Imposibil Capitolul 9 - Antiteze

Imposibil by Andru

Capitolul 9 – Antiteze Bella gemu usor, apasandu-si gura matasoasa mai puternic. Capul invartindumi-se, i-am framantat buzele inca o data, gustand, inhaland, simtind tot ce era ea, imprastiind esenta ei in mine. Dar nu. Ceea ce fac, nu este bine, desi se simte atat de bine.. Inainte sa imi pierd controlul, si desi era cea mai minunata senzatie, mi-am desprins buzele de ale ei, imediat simtindu-le lipsa, si am cazut inapoi pe scaun, cu respiratia taiata. Nu puteam respira din mai multe motive, cum ar fi faptul ca as ucide-o pe loc si i-as ruga pe Volturi sa ma ucida dupa aceea, si de asemenea avand in vedere ca eram in stare de soc. Dar stare de soc este mai bine decat sete, totusi. M-am repezit la geam, simtind ca explodez si l-am deschis larg. Aerul curat imi veni in valuri pe fata, si am inspirat recunoscator. Flacarile demonice incepura sa se potoleasca, desi inca eram usor ametit si incoerent. Cand mi-am recapatat controlul, am inspirat inca o data si m-am intors ezitant spre Bella. Se ridicase si ea de pe scaun, si isi musca buza incontinuu, buzele acelea de matase, privind in jos. Un rosu aprins ii colora obrajii, o intruchipare a jenei. - Scuze, murmura ea. Mi-a luat cu o secunda mai mult decat trebuia sa inteleg. M-am holbat la ea uimit. Pentru ce isi cerea scuze? Eu fusesem idiotul care isi pierduse controlul si o sarutasem. Imaginile imi navalira in minte, si in acea clipa, mi-as fi dat viata pentru inca un moment ca acela. Fusese raiul. Nu, mai presus de rai. Ceva mai mult. Desi facusem ceva total neadecvat si interzis, fusese cea mai extraordinara senzatie din lunga mea existenta. - Pentru ce iti ceri scuze? m-am incruntat. - Si pentru asta... Dar oricum, nu trebuia sa ma bag sau sa spun ceva. La insistentele mele Carlisle si Esme au... lasa ea propozitia in aer. Fusesem sigur de asta, de faptul ca ea fusese elementul cheie in distrugerea mea. Ea avea cele mai multe dovezi ca noi nu suntem umani, prin urmare destule motive ca sa vrea sa afle adevarul. - Imi pare rau, repeta Bella si se grabi spre usa. Intr-o secunda am ajuns in fata ei. Ochii ei ciocolatii erau mariti, si roseata din obraji inca nu se diminuase. Iar felul in care bluza aceea albastra, o culoare care o prindea extrem de bine, se lipea de piele...

Am scuturat din cap, pe jumatate o incercare de a scapa de ganduri, si am spus: - Unde te duci? - Acasa, raspunse Bella inca privind oriunde, dar nu la mine. - De ce nu mai ramai putin? - Um... pai... se incurca ea, storcandu-si creierii dupa un raspuns. - Vezi... am zambit eu strangareste, poti sa mai stai. Cred ca trebuie sa vorbim. Bella se inrosi din nou, si se impiedica de propriile picioare inainte sa se aseze pe pat. M-am asezat pe canapeaua din fata ei, pregatindu-ma mental pentru ce urma. - Despre ce? rosti ea rar intr-un sfarsit, privindu-si mainile. Am inspirat adanc, lasand parfumul ei sa ma sfasie cu foc. - Cred ca eu sunt cel care trebuie sa-si ceara scuze, Bella. Imi pare rau. Presupun ca... m-am incurcat pentru prima oara. Maxilarul Bellei se inclesta. - Ca ce? se uita ea in sfarsit la mine. - Ca nu m-am mai putut abtine, am respirat, setea arzandu-ma cu flacarile Iadului si lava vulcanica impreuna. Si magma amestecata cu gaz, sau alcool, sau petrol... Fu tacere pentru o clipa. Singurele sunete din camera erau respiratia mea inceata si superficiala, care imi cauza destule chinuri pentru a-mi spala toate pacatele, si inima accelerata si respiratia Bellei. - Imi pare rau, am repetat. Sper sa ma ierti. - Scuze acceptate, murmura ea absenta si zambi linistitor. Ochii i se ridicara in sfarsit de pe covor, ezitanti, cercetandu-mi chipul. Iam mentinut privirea, hotarat sa citesc ceva, orice, in „ferestrele sufletului” ei. Macar acum, ea nu dezertă şi am continuat sa ne holbam fiecare in ochii ceiluilalt. Un fior electrizant imi strabatu corpul, si incepeam sa ma cufund fara vreo sansa de intoarcere in oceanele de ciocolata din ochii ei, cand ea rupse vraja si isi fixa fortat ochii pe peretele cu CD-uri. - Deci, incerca ea sa fie nonsalanta. Ce-a fost cu geamul mai devreme? - Nu ti-a spus Carlisle? m-am incruntat usor, ignorand setea intensa. - Mi-a spus ceva... dar nu am prea inteles... ma forta ea subtil sa ii explic. Am oftat. Uram faptul ca trebuia sa vorbesc cu Bella lucrurile pe care speram si credeam ca ea nu le va afla niciodata. Ok, recunosc, inca sunt in stare de soc. Ele stiu. Adica, chiar stiu! Si acum, dupa ce ca stie sunt un vampir care de-abea se controleaza sa nu o omoare, si care a mai si sarutat-o pe deasupra, inca iat-o aici.

Desigur, a incercat sa plece, mi-am amintit. Dar n-am lasat-o eu. Si oricat incercam, nu m-am putut face sa-mi para rau cu adevarat de cele ce se intamplasera, ca un gentleman. Nu trebuia s-o fac. Ea stie, un lucru care amplifica totala nepotrivire a gestului. Cred ca mi-am repetat asta de vreun milion de ori in ultimele cateva ore, dar tot nu-mi vine sa cred, sau sa inteleg ce mai cauta ele pe langa noi. - Fiecare om miroase diferit, am inceput incet, are alta esenta. Daca inchizi un alcoolic intr-o camera plina cu bere rasuflata, o va bea cu placere. Dar ar putea rezista, daca isi doreste asta, daca e un alcoolic pe cale de vindecare. Acum sa spunem ca pui in camera aceea un pahar cu un brandy vechi de o suta de ani,cel mai rar si mai fin coniac, si umpli camera cu aroma lui calda cum crezi ca ar reactiona atunci? Am facut o pauza, reflectand la aceasta analogie care imi venise in minte pe loc, si mi s-a parut cam dezmembrata, neexprimand exact ce voiam sa comunic. Intre sprancenele Bellei aparuse din nou acea cuta care insemna ca se concentreaza, si ma decis sa-mi editez explicatia. - Poate nu este comparatia perfecta... am murmurat sprijinindu-mi capul intr-o mana. Poate ca ar fi prea usor sa refuze coniacul. Poate ca alcoolicul ar fi mai potrivit ca un dependent de heroina mai bine. - Deci, eu sunt... intr-un fel, marca ta de heroina? zambi ea usor amuzata, in ciuda dramaticei situatii. - Exact, am dat eu din cap. Fu liniste din nou. Stiam ca Bella se gandea la cele spuse, si in acel moment, simteam ca daca nu aflu ce gandeste voi exploda la propriu. Si cum era o discutie cu toate zidurile scoase... - La ce te gandesti? am pus intrebarea ce ma torturase de o luna incoace. Era o mare usurare s-o aud spusa cu voce tare. Bella se incrunta sub parul ei de mahon, deliberand. - Atunci, ce s-a intamplat in parcare... murmura ea intrebator. M-am posomorat automat. Ura imensa fata de mine insumi se reintoarse in forta la vederea ochilor ei inspaimantati, devorandu-ma cu salbaticie, cand mi-am dat seama ca am speriat-o de moarte. - Cred ca m-as fi oprit, am admis, incercand sa ma conving si pe mine de asta. Dar in acel moment, nu mai eram eu. Bella dadu din cap, inca reflectand. Din nou, curiozitatea ma ardea la fel de tare ca setea, pe cand uimirea alterna frumosul amestec. Uite-o aici, stand foarte calma, discutand cu vampirul care o putea omori in fiecare secunda despre propria moarte. Unde sunt tipetele, unde este incercarea de a fugi?

Filmele astea de groaza... - Dar, atunci ce... sopti ea deodata. - Ce? am ridicat din sprancene, uitandu-ma la Bella. Ea se inrosi, si nu mai spuse nimic. Incepu sa se joace cu parul ei, privind in jos in timp ce-si umezea buzele. Buzele acelea de matase... - Spune, am indemnat-o ca sa-mi distrag atentia. Te rog. - Atunci... ce a fost cu... incidentul de astazi? spuse ea, rosie ca o sfecla de acum. Nu vedeam de ce se rusina sa puna intrebarea. Era foarte indreptatita s-o faca, deoarece faptul ca imi doream s-o omor cat puteam de mult, si ca o sarutasem se bateau cap in cap. O satutasem. Doamne, vorbimde acelasi Edward aici? - Am mai spus, nu m-am putut abtine. Bella se incrunta din nou, incrucisandu-si bratele la piept. Era foarte evident de ce nu m-am putut abtine. Avusesem nevoie de ea prea mult ca sa ma mai gandesc la consecinte. De exemplu, faptul ca dupa plecarea fetelor voi primi un tratament mai rau decat electrosocurile de la Jane, este tot o consecinta la care nu ma gandisem. La naiba.... - Nu inteleg, recunoscu ea in sfarsit, pe o voce alba. In ciuda situatiei care nu avea nimic comic, mi-am dat ochii peste cap. - Pentru cat esti de receptiva, ma mir ca nu ti-ai dat seama inca, mi-am spus gandul cu voce tare. Ea ma cerceta contrariata. Privirea imi aluneca de pe chipul ei spre bluza aceea albastra... - Apropo, albastrul acela arata minunat pe pielea ta, am complimentato sincer. Ea, ca de obicei, rosi usor. Culoarea rozalie contrasta cu parul negru si albastrul materialului, parand o minunata combinatie de frisca si trandafiri. - Multumesc, murmura ea din nou. Un moment de tacere urma, si expresia de pe fata de ei dovedea ca inca isi punea intrebari. Si daca tot vorbim de intrebari, cred ca este randul meu. Am sa las declaratiile pe mai tarziu. - Dar tu, in fond, de ce erai suparata dupa, stii tu..? am ridicat din sprancene, scrutand-o atent. - Oh, asta nu a fost nimic special, rase ea. Doar ca te purtasesi atat de ostil la biologie, si apoi atat de amabil, apoi iarasi rece apoi iarasi amabil... Iti dai seama ca schimbarile toanelor tale ma faceau furioasa. - Dar de ce furioasa?

- Pai, facu Bella ganditoare, nu intelegeam. Si pentru ca nu intelegeam, si te mai si prefaceai ca si cum nimic nu se intamplase... asta m-a scos din pepeni. Am stat cateva secunde, reflectand asupra raspunsului ei spontan. Nu spusese nimic de faptul ca atunci, cand nu stia despre vampiri, incindentul din parcare nu putea fi catalogat decat tentativa de sarut... exceptand expresia feţei, desigur. Tentativa de sarut inchipuita ce devenise astazi, o fapta reala. Mi-am umezit instinctiv buzele aducandu-mi aminte... Dar ma simteam ciudat de bine, de comfortabil, afland lucruri la care ea se gandea. Ma chinuise atat de mult acest lucru in cat si cea mai mica bucatica de informatie insemna cat un continent pentru mine. - Si apropo de schimbari in comportament, imi explici putin si mie cauza lor? intreba ea brusc, facandu-ma sa tresar. Mi-am pastrat privirea pe fereastra, hotarandu-ma sa spun adevarul cat se putea. Eram determinat s-o fac sa ma cunoasca, dar, de asemenea, voiam ca ea sa inteleaga in ce pericol se afla stand si discutand in acest moment cu mine. - Prima data, la Biologie, cand ti-am simtit mirosul, am avut nevoie de toata puterea mea sa nu sar in mijlocul clasei pline de copii si... mam oprit brusc, lasand propozitia in aer. Era ca si cum ar fi iesit un fel de demon din iadul meu personal cu scopul de a ma distruge. Apoi, din pacate, nu am mai reusit sa controlez setea, dar macar, avusesem destula constiinta sa te duc undeva unde nu mai erau martori nevinovati. In ultimul moment, inca incercam sa ma departez cand a venit Alice, apoi Jasper. Dupa, am incercat sa ma revansez, cum puteam pentru comportamentul meu. De faptul ca as fi incercat s-o ignor, pentru siguranta ei, dar ca misiunea imi cerea sa mi-o fac prietena nu am pomenit, desigur. Am, auzit-o oftand, iar aici, cutiozitatea depasi dorinta de autocontrol. Nu am mai suportat si mi-am intors privirea dintre copacii inalti ai padurii spre ea. Statea tot acolo, si ma privea cu interes nedisimulat. Eu vorbesc despre cum era cat pe-aci s-o ucid si ea... De acum, este definitiv. Cand este vorba de o reactie la care ma astept, trebuie sa ii aleg contrariul, si aceea va fi reactia Bellei. - Dar, atunci, cand m-ai tras de sub plancarda... murmura ea, lasand intrebarea neterminata, ca celelalte. - Nu puteam sa te las sa mori. Daca sangele ar fi fost varsat in fata mea, nici nu mai putem vorbi de autocontrol. As fi expus la un intreg liceu... m-am zgribulit la ultimele cuvinte.

Ea dadu usor din cap, parand ciudat de dezamagita. Inca ma asteptam la frica, groaza, dar nici vorba de asemenea sentimente. Ma rog, in exterior nu parea sa se reflecte nimic. - Dar asta a fost o scuza care am inventat-o mai tarziu pentru ceilalti, am spus ca pentru mine. In acel moment, tot ce ma puteam gandi era: Nu ea! Bella isi musca buza, privind in jos. Ochii ii lucira o clipa, dar si-i plecase atat de repede incat m-am gandit ca mi s-a parut. - De expunere ai spus mai devreme... dar din cauza ca m-ai salvat, si ti-am vazut pielea stralucind am aflat toate adevarul, zise intr-un sfarsit, ridicandu-si ochii. - Stiu, am oftat. Bella se incrunta usor, si isi musca buza... din nou. Cum la ea acest gest este un semn de nervozitate, si il practica des. inseamna ca este foarte tensionata. Parca imi cazu cerul in cap. Desigur ca era tensionata, doar statea cu un vam... - Imi pare rau, sopti ea intrerupandu-mi reflexiile disperate. - Pentru ce? am intrebat, uimit pentru a mia oara. - Pentru ca am fost cauza pentru chestia asta, pentru ca din cauza mea tu esti probabil in belele. Vad ca regreti, raspunse ea aspru, schimbandu-si pozitia, astfel facand arcurile patului sa scartaie. - Regret? Ce regret? Cum regret? am facut uimit, fortand-o sa se uite la mine. Nu regret nimic! Ea se inrosi, si isi lasa ochii fascinanti in jos spre mainile ei delicate. Inima ii accelerase din nou, si pentru o clipa, m-am temut ca am speriat-o. - Cum as putea sa regret ca ti-am salvat viata? am murmurat incet pentru mine. Este cel mai bun lucru pe care l-am facut vreodata. Bella nu raspunse cu nimic, ci isi pastra privirea pe covorul gros, pe fata ei frumoasa inca stand intiparita o expresie nedumerita. Intrebarea ce o striga toata fiinta ei era simpla: De ce ai facut-o? - Leul si mielul sunt sortiti din nastere sa fie vanator si prada. Dar unii lei, nu vor ca niste creaturi atat de interesante, de fericite sa moara, am spus atat de incet, incat cred ca Bella deabea auzi. Bella ma privi surprinsa. - Dar natura nu este niciodata constanta. Conceptiile in jurul caruia se invart lumile lor nu sunt sapate in stanca. In timp ce vorbeam, mi-am lasat privirea la randul meu in jos. Am auzit-o pe Bella icnind, dar am reusit sa-mi mentin pozitia chiar si dupa ce respiratia si inima i-o luara razna intr-un ritm nebun.

- Deci leul s-a indragostit de miel... am murmurat ganditor, determinat s-o fac sa inteleaga. Capul Bellei se ridica brusc, si ochii i se infipsera in ai mei, uimiti, in timp ce realiza si lega probabil toate intamplarile de pana cand venisem in Forks. O uimire imensa ii acapara trasaturile, in timp ce incercam sa-i transmit prin privirea mea, print toata fiinta mea, cat de mult tin la ea. Trecura cateva minute bune, iar inima si respiratia Bellei incepeau sa incetineasca la ritmul normal. Parea ca in sfarsit primise mesajul disperat pe care incercam sa il comunic, pe care o imploram sa-l inteleaga. - Ce miel prost, declara ea in sfarsit, cu un rosu de trandafir in obraji, usor enervata. Dar brusc, expresia fetei i se schimba intr-una de necitit. Mi-am dat seama ca incerca sa ascunda ceva, si am scrutat-o mai atent. - Ce miel nebun si masochist, am raspuns amuzat in treacat. Zambi cu un sfert de gura, si isi ridica privirea, intalnind-o pe a mea. Miam fixat ochii in ai ei, incercand sa descifez macar unul din secretele inchise acolo. Inca mai era uimire, soc, dar pe langa, era un fel de... satisfactie? - Nu este corect ceea ce faci, spuse ea deodata privind in alta parte. - Ce? am intrebat uimit. - Sa ametesti oamenii asa. Nu este prima data, raspunse ea critica. - Eu ametesc oamenii? am intrebat amuzat de termen. - Oh, nu te prefa ca nu ai observat. Toate fetele din liceu sunt moarte dupa tine, se stramba ea. Nu ca nu era adevarat, fanteziile Jessicai erau doar un exemplu. Dar eu eram preocupat de altceva. Bataia rapida a inimii ei cand zambeam, ochii care isi pierdeau concentrarea... Mi-am spus cu voce tare curiozitatea din impuls, si acum ca o facusem era prea tarziu sa imi retrag cuvintele. - Pe tine te ametesc? Dar inainte sa apuc sa regret adanc ce am spus, ea a raspuns automat: - Frecvent. Si obrajii i se colorara din nou intr-un roz pal. Un val de speranta mai mare decat imi permiteam de obicei ma ineca total, si pentru un moment, am crezut ca este posibil ca ea... Nu. Nu se poate. A fost doar o clipa inselatoare. Chestia cu ametitul mergea si la ea ca la alti oameni, ceva ciudat, daca ne luam dupa teoria in care Bella este opusul uman al adolescentilor. Nu este nimic special in asta, am incercat sa ma conving, dar esuand. Poate... M-am incruntat.

- Cred ca tu esti cel care are probleme cu intelesul acum, rase ea tensionata. Nu, nu se poate... Te rog, sa nu fie asta! Este doar spre nefericirea ei, pentru ca va trebui s-o transform, sau s-o omor, si nu VREAU deloc niciuna dintre variante. Nu vreau sa-i fur sufletul, nu pot sa fac asa ceva. Nu am sa o condamn la o eternitate regret, am gandit cu dintii inclestati. O neliniste rau prevestitoare ma trase sub ea, concentrandu-se intr-un punct din mintea, un gand, o bataie de aripi. Si chiar daca va fi transformata, eu voi fi pedepsit pentru tinerea in secret a unor elemente de baza in misiune. Nu voi avea o sansa. Exista vreo sansa, pentru leul care isi construia singur obstacolele? Dar partea egoista si care o dorea doar pe ea, pentru totdeauna, urla: Te rog sa fie adevarat! Si intotdeauna egoismul castiga cand este vorba de mine, asta se stie. - Haide, ma tachina ea. Sunt un miel cu adevarat, foarte, foarte prost. Ce alta explicatie ar fi ca sta in fata mea, acum? Curiozitate? Hmm, nu prea cred. Pentru a doua oara dupa aproape un secol am ramas fara cuvinte. - Si de asemenea, foarte, foarte... indragostit... de hmm, leu, spuse ea atat de incet, impiedicandu-se in cuvinte, incat numai cu auzul unui vampir ai fi putut recepta sunetele. La cuvantul acela de care si mie imi era frica, se inrosi. In timp ce o priveam, uimire, bucurie, speranta, fericire ma strabateau cu repeziciunea fulgerului. Bella se simte atrasa de mine! Aceste cuvinte imi ardeau inima cu raze de lumina, si lacrimi de sange, oricat de dramatica este comparatia. Nu pot folosi termenul utilizat de ea, deoarece a exagerat. O inima umana ca a ei nu poate suporta o iubire atat de mare cat este dragostea mea fata de Bella. Fericire si durere se amestecau in mine, agonia care ma ardea in acel moment neputand fi descrisa in cuvinte. Noaptea si ziua se luptau din nou. Negrul voia sa cotropeasca albul, monstrul voia sa stapaneasca omul. Dar acum, nu mai era acelasi monstru. Monstrul era partea din mine care o voia in toate modurile posibile, pentru propria fericire,cel care exploda de fericire la marturisirea ei. Dar, undeva in adancurile mele, Edward cel bun striga din rarunchi cat de periculos este pentru ea, si am simtit o duere imensa palpitandu-mi in piept.Toate piedicile din calea noastra incepura sa-mi urle in cap. Imi venea sa distrug totul din jurul meu, amintindu-mi ce sunt, ce misiune am, ce va trebui sa fac...

- Nu! am marait. Bella ingheta in soc, trasaturile ei fine intepenite. - Nu, Bella... Nu se poate! Sunt periculos, trebuie sa stai departe de mine, intelege asta! am implorat-o ridicandu-ma de pe canapea, ignorand misiunea pe care daca as fi respectat-o, i-as fi spus exact inversul. - Este prea tarziu, raspunse Bella cu o expresie de gheata. Cuvintele acelea imi rasunara in cap cu milioane de ecouri, fiecare un cutit in inima care nu exista decat pentru ea. - Prea tarziu? Prea tarziu? am marait din nou apropiindu-ma de ea, lasand furia sa iasa. Bella intepeni, si ochii ii devenira duri, ca pietrele de ametist in timp ce intorcea capul. Dupa cateva clipe lungi cat niste secole, isi intoarse ochii spre mine, in care am vazut sclipind lacrimi. Oh, nu, ce am facut? - Da, murmura ea pe o voce tremuranda. Presupun ca asta anuleaza tot ce s-a spus astazi, nu? Ingrozit de ceea ce facusem, am privit-o disperat, cerandu-mi scuze. - Nu! Bella... - Am inteles, Edward. Am inteles tot, spuse ea din nou, acum furioasa si se ridica de pe pat, mergand furioasa spre usa. Am aparut intr-o fractiune de secunda in fata ei. - Iarta-ma Bella, si lasa-ma sa-ti explic, am incercat disperat s-o conving, apucand-o de incheieturile mainilor. Atingerea calda ma arse cu acelasi fior electrizant ca inainte. Bella tremura, retragandu-se cu cateva clipe mai tarziu decat s-ar fi presupus in cazul unei fete suparate. - Da-te din drum, spuse ea concentrata. Plec acasa! - Dar, nu intelegi, numai asculta... - La revedere, Edward! tipa ea incapatanata, lacrimile curgandu-i de-a binelea pe obraji. Inainte sa pot reactiona, se strecura prin spatele meu si alerga pe scari. Imi lua vreo 10 secunde secunde sa ies din starea de soc in care ma aruncase reactia ei violenta. Am zbughit-o dupa ea, blestemandu-mi autocontrolul din toti rarunchii. Nu ca nu ma blestemam si nu ma afuriseam pe mine insumi, pe Carlisle si Esme, pe Volturi, pe soarta, si iar pe mine. - Nu, te rog... am prins-o de brat exact inainte sa se inchida usa de la intrare.

Exasperat, innebunit, am cautat rapid ceva care s-o distraga, sau s-o convinga. Atunci, mi-am amintit brusc de ce spusese astazi. O ameteam. Marturisirea care ma facuse sa traiesc o fericire de neinchipuit. Mi-am fixat privirea in ochii ei adanci, cu o expresie rugatoare. - Te rog, lasa-ma sa-ti explic, am murmurat pe vocea moale si intensa pe care o foloseam cand nu voiam sa sperii oamenii. Reactia ei nu ma dezamagi, la inceput. Ochii i se marira, si inima ii sari o bataie, pe cand expresia fetei isi pierdea duritatea. Insa doar pentru cateva secunde. - Imi-imi pare rau, Edward, dar eu nu mai am ce face aici. Spune-le lui Rosalie si Alice ca am plecat, sopti ea intr-un sfarsit, alte boabe de lacrimi curgandu-i pe obraji. Multumesc. Si atunci, profita de momentul meu de durere uimita si se smulse din stransoare, ca apoi sa dispara pe strada spre camioneta ei veche de un secol. Un minut mai tarziu, motorul antic hurui si masina se misca incet pe strada albastrita de umbrele inserarii. Incepu sa ploua. Dar eu, inghetat, nu am intrat in casa. Ca lacrimile Bellei, picaturile de ploaie mi prelingeau pe fata, si mi-am simtit parul ud imbibat total de apa, la fel ca hainele de altfel. Inconjurat de zgomotul ploii, de sunetul picaturilor spargandu-se de beton in mii de alte picaturi de apa, am dat drumul la toate injuraturile, blestemele, afuriseniile pe care le tineam inauntru. Ce facusem? Lucrurile mergeau aproape perfect, si eu ce facusem? Ma apucasem sa tip la ea si sa ii poruncesc sa stea departe de mine. Dar nu. Nu voiam asta. Nu voiam asta absolut deloc. Reactia suparata a Bellei dovedea ca era mai mult decat atractie, ca intr-adevar ii subestimam sentimentele. Si in loc sa-mi para rau ca Bella are sentimente fata de un monstru, in loc sa regret ca nu am oprit totul inainte sa se intample, eram in al noualea cer. Bella avea sentimente fata de mine. Un alt val de fericire ma trase sub el, si pentru o clipa lumea era numai a mea. Stiu, ignor adevaratul cuvant, ca un las ce sunt. Pur si simplu, ma cutremur cand ma gandesc la iubire. La sentimentul acesta periculos de dulce, care m-a adus pe culmile unor complicatii mortale. Dar brusc, fericirea se duse dracului cand mi-am amintit ce se intamplase dupa. Imagini cu Bella incepura sa mi se deruleze in minte... O ranisem. O facusem sa planga.

Cred ca mi-am gasit sensul de a exista, intr-un tarziu. Este de a provoca durere si nefericire celor ce sunt cu mine, iar Bella nu este prima. Jasper, Jane si Emmet pe care ii trag dupa mine in porcaria asta sunt si ei niste victime nefericite ale egoismului meu. Dar nu numai a egoismului meu, si si al egoismului lui Aro. Nu aveam voie sa plecam cand eram in misiune, orice s-ar fi intamplat. Si sincer, nu prea vad sensul acestei reguli. Dar acum, ce mai conta Aro, Volturii sau regulile? Avusesem in sfarsit o discutie cu garda jos, cu Bella, si ca de obicei, am stricat totul. Nu am reusit sa-mi controlez gura asta mare si afurisita, si am distrus totul. Dar cel mai tare ma dureau lacrimile ei. Lacrimi pe care eu nu am sa pot niciodata sa le vars, dar care ploaia acum le inlocuieste. Lacrimile Bellei care parca curgeau in inima mea ca plumbul incins, si mi-o ardeau. Dar avusesem reactia aceea tot pentru ea, tot pentru ca ii vreau binele. Eu nu-i pot da decat durere si nefericire, nu pot sa-i daruiesc o viata umana si fericita, nu-i pot da copii. Nu-i pot da nimic. Mi-am inclestat pumnii. Pur si simplu, totul este impotriva noastra. Repet, ea este om, eu sunt vampir. Vanator si prada. Cum am mai spus, leu si miel. Mai sunt si un Volturi in misiune, iar ea este tinta. Iar daca Bella va fi transformata, tot nu voi putea fi fericit deoarece voi fi ars de colegii mei cand Aro ma va atinge. Vanatoare ilegala, necomunicarea elementelor cheie, alterarea misiunii... sunt destule. Si chiar daca nu as fi ars, chiar daca printr-o minune Alec ar accepta sa-mi stearga aceste lucruri din minte, tot nu am putea fi fericiti. Sunt sigur ca Bella ma va uri si imi va reprosa faptul ca ajunsese un monstru din cauza mea. Mai este nevoie sa mai enumar si alte obstacole?! Da, este nevoie. Trebuie pus in calcul si faptul ca Bella este suparata pe mine din nou, ranita din cauza mea, mi-am amintit cu un nou val de durere. Sunt un monstru in toate privintele. Un adevarat leu nebun, prost, jalnic si masochist. Din pacate, foarte masochist. Nu stiu cum dreg si fac de totul este impotriva mea, imi provoc singur durere. Imi tai craca de sub picioare, cum se spune. De data asta, Bella parea chiar ranita si... oare voi reusi s-o impac? Voi reusi sa o fac sa inteleaga faptul ca si acea reactie nepotrivita a fost tot din cauza ca o iubesc? Ca o iubesc ca un disperat. Ca o iubesc fara speranta. Incep sa sun ca o telenovela tampita. Sunt un foarte mare idiot.

Si acum, daca stau sa ma gandesc bine, nu ma pot compara nici macar cu un leu. Leii sunt frumosi, curajosi si puternici. O totala antiteza a ce sunt eu, exceptand frumusetea care nu o am decat din cauza a ceea ce sunt. Mi-am privit mainile pe care siroia apa, urandu-le puterea si albetea inumana. In acea clipa as fi dat orice sa fiu om, s-o pot tine in brate fara sami doresc sangele ei, sa-i pot da o viata fericita pe care un inger ca Bella o merita. - Edward? Ce naiba faci aici, in ploaie? se auzi vocea mirata a lui Alice, dupa ce se deschisese usa. Fusesem atat de concetrat in cat nu mai auzisem nimic. Nici macar nu-i auzisem vorbind, sau gandind. - Doamne, esti ud leoarca! Treci in casa, acum! spuse si Rosalie privindu-ma socata. - Bella mi-a spus sa va transmit ca a plecat acasa, am murmurat supunandu-ma poruncii. Hmm, de ce nu ne-a asteptat? Am impresia ca are legatura cu Edward. Este cam ciudat ca a ramas asa in ploaie. Poate s-a intamplat ceva... reflecta Rosalie. Cu siguranta s-a intamplat ceva. Nu mergem acasa, ci trecem pe la Bella mai intai. Trebuie sa vorbesc cu ea, gandi Alice. - Bine... Pa, Jasper! spuse ea, aruncandu-i o privire plina de dragoste lui Jasper. El ii raspunse in aceeasi maniera, si Jane pufni imperceptibil. Se pare ca am pierdut multe evenimente in seara asta, dupa gandurile incantate ale lui Jasper si Emmet si cele incoerente ale lui Jane. Doamne, ea stie! Toate stiu! Carlisle si Esme le-au spus, dar totusi nu au fugit! Rosalie ma iubeste, si eu o iubesc pe ea... Ce incurcatura, ce naiba facem mai departe? Dar nu-mi pasa daca sunt ars sau altceva, eu nu am sa o omor pe Rosalie, tremur la acest gand oribil. Nu conteaza nimic, decat faptul ca Rosalie ma iubeste, desi nu este posibil s-o faca la fel ca mine... gandea un Emmet extatic. Alice stia, dar nu m-a evitat. Carlisle si Esme le-au spus, nu-mi vine sa cred... Partenerii Cullen au probeleme serioase, dupa ce Aro ne va spune sa le spunem Cullenilor sa le transforme, sau... de omorat nici nu ma gandesc. Voi lupta pentru ea pana la capat. O iubesc si nu o voi lasa sa moara, iar acum cand si ea ma iubeste, nici nu se pune problema! gandea Jasper, ingrijorandu-se cam pe aceleasi motive ca mine. Sunt dementi! Toti trei au innebunit! Indragostiti de tintele misiunii, ce noroc nemaiauzit! Si ele stiu, STIU! Edward a mintit, gandea Jane furioasa, de-abea controlandu-se

Se preconizeaza probleme serioase dupa ce pleaca Alice si Rosalie. - Pa, Jane! - Noapte buna, Rosalie, Alice... - La revedere, Alice... - Pa, Rose! Ne vedem maine! - Pa, Edward! Am raspuns cu 30 de secunde intarziere. Toate privirile ma fixara suspicioase. - La revedere, am spus si am dat cativa pasi inapoi, apa picurand din hainele mele. Dupa alte cateva strangeri si priviri afectuase, usa se inchise. Desi eram intr-o stare de zombie, m-am infiorat la cele ce urmau, dar decizia era deja luata. Scopul meu de a exista era definitiv. Cateva secunde de liniste trecura, dar Jane se lasa pe canapea si exploda: - Voi sunteti dati dracului de nebuni! Toti trei ne-am holbat la ea in liniste, intunecati. - Ele stiu! Stiu! Toate trei au marturisit asta, in aceasta casa, si voi ati raspuns cu „te iubesc”-uri patetice! Cum naiba ati reusit sa va indragostiti de niste oameni! Nu exista alte femei pe planeta asta, dar in numele lui Dumnezeu, in afara de tinte!? - Jane... murmura Jasper. crispat. - Taci! Nu vreau sa aud nimic! Ele stiu, deci trebuie sa sunam la Aro, acum. Unde mi-e Siemensul? Jasper si Emmet sarira hotarati de la locurile lor, apucand-o cu putere de maini, dar se prabusira imediat la pamant, chircindu-se de durere. Jane zambi si isi muta privirea spre mine, pregatindu-se de un atac, dar ramase surprinsa. Eu nu miscasem niciun centimetru, si ma uitam posomorat in pamant, ca atunci cand Jane voise sa suna sa-i spuna lui Aro de chestia cu cantareata mea. Dar acum era ceva mult mai important decat un anunt. Nu-mi pasă daca urmeaza sa mor, pentru ca asta va fi cu siguranta. Voi muri impacat stiind ca am salvat-o pe Bella de o soarta ingrozitoare. Jane scoase telefonul din buzunar. Aro, zambitor, se ridica de pe tron... Deschise clapita, aruncandu-mi o privire intrebatoare. Jasper si Emmet incercara sa se ridice, dar se prabusira la loc cu cateva gemete innabusite, dupa o privire cruda din partea lui Jane. Imaginile continuara, si nu am reactionat decat cu o privire lipsita de viata. ...si imi facea semn sa ma apropii de micul grup de 3 vampiri din fata lui. Eu ma apropiam cu ochii reci si nepasatori...

Jane cauta numarul in agenda, in timp ce Jasper si Emmet inca se zbateau s-o opreasca. ... si il tineam strans impreuna cu Felix si Demetri pe vampirul vagabond care se zbatea ingrozit. Jane duse telefonul la ureche. Aro se apropia si ii rupea capul... Asta urma sa mi se intample, mie si lui Jasper si Emmet. Si desi am simiti disperare, durere, impotrivire la gandul ca nu o voi vedea din nou, ca nu voi avea deloc sansa sa o impac, nu m-am miscat. Poate este mai bine asa, cu mine mort. Aro cand va afla ca am mintit, si ca Jasper si Emmet au atacat-o pe Jane, ii va porunci lui Jane sa ii oblige cu puterea ei sa vina in Italia unde vor muri, dupa ce Jane o va omori sau transforma pe Bella peste cenusa arzanda a trupului meu. Nu exista alta alternativa. - Nu! Jane, stai, o rugara Emmet si Jasper care nu mai incercau sa o opreasca cu forta. Dar nu rugamintile lor o oprira sa apese butonul verde, ci reactia mea, ca si data trecuta. Ce naiba, el urmeaza sa moara si nu are nici cea mai mica problema! Serios acum, Edward este cel mai nebun dintre toti. Jane lasa telefonul in jos, si ma fixa curioasa. - Edward, ce-i cu tine? De ce nu incerci sa ma opresti? intreba ea direct, fara menajamente. - Nu ar avea rost, si nu din cauza puterii tale, am murmurat. Jane se incrunta. Cred ca este din cauza Bellei... gandi ea sigura, cu mandria putin ranita din cauza afirmatiei mele. Ce bine, a reusit sa o distraga. Felicitari, Edward, e un plan bun, continua, gandi Jasper, felicitandu-ma pentru ceva ce nici nu facusem. - Am ascultat discutia ta cu Bella cu mai mult atentie decat a lui Jasper si Emmet, din cauza ca tu poti citi gandurile, si cum ale Bellei nu le auzi, urma sa fie o discutie de la egal la egal, ceea ce presupun ca este prima data pentru tine, spuse Jane incet, sprijinindu-si ganditoare capul intr-o mana. A fost frumos, sincer, imi place de Bella, dar a avut dreptate sa se supere la mica ta mare iesire. Ai fost singurul care a reactionat cum trebuie, totusi, cu adevarat este foarte periculos pentru ea sa fie indragostita, si iubita, de un vampir a carui este cantareata. Si un Volturi, as adauga. Mai ales ca ai mintit in legatura ce stiu tintele azi dimineata. Chiar imi pare rau, dar trebuie sa ne anuntam stapanii, daca nu vrem sa murim. Eu sunt gata sa trec

cu vederea aceste iesiri, ca atacul si minciunile, daca promiteti ca veti asculta ce va spune Aro dupa ce il sun, termina ea cu o conditie imposibila. - Dar daca spune sa le omoram? intreba Emmet speriat, scuturandu-si hainele prafuite dupa tranta care o luase. - Aproape imposibil. Am mai avut cazuri de astea, iar cam toti oamenii care stiau au fost transformati, zambi Jane. Veti putea sa fiti cu ele dupa. Desi vor fi nou-nascuti, OMG, se gandi ea. - Presupun ca este in regula, atunci... murmura Jasper, asezandu-se pe canapea inapoi. - Bine, cum vrei tu, ofta si Emmet. Dar eu nu am spus nimic. Decizia fusese demult luata, din momentul in care imi dadusem seama ca o iubesc. Toate privirile se fixara pe mine, asteptand. - Nu pot promite asa ceva, Jane, am inceput pe un ton intunecat. Tu nu il cunosti pe Aro cum il cunosc eu, si chiar daca ne-ar porunci sa le transformam, nu o voi face. Oricum, nu am mintit azi dimineata, ci dupa, cand au venit au aflat. Reactia de soc a tuturor nu ma dezamagi. - Ce? Esti nebun? Vei fi ucis, pentru neascultarea ordinelor! exclama Emmet privindu-ma ciudat. - Stiu, am soptit luandu-mi capul in maini. Dar nu-mi pasa. Nici nu stii cum ma tortureaza toate aceste lucruri, Jane. Totul, dar totul este impotriva mea. Ea este prada, eu sunt vanatorul. Ea este tinta, eu sunt un Volturi. Nu exista sansa. Ma priveau toti ca pe un ciudat, cel mai avansat ciudat din specia celor deja ciudati. Am mai spus ca sunt o gramada de lucruri ce ma denota ca o ciudatenie, dar sa fie confirmat asa, pe fata... - Dar o poti trans... - Nu! Nu intelegi? Crezi ca acestea s-ar mai intampla daca as vrea s-o fac? Am mai purta aceasta discutie? Desigur ca nu, am marait in surdina. Dar ce alegere am? Vreau sa fiu cu ea, dar nu-i pot distruge sufletul. Am sa incerc sa va opresc sa o transformati, si am sa reusesc sa o feresc de voi, nu o veti gasi. Nu-mi pasa daca dupa voi muri. O iubesc prea mult, prea mult ca s-o las sa imparta aceeasi ingrozitoare soarta ca mine. Ea nu va fi niciodata un monstru! m-am infierbantat spre sfarsit. Emmet, si Jasper se crispara la cuvantul monstru. Ei nu erau de acord cu mine din acest punct de vedere, si credeau ca exagerez. Ei nu aveau nicio

problema cu transformarea lui Rosalie si Alice, nu aveau nici o problema in legatura cu faptul ca ele isi vor pierde sufletele si sansa de a trai o viata fericita si umana, pe care sunt sigur ca si-o doresc. Iar Jane...Jane era emotionata fara sa vrea. Contrar obiceiurilor ei, nu se suparase cand spusesem ca voi reusi sa o ascund pe Bella, stiind ca puteam, avand avantajul citirii gandurilor. Saracul Edward... Cu adevarat o iubeste foarte mult. Dar, dar, trebuie sa-l anunt pe Aro! A trecut o luna, si nu mai avem mult! gandea Jane pusa intro dilema. Gandurile ei surprinzator de miloase ma trezira din starea de zombie in care ma aruncasera intamplarile acestei zile nefericite si fericite in acelasi timp, si i-am aruncat o privire uimita. Voi trece prin Dodge la intoarcerea in Italia si il voi pune pe Alec sa-mi stearga amintirea asta, in care nu am sunat la timp, concluziona ea. Ok, recunosc ca Jane nu este asa cum dadea impresia ca este. In adancurile ei, inca pastreaza bunatatea caracteristica umanitatii. Si a femininului de altfel. - Baieti, va mai dau timp de ragaz o saptamana sa va mai reglati conturile cu ele, sa le explicati. Pentru tine, Edward, este un timp in care este nevoie sa decizi ce vrei: pe Bella pentru totdeauna sau moartea? spuse Jane intr-un sfarsit, accentuand ultimele cuvinte. - Uraa! facu Emmet, luand-o intr-o imbratisare de urs. - Multumim, Jane, o imbratisa si Jasper. - Imi pare rau pentru mai devreme, a fost necesar, isi ceru scuze ea, cu un zambet micut, care isi cerea scuze. - Nu-i nimic, rase Emmet. Mama dar ce durea, totusi... Edward, noroc de tine. Mila si calmul, compatimirea si intelegerea pe care i le-am trimis s-au mulat perfect pe spusele tale. Uite ce se cheama munca de echipa! Desi jumatate din treaba a facut-o ea. Era ciudat de emotionata, si vorbim de Jane! Eu doar am ajutat-o putin, zambi Jasper mental. Deci si Jasper a contribuit la operatiune „induplecarea lui Jane”. I-am zambit si eu, desi chiar nu eram in starea caracteristica acestei actiuni. O saptamana! O saptamana in care voi putea sa vorbesc cu Bella, s-o imbunez, si... si s-o intreb daca vrea sa fie vampir. Dar nu vreau eu! m-am infuriat. Va fi o saptamana foarte grea, plina de contraziceri si discutii cu mine insumi. Si stiu ce partener complicat si incapatanat sunt...

Desi sunt destul de sigur de cine va castiga. O voiam pe Bella langa mine, iubindu-ma si iubind-o pentru totdeauna mai mult decat imi doream sa traiesc. Voi face totul ca sa ii explic, s-o impac. - Um, Edward... cred ca este timpul sa-ti schimbi hainele astea ude, chicoti Jane. Ca trezit dintr-un vis, m-am uitat la hainele mele. Tricoul statea lipit de mine, rece ca gheata si o mica balta se formase la picioarele mele. - Scuze, am murmurat, si am urcat scarile spre camera mea. Am pus pe mine un set nou de haine uscate, desi corpul meu nu avea probleme cu temperatura rece a materialului. Pielea mea se ajustase temperaturii reci, si mi-am privit cu ura faptura alba si neomeneasca. Dupa ce m-am schimbat, m-am asezat la pian si am scris pe o foaie cantecul Bellei, pe care am decis sa-l numesc Chocolate. Era culoarea ochilor ei, iar cum cantecul era dulce ca ei, titlul mi se parea potrivit. In timp ce ma adanceam in bogatia notelor, mi-am amintit gandurile lui Alice, care spuneau ca se va duce pe la Bella. Un nou cantec familiar rasuna in camera, cel pe tema nerabdarii. Dar, desigur, nu am rezistat chemarii de sirena si am disparut pe geam in verdele de smarald al padurii. Cu fiecare centimetru care disparea sub picioarele mele, ma simteam mai bine. Am sa o vad, am sa aflu lucruri noi, am sa-i aflu gandurile. Dar durerea, regretul imens inca erau acolo, cele doua parti din mine luptandu-se navalnic ca de obicei. Sunt patetic, m-am gandit oftand in timp ce ma urcam intr-un copac si prindeam gandurile lui Alice... - Bella, vorbeste cu noi, ce s-a intamplat? Expresia ciudata a Bellei, absenta, dar de asemenea in contrast cu ochii rosii de lacrimi, imi rascoli rana cu o alta durere de nesuportat. Dar macar nu pierdusem partea cea mai buna... Bella inspira, iar eu am ciulit urechile. Andru: Stiu ca v-am lasat in suspans, dar oricum acest capitol se lungea prea mult daca continuam. Am test la Algebra Miercurea asta, asa ca next chapter va veni mai tarzior. De asemenea, as vrea sa va dau urmatorul link, care cred ca este exact cantecul pe tema nerabdarii pe care il canta Edward: http://www.youtube.com/watch?v=F13fv_tDgeY&feature=related . De asemenea,nu cred ca am facut o crima punand alt titlu pentru cantecul Bellei. Edward nu poate ramane acelasi ca in carte, deoarece fiecare scriitor isi lasa amprenta asupra personajului...

Consider ca aceste meoldii s-ar potrivi foarte bine drept cantecul Bellei: http://www.youtube.com/watch?v=vY4gjubrfTo&feature=related http://www.youtube.com/watch?v=8B8OivYsAoc&feature=related Si scuzati-mi balbaiala despre cantece, sper ca nu v-am plictisit. Adooor pianul, si am vrut sa va impartasesc cateva cantece din preferatele mele. Va rog sa intrati si sa-mi spuneti ce credeti despre cantece, si desigur despre capitol. Idem ca inainte, COMENTATIII!