Inaintea Inaltarii Sfintei Cruci

Pr. prof. Constantin Galeriu - ÎNAINTEA ÎNÃLÞÃRII SFINTEI CRUCI

1

Duminica dinaintea înãlþãrii Sfintei Cruci

1

În numele Tatãlui ºi al Fiului ºi al Sfântului Duh. Amin. Binecuvântaþi ºi dreptmãritori creºtini în Sfânta Bisericã a Domnului nostru Iisus Hristos! Dumnezeiasca Evanghelie cãreia îi dãm cuvântul acum, ne împãrtãºeºte una din acele taine de adâncime unicã. Sã-i dãm ascultare ºi, acolo unde e pecetea tainei lui Dumnezeu, în inimã, acolo sã întipãrim cuvântul: “Nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. ªi dupã cum Moisi a înãlþat ºarpele în pustie, aºa trebuie sã se înalþe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El sã nu piarã, ci sã aibã viaþã veºnicã. Cãci Dumnezeu aºa a iubit lumea, încât pe Fiul Sãu Cel Unul-Nãscut L-a dat, ca oricine crede în El sã nu piarã, ci sã aibã viaþã veºnicã.

Cãci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Sãu în lume ca sã judece

lumea, ci ca sã se mântuiascã, prin El, lumea.”(Ioan 3, 13-17). Iubiþilor, zic ºi eu, împreunã cu unul din vechii teologi ai Bisericii: Toate Evangheliile sunt mãrturia Domnului. Dar Evanghelia dupã Ioan, ºi îndeosebi acest loc ºi cuvânt, e adâncul ultim al Evangheliei. Primeascã

113 septembrie 1998

Pr. prof. Constantin Galeriu - ÎNAINTEA ÎNÃLÞÃRII SFINTEI CRUCI

2

dragostea voastrã, aºa cum ne lumineazã Dumnezeu pe toþi, sã dãm, dupã putere, tâlc acestui adânc de tainã al Evangheliei de astãzi. Domnul Iisus Hristos era în convorbire cu Nicodim, unul din farisei, membru de seamã al sinedriului, care venise noaptea sã-L vadã faþã cãtre faþã pe Iisus, ºi sã audã de la El tainã a tainelor. Mai ales când îi spusese: “ªtim cã de la Dumnezeu ai venit. Cã n-ar putea cineva sã facã semne, minuni, pe care le faci Tu”. Deci Nicodim venise cu aceastã încredinþare, cum aþi venit ºi dumneavoastrã totdeauna la bisericã, sã ascultaþi din tainele dumnezeieºtii descoperiri, ale Evanghelei (Bunei vestiri - cãci aceasta înseamnã Evanghelie). ªi atunci, dupã dialogul cu Nicodim, Mântuitorul, dupã ce îi tâlcuise naºterea din nou, de sus, ajunge la acest cuvânt, în care îi spune lui Nicodim, cum ne spune ºi nouã: “Nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a pogorât din cer, Fiul Omului, Care este în cer”. Îngãduiþi a spune cã acest cuvânt, de-a lungul veacurilor, a produs dispute ºi, dacã vreþi, opoziþia a douã lumi. Mântuitorul spune: “Nimeni nu s-a suit în cer”. De ce spune acest cuvânt? Omule! Tu, care în cãutãrile tale vrei sã afli drumul... ºi omul care vrea sã facã cunoºtinþã cu adevãrul încearcã drumul de jos în sus. Îi rãspunde Iisus prin acest cuvânt: “Nimeni nu s-a suit în cer...” Este un fel de foc. Or, în om e focul nestins al harului; dar rãsturnat: al omului care vrea prin el însuºi sã se suie în cer. Înþelegem noi, oare? Cã acest cuvânt al Mântuitorului e tocmai rãspunsul pentru omul care vrea sã se suie în cer prin el însuºi. Rogu-vã sã fim cu atenþie negrãitã; cã aici se tâlcuieºte din drama adâncã... din alte adâncimi, pe care Apocalipsa le numeºte adâncimile satanei ( anume când demonul i-a spus lui Adam: “Veþi fi ca

Pr. prof. Constantin Galeriu - ÎNAINTEA ÎNÃLÞÃRII SFINTEI CRUCI

3

niºte dumnezei”. Suind voi ºi instituindu-vã voi pe tron). Dar Mântuitorul spune: “Nimeni nu s-a suit în cer... decât numai Cel care S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer”. Altfel spus, adevãrul ºi taina tainelor eu n-o cunosc, nu iau legãturã cu ea ºi nu-mi salvez destinul meu decât prin Cel Care S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Vorbeam adineaori de douã lucruri. A observat un teolog (ºi alþii; dar unul din ei, cãruia, la Anastasia i-aþi dat publicitãþii o carte: Habra): În teologia însãºi a bisericii, acest drum a fost pe cãi diferite; ºi acest teolog a observat: în Apus s-a mers de jos în sus în teologie; de la om. Numai o micã menþiune fac: În aºa-numitele argumente raþionale despre existenþa lui Dumnezeu, argumentul cauzalitãþii (orice efect trebuie sã aibã o cauzã; deci lumea trebuie sã aibã o cauzã); ºi celelalte: cel teleologic

- al finalitãþii (adicã toate trebuie sã aibã un sens); sau cel

ontologic - elaborat de un arhiepiscop: Trebuie sã existe o realitate decât care alta mai mare sã nu poatã exista. Deci plecând tot de jos în sus; de la efect la cauzã. Deci efectul primeazã; drumul e tot de jos în sus. Faptul este capital; nu ne dãm seama noi. Iertaþi cã fac teologie mai subtilã; dar trebuie sã o facem ºi pe aceasta. Or, eu nu iau legãturã cu adevãrul dumnezeiesc decât plecând de la Dumnezeu, de sus în jos. ªi acest teolog observa cã dacã în Apus s-a mers de jos în sus ºi s-a ajuns la atâtea eºecuri, în Rãsãrit, Sfinþii Pãrinþi au mers permanent de sus în jos, de la Dumnezeu, de la harul lui Dumnezeu, cel nezidit, de la veºnicia, de la inspiraþia acestui har al lui Dumnezeu. Nimic nu s-a teologhisit, nu s-a cugetat în teologie, decât plecând de sus în jos. ªi Mântuitorul aceasta vrea sã ne spunã: Nimeni nu s-a suit în cer... Nu te sui prin tine însuþi. O,

Pr. prof. Constantin Galeriu - ÎNAINTEA ÎNÃLÞÃRII SFINTEI CRUCI

4

Doamne, de-ar înþelege lumea aceasta; acesta e fapt salvator. Numai atunci e ucis în tine egoismul, egocentrismul. Pentru cã atunci când tu crezi cã te sui prin tine, atunci te faci pe tine un fel de centru. Aici e tragedia tragediilor, pãcatul însuºi; misterul rãului, al pãcatului. Aceasta vrea sã ne spunã Mântuitorul: “...Numai Cel Care S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer”; numai El ne poate descoperi, împãrtãºi adevãrul. ªi ni-l descoperã de la sursã, de la origine. Pentru cã nu eu sunt originea. Mãcar atât dacã ar fi gândit oamenii. Eu nu îmi sunt nici propria mea origine. ªi atunci nici creaþia întreagã, universul, nu-ºi este luiºi origine; ci originea este dincolo de fãpturã, în Autorul, în Ziditorul ei. ªi Mântuitorul spune aici: “Fiul Omului, Care S-a coborât din cer”, vrând sã spunã prin aceasta cã modelul nostru, proiectul nostru, e dincolo de noi, e în cer; adicã în lumea spiritualã. Cerul, iubiþilor, este locaºul lui Dumnezeu, locaºul cel nelimitat. Dar Dumnezeu e pretutindeni; ºi atunci cerul e pretutindeni. ªi, deodatã, eu mã simt înconjurat, învãluit de Dumnezeu, cum spune Sfântul Apostol Pavel în cuvântul lui, rostit în faþa filosofilor Atenei (Fapt.), citând pe un gânditor mai vechi: “În El (în Dumnezeu) suntem, ne miºcãm ºi trãim (viem)”. Învãluiþi de harul lui Dumnezeu, de lumina ºi iubirea Lui. Psalmistul spune: “Deschis-am gura mea ºi am tras Duh”. Când deschid gura ºi mã rog - aºa simþea Psalmistul: cã soarbe din Duhul lui Dumnezeu. Aºa cum respirãm aerul, ºi fãrã aer ºi fãrã respiraþie nu viem, nu trãim, nu-i aºa? Ei bine, a trãi duhovniceºte, a trãi în adevãrul originii noastre, ºi adevãrului nostru, înseamnã a respira harul Duhului Sfânt, harul Dumnezeirii, în care noi suntem, ne miºcãm, trãim. Aceasta vrea sã spunã Mântuitorul.

Pr. prof. Constantin Galeriu - ÎNAINTEA ÎNÃLÞÃRII SFINTEI CRUCI

5

Alt gând care scânteiazã: Fiul lui Dumnezeu, descoperit nouã în Iisus Hristos, grãieºte: Fiul Omului, Care S-a coborât din cer. În El e taina omului. În Fiul lui Dumnezeu. ªi omul, creat dupã chipul Lui, dar nerãmânând credincios, fidel, chipului. Fiul a coborât din cer, cum spune atât de luminos. Doamne, ce tainã, iarãºi se dezvãluie! Dintru început Adam a fost creat dupã chipul Fiului lui Dumnezeu. Acolo este modelul, sursa, originea, pe care ºi Sfântul Pavel o tâlcuieºte: “Avem comoarã neveºtejitã în ceruri”. Pe care o cãutãm; adicã modelul, proiectul, chipul. ªi de aceea a venit Fiul Omului, ca sã ne descopere acest model, acest chip odrãslit de Tatãl prin Fiul în Duhul Sfânt. În Fiul lui Dumnezeu ne aflãm toþi chipul, modelul, proiectul nostru. Nu te poþi cunoaºte decât de acolo plecând. Te ºi întrebi de multe ori: De ce Mântuitorul când vorbea cu cei careL ascultau, rostea, ºi se declara mai mult Fiul Omului. Numai arareori, când era provocat, atunci Se descoperea ca Fiu al lui Dumnezeu, ca Dumnezeu. Dar de cele mai multe ori El se dezvãluia ca Fiu al Omului; ca sã ne spunã nouã: Omule, iatã chipul tãu, modelul tãu, icoana ta, calea ta, adevãrul, viaþa ta. Iatã în Cine îl ai, în Cine te recunoºti pe tine, în menirea ta, în definiþia ta. ªi Fiul Omului, icoana, e în ceea ce filosofia ºi ºtiinþa ar numi spirit - nu în materie; în proiect. Când eu fac o bisericã (ºi orice clãdire, dar mai ales o bisericã, pentru cã biserica ne defineºte pe noi; locaºul sfânt al bisericii mã defineºte pe mine ca trup al Dumnezeului celui viu. Dupã chipul locaºului acestuia în care ne aflãm noi.), toate elementele ei se rânduiesc dupã proiect, dupã model, dupã sufletul lor. Iar sufletul, proiectul, este spiritual, duhovnicesc; e de altã naturã decât

Pr. prof. Constantin Galeriu - ÎNAINTEA ÎNÃLÞÃRII SFINTEI CRUCI

6

aceste elemente. ªi atunci înþelegem cum proiectul, modelul nostru, este cu adevãrat de altã naturã: spiritualã; esenþa, fiinþa noastrã. ªi noi nu ne cunoaºtem fãrã sã ne cunoaºtem acest proiect, acest model. Pe care, iatã cum ni-l descoperã Mântuitorul: În cer - în lumea spiritualã, în lumea odrãslirilor conceptelor, proiectelor, ideilor, raþiunilor dumnezeieºti. ªi acolo, dacã vreþi în sânul Pãrintelui Ceresc - cãci toate s-au fãcut de la Pãrintele Ceresc, de la Tatãl, prin Fiul în Duhul Sfânt. ªi, mai departe: Fiul Omului S-a coborât din cer sã-mi descopere mie icoana, modelul, sensul existenþei mele. ªi adaugã Mântuitorul: “Dupã cum Moise a înãlþat ºarpele în pustie, aºa trebuie sã Se înalþe Fiul Omului ca tot cel ce crede în El sã nu piarã, ci sã aibã viaþã veºnicã”. Ce se petrecuse cu poporul israelit în pustie, de a înãlþat Moisi un ºarpe? un ºarpe turnat, din aramã. La un moment dat au apãrut niºte ºerpi veninoºi (ºarpele, dintru început este simbol al rãului); îi muºcau ºi mureau. ªi atunci, poporul se revolta: Ne-ai scos din Egipt ca sã ne dai morþii acestor ºerpi veninoºi? ªi atunci Moisi se roagã: Doamne, ce sã fac? ªi atunci primeºte poruncã de la Dumnezeu: Toarnã un ºarpe de aramã ºi îl înalþã în privirea poporului; ºi fiecare, în clipa în care e muºcat de ºarpe, sã priveascã la ºarpele rãstignit (cã aºa apãrea); ºi se vindecau. Douã idei deodatã, aici, lumineazã orizontul spiritului: Pe de o parte acest ºarpe era un simbol al omorârii ºarpelui pe cruce (pe Golgota), unde va fi definitiv distrus veninul ºarpelui. Prima idee: de aici din pustie, peste timp se dezvãluie privirea lui Dumnezeu. De aceea, în teologia fundamentalã, când e vorba de descoperirea dumnezeiascã, sunt douã elemente prin care se mãrturiseºte, se descoperã Revelaþia: minunea ºi

Pr. prof. Constantin Galeriu - ÎNAINTEA ÎNÃLÞÃRII SFINTEI CRUCI

7

profeþiile. Or, ºarpele de aramã ridicat de Moisi în pustie, ºi cum priveau la el, se vindecau, îl vedeau mort, ºi moartea era învinsã de atunci, profetic. Dar acest ºarpe, de ce îl pomeneºte Mântuitorul? Ci: “Precum Moisi a înãlþat ºarpele în pustie, aºa trebuie sã Se înalþe Fiul Omului”. Unde sã se înalþe? - Pe cruce; pe cruce Mântuitorul S-a înãlþat. Deci Crucea înseamnã înãlþare, nu moarte, cum credem noi. Atunci - revin am vãzut cum privirea dumnezeiascã pleacã din pustie o mie patru sute de ani înainte de Jertfa de pe Cruce, ºi priveºte profetic la Crucea ridicatã pe Golgota ºi Fiul Pãrintelui Ceresc înãlþat. Vã spuneam în prima idee ce înseamnã porfeþia; ce înseamnã viziunea aceasta pe care Dumnezeu o are, viziunea întregului. Te întrebi cum? Pãi tocmai prin ceea ce este Cel ce este - Existenþa absolutã ºi totalã ºi Ziditorul a toate. Cãci întreaga creaþie este în faþa lui Dumnezeu, Creatorul, în toatã desfãºurarea ei în timp ºi în spaþiu; ºi fiecare moment al ei este vãzut de Dumnezeu aºa îngãduiþi - cum un arhitect vede zidirea lui în toate detaliile ei; cum un pictor, când odrãsleºte o icoanã, are toate punctele ei; cum cineva care elaboreazã o simfonie, un cântec, cel mai mic amãnunt din opera lui îl are dinainte; pentru cã el are viziunea întregului. Dar atunci, cum sã nu aibã Dumnezeu privirea întregului, a creaþiei?! Deci primul gând, iatã, Îl spune Mântuitorul, Care Se referã la un moment cu o mie ºi ceva de ani înaintea Lui: “... cum a înãlþat ºarpele în pustie, aºa Se va înãlþa Fiul Omului”. Deci, pe de o parte, viziunea întregului, a Creatorului; ºi ne ajutã sã înþelegem a vedea lumea prin Dumnezeu, ºi nu prin noi, de jos în sus, cã nu pricepem, nu înþelegem nimic, ne poticnim. ªi, ce înseamnã ºarpele rãstignit în faþa poporului

Pr. prof. Constantin Galeriu - ÎNAINTEA ÎNÃLÞÃRII SFINTEI CRUCI

8

chemat spre pãmântul fãgãduinþei; ºarpele rãstignit, omorât, arãtând cã Fiul Omului, El însuºi Se va înãlþa ºi pe Cruce va rãstigni ºi va nimici veninul ºarpelui; ºi va gusta El însuºi moartea; moartea noastrã. A Lui era jertfã; dar a luat pentru noi moartea noastrã, adicã moartea ca rod a pãcatului. Cãci aici e distincþia între jertfã ºi moarte: Jertfa e operã ºi rod a iubirii; moartea este operã ºi rod al pãcatului. Dar Fiul lui Dumnezeu a luat moartea. Moartea te înscrie în lumea timpului trecãtor; jertfa te înscrie în zona veºniciei. Moartea þine de creaþie; jertfa þine de Creator. Numai aºa putem înþelege ceva din tainele cele mai adânci. ªi atunci, Mântuitorul ne spune aici: “Aºa cum s-a înãlþat ºarpele în pustie, ºi Fiul Omului Se va înãlþa pe Cruce”. ªi Crucea înseamnã înãlþare; iarãºi o dezvãluire uluitoare, iubiþilor! ªi dupã acest cuvânt, Iisus vine cu un cuvânt, dacã vreþi, al Tatãlui, rostit de El; cuvânt care a fost socotit cuvântul cheie, al descoperirii cerului. Îl rostesc toþi creºtinii, de orice mãrturie ar fi ei; anume acest cuvânt: “Cãci Dumnezeu ( Mântuitorul Îl invocã pe Tatãl, aici) aºa a iubit lumea, încât pe Fiul Sãu Cel Unul-Nãscut L-a dat, ca oricine crede în El sã nu piarã, ci sã aibã viaþã veºnicã”. Acest cuvânt - aºa - are douã înþelesuri: Dumnezeu aºa a iubit lumea - adicã în felul acesta; un fel de complement de mod, dacã vreþi; dar ºi alt sens: Cãci aºa - atât de mult, adicã fundamental, la ultima limitã, adâncime înþeleasã de noi. Aºa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Sãu Unic (Unicul Sãu Fiu) L-a dat; L-a dãruit - dacã Dumnezeu e dar, atunci, numai în darul suprem te descoperi ca dar. ªi ce e mai suprem dar ºi har, decât Fiul?! Ar trebui aici, o clipã, zguduiþi sã gândim: Deci acest cuvânt spune: Aºa a iubit Dumnezeu... încât pe Fiul Sãu... - ce-i mai scump; deci Tatãl

Pr. prof. Constantin Galeriu - ÎNAINTEA ÎNÃLÞÃRII SFINTEI CRUCI

9

socoteºte pe Fiu drept Cel mai scump, aºa cum orice tatã ºi mamã ar trebui sã gândeascã: Nimic nu-i mai scump decât fiul (dacã o spune Dumnezeu! ), pe care þi-l dãruieºte Dumnezeu prin aceastã tainã, din care noi facem doar poftã, plãcere; în schimb, în adâncul ei este o minune dumnezeiascã. Din ea se naºte un sfânt, un geniu... sau - sãrmanul - un handicapat (din pricina ta), un criminal. ...Fiul ºi L-a dat Tatãl. ªi aºa L-a dat - în înþelesul de dar al Tatãlui Cel veºnic. ªi spuneam cã jertfa nu þine de lumea aceasta; jertfa se înscrie în rânduiala veºniciei Creatorului. Din jertfã se naºte orice existenþã, ºi de aceea jertfa þine de veºnicie, de taina, de rânduiala Creatorului; pentru cã poartã în ea taina creaþiei. Numai moartea þine de lumea cãzutã în pãcat. Dumnezeu n-a fãcut moartea. Acest fapt e uluitor, dezlegãtor de taine. L-a dat Crucii, Jertfei... “ ...ca tot cel ce crede în El sã nu piarã ci sã aibã viaþã veºnicã”. Tot cel ce crede în El, privindu-L pe El în plinãtatea Lui; cãci în Hristos e plinãtatea descoperirii dumnezeieºti; plinãtatea Revelaþiei. L-a dat pe cruce; Evanghelia aceasta se citeºte înainte de Ziua Crucii, pregãtind Crucea. ... Ca tot cel ce crede în El... Cum? Israeliþii priveau ºarpele: Iatã, veninul tãu, ºarpe, a fost ucis. Deci creºtinul priveºte pe Hristos pe Cruce ºi crede ºi mãrturiseºte cã El pe Cruce, cum fusese ºi profeþit din veºnicie: Jertfa, Crucea, e tainã a vieþii, nu a morþii; ca sã ucidã moartea, pentru viaþã. “L-a dat ca tot cel ce crede în El sã nu piarã ci sã aibã viaþã veºnicã”. ªi încheie cuvântul: “Cã n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Sãu în lume ca sã judece lumea...”. Adicã doar sã o judece: Pãcãtosule, de ce

eºti ticãlos ...º.a.m.d. ... ºi sã rãmânã

Pr. prof. Constantin Galeriu - ÎNAINTEA ÎNÃLÞÃRII SFINTEI CRUCI încremenit

10

omul numai în judecata lui; ci ca sã mântuiascã lumea.

Ultimul cuvânt, cuvântul cel mai adânc, final, al Judecãþii, e mântuirea. Pentru aceea L-a trimis Tatãl pe Fiul Sãu în lume, ca sã mântuiascã lumea prin Jertfã. De aceea dumnezeiescul Maxim Mãrturisitorul spune un cuvânt care, credeþi-mã, îl pricepeam eu aºa, mai mult sau mai puþin; dar în ultima clipã a scânteiat, la acest mare Pãrinte al Bisericii. Omul acesta luminat de Dumnezeu ºi mãrturisind adevãrul a mers pânã acolo încât, pentru mãrturia adevãrului a consimþit sã piardã douã din membrele trupului lui, esenþiale pentru mãrturie: limba ºi mâna dreaptã; dar n-a consimþit la tãcerea adevãrului. El a spus un cuvânt: “Crucea e judecata judecãþii”. Adicã în jertfa de pe Cruce e judecata judecãþii ºi a tuturor judecãþilor. Pentru cã în Cruce moare rãul; iar dacã a murit rãul, e judecata tuturor judecãþilor. Dincolo de moartea rãului nu mai e judecatã. În cruce e moartea morþii. Aºa cum zicem noi la Paºti: Prãznuim omorârea morþii; pentru cã în Cruce, taina ei e dincolo de ea; eºti în ea ºi dincolo de ea. E moartea rãului ºi deschiderea cãtre Înviere. Dar, de încheiere a cuvântului. Iubiþilor, în Cruce e taina - dacã vreþi, actual, pentru noi - a tuturor suferinþelor omeneºti. Iatã, acum, de curând s-a prãbuºit un avion; s-a prãbuºit în valuri; altã datã cutremure, bolile care ne stãpânesc... ªi te întrebi: Doamne, cum, Pãrinte Ceresc, priveºti la prãbuºirile speranþelor ºi frumoaselor vieþi în care parcã simþi cã trebuie sã contempli viaþa în frumuseþea, în “plinãtatea” ei (a tot ceea ce în lume e supus timpului ºi spaþiului - trecerii)?! ªi deodatã îþi zici: Dacã Tu pe Fiul Tãu L-ai dat! ªi-L contempli pe Cruce. Unii s-au revoltat - fariseii - ºi au pus revolta pe seama legii faþã de împãrat; ºi au

Pr. prof. Constantin Galeriu - ÎNAINTEA ÎNÃLÞÃRII SFINTEI CRUCI

11

zis: pe de o parte pentru noi trebuie sã moarã cã S-a fãcut pe Sine Fiu al Lui Dumnezeu, iar pentru tine, Pilat, cã S-a fãcut împãrat. ªi atunci trebuia sã fie osândit. Asta e judecata noastrã; hotãrât a noastrã. Ca dovadã, Mântuitorul putea sã evite crucea. Hotãrât cã putea; El, Care a poruncit mãrii sã se liniºteascã, a poruncit demonilor sã iasã, iar în grãdina Ghetsimani, când au venit sã-l prindã, s-au dat înapoi ºi au cãzut la pãmânt. Iar când apostolii

au

intervenit

le-a

spus:

Au

nu

socotiþi?

Pot

sã

aduc

douãsprezece legiuni de îngeri sã Mã apere. Deci El de bunã voie a mers la pãtimire; pentru ca prin pãtimire sã zdrobeascã real capul ºarpelui. Hotãrât! Sã zdrobeascã deci moartea, pentru Înviere. Aici se dezvãluie taina adâncã a Învierii divine, a sensului existenþei; ºi anume: Crucea face parte din taina Învierii, ea nu e ultimul cuvânt. Suferinþa umanã nu e ultimul cuvânt. Nimic din ce e creat nu e absolut: nici viaþa, nici moartea. Dar sã nu uitãm cele douã planuri: Cel necreat, al veºniciei lui Dumnezeu, ºi cel creat, al nostru; nimic din ceea ce e creat nu e absolut. Totul se înscrie în lumina unui sens dumnezeiesc, al planului lui Dumnezeu. În

Grãdina

Ghetsimani,

Mântuitorul

însuºi,

dezvãluindu-ne

rugãciunea, modelul de rugãciune... S-a rugat pentru douã: Pãrinte, de e cu putinþã, sã treacã paharul (patimile ºi crucea)... Dar nu s-a oprit acolo: Dar nu cum vreau Eu, ci precum voieºti Tu. Deodatã, acest model de rugãciune ne învaþã: Spune lui Dumnezeu toatã durerea, suferinþa ta, dar încheie totdeauna: Nu voia mea, ci voia Ta; cã Tu ºtii ce-mi trebuie mie, pentru cã sensul Tu îl ai. Eu sunt zidire în timp ºi spaþiu; dar în mine, pe lângã condiþiile de timp ºi spaþiu, e sensul, rostul pentru care am

Pr. prof. Constantin Galeriu - ÎNAINTEA ÎNÃLÞÃRII SFINTEI CRUCI

12

venit în lume. ªi acest sens e dincolo de mine; e din veºnicia lui Dumnezeu.

Atunci când Mântuitorul S-a rugat în Grãdina Ghetsimani,

spuneau unii teologi: Tatãl a tãcut. Paharul crucii (despre care le-a vorbit ºi lui Iacov ºi Ioan) avea sã-l bea; pentru cã dincolo de Cruce, Tatãl descoperea ceva mai bun... dincolo de moarte. ªi dacã nu privim lumea în acest sens dumnezeiesc, atunci noi toþi nu înþelegem. Dincolo de orice pãtimire, dincolo de tot ce e din creaþie, sãnãtate, boalã ºi viaþã, ºi moarte, nimic nu-i absolut; peste toate e un sens al veºniciei. Aºa cum la Crucea Mântuitorului, pe Golgota, nu era ultimul cuvânt; ci era dincolo de ea, Învierea. Îngãduiþi, de încheiere, sã aduc o mãrturie, pe care neîncetat o voi susþine: O descoperire mare din lumea ºtiinþei. Ne spun astãzi fiziologii: “Celula esenþialã a fãpturii umane - neuronul - are o viaþã strict programatã. La o orã anume, în codul genetic un sistem enzimatic se activeazã în neuron ºi-i provoacã sfârºitul”; din lãuntru. De ce-i provoacã sfârºitul?

E

accidentelor).

o

moarte ªi

programatã;

aceastã

programare

care are

nu-i

necroza

douã

(

sensuri:

datoratã Unul

de

autojertfire - dacã vreþi - sã laºi loc ºi altora pe acest pãmânt; dar mai adânc - autojertfire pentru o altã treaptã în existenþã, ca salt; saltul cel mai luminat: de la Cruce la Înviere. A opri existenþa în loc þine tot de lumea pãcatului. Am cerut cartea de slujbã pentru a citi cu toþii: “Doamne, pecetluitã fiind groapa de cei fãrã de lege, ai ieºit din mormânt precum Te-ai nãscut din Nãscãtoarea de Dumnezeu. ªi n-au simþit când ai înviat, ostaºii cei ce Te-au strãjuit. Cã amândouã au fost pecetluite pentru cei ce ispiteau. Dar

Pr. prof. Constantin Galeriu - ÎNAINTEA ÎNÃLÞÃRII SFINTEI CRUCI

13

minune s-a descoperit celor ce se închinã cu credinþã tainei”. Dã-ne-o nouã taina aceasta, Doamne. ªi iarãºi: “Doamne, încuietorile cele veºnice zdrobindu-le (socotite veºnice), ºi legãturile rupându-le, ai înviat din mormânt, lãsând giulgiurile spre mãrturie”. A fost pecetluitã groapa ca El sã rãmânã acolo. Aºa noi, de multe ori, pecetluim niºte stãri ale noastre; probabil cum ºi Iov pecetluia starea lui, în care se afla; cum oricine, poate, în starea în care se aflã (unii, poate tinereþea, alþii bogãþia, alþii un serviciu bun); ei, nimic, aºa cum n-a rãmas pecetea fariseilor, îngãduitã de Pilat. N-a rãmas, pentru cã n-a rãmas Hristos în mormânt, na rãmas moartea sã fie cuvântul definitiv; ci dincolo de ea peste toate durerile lumii, dincolo e taina sensului. Ai sensul existenþei, adicã Îl ai pe Dumnezeu ºi ai sensul Crucii (ºi al Învierii - pe care îl vom tâlcui altãdatã); atunci se transfigureazã tot, ºi înþelegi; nu te mai înspãimântã durerea. Dar pentru asta trebuie sã priveºti de sus în jos, la sens, nu de la tine, tu care ai vrea sã opreºti istoria în loc ºi existenþa ºi taina lui Dumnezeu, ºi sã pecetluieºti piatra. Cãci în definitiv pecetluirea mormântului însemna ca moartea sã fie cuvântul definitiv. Or, nu moartea era definitivã. O, iubiþilor - privirea la Hristos! Când citim în Apocalipsã cap. 4 : “S-a deschis o uºã în cer ºi - în duh - un tron era în cer ºi pe tron ºedea Cineva (Pãrintele - Tatãl); ºi în jurul Lui - toatã creaþia”. Iar la cap. 5: “Am vãzut un înger care striga cu glas mare: Cine-i vrednic sã deschidã cartea ºi sã desfacã peceþile ei?” În acea carte se deschide sensul istoriei, descoperirea, mersul creaþiei, al universului. Cine sã deschidã cartea? - “Nimeni în cer, nici pe pãmânt, nici sub pãmânt, nu putea sã deschidã cartea. ªi am plâns mult, fiindcã

Pr. prof. Constantin Galeriu - ÎNAINTEA ÎNÃLÞÃRII SFINTEI CRUCI

14

nimeni nu a fost gãsit vrednic sã deschidã cartea - cartea vieþii, a istoriei. Dar unul dintre bãtrâni mi-a zis: Nu plânge! Iatã, a biruit leul din seminþia lui Iuda, rãdãcina lui David, ca sã deschidã cartea. ªi am vãzut la mijloc, între tron ºi cele patru fiinþe (creaþia, vieþuitoarele; evangheliºtii [?] ) ºi în mijlocul bãtrânilor (reprezentând umanitatea), stând un Miel ca înjunghiat”. Stând - înseamnã în picioare, adicã înviat; dar purtând semnele junghierii - ale Crucii. El a deschis cartea; El deschide istoria, El deschide sensul existenþei prin Cruce spre Înviere. Când în 1912 Titanicul, cu o mie ºapte sute de cãlãtori, s-a lovit de un aisberg, cãlãtorii au cântat un imn: Mai aproape de Tine Doamne, de tronul Tãu. Cu certitudine, ei au avut în ochii duhului acest tron: tronul lui Dumnezeu Tatãl, creaþia întreagã în jur ºi Mielul în mijloc, cu semnele Crucii, dar stând - înviat. Ei bine, cei care au cântat ºi au înfruntat atunci moartea timpului, nu a veºniciei; au transformat-o într-o jertfã, unindu-se cu Mielul înjunghiat, dar stând - înviat. Ei au mers dincolo de suferinþã, de moarte, spre înviere. Aici e taina Crucii, aici e judecata judecãþii; aici e biruirea întregului cortegiu de dureri sub care simþim cã ne prãbuºim; dar, vorba Apostolului: Ne doboarã, dar nu suntem prãbuºiþi. Pentru cã prin Hristos ºi prin Cruce credem ºi mãrturisim biruirea întregului pãcat ºi stricãciunile ºi moartea; prin Înviere, prin Cruce. Amin.

Completãri

Pr. prof. Constantin Galeriu - ÎNAINTEA ÎNÃLÞÃRII SFINTEI CRUCI U

15

De bunã seamã, omeneºte vorbind, cum sã crezi în faþa

unui rãstignit, când privim cu ochii lumii acesteia?! - nu poþi sã crezi. U

Când vezi cu ochii Duhului Sfânt, cu ochii veºniciei, se

schimbã privirea, când vezi dincolo de Cruce, Învierea. U

Toate stãrile veacului - boalã, suferinþã, moarte - în toate,

sã nu rãmâi asemenea pietrei pecetluite cu care sfântul mormânt a fost pecetluit. Pentru cã nu doreau sã vadã ºi sã rãmânã decât în lumea Legii Vechi, iudaice. U

Vina din lumea aceasta, suferinþa, cãderea, boala, sã nu ne

obsedeze; ºi nimic sã nu ne opreascã din lumea aceasta decât privirea cãtre Mântuitorul nostru Iisus Hristos Cel Rãstignit. U

Privind cãderea ºi influenþa demonului asupra fãpturii: Isaia

cap. 14: “Ridica-mã-voi în ceruri...”- deci prin ego-ul propriu. U

Tot în egocentrism lumea a vrut sã se ridice prin sine cãtre

Dumnezeu: “Sã facem un trun pânã la cer.”

13 septembrie 1998

Pr. prof. Constantin Galeriu - ÎNAINTEA ÎNÃLÞÃRII SFINTEI CRUCI

16