 2007 pana in prezent. » Alinierea accizelor este un motor al scumpirii motorinei. Ultima scumpire a motorinei, operata in reteaua de benzinarii a grupului Rompetrol, a ridicat pretul combustibilului diesel peste nivelul celui din Spania sau din Austria. La Bucuresti, motorina Euro 5 costa 4,71 lei (1,28 euro) la Rompetrol, in timp ce echivalentul sau comercializat de Petrom, OMV Premium Diesel, a urcat vineri la 4,57 lei (1,24 euro). Petrom, de pilda, vinde motorina la preturi apropiate de cele din Spania, unde litrul costa 1,19 euro, inclusiv taxele – arata datele statistice. Daca masuram diferentele la pompa Rompetrol, motorina la Bucuresti e mai scumpa ca la Viena, unde litrul se vinde cu 1,27 euro. Marii producatori au scumpit in tandem combustibilii incepand din vara trecuta, cand leul se intarea si cotatia petrolului pe pietele internationale era la jumatate fata de cea actuala. Ultima ieftinire a combustibililor la Petrom a fost aplicata pe 17 august, cand producatorul controlat de OMV a scazut preturile cu 0,05 lei la litru. Rompetrol ieftinise carburantii cu patru zile inainte. De atunci incoace, Petrom a urcat succesiv preturile cu pasi mici, intre 500 si 1.000 de lei vechi. La Rompetrol preturile au oscilat constant, cu urcari si coborari serpuitoare, explicabile datorita faptului ca, in piata romaneasca, Petrom, care extrage petrol din tara, poarta faclia preturilor si pare a da semnalul de tendinta. S-a ajuns insa, dupa aproximativ opt valuri mici de scumpiri, la preturi comparabile cu restul tarilor europene, fara ca salariile sa aiba aceeasi forta. Benzina s-a scumpit cu 19,17%, in timp ce pretul litrului de motorina a urcat brutal cu 39,3%. Astazi, la Bucuresti, plinul unui rezervor de 50 litri de motorina costa a cincea parte din salariul mediu pe economie. Un plin de Logan Diesel cu motorina cea mai ieftina

costa 221,50 lei (60,20 euro), in timp ce salariul mediu oficial este de 1.192 lei (324 euro). Analistii pun scumpirea brutala a motorinei pe seama alinierii accizelor la acest carburant cu cele practicate in UE. Exista si o politica generala de scumpire la nivel mondial, dupa ce a crescut numarul de masini diesel. In Romania, insa, faptul ca exista petrol ar trebui sa puna o frana preturilor, crede analistul Liviu Voinea. "Motorina s-a scumpit deoarece ne-am aliniat cu accizele. Faptul ca la noi e mai scump se datoreaza unei competitii imperfecte. Carburantii n-ar trebui sa fie mai scumpi in Romania, unde, avand petrol, se manifesta partial cresterea preturilor internationale", spune Voinea. TAXE Romania este pe locul 23 (al patrulea din coada) in UE in ceea ce priveste nivelul taxelor in preturile la combustibili, considera Varujan Vosganian, ministrul Economiei si Finantelor. Romania este pe locul 16 in UE la preturile combustibililor. seful Finantelor spune ca petrolul romanesc nu a fost cumparat la pret de peste 120 dolari/baril. Reprezentantii Finantelor si ai Consiliului Concurentei se vor intalni cu producatorii si comerciantii de combustibili pentru a discuta preturile. "Trebuie sa se inteleaga ca numai niste profituri cumpatate pot duce la profituri stabile pe termen lung", spune Vosganian.

Romania are peste 1.000 de milionari in dolari » In Romania, 0,04% din populatie are o avere care depaseste un milion de dolari. » Bogatia romaneasca are un model sud-american, polarizat, si nu unul european. Romania are un club al milionarilor in dolari cu o mie de membri, la egalitate cu Peru, si se situa in 2007 pe locul 39 in lume, arata un studiu al Barclays Wealth, divizia specializata in gestiunea averilor a bancii britanice. Peste zece ani Romania va pierde pozitia din clasament, in vreme ce Ungaria, care are acum 14.000 de milionari in dolari, isi va multiplica numarul bogatilor de aproape cinci ori, pana la 67.000. Barclays nu a publicat estimarile pentru Romania anului 2017. Analistii bancii britanice constata insa ca tarile emergente, cum este si Romania, sunt acelea in care numarul bogatilor a crescut rapid in valoare absoluta. Insa "proportia lor la numarul total al locuitorilor este neglijabila".

Intr-adevar, doar 0,04% din populatia Romaniei se poate lauda ca a intrat in clubul celor celor care au averi de peste un milion de dolari, in vreme ce in Ungaria 0,4% din locuitori sunt milionari. Campioana lumii la densitatea bogatiei este Hong Kong, unde exista 26 de milionari la 100 de cetateni. Peste zece ani, aproape 41 dintr-o suta de cetateni ai micutei tari asiatice vor fi milionari. In 2007, Marea Britanie avea 15,6% din populatie inscrisa in clubul milionarilor, in timp ce 11,7% din francezi sunt milionari in dolari. "Romania a evoluat in stil sud-american, pe baza de furt. Desi e o tara europeana prin geografie, desi e membra a Uniunii Europene prin economie, Romania nu are un model european si nici nu se indreapta spre el. Noi avem un model latino-american, de polarizare a bogatiei", spune analistul economic Ilie Serbanescu. Pe de alta parte, analistii suspecteaza ca estimarea britanicilor este modesta in comparatie cu realitatea, deoarece o mare parte din averi nu sunt declarate, dar si cele iesite la iveala sunt izvorate din banul public. "La noi, averile s-au facut prin furt din banul public, oamenii de afaceri corecti-corecti sunt foarte putini. Ei sunt clienti ai banului public si, ca atare, nu pot fi mai multi", spune serbanescu. Statele Unite, care aveau anul trecut 16,6 milioane de familii a caror avere depaseste un milion de dolari, isi va mentine prima pozitie in lume in clasamentul bogatiei si peste zece ani. In 2017, una din patru familii americane va avea averi de peste un milion de dolari. "Perspectivele pe termen lung ale Statelor Unite sunt excelente, deoarece mediul de afaceri e foarte favorabil antreprenorilor, pietele de capital sunt bine instalate, infrastructura e de prima clasa, iar piata interna este enorma", spun analistii de la Barclays. » 10 miliardari Revista de specialitate Capital a identificat in Romania 300 de milionari a caror avere depaseste 12 milioane dolari si zece miliardari in dolari. Insumate, averile celor din Top 300 ating 33 miliarde dolari. Milionarii clasati pe primele zece locuri au impreuna averi de 18 miliarde dolari, suma care reprezinta mai mult de jumatate din banii Top 300. Primul clasat este Dinu Patriciu, cu o avere estimata intre 3,1 si 3,3 miliarde dolari, urmat de Gigi Becali (2,8-3 miliarde dolari) si Ion Tiriac, cu o avere evaluata de analistii de la Capital la 2,2-2,4 miliarde dolari.

IT & C

Orange: noi servicii integrate Orange Romania si-a relansat pachetul de servicii integrate de internet broadband, telefonie fixa si telefonie mobila Home&Office Pack intr-o noua oferta. Abonamentele pentru utilizatorii casnici costa 12 euro, 18 euro sau 24 de euro, in functie de traficul de internet si minutele incluse pentru apelurile catre fix sau apelurile internationale. Astfel, cei care aleg, spre exemplu, pachetul Home Pack de 18 euro au incluse 5 numere favorite, 150 de minute catre fix si 50 de minute internationale catre Zona 0, iar pentru Internet o limita de trafic de 3 GB. Practic, acestia se pot conecta la Internet si pot vorbi nelimitat in grupul predefinit, reprezentantii operatorului sustinand ca abonatii acestor servicii au cele mai mici tarife pentru apelurile de pe telefonul fix Orange pe mobil si cele mai mici tarife pentru apelurile internationale in Statele Unite, Canada si retelele fixe din Europa.

BlackBerry, ofensiva impotriva iPhone-ului » Lansat ieri pe piata, noul terminal BlackBerry Bold 9000 se vrea un concurent principal pentru iPhone-ul celor de la Apple. » Modelul 9000 suporta transferul de date prin protocolul HSDPA (3G±), dar vine fara functii de apel video. Canadienii de la Research in Motion Ltd., dezvoltatorii platformei BlackBerry si ai terminalelor cu acelasi nume, au anuntat doua modele noi de aparate, primul disponibil pe piata imediat, iar cel de-al doilea din august. BlackBerry Bold 9000 este dispozitivul ce incorporeaza tehnologia HSDPA (3G±), care le permite utilizatorilor transferul rapid de date, de pana la 3,6 Mbps. Dezvoltatorii au pastrat totusi si tehnologia EDGE, pentru atunci cand clientul nu se afla in zona de acoperire HSDPA. Telefonul mai incorporeaza si alte tehnologii in premiera pentru telefoanele dezvoltate de RIM, si anume GPS incorporat, un media player care sustine acum si streamingul video, si vizualizarea e-mail-urilor in format HTML. Desi analistii din piata spun ca aceste tehnologii au fost incluse destul de tarziu, oficialii companiei canadiene sunt de parere ca terminalul va avea un real succes. Multimedia la maximum

Inca de la aparitia pe piata, telefoanele BlackBerry au avut un scop precis: acela de a aduce e-mail-urile, in timp real, pe mobil. Insa oamenii de afaceri au fost atrasi de aparate ceva mai sofisticate, cu Windows Mobile la bord sau cu functii multimedia complexe. Un studiu efectuat la jumatatea anului trecut in Statele Unite si Canada a aratat ca multi dintre posesorii de BlackBerry ar trece la iPhone. Astfel, RIM a adaugat destul de rapid noi functii care sa-i ajute la mentinerea clientilor. Astfel, noul Bold 9000, in ciuda faptului ca are un ecran mai mic decat al iPhone-ului (fara touchscreen), vine cu o rezolutie de 480 x 320 pixeli, ca si cea a terminalului dezvoltat de Apple. si la capitolul memorie s-a facut un progres, aparatul avand 1GB incorporat (fata de traditionala memorie de 128MB) si suporta si carduri miniSD de pana la 8GB. » Telefonul mai incorporeaza si alte tehnologii in premiera pentru telefoanele dezvoltate de RIM, si anume GPS incorporat, un media player care sustine acum si streamingul video, si vizualizarea e-mail-urilor in format HTML VIITOR » Touchscreen in curand Intrebat la conferinta de lansare a lui Bold 9000 daca RIM pregateste un model cu touchscreen, directorul executiv, Mike Lazaridis, a zambit, dar nu a dat nici un raspuns in aceasta directie. Analistii prezenti la eveniment au spus ca este normal ca pana la sfarsitul anului tehnologia touchscreen sa ajunga si pe aceste terminale. Compania a anuntat ca va investi 150 milioane de dolari pentru dezvoltarea de software si a altor terminale mobile.

PLANT WORLD

Episcia cupreata poate înflori pe tot parcursul anului Episcia cupreata este originară din pădurile tropicale ale Americii central-meridionale. Numele „episcia“ derivă din grecescul „episkios“, care semnifică „umbrit“, cuvânt ce duce cu gândul către mediul natural al plantei. Episcia cupreata are rădăcini cărnoase ce au o creştere foarte rapidă şi din care apar tulpini subţiri de culoare verde, foarte ramificate, cu numeroase frunze ovale. Acestea pot avea diferite culori, de la verde închis la culoarea bronzului. Frunzele sunt acoperite de puf şi prezintă o reţea de striaţii argintii de-a lungul nervurilor, ceea ce oferă plantei un aspect decorativ chiar şi atunci când nu este înflorită. Pe lângă frunzişul persistent, ea încântă prin florile mici, frumos colorate, care au formă de trompetă. Acestea apar începând cu luna mai şi sunt în general roşii, portocalii, albe sau roz. Dacă dispune de condiţii propice de căldură şi lumină, poate înflori pe tot parcursul anului. Episcia cupreata are dimensiuni mici, nedepăşind 15 centimetri, şi nu are nevoie de recipiente mari.

Îngrijire

Planta trebuie poziţionată în locuri luminoase, dar ferită de razele directe ale soarelui, mai ales în lunile calde. Tolerează şi zonele

semiumbroase, însă în aceste cazuri se întâmplă frecvent ca planta să nu mai înflorească. Temperatura ideală este cuprinsă între 18 şi 24 de grade Celsius. Nu rezistă la frig, de aceea nu trebuie ţinută la temperaturi mai mici de zece grade Celsius. Din acest motiv, în anotimpul rece, ghiveciul trebuie ţinut în casă sau în seră. Pentru o dezvoltare armonioasă, Episcia cupreata are nevoie de umiditate, trebuind să fie udată cu regularitate în perioadele calde. Iarna însă, solul nu trebuie udat prea mult şi se recomandă să fie lăsat să se usuce uşor între udări. Din luna martie şi până în octombrie, o dată la 20 de zile, se poate amesteca în apa folosită pentru udare îngrăşământ pentru plante verzi. Cantitatea folosită trebuie să fie la jumătate faţă de cea înscrisă pe ambalajul produsului. Planta este extrem de sensibilă la umiditate, atât în aer, cât şi în sol. Din acest motiv, este indicat ca frunzele să fie pulverizate frecvent cu apă demineralizată, pentru a creşte umiditatea ambientală. În ceea ce priveşte solul, Episcia cupreata preferă un substrat uşor din pământ de flori în amestec cu turbă fibroasă, eventual şi nisip pentru a îmbunătăţi drenajul. Este recomandat ca solul să fie schimbat o dată la doi-trei ani, perioada propice pentru realizarea acestei operaţiuni fiind la începutul primăverii. În ceea ce priveşte ghivecele, sunt recomandate cele largi şi nu prea înalte.

Înmulţire, paraziţi şi boli

Înmulţirea acestei plante se poate realiza în diverse moduri. Cel mai uşor se face prin divizarea tufei. De asemenea, pot fi prelevate vârfuri de lăstari de 6-8 cm, care se plantează într-un amestec de turbă cu nisip, într-un spaţiu cu umiditate mare şi cu o temperatură ridicată (20-23 de grade Celsius), pentru înrădăcinare. De asemenea, înmulţirea se poate realiza şi prin seminţe. În ceea ce priveşte paraziţii, Episcia cupreata poate fi atacată de afidieni, care distrug frunzele, şi de coşenile. Dacă nu are un drenaj foarte bun, planta poate fi afectată de mucegai, care duce la putrezirea rădăcinilor şi la moartea plantei.

PET WORLD

Samoyedul, un câine blajin Robust, elegant, agil şi temperat, Samoyedul a fost iniţial folosit ca şi câine de vânătoare de triburile nomade care trăiau în nord-vestul Siberiei. Conform site-ului oficial al rasei, www.samoyed.org, acest câine a ajuns la începutul secolului XX în expediţiile din Artica şi Antarctica.

Samoyedul era cunoscut iniţial sub numele de Bjelkier. Tribul Samoyed din Siberia l-a adoptat, folosindu-l pentru a păzi turmele de reni. El face parte din familia Spitz şi de-a lungul timpului a demonstrat calităţi excelente de câine de sanie sau de pază. Oamenii paşnici din tribul Samoyed şi-au arătat dragostea pentru câinii lor tratându-i ca pe nişte membri ai familiei. Din această cauză, aceştia şi-au dezvoltat ataşamentul şi înţelegerea faţă de oameni, dar şi încrederea şi loialitatea, ce sunt caracteristice rasei. Aceşti câini sunt buni tovarăşi de joacă şi sunt foarte protectori cu cei mici. Sunt blajini, veseli şi au o abilitate ieşită din comun de a percepe emoţiile umane. La sfârşitul anilor 1800, primii Samoyezi au fost importaţi de exploratorul Robert Scott în Anglia, unde rasa s-a dezvoltat şi de unde s-a răspândit în întreaga lume. La începutul anilor 1900, numele rasei

a fost oficial schimbat din Bjelkier în Samoyed şi a fost recunoscută ca rasă proprie în clasa câinilor utilitari. Datorită blănii sale dese, Samoyedul preferă perioadele răcoroase. Având reprezentanţi eleganţi şi agili, este în prezent una dintre cele mai moderne rase de câini de companie şi de expoziţie.

Descriere

Samoyedul are capul masiv, de formă triunghiulară, cu o trufă bine evidenţiată, de culoare neagră sau maro. Ochii sunt închişi la culoare, oblici şi profunzi. Samoyedul are buzele cutate. Are urechi de dimensiuni medii, ascuţite, verticale (purtate ridicat), uşor rotunjite la vârf. Coada este lungă şi stufoasă, bine îmbrăcată cu păr şi purtată răsucită pe spate. Picioarele sunt robuste şi musculoase, iar labele sunt late. Blana este deasă şi aspră, neondulată, şi prezintă un puf catifelat şi dens, care-l protejează de frigurile arctice. Culoarea blănii poate fi alb imaculat, biscuit, crem sau champagne.

Temperament

Samoyedul este un câine de sanie desăvârşit. Reprezentanţii rasei adoră zăpada şi sunt fericiţi să alerge şi să se joace. Sunt toleranţi cu alte animale de companie şi prietenoşi cu toată lumea, chiar şi cu intruşii, motiv pentru care nu prea sunt folosiţi ca paznici, deşi lătratul lor îi va alarma pe proprietari de prezenţa persoanelor străine. Se adaptează uşor la viaţa de familie şi se înţeleg bine cu copiii. Pot ţine piept unui adversar dacă este necesar. Pot fi răutăcioşi şi distrugători dacă sunt lăsaţi singuri perioade îndelungate, în mod constant. Se adaptează bine la traiul într-un apartament, dacă li se acordă suficient timp de plimbare. Necesită un volum rezonabil de mişcare, iar în perioadele calde pot apărea probleme diverse deoarece

puful lor împiedică pierderea de căldură produsă în urma activităţii fizice. Blana deasă îi face incapabili să trăiască în climate foarte calde. Sunt câini foarte inteligenţi, dar adesea prezintă o rezistenţă voită, care poate fi diminuată cu un dresaj adecvat. Când devin ataşaţi de un singur stăpân, se dovedesc sociabili, plini de viaţă, blajini şi apţi tot timpul să le satisfacă stăpânilor toate cerinţele. Atât nativ, cât şi prin dresaj devin foarte sociabili şi excelenţi companioni. Durata medie de viaţă a câinilor din rasa Samoyed este de 12-15 ani.

AUTO Mercedes SLC: informatii noi

Asa dupa cum auto.ro va informa inca de vineri, parteneriatul dintre Mercedes-Benz si McLaren va inceta in 2009, odata cu finalul productiei lui SLR, fiecare dintre cele doua companii urmand sa-si construiasca propriile modele conform propriilor filozofii. In timp ce britanicii vor pune la punct un urmas adevarat al legendarului F1 – motor central-spate de cel putin 550 CP, atasat unei constructii usoare –, cei din Stuttgart se vor pregati sa-i dea replica lui 911 Turbo in segmentul GT-urilor ultaperformante prin SLC, un coupe cu usi de tip gullwing despre care tocmai am aflat lucruri noi.

Masina – ce va fi oferita si in versiune cabrio – isi va face debutul la Salonul Auto de la Geneva din 2010 (roadster-ul va sosi un an mai tarziu) si va fi fabricata pana in 2013 in maximum 12.000 de exemplare (6.000 de unitati din versiunea coupe, 6.000 din roadster), la un pret de pornire mai mult decat decent pentru acest segment: 150.000 de euro. SLC/Gullwing va fi mai mic ca dimensiuni decat SLR si sensibil mai usor, gratie unei noi tehnologii avansate de constructie a sasiurilor din aluminiu de tip spaceframe, ce le va permite inginerilor sa obtina o masa proprie de maximum 1650 kg. Mai mult decat atat, kilogramele vor fi distribuite aproape ideal intre cele doua punti – 52% pe cea din fata, 48% pe cea din spate – astfel incat masina sa dovedeasca o tinuta de drum de exceptie. Ca si design, SLC/Gullwing ne va aminti din mai toate pozitiile de SL, insa nu si atunci cand vor fi deschise usile sau vom incepe sa ii puricam caroseria componenta cu componenta: farurile, lampile stop cu tehnologie LED, eleronul posterior si multitudinea de elemente aerodinamice vor avea un design unic. Sub aceasta “coaja” aparent familiara, nemtii vor monta o versiune upgradata a V8-ului AMG de 6,2 litri, ce va dezvolta in jur de 550 CP si 603 Nm. Gratie acestor cifre (si a constructiei usoare), masina va ajunge la 100 km/h in numai 3,8 secunde si la o viteza maxima de 300 km/h, in conditiile in care consumul, spera constructorii sai, se va limita la o medie de 14 litri/100 km. Trebuia sa mentioneze si asta...