Imposibil Capitolul 6 - Andru

Imposibil Fanfic by Andru Capitolul 6 – Verde Oups, Carlisle si Esme Cullen sunt la usa noastra! Oare banuiesc ca suntem Volturi in misiune? De ce au venit? Jane zambea amabila, dar pe dinauntru, era panicata. Deci ei sunt nesocotitii care le-au adoptat pe Rosalie si Alice. Nu ca nu ar avea dreptate, ele sunt foarte dragute, medita Emmet. Ei transmit sentimente ciudate... gandea Jasper contrariat. O usoara frica, recunostinta, uimire. Ce cauta tot clanul asta aici? Nu i-am mai vazut inainte, desi imi sunt familiari... gandea cel numit Carlisle, banuitor. Deci, cred ca roscatul este salvatorul Bellei, dupa cum l-a descris Alice. Este un motiv pentru care il simpatizez mai tare, pare ciudat de trist, saracul baiat, gandea duioasa Esme Cullen. - Desigur, intrati, zambi Jasper, deschizand usa larg. Mecanic, am inchis usa in urma lor. Cu un gest larg, Jane le arata canapeaua pe care cei doi vizitatori se asezara incet. M-am sprijinit de perete, cu mintea golita. Din fericire, Carlisle si Esme Cullen nu au trecut pe la Volturii in ultimii 90-80 de ani. Ne-ar fi recunoscut, si si-ar fi dat seama de scopul nostru in Forks. Aro contase pe faptul ca ei nu ne cunosteau, cand ne trimisese. Iar acum inteleg si de ce partenerii Cullen nu ne-au vizitat in Italia. Cu adoptiile pe care le facusera si probabil, alte fapte, nu le-ar fi convenit ca Aro sa le afle toate gandurile prin contact fizic. Dar, dintr-un motiv prostesc, nu puteam sa-mai iau privirea de pe chipul lui Carlisle Cullen. Stralucirea de miere a ochilor, umbrita de parul blond, imi era ciudat de familiara. - Deci, am auzit ca v-ati mutat aici acum vreo saptamana? intreba Carlisle ridicand o spranceana.

Tanarul asta imi este ciudat de familiar, il cunosc. Sunt sigur ca este... nu, nu se poate... De ce a trebuit sa ma intalnesc cu el acum? Oricum, Edward nu pare sa ma recunoasca, totusi. Prin chinurile transformarii, memoriile umane palesc. Daca m-ar recunoaste, chiar nu stiu... Carlisle se panica, in timp ce ma scruta la fel de patrunzator cum il priveam si eu. Atunci, ma izbi. Era el. Ma rugasem pentru acest moment aproape un secol, iar in sfarsit, salvatorul meu, vampirul care ma transformase, era in fata mea. Mii de cuvinte imi navalira pe buze, dar nu am spus nimic. Gandurile imi devenira incoerente, in timp ce ma intrebam daca exista un blestem mai mare asupra unei persoane, cum este al meu. Voiam sa tip la el de ce nu m-a intrebat pe mine inainte da a o face. Voiam sa racnesc spre cer de ce salvatorul meu era tatal adoptiv al tintelor misiunii noastre. Blestemam acel destin care hotarase ca totul sa fie impotriva mea. Tulburat, mi-am inclestat mainile in incercarea de a ma controla. - Da, dar am avut cateva probleme, de aceea nu ne-am putut prezenta, spuse Emmet distragandu-ma. - Dar presupun ca intamplarea ne-a servit din plin, zambi Jasper. - O intamplarea foarte neobisnuita, as putea spune, zambi Esme. Care din voi este Edward? Jasper, Emmet si Jane isi fixara privirile pe mine. - Eu sunt Edward, Edward Masen. Iar ei sunt Jane, Jasper si Emmet Masen, am murmurat. Si-a infiintat un clan, se pare... Ma bucur pentru el. Mama lui s-ar bucura sal stie fericit, gandi Carlisle mai calm. Am tresarit din nou. Ce legatura avea mama mea cu toata afacerea asta? Privirea imi aluneca din nou spre el, si stiam ca imi vadea toata tulburarea. - Deci sunteti un clan, zise Esme. Jane dadu din cap, fara sa raspunda. - Atunci, trebuie sa iti multumim, Edward, pentru ca ai salvat-o pe Bella Swan. Este ca o fiica pentru noi, si ne-ar fi distrus daca ea ar fi murit, continua ea recunoscatoare. - A fost placerea mea, am spus dupa ca Emmet imi trase un ghiont. Spusesem adevarul, macar. Un lucru bun pe care il facusem pentru ea, un lucru pentru care ma simt bine ca fac umbra acestui pamant. Parea o

raza de soare in bezna noptii mele, stiind ca Bella era in viata acum datorita mie. Fu liniste pentru o clipa, fiecare adancit in gandurile sale. Inca nu imi vine sa cred ca Carlisle este cel care m-a transformat. Sau, mai bine zis, nu-mi venea sa cred incredibila coincidenta care il facea pe el tatal adoptiv al tintelor noastre. M-am scuturat la varianta in care Aro ne porunceste sa-i imobilizam pe partenerii Cullen pentru incalcarea unor legi tacite, si de a-i distruge. Cum as putea eu sa-mi omor propriul creator? Stai asa, acela este Emmet McCarty! Iar el nu este Jasper Whitlock? gandi Carlisle, atragandu-mi atentia. Ne cunoaste pe toti? I-am aruncat o privire uimita. Ce coincidenta extraordinara! Emmet, cel pe care l-am gasit in padure, si Jasper, pe care am incercat sa-l ajut acum cateva decenii. Nu se poate... Uimit, am realizat cata atentie acordasem gandurilor lui, neglijandu-le pe cele ale colegilor mei. Usor enervat, mi-am indreptat atentia spre Jasper. Este el! Nu-mi vine sa cred. Vegetarianul care m-a ajutat atat de mult prin sfaturile lui, si care nu a vrut sa-si spuna numele... Se pare ca l-a recunoscut din prima clipa. Vampirii nu uita nimic, avand o memorie imbatabila. O blestemata memorie imbatabila, daca imi este permis sa adaug. Mi-este ciudat de familiar, Carlise asta, gandea Emmet. Stiam eu ca salvarea Bellei urma sa ne aduca probleme! Sunt sigura ca au sa intrebe de ce a salvat-o, si... Jane nu avu timp sa-si termine gandul. - Sper ca nu sunt indiscret daca te intreb, Edward, dar suntem curiosi, de fapt, este un pic de neinteles fapta ta... de ce ai salvat-o pe Bella? intreba Carlisle concentrat, privind modelele serpuite ale covorului. Spune ceva, idiotule! ma apostrofa Jane mental, dupa un minut de tacere. Dar am ramas tacut. Din nou, eram intr-o dilema. Daca le voi spune ca sangele ei canta pentru mine, ei o vor dascali pe Bella sa stea departe de mine si nu cred ca ar veni bine misiunii... sau mie. Si chiar nu imi convine aceasta varianta. Daca le spun ca-mi pasa de ea, chiar nu stiu ce reactie vor avea. Probabil aceeasi reactie ca in prima varianta, sau vor fi fericiti pentru mine, ingaduindu-mi sa ma apropii de ea si probabil, mai apoi, s-o transform. Gandul de o Bella vampir durea al naibii de tare. Ea era atat de buna, de calda, nu merita o asemenea soarta. Dar, de asemenea, durea faptul ca as putea sa ma apropii de ea, desi este o obligatie tinand de misiune, dar sa

ma apropii cu adevarat, avand sentimente, insa stiind ca poate urma s-o omor sau transform, sau trebuia sa ma intorc in Italia. Era imposibil. Cate obstacole! Dar nu am apucat sa spun niciuna dintre variante. Jane, enervata, mi-o lua inainte: - Vedeti, Edward are darul de a citi minti, iar Bella este singura exceptie de la puterile lui, si ale mele, de altfel. Nu am vrut ca un om atat de interesant sa moara. Jane a innebunit? Tocmai le-a spus ca eu stiu ca el este salvatorul meu, al lui Emmet si al lui Jasper. Perfect, am pufnit mental cu o ironie amara. Ce? Edward citeste minti? Cum, stie ca, adica... Of, asta nu este de bine, gandi Carlisle panicat. Cititor de minti iar Bella o exceptie? Foarte interesant, dar le-a luat suspect de mult sa se explice. Si totusi, Edward a aflat ce am gandit pana acum? Sau chiar acum oare? Esme lua situatia dintr-o alta lumina. - Doamna Cullen, am sa va raspund la intrebari. Darul meu functioneaza permanent, si pe orice persoana, pana acum, de altfel. Pot auzi ce va trece prin cap in acest moment, doar atat. Si de asemenea, nu este ceva ce pot opri. Devine enervant uneori, credeti-ma, am raspuns la intrebarile ei nerostite, vrand sa trec peste partea cu explicatul. - Oh, nu-mi spune Doamna Cullen, suna atat de demodat. Spune-mi Esme, zambi ea dupa ce momentul de tacere socata trecu. - Si puterile tale, Jane? Ea zambi vicleana, trecandu-si mana prin parul blond. - Eu pot da iluzia de durere, pot „trimite” durere cuiva, dar desigur este doar o iluzie a mintii, iar Jasper poate simti si manipula emotiile din jurul sau. Este un clan talentat, ma mir ca Volturii nu-i au, se mira Carlisle. Mai ales puterea lui Jane, care este... incredibila. Era frustrant sa recunosc cat de adevarate ii erau supozitiile. Ma faceau sa ma simt ca un obiect, adunat de Aro pentru colectia lui. Ceea ce sunt de fapt, un robot cu alta vointa. Sau... asta ar trebui sa fiu. - Oh, si Emmet? Subsemnatul se stramba. - El nu are o abilitate mentala. El are o putere fizica aproape egala cu cea a unui nou-nascut, explica Jane.

Se pare ca luase un rol de ghid astazi. - Este foarte interesant, Emmet, il consola Esme ingrijorata de mutra lui trista. Nu trebuie sa te simti complexat. Am zambit toti. Mda, Emmet si complexat - baba si mitraliera. - Nu ne-am mai vazut de mult, Carlisle, spuse brusc Jasper. Atmosfera vesela care se formase numai acum cateva minute disparu. O tacere grea se asternu in camera, pe cand Jane il privea intrebatoare pe Jasper. Ea nu stia nimic. Nu eram suparat pe Jasper, oricum. Pana la urma trebuia sa dam cartile pe fata, iar el ma scutise de o sarcina destul de grea. - Intr-adevar, murmura el. - Cred ca trebuie sa-mi salut salvatorul, sau creatorul, cum ii spune, am facut eu, cu un curaj de zile mari. - Idem Edward, rase Emmet. Esme ne privi uluita, ca apoi sa-l intrebe pe Carlisle, care avea un aer posomorat, ingrijorat, la fel ca gandurile lui. - Te cunosc? - Intr-un fel, spuse el incet. Eu i-am creat pe Emmet si Edward, si am incercat sa-l ajut pe Jasper sa treaca printr-o perioada grea din viata lui. Uimiti de faptul ca o recunoscuse atat de repede, l-am fixat toti din priviri. Jane era nemultumita ca nu stiuse asta pana acum. Mi-am dat imperceptibil ochii peste cap. Trebuie neaparat ca Jane sa stie absolut totul despre viata noastra privata. - Stiu ca probabil unii au sentimente mai... neprietenoase fata de mine, cum as avea si eu daca as fi fost in situatia voastra, deoarece v-am parasit fara sa iau responsabilitatile faptelor mele. Poate am sa explic intr-o zi, dar nu acum, spuse Carlisle incet. Nu a fost frumos din partea lui, ma mir ca a facut asa ceva, se mira Esme. - Ai dreptate, am sasait nervos. Dar nu numai din motivul pe care lai spus deja sunt suparat. Ma intreb doar, de ce nu m-a intrebat nimeni daca vreau sa devin un monstru. - Am sa-ti explic afara, raspunse el intunecat. - Nu este nevoie, am spus sarcastic. Doar gandeste explicatia. El dadu din cap, iar Esme ma privi fascinata, pe cand Emmet mormai printre dinti la expresia ei.

Mama ta, Elizabeth Masen, era pe moarte cand tu mai aveau cateva ore de trait. Intr-un mod ciudat, m-a rugat sa te salvez, si aceastea au fost cuvintele ei: Salveaza-l. Ceea ce niciun alt doctor nu poate face pentru el, asta sa faci tu pentru Edward. Am ezitat la inceput, dar i-am onorat dorinta mamei tale. Insa prin 1918, Volturii ma banuiau de ceva ce nu comisesem si trebuise sa fug. Dupa ce s-au convins de neadevarul acuzatiei, m-au lasat in pace. Daca nu ar fi fost Caius, numai de acuzatii se tine, se stramba el la sfarsit. Amintirile lui imi umpleau mintea. Imi vedeam clar mama, pe un pat, acoperita de o panza cenusie, cu ochii verzi arzandu-i si cu parul ei roscat incalcit. Ii auzeam glasul, si in acel moment, daca as fi putut plange, sunt sigur ca lacrimile mi-ar fi umplut ochii. Aveai ochii ei fascinanti, si cu lentilele acestea de contact, arati ca ea, continua Carlisle visator. - Cred... cred ca am nevoie sa ma retrag, am murmurat si am zburat afara lasand usa deschisa, pierzandu-ma in padure. In timp ce alergam printre copaci, vantul imi vajaia in urechi, si ceata verde din jurul meu parea sa ma izoleze intr-o lume numai a mea. Cat imi doream sa simt lacrimi calde prelingandumi-se pe obraji, cat imi doream sa-mi las durerea sa iasa, dar, eroic, am suprimat cateva suspine. Mama mea, in cunostinta de cauza, il rugase sa ma salveze! Imaginea ei, din amintirile lui Carlisle, imi aparu in fata ochilor, si mam trezit intrebandu-ma de ce nu o salvase si pe ea. Probabil era prea tarziu, iar bataile inimii erau prea slabe. El a spus ca ea era pe moarte, dar de ce nu l-a rugat s-o transforme mai devreme? M-a condamnat numai pe mine la o eternitate de regret? Nu avusese o sansa, pe cand eu... Umanitatea dupa care tanjeam, umanitatea pe care o invidiam in orice om, acum o reprezenta ea. Toti ca mine, vampirii, erau lipsiti de bucuriile varstelor. Marea majoritate a vampirilor sunt nomazi, cei care traiesc doar pentru sange, cei care si-au pierdut umanitatea. Ei nu sunt acum decat niste pradatori. Dar eu ce sunt? m-am intrebat furios. Nu ma hranesc si eu cu sange uman? Si atunci, vinovatia aceea ciudata, care ma enerva, ce era? Nu-mi puteam explica sentimentele, si nervos, am distrus o piatra in mii de farame in fuga mea. Daca ma gandesc bine, asta as fi si eu. O piatra rece si alba, un criminal, un monstru. Nu sunt mai bun decat un leu sau un tigru la vanatoare, exceptand faptul ca oamenii erau vanatul aici. Din nou, sansa mortii aparea ca un imens semn de intrebare. Daca mi-ar fi dat Carlisle cele doua optiuni, ce as fi ales? Mi-am inclestat pumnii.

Deodata, am auzit un camion din departare si m-am oprit din goana fara tinta, stiind ca ma apropii de oras. Mergand cu un obositor pas uman, am ajuns la sosea. - Bella, a fost o cina delicioasa, ca de obicei, se auzi vocea unui barbat din casa de peste drum. - Mersi, tata, raspunse Bella cu vocea ei clara si moale, un sunet de farfurii ciocnite auzindu-se. Era casa Bellei. Eram in fata casei Bellei. Ce coincidenta, de data asta, macar una norocoasa. Am zambit, dar aceasta reactie se evapora repede. Se simtea bine, in urma accidentului? O ranisem cumva? Ce banuia? - Sigur te simti bine? Nu cred ca cineva care a trecut prin ce ai trecut tu s-ar simti atat de calm, cotinua vocea tatalui ei. - Sunt bine, spuse Bella nervoasa si din tonul ei, se intelegea ca ii mai pusese intrebarea asta de multe ori. - Um, bine... atunci, spuse el si un zgomot de scaune harsaite de podea se auzi, apoi pasii tatalui ei. Zgomotul TV-ului se auzi in curand. Se pare ca era un meci. I-am cautat gandurile in casa din apropiere, dar n-am auzit decat cateva bolboroseli. M-am incruntat, ascultand mai atent. Ma intrebam ce combinatie genetica a avut loc pentru un rezultat unic ca Bella. Gandurile tatalui ei erau greu de auzit, ca si cum eu as fi fost blocat sub apa, iar el pe mal. Nu puteam auzi decat esenta lucrurilor, iar acum era foarte prins in actiunea meciului, neinteresandu-ma gandurile lui. Am auzit-o pe Bella oftand, si din nou, faptul ca nu puteam auzi motivul ma frustra enorm. Sunetul fu urmat de pasii ei grabiti pe scari, si am auzit-o scotocind prin camera, pana cand arcurile patului scartaira puternic, ceea ce ma lasa sa inteleg ca se trantise pe pat. M-am sprijinit de copacul de langa mine. Totul era invaluit de o lumina albastrie, facand obiectele sa-si piarda conturul pentru ochii umani. Eu vedeam la fel de bine ca ziua, dar nu ma simteam bine in legatura cu asta. Numai cand inchid ochii pot sa ma ascund de lume, in bezna protectoare. Noaptea este atat de previzibila... Nu stiu exact cat am stat acolo. Timpul parea sa treaca pe langa mine, o noutate, pentru ca de obicei, la aceasta ora as fi murit, la propriu, de plictiseala. Dar nu ma puteam plictisi cand ma gandeam la Bella. O analiza periferica imi confirma totul despre personalitatea Bellei: buna si lipsita de egoism si dorindu-si sa ramana neobservata, iubitoare si

curajoasa – era buna in toate privintele. Prea buna pentru un monstru, de altfel. M-am crispat, scotand telefonul din buzunar. Zece jumatate?! In sfarsit, am evadat din lumea ochilor ei ciocolatii si am obervat ca se intunecase bine. Bella si tatal ei se culcasera, probabil. O alta idee imi fulgera prin minte, dar imi venea sa-mi trag o palma. Nu sunt un obsedat, nu sunt un obsedat, imi repetam in timp ce ma fortam sa plec. Dar in loc, m-am apropiat de casa, catarandu-ma fara niciun zgomot la prima fereastra. Sufrageria. Oftand, am trecut la urmatoarea. Respiratia mi se opri. Bella statea intinsa in pat, parul ei negru raspandit ca o aureola pe perna. Ochii ei mari erau inchisi, iar trastaurile fine ii erau relaxate in inconstienta somnului pe care mi-o doream atat. Imaginea ei ma usură imens, ceea ce vrusesem initial. I-am ascultat inima batand, alternata de respiratia ei. Inhaland tot ce insemna fata aceasta care devenise, fara s-o stie, centrul Universului meu. Privindu-i chipul frumos, a trebuit sa recunosc ca ma minteam pe mine insumi. Furios, am lasat streasina si am aterizat fara niciun zgomot pe pamant. Rezistasem impulsului patetic de a intra in camera ei. Pufnind, m-am lansat intr-o goana nebuna. Oricum, sunt sigur ca nu voi putea rezista... Claire de Lune imi intrerupse reflectiile. Am scotocit dupa LG si am verificat atent ecranul. Jane. Am apasat butonul verde si am dus telefonul la ureche: - Unde naiba esti? Carlisle si Esme au ramas special pentru tine, iar noi ne-am imprietenit foarte bine, de fapt. Jasper si Emmet si-au rezolvat afacerile cu ei... se auzi vocea enervata a lui Jane din difuzor. - Ce afaceri? am intrerupt-o ingrijorat. Nu bataie, sper. - Nu, rase ea. De fapt, se inteleg foarte bine. Carlisle ne-au intrebat o multime de chestii si presupun ca ne-am descurcat onorabil. Ai grija la ce le raspunzi, sunt periculos de... inteligenti. Povestea oficiala este ca tu, trezindu-te intr-o padure, te-ai apucat sa vanezi animale si apoi ne-ai intalnit si pe noi, si ne-ai convins sa ne alaturam toti. Ce mi-e ciuda ca Aro ne-a dat numele Masen. Astfel a trebuit sa te bag pe tine seful clanului, ofta ea la sfarsit. Am chicotit. - Hei, tu acum, unde esti?

- In padure, logic. Undeva de unde ei nu ma pot auzi. Tonul ei adauga si un „bineinteles”. - Mm, bine. Ajung acolo in cinci minute, ok? - Bine, pa! - Pa, am spus si am inchis telefonul. Am continuat sa fug, repetand repede scenariul ce trebuia turnat pentru Carlisle si Esme. Dupa ce m-a parasit Carlisle, aproape am devenit un nomad, dar ma hraneam cu sange de animale si imi dezvoltasem o constiinta proprie. Apoi ii colectasem si pe ceilalti. Cat de tipic Aro suna. M-am oprit in fata casei, ezitand usor. Luminile erau aprinse in sufragerie, iar gandurile a 5 persoane se auzeau dinauntru. Ei se oprisera din discutat, auzindu-ma. Am intrat, nelinistit. - Buna, Edward, imi facu Jane cu ochiul. - Hei, am spus incet. Carlisle si Esme se ridicara de pe canapea. - In sfarsit, zambi Esme. Te-am asteptat. - Um, de ce? am ridicat din sprancene. - Vrem sa va invitam maine la noi, deoarece este week-end. Fiind vegetarieni, nu cred ca veti avea probleme cu fiicele noastre, continua ea. - Avem multe sa ne mai spunem, completa Carlisle amabil. - Desigur, am spus eu si Emmet in acelasi timp. Hei, termin-o, incepi sa ma enerveze spusul in acelasi timp, gandi el. - Nu fac nimic, am spus automat. - Ce? intreba Carlisle uimit. - Uh, nu, raspundeam unui gand de-al lui Emmet, am raspuns amuzat. O zi cu Alice, ce oportunitate perfecta de abordare... si de a o cunoaste mai bine, gandea Jasper vesel. O sa ma distrez maine cu Rosalie, gandi si Emmet. Iar eu, ce ar trebui sa ma gandesc? Ar trebui sa sper ca Bella sa fie acolo? - Bine, imi intrerupse Carlisle reflectiile, cred ca vom pleca acum. Edward, as vrea sa vorbesc cu tine, intre patru ochi. - Imediat, am spus.

- Noapte... buna, rase Jane. - La revedere, facu si Jasper. Carlisle si Esme dadura din cap, zambind. I-am urmat afara, in padure, banuind ce vrea Carlisle sa-mi spuna. Dupa cateva secunde de goana, el se opri brusc din fuga, si se intoarse spre mine. - Edward, imi pare rau. Nu am vrut sa te intristez spunandu-ti aceste lucruri, dar presupun ca nu se poate schimba nimic. Sper sa ma ierti, si sa vii maine la noi in vizita. Vrem sa te cunoastem mai bine, spuse el privindu-ma insistent. - Nu este nicio problema, am murmurat. Voi veni. - Perfect, zambi Esme. Imi dai voie sa te imbratisez? Usor surprins, am dat din cap in semn ca da. - Multumim din nou, imi sopti la ureche si se desprinse din imbratisarea afectuasa. - La revedere, atunci, spuse Carlisle usurat. - Pe maine, zise si Esme. Si intr-o secunda, disparura in noapte, lasandu-ma pierdut in ganduri.

*** - Este aproape 12, Edward, striga Jane din camera ei. Imbraca-te! - Nu vin, am mormait. - Ce??!! - Ce-ai auzit, am raspuns si am continuat melodia pe care o cantam la pian. Dar cand am auzit usa camerei deschizandu-se, am ridicat privirea si am intalnit trei perechi furioase de ochi. Am oftat. Da, dezertasem ca un las, si decisesem sa raman acasa. Nu puteam sa-l mai vad pe Carlisle, motivul pentru care acum nu sunt in dulcea nefiinta ci sunt bagat pana in gat intr-o porcarie complicata. De asemenea, nu cred ca as avea ceva special de facut acolo... - Ai spus ca vii, se planse Emmet. - Si vei veni, tuna Jane. Cuvintele ei fura acompaniate de un junghi de durere destul de puternic ca sa ma faca sa sar de pe taburetul din fata pianului. Oricum, chiar nu aveam chef de lupte si contraziceri, asa ca m-am dat repede batut:

- Bine, ma imbrac imediat. Jane era surprinsa de victoria ei. De obicei, eu sunt incapatanat si stiu asta foarte bine. Absent, am tras un pulover alb pe mine si niste blugi negri. Jacheta cenusie va completa intregul destul de bine, cred. Am iesit din camera, gandurile lui Jasper, Emmet si Jane auzindu-se nerabdatoare de afara. Fara graba, mi-am imbracat si jacheta si am iesit afara, incuind usa incet. - In sfarsit, bolborosi Jane. - Unde-i casa? am intrebat eu inainte de a incepe sa fug. - In padure, nu este in oras. Urmeaza-ma. Jasper, Emmet si Jane se pierdura intr-o secunda in verdele padurii, culoarea aceea de smarald care incepe sa-mi placa. I-am urmat rapid, iar in vreo 2 minute eram in fata casei. Eram nervos, recunosc, dar asta nu ma impiedica sa observ ce casa frumoasa, incapatoare avea familia Cullen. Jane se grabi spre usa, dar in momentul in care voia sa apese soneria, Esme aparu in cadrul ei. Ne auzise demult, si nu mai asteptase. - Oh, buna, Jane! - Salut, Esme, am zambit si noi, dar eu doar de fatada. Mi-era ciuda pe Jane ca ma obliga sa trec prin toate astea. Nu putea sa ma lase sa stau acasa, trebuia neaparat sa ma oblige sa fac ceva ce nu vreau, cu abilitatea ei extrem de enervanta. Ii urasc talentul! - Ah, dar intrati, spuse Esme amabila, evident fericita. Ii plac vizitele, se pare. L-am urmat pe Jasper, fiind ultimul, plimbandumi ochii prin camera mare si mobilata cu stil. Era frumos si inauntru, nu numai pe dinafara. - Salut, Emmet, se auzi vocea lui Rosalie. - Buna, Jasper, spuse si Alice, ridicandu-se din fata calculatorului. Cei doi zambira larg. - Salut, fetelor. - Stati jos, ne indemna Carlisle, care intrase de curand. Ma asteptasem sa simt furie, manie la vederea lui, dar nu am simtit nimic din ceea ce prevazusem. O alta decizie care se luase de una singura, presupun. Il iertasem. M-am asezat intr-un fotoliu, lasandu-ma pe spate. Jane incepu sa discute cu toata lumea, abil prinzandu-i pe toti in conversatie.

Recunosc, Jane este un geniu in materie de manipulare, dar cum si eu sunt macar un geniu nr. 2, toate incercarile ei de a ma integra esuara. Cazusem pe ganduri si cand sunt asa, nimeni nu ma poate scoate din aceasta stare. Fusesem nelinistit crezand ca o voi gasi si pe Bella aici, deoarece era ca o fiica pentru ei, si ar fi fost foarte probabil. Prinsesem o urma a mirosului ei in camera mare, ceea ce declansa, normal, flacarile setei, dar in rest nimic. Ma simteam dezamagit, pe de-o parte... As fi vrut s-o intalnesc, sa discut cu ea. Sa-i citesc reactiile in ochii ei clari, sa o conving ca nu a fost nimic neobisnuit in salvarea ei. - Nu, pe mama mea o cheama Margaret Lilah Masen, zambea Jane. - Ce nume dragut, aprecie Esme. Cum este mama voastra? Am simtit privirea lui Carlisle fixandu-ma insistent, dar i-am blocat gandurile, stiind ca nu-mi vor face bine amintirile pline de mama mea moarta de aproape 100 de ani... - Edward? Uimit, am realizat ca Esme ma intrebase pe mine. Ce ironie. - Um, are ochii verzi, si are un par castaniu-blond, bogat. Este foarte responsabila si corecta, dar din pacate, pasionata de stiinta, am spus primul lucru care imi trecu prin cap. - Cum adica, din pacate? se incrunta Carlisle. - Pentru ca pleaca atat de des, lasandu-ne singuri. Din pacate, mama mea plecase pentru totdeauna, lasandu-ma singur. - Inteleg. Aveti cateodata impresia ca iubeste stiinta mai mult decat pe voi, nu? spuse Esme serioasa, ajutandu-ne in jucarea rolului. - Da... facu Jane pe trista. - Dar macar aveti parinti, spuse Alice deodata. Jasper o privi compatimitor, si ii trimise valuri de calm. Uitasem ca Alice si Rosalie erau orfane. Tristetea din gandurile lor imi trezi simpatie pentru ele, ceva ce nu era acolo pana atunci. Intr-un mod ciudat, eram in aceeasi situatie. - Um, dar tu, Carlisle? Ce slujba ai? schimba Jane subiectul. - Doctor aici, in Forks. - Doctor?! am exclamat eu si ceilalti trei colegi ai mei, uimiti. Dar era imposibil, un vampir doctor! Cum se controla la tot sangele pacientilor? Sau poate nu se controla... - Ce-i asa de mirare? ridica Rosalie din sprancene.

- N-nimic, bolmoji Jane. Edward, va rog, imi atrase atentia Carlisle prin gandurile lui. Am in jur de 300 de ani, iar auto-controlul meu este foarte incercat. Nu am nicio problema, si te rog sa nu ma crezi ingamfat. - De ce faci asta, oricum? am intrebat prea repede si incet pentru urechile umane din incapere. Acum puteam spune de ce Caius ii cauta nod in papura atat de insistent prin acuzatiile sale. Un vampir cu un auto-control atat de puternic nu era ceva ce gaseai in fiecare zi, si il doreau in clan. Asta presupune istorisirea povestii mele. Cand am realizat ce am devenit, am incercat sa ma sinucid, dar cum nu parea posibil, m-am hotarat sa vanez animale si sa ajut oamenii, sa salvez vietile omenesti decat sa le iau... L-am fixat din priviri, plin de uimire. Carlisle este total diferit, asta este sigur. La fel de sigur ca faptul ca am innebunit. Imi trecuse prin cap ideea nebuneasca de a incerca sa ma desprind de Volturii si sa ma alatur Cullenilor, fiind vegetarian. Chiar am innebunit. Dar ma saturasem sa omor. Ma saturasem de distrugere, ma saturasem sa iau ordine. Ma saturasem sa ma prefac a fi ceva ce nu sunt. Ma saturasem sa stau aici, in camera asta si sa ma prefac uman. - Ma scuzati, am murmurat. - Nici o problema, spuse Carlisle. Inteleg. Am deschis usa, si cand am fost sigur ca nu pot fi vazut de Rosalie sau Alice, am luat-o la fuga in padure. Fuga imi usura durerea, durerea de a exista. Ma simteam fara rost, ca o piatra aruncata fara niciun tel in largul marii. Voiam sa scap de misiuni, Volturi sau alte tampenii care ma tineau captiv. Dar insasi natura mea ma tine captiv. Mi-am privit mainile de o albeata si o putere inumana, urandu-le din toata fiinta mea. Urand destinul care imi hotarase o soarta atat de chinuitoare. Era iad? Era purgatoriu? Daca am sa mor vreodata, asta ar trebui sa atarne greu in balanta. Pareri de rau? m-am intrebat din nou, cu o ironie amara. Regret? Ce sunt acestea, pentru mine? Ce este viata, pentru mine? Ce rost are tot ce fac, pentru mine? Deodata, o bataie de inima, alternata de o respiratie inceata se auzi dinspre poteca. Am oprit incet, ascultand gandurile plimbaretului. Nimic. Era Bella. M-am apropiat cu pasi de felina, si am privit printre crengile copacilor.

Bella statea pe un trunchi de copac doborat, acoperita de o pelerina de ploaie, cu ochii inchisi. Parea sa fie adanc cufundata in ganduri. Am sovait o secunda, dar apoi am pasit uman pe poteca, ca si cum ma plimbam. Ochii i se deschisera, surprinsi, si se ridica repede, aproape impiedicandu-se. In momentul in care ochii ni s-au intalnit, stiam ca nu mai pot sa ma mint, nu puteam sa mai evit un fapt atat de evident ca lumina zilei. Gasisem raspunsul la intrebarile mele. Gasisem un motiv pentru care, acum, traiam. O iubesc.